Evoluția tranzacțiilor în monedă străină în Europa (scurt istoric) [605698]

Evoluția tranzacțiilor în monedă străină în Europa (scurt istoric)
Conceptul de tranzacție în monedă străină a apărut, spre sfârșitul celui de al II Război
Mondial, când guvernele, a 44 de țări, s-au întâlnit în cadrul Conferinței ONU. Această conferință a
avut ca obiectiv principal soluționarea problemelor monetare și financiare, ea s-a desfășurat la
Bretton Woods, New Hampshire, SUA, între 1 și 22 iulie 1944. Unul dintre rezultate a fost
înființarea bazelor celor două organisme: Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.
Valoarea fiecărei monede a fost exprimată în cantități fixe de aur. Acordul acestei conferințe
a făcut ca dolarul să fie etalon internațional, astfel țările participante își fixează moneda în funcție
de acesta și sistemul stabilește ca prețul aurului să fie de 35 de dolari (1 uncie = 35$).
Pe data de 25 martie 1957, cele 6 state Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările
de Jos, în urma Tratatului de la Roma pun bazele Comunității Economice Europene (CEE) , aceasta
din urmă fiind cunoscută și sub denumirea de „piața comună”.
Prin anii 60`, statele membre CEE ( Comunitatea Economică Europeană ), pun presiune pe
sistemul Bretton Woods, datorită perspectivei diferite asupra priorității de politică economică, astfel
în 1971, sistemul Bretton Woods se prăbușește și apare piața valutară, iar comerțul internațional
trece de sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante.
Cursul de schimb flotant reprezintă regimul de flotare liberă a ratelor de schimb valutar,
unde cursul valutar este desemnat, pe piața valutară, de cererea și oferta monedei respective,
raportate la celelalte valute. Acest concept este opus celui de schimb fix, unde prețul valutei este
hotarât parțial sau în totalitate de către guvern.
În martie 1979 este creat Sistemul Monetar European, astfel este constituită o nouă unitate
monetară sub forma unui „coș” ECU, European Currency Unit, în română Unitate Europeană
Monetară. Prin ECU s-a reușit scaderea fluctuațiilor ratelor de schimb și a inflației în țările
membre, creîndu-se astfel o stabilitate economică între acestea.
În anul 1988, Consiliul European de la Hanovra, condus de Jaques Delloris, propune un plan
în trei etape care să conducă la crearea monedei unice europene, plan care a fost respectat de toate
țările membre.
Pe data de 1 ianuarie 1999, este introdusă oficial moneda euro ca monedă unică, care
produce mari transformări pe piețele financiar-valutare, tot pe 1 ianuarie 1999 sunt transferate
responsabilitățile politicii monetare de la băncile centrale ale statelor membre la Banca Centrală
Europeană. În primii 3 ani de viață moneda euro, a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în
scopuri contabile, numerarul fiind pus în circulație doar pe data de 1 ianuarie 2002.
Teoretic stabilirea cursurilor de schimb fixe între moedele naționale și euro nu are nimica de

a face cu o reformă monetară, această stabilire a cursurilor de schimb valutar este doar un calcul
aritmetic, care nu afectează puterea de cumpărare, deoarece în acelaș raport se transformă și
veniturile și cheltuielile.
În concluzie, consecințele introducerii unei monede unice înseamnă multe avantaje dar și
unele dezavantaje. Avantaje cum ar fi economia evoluează mai bine, comerțul transfrontalier se
poate realiza mai ușor, iar consumatorii au mai multe posibilități și oportunități de alegere, iar
dezavantaje cum ar fi: