UTILIZAREA ȘTII NȚELOR AUXILIARE ALE ISTORIEI ÎN CADRUL DISCIPLIN EI ISTORIE Îndrumător științific Conf.univ. dr. Mihai Lazăr Candidat Prof. Nic odim… [605689]

UNIVERSITATEA „ȘTEFA N CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ISTORI E ȘI GEOGRAFIE
UTILIZAREA ȘTII NȚELOR AUXILIARE ALE
ISTORIEI ÎN CADRUL DISCIPLIN EI ISTORIE

Îndrumător științific
Conf.univ. dr. Mihai Lazăr

Candidat: [anonimizat]. Nic odim Andr ei Viorel
Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza” Suceava

SUCEAVA 2012

1
Cuprins

Abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 3
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 4
Capitolul I . Științele auxiliare și izvoarele istorice ………………………….. …………………………. 5
Capitolul II – Cronologia și Geografia istorică ca științe pentru cercetarea timpului și spațiului
istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 21
II.1. Cronologia ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 21
II.2. Geografia istorică și demografie istorică ………………………….. ………………………….. .. 26
II.3. Abordări didactice ale noțiunii de timp istoric ………………………….. …………………….. 36
II.4. Abordarea interdisciplinară în predarea noțiunii de spațiu istoric ………………………… 40
Capitolul III. Arheologia , știință a trecutului material ………………………….. …………………… 50
III.1 Aspecte teoretice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 50
III.2. Activitățile extrașcolare ca modalitate de abordare a arheologiei ………………………. 58
Capitolul IV. Științele izvoarelor scrise ………………………….. ………………………….. …………. 68
IV.1 Paleografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 68
IV.2 Diplomatică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 75
IV.3 Arhivistica ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 82
IV. 4 Arheografia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 96
IV. 5 Textologia sau critica textuală ………………………….. ………………………….. ……………. 97
IV. 6 Lucru cu sursele istorice ………………………….. ………………………….. ………………….. 105
Capitolul V. Epigraf ia și Numismatica, științe ale unor realități obiective ……………………. 106
V. 1 Epigrafie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 106
V.2 Numismatica ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 112
V.3 Metode de evaluare complementare ca modalitate de abordare didactică a noțiunilor
legate de epigrafie și numismatică ………………………….. ………………………….. …………….. 118
Capitolul VI. Mărci ale identității istorice. Analiză și reprezentare ………………………….. … 119
VI.1 Sigilografia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 119
VI.2 Heraldica ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 126
V.3 Genealogia ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 133
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 140
Lista figurilor și tabelelor din lucrare ………………………….. ………………………….. …………….. 146
Bibliografie selectivă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 147

2

3
Abrevieri

DIR Documente privind is toria României
DGAS Direcția Generală a Arhivelor Statului
R A Revista Arhivelor
SAI Studii și Articole de Istorie

4
Introducere

Lucrarea este structurată pe șase capitole în care sunt prezentate cele mai importante
științe auxiliare ale istoriei. Cu excepția primului capitol, celelalte au fost denumite după
categoriile
de izvoare sau obiectul lor de activitate1 al științelor auxiliare de istoriei.
Primul capi tol, Științele auxiliare ale istoriei și izvoarele istorice , este dedicat unei
prezentări a principalelor categorii de izvoare istorie și științele auxiliare destinate analizei
lor. În abordarea acestei problematici se va merge în sens invers, fiind descri se Științele ii
auxiliare și opri izvoarele istorice.
Vor fi prezentate principalele definiții pentru izvoarele istorice dar și pentru termenul
general de științe auxiliare. Ele sunt menite să transmită informații despre utilitate izvoarelor
istorice dar și al științelor din jurul lor. In continuare vor fi trecute în revistă principalele
criterii de clasificare. Cunoașterea lor este utilă pentru perspectiva din care sunt analizate atât
izvoarele istorice cât și științele din jurul lor. Sunt luate în calcu l criteriile științifice cât și
cele didactice2.
Nu vom defini principalele izvoare istorice și științele auxiliare întrucât aceasta face
obiectul capitolelor ce vor urma. Scopul capitolului este acela de a ne familiariza cu cele două
noțiuni extrem de im portante în reconstituirea trecutului.
Următoarele cinci capitole ale lucrării conțin prezentări detaliate despre principalele categorii
de izvoare și științele auxiliare din jurul lor. Se vor avea în vedere următoarele aspecte: un
istoric al preocupărilor din cadrul fiecărei științe auxiliare, principalele metode de cercetare și
categoriile de izvoare analizate precum și domenii tematice care valorifica informațiile
furnizate de izvoare.
Fiecare capitol se încheie cu modalități de utilizare a științelor auxiliare și izvoarele
corespunzătoare la disciplina istorie. Se vor oferi pentru fiecare capitol acele „ soluții‖
didactice menite să realizeze o cât mai bună corelare între soluțiile și științele auxiliare.
Concluziile vin să evidențieze acele aspecte c e particularizeze lucrarea de fată. Totodată
încercăm să identificam direcții de analiză ulterioară cu privire la utilizarea științelor
auxiliare la disciplina istorie.
Informațiile de natura științifică se doresc a fi suportul pentru a se realiza o
transpunere didactică eficientă pentru disciplina istorie.

1 A se vedea capitolul II care face referire la două noțiuni importante, precum timp și spațiu
2 Acestea mai ales în ceea ce privește izvoarele istorice

5
Capitolul I . Științele auxiliare și izvoarele istorice

Științele auxiliare reprezintă un ansamblu de științe care au legătură cu cercetarea
istorică. Mai exact este vorba de o sumă de științe care f urnizează istoricului mijloacele si
metodele specifice analizei izvoarelor si cercetării istoriei3. Practic istoricul are nevoie de
științele auxiliare întrucât acestea îl ajută „la reunirea materialului, la cercetarea lui analitică
și sintetică prin eluci darea oricăror nelămuriri sau îndoieli, precum și la expunerea
rezultatelor muncii istorice‖4. Științele auxiliare îl ajută pe cercetător să își sistematizeze
sursele cercetării sale, dar, în același timp, oferă și modele de prezentare a rezultatelor. Este
vorba de modele de prezentare științifică a rezultatelor.
În definițiile de mai sus avem furnizate și anumite criterii de clasificare a științelor
auxiliare. Astfel există științe auxiliare care furnizează metode de colectare a mărturiilor
istorice, altel e sunt legate de metodele de analiză a surselor istorice iar alte științe auxiliare se
ocupă de colectarea și prezentarea dovezilor descoperite.
În cele ce urmează vom enumera științele auxiliare sau speciale ale istoriei și criteriile
în funcție de care a u fost clasificate științele auxiliare. Vom observa că există o multitudine
de criterii de clasificare. Este vorba de perspectiva din care au fost văzute.
O primă clasificare pe cale o aducem în discuție este cea a profesorului Aurel
Sacerdoțeanu. El a î mpărțit științele auxiliare în două categorii: științe auxiliare majore și
științe auxiliare minore.5 În prima categorie intră științe precum geografia, arheologia,
geologia,filologia, antropologia, sociologia, dreptul și filosofia. Științele auxiliare min ore
sunt, conform lui Sacerdoțeanu, arhivistica, paleografia, diplomatica, grafologia, cronologia,
sigilografia, heraldica, numismatica, medalistica, miniaturistica, genealogia, epigrafia,
bibliologia. Cercetătorul are la dispoziție discipline care oferă c oncluzii certe, cum sunt
științele auxiliare majore, și, altele care furnizează doar metode de analiză a unor dovezi
descoperite de istoric. Deci se face o distincție clară între științe care „oferă istoricului
concluzii bine conturate‖ și cele care furni zează istoricului „mijloace pentru a ajunge la
aceste concluzii‖6

3 M. M. Andreescu, Introducere în studiul istoriei și al stiințelor auxiliare , Editura Fundației „Romania de
Mâine‖, București, 2007, p. 290
4 Constantin I. Andreescu, Știință și tehnică în istorie, Editura București, 1945 , p. 54
5 Apud Florentina Nițu, Științele auxiliare ale istoriei , Proiectul Pentru Învățământ Rural, pg. 6 -7
6 Ibidem, p. 6

6
O altă clasificare, ce vine în continuarea celei propuse de Aurel Sacerdoțeanu, împarte
științele auxiliare în științe auxiliare și cele auxiliare propriu -zise.7 Științele auxiliare
cores pund celor majore, iar cele propriu -zise reprezintă științele auxiliare minore. Această
clasificare este legată de etapele din munca cercetătorului. Istoricul purcede mai întâi la
identificare și analiza dovezilor referitoare la un fapt istoric pentru a ob ține informații
preliminare. Astfel el va apela la științele auxiliare minore. Dar istoricul are nevoie și la date
gata elaborate pentru a fi comparate cu informațiile furnizate de surse apelând la științele
auxiliare majore.
Clasificarea propusă de profe sorul Sacerdoțeanu se regăsește și la profesorul Mihai
Andreescu. În științele auxiliare majore el introduce științe precum: antropologia, arheologia,
arhitectura, astronomia,biologia, dreptul, filologia, fizica, geografia, geologia, geopolitica,
lingvisti ca, logica, matematica, paleontologia, sociologia.8 În categoria științelor auxiliare
minore el include arhivistica, bibliologia, caligrafia,codicologia, critica textelor, cronologia,
diplomatica, etimologia, genealogia, geografia istorica, grafologia, her aldica, iconografia,
medalistica, metrologia, miniaturistica, muzeistica, numismatica, onomastica, paleografia,
sigilografia (sfragistica), toponimia.9
Arhiviștii propun o împărțire a științelor auxiliare în trei categorii. Ele sunt grupate în
jurul arhiv elor, al bibliotecii și al muzeelor.10 Astfel în categoria științelor auxiliare grupate în
jurul arhivelor sunt: arhivistica, paleografia, diplomatica, cronologia, sigilografia, filatelia,
heraldica, genealogia, filigranologia, grafologia, miniaturistica.11 Bibliologia și codicologia
se regăsesc în cadrul bibliotecilor iar muzeele găzduiesc științe precum muzeologia,
arheologia, epigrafia, metrologia, numismatica, medalistica,vexilologia.12 Criteriul de bază în
această clasificare îl constituie locul de depozi tare.
Tot arhiviștii propun într -o lucrare intitulată Dicționar al științelor speciale ale
istoriei13 limitează științele auxiliare la cele care au ca obiect de activitate izvoarele
documentare. Pe lângă acest neajuns, profesorul Adina Berciu Drăghicescu i dentifică și un alt
neajuns sau mai degrabă o eroare cu privire la definirea științelor auxiliare care sunt
confundate cu noțiunea de discipline.14

7 Ibidem , p. 7
8 Mihai Andreescu , op.cit. , p. 291)
9 Ibidem , pg. 295 -296)
10 Florenti na Nițu, op.cit. , pg. 7 -8
11 Ibidem , p. 7
12 Ibidem
13 Lucrare editată de Direcția Generală a Arhivelor Statului în anul 1982
14 (Berciu – Drăghicescu, pg. II -3)

7
Profesorul Damian P. Bogdan aduce în discuție o altă clasificare. El vorbește de
științe speciale și științe auxiliare.15 El folosește termenul de științe speciale ale istorie pentru
științe care au ca obiect de studiu izvoarele istorice și care au devenit independente.16 Deci
discutăm de științe precum paleografia, arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologi a,
sigilografia, istoriografia sau textologia. Celelalte sunt denumite științe auxiliare.
Și în cazul clasificării de mai sus, Adina Berciu Drăghicescu identifică unele erori.
Acestea sunt puse pe seama unei înțelegeri greșite a termenului de auxiliar prin raportare la
științele auxiliare. Ea consideră că profesorul Bogdan a fost derutat de „ o oarecare deturnare
de sens, in limba romană, a cuvântului latinesc auxilium, auxiliar, in limba noastră, ajungând
să însemne, uneori, ceva mai puțin important. ‖17
Un a lt criteriu de clasificare are în vedere gruparea științelor auxiliare în funcție de
etapele muncii istoricului. În acest sens amintim clasificările propuse de Constantin
Andreescu18 și Nicolae Edroiu19.
Constantin Andreescu propune patru criterii de clasi ficare a științelor auxiliare. Două
criterii se referă la etapele de colectare și cercetare a izvoarelor istorice, iar celelalte două
privesc etapele de sistematizare a informațiilor și realizarea lucrărilor științifice.
Astfel există științe auxiliare ca re „ajută euristicei în căutarea și reunirea materialelor
documentare20. În această categorie intră științe auxiliare precum: arhivistica, bibliologia,
bibliografia, paleografia, filologia, arheologia,numismatica. La acestea se mai adaugă „istoria
scrisului și expertiza grafică,(…) istoria isvoarelor, istoria instituțiunilor, istoria artelor și alte
științe care mijlocesc cunoașterea isvoarelor istorice.‖21
Științele auxiliare necesare criticei22 sunt împărțite, la rândul lor în două categorii în
legătură cu i zvoarele istorice. Astfel avem științe auxiliare precum paleografia, istoria
scrisului și filologia, diplomatica, sigilografia,miniaturistica, arheologia, bibliografia și
bibliologia care au un rol în „lămurirea isvoarelor și stabilirea autorității lor‖ 23 iar altele cum
ar fi cronologia, genealogia, heraldica, numismatica, etnografia și geografia care sunt utile
„pentru ordonarea materialului de isvoare și fapte‖.24

15Apud (Berciu – Drăghicescu, pg. II2 -3)
16 Apud (Berciu – Drăghicescu, p. II2)
17 Apud (Berciu – Drăghicescu, p. II2)
18 Constantin I. Andreescu ., op.cit , p. 55 -56
19 Apud Florentina Nițu, op.cit ,p.7
20 Constantin I. Andreescu ., op.cit , p. 55
21 Ibidem
22 Ibidem
23 Ibidem
24 Ibidem

8
Științele auxiliare care se adresează construcției istorice25 includ „filologia pentru
interp retare, istoria, geografia, antropologia, etnografia, etc. pentru combinarea și
reproducerea condițiunilor fizice și spirituale; psihologia individuală și a maselor, științele
privind diferite domenii ale desvoltării și culturii omenești, ca istoria dreptu lui,
instituțiunilor,filosofiei, etc., pentru degajarea factorilor și încadrarea construcției.‖26
Punctul final al muncii istoricului este expunerea muncii sale și corespunde realizării
unei lucrări științifice. Istoricul trebuie să facă apel la „acele știi nțe sau discipline, care dau
noțiuni și cunoștințe în legătură cu construcția estetică și stilistică a lucrării, cu prezentarea
materialului documentar și bibliografic‖27.
Nicolae Edroiu propune o clasificare ce ține de sursele istorice. Astfel avem științe
care „prelucrează primar informația oferită de izvoare28‖,apoi cele care au ca obiect de
activitate modul de depozitare și conservare29 a surselor și, la final, științele auxiliare cu
specific aparte. În prima categorie se regăsesc bibliologia, epigrafia, p aleografia, codicologia,
diplomatica, sigilografia, numismatica, adică științe auxiliare care oferă metode de analiză a
izvoarelor istorice. Categoria a doua include științe auxiliare precum arhivistică,
arheografie30. Ca științe cu specific aparte , Edroiu include genealogia, cronologia,
metrologia31.
Școala franceză propune o împărțire a științelor auxiliare în științe care studiază
mărturiile figurative și scrise32, pe deoparte, și cele care conservă și prezintă mărturiile.33
Conform acestor criterii mărtur iile figurative sunt obiectul de cercetare al arheologiei,
etnologiei, numismaticii, sigilografiei și filateliei. Mărturiile scrise sunt cercetate de
epigrafie, papirologie, paleografie, criptografie, diplomatică, onomastică, genealogie și
heraldică.34 Conservarea și prezentarea mărturiilor rămân în sarcina muzeisticii,
biblioteconomiei, codicologiei și arhivisticii.35
Într-un final ne vom opri l o clasificare propusă de profesorul universitar Adina
Berciu Drăghicescu. Ea împarte științele auxiliare în dou ă categorii: științe auxiliare de

25 Constantin I. Andreescu ., op.cit ,, pg. 55 -56
26 Ibidem ,p.56
27 Ibidem
28 Florentina Nițu, op.cit., p.7
29 Ibidem
30 Arheografia este știința auxiliară care se ocupă cu publicarea textelor și manuscriselor antice. (Conf.
(Dicționar explicativ ala limbii române, 2004 -2012) )
31 Ibidem
32 Ibidem
33 Ibidem
34 Ibidem
35 Ibidem

9
gradul I și științe auxiliare de gradul II36. În prima categorie intră un „ grup mai apropiat de
știința istorică‖37 adică „ acele științe auxiliare care au ca obiect de studiu anumite categorii de
izvoare istorice ‖.38 Dar și aici se disting două subcategorii. O primă subcategorie include
acele științe auxiliare care „ elaborează și metodologia cercetării acestora(n.n – izvoarele
istorice)‖39 adică „ stabilesc valoarea reală , pentru a fi remise, astfel, fie spre editare in
volume sau colecții, fie pentru interpretare științifică in orice împrejurare (intr -un studiu de
istorie, la catedră, la o expunere publică). ‖40 Lista științelor din această subcategorie este
destul de vastă, de la mitologie până la sociologie. O știință important ă în această
subcategorie este critica textelor sau textologia care mai poate fi denumită și critica
izvoarelor, rolul său fiind acela de a realiza o analiză critică a tuturor categoriilor de
izvoare41. A doua subcategorie de științe auxiliare de gradul I s unt cele care „ nu și -au propus
ele însele să stabilească valoarea reală a izvoarelor istorice cu care ,,construiesc‖ opera, ci
beneficiază de rezultatul muncii din celelalte, din prima subgrupă (de regulă, ediții științifice
de izvoare istorice, de opere, numite și ediții critice). ‖42
Științele auxiliare de gradul II includ „ toate celelalte științe ,,înregistrate în repertoriul
culturii umane ‖43. Este vorba de acele științe menite să ofere istoricului , într -o abordare
interdisciplinară date, interpretări și concluzii referitoare la un fapt istoric studiat.
Din multitudinea de clasificări propuse pentru științele auxiliare sau speciale ale
istoriei ne vom opri asupra uneia singure. Deci există două categorii de științe auxiliare: o
categorie care include ști ințe auxiliare ce oferă informații gata prelucrate sau concluzii și,
științe auxiliare care lucrează cu informație brută ce trebuie prelucrată. Ne -am oprit asupra
acestei clasificări întrucât celelalte tind să limiteze sfera de interes, așa cum este cazul de
pildă , cu clasificarea propusă de arhiviști. Vom reda mai jos un tabel care să sintetizeze
criteriile de clasificare.44
Nr.
crt. Științele auxiliare Categorii de clasificare propuse
Aurel
Sacerdoțeanu Școala
franceză Nicolae
Edroiu Arhivistica

36 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentar istică. Partea II Științe, pg. II. 3 -4)
37 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentaristică. Partea II Științe, p. II. 3)
38 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentarist ică. Partea II Științe, p. II. 3)
39 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentaristică. Partea II Științe, p. II. 3)
40 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentaristică. P artea II Științe, p. II. 3)
41 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentaristică. Partea II Științe, p. II. 3)
42 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentaristică. Partea II Științe, p. II. 4)
43 (Berciu – Drăghicescu, Arhivistică și documentaristică. Partea II Științe, p. II. 4)
44 Florentina Nițu, op.cit. p.6-8

10
Nr.
crt. Științele auxiliare Categorii de clasificare propuse
Aurel
Sacerdoțeanu Școala
franceză Nicolae
Edroiu Arhivistica
1. Geografia istorică Știință
majoră – – –
2. Arheologia Știință
majoră Mărturii
figurative Depozitare
și
conservare Muzeistică
3. Arhivistica Știință
minoră Știință de
conservare
și prezentare Știință
pentru
depozitare și
conservare Arhivă
4. Paleografie Știință
minoră Mărturii
scrise Prelucrarea
primară a
informației Arhivă
5. Diplomatică Știință
minoră Mărturii
scrise Prelucrarea
primară a
informației Arhivă
6. Cronologie Știință
minoră – Specifice Arhivă
7. Sigilografie Știință
minoră Mărturii
figurative Prelucrarea
primară a
informației Arhivă
8. Heraldică Știință
minoră Mărturii
scrise – Arhivă
9. Numismatică Știință
minoră Mărturii
figurative Prelucrarea
primară a
informației Muzeu
10. Genealogie Știință
minoră Mărturii
scrise Cu specific
aparte Arhive
11. Epigrafie Știință
minoră Mărturii
scrise Prelucrare
primară a
informației Muzeu

11
Nr.
crt. Științele auxiliare Categorii de clasificare propuse
Aurel
Sacerdoțeanu Școala
franceză Nicolae
Edroiu Arhivistica
12. Bibliologie Știință
minoră Conservare Prelucrare
primară a
informației Biblioteconomie??
Tabel 1-Clasificarea științelor auxiliare ale istoriei
În lucrarea noastră vom acorda un spațiu mai amplu științelor auxiliare minore sau
celor care prelucrează informația primară rezultată din surse întrucât noul demers didactic la
disciplina istorie se focalizează pe lucru cu sursele istorice. Aceasta și pentru că noi
considerăm ca insuficiente grilele de analiză propuse de didactica istorică în privința surselor
istorice. Și apoi dorim ca elevul să înțeleagă mai bine munca istoricului.
În continuare vom analiza materia p rimă pentru științele auxiliare, și anume izvoarele
istorice. Vom încerca să vedem ce reprezintă ele și care sunt principalele tipuri de izvoare
istorice și criteriile de clasificare.
Definițiile pentru noțiunile de izvor istoric sau izvoare istorice răspu nd/ar trebui să
răspundă la următoarele întrebări: Ce conține un izvor? Care era destinația sursei? Ce
valoare au izvoarele istorice pentru munca de cercetare dar și pentru activitatea la catedră?
O primă definiție pentru izvorul istoric este cea propusă de profesorul Aurel
Sacerdoțeanu. În accepțiunea sa un izvor istoric este „orice urmă care dovedește existența
omenească, oricare ar fi originea și forma în care ne -a parvenit‖.45 O completare la această
definiție ar fi cea dată de Jerzy Topolski care consi deră izvorul istoric ca fiind „orice sursă
de cunoaștere istorică (directă sau indirectă), adică orice informație (în sensul teoriei
informației) despre trecutul social, oriunde s -ar afla, împreună cu tot ce servește la
transmiterea acestor informații (ca nale de informație).‖46 Conform acestor două definiții un
izvor istoric conține informații despre om și viața sa pe pământ. Sunt definiții ce se axează pe
rolul de informare al izvorului istoric.
Aceste definiții sunt incomplete dacă nu se iau în calcul și alte criterii de definire,
precum: destinația pentru care au fost create, tipuri de surse și importanța lor pentru munca
istoricului. Astfel izvoarele istorice pot reprezenta monumente, texte sau înfăptuiri ce

45 Aurelian Sacerdoțeanu, Îndrumări în cercetări istorice, Editura Casa Școa lei,București, p. 143
46 Jerzi Topolski, Metodologia istoriei, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 269

12
furnizează informații istoricului47, sau con form definitei lui Kim, „toate textele, obiectele
sau faptele din care poate fi cunoscut trecutul‖.48
Profesorul Mihail Andreescu propune o definiție mai cuprinzătoare pentru izvoarele
istorice. Sunt considerate izvoare istorice „reprezintă totalitatea dovezilor materiale si
spirituale, materiale si orale, nescrise si scrise, cu ajutorul cărora istoricii pot reconstitui în
linii generale sau în amănunt o anumita perioada si epoca, modul de viața al oamenilor, pot
cunoaște și explica un nume, eveniment sa u fenomen, pot reconstitui portretul unei anumite
personalități sau orice alt fapt de natura istorică‖49. O definiție complexă ce face referire la
tipologia izvoarelor istorice,importanța acestor surse diverse pentru istoric. Din această
definiție aflăm că istoricul are la dispoziție o diversitate de surse ce permit acestuia să
reconstituie trecutul în amănunt.
Alte două definiții pot fi utile pentru a sublinia utilitatea unui anumit tip de izvoare
istorice. Astfel avem definițiile lui Labuda și Bernhein car e privesc izvoarele ca rezultat al
muncii omului. Pentru primul dintre cei doi izvoarele istorice sunt „toate relicvele psihofizice
și sociale care, fiind produsul activității umane și care, totodată, participând la dezvoltarea
vieții sociale, au capacitat ea de a reflecta această dezvoltare. (…) produs al muncii și
capacitate de reflectare(…)mijloc de cunoaștere care facilitează reconstituirea științifică a
evoluției societății sub toate aspectele sale."50 Pentru Bernhein izvoarele istorice reprezintă
„mater iale din care știința noastră își dobândește cunoașterea" și „rezultate ale activității
umane, care, fie prin destinația, fie prin simpla lor existență, origine sau alte circumstanțe
sunt deosebit de potrivite pentru cunoașterea și verificarea faptelor.‖51 Sunt două definiții
care permit o evaluare a stadiului de dezvoltare materială și spirituală.
Putem concluziona că izvoarele istorice reprezintă totalitatea dovezilor care oferă
informații menite să ajute la reconstituirea trecutului. Deci istoricul are l a dispoziție o
multitudine de surse istorice care se doresc a fi dovezi științifice pentru a reconstitui trecutul.
Valoarea științifică a surselor istorice este pusă în evidență prin analiza lor cu metode
specifice științelor auxiliare.
Din perspectivă di dactică se poate opta pentru două definiții. Acestea corespund ciclului
gimnazial, respectiv celui liceal. Este vorba de definiții care să poată surprinde stadiul de
gândire al elevului. Astfel pentru elevii din gimnaziu, ni se pare mai potrivită o definiț ie care

47 Claudiu Lucian Topor, Introducere în studiul istoriei ,Editura Universit ății ‖Al.I.Cuza‖ , Iași, 2005, p. 24
48 Apud Ion Albu, Științele auxiliare ale istoriei , Editura Universității ‖Lucian Blaga‖ Sibiu ,2011, p. 58
49 Ionel Boamfă, Geografia istorică , Editura Universit ății ‖Al.I.Cuza‖ , Iași, 2010, p. 284
50 Apud Mihai Lazăr, Florin Pintescu, Izvoarele istoriei medii universale , Editu ra Universității, 2003, p. 36
51 Ibidem p. 35

13
să surprindă elementul esențial pentru istorie. Deci ar fi suficient ca acești elevi să știe că
izvoarele istorice ar reprezenta „orice știre,informație sau urmă de orice natură și formă care
amintește de existența omului și a vieții pe pământ.‖ 52O definiție utilă în special pentru elevii
de clasa a V a .
Treptat, definiția poate deveni mai complexă și include elemente precum tipologii de
izvoare, destinația lor și nu în ultimul rând importanța lor pentru munca istoricului. Ca și
definiție complexă putem opta pentru cea propusă de Bernhein sau Labuda.53 Ele sunt utile
mai ales la liceu unde elevii trebuie să deprindă și metode de lucru cu izvorul istoric.
Așa cum s -a văzut în definițiile de mai sus există mai multe tipuri de izvoare istorice.
Clasificarea lor s -a făcut în funcție de mai multe criterii: natura lor, material din care au fost
realizate, loc de editare, mod de cunoaștere a unui fapt istoric etc.
O clasificare clasică include trei categorii de izvoare: izvoare nescrise, izvoare scr ise și
izvoare orale54. După natura lor, izvoarele istorice se împart în două categorii: izvoare
materiale și izvoare orale. Izvoarele materiale se împart, la rândul lor, în izvoare nescrise și
scrise.55 Cele mai vechi sunt izvoarele orale care se referă la tradiții, obiceiuri, legende,
povestiri, basme, cimilituri, ghicitori,zicători, proverbe si reprezintă folclorul (înțelepciunea
populara) sau „regionalisme, forme arhaice păstrate în limbaj, forme de folclor, ritualuri de
înmormântare, descântece, toponime din trecut păstrate până în prezent.‖56 Ele sunt „ cele
mai vechi si au apărut o data cu vorbirea‖.57
Izvoarele nescrise sunt considerate ca urmând celor orale. Există și situații când cele
orale sunt precedate de izvoarele nescrise. În această situație am intim „animale preistorice si
de hominizi care nu cunoșteau vorbirea.58‖ izvoarele nescrise sunt obiecte sau obiecte sau
urme de obiecte ce au avut legătură cu activitatea oamenilor din trecut.59 Izvoarele nescrise
sunt considerate și izvoare arheologice în trucât u fost descoperite în urma unor
săpături.60profesorul Ionescu include în categoria izvoarelor nescrise ceramică, obiecte

52 Gheorghe Ionescu, Introducere în istorie și științele auxiliare ale istoriei , Centru de multiplicare al
Universității București, 1974, p. 8
53 Vezi infra
54 Mihai Lazăr, Florin Pintescu, op.cit. , p. 38
55 Ionel Boamfă, op.cit , p. 285
56 Mihai Lazăr, Florin Pintescu ,op.cit .,p.37 -38
57 Andreescu M, op.cit.,p. 285
58 Ibidem
59 Mihai Lazăr, Florin Pintescu ,op.cit.
60 Mihai Andreescu, op.cit .

14
metalice, ruine, rămășițe de fosile, izvoare monumentale (arhitecturale), izvoare picturale
(iconografice).61
Izvoarele scrise su nt de două categorii: narative și documentare. Un criteriu de
diferențiere pentru acestea ar fi cel al obiectivității. Astfel izvoarele documentare sunt
considerate a fi mai obiective decât cele narative, întrucât oferă „ știri sigure despre o anumita
epoc a, un eveniment, o personalitate etc.‖62 Ele sunt „presupuse a fi obiective datorită
caracterului său oficial‖.63 Izvoarele narative sunt considerate a fi subiective „conțin, pe lângă
datele obiective, si păreri personale, care alterează obiectivitatea epoci i sau evenimentului‖64.
Natura izvoarelor nu este singurul criteriu după care sunt clasificate izvoarele istorice și
aceasta pentru că unele izvoare pot fi, în același timp izvoare scrise dar și nescrise. Este cazul
inscripțiilor care sunt considerate izvo are scrise, datorită informațiilor conținute, dar sunt și
izvoare nescrise dacă luăm în calcul și criterii precum „originea acelei pietre,fel,formă sau
proveniență.‖65 De aici și necesitatea de a clasifica izvoarele istorice luând în calcul și alte
criteri i.
Alte criterii de clasificare sunt: importanță, provenință sau emitent, locul unde au fost
create, modul în care sunt cunoscute, cuprins și destinație, felul în care ajung la cunoașterea
creatorului. Astfel avem următoarele tipuri de izvoare66: (Figură)

61 Gheorghe Ionescu, op.cit.
62 Mihai Andreescu, op.cit .
63 (Lazăr & Pintescu, 2003, pg. 37 -38)
64 Mihai Andreescu, op.cit .
65 Mihai Lazăr, Florin Pintescu ,op.cit ., p. 38
66 Mihai Andreescu, op.cit ., pg. 285 -286

15

Figura 1-Clasificare izvoare istorice conform profesorului M. Andreescu
Clasificarea propusă în imaginea de mai sus este utilă în special pentru izvoarele
scrise și ține mai mult de critica izvoarelor istorice. Rămân oarecum desc operite izvoarele
nescrise. Asta dacă nu luăm în calcul ultimul criteriu și anume cel care se referă la felul în
care ajung la cunoașterea creatorului. Izvoarele directe pot fi împărțite în obiective și
subiective. Ca izvoare directe subiective am putea am inti cele redactate prin „observare
directă și amintire‖67, în timp ce fotografii sau înregistrări audio sunt izvoare directe
obiective68. Profesorul Purici împarte izvoarele directe în „scrise și nescrise, în vestigii
naturale și vestigii sociale, incluzând rapoarte, jurnale, fotografii, filme, fonograme, diversa
obiecte materiale etc.‖69.Izvoarele indirecte includ tradiția dar și izvoare scrise întrucât au fost
notate pt. a nu fi uitate.70 Sau, conform aceluiași profesor, izvoarele indirecte „pot fi grupate
în izvoare transmise pe calea tradiției orale (producții folclorice, povestiri populare, povești,
legende, poeme, poezii, cântece, colinde, anecdote etc.),izvoare transmise pe calea tradiției
scrise (inscripții, însemnări istorice și genealogice, anale, cro nici, pomelnice, liste de
conducători, biografii, autobiografii, însemnări zilnice, memorii, pamflete, descrieri, ziare,

67 Gherghe Ionescu, op.cit.
68 Gherghe Ionescu, op.cit.
69 Ștefan Purici, Științe spe ciale ale istoriei , Editura Universității, Suceava , 2000, p. 15
70 Ibidem Importanță •Izvoare narative
•Izvoare documentare
Provenință sau
Emitent •Izvoare oficiale
•Izvoare particulare
Locul de geneză
a izvorului •Izvoare interne
•Izvoare externe
Modul în care
sunt cunoscute •Izvoare edite
•Izvoare inedite
Cuprins și
destinație •Memorii
•Dosare etc.
Felul în care
ajung la
cunoașterea
creatorului •Izvoare directe
•Izvoare indirecte

16
scrisori, picturi, tablouri, portrete, hărți, planuri etc.) și urme ale trecutului de orice fel (ruine,
fosile, vestigii arheologice, m onede)‖.71
Izvoarele istorice pot fi clasificate și după criterii precum exterior și interior. Criteriul
exterior se referă la contextul realizării sursei iar cel interior se referă strict la informația
conținută de izvor. Important este criteriul interio r care face o diferențiere a izvoarelor în
funcție de importanța evenimentelor la care se referă dar și în funcție de valoarea informației
pentru a face o distincție între falsuri și izvoare autentice,contemporane cu evenimentele la
care fac referire. Crit eriul exterior include tipuri de izvoare menționate mai sus. Mai jos
redăm clasificarea izvoarelor după criteriul intern și extern.(tabele)72
Nr.
crt. Criteriul de
discriminare Tip de izvor
1 Natura informației Izvoare referitoare la evenimente esențiale s au foarte importante
Izvoare referitoare la evenimente secundare
2 Valoarea
informației Izvoare de certă valoare
Izvoare de valoare îndoielnică
Falsuri
Tabel 2- Criteriul intern de clasificare al izvoarelor

Nr.
crt. Criteriul de
discriminare Tip de
izvor Subtip de izvor Explicații asupra izvorului
1. După forma în
care ne -au
parvenit Urme materiale
de tot felul,
scrise sau
nescrise
Producții
spirituale
transmise oral și
consemnate
târziu
Izvoare Scrise

71 Ibidem
72 Ion Chiciudean , Bogdan Alexandru Halic, Imagologia.Imagologie istorică , S.N.S.P.A. , București, 2008, p.
140-141

17
Nr.
crt. Criteriul de
discriminare Tip de
izvor Subtip de izvor Explicații asupra izvorului
transmise prin
reprezentări
grafice Transmise în alte
reprezentări grafice însemne, peceți. mărci,
blazoane, monede, medalii
hărți, planuri, desene
Izvoare fonografice
Izvoare fotografice
și cinematografice
Creația artistică
2. După locul unde
au fost create Izvoare interne create in limitele
geografice și etnice
Izvoare externe
3 După timpul în
care au fost
create și în
raport cu timpul
în care s -a
produs
evenimentul Izvoare de
anticipație face previziuni
Izvoare
contemporane cu
evenimentul și
în legătură cu el
Izvoare
posterioare
evenimentului și
în legătură cu el
4. După geneza lor Izvoare directe provin de la cineva care a
cunoscut direct
evenimentul, participând
sau nu la el
Izvoare indirecte create pe baza
informațiilor primite de la
cineva care a cunoscut
direct evenimentul
5. După domeniul
de referință tot atâtea categorii de
izvoare câte domenii de
activitate umană există

18
Tabel 3- Criteriul extern de clasificare al izvoarelor
Ernst Bernhein împarte izvoarele istorice în vestigii și tradiții.73 Dimitrie Onciul oferă
o clasificare menită să explice clasificarea lui Bernhein. Astfel vestigii sau resturi reprezintă
tot ce s -a păstrat de la un eveniment sau fapt istoric e iar tradiția este tot ce s -a transmis
referitor la un eveniment sau fapt istoric. Handelsman consideră vestigiile ca fiind izvoare
directe și conținând „vestigii direct conservate ale existenței umane și activității
omului(adică urme materiale și imat eriale).‖74 Handelsman vorbește și despre alte două
categorii de izvoare: izvoare indirecte, documente menite să conserve memoria timpurilor
trecute, adică tradiția orală și despre izvoare scrise și nescrise75.
Profesorul Ștefan Purici propune o clasificar e a izvoarelor istorice după criteriul
codificării și al valorificării.76 Astfel după primul criteriu avem izvoare: scrise, orale,
materiale,etnografice, lingvistice, foto și cinematografice, literare, artistice, convenționale.
Criteriul valorificării inclu de: izvoare potențiale sau „surse care se pot afla la dispoziția
istoricului pentru aflarea informațiilor despre trecut‖, izvoare efective sau surse utilizate sau
pe cale de a fi utilizate de către istoric77.
Și ca un ultim criteriu de clasificare prezent ăm pe cele ale istoricilor Herodot și
Tucidides. Primul împarte izvoarele istorice în funcție de informație în „informația directă (
fapte sau lucruri cunoscute personal de istoric) și cea indirectă ( fapte sau lucruri aflate de la
alții)‖.78 Tucidides împa rte izvoarele istorice în patru categorii în funcție de importanța lor.
Astfel avem: martorii oculari; martorii neoculari; scrierile logografilor și operele poeților79.
Din perspectivă didactică se acceptă clasificarea surselor istorice în două categorii:
surse nescrise și surse scrise. În categoria surselor nescrise sunt înghesuite o serie largă de
surse istorice „de la artefacte arheologice la tablouri înfățișând viața cotidiană a secolului al
XIX-lea, de la detalii de urbanism și hărți medievale la filmo grafia contemporană‖80
Pentru a vedea clar legătura dintre științele auxiliare ale istoriei și categoria de izvoare
studiate, vom prezenta două tabele în care sunt enumerate principalele științe auxiliare și
izvoarele analizate81. Doar că aceste izvoarele ne scrise reprezintă un auxiliar didactic

73 Apud Ștefan Purici, op.cit , p. 12 -13
74 Ibidem
75 Ibide m
76 Ibidem ., p. 14
77 Ibidem
78 Apud Claudiu Lucian Topor, op.cit.,
79 Ibidem
80 Laura Căpiță, Carol Căpiță,Mihai Stămătescu, Didactica istoriei 2 , Proiectul pentru Învățământul Rural ,
București, 2006, p. 11
81 Ion Chiciudean , Bogdan Alexandru Halic , op.cit. , p. 142 -143

19
important pentru a realiza un tablou mai amplu al unei epoci. În activitatea didactică se pune
accent mai mult pe sursele scrise. De aici și lipsa sau insuficiența unei grile de analiză a
surselor nescrise. Sursele nescrise mai sunt considerate ca surse vizuale și „sunt adesea surse
care să confirme sau să nuanțeze informațiile conținute în sursele scrise.‖82
Nr.
crt. Disciplina
specializata Domeniul de cercetare
1. Arheologia descoperă, analizează și interpretează t oate resturile materiale
lăsate/păstrate în sol, în vederea reconstituirii integrale a istoriei
umanității
2. Mitologia studiază miturile, geneza și explicarea lor
3. Etnografia clasifică popoarele/populațiile și urmărește evoluția culturii acestora
mate riale și spirituale, moravurile și particularitățile felului lor de
viață
4. Sociologia și
Antropologia studiază societățile și comportamentele umane în corelație cu
condițiile naturale și social -culturale
Tabel 4- Corelarea dintr e științele auxiliare și izvoarele studiate
Nr.
crt. Știința specială a istoriei Domeniul de cercetare Explicații
1. Bibliologia se ocupă de carte si de munca în
bibliotecă include probleme legate de
istoria scrisului, a materialului
de scris, a tiparului , ilustrarea
cărților, precum și istoricul
bibliotecilor și rolul lor în viața
socială și culturală;
2. Codicologia studiază manuscrisele/cărțile
manuscrise în sine, nu din
perspectiva scrierii/conținutului
lor desprinsă din paleografie
3. Diplomatica studiază documentele propriu –
zise se ocupă de apariția, forma și
tradiția grafică a actelor scrise

82 Laura Căpiță, Carol Căpiță,Mihai Stămătescu, op.cit.

20
Nr.
crt. Știința specială a istoriei Domeniul de cercetare Explicații
4. Epigrafia studiază inscripțiile pe suport dur
(piatră, metal. oase. sidef, fildeș,
lemn, piele, mușama, argilă,
tencuială, sticlă, bijuterii, obiecte
diver se, stânci etc.) sunt socotite inscripții tot ceea
ce este scris prin procedee ca:
săpat, desenat, pictat, incizat.
brodat, cusut
5. Heraldica studiază stemele
6. Numismatica studiază monedele
7. Paleografia studiază izvoarele scrise vechi informați i despre evoluția
grafemelor. a suportului
scrisului și a instrumentelor de
scris
8. Sigilografia/sfragistica studiază sigiliile
Tabel 5 – „Științe speciale ale istoriei”
Cel mai util criteriu de clasificare al izvoarelor isto rice ni se pare cel după natura
lor,conform căruia avem izvoare nescrise, scrise și orale. Celelalte criterii de clasificare
servesc ca perspectivă din care sunt văzute cele trei categorii de izvoarele istorice.

21
Capitolul II – Cronologia și Geografia ist orică ca științe pentru
cercetarea timpului și spațiului istoric
II.1. Cronologia
Într-o definiție simplă, cronologia se ocupă cu datarea evenimentelor istorice pentru a
stabili succesiunea acestora, stabilirea exactă a datei documentelor, în general, o da tare exactă
a izvoarelor istorice83. În Dicționarul științelor speciale ale istoriei se precizează că,
cronologia reprezintă „ Știința specială a istoriei care are ca obiect stabilirea datelor
evenimentelor istorice și succesiunea lor, implicit și a datei d ocumentelor, traducerea
diferitelor sisteme după care oamenii au măsurat și socotit timpul, raportându -l la sistemul
contemporan ‖84 .
Cronologia are ca obiect de activitate studierea diferitele unități vechi de măsurare a
timpului în scopul de a le transfo rma în sistemul actual. 85
Cronologia este împărțită în două ramuri: cronologia tehnică și cronologia istorică86.
Cronologia tehnică este denumită și cronologie astronomică 87 întrucât studiază fenomenele
astronomice cu o repetare logică și „ stabilește pe ba ză de calcul exact momentele
fundamentale necesare pentru comportarea diferitelor sisteme de socotire a timpului‖ 88.
Cronologia istorică are ca obiect de activitate „transcriere în sistemul actual de socotirea
timpului a datelor exprimate în diferite siste me calendaristice‖ 89. O altă sarcină a cronologiei
istorice este aceia de a realiza cronologii pentru istoria națională, pentru diverse insti tuții și
conducătorii acestora90.
De-a lungul timpului, societatea omenească a folosit ca principale puncte de reper
pentru a observa trecerea timpului, succesiunea unor fenomene naturale, cum ar fi: răsăritul și
apusul soarelui, ziua urmată de noapte și succesiunea anotimpurilor. Un criteriu util pentru
preistorie. Antichitatea, însă va furniza sisteme mai complexe și complete de măsurare a
timpului. Astfel au fost puse bazele a două sisteme de evidențiere a timpului: astronomic și
civil, ca rezultat al unor calcule matematice și măsurători astronomice . Cele două sisteme iau
în calcul mișcările de revoluție ale Pământu lui Lunii și Soarelui. 91

83 Mic dicționar enciclopedic , Editura Științifică și Enciclopedică, București,1972, p. 246
84 Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei , Editura Științifică și Enciclopedică,București, 1982, p. 95
85 Florentina Nițu, op.cit , p. 86
86 Ibidem
87 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 74)
88 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 74)
89 (Berciu -Drăghicescu, 200 2, p. 74)
90 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 74)
91 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 74)

22
Ca rezultat al unei îndelungate observații a fenomenelor astronomice, au fost puse bazele
unor sisteme de măsurai a timpului si de împărțire a lui în ani, săptămâni și zile 92.
Pentru început vom face o prezentare a principalele un ități de măsurarea timpului:
ziua, săptămâna, luna și anul, unități folosite în cronologia istorică. Apoi ne vom opriși
asupra principalelor sisteme calendaristice utilizate în decursul timpului.
Despre zi cunoaștem că are 24 de ore denumită și „ ziua ci vilă‖, timp în care
Pământul face o rotire completă în jurul axei sale 93. Însă, timpul nu s -a scurs la fel în diferite
timpuri. Chiar din antichitate existau diferite momente pentru începutul unei zile. Dacă la
egipteni, chinezi și romani, miezul nopții er a considerat ca începutul zilei, babilonienii își
începeau ziua la răsăritul soarelui, în timp ce arabii, evreii și grecii considerau ca început
pentru o zi apusul soarelui 94. Anul 1925 este momentul în care s -a propus o unificare a zilei
astronomice cu zi ua civilă. Astfel, ziua începea după ora 24, deci la miezul nopții, această oră
devenind ora zero95.
Și numărul de zile într -o săptămână a cunoscut mici variații. Astfel, la romani o
săptămână avea 8 zile numite nundinae și notate cu litera de la A la H96. Treptat, romanii vor
trece la săptămâna de 7 zile, preluată de la evrei. Un ciclu de zile pentru o săptămână era
stabilit prin observarea evoluției Lunii. Zilele săptămânii erau denumite dupa corpurile
cerești: Dies Solis (duminica), Dies Lune, Martis, Mer curii, Jovis (de la Jupiter),
Veneris,Saturni (sau ebraicul Sabbati)97. La populațiile germanice numele zilelor proveneau
de la zeitățile lor, în timp ce la slavi zilele erau denumite după numărul din cadrul ciclului iar
duminica era considerată zi de târg (nedelia)98.
Luna este o perioada de timp cât durează o rotație a astrului în jurul
Pământului. Deci avem 29 de zile, 12 ore, 44 minute si 3 secunde, aproximativ 29 zile si
jumătate. În aceasta mișcare se disting patru faze: luna noua, primu l pătrar, luna plina,
ultimul pătrar. La început, luna lunară era asimilată lunii civile. Treptat, s -a observat că luna
civilă nu începe în același timp cu apariția lunii de pe cer. Astfel luna va avea 30 de zile.
Această soluție crea neconcordanțe, fapt pentru care s -a trecut la un calendar lunar, în care o

92 (D.I.R., I, 1956, p. 396)
93 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 75)
94 (D.I.R., I, 1956, p. 392)
95 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 75)
96 Florentina Nițu, op.cit ,p.87
97 Ibidem
98 Ibidem

23
lună avea 29 de zile căreia ii urma una de 30 de zile. Astfel se putea menține a alternanță a
celor 12 luni ale anului care era de 354 sau 355 de zile99.
Anul reprezintă durata de timp în care Pământ ul se mișcă în jurul Soarelui (lat.
annus = cerc, ciclu, inel) care este egala cu 365 zile, 5 ore, 48 minute si 46 secunde.
Acesta este denumit anul tropic sau solar. Anul sideral este timpul în care „astrele plecând
de la un punct fix pe bolta cereasca revin la el (365 de zile, 6 ore, 9 minute si 9 secunde).
Datorita acestei fragmentari a anului tropic, în viața curenta s -a folosit un an cu un număr
întreg de zile si care se numește an civil sau calendaristic‖(Berciu,pI,75).
Maturarea timpului în diferite sisteme cronologice s -a făcut prin aplicarea unor reguli
specifice. Totalitatea acestor reguli poartă denumirea de calendar ( Dicționar al științelor
speciale ale istoriei , p. 59). Termenul este originar din limba latina și are înțelesul de
chemare sau anunțare. Preoților le reveneau sarcina de a anunța publicul cu privire la apariția
pe cer a lunii noi, în prima zi a lunii (Berciu, 76). Exista trei tipuri de sisteme calendaristice:
calendarul solar, calendarul lunaro – solar și cel lunar (Berc iu, 76).
Calendarul solar este cel mai vechi cunoscut și are la bază mișcarea aparentă a
Soarelui si a fost folosit prima data de egipteni în anul 4241 î.Hr. Era un calendar cu 12 luni
de câte 30 de zile la care se adaugă 5 zile la sfârșitul a nului (cele 5 zile se numeau
epagomene), deci 365 zile. Lunile erau denumite după zeitățile cărora le erau dedicate.
Fiecare luna avea 30 de zile și era împărțita în trei săptămâni mari de câte 10 zile si 6
săptămâni mici de câte 5 zile. Anul începea cu ziua întâi a lunii. Acest calendar nu lua în
calcul fracțiunea de 6 ore din durata anului solar astfel încât în 4 ani se crea o diferență de o
zi.100
Calendarul lunaro – solar se baza pe mișcarea de revoluție a lunii si pe mișcarea
aparentă a Soar elui. Principiul acestui calendar este coincidența întâii zi a fiecărei luni lunare
cu apariția lunii noi, dar, în același timp, și a fenomenelor anului solar în aceleași luni. Acest
calendar a fost adoptat de multe popoare ale antichității: babilonieni i, chinezii,
evreii,grecii, indienii, romanii etc. Are 12 luni care variază între 28 – 31 zile.101
Calendarul lunar102 se baza pe fazele lunii. A fost utilizat de popoarele de religie
musulmană. El a apărut in Babilon la jumătatea mileniului III î.Hr.. Prez enta următoarele

99 (D.I.R., I, 1956, p. 396)
100 Aurelian Sacerdoțeanu, op.cit ,, p. 233 – 237.
101 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 76)
102 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica , genealogie,
heraldica, paleografie, sigilografie, 1982, p. 109)

24
caracteristici: un an cu 12 luni, 354 de zile, o lună cu 4 săptămâni,iar lunile alternau între 29
și 30 zile.
Grecii foloseau în mileniul I î.Hr. calendarul lunaro -solar particularizat pentru fiecare
provincie. Preluând ideea de săptămân ă de la evrei, grecii își denumeau zilele prin numere
sau primeau alte denumiri. Cat privește calendarul roman, primele informații datează din
secolul al VIII – lea î.Hr., când romanii foloseau un ciclu cu 10 luni și 30 de zile pe care l -au
denumit annus, de unde în limba română cuvântul an103. Lunile erau dedicate unor zeități
romane și începea cu luna martie, dedicată zeului Marte, zeu al războiului. În secolul VII
î.Hr. vor fi introduse alte două luni, ianuarie și februarie. Două luni care erau dedicate, f iresc
tot unor zeități. La 1 ianuarie 45 î. Hr., din inițiativa împăratului Julius Caesar se va pune
bazele unui nou calendar bazat pe 365 depila, 12 luni ce alternează între 30 și 31 de zile pe
lună. Este practic la originea calendarului nostru de azi. A cest tip de calendar mai este
cunoscut și calendar pe stil vechi. S -a constatat de -a lungul timpului că între calendarul iulian
și cel tropic existau unele diferențe, astfel ca la 128 de zile, diferența dintre ele era de o zi. În
secolul al XVI lea, papa Grigore al XIII – lea a hotărât să reformeze calendarul iulian. La 24
februarie 1582 va lua naștere un nou calendar denumit și calendarul gregorian. Esența acestui
colinda este aceea că se propune o decalarea numărării zilelor săptămânii cu 10 zile. Acest
calendar mai este denumit și calendar pe stil nou. Dar nici acest calendar nu a reușit să reducă
din diferență în comparație cu cel tropic, la 3500 de ani sesizându -se o diferență de o zi104.
Calendarul pe stil nou fost introdus în țările catolice. A fost ado ptat mai târziu întări
protestant, pe fondul unor reacții ostile la adresa catolicismului dar și în țări ortodox, care
mult timp au adoptat modelul calendarului Iustinian. În România calendarul gregorian a fost
introdus abia în anul 1924.105
Un alt element important al cronologiei îl constituie era ce reprezintă un moment fix
de la care începe numărătoarea succesivă a anilor solari sau lunari106. În cronologie avem de –
a face cu mai multe ere în funcție de evenimentele care delimitează momentul fix. Distingem
trei tipuri de ere: erele astronomice, erele politice și cele religioase. Erele astronomice au
momentul de început când s -a produs conjuncția astrelor. În erele politice numerotarea anilor
încep de la un eveniment politic important precum Jocurile olimpice sau fondarea Romei.
Erele religioase sunt legate de evenimente din viața întemeietorilor noilor religii. Aici se

103 (D.I.R., I, 1956, p. 415) ; (Edroiu, 1992, p. 213) .
104 Dicti onar al stiintelor speciale ale istoriei , p. 59.
105 Și ast ăzi ortodocșii pe stil vechi merg în continuare după calendarul iustinian
106 (D.I.R., I, 1956, p. 403) ;.

25
distinge era creștină care începe cunoștea lui Hristos. Era creștină a fost creată în secolul al
VI – lea d. Hr. de către abatele Dionisie Exi guus (Dionisie cel Mic)107.
Așa cum s -a văzut în cele menționate mai sus nu a existat un moment de început
pentru an, care să fie unitar pentru toate popoarele. Vorbim de stiluri cronologie diferite care
pun probleme de datare a unui eveniment. Astfel vorbi m de următoarele stiluri
cronologice108:stilul circumciziei (anul începea la 1 ianuarie), stilul venețian (1martie), stilul
echinocțiului de primăvara (21 sau 22 martie); stilul Bunei Vestiri sau florentin (25 martie),
stilul de Pasti (care era variabil), st ilul bizantin (1 septembrie), stilul nativității (25
decembrie). În spațiul romanesc au fost folosite era bizantină și stilurile bizantin și
circumciziei109.
Izvoarele medievale furnizează și alte metode de datare ce aparțin cronologiei
secundare și care nu pot contribui singure la datarea evenimentelor.110 Astfel avem Crugul
soarelui , Crugul lunii, Ciclul pascal, Epacta, Mâna anului, Mâinile lunilor și Temelia.
Crugul soarelui cuprinde o perioada cronologica de 28 ani ,,după a cărei
împlinire…zilele s ăptămânii cad pe aceleași data de luna..‖111Cunoscându -se ziua din
săptămâna în care începe ciclul se pot stabili zilele, ordinea lor pentru întreaga perioada de
28 de ani.
Crugul lunii – este o perioada de 19 ani după care fazele lunare re vin la
aceleași date ale lunilor . Aceasta indica ordinea unui an într -un ciclu de 19 ani.
Ciclul pascal – este creat de biserica creștină pentru a se putea fixa data
sărbătorilor mobile într -un an. El reprezintă o perioada de 532 ani car e a rezultat din
înmulțirea numărului 28 (crugul soarelui) cu numărul 19 (crugul lunii). După aceasta
perioada toate elementele cronologice revin la punctele de plecare din primul an al
ciclului112.
Epacta reprezintă un număr care i ndica vârsta lunii pe ziua pe 1 ianuarie a fiecărui
an, adică numărul de zile trecute de la ultima luna noua până la sfârșitul anului precedent113.

107 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diploma tica, genealogie,
heraldica, paleografie, sigilografie, 1982, p. 109) .
108 Florentina Nițu, op.cit , p. 89
109 Ibidem
110 Gherghe Pungă, Ștefan Sorin Gorovei, Științele speciale ale istoriei. Palografie românească , Editura
Universități „Alexandru Ioan Cuza‖, I ași,2007, p. 11
111 De văzut
112 (Berciu -Drăghicescu, 2002)
113 (Berciu -Drăghicescu, 2002)

26
Mâna anului – permite determinarea unei zile din s ăptămână, a unei date lunar. Este
în concordanta cu c rugul soarelui. Fiecărui început de an din ciclul de 28 de ani îi va
corespunde o anume zi din săptămâna114.
Temelia indică vârsta lunii la o data din an. Deci ea exprimă diferența de zile dintre
anul lunar (354/355 de zile) si anul solar de aprox imativ 365 de zile. În prealabil trebuie aflat
crugul lunii115.
II.2. Geografia istorică și demografie istorică
Geografia istorică este un rod al legăturii dintre istorie și geografie„ preia mediul de la
geografie și evoluția socială de la istorie‖116. Ea este considerată o ramură a geografiei
umane, având drept obiect de activitate evoluția relației dintre comunitățile umane și spațiul
geografic, cu un grad diferit de umanizare dar, își propune să explice și această
interacțiune117.
Deci este o știință auxiliară aplecată mai mult spre geografie decât spre istorie. Apelul
la geografia istorică urmărește analiza influenței elementele geografice naturale asupra
evoluției istorice dar și schimbările survenite ca efect al acțiunii umane asupra evoluției
spațului geogr afic118. Geograful Elisée Réclus definește legătura dintre istorie și geografie
astfel„
geografia este o istorie a spațiului, iar istoria –o geografie a timpului‖119
Au existat trei faze pentru precizarea obiectului de activitate pentru geografia istorică120:
 Faza Darby, în care geografia istorică era considerată unul din pionii geografiei.
Corespunde primei jumătăți a secolului XX;
 Faza revoluției cantitative când geografia istorică era plasată la marginea geografiei.
Este specifică celei de -a doua jumătăți a secolului XX;
 Faza eclectică, specifică ultimilor 20 de ani; se pune accent pe interdisciplinaritate;
 Geografia istorică abordează o serie de domenii precum: geografia regională, evoluția
orașelor și a căilor de comunicații, transporturile, economia agrar ă, dinamica

114 (Berciu -Drăghicescu, 2002)
115 Gherghe Pungă, Ștefan Sorin Gorovei, op.cit , 2007, p. 12
116 Florentina Nițu, op.cit. , p. 41
117 Ionel Boamfă, op.cit , p. 2
118 Ioan Albu, op.cit , p. 13 -14
119 Apud Ionel Boamfă, op.cit , p. 3
120 Ibidem , p. 2 -3

27
populației sau probleme de mediu înconjurător121. Alte domenii de interes pentru
geografia istorică sunt topografia, cartografia122.
Geografia istorică își desfășoară munca de cercetare după trei principii: al verificării,
cunoașterii contextul ist oric și principiul diferențierii123.
Principiul verificării este o formă particulară a principiului comparativ. Aplicarea acestui
principiu se face pentru a verifica ipoteze și a se elimina erori. Astfel se compară situații
similare din punct de vedere istor ico-geografic. Un cercetător în acest domeniu trebuie să
dețină un înalt grad de cultură și să activeze în mai multe domenii, inclusiv cele de graniță.
Al doilea principiu implică cunoașterea cât mai exactă a unui context istoric în care se
manifestă anumi te realități geografice.
Principiul diferențierii face trimitere categorii de realități geografice ce trebuie să fie
diverse. Se are în vedere scara la care se produce un anumit fenomen geografic124.
Cercetarea în domeniul geografiei istorice se realizează p rin aplicarea a două categorii de
metode:
a) Metode de colectare a informației geografico -istorice;
b) Metode de interpretare a informațiilor obținute;
Principalele metode de colectare a informațiilor de natură geografico istorică sunt125:
 Ancheta directa la teren
 Studiul harților si al atlaselor
 Studiul documentelor istorice
 Dicționare de localități
 Catagrafiile, conscripțiile,recensăminte
 Monografiile regionale sau locale
 Site-urile Internet
 Inscripțiile de pe monumentele funerare, monumentele eroilor sau/si însc risurile de pe
zidurile caselor
Ancheta directă de teren este utilizată atunci când se dorește cercetarea unei zone mai
înguste obținându -se informații detaliate. Această metodă prezintă o serie de avantaje :
„- înregistrează aceste realități direct de la cei care le utilizează, inclusiv pronunția exacta;

121 Florentina Nițu, op.cit , p. 42
122 Claudiu Lucian Topor, op.cit. , p. 23
123 Ionel Boamfă, op.cit , p. 4 -5
124 Ibidem
125 Ibidem , p. 5 -8

28
– face posibila precizarea unor detalii locale care nu pot fi găsite în literatura de specialitate;
– evidențiază gradul real de circulație în zona respectiva a apelativelor, antroponimelor si a
unor tradiții etno -folclorice care pot fi corelate cu realități actuale, daca ele reflecta o situație
actuala sau mai veche ‖126.
Trebuie stabilite în prealabil o problematică a anchetei, criteriile după care se se
desfășoare anchetași tipurile de chestionare ce trebuie folosite în funcție de tipurile de
informații pe care dorim să le aflăm. Anchetele sunt utile pentru realizarea unei monografii
locale complexe, în care să se coreleze cu cercetarea lingvistică, etnografică, fizico –
geografică sau istorică127.
Prin studiul hărților și atlaselor se realizează o colectare indirectă a informației. Se dă
credit celui care a realizat harta și care este văzut ca sursă a informației. Astfel se utilizează
hărți sau atlase la scară cât mai mare128. Ca principale surse cartogra fice la care se poate apela
menționăm: hărțile topografice, planuri de moșii, planurile de orașe, hârțile cadastrale,
amenajamentele silvice sau hărți speciale (administrative, turistice, rutiere )129.
Studiul documentelor istorice relevă informații legate d e nume dispărute, forme
arhaice ale unor toponime sau antroponime existente și azi. Astfel se realizează „ apropierea
etimologica si semantica de originea acelui nume si evaluarea în timp a procesului de evoluție
a acestuia ‖130.
Există o serie de obstacole care determină o atitudine de precauție atunci când se face
apel la documentele istorice. Un prim obstacol se referă le faptul că o serie de documente
erau redactate în cancelariile oficiale de către funcționari care nu cunoșteau realitățile din
teren. Mare parte din documente erau redactate în limbi oficiale precum slava veche, latina,
geruiască și maghiara. Astfel se pot explica o serie de deformări voite ale realității131.
Pentru spațiul românesc se remarcă câteva categorii de colecții documentare istorice l a
care se poate face apel pentru o cercetare în geografia istorică:
– Colecții de documente ce fac referire la o anumită epocă sau regiune și corespunde
perioadei de dinainte de Al Doilea Război Mondial;

126 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 5)
127 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 5)
128 (Boamfă, Ge ografia istorică (note de curs), 2010, p. 5)
129 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 7)
130 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 7)
131 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 7)

29
– Editarea Documentelor privind Istoria Românilor( D.I. R.), în perioada imediat
următoare celui de -al Doilea Război Mondial ;
– Editarea D. R. H. după 1980;
Pentru Moldova se remarcă colecțiile de documente referitoare la epoca lui Stefan cel
Mare, publicate de repurtați specialiști precum Ioan Bogdan și Mihai C ostăchescu. Primul
specialist a publicat colecția în două volume intitulată Documentele lui Ștefan cel Mare.
Mihai Costăchescu a editat colecții de documente referitoare la perioada ce a precedat
domnia lui Stefan cel Mare, din perioada domniei sale dor și pentru perioada ce a urmat
epocii lui Ștefan cel Mare132. Aceste colecții sunt foarte importate pentru cercetările din
domeniul geografiei istorice, întrucât ele conțin pe lângă documentele originale și traducerile
lor dar și comentarii ce țin de localizare a și originea tuturor toponimelor și patronimelor ce
apar în documente133.
Pentru Moldova mai menționăm colecții de documente referitoare la anumite regiuni ale
Moldovei: colecția lui Theodor Balan , profesor la Universitatea din Cernăuți – Documente
Bucovine ne (în doua volume); cea realizată de Theodor Stefanelli – Documente din Ocolul
Câmpulungului Moldovenesc , sau colecția de Documente putnene publicata de Aurel
Sava134.
După al Doilea Război Mondial Academia Română va iniția publicarea unei colecții de
docum ente care să includă documente din Moldova, Tora Românească și Transilvania. Prima
colecție de acest fel va editată între anii 1951 -1956, sub egida Academiei R. P. R., cunoscută
sub numele de Documente privind istoria României (D.IR.). Această lucrare preze nta o serie
de neajunsuri de ordin științific. Dintre acestea menționăm doar două: lipsa unui indice de
nume de persoane și locuri; documentele nu erau comentate135. Această colecție a fost
grupete petrei serii: A. Moldova; B. Țara Românească; C. Transilvani a. Parte din carențele de
ordin științific au fost remediate doar pentru colecția Moldova, prin publicarea de către
Alexandru Gonța și Ion Caproșu a unui indice de nume de locuri, apărut în DIR. După 1980,
Academia Română a reluat editarea DIR -lui dar sub o altă denumire Documenta Romaniae
Historia .

132 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 7)
133 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 7)
134 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 8)
135 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 8)

30
Colectarea de informații despre toponime se poate realiza și prin apel la dicționarele
localităților, cu tematică geografică, istorică sau administrativă și care sunt de matură să ofere
o imagine de ansamblu cu privire la zona cercetată136.
Alte surse de colectare a informațiilor sunt:137 catagrafiile, conscripțiile,
recensămintele de populație, monografiile regionale sau locale, site -urile Internet și
inscripțiile de pe monumentele funerare, monumentele eroilor etc.
Odată colectate, informațiile trebuie analizate și interpretate. Pentru aceasta geografia
istorică apelează la cinci metode de bază138:
 Metoda geografică
 Metoda comparativ -istorică
 Analiza lingvistică
 Metoda statistică
 Metoda informatică
Metoda geografică pune accent pe distribuția spațială a diferitelor realități geografice și
pe „ corelația cu o serie de fenomene naturale si umane specifice unei anumite arii a
Globului ‖139. Metoda este utilizată în elaborarea de hărți tematice cum ar fi hărți toponimice,
antroponimice sau etnofolclorice , iar colecțiile de hărți stau la baza atlase istorico –
geografice140.
Metoda comparativ -istorică este utilizată mai mult din perspectivă istorică. Este analizat
modul de formare al toponimelor sau antroponimelor în legătură cu fenomenele istorice care
au acționat în faza genezei diverselor nume. Se urmărește „ evoluția si transformarea acestor
nume în decursul istoriei si accentuează asupra importantei stratificării toponimelor și/sau
antroponimelor si a periodizării acestora‖ 141. Astfel numele sunt cercetate din perspectiva
stratificării și periodizării lor.
Analiza lingvistică a toponimelor și antroponimelor presupune la rândul ei o analiză
semantică și etimologică dar și o explicare a modului în care s -au format diversele nume. Se

136 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 8)
137 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, pg. 11 -13)
138 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, pg. 11 -13)
139 (Boa mfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 11)
140 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 11)
141 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 11)

31
are în vedere „ stabilirea limbii în cadrul căreia a apărut toponimul/antroponimul , dar aceasta
are un caracter individual‖142.
Analiza lingvistică are o serie de avantaje143:
– cunoaște legile fonetice ale unei limbi, dialect sau grai;
– combate și elimină o se rie de etimologii eronate cum ar fi cele populare sau legendare
care sunt avansate de către persoane fără o pregătire în domeniul filologic;
Metoda statistică se concentrează asupra evidențierii frecvenței și distribuției teritoriale a
diferitelor tipuri d e frecvențe legate de144:
– toponime sau antroponime de origine românească de pe teritoriul românesc;
– maniere specifice de formarea unor toponime sau antroponime prin compunere,
derivare sau juxtapunere;
– anumite realități etno -folclorice;
O ultimă metodă de in terpretarea realității este cea informatică și presupune utilizarea
calculatorului dar și a unor softuri care permit analiza unei anumite realități în zona
geografică studiată145. Este mai utilă în reprezentarea grafică a realități studiate.
Principiile și m etodele prezentate mai sus au la bază o perspectivă geografică Se au în
vedere disciplinele la care apelează geografia în demersul său de cercetare. Lucru firesc dona
ținem cont de fortul că mare parte din ideile enunțate aparțin unui specialist în geograf ie (notă
cu specialitatea lui Boamfă). Din cele prezentate mai sus ar rezulta faptul că geografia
istorică are un domeniu restrâns de cercetare, în domeniul lingvistic. Ce ne facem atunci cu
partea de istorie din știința auxiliară denumită geografia istori ei? Privită din perspectiva
istoriei, această știință auxiliară își diversifică sfera de interes.
De aici vom distinge trei ramuri principele ale geografiei istorice146:
a) geografia istorico -fizică sau istoria spațului istoric, care analizează modificările adu se
mediului de către om;
b) antropogeografia, care are ca obiect de studiu colonizarea spațiului;
c) geografia istorico -politică, preocupată de împărțirea teritoriilor din punct de vedere
politic în perioade și epoci istorice diferite; ne referim aici la state, religii sau spații
economice;

142 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 11)
143 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 12)
144 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 20 10, p. 12)
145 (Boamfă, Geografia istorică (note de curs), 2010, p. 12)
146 Ioan Albu, op.cit. , p. 14

32
Geografia istorică studiază relația dintre om și mediu prin apel la geografie sau discipline
aflate la granița dintre istorie și geografie (climatologie istorică, dendrologie istorică).
Climatologia istorică își propune să sta bilească într -o manieră cât mai precisă și
amănunțită variațiile climatice prin „ alcătuirea de serii coerente și degajarea unor modele sau
cicluri climatice‖147. Această ramură a geografiei istorice utilizează ca surse de informare
izvoarele scriseși observ ațiile metrologice înregistrate.Ca și model de explicație pentru epoca
preindustrială s -a adoptat un scenariu ca în schema de mai jos148:
Mecanismul prezentat în această schemă se aplica pentru o perioadă cu un nivel de
populație scăzut pe fondul lipsei mij loacelor de subzistență adecvate. Deci vorbim de o
interacțiune dintre mediul natural, economie și demografie.
Explicațiile de natură climatologică sunt utile chiar și pentru epoca industrială dacă ne
referim la agricultură, domeniu dependent de sol și de variațiile climatice. Se poate afirma că
variațiile climatice „pot explica mai bine unele evenimente aparținând timpului scurt al
istoriei, decât evoluțiile istorice profunde și de durată‖.149

Figura 2- Impactul schimbărilor climat ice asupra istoriei omenirii
Un factor important care influențează relația om -mediu îl reprezintă și cutremurele de
pământ. Istoria analizează urmările denatură umană și impactul asupra evoluției civilizației.
Mai sunt și alte ramuri ale geografiei care fu rnizează informații de natură se explice relația
om-mediu. Redăm mai jos un tabel cu alte ramuri ale geografiei care pot furniza informații în
acest sens150.
Nr. crt. Domeniu Obiect de activitate Relația cu istoria
1. Dendro –
climatologia Interpretează aspect ul inelelor
și creșterea concentrică a
arborilor. Inelele mai groase Se pot oferi indicii despre
fazele de umiditate sau
secetă pentru o anumită

147 Florentina Nițu, op.cit. , p. 43
148 Ibidem
149 Ibidem
150 Ibidem , pg. 43 -45 Dereglări
climatice Foamete Slăbirea
organismului Epidemii

33
Nr. crt. Domeniu Obiect de activitate Relația cu istoria
explică un an mai prosper în
timp ce inelele mai subțiri
pentru un an mai secetos. regiune. Aceste informații
vin să completeze
informațiile din sursele
scrise.
2. Glaciologia Se ocupă cu studiul
ghețarilor. Analizează
perioadele succesive de
încălzire și răcirea vremii și
care influențează
dimensiunile ghețarilor. Se apelează la surse istorice
care fac referire l a înaintarea
maselor de ghețari către
unele orașe.
3. Palinologia Studiază resturile de polen
păstrate în sol în decursul
timpului, oferind informații
despre aspectul și evoluția
vegetației, influențând și ea
de climă. Se pot face analize
comparative privin d evoluția
termică într -o anumită
regiune în diferite timpuri.
4. Factorii microbieni
și epidemiile Se pleacă de la teoria
conform căreia fiecare zonă
de populație are un fond
microbian specific pentru
care dezvoltă imunitate.
Coliziunea dintre două
civiliz ații izolate pot explica
epidemiile sau decimarea
populației. Oferă explicații pentru
scăderea drastică a populației
în anumite perioade.
Tabel 6- Domenii ale geografiei istorice
Pentru perioada modernă și contemporană raportul om -mediu numai este influențat
doar de factori naturali. Apar pe scenă și factori artificiali creați de om : poluare,
radioactivitatea sau defrișări.
O altă știință de graniță, utilă pentru istorie este demografia istorică. Termenul provine
din limba greacă și este compus din două cuvinte: „demos‖ (popor) și „graphein‖
(descriere). Așadar, demografia are ca obiect de studiu populațiile. Studiul

34
populațiilor din epocile trecute determină demografia se facă apel la istorie, fapt ce
explice apariția demografiei istorice.
Demografia își propune să151:
 Descrie și să analizeze populația (familia structura pe vârstă a populației, dinamica,
fluxurile migratorii, urbanizarea);
 Descrie și să analizeze fenomenele demografice precum natalitatea, fertilitatea,
nupțialitatea, divorțialitatea, mortalitatea);
 Identifice cauzele unor fenomene demografice ;
 Analizeze politicile demografie ale statelor;
Demografia în general și cea istorică, în special se bazează pe o serie de surse pentru a
identifica informații referitoare la fen omene demografice:inventarele, socotelile, urbariile,
registrele de dijmă, acte de stare civilă, anchete sau diverse lucrări cu caracter statistic,
întocmite prin metoda recenzării locale, precum și recensămintele152. Dor acestea trebuie
folosite cu o anumit ă precauție ținând cont de „tendința de evaziune a bunurilor și chiar a
persoanelor, în condițiile în care posibilitățile de înregistrare ale conscriptorului medieval
erau limitate‖153. Poate fi și cazul românesc când până în secolul al XIX – lea vorbim de o
perioadă prestatistică. Observațiile de natură demografică din această perioadă aveau mai
mult un caracter descriptiv, așa cum sunt cele furnizate de domnitorul Dimitrie Cantemir,
primul român cu preocupări de statistică demografică. Alte preocupări la ace st nivel se
observă și la medicii din secolul al XVIII -lea. S -a încercat explicarea fenomenelor
demografice pentru secolul XVIII prin raportare la variabile ecologice, modele culturale,
comportament demografic și mentalități ele epocii154.
Cât privește demog rafia istorica, principalele sale domenii de interes sunt155:
 Reconstituirea familiilor;
 Istoria socială;
 Mișcările de populații;
Reconstituirea familiilor se realizează pe baza registrelor parohiale și a evidentelor de
stare civilă. Ca etape în reconstitui re menționăm156:

151 Ibidem , p. 47
152 Ibidem , p. 48
153 Ibidem
154 Ibide m
155 Ibidem , p. 49 -53
156 Ibidem , p. 49

35
– corelarea informaților referitoare la principalele momente din viață omului, pentru
fiecare soț în parte;
– unificarea datelor referitoare la cei doi soți;
– adăugarea informațiilor asemănătoare în cazul copiilor;
– prelucrarea sistematică a infor mațiilor obținute (cu ajutorul calculatorului);
Aceste etape se optică în cazul familiile cu domiciliul stabil. Pentru familiile care au avut
mai multe domicilii în decursul vieții, demografia istorică apelează la genealogie.
În cazul istoriei sociale, dem ografia și genealogia oferă informații importante și pentru
alte discipline precum antropologie, lingvistică sau medicină157.
În general se acceptă ca factori ce influențează evoluția demografică mediul geografic,
epidemiile și regimul climatic sau politica demografică a unui stat158. Fluctuații în evoluția
numerică a populației pot fi explicate și cu ajutorul mișcărilor de populație. Distingem două
tipuri de mișcări de populație:
a) mișcare internă care se referă la constatarea unui spor de populație sau scădere;
b) mișcare externă care analizează aceleași elemente pentru mișcările interne dar în
legătură cu alte două concepte – emigrare și imigrare. Primul concept este utilizat
pentru explicarea regresului populației, iar al doilea concept pentru un spor de
populați e dar și pentru a explica o schimbare în structura populației autohtone, ca
efect al imigrației.
Începând cu secolul al XVIII – lea spațiul european va cunoaște o revoluție demografică.
Aceasta a însemnat o trecere de la un regim demografic vechi, bazat pe un nivel înalt al
natalității dar și mortalității, la un regim demografie modern, cu niveluri scăzute ale natalității
și mortalității159. Această revoluție demografică va produce schimbări în privința vârstei
populației. Structura de vârstă a unei populației se analizează prin apel la piramida vârstelor ,
o piramidă„cu o bază largă și vârful îngustat caracterizează o populație tânără, în timp ce o
piramidă cu baza îngustă și vârful hipertrofiat, caracterizează o populație îmbătrânită‖160.
Îmbătrânirea populație i poate fi explicită prin raportare la scăderea fertilității și creșterea
dunetei medii de viață. Această îmbătrânire acționează pe mai multe planuri:
– scăderea fertilității feminine;
– creșterea mortalității ;

157 Ibidem
158 Ibidem , p. 50
159 Ibidem
160 Ibidem , p. 51

36
– îmbătrânea populației active din punct de vedere economic;
Informațiile furnizate de către demografie sunt utile și pentru alte domenii cum ar fi
economie politică sau istorie politică 161.
Strâns legata de demografie este statistica. Aceasta a evoluat în două ramuri: statistica
socială și statistic a istorică. Statistica istorică oferă concluzii de ordin cantitativ cu privire la
fapte și evenimente specifice timpului trecut dar și prezent. Statistica istorică apelează la cea
de bază pentru a studia trecutul162. Ca surse pentru extragerea datelor cu car acter statistic sunt
izvoarele istorice. Simpla utilizare a datelor extrase din izvoare nu este de mare ajutor
istoricului. De aceea se impune apelul la metode de calcul statistic, obținând –se astfel
estimări cantitative necesare pentru o interpretare isto rică163.
II.3. Abordări didactice ale noțiunii de timp istoric
În ciclul gimnazial, competențele specifice referitoare la cronologie urmăresc însușirea
cât mai corecte a noțiunilor legate de cronologie. Un exemplu de asemenea competență este
și cel propus l a clasa a VII a și anume l ocalizarea în timp și spațiu a faptelor istorice din
secolele al – XIX- lea și XX. Harta oferă o delimitare cronologică a limitelor , întrucât
harta este situată și în timp164.
Programele de istorie de la liceu propun o abordar e tematică a istoriei, cu precizarea că
pentru clasele a IX a și a X a, parcurgerea materiei să se facă cronologic. La clasa a IX a,
competența specifică care implică utilizarea cronologiei este utilizarea adecvată a
coordonatele temporale și spațiale rela tive la un subiect istoric165. Această competență
specifică poate fi realizată la fiecare conținut. Se presupune că elevii vin din gimnaziu sunt
familiarizați cu localizeze în timp si spațiu, precum și utilizarea termenilor specifici
cronologiei în diverse situații de comunicare. Ca și activități de învățare care să permită
realizarea competenței specifice amintim: realizarea unei bande cronologice la începutul
prezentării fiecărei teme, localizarea de evenimente pe o hartă în care sau completarea unei
hărți mute cu evenimente166.
La clasa a – X a , ca și competență specifică legată de utilizarea cronologiei este
încadrarea unui eveniment sau serii de evenimente într -un context cronologic. Ca și activități

161 Ibidem , p. 52
162 Ibidem
163 Ibidem
164 Felicia Adăscăliței, Marilena Bercea, Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, București,2010,
p.80
165 Referire la programa de istorie pentru clasa a IX a
166 Felicia Adăscăliței, Marilena Bercea,op.cit., p.161

37
de realizarea acestei competențe ar fi aranjarea într -o ordine cronologică a unor evenimente
ce fac referire la un anumit subiect, după care să elimine evenimentele mai îndepărtate de
subiect. Dintre evenimentele selectate cronologic se vor identifica cauzele și consecințele
pentru tema studiată. Ca și metodă didactică se propune predicția în perechi167.
Pentru clasa a XI a și a XII a se propune o abordare tematică a istoriei, ceea ce însemnă că
aspectul cronologic scade din importanță. Ca atare accentul cade pe însușire unor noțiuni în
comunicare, dezbateri și utilizarea din plin a surselor istorice pentru susținerea unui punct de
vedere sau inițierea unei investigații istorice. Totuși la examenul de bacalaureat se solicită
elevilor să identifice secolul la care face referire o sursă istorică, deși în acea sursă se
precizează anul. Astfel elevii trebuie să realizeze conversia anilor în secole, sau mai bine zis
să identifice secolul în care este plasat anul. Considerăm aceasta o metodă utilă de a reține
domnitorii mai bine prin gruparea lor pe secole . Astfel s -ar realiza mai puține confuzii în
identificarea mai exactă a domnitorilor din punct de vedere cronologic.
Pentru elevi este utilă cunoașterea unor noțiuni de cronologie , cum ar fi diversele sisteme
de calendare, sistemul de calcul pascal sau s isteme de conversie cronologică. Primele noțiuni
de cronologie pe care elevul trebuie să și le însușească sunt cele de an, secol și mileniu. De
aici rezultă erori în plasarea cronologică a unor date ce fac referire la anumite evenimente sau
ani de domnie. Între a învăța pe de rost anii de domnie ar fi mai util ca elevii să îi aranjeze pe
secole, pe baza calculului ce presupune plasarea unui an într -un secol168. Cunoașterea
sistemului de calcul pascal îi ajută pe elevi să anticipeze data exactă pentru sărbă torirea
Învierii Domnului într -un anumit an în viitor. Cât privește cele două sisteme de calendare, cel
iustinian și cel gregorian, ele oferă explicația pentru elevi privind existența a două date cu
referire la un eveniment, dar și „dezlegarea‖ misterului pentru care există un decalaj privind
sărbătorile ortodocșilor pe rit vechi și a celor pe rit nou. Lecturarea unor documente
medievale ce fac referire la istoria românilor fac referire la alți ani (gen 5361); astfel
profesorul oferă și formula de calcul c are să permită conversia la un an mai„ domestic" și
astfel o identificare mai exactă a timpului scurs de la evenimentul relatat de sursă.
Elevii intră de timpuriu în contact cu noțiunile legate de timp în general și timp istoric
în special. A înțelege ti mpul este mai important decât a memora date. Acest lucru presupune

167 Ibidem , 208
168 Adunarea primelor două cifre ale anului, din partea stângă cu cifra 1.

38
apelul la matematică, lingvistică și logică169. Cu cât elevii învață mai de timpuriu istoria cu
atât vor aplica mai corect noțiunile legate de cronologie .170
Cronologia semnifică aranjarea da telor și evenimentelor în ordinea apariției.
Importanța pentru elevi a înțelegeri conceptului de timp pentru a înțelege și alte noțiuni
precum schimbare și continuitate, progres și regres , cauză sau consecință171.
Există modalități diferite de așezare în o rdine cronologică a evenimentelor în funcție
de particularitățile de vârstă ale elevilor. La vârste mai mici elevii folosesc ca și criterii de
grupare și aranjare cronologică corelarea de imagini ce fac referire la viața culturală și
materială sau pot fi c apabili să localizeze și să descrie un secol apropiat și să realizeze
corelația cu perioada corespunzătoare. Aceste activități de gruparea evenimentelor după
criterii cronologice trebuie să se finalizeze cu o discuție menită să permită elevilor
construirea unui cadru sau hartă a trecutului. Discuție să includă și un vocabular legat de
timp.172
Înțelegerea timpului este strâns legată de utilizarea unui limbaj specific. Abilitatea de
a învăța un vocabular cronologic sau legat de timp reprezintă un bun indicator de înțelegere a
noțiunii de timp173. Elevul are la dispoziție o varietate de termeni pentru a descrie timpul.
Prezentăm în tabelul de mai jos termenii utilizați pentru a descrie noțiunea de timp174:
Nr. crt Termenul Conținut
1. Timp 5.00 am, 0500 hrs, EST, GMT
2. Date 250 î. Hr., 1900 d. Hr., 650 î.e.n, 1778 e.n
3. Fraze Zile de altă dată, odată, recent, cu mult timp în urmă
4. Localizare
după
eveniment După revoluție, înainte de război
5. Termeni
pentru o
cantitate Eră geologică, eră , epocă

169 Tony Taylor, Carmel Young, Making history. A Guide for the Teaching and Learni ng of History in
Australian Schools , Editura Curriculum Corporation , Carlton South , 2003, p.23
170 Ibidem
171 Ibidem
172 Ibidem
173 Ibidem , p.23 -24
174 Ibidem , p. 24

39
Nr. crt Termenul Conținut
mare dar
inexactă
de timp
6. Perioade
de timp Perioada victoriană, Marea Criză Economică etc.
Tabel 7- Termeni cronologici
Învățarea cronologiei trebuie să permită elevului să:
 Își construiască un cadru de reprezentare a trecutului;
 Își construi ască o imagin e mai ampl ă legat ă de subiecte și episoade pentru a explica
de ce au loc evenimente și schimbări ;
 Înțelea gă noțiuni mai largi de timp precum înainte de Hristos etc . ;
 Înțelea gă schimbări chiar în periodizare (ex. era comună în loc de era lui Hristos sau
creștine) ; 175
Pentru realizarea acestor obiective și în general pentru a facilita o mai bună înțelegere și
utilizare a noțiunilor cronologice profesorul poate propune o serie de activități 176:
1. Pornirea discuției de la niște imagini;
2. Dezvoltarea unor abilități de aranjare a unor evenimente în ordine cronologică;
3. Aranjarea cronologică a unor dovezi fizice precum artefactele;
4. Utilizarea mediu lui istoric , precum stiluri arhitecturale pentru a citi și aranja
cronologic trecutul ;
5. Realizarea unei cor elări între materialele vizuale și noțiuni legate de timp
Înțelegerea timpului istoric presupune 177:
 Capacitatea de a ordona momente în timp și de a le corela cu date specifice;
 A identifica diverse imagini ce caracterizează perioade specifice de timp;
 Înțelegerea ideilor cadru despre schimbare;
 Conștientizarea idei că timpul cunoaște reprezentări diverse atât în trecut cât și pentru
prezent;
 Înțelegerea faptului că schimbarea este intenționată sau neintenționată;

175 Ibidem
176 Ibidem ,p. 24 -25
177 Ibidem ,p. 25

40
Reprezentarea vizuală a datelor este o unea ltă pedagogică puternică pentru clasele
primare și gimnaziale. La liceu se presupune construirea unor cronologii mai complexe care
să situeze datele într -un context sau legat de mai multe evenimente. A cesta însemnă o
conectare a localului la național și in ternațional, cronologie comparativă etc.178
indicatorii de timp.
Reprezentarea grafică a cronologiei unor fapte sau personalități se poate face în
diverse moduri179. Astfel putem avea liste cronologice care să fie focalizate pe întâmplări
semnificative și permit elevilor să realizeze operații precum, cercetare, colectare și
structurare de informație cronologică. Se pot utiliza reprezentări cronologice unidimensionale
pentru un eveniment anume, individual și care îl ajută pe elev să grupeze cronologic
eveni mente. Reprezentările cronologice multidimensionale sunt utile pentru a plasa un
eveniment într -un context local, național și internațional. Un alt timp de reprezentare
cronologică este cea denumită crosscuriculară și care permite gruparea unor informații
diverse referitoare la un subiect istoric. Astfel se poate descrie un spațiu sau o epoca din mai
multe perspective , având la bază datele grupate anterior. Și mai există reprezentări
cronologice vizuale prin care se face o corelare între imagini și date. Elevii înțeleg mai bine
trecutul dacă imaginile fac referire la viața socială și cultura materială.
II.4. Abordarea interdisciplinară în predarea noțiunii de spațiu istoric
Interdisciplinaritatea este văzută ca o interacțiune între două sau mai multe dis cipline
de studiu. Are un rol formator în predarea istoriei180. Ea mai poartă denumirea și de corelare
interdisciplinară. Aceasta poate fi realizată atât în plan orizontal cât, și vertical 181.
Interdisciplinaritatea orizontală presupune integrarea în proce sul de predare – învățare a
unor cunoștințe ce provin de la obiectele de învățământ din aceeași , clasă de studiu.
Corelarea pe verticală implică apelul la noțiuni din diferite discipline de învățământ studiate
în ani diferiți.
Scopul corelărilor interdi sciplinare este acela de a realiza o legătură între noțiuni și de
a le face parte componentă a unor sisteme unitare noi, realizând astfel un caracte r dinamic al
cunoașterii umane182.

178 Ibidem , p.26
179 Ibidem , p.26 -27
180 Florea Stănculescu , Probleme privind modernizarea predării istoriei, Editura Didactică și pedagogică,
București, 1978, p. 107
181 Ibidem
182 H. H. Stahl, Sociologia istoriei, în „Progresul științei‖, 4/1968

41
La disciplina istorie recorelarea interdisciplinară are în vedere legături le și relațiile ce
se stabilesc în interiorul disciplinei istorice183. În predare această corelare se traduce prin
apelul la comparație atunci când face apel , la cunoștințe anterioare într -o lecție de evaluare
sau consolidare.
Un exemplu de realizare a core lării interdisciplinare pe verticală și orizontală este în
cazul studierii apariției statului medieval. O buna înțelegere a purcesului de formare a statelor
medievale poate fi mai bine înțeleasă prin compararea cu statul antic pentru a putea sesiza
element ele de evoluție și de noutate.
Interdisciplinaritatea nu presupune doar apelul la disciplinele studiate de elevi la
școală. Extrem de important este ca profesorul se integreze în procesul de predare – învățare
și informații furnizate de științele auxiliar e ale istoriei. Rezultate ale cercetările din științele
auxiliare de istoriei se regăsesc oricum în conținut manualelor de istorie. Acestea se regăsesc
sub forma unor informații cu caracter de noutate dar și prin înserarea unor fragmente din
izvoarele ce f ac obiectul cercetărilor din cadrul științelor auxiliare. Apoi sunt situații în care
profesorul trebuie să răspundă curiozității unui elev în legătură cu un anumit tip de izvor
istoric descoperit de elev sau exemplificat în manual. Desigur că informațiile furnizate de
profesor n -ar trebui să clarifice mesajul surselor pentru care este chestionat profesorul de
către elevi. Este mai util sări furnizăm elevilor informații și metode de analiză pentru a putea
răspunde singur la întrebări.
Una dintre finalitățil e liceului este de a forma la elevi capacitatea de a reflecta asupra
lumii, de a formula și dea rezolva probleme bazând -se pe relaționarea cunoștințelor din
diferite domenii184. Acest lucru implică o abordare intern și transdisciplinară a conținuturilor
științifice din programele școlare. Ca și câștig pentru elev menționăm crearea unor situații
care îl pun pe elev să gândească, să formuleze întrebări și să realizeze conexiuni între
cunoștințele acumulate la diverse discipline. Astfel un fenomen sau proces istoric va fi
înțeles și abordat prin prisma multiperspectivității.
Abordarea multi – și interdisciplinară duce la formarea unor valori și atitudini foarte
importante pentru formarea elevului cum ar fi:
 Dezvoltarea unei gândiri deschise, creative și a unui spirit de obiectivitate și
imparțialitate;
 Dezvoltarea independenței în gândire și acțiune;

183 V. Crișan, Dezvoltarea capacității corelative a elevilor prin studierea istoriei, în „Tribuna școlii‖ 128/1974
184 A.I. Roaită, Didactica istoriei. Un manual pentru profesorul de istorie, Editura Paralela 45, Pitești, 2012, p.
26

42
 Manifestarea inițiativei și a disponibilității de a aborda sarcini variate;
 Manifestarea curiozității științifice și stimularea imaginației etc.
Programele din cad rul C.D.Ș – lui se dovedesc a fi mult mai flexibile în abordarea
interdisciplinară.
Interdisciplinaritatea presupune nu doar realizarea unor legături din diferite discipline ci
și selectarea unor metode de lucru utilizate de diverse discipline pentru a î nțelege anumite
noțiuni. Pentru profesor acest lucru este realizabil prin selectarea conținuturile ce se pretează
a fi abordate multidisciplinar sau care prezintă anumite dificultăți în înțelegere prin apel la
algoritmul de explicație specific disciplinei sale.
Cât privește cazul istoriei, interdisciplinaritatea este văzută ca o corelare între idei, noțiuni
ale istoriei naționale cu cele din istoria universală. Această abordare se regăsește în
manualele de istorie editate înainte de 1989 când se realiza o delimitare clară între istoria
românilor și cea universală. Noile programe de istorie au încercat să repare această greșeală .
Asta întrucât nu se poate face o separație între istoria națională și cea universală . Istoria
fiind considerată regina tuturor științelor putem afirma că ea permite realizarea unor corelări
interdisciplinare cu un spectru larg de științe sau discipline școlare.
Colaborarea cu științele generale în predarea unor teme de istorie faciliteze elevului
înțelegerea unor noțiuni sau fo rmarea unor valori și atitudini. Redăm mai jos un tabel care
exemplifică beneficiile acestei colaborări185.
Nr.
Crt. Disciplina Conținutul istoric Noțiune istorică
Matematica Domeniul feudal Explicarea întinderii domeniului
feudal prin apel la noțiunile de
fracție și alte operații matematice
Biologia Originea omului Explicarea apariției omului prin
apel la teoria lui Darwin
Fizică Revoluția industrială Evaluarea rolului unor invenții
tehnice în apariția și extinderea
revoluției industriale prin
descri erea principiului de
funcționarea motorului cu abur și
identificarea domeniilor de

185 A.I. Roaită, op.cit., p. 36

43
utilizare
Literatura Explicarea unor fapte istorice.
Educația patriotică Lecturarea unor poezii din opera
lui M. Eminescu în legătura cu
anumite fapte de vitejie ale unor
voievozi români
Interdisciplinaritatea se
realizează cel mai bine prin
apelul la științele auxiliare de
istoriei.
Tabel 8- Colaborarea dintre istorie și disciplinele de cultură generală
Interdisciplinaritatea se realizează cel mai bine prin apelul la științele auxiliare de
istoriei. Ele însele oferă un model de cercetare bazat pe interdisciplinaritate. Elemente ale
interdisciplinarii se observă chiar în manualele de istorie. Ne referim aici la fragmente de
surse istorice dar care sunt mai mult sau mai puțin , valorificate prin apelul la metodele
științelor din jurul respectivelor surse istorice.
În predarea noțiunilor de timp și spațiu facem apel la două științe auxiliare: cronologia
și geografia istorică. Aceste două noțiuni sunt însușite cu destule dificultăți de către elevii din
ciclu gimnazial dar și de cei de liceu. Înțelegerea corectă a noțiunilor de timp și spațiu este
esențială pentru învățarea istoriei. Este necesar ca elevii să înțeleagă faptul că evenimentele
sau fenomene le istorice nu s -au derulat într -un spațiu atemporal. Localizarea în timp și spațiu
este realizată și atunci când simțim nevoia să ne exprimăm.
Însușirea și utilizarea noțiunilor de timp și spațiu se regăsesc în programele de istorie
pentru clasele a IX a și a X a sub forma următoarelor competențe:
Nr.
Crt. Clasa Competențele specifice ce implică utilizarea noțiunilor de
spațiu și timp
Clasa a IX a 5.3. Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale și spațiale
relative la un subiect istoric
Clasa a IX a 5.4. Realizarea de analize comparative referitoare la spații și
perioade istorice
Clasa a X a 5.2. Încadrarea unui eveniment sau serii de evenimente într –
un context cronologic
Tabel 9 – Principalele competențe specifice din pro gramele de liceu, legate de noțiunile
de timp și spațiu istoric

44
Aceste competențe specifice se pliază pe o prezentare cronologică a conținuturilor.
O mai bună înțelegere a noțiunii de spațiu istoric se poate realiza prin focalizarea pe
anumite
domenii de analiză:
– climă și istorie
– relief și istorie :
– vegetația și fauna și influența lor asupra vieții istorice
– calamități naturale; ;
– resursele naturale și geografia economică acțiunea omului asupra mediului ambient
Această abordare pune accent pe el emente geografiei fizice că factori în explicarea
unor evenimente sau fenomene istorice.
O altă abordare mai apropiată de perspectiva geografică privește analiza spațiului
prin cinci concepte geografice de bază: amplasare, loc, interacțiunea omului cu m ediu ,
mișcarea sau migrarea în același spațiu sau în altele și regiune. Sunt noțiuni des întâlnite
atunci când abordăm teme legate de spațiul istoric. Redăm mai jos un tabel cu noțiuni
geografice și teme din istorie ce presupun utilizarea noțiuni geografi ce corespunzătoare.
Nr.
crt. Noțiune
geografică Conținut istoric Resurse materiale și
procedurale utilizate
Deplasare sau
migrare Deplasarea lui Homo Erectus în
afara continentului african
Extinderea europenilor în afara
continentului;
Drumurile comerc iale din vastul
Imperiu Roman;
Impactul motorului cu abur asupra
comerțului și transporturilor Materiale :

harta fizică a lumii,
hărți istorice,
atlase,
culegeri de texte

Procedurale:
conversația euristică ,
demonstrația,
comparația Regiune Mesopotamian ca Semiluna Fertilă
Strâmtoare Eșecul cuceririi Greciei antice de
către persani
Latitudine și
longitudine Implicațiile teoriei lui Ptolemeu
asupra expediției lui Cristofor
Columb
Răspândire unei Cucerirea Asiei d e către Alexandru

45
Nr.
crt. Noțiune
geografică Conținut istoric Resurse materiale și
procedurale utilizate
culturi și
civilizații cel Mare ; Drumul mătăsii;
Cruciadele în contextul contactului
cu civilizația musulmană ;
Imperialismul European din secolul
XIX;
Tabel 10 – Corelarea între geografie și istorie la nivel de conținuturi
Explicar ea spațiului istoric se face prin apel la hartă ca principal instrument sau mijloc
didactic. Harta este o reprezentare grafică a unui spațiu de o anumită întindere. Această
reprezentare este una precisă și generalizată a unui spațul. Sunt redate în interac țiune,
elemente naturale dar și antropice, la un moment dat pe teritoriul reprezentat186.
Din perspectiva utilizării la clasă putem avea:
– hărți murale pentru activități frontale;
– atlasele sau cele distribuite ca fișe de lucru în activitatea individuală;
Hărțile utilizate sunt reprezentate la scări diferite. Se merge pe următorul raport: teritorii mici
la scară mare și zone mai întinse la scară redusă. Prima categorie de hărți dau o reprezentare
mai detaliată asupra unei realități teritoriale în timp ce a doua categorie de hărți sunt mai
generale. La disciplina istorie cele două categorii de hărți sunt utilizate atât în cazul unui
spațiu istoric universal cât și cel românesc.
Ca hărți istorice la scară mare putem menționa harta unui oraș antic sau a unei
provincii, stat iar ca hărți la scară redusă harta unui continent sau a lumii la un anumit
moment istoric. Există și hărți , realizate după principiul trecerii la scară187 . Este vorba de
mai multe hărți care redau aceeași , suprafață la scări diferite și pla sate într -un context mai
larg. Prin acest tip de reprezentare, un teritoriu este plasat într -un spațiu mai larg.
Conform unei alte clasificări există hărți generale și hărți speciale. Cele generale
redau o anumita suprafață într -un mod general. Această re prezentare conține anumite
elemente de bază. Hărțile generale mai sunt cunoscute sub numele de hărți fizice. În această
categorie intră și hărțile politice ce redau doar elemente introduse de om188.

186 N. Ilinca, O . Mândruț, Elemente de didactica aplicată a geografie i, Editura CD Press, București, 2006, p.
156
187 O. Mândruț, Didactica geografiei, Editura Politehnica Press, București, 2012, p. 33
188 O. Mândruț, op.cit.

46
Hărțile speciale sunt axate pe redarea cu precădere a unui anumit element. În această
categorie menționăm189:
– hărți climatice ;
– hărți ale așezărilor omenești;
– harți economice; etc.
La disciplina istorie profesorul utilizează pe scară largă hărțile politice, ca hărți
generale. Hărțile speciale cu conținut isto ric pot fi cu tematică economică, politică sau
culturală. Ca exemple putem aminti: Harta cultivării plantelor și creșterii animalelor sălbatice
în preistorie sau harta răspândirii unui fenomen cultural precum Renașterea și umanismul.
Dacă este să ne raport am la timpul pe care îl reprezintă, hărțile istorice ar putea fi
considerate hărți speciale. In decursul timpului lumea a cunoscut mai multe modificări la
nivel de granițe politice.
Menționam ceva mai sus că în activitatea individuală sunt utilizate atlase . Într -o
accepție simplă ele reprezintă o colecție de hărți. Într -o definite mai complexă, atlasul
semnifică o „prezentare ordonată și rațională a unor succesiuni de hărți, care se aseamănă
prin modul de reprezentare, omogenitatea semnelor convenț ionale și tipul de scară‖190.
Distingem două tipuri de atlase: științifice și școlare. Primele conțin detalii și fenomene
redate la un grad înalt de abordare și explicare. Atlasele școlare sunt mai simple și mai
sintetice. Scopul lor principal este facilitarea învăță ri si și au un caracter ilustrativ. Ele mai
sunt numite și atlase curriculare întrucât sunt concepute în acord cu programa școlară.
Utilizarea hărților în cadru procesului didactic presupune respectarea unei anumite
ordini și logici. Astfel se merge de la simplu la complex, de la schițe de hărți la hărțile
propriu -zise și alasele. Apoi se merge de la analiză la sinteză sau de la hărțile generale la cele
de detaliu.
Citirea și interpretarea unei hărți presupun parcurgerea unor etape191:
Nr
crt. Etape Conținut etape
Identificarea și citirea hărții Citirea titlului hărții
Identificarea subiectului
Identificarea spațiului studiat și a tipului de hartă
Citirea legendei care furnizează indicii privind

189 Ibidem, p. 41
190 Ibidem, p. 39
191 S. Oane, M. Ochescu, Istorie. Manual pentru clasa a VII – a , Editur a Humanitas, București,1999, p. 8

47
modul de folosire al hărții, semnificația simbolurilor
și a c ulorilor
Desprinderea informațiile și
interpretarea lor Identificarea spațiilor și precizarea diferitelor
caracteristici
Evidențierea deosebirilor privind mărimea, așezarea,
vecinătate, deschiderea la mări și oceane
Observarea relațiilor și legăturilor î ntre țări, regiuni,
arii ilustrate de hartă
Formularea de ipoteze explicative în legătură cu
informațiile desprinse
Confruntarea cu alte surse de informare
Desprinderea de concluzii referitoare la fenomenele
și realitățile studiate de hartă
Tabel 11 – Analiza unui document cartografic
Utile în predarea spațiului istoric sunt modele grafice sub formă de diagrame, tabele
sau imagini, Acestea sunt folosite pentru analize individuale dar și de ansamblu asupra
desfășurări în timp și spa țiu a obiectelor, fenomenelor și faptelor istorice. Sunt supuse
analizei și legăturile dintre acestea, sensul lor de evoluție.
Diagramele prezintă într -o formă succintă și sintetică informații despre spațiu,
fenomene geografice sau istorice. Principalele tipuri de diagrame sunt192:
a) diagramele în coloane
b) histogramele
a) diagramele în benzi
dl piramida vârstelor
el diagramele sus formă de linii, pătrate sau cercuri
La nivelul istoriei diagramele sunt utile în analiza următoarelor aspecte:
– evoluția demo grafică într -un anumit spațiu istoric și la o anumită perioade sau succint în
mai multe perioade ;
– ponderea unei anumite etnii în cadrul unui stat
– migrații etc.
Datele dintr -o diagramă nu au rol de memorare ci reprezintă un suport grafic pentru
anali ze comparative evolutive și de structură asupra unui fenomen193.

192 O. Mândruț, op.cit., p. 54 -55

48
Tabelele sunt folosite mai mult cu valoare statistică. Datele statistice presupun
parcurgerea unor etape în analiză. Redam mai jos etapele lecturării unor date statistice sub
formă de tabel și sub formă grafică194.
Nr. crt. Etape Conținut etape Tabel Conținut etape Grafic
1. Lecturarea
informațiilor identificarea titlului care
indică natura faptului studiat
reperarea datelor – daca este
vorba de o evoluție în timp
reperarea unităților de măs ura
cifre absolute, procente citirea si identificarea
titlului, datelor, scării,
unităților de măsura si
semnificației culorilor
indicate de legenda;
2. Comentarea
informațiilor prezentarea pe scurt a
tabelului;
descrierea faptelor, proceselor
ilustrate de tabel, mergând
de la datele generale spre cele
particulare;
explicarea faptelor și
proceselor identificate
desprinderea consecințelor si
a semnificațiilor prin
formularea unor concluzii si
corelarea cu alte tipuri de
documente; descrierea datelor plecând de
la cele generale, globale spre
cele particulare;
explicarea lor și desprinderea
unor concluzii și semnificații

Spațiul istoric poate fi descris și prin apelul la imagini statice sau în mișcare. Cele
statice sunt ilustrațiile particularizate sub form ă de fotografii, vederi, cărți poștale sau desene
schematice ce reprezintă anumite obiecte. În a doua categorie intră documentarele sau
simulările ce se regăsesc în anumite softuri educaționale.
Imaginile au rolul de a detalia anumite aspecte ale unui spaț iu istoric. De aceea
conținutul imaginile fac referire la obiective istorice importante ce se regăsesc într -un anumit
spațiu. O descriere mai amplă a unui spațiu istoric și situarea sa într -un cadru mai larg se pot
regăsi într -un documentar istoric (Exemp lu: Despre Egipt, Grecia antică sau despre războaie

193 Ibidem, p. 56
194 S. Oane, M. Ochescu, op.cit., p. 8

49
napoleoniene.) Problema principală o constituie limita de timp în raport cu termenul avut la
dispoziție pentru parcurgerea programei școlare.
Imaginile sunt utilizate în completare cu alte tipuri de resur se materiale. Eficiența lor
didactică este pusă în relație cu modul de realizare și claritatea lor. Ele trebuie să fie ușor de
interpretat, să nu fie încărcate și se fie realizate la dimensiuni suficient de mari pentru a putea
fi observate și analizate î n cadrul activităților frontale195.
La final oferim câteva exemple de activități de învățare corespunzătoare
competențelor specific ale istorice pentru clasa a IX a referitoare la timpul și spațiu istoric196.
Nr.
crt. Competențe specifice Tipuri de activită ți
1. 5.3. Utilizarea adecvată a
coordonatelor temporale și spațiale
referitoare la un subiect istoric  utilizarea unei benzi cronologie la
începutul temei de analizat ;
 localizare pe o hartă mută ;
2. 5.4. Realizarea de analize
comparative referitoare la spaț ii și
perioade istorice  utilizarea diferitele tipuri de
organizatoare grafice sub diferite
forme ;
Tabel 12 – Modalități de realizarea a competențelor specifice legate de spațiu și timp

195 Nicolae Ilinca, Didactica geografiei, Editura Corint, București, 2007, p.102
196 Felicia Adăscăliței…, Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, București , 2010, p. 116

50
Capitolul II I. Arheologia , știință a tre cutului material

III.1 Aspecte teoretice
Arheologia este știința care „ descoperă, studiază si interpretează cu metode si tehnici
speciale, proprii sau împrumutate,resturile materiale ale activității umane din trecut, care
devin izvoare importante pentru c unoașterea istoriei ‖197.
Izvoarele ce servesc cercetării arheologice un produs al unei culturi materiale. Sunt
dovezi importante pentru reconstituirea vieții sociale și spirituale a unei societăți la un
moment dat.
În linii generale obiectivele arheologie i sunt : identificarea vestigiilor arheologice,
clasificarea, ordonarea cronologică, compararea, salvarea si valorificarea, prin interpretare si
valorificare. 198 .Cu obiective mai detaliate vine arheologul Dorel Micle.199 În concepția sa
arheologia are patru obiective:„
1. Studierea siturilor si a conținuturilor lor arheologic în contextul temporal si spațial, pentru
reconstituirea secvențelor culturii umane. Aceasta activitate descriptiva reconstituie istoria
culturala.
2. Reconstituirea modurilor de viața d in trecut.
3. Studierea procesului cultural si explicarea schimbărilor culturale.
4. Înțelegerea siturilor, artefactelor, resturilor alimentare si a altor marturii arheologice, în
relație cu lumea contemporana.‖
Principalele teme de cercetare ale arheol ogiei ar trebui să se regăsească, în concepția
aceluiași autor în următoarele întrebări: „ 1. Cum au arătat cei mai vechi înaintași ai noștri și
când au apărut ? Cât de vechi este comportamentul uman și când au evoluat oamenii spre
vorbire ? Prin ce se dist inge comportamentul uman de cel animal?
2. Când și cum a populat (umanizat) omul globul pământesc ?
3. Care au fost condițiile, cum și când au abandonat ființele umane modul de viața primitiv și
au trecut la domesticirea animalelor și cultivarea plantelor , devenind sedentari ?
4. Cum s -a creat civilizația și ce a cauzat evoluția complexa a societății spre urbanismul din
care se va trage mai târziu societatea industriala ?

197 Dorel Micle, Introducere în arheologia generală , Sibiu, 1999
198 Florentina Nițu, Științele auxiliare ale istoriei, Proiectul pentru Învățământ Rural, București,2005, p.6
199 Dorel Micle, op.cit. , p.12

51
5. O alta întrebare este: care sunt cauzele și mecanismele intime ale întinderii, pas cu pas, a
civilizației dinspre est spre vest și dinspre sud spre nord și cum s -a ajuns la secătuirea de
civilizație a fostelor focare ale acesteia ? ‖
La o primă vedere s -ar putea crede că arheologia studiază urme materiale doar din
perioada de dinainte d e apariția scrisului. Lucrurile nu stau însă așa. Urme materiale ale
creație i umane se regăsesc si după apariția scrisului. Astfel arheologia are la rândul ei o serie
de ramuri de studiu. vorbim de ramuri ale arheologiei precum cele care țin de studiul
vestigiilor materiale dintr -o anumită epocă (arheologie preistorică sau medievală), sau pentru
a studia de pildă , vestigiile de pe fundul mărilor sau oceanelor(arheologie subacvatică).
In tabelul de mai jos sunt redate principalele categorii ale arheologi ei și obiectul lor de
activitate.200
Nr.
crt. Categorii ale
arheologiei Domenii de interes
1. Arheologia preistorică Colaborează la rândul ei cu alte discipline sau ramuri
precum: paleoantropologia, antropologia fizică sau
geologie.
2. Arheologia clasică Studi ază urmele marilor civilizații clasice ale Romei și
Greciei, obiectele de artă, inscripții și construcții,
tipurile de probleme arheologice de habitat;
3. Egiptologii și asirologii Un grup micro specializat pe civilizațiile vechi ale
Egiptului și a zonei microasiatice.
4. Arheologia istorică Studiază situri arheologice contemporane cu mărturiile
scrise;
Examinează orașele sau monumentele
(medievistică),dezgroapă așezările coloniale
(arheologia colonială), forturi de secolul XIX și alte
artefacte istori ce.
5. Arheologia subacvatică Studiază siturile arheologice scufundate și
epavele de pe fundul mărilor și ale lacurilor.
6. Arheologia biblică. Studiază cu metode specifice faptele din Vechiul și Noul
Testament, făcând legătură între datele istorice di n Biblie
și siturile arheologice din Orientul Apropiat.

200 Ibidem, p.11-12

52
Nr.
crt. Categorii ale
arheologiei Domenii de interes
7. Arheologia industrială Studiază construcții diferite datând din timpul revoluției
industriale sau de mai târziu, cum ar fi instalațiile
industriale,stațiile de tren, piețele, morile etc.
Sunt n ecesare cunoștințe din domeniu arhitecturii și
tehnicii.
8. Etnoarheologie Studiază societățile vii pentru a înțelege si interpreta mai
bine trecutul.
Examinează dinamica ocupațiilor moderne, ca si
colectivitățile de țărani, pentru a culege date empir ice
despre prezent, care pot fi utilizate în interpretarea
mărturiilor arheologice.
Tabel 13 – Principalele categorii ale arheologiei
Indiferent de numărul de ramuri, arheologia se ghidează după principii și metode de
cerceta re unitare la nivelul ei. Ca puncte de pornire într -o cercetare arheologică pot fi201:
Nr.
crt. Etapa de cercetare Trăsături specifice
1. Predocumentarea
 adunarea documentației și
 constituirea unei baze de date, prin folosirea
unor informații publicate sau a celor existente
în cadrul muzeelor sau colecțiilor particulare
și care nu au fost publicate.
2. Colectarea de noi
informații
 obținerea de date noi prin identificarea și
culegerea de materiale necunoscute.

3. Începerea
săpăturilo r  activitate de teren pen tru a dobândi noi
informații despre tema cercetată
4. Prelucrarea și
înregistrarea noilor
date  listelor de inventar, analiza obiectelor,
conservarea lor;
 raportul de săpătură este prima înregistrare a

201 Florentina Nițu, op.cit. ,p.37

53
Nr.
crt. Etapa de cercetare Trăsături specifice
obiectelor.
5. Publicarea
materialului
arheologic  rapoa rte preliminare mergând până la
monografia culturii respective sau a sitului.
 cataloagele pe anumite criterii, care sunt
folosite atât de specialiști, cât și de publicul
vizitator;
 repertoriile arheologice
6. Recompunerea
tabloului cultural  analiza, sistem atizarea și determinarea
obiectelor descoperite;
 forme de realizare: clasificare tipologică, cu
sesizarea evoluției formelor, precum și un
studiu al răspândirii în spațiu a obiectelor
7. Interpretarea
istorică  confruntarea concluziilor istorice cu
rezultat ele descoperirilor arheologice

Tabel 14 – Etapele unei cercetări istorice
Cercetare arheologică implică o predocumentare, realizarea propriu – zisă a
săpăturilor în urma cărora sunt scoase la iveală diverse vestigii, sistemati zarea descoperirilor
și într -un final interpretarea datelor obținute prin confruntare cu concluzii emise de alți
istorici pe aceeași temă.
La acea mai putem adăuga si o altă etapizare dar care nu include și săpăturile
arheologice. Este vorba de prospecțiun e și cercetarea de laborator. Prima din cele două etape
utilizează metode de cercetare ce nu presupun distrugerea solului. Scopul prospecțiunii este
acela de a identifica și localiza siturile . În urma studiului toponimiei locului prin apel la
cartare și punere sub protecție de a identifica și localiza siturile, după care se trece la o cartare
și punere sub protecție a sitului descoperit.202 Ca principale metode de prospecțiune amintim:
periegeza si fotogramele.203 Periegeza presupune o deplasare în teren pentru a culege
informații de la suprafața solului. În această etapă cercetătorul face apel și la informați
precedente sau la descoperiri întâmplătoare. Indicii importante pot veni si din studiul

202 Ibidem
203 Ibidem

54
toponimiei sau prin apel la fotogrammetrie204. Alte metode de prospecțiune sunt: teledetecția ,
aerofotogrammetria în infraroșu205.
Ca principală metodă de scoatere la iveală a dovezilor materiale rămâne săpătura
arheologică. Printr -o săpătură arheologică se recuperează artefacte se scot la iveală structuri
funerare, s au de locuire206. Este poarte important ca săpătura arheologica să se realizeze
melodic și să țină seama de stratul în care a fost descoperit, întrucât acesta constituie
contextul care dă valoare obiectului descoperit207. O săpătură arheologică este eficientă din
perspectiva cercetării dacă permite „ dezvelirea completa a structurilor si recoltarea
obiectelor pe categorii‖ și „înregistrarea stratigrafica si a obiectelor conform stratigrafiei
(claritatea în plan vertical sau orizontal)‖208. Există mai multe tipur i de săpături, așa cum se
vede și în tabelul de mai jos209.
Nr, crt Tip de săpătură Domeniul de utilizare
1. Săpătura de salvare În urma descoperirilor întâmplătoare si are ca
Scop : salvarea obiectelor, reconstituirea
condițiilor de descoperire si luarea masurilor de
protecție;
2. Săpătura preventivă Când exista pericolul unei distrugeri
prin construcția de locuințe, șosele, fabrici;
3. Sondajele de informare
și verificare Săpături de mici dimensiuni pentru a determinarea
grosimea stratului,culturile si întinderea sitului;
Se poate constitui ca o etapă ce precede săpăturile
propriu zise
4. Cercetarea arheologica
sistematica În scopul realizării unei cercetări.
Este de lunga durata.
Se urmărește analizarea în detaliu a unui monument sau
sit descoperit.
Tabel 15- Tipuri de săpături arheologice
Odată scoase la iveală, artefactele trebuie supuse unor investigatei. Arheologul are la
dispoziție o serie de metode care au drept finalități o analiză a depunerilor, o clasificare a

204 Ibidem
205 Ibidem
206 Ibidem
207 Ibidem
208 Ibidem,p.39
209 Ibidem

55
obiect elor descoperite etc. Astfel avem metoda stratigrafica, metoda tipologica , metoda
analizei combinatorii , metoda comparativa , metoda cartografica , analiza polenului ,
dendrologia , metoda arheomagnetică si radioactiva (carbon 14) 210. Deci vom avea metode ce
vizează studiul la nivelul solului, sau metode care analizează artefactele sau care privesc
datarea vestigiilor.
Munca arheologului se termină în laborator. Aici au loc operațiuni de conservare și
datare a obiectelor descoperite. Într -o primă fază, ve stigiile descoperite sunt supuse unor
operații de curățire chimică, iar apoi „stabilizarea pieselor, completarea parților lipsa si
conservarea‖211. Tot în laborator se întocmesc și fișe pentru fiecare obiect descoperit. În
aceste fișe se regăsesc informații precum „descrierea acestuia, din punct de vedere al tipului,
folosinței (utilitate), materialului, stării de conservare si tratamentului propus‖ dar și trimiteri
bibliografice , în cazul în care piesa a fost publicată212.
Culturile arheologice reprezintă r esturi materiale ale culturii umane, conservate într –
un anumit spațiu și într -un timp specific, în situri.213 O cultură arheologica trebuie să
îndeplinească trei condiții214. O primă condiție implică existența unei anumite mase de
vestigii comune, care să fie descoperite în mod repetat, în aceleași situri și având
caracteristici comune. A doua condiție se referă la un spațiu bine determinat, în care să se
manifeste o cultură arheologică.Ca o a treia condiție se impune o delimitare cronologică
pentru o anumită c ultură arheologică.
Culturile arheologice se clasifică în două categorii: culturi vii și culturi moarte.215
Arheologia este interesată de a doua categorie și anume cultura moartă, întrucât o cultură vie
nu este altceva decât „ cultura actuala a unei populați i‖ și „ poate fi observata si e păstrată
integral în toate componentele sale ‖216. Cultura moarta „ se păstrează sub forma vestigiilor
sau a resturilor materiale‖217. O cultură moartă necesită o cercetare arheologică întrucât
prezintă dificultăți în stabilirea a partenenței, întrucât ea a dispărut si, de aici dificultatea de a
reconstitui o cultură ce este tot mai îndepărtată în timp218. La aceasta se mai adaugă și lipsa

210 Ibidem, p. 39 -40
211 Ibidem, p.40
212 Ibidem,p.41
213 Dorel Micle, op.cit,
214 Florentina Nițu, op.cit., p.36
215 Ibidem
216 Ibidem
217 Ibidem
218 Ibidem

56
unor izvoare scrise care să permită identificarea creatorilor unei culturi arheologice ca
memb ri ai unei comunități etnolingvistice219.
Observam din cele de mai sus, că o cultură arheologică este un rezultat al unei selecții
în timp. Este vorba de o selecție naturală și obiectivă, pe de o parte și de una subiectivă, pe de
altă parte220. Selecția natu rală și obiectivă este „determinata de perisabilitatea unor materii
(lemn, piele, lut nears)‖ iar cea subiectivă de „comportamentul uman (distrugerea sau
părăsirea unor așezări, ca tip de selecție negativa si conținutul unui inventar funerar, ca tip de
selecție pozitiva)‖221.
O cultură arheologică permite realizarea unei diferențieri între diferite populații din
preistorie sau contemporane dar și pentru populații care „ s-au succedat într -un anumit spațiu,
si al căror nume nu ne este cunoscut ‖222. Această dife rențiere se face prin identificarea unor
trăsături specifice ale vieții materiale, cum ar fi tipuri de așezări si locuințe, rit si ritual
funerar, inventar mobil etc.223
In continuare vom încerca să înțelegem munca de cercetare arheologică prin raportare
la noțiuni precum artefact, vestigii materiale, ansamble și subansamble sau situri arheologice.
Aceste noțiuni au legătură cu obiectele găsite sau descoperite prin săpături arheologice.
Reprezintă elemente de bază în analiza urmelor materiale.
Prin săpături arheologice sunt scoase la iveală o serie de obiecte ce reprezintă
rezultate ale activității umane. Acestea poartă denumirea de artefacte. Un artefact reprezintă
„orice atribut fizic, orice obiect, ce poate fi considerat drept rezultat al activității um ane‖224.
În categoria artefactelor intră topoare de piatra , vasele ceramice, oasele de animal, resturile
carbonizate etc. Artefactele reprezintă „manifestări ale comportamentului uman‖225 și se
găsesc în siturile arheologice.
Alături de artefacte, pe terenu l de cercetare se mai găsesc vestigii materiale. Ele sunt
atât complexe fixe cât și inventare mobile226. Vestigiile materiale fixe sunt „resturi ale vieții
umane în contextul lor spațial si originar, în care au fost folosite (așezări,necropole, ce
reprezintă un model constant de comportament uman perspectivă , tehnologică și

219 Ibidem
220 Ibidem
221 Ibidem
222 Attila László, Începuturile istoriei omenirii. Preistorie generala (O introducere), Editura Universității
‖Alexandru Ioan Cuza‖, Iași, 2005, p.13
223 Ibidem
224 Ibidem
225 Dorel Micle, op.cit.
226Ibidem

57
evolutivă227. Profesorul Laszlo vorbește de monumente fixe si de inventar mobil228 și care
„pot fi descoperite întâmplător sau în urma unor recunoașteri arheologice, tradiționale,ori a
unor prospecțiuni arheologice ―moderne(terestre, subacvatice, aeriene)‖229
Un artefact are atașate o serie de atribute ce se reprezintă un model constant de
comportament și reperabil în artefact230. Ne referim la un comportament individual dar parte
componentă a unui grup. Acest tip de comportament reprezintă subansamble. Mai multe
subansamble formează un ansamblu arheologic. Ansamblurile se găsesc în „asociații ce
reflectă comportamentul cultural al unui individ sau a unor grupuri mici‖231.
Locurile unde sunt d escoperite artefactele poartă denumirea de situri arheologice. O
definiție simplă ar fi„simpla o suprafața de teren pe care s -au depistat urme de locuire si
activitate umana despre care nu se st ie care este epoca istorica în care locuirea sau activitatea
umana a funcționat, este numita sit arheologic (stațiune arheologica)‖232. Siturile se pot
întinde pe lungimea unui oraș sau poate fi constituit în jurul unor artefacte233.
Există mai multe tipuri de situri arheologice. Ca și criterii de clasificare putem
menționa: contextul arheologic, conținutul în artefacte, localizarea geografica, după
conținutul de artefacte raportate la funcția sitului234. Astfel avem situri comerciale, miniere,
artistice, de habitat, funerare sau sacre. Sunt doar câteva exemple de situr i conform tipului de
artefacte descoperite. Deci avem situri care reflectă activități economice dar și situri care
reflectă cultura spirituală a unei comunități umane.
Nu toate vestigiile scoase la iveală prin săpături arheologice sunt analizate prin
metode specifice arheologiei. Astfel arheologia, la rândul ei, colaborează cu alte științe
precum „epigrafia, numismatica, sigilografia, metrologia, cronologia, istoria artei si
arhitecturii, lingvistica (cu ramura sa, toponimia), etnografia, etnologia, geog rafia,
paleontologia, paleoantropologia, paleozoologia (studiază resturile de animale găsite în
siturile arheologice), arheobotanica (studiază grăuntele de polen, resturile vegetale),
informatica (pentru stocarea si administrarea datelor) si chiar arhivist ica (îi oferă informații
de arhivă)‖.235

227 Ibidem
228 Ibidem
229 Attila Lász ló, op.cit. , p.13
230 Ibidem
231 Ibidem
232 Ibidem
233 Ibidem
234 Ibidem
235 Florentina Nițu, op.cit.,p.35

58
III.2. Activitățile extrașcolare ca modalitate de abordare a arheologiei
Istoria mai poate fi învățată și în alte forme de educație Activitățile extrașcolare și
extracurriculare sunt activități educative. Ele sunt organizate cu scop de orientare școlară și
profesională, organizate de regulă la sfârșitul unui ciclu de studii. Mare parte din activități se
desfășoară în cursul anului si au rol de destindere dar își păstrează și funcția lor educativă
Aici menționăm acti vități cu tematică culturală, artistică sau sportivă. Activitățile extrașcolare
și extracurriculare se desfășoară în afara unității de învățământ dar și în afara orarului.
Vorbim de două tipuri de activități în afara școlii: activități extrașcolare și
extracurriculare236. Cele două tipuri de activități nu se exclud ci se completează. Ele urmăresc
o lărgire a orizontului de cunoaștere, promovarea valorilor morale și civice, dar și a spirilului
de competiție și performanță. Aceste activități pot fi parte și din curriculum la decizia școlii.
Ele presupun realizarea unor parteneriate cu institutori de la nivel local, noțional dar și
internațional.
Activitățile extrașcolare pot fi parte a unui calendar național și legat de celebrarea
unor zile oficiale precum Ziua Națională, 24 ianuarie, Ziua Eroilor sau comemorarea
Holocaustului etc. La acestea se mai adaugă cele inițiate la nivelul unității școlare și se referă
la combaterea violenței, voluntariatul la nivel de școală sau comunitate, excursii tematice,
vizite de s tudiu, activități culturale237.
Activitățile extrașcolare sunt partea procesului de învățământ și ca atare au la bază
anumite forme de organizare, metode și mijloace. Din perspectiva modului de organizare a
unui grup de elevi avem trei tipuri de activități extrașcolare: frontale, pe grupe și individuale.
În categoria activităților extrașcolare ce implică o clasă sau mai multe putem menționa: lecții,
cursuri, seminarii, vizite, excursii etc238. Ca activități pe grupe se pot organiza cercuri școlare
pe disciplin e, consultații pentru recuperare sau olimpiade, întâlniri cu specialiști din anumite
domenii, dezbateri, concursuri, sesiuni de comunicări. Activitățile individuale implică studiu
individual pentru realizarea unor anumite lucrări (proiecte, referate), preg ătirea pentru
anumite concursuri și examene naționale239.
Această clasificare ne poate oferiși indicii legate de modul de implicare a elevilor în
activitățile extrașcolare. Dacă în cazul activităților frontale se remarcă un grad mare de
implicare, acesta va fi mai redus în cazul activităților pe grupe și individuale. Totuși din

236 Alice Roaită, op.cit , p. 214
237 Ibidem , p. 215
238 Ibidem , p. 216
239 Ibidem

59
perspectiva lărgirii orizontului de cunoaștere dar și a gradului de interes situația poate fi
inversă. Considerăm că au un interes crescut elevii ce desfășoară activități pe grupe și cei
implicați în activități individuale. Activitățile frontale se pretează la activitățile din calendarul
național.
Din punct de vedere al metodelor didactice predominante în activitățile extrașcolare se
remarcă patru categorii240:
1. Activități bazate pe comun icare: cursuri, prelegeri, consultații sau cercuri pe
discipline;
2. Activități care implică utilizarea unor metode de cercetare: activități în cabinete,
studiu în bibliotecă, vizite și excursii didactice;
3. Activități experimentale: activități în laboratoare, lucrări practice sau experimentale,
proiecte;
4. Activități cu metode aplicative, desfășurate în atelierele școlare sau sala de sport a
școlii;
Activitățile extrașcolare implică și alegerea unei locații pentru desfășurarea ei. Ele pot fi
organizate în medul ș colar dar și în cel extrașcolar sau cele conexe241. Cele din mediul școlar
sunt organizate cu scopul de a aprofunda pregătirea din timpul lecțiilor. Aprofundarea poate
fi realizată în forma unor lecții speciale (dar în afara orelor), în cabinete, laboratoar e dar și
sub forma unor activități independente, cercuri pe discipline etc. Activitățile din medul
extrașcolar sunt realizate prin colaborarea cu instituții din afara școlii. Activitățile
extrașcolare mai pot fi grupate și după mediul în care se desfășoară . Astfel avem două
categorii: activități parașcolare și perișcolare. Prima categorie vizează mediul socii
profesional și are drept finalitate îmbogățirea orizontului de cunoaștere în domeniul
profesional. Ca atare activitățile extrașcolare vor consta d in practica la unități de profil,
stagii de practică, vizionari de expoziții etc. A doua categorie include activități desfășurate
într-un mediu social cultural. Ele aparțin domeniului cultural și de divertisment242:
În cele ce urmează vom încerca să n e concentrăm atenția asupra acelor activități
extrașcolare care au rolul de a optimiza activitatea didactică. Astfel distingem cercul de
istorie, excursia, vizita, excursiile , concursurile și olimpiadele școlare243.
Prima dintre formele la care ne vom r eferi este cercul de istorice. Cercul ca mod de
organizare întrunește la un loc oameni care împărtășesc aceleași preocupări, idei și

240 Ibidem , p. 216 -217
241 Ibidem , p. 217
242 Ibidem
243 Gheorghe Tanasă, Metodica predării -învățării istoriei în școală, Editura „Spiru Haret‖ , Iași, 1996, p.177

60
convingeri în domeniile științifici artistic sau instructiv -educative244. La nivel școlar, cercurile
sunt organizate pe disc ipline de învățământ, în regim monodisciplinar sau multidisciplinar.
Ele sunt constituite din elevi cu arcași vârstă sau cu vârste apropiate.
Cercurile școlare sunt parte a procesului de învățământ chiar dacă sunt organizate în
afara orelor de curs.
Cercurile de istorie prezintă o serie de oportunități pentru elevi245:
 oferă elevilor posibilitatea să aprofundeze ceea ce au învățat la orele de la clasă
 să deprindă tehnicele de cercetare specifice istoriei;
 posibilitatea realizării unor investigații pr oprii ;
 colecționarea de documente și mărturii arheologice din zona în care locuiește și
astfel să poată dobândi și cunoștințe de istorie locală;
 organizarea unui mic muzeu în incinta școlii etc.
Participarea la cercurile de istorie este benevolă fiind un rezultat al opțiunii elevului. Se
are în vedere participarea benevolă dar care să fie un rezultat al dorinței elevului de a se
perfecționa în domeniul istoriei. Pentru aceasta profesorul trebuie să identifice pe elevii care
au înclinații spre discipl ina istorie246.
La un cere de istorie pot participa între 30 și 40 de elevi. În momentul în care și -au
exprimat opțiunea, ei au obligația de a participa la toate activitățile organizate în cadrul
cercului . Cercul de istorie este condus de profesorul de istor ie247. Tematica este stabilită de
profesorul de istorie prin consultarea cu membrii cercului. Fiind o activitate extrașcolară "
orele" din cadrul cercului de istorie se desfășoară într -o atmosferă plăcută fără a se înțelege că
este un loc de distracție. Est e un mod eficient de a petrece timpul liber dar și de a -și îmbogăți
cunoașterea având la bază motivații intrinseci. Să nu uităm că este o activitate ce nu este
notată. Aceasta nu înseamnă că profesorul nu poate lua în calcul la notare și activitatea
desfă șurată în cadrul cercului. Pentru a nu crea discriminări la clasă ar fi util ca această
activitate să se regăsească într -o notă pusă la sfârșit de semestru, dar și aceasta supusă unor
criterii pentru a avea certitudinea că elevul nu avut alte motivații dec ât cele menționate mai
sus.
Tematica unui cerc de istorie se stabilește din timp și trebuie să fie una variată și bogată și
axată pe probleme fundamentale de istorie cum ar fi chestiuni controversate din istoria

244 Alice Roaită, op.cit , p. 218
245 Gheorghe Tanasă , op.cit , p. 178
246 Ibidem
247 Ibidem

61
noastră și universală, lucru cu sursele ist orice sau însușirea unor metode de lucru specifice
istoriei și științelor speciale ale istoriei.
O tematică eficientă se realizează ținând cont de o serie de condiții248:
– tematica trebuie să fie în acord cu interesele și preocupările membrilor cercului;
– să țină cont vârsta celor care compun cercul;
– să se raporteze la mijloacele materiale ale școlii ;
– activitatea teoretica trebuie dublată și de muncă de cercetare;
– trebuie realizata și o valorificare a muncii în cadrul cercului de istorie prin realizarea
de către elevi a unor referate sau prin participarea la sesiuni de comunicare cu
tematică științifică;
Cea mai mare paste a activităților în cadrul cercului de istorie se desfășoară în incinta
școlii. Parte din activitățile cercului pot fi realizate și în afara școlii, la muzee, arhive,
șantiere arheologice etc.
Membrii unui cerc pot fi organizați în două grupuri cu scopuri bine precizate:un grup de
începători și unul de avansați. Primul grup poatele cuprinde elevii din primii ani de
învățământ (cl asele V -VI sau IX -X) și denumit grup de inițiere. Al doilea grup este constituit
din elevii de la clasele mai mari, așa numiții inițiați care desfășoară o activitate de cercetare și
elaborare de lucrări științifice249. Se presupune că și aceștia din urmă au trecut prin faza de
începători. Această divizare va impune o tematică și metode în acord cu nivelul grupului.
Astfel pentru grupul de inițiere vor fi propuse teme și activități menite să -i familiarizeze pe
aceștia in metode de lucru specifice istoriei sau care fac apel la deprinderile de lucru specifice
oamenilor de știință în general.
Odată dobândite metodele și deprinderile aceștia vor putea trece la următorul nivel,
cel al avansaților. La acest nivel tematica și activitățile propuse au menirea de a o feri elevilor
posibilitatea de a pune în practică ceea ce au dobândit în primul nivel. Ei vor realiza activități
de cercetare sau vor elabora lucrări cu conținut științific250.
În practică situația nu poate stă întru totul așa cum a fost menționat mai sus. Trebuie
luat în calcul și nivelul intelectual al elevilor. Asta dacă ne raportăm și la mediile de admitere
cu care au intrat în liceu. O clasă cu profil de științe sociale de la un grup școlar nu este
aceeași cu o clasă similară de la un colegiu național . Apoi mai trebuie luat în calcul și faptul
că o parte din grupul de inițiere vor renunța. După cum există și situații în care un elev se

248 (Felezeu, 2000, p. 332)
249 (Tanasă , 1996, p. 178)
250 (Roaită, 2012, p. 219)

62
alătură cercului pentru prima dată deși ca nivel de vârstă el ar putea fi inclus la grupa de
avansați. Mai aducem în discuție și ideea de mobilitate în cadrul celor două grupuri. Pot
exista în grupul de inițiere elevi care în scurt timp dovedesc abilități care îi recomandă pentru
avansați Cazul invers este mai rar întâlnit.
Prima ședință a cercului de istorie privește a cțiuni organizatorice. Sunt chestionați elevii
în legătură cu următoarele aspecte251 :
a) problemele de istorie și temele pe care le -ar dori abordate;
b) activitățile practice pe care le -ar organiză la cerc,
După chestionare urmează partea strict organizatorică c are se va regăsi în condica
cercului252 . Se alege un colectiv de conducere compus din 3 -5 elevi, mai activi și mai
pasionați de istorie.
Eficienta unui cerc de istorie se observă în „produsele" sau rezultatele muncii elevilor în
cadrul cercurilor. Este vorba de acele acțiuni menite să valorifice cunoștințele și deprinderile
dobândite de elevi în cadrul cercurilor. Ca exemple de acțiuni organizate în cadrul cercurilor
de istorie menționăm253:
– sesiuni de comunicări și referate cu tematică istorică;
– realizarea unor materiale didactici utile atât în cadrul cercului de istorie cât și la orele
de istorie;
– expoziții cu tematică istorică sau arheologică;
– vizite la muzeu si obiective istorice;
– elaborarea de reviste cu tematică istorică;
– întâlniri cu isto rici;
– editarea de monografii ale școli,localității sau ale unor personalități;
Funcția de bază a unui cerc de istorie este aceea de a îmbogăți și diversifica nivelul de
cunoștințe de elevilor dar stimulează și motivația învățării pentru alte discipline d atorită
deprinderilor de lucru dobândite254.
În continuare vom prezenta un proiect de cerc la disciplina istorie care să valorifice din
plin metodele de lucru utilizate de științele auxiliare ale istoriei. Este propus pentru o grupă
de inițiere.
Alte act ivități extrașcolare ce se dovedesc utile pentru disciplina istorie sunt excursiile.
Excursia este concepută sub forma unei călătorii de studiu ce are ca obiectiv principal lărgirea

251 (Tanasă, 1996, p. 179)
252 (Tanasă, 1996, p. 178)
253 (Păun, 2001, p. 110)
254 (Roaită, 2012, p. 220)

63
și aprofundarea cunoștințelor și relaționarea lor la realitatea înconjurăt oare255 .
Utilitatea excursiei școlare pentru istorie se explică prin aceea că ele reprezintă un
prilej pentru a cunoaște trecutul local, național și chiar internațional256. Excursiile facilitează
dezvoltarea încrederi în marile posibilități ale omului, forme ază conștiința răspunderii și
demnității umane umane257.
Excursiile se dovedesc avea un rol formativ și educativ. Din perspectivă formativă
excursiile accentuează curiozitatea,investigația, imaginația și gândirea creativă. Ca și valori
educative , excursii le contribuie la cultivarea atașamentului față de istorie și trecutul
național258.
Distingem mai multe tipuri de excursii școlare clasificate după următoarele criterii259:
 după anotimpul în care se organizează
 după mijloacele de transport utilizate
 după loc denotă excursii de 2 -3 ore (la nivel local) sau pe o durată mai lungă deci pe
mai multe zile și depășind granițele locale;
 după obiectivul general și obiectivele concrete; sunt acele excursii tip lecție, la rândul
lor împărțite în mai multe categorii;
 după tipurile de lecție;
 după treptele de învățământ și ținând cont și de particularitățile de vârstă de elevilor.
Excursiile din această categorie au un caracter intuitiv.
O altă clasificare, ce ține cont de criteriile instructive, demonstrație sau aplicative ,
furnizează următoarea tipologie260:
1. Excursii preliminare. Acestea au un rol introductiv și sunt organizate înaintea predării unei
noi lecții sau serii de lecții
2. Excursii curente corespund perioadei în care sunt predate lecțiile și au un rol demonst rata,
aplicativ și ilustrativ.
3. Excursii finale la sfârșit de semestru sau sfârșit de an; au caracter ilustrativ și aplicativ;
4. Excursiile de documentare cu un scop dinainte precizat, pentru elaborarea unor referate la
cercurile de istorie;
Excursiile se pot realiza numai după ce s -a obținut aprobarea prealabilă din partea

255 (Felezeu, 2000, p. 339)
256 (Roaită, 2012, p. 222)
257 (Ciurcănescu & Adămuț, 1968, p. 236)
258 (Felezeu, 2000, p. 335)
259 (Tanasă, 1996, pg. 179 -180)
260 (Felezeu, 2000, pg. 335 -336)

64
conducerii școlii dar și a inspectoratului școlar județean. Desfășurarea unei excursii
școlare presupune parcurgerea următoarelor etape sau faze261:
1. Faza pregătitoare la nivel admini strativ dar și proiectarea unor obiective instructiv
educative ce trebuiesc îndeplinite. Tot în această fază ar fi util ca elevii să parcurgă o
bibliografie minimală în legătură cu obiectivele ce urmează a fi vizitate262.
2. Desfășurarea propriu -zisă a excu rsiei. În cadrul acestei etape profesorul se asigură
că elevii respectă disciplina și indicațiile furnizate de ghizi. Tot în această etapă
elevii vor consemna informațiile oferite de ghizi sau surprinse de ei în timpul excursiei.
3. Valorificarea rezulta telor obținute în timpul excursiei. Aceasta se poate face fie
la sfârșitul excursiei sau la școală prin discuții, referate și notele de călătorie.
Discuțiile ce au loc la terminarea excursiei au rolul de a concluziona sau de a
afla impresii la cald în legă tură cu excursia. Dar valorificarea completă a rezultatelor
excursiei are loc pe parcursul orelor la clasă sau în cadrul cercurilor de istorie.
4. Metode didactice utilizate în excursii
Ca metode didactice utilizate în cadrul excursiilor menționăm observaț ia, învățarea prin
descoperire, problematizarea și demonstrație.
Excursia permite și realizarea unei interdisciplinarități prin apelul la discipline precum
geografia sau biologia263.
O alta forma de activitate extrașcolară este vizita. Ea poate fi considerat ă tot o
călătorie de studii doar e se desfășoară pe durata a câteva ore și la nivel local. Sunt vizitate
obiective istorico -culturale. Vizitele au un scop instructiv -formativ. Sunt în strânsă legătură
cu materia predată obiectivele vizitate pot constitui l oc de desfășurare pentru o lecție din
programa de istorie.
Locurile ce pot face obiectul unei vizite școlare sunt clădiri vechi sau resturi ale unei
construcții, câmp de bătălie sau cimitir264. Vizitele pot avea drept scop familiarizarea cu
anumite locuri dar pot fi organizate și în scop de învățare elevii având posibilitatea să își
exerseze capacitatea de investigație sau cercetare a faptelor istorice. Și nu in ultimul rând
trebuie menționat și oportunitatea pentru adâncirea nivelului de înțelegere.
Ca și criterii în proiectarea unei vizite menționăm următoarele întrebări265:
– Cum se pregătește profesorul pentru vizită?

261 (Felezeu, 2000, pg . 336 -337)
262 (Postolache, 2008, p. 39)
263 (Tanasă, 1996, p. 180)
264 (Căpiță, Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 74)
265 (Căpiță , Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 76)

65
– Ce au de făcut elevii pe parcursul vizitei?
Cum vor fi valorificate rezultatele vizitei în activitățile didactice ulterioare?
Cât privește c lasificarea lor și etapele unei vizite cu caracter istoric se remarcă similitudini
cu excursiile școlare cu tematică istorică. În comparație cu excursiile, vizitele cu caracter
istoric se realizează la un număr mai mic de obiective (de reguli un singur obi ectiv) iar
numărul obiectivele este mai redus.
Un important obiectiv aflat pe lista unei vizite cu caracter istoric este muzeul.
Educația globală numai presupune ca, școala să fie singurul furnizor de educație. Ca
atare ea trebuie să împartă funcția de e ducare cu alte instituții și structuri266.
Funcția educativă a unui muzeu poate fi explicată prin următoarele afirmații267:
– muzeul conservă urme materiale ale trecutului dar le și expune spre studiere, educare
și spre delectarea privirii;
– muzeul dezvoltă gândi rea și creativitatea;
– muzeul oferă o altă abordare asupra faptelor istorice, una critică și analitică;
Ca și mediu educațional, muzeul prezintă o serie de avantaje fată de mediul educațional
clasic, școala. Un prim avantaj este acela că muzeul nu este perc eput ca o sală de clasă268.
Acest avantaj este în strânsă legătură cu percepția inițială a elevilor asupra mediului material
favorabil dispoziției psihologice "de a face lucruri"269. Un al doilea avantaj este legat de
materialitatea obiectele din muzeu, readu cerea la viața a unor personalități sau evenimente
din trecut, lucru puțin realizabil într -o lecție clasică bazată pe manual și modele teoretice.
Viață cotidiană este mai bine înțeleasă prin accesul la obiectele din trecut.
Un al treilea avantaj este legat de aducerea muzeului în spațiul educației de bază
școala. Este vorba de modul , în care sunt puse în practică de către elevi noțiunile de
patrimoniu, conservare și expunere a sa. Modul de organizare, selectare și expunere a
obiectelor într -o colecție cons tituie o interpretare proprie a trecutului. Desigur trebuie avut în
vedere faptul ca această interpretare să nu ducă la apariția unor erori de ordin științific. De
aici rolul profesorului sau al unui muzeograf ca și consultant pe probleme de conținut
științific pentru colecția realizată.

266 (Căpiță, Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 67)
267 (Căpiță, Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 68)
268 (Căpiță, Căpiță, & Stam atescu, 2007, p. 69)
269 (Căpiță, Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 69)

66
Un ultim avantaj al muzeului ca furnizor de educație ține de dimensiunea sa acțională
sau interactivă270. Deci muzeul este văzut ca un spațiu al implicării vizitatorilor într -o serie de
acțiuni organizate de acesta. Ca și exe mple de acțiuni cu rol de implicare putem aminti
reconstituirea unor meșteșuguri sau muzeele în aer liber. Putem considera aceste activități ca
fiind tipice pentru activitățile extrașcolare.
Cele prezentate mai sus pot constitui argumente destul de importa nte pentru a
considera muzeul un spațiu de educație. Nu trebuie să privim această instituție a un substituit
pentru școală. Muzeul are mai degrabă un rol complementar în educație dar fără a fi neglijat.
Clasa poate fi privită ca un mediu în care sunt evalu ate rezultate de tipul a ști iar muzeul are
la bază un demers didactic bazat pe competențe, deci pe rezultate de tipul a face271.
Considerăm totuși că cele două verbe,, ca parte a unor competențe nu trebuie privite ca fiind
în antiteză ci în complementarita te. Dacă ne raportăm la tabelul de mai sus putem formula
următoarele argumente în favoarea unei legături între cele două competențe:
– realizarea unei vizite la muzeu se face plecând de la obiectivele de învățare sau
competențele specifice prevăzute în pro gramă;
– contactul cu muzeul are eficiență dacă elevii au însușite în prealabil anumite
cunoștințe sau deprinderii;
– nu putem fi siguri de existența unei motivații intrinseci la elevi dacă activitatea este
organizată cu toată clasa;
– interactivitatea presupun e și verbalizare ca modalitate de interacțiune dar și pentru
sistematizarea informațiilor obținute în cadrul activității;
– și ca un ultim argument, nu toate temele pot fi realizate la muzeu;
Valorificarea didactică a unei vizite la muzeu se poate realiza pr intr-o serie de activități
cu rol de sistematizare a unor informații obținute în urma observării unor monumente sau
exponate din cadrul muzeului:
a) Căutarea de indicii în reprezentările de pe un monument în legătură cu domenii precum
războiul sau viața co tidiană dintr -o anumită epocă și spațiu istoric
b) Completarea de fișe pe parcursul unei uzate în legătură cu aspectul unei asedieri
medievale. O altă cerință se poate referi la identificarea obiectelor relevante pentru sursele
istorice analizate de elevi în cadrul orelor de istorie. Această ultimă cerință , este utilă pentru
a deprinde elevii cu metodele de lucru utilizate de istorici.

270 (Căpiță, Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 69)
271 (Căpiță, Căpiță, & Stamatescu, 2007, p. 69)

67
c) Replicarea de evenimente istorice care constă în realizarea unei simulări a unor evenimente
istorice plecând de la expo natele din muzeu dar și pe baza informațiilor dobândite la orele de
istorie.
d) Realizarea de postere cu ilustrații sau obiecte văzute la muzeu. Este folosită mai mult la
faza de raportare.
Și școala poate servi ca spațiu pentru un muzeu școlar. El poate f i alcătuit dintr -o
colecție de obiecte, documente sau imagini colecționate de elevi, părinți și profesori. Se
aplică metode în mare poate similare cu cele practicate într -un muzeu propriu -zis.
Realizarea unui muzeu școlar trebuie privit ca o activitate ce implică pe toți membrii
unei școli și de ce nu și comunitatea. Elevii învață , să conserve patrimoniul istoric și cultural
al comunități.
Un muzeu școlar nu are pretenția de a copia întru totul un muzeu propriu -zis. Nici nu
s-ar putea crede că acesta est e scopul principal. Se știe că într -un muzeu propriu -zis,
exponatele trebuie să treacă printr -o fază de expertizare științifică pentru a putea fi
considerate dovezi autentice pentru o anumită epocă, lucru rar întâlnit într -un muzeu școlar.
Si aceasta nu di n reaua voința a celor care au pus bazele muzeului școlar ci din cauza unor
limite pe care le impune un asemenea muzeu. Să ne referim doar la datarea unor obiecte ce
impune apelul la un laborator specializat. Se poate însă ca într -un muzeu școlar să exis te
obiecte sau documente de certă valoare istorică dar nepuse în valoare încă deoarece s -au aflat
în colective particulare.
Un muzeu școlar realizat de membrii unui cerc de istorie poate însemna o organizare
mai riguroasă în condițiile în care vorbim de el evi inițiatei în tainele muncii de cercetare în
domeniul istoric.

68
Capitolul IV . Științele izvoarelor scrise

IV.1 Paleografie
Termenul provine din două cuvinte grecești, palios care înseamnă vechi și graph , a
scrie. Paleografia este știința auxiliară a istoriei care își propune să cunoască, să descifreze și
să transcrie izvoare vechi. Astfel paleografia va oferi informații prețioase privind suportul și
instrumentele descriere, evoluția grafemelor dar pot ajuta și la identificarea originalelor și
copiilor272. Paleografia permite și datarea unui text paleografic atunci când nu există elemente
clare de localizare în timp și spațiu273.
Așadar, principalul domeniu de studiu pentru paleografie îl constituie cărțile
manuscrise, în formă desul sau codice, dar și docu mentele sau textele care „ au la baza un
emitent si un destinatar, toate acestea aflate în biblioteci muzee și arhive publice, cât și în
colecții particulare‖274. Este vorba de textul scris cu stilul, condeiul și pana, pe materiale
precum tăblițe de lemn ce rat, papirus, pergament sau pe hârtie275.
La început paleografia cerceta texte scrise pe mai multe matinale, inclusiv pe cele
dure. Treptat se desprind noi științe precum epigrafia, sigilografia, numismatica sau
codicologia.
Există o strânsă legătură între p aleografie si alte științe auxiliare așa cum rezultă din
tabelul de mai jos276.
Nr. crt. Știința auxiliară Raport cu paleografia
1. Sigilografia Paleografie cercetează legendele sigiliilor
2. Cronologia
Apel la paleografie pentru a analiza grafia și evolu ția scrierii
pentru a identifica indicii pentru datare
3. Criptologia
Paleografia apelează la criptologie pentru descifrarea
textelor .
4. Papirologia Studiază documentele scrise pe papirus si s -a desprins din

272 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 181)
273 (Damian, 1978, p. 10)
274 (Damian, 1978, p. 10)
275 ( Jakó & Manolescu, 1971, p. 7)
276 ( Nițu, 2005, pg. 62 -63)

69
paleografie
5. Genealogia,
heraldica,
metrol ogia
filigranologia Ajuta la datarea surselor paleografice
6. Lingvistica Studiul limbii facilitează o datare mai strânsa si ajuta la
stabilirea autenticității
7. Grafologia Permite identificarea scrisului unei persoane
Tabel 16 – Raportul dintre paleografie și celelalte științe auxiliare
În decursul istoriei s -a scris pe materiale diverse precum papirus, lemn, piatră,
tencuială, sticlă, țesături, sidef, tăblițe cerate și metal. Cele mai importante rămân
pergamentul, palimsetul și hârtia277.
Pergamentul era obținut din piele de oaie,capra, miel, ied, vițel sau căprioară. După
modul cum era pregătit pentru scris, distingem două tipuri : pergamentul sudic sau italian și
pergamentul nordic sau german278. Primul tip de pergament era răspâ ndit în Europa
Meridională, mai cu seamă in Italia. Doar una din cele două fețe era pregătită pentru scris,
cea dinspre carnea animalului. După prelucrare, suprafața de scris căpăta o culoare albă sau
albă-gri. Se prefera pielea de oaie și capră. Pergament ul nordic sau german era utilizat în
țările din nordul Alpilor și mai cu seama în Germania. Dacă în cazul primului tip de
pergament se utiliza doar o față, cel nordic pregătea ambele fețe ale pielii pentru scris. Se
utiliza cu precădere pielea de vacă, luc ru ce explică grosimea pergamentelor nordice. Se mai
utiliza și pielea de oaie.
Spațiul românesc a adoptat cu precădere al doilea tip de pergament. Pergamentele
utilizate de cancelariile din Țara Românească și Moldova proveneau la început din import,
din Transilvania și Polonia. Treptat se vor utiliza și pergamente din producția internă, deși
erau de o calitate mai slabe față de cele din import279.
Formatul unui pergament era în funcție de dimensiunea pielii animalului sacrificat și
de calitatea acestuia. În Țările Române documentele erau redactate pe pergamente în formă

277 ( Nițu, 2005, p. 64)
278 ( Nițu, 2005, p. 64)
279 ( Nițu, 2005, p. 64)

70
dreptunghiulară. În Țară Românească se scria pe axul lung al pergamentului (pe lățime), iar
din secolul al XVII – lea se prefera scrierea pe axa transversală.
Din secolul al XIX –lea pergame ntul va fi utilizat doar pentru diplome de ranguri
civile sau ostășești. Pergamentul a cunoscut denumiri diverse: membrana , charta pergamena
sau pergamenum în paleografia latina și coajnic în cea româno -chirilică280.
Palimpsestul reprezenta un pergament răz uit a doua oară. Acesta reprezenta o
alternativă la pergamente, greu de procurat din cauza prețului ridicat sau a lipsei lor de pe
piață. Materie primă pentru palimpsest erau și așa numitele documente„ nedreptnice‖, adică
cele lipsite de valoare. Acestea erau răzuite și spălate pentru a putea permite scrierea altui
text. Uneori pe acestea erau redactate și acte false, conferindu -se astfel autenticitate unui
document contrafăcut281.
Suportul de scris cu cea mai îndelungată utilizare a fost hârtia. Originile s ale se află în
China, între anii 104 -105 d.Hr. De aici, tehnica fabricării hârtiei se va răspândi în Japonia, iar
în secolul VIII va fi preluat de arabi care îl răspândesc în Europa în secolul următor282.
Ca materie primă pentru fabricarea hârtiei se folosea inul și cânepa. Cele mai vechi
texte scrise pe hârtie sunt din secolele XV -XVI. Din această perioadă sunt și manuscrisele
rotacizante ( Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana,Codicele Voronetean si Psaltirea
Hurmuzaki ) sau scrisoarea lui Neacșu din Câmp ulung283.
Până în secolul XVII, în Țările Române se folosea hârtie de import, din Transilvania
sau Polonia. Din acest secol începe se funcționeze prima moară de hârtie la Călimănești, din
inițiativa domnitorului Matei Basarab. Hârtia autohtonă de secol XVII era prevăzută cu un
filigran ce conținea pasărea cu cruce, stilizată heraldic284.
Alte tapuri de hârtie care au circulat în spațiul românesc au fost hârtia turcească,
tricapel și hârtia de tip leon , toate de origine italiană 285. Primul tip de hârtie se fabri ca în
nordul Iloaiei pentru Imperiul otoman, având ca filigran trei semilune de dimensiuni inegale
și suprapuse. Hârtia tricapel avea un filigran ce conținea trei pălării. O hârtie mai scump ă era
cea de tip leon care avea o culoare albă, pronunțată.

280 ( Nițu, 2005, p. 64)
281 ( Nițu, 2005, p. 64)
282 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 32)
283 ( Nițu, 2005, pg. 64 -65)
284 ( Nițu, 2005, pg. 64 -65)
285 ( Nițu, 2005, p. 65)

71
Ca lic hide pentru scriere au fost folosite cerneala, chinovarul, lichidul de aur și de
argint și culori de apă286. Cerneala era obținută din extract boabe de soc, din coji de nuca, din
fructe de boz, iar din secolul XVIII se folosea și cerneala pe bază de fier. S -a folosit cerneala
de culoare închisă.
Un alt tip de cerneală a fost cea de culoare roșie numită și chinovar. Ea se folosea
pentru manuscrise, acte domnești și pentru a opera corecturi pe text287. La manuscrise,
chinovarul era folosit pentru a scrie titluri le de capitole, inițialele, numele proprii, sau pentru
semne de punctuație. Cât privește actele, doar cele emise de cancelaria domnească aveau
dreptul să folosească cerneala roșie. În aceste documente se scria cu roșu titulatura domnului,
monograma și une le inițiale sau majuscule. Modificările unui text se făceau prin
procedeul„ocolirii‖ sau încercuirii cu chinovar. Acest procedeu a fost adoptat pentru a se
evita întocmirea unui nou act, fapt ce implica costuri suplimentare.
Alte lichide utilizate pentru s criere au fost:„ lichidul de aur , pentru unele părți din
manuscrise, precum si la actele emise de cancelaria domneasca (invocația simbolica,
titulatura si monograma domneasca, majusculele inițiale, punctuația si unele elemente de
decor) după secolul al XV II-lea sau lichidul de argint, deși pentru ultimul nu exista încă
texte propriu -zise păstrate, ci doar rețete care au circulat‖288.
Principalele instrumente utilizate în procesul de scriere au fost: pene de scris, condei
de trestie, călimara cu cerneala, pr ecum si cea cu chinovar, plaivazul sau plumbul (creionul),
burete, linie, compas, foarfece, cuțitaș, nisiparnița si haragul289.
Scrisul reprezintă una din marile invenții ale omenirii. El a apărut treptat în forme
diverse în timp și spațiu și din nevoia de comunicare între diverse grupuri umane. Scrisul a
evoluat în timp de la faza ideografică până la cea de alfabet.
Prima etapă este cea a scrierii sintetice sau faza ideogramaticală290. În această etapă
simbolul era un mijloc de a comunica o idee, un gând sau un obiect. Primele manifestări ale
acestui tip de scriere se găsește în picturile rupestre din peșterile preistorice. Este vorba de
petroglife , semne diverse pictate sau scrijelite pe pereții peșterilor sau în piatră291. Treptat

286 ( Nițu, 2005, pg. 65 -66)
287 ( Nițu, 2005, p. 66)
288 ( Nițu, 2005, p. 66)
289 ( Nițu, 2005, pg. 66 -67)
290 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 27)
291 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 27)

72
aceste imagini vor evolua că tre simboluri și semne. Inscripțiile ideogramatice se mai
păstrează și astăzi la aborigenii din America de Nord, la eschimoși, sau la unele comunități
din Oceania si din Africa292.
Scrierea analitică face trecerea la sistemul bazat pe cuvinte. Cele mai vech i scrieri de
acest tip sunt cele sumeriene, egiptene și chineze.
Cea mai cunoscută scriere sumeriană este cea cuneiformă descifrată în secolul al XIX
lea de filosoful german Georg Grotefend si de savantul englez Henry Rawlinson293.
Această scriere co nstă din „semne‖, în fapt combinații de pene „ imprimate în plăci de argilă
proaspătă cu vergele de lemn, terminate în triedru ‖ 294. Semnele scrierii cuneiforme se
realizau din linii orizontale verticale și oblice. Această scriere va fi preluată de babilonien i,
asirieni și perși.
Un alt tip de scriere analitică este cea egipteană , cunoscută și sub numele de scriere
hieroglifică. Are la bază reprezentarea prin desene a obiectelor desemnate de cuvinte.
Au existat trei tipuri de scriere295:
a) hieroglifa, care era scrierea monumentala,
cu litere săpate pe monumente;
b) hieratica – de uz curent, cursiva, trasata cu calamusul în cerneala roșie sau neagra, pe
piele, țesături papirus;
c) demotica – o scriere hieroglifa simplificata (în gr. demos = pop or) folosita la notarea
textelor administrative si literare;
Rolul important în descifrarea hieroglifelor l -a avut François Champollion, în 1822.
Ele este și întemeietorul egiptologiei. Rezultatul descoperirilor sale a rămas în lucrarea
Principi general e ale scrierii sacre egiptene, însă neterminată. Un principiu de bază al
hieroglifelor este acela că ele se citesc ca un rebus, iar ca reguli principale de citire:
hieroglifele se citesc de la stânga la dreapta și invers, dar și de sus în jos296.

292 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 27)
293 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 28)
294 ( Flocon, Științifică Enciclopedică, p. 17)
295 ( Flocon, Științifică Encicloped ică, pg. 20 -21)
296 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 28)

73
Ca suport d e scris a fost folosit papirusul (plantă ce creștea în Delta Nilului, Africa
Centrală și Malta) iar ca unealtă o pensulă făcută din trestie. S -a scris cu cerneală roșie și
neagră, cea roșie fiind folosită pentru a atenționa cititorul asupra pasajelor mai i mportante
O altă scriere analitică a fost cea chineză. Inițial se scria prin gravare pentru ca din
anul 200 -100 î.Hr. să fie utilizată cerneala și pensula și astfel caracterele modificându -și
forma. Scrierea chineză a utilizat la început 50.000 de caracte re pentru ca apoi să scadă la
8000297.
Ultima etapă în istoria scrisului este scrierea fonetică sau alfabetică, în care fiecare
sunet are semnul său specific. Cele mai vechi dovezi ale utilizării scrierii fonetice sunt
inscripțiile de pe muntele Sinai (Egip t), descoperite în anul 1905298. Au existat mai multe
tipuri de scriere fonetică.
Primul tip a fost era scrierea denumită ebraica pătrată datorită formei sale. Apare în
secolul II î.Hr. Această scriere a fost folosită și la redactarea celebrelor manuscrise d e la
Marea Moartă. Acest tip de scriere a fost folosit la redactarea manuscriselor cu conținut
religios.
Un alt tip de scriere este cea arabă, larg răspândită după cea cu caractere latine. A
cunoscut două forme299:
a) cufica, monumentala, unghiulara, dreapta , trasata cu ajutorul dăltiței în piatra;
b) nashki, de uz curent, trasata cu calamul pe papirus, hârtie, foaie de palmier. Acest tip este
la originea scrierilor arabe moderne.
În jurul anului 1200 î. Hr. se formează scrierea feniciană având la bază 22 de semne. Aceste a
fost sursa de inspirație pentru scrierile arabe și grecesc.
Alfabetul grecesc clasic a fost definitivat î. Hr. Și conținea 24 de semne( consoane și
vocale). În epoca elenistică s -au dezvoltat patru feluri de scriere300:
a) unciala greacă – utilizată de copiști, caligrafiată cu caractere rotunjite;
b) cursiva greacă – mai simplificată si mai rapidă, cu caractere legate între ele;

297 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 29)
298 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 29)
299 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 29)
300 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 30)

74
c) scrierea de cancelarie, folosită de romani în Egipt;
d) minuscula greaca (secolul VIII), va înlocui unciala greacă și a fost utilizată de
copiștii bizantini.
Alfabetul grecesc a constituit baza pentru un alt alfabet, numit și glagolitic, utilizat de
slavi. Acest alfabet a fost creat în 863 de către călugării Chiril (827 -869) și Metodie (815 –
855) și era compus din 40 de semne. Acest alfabet a fost considerat de către oamenii de
știință drept„un model inegalabil în istoria marilor alfabete europene; el este rezultatul
perceperii neobișnuit de fine de către autorii săi a sistemului fonetic al limbii (…) literare
făurită de aceeași învățați si denumita slava – veche‖301. Acest alfabet stă la baza celui
chirilic care cuprinde 43 de sloave în ordinea alfabetului grecesc.
Alfabetul slav a fost utilizat de către popoarele care au trecut la ortodoxism. Includem
aici și Țările Române, mai puțin Transilvania unde se va folosi alfabetul latin. În spațiul
românesc alfabetul chirilic va fi utilizat mai bine de 900 de ani, dar adaptat necesităților
fonetice ale unei limbi latine, adică limba română.
O ultimă și cea mai răspând ită variantă a scrierii fonetice a fost cea romană,
definitivată în secolul al III – lea î. Hr. prin preluarea variantei calcidice a alfabetului grec. Și
în cazul scrierii cu alfabet latin avem mai multe „perioade, în funcție de caracterul scrisului si
de condițiile istorice:
1) Perioada scrierii romane (secolele VI î.Hr. – VI d.Hr.);
2) Perioada scrierilor regionale (secolele VI –IX);
3) Perioada scrierii carolingiene (secolele IX –XII):
4) Perioada scrierii gotice (secolele XII –XV);
5) Perioada scrierii uma niste (secolele XV –XVII);
6) Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII -lea)‖302.
La început romanii scriau cu majuscule numite „capitale -romane‖, iar tipul de scriere
era denumit capitala romană sau monumentală. Se utiliza în scrierea pe piatră și pe m etal.

301 (Damian, 1978, p. 131)
302 ( Jakó & Manolescu, 1971, p. 109)

75
Scrierea cu majuscule și pentru papirus sau pergament dar sub forma celor cursive. Pe aceste
suporturi se utilizează și scrierea uncială sau semiuncială.
Scrisul cursiv stă la baza scrierii obișnuite din zilele noastre cu alfabet latin.Ca și
caracte ristici ale acestui tip de scriere putem menționa litere legate, utilizarea prescurtărilor și
o dimensiune redusă a literelor. Era o scriere continuă și rapidă303.
IV.2 Diplomatică
Conform unei definiții ample diplomatică, „știință specială a istoriei mediev ale care
studiază apariția, forma și tradiția grafică a actelor scrise. Urmărind modalitățile de elaborare
a diferitelor înscrisuri, folosind metode proprii de cercetare, d. analizează, cu ajutorul criticii
diplomatice, conținutul actelor, verifică autenti citatea lor și scoate în evidență elementele care
pot ajuta cercetarea istorică în vederea editării documentelor‖304. Etimologic provine din
latinescul diploma, care semnifica o foaie îndoita în doua sau un pașaport emis de o autoritate
publica care permitea libera circulație în Imperiu. O lată semnificație pentru diploma era acea
a unui act dat soldaților romani o dată cu lăsarea la vatra305.
Diplomatica are ca obiect de atentate studiul structurii și cuprinsului documentelor
scrise,de natura juridica, pentru a stabili autenticitatea acestora. Tot diplomatica studiază și
locul unde s -a creat si s -a păstrat documentul (ajuta la stabilirea aut enticității306.
Documentele medievale au fost realizate în mare parte în cancelaria domnească fiind
redactate pe pergament și hârtie. In aceasta instituție medievală existau slujbași cu rol de
conducere și executanții. Din prima categorie amintim marele logofăt sau șeful cancelariei,.
In a doua categorie, în care se regăseau și scriitori, amintim pe dieci, pisari, gramatici,
condicari, etc.307 În Țările Române, cei care se ocupau cu redactarea documentelor aveau
diverse denumiri: logofăt în Moldova, ispravnicul în Țara Românească și cancellarius în
Transilvania308.
Deci rolul important în redactarea documentelor medievale revenea l ogofătului. El
trebuia să posede cunoștințe speciale de natură juridică, să cunoască formularul diplomatic al
actelor și să știe și limbi străine309. Erau recrutați dintre grămăticii cancelariei domnești.
Logofătul era răspunzător in fața domnului pentru red actarea documentului in conformitate

303 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 31)
304 (1982, p. 101)
305 ( Nițu, 2005, p. 74)
306 ( Nițu, 2005, p. 74)
307 ( Nițu, 2005, p. 75)
308 ( Nițu, 2005, pg. 75 -76)
309 ( Nițu, 2005, p. 76)

76
cu voința domnului și a sfatului domnesc. Am putea să îi atribuim funcția de jurist al Curții.
Tot el este cel care poartă sigilul mare domnesc cu care valida documentele solemne.
În actele moldovenești semnătura logo fătului era la mijlocul spațiului alb rămas după
încheierea actului, în timp ce în Tara Româneasca numele gramaticului si a ispravnicului de
document apăreau în redactarea actului, în coroboratio310.
Nu doar în cancelaria domnească au fost redactate document e. Au existat si alte locuri
precum „cancelarii ale târgurilor si orașelor, cele ale mitropoliilor, episcopiilor, parohiilor sau
mănăstirilor, ca si cancelarii ale marilor boieri, necesare pentru administrarea averii si
îndeplinirea funcțiilor oficiale cu care erau însărcinați de domnie‖311 sau„grupul de mici
știutori de carte din târguri si sate, a scriitorilor mărunți (gramatici, negustorași, preoți,
logofeței, dascăli) care realizau diverse înscrisuri private‖312
Documentele au fost clasificate după următoar ele criterii: diplomatic, proveniență,
scop, mod de prezentare, formă și conținut313. Din punct de vedere diplomatic avem: acte
juridice ( testimonia ; scrisori, fără scop juridic ( litterae ); înscrisuri diverse, ca însemnătate și
cuprins ( scripturae ). După pro veniență avem : acte publice, care emana de la autorități si pot
fi imperiale,regale, princiare, ecleziastice; la rândul lor, aceste acte publice pot fi acte
solemne sau scrisori; acte private, care provin de la o persoana particulara. În funcție de
scopu l pentru care au fost emise avem probatorii , cu rolul de a dovedi ceva; aici intra toate
actele private a căror acțiune juridica se desăvârșea în fata domnului, prin hotărâre
domneasca; dispozitive , adică acele acte care ajuta la săvârșirea acțiunii juri dice (actele
domnilor de danie sau de confirmare). Ca mod de prezentare avem acte deschise (de obicei,
actele solemne erau documente deschise) și care erau denumite literae apertae314 și acte
închise315 sau literae clausae316. După forma în care s -au redactat av em acte subiective și
obiective.Ca acte subiective distingem pe cele dispozitive (diplome sau scrisori) iar cele
obiective sunt actele probatorii (cum ar fi notițele) și care sunt introduse prin formula ―a dat
domnia lui‖ (emitentul fiind la persoana a tre ia). Și în fine, după conținut, avem acte de
vânzare cumpărare (zapise), privilegii, donații, testamente317.

310 ( Nițu, 2005, p. 76)
311 ( Nițu, 2005, p. 76)
312 ( Nițu, 2005, p. 76)
313 ( Nițu, 2005, p. 77)
314 (Ionescu, 1974, p. 95)
315 ( Nițu, 2005, p. 77)
316 (Ionescu, 1974, p. 95)
317 ( Nițu, 2005, p. 77)

77
Realizarea unui document era precedată de alte etape precum: o cerere prin care se
solicita eliberarea unui act, informarea asupra cazului când un fu ncționar al instituției se
deplasa la fața locului și interoga martorii. După ce se adunau toate datele referitoare la caz se
trecea la redactarea documentului în formă de ciornă și transcris în formă de document
original. Într -un final, „ după ce se verifi ca conținutul actului era aplicata semnătura
emitentului si a martorilor, împreuna cu sigiliul sau cosigiliile, iar în epoca moderna se aplica
stampila. ‖318
Actele au fost transmise sub diverse forme: ciornă sau conspect, original și copie319.
Conceptul preced a originalul. Mai purta și denumirea de minuta sau imbreviatură320. Din
sculul XVIII ele vor apărea și pe spatele documentului pentru a se face economie de suport de
scris. Originalul este forma finală a unui document. Era redactat în conformitate cu
formula rul diplomatic și conținea semnele de validare precum semnături și sigilii. Originalul
era de mai multe tipuri. Existau originale multiple utilizate atât în cancelariile domnești cât și
de către persoane particulare; actele puteau fi unilaterale și bilater ale321. Duplicatele
corespund ca formă cu originalul dar cu data eliberării posterioară originalului322. Tot
identice cu originalul erau și documentele denumite neoriginale, cu dată posterioară
originalului și care au rolul dea înlocui pe cele pierdute323. În ca tegoria originalului existau și
documente originale reînnoite sau „confirmate de același domn într -o alta domnie sau chiar
de către urmașii respectivului domn ‖324.
Copiile s -au păstrat și ele sub mai multe opt forme. Redăm mai jos principalele tipuri
de copi i325:„copii autentice sau autentificate, adică acele copii certificate
de o autoritate publica, pe baza actelor originale sau a altor copii cu
valoare de original (care se găsesc în condicile unor instituții); copiile din ocolnice, care
transcriu integral sa u sub forma de rezumat acte mai vechi privind stăpânirea asupra unei
moșii. În Transilvania, copii asemănătoare cu cele din ocolnice sunt așa -numitele
transumpturi (copii autentice sau transcrieri); copii păstrate în diverse registre oficiale sau
condici d e documente, transcrise în extenso sau în rezumat. Astfel de copii au valoare de
original, întrucât pe baza condicilor se eliberau documente oficiale, după cum, ele puteau

318 ( Nițu, 2005, p. 77)
319 ( Nițu, 2005, p. 78)
320 ( Nițu, 2005, p. 78)
321 ( Nițu, 2005, p. 78)
322 ( Nițu, 2005, p. 78)
323 ( Nițu, 2005, p. 78)
324 ( Nițu, 2005, p. 78)
325 ( Nițu, 2005, pg. 78 -79)

78
servi la verificarea unor documente în caz de litigiu. În Transilvania existau regis trele
locurilor de adeverire, care erau Conventurile si capitlurile cu dreptul de a elibera acte
autentice. În aceeași situație se află a transcrierile din registrele tribunalelor pentru
conformitate sau registrele agricole de la primarii; copii din regis trele particularilor
(mănăstiri sau persoane particulare); pentru a avea valoare de autenticitate, copiile din aceste
condici se confruntau cu originalul de către o persoana oficiala (de regula, subaltern al
marelui logofăt) si erau sigilate la fiecare pag ina iar la sfârșitul textului se autentifica, astfel
încât sa aibă putere probatorie în justiție; copii figurate, adică acele copii care reproduceau
actul în aspectul sau exterior, dar care nefiind autentificate de o instituție publica nu aveau
valoare de original (asemănătoare cu facsimilele de azi); copii libere de documente, realizate
de diferite persoane, în scopuri diverse, dar care nefiind autentificate de o instituție publica nu
au valoare originala; traduceri sau copii în alta limba; acestea se num eau sorete în Moldova
si izvoade în Tara Româneasca;rezumate în inventare vechi de arhiva care dau informații
prețioase despre unele documente care nu s -au păstrat; reproduceri moderne de documente:
fotocopie, microfilm, xerox.‖
Documentele au purtat dif erite denumiri în cursul istoriei în funcție de conținut, formă
de expediere sau după formatul suportului descris. Astfel avem documente cu denumiri
precum adresa, diploma, zapis, jalba, petiție, anafora, raport, telegrama, mandat poștal, carte
poștala reg istru, caiet sau dosar.326 Din secolul al XIX lea denumiri precum hrisov, poruncă
sau pitac vor fi înlocuite cu denumiri noi precum oficiu, ordin etc.327
Un diplomatist trebuie să cunoască în prealabil, legat de documentul studiat,
informații ce țin de arhiva în care s -a păstrat documentul, normele generale de redactare a
documentelor utilizate de cancelarii, informații despre dregătorii folosiți ca martori sau
despre funcționarii cancelariei și diversele lor însărcinări328.
Un izvor diplomatic este supus unei an alize externe și interne. La un document ne
interesează: elemente externe precum materialul pe care a fost scris documentul; modul de
fabricație; calitate, cerneala /culoarea care arata valoarea actului; scrisul, care poate ajuta la
fixarea datelor unui d ocument; formatul unui document și limba unui document. (Ionescu) .
Florentina Nițu vorbește despre o diplomatică generală și una specială . Prima analizează
documentul după formă și conținut în timp ce diplomatica specială pune accent pe mediul în

326 ( Nițu, 2005, p. 79)
327 ( Nițu, 2005, p. 79)
328 (Ionescu, 1974)

79
care a fost creat și depozitat documentul329. Diplomatica specială își propune să stabilească
gradul de autenticitatea unui document.
Ca prim element de critică eternă a unui document este suportul pe care s -a scris. In
decursul timpului s -a scris pe papirus, perg ament sau hârtie. Aici ne interesează culoarea,
modul de fabricație sau filigranul în cazul hârtiei, ca și marcă a fabricii de hârtie. Sunt
elemente de datare post – quem (dincolo de care se poate face datarea) 330.
Alte trei elemente importante în datare su nt cerneala, scrisul și formatul. Cerneala sau
culoarea lichidelor utilizate la scrierea documentelor pot oferi indicii importante cu privire la
autenticitatea unui act. Scrisul oferă indicii privind proveniența actului, dintr -o cancelarie sau
de la o pers oană particulară, sau ne poate da indicii privind data emiterii unui document.
Formatul, adică forma și mărimea, ne pot da informați privind epoca în care a fost redactat
documentul; deci documentul poartă„ amprenta‖ epocii în care a fost creat documentul 331.
Extrem de importante în analiza externă a unui document sunt și semnele de validare
sau semnăturile și sigiliile. Aceste semne pot oferi indicii despre emitent sau contribuie la o
datare mai strânsă a documentului. documentul332.
Alte criterii externe, deloc de neglijat, sunt semne distinctive (crucea, monograma),
corecturi, ștraifuri sau spațiile libere și completate cu o altă cerneală. Toate acestea pot oferi
indicii în depistarea falsurilor333.
Analiza internă a unui document sau diplomatica generală ar e în vedere elementele
interne de unui document, precum conținut, formular, lexic și ortografie. Scopul final este
stabilirea autenticității documentului.
Formularul unui document are două părți: protocolul și textul334. Protocolul este
forma convențională u tilizată de cancelarie sau de o persoană și se împarte, la rândul lui în
protocolul inițial și protocolul final. Textul este partea specifică fiecărui document335.
Protocolul inițial se compune din: invocația, intitulația, adresa și salutația336. Invocația
putea fi simbolica, monogramatica sau verbala (semnul crucii, monograma lui Hristos sau
formula In nomina Dei, În numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh)337.

329 ( Nițu, 2005, p. 75)
330 ( Nițu, 2005, p. 79)
331 ( Nițu, 2005, p. 79)
332 ( Nițu, 2005, p. 79)
333 ( Nițu, 2005, p. 79)
334 ( Nițu, 2005, p. 80)
335 ( Nițu, 2005, p. 80)
336 ( Nițu, 2005, p. 80)
337 ( Nițu, 2005, p. 80)

80
Intitulația sau suscripția conține indicii despre emitent: numele de botez cu Io în față,
titlu, formula devoțiunii ( Din mila lui Dumnezeu ), calitatea de domn. Intitulația cunoaște și
formula «de legitimare » utilizată de către diplomatistii germani338.
Adresa339 sau Inscriptia (inscriptio)340 cuprindea numele destinatarului, titlul si
calitatea acest uia. Unele documente nu conțineau adresa destinatarului aceasta putând
semnifica raporturi tensionate, sau lipsa adresei era înlocuită cu o formulă de perpetuitate
("ad perpetuam rei memoriam")341. Protocolul inițial se încheia cu salutația („Multă
sănătate‖ )342.
Textul sau contextul conține, la rândul său șase elemente. Primul element poartă mai
multe denumiri precum preambul, prolog sau arenga. Această parte conținea motivați de
ordin general pentru emiterea documentului343. Este vorba de o motivare și legitima re a
actului . În documentele slavo – române arenga era plastă după invocația simbolică iar o a
doua, după inscripție344. Partea a doua a textului este promulgația, notificația sau publicația și
prin care se făcea cunoscut celor interesați ceea ce va urma, p rin formulări precum ―Fac
cunoscut…‖, ―Sa se știe…‖345. Trebuie acordat o atenție distincției dintre adresă și
complementul indirect al notificației, astfel putându -se sesiza diferența dintre un act solemn
(prin lipsa adresei) și o scrisoare ( conține o adre să și o salutație)346.
Partea cea mai consistentă a textului o reprezintă narația sau expozițiunea. Această
parte face referire la motivele care au stat la baza întocmirii actului (răsplătirea unor fapte de
vitejie sau răspuns la o cerere)347. Alte elemente al e natației sunt împrejurările emiterii
actului, antecedentele și rațiunile acestuia și argumentele părților348. Urmează dispoziția sau
hotărârea și care exprimă voința și hotărârea emitentului, de a elibera un act, „porunca
acestuia, în consecință însuși obiectul actului, fiind cea mai importanta parte a
formularului diplomatic‖349. Se observă în multe documente existența unei singure formele
atât pentru narratio cât si dispositio, după cum în unele documente nu există dispoziția350.

338 (Albu, 2011, p. 97)
339 ( Nițu, 2005, p. 80)
340 (Albu, 2011, p. 97)
341 (Albu, 2011, p. 98)
342 ( Nițu, 2005, p. 80)
343 ( Nițu, 2005, p. 80)
344 (Albu, 2011, p. 98)
345 ( Nițu, 2005, p. 80)
346 (Albu, 2011, p. 98)
347 ( Nițu, 2005, p. 80)
348 (Albu, 2011, p. 98)
349 (Albu, 2011, pg. 98 -99)
350 (Albu, 2011, p. 99)

81
Penultimul element îl constituia sancțiunea sau clauzele finale351. Existau mai multe
tipuri de clauze finale. Clauzele firide penale erau prohibitive sau obligatorii. Clauzele finale
cominatorii erau și ele, de natură materială (făceau referire la pedepse date de domn sau
amenz i) și de natură spirituală (se făceau referiri la puterea divină pentru respectarea
deciziilor din document, prin intermediul unor blesteme și afurisenii). Mai existau clauze
derogative („de aplicare a dispoziției si în cazul când ar fi contrara unor acte emise anterior‖)
și rezervative (emitentul își păstra anumite drepturi)352.
Ultimul element al textului documentului este coroborația sau coroboratio care face
referire la mijloacele de validare sau de întărire a documentului: porunca de aplicare a
sigilului sau enumerarea martorilor353.
Partea finală a unui document era eschatocolul sau protocolul final. El include:
„subscripțiile (subscriptiones), semnăturile manu propria sau prin intermediari ale
emitentului si martorilor si ale personalului cancelari ei, data de timp si de loc si în cele din
urma o aprecatie (apprecatio), o formula de binecuvântare ‖354.
Alte elemente de critică internă care pot servila datarea unui document sunt limba în
care a fost scris , conținutul de idei al documentului, prezenta un or sfetnici domnești, numele
ispravnicilor de document si ale scriitorilor din cancelarie, anii de domnie si diverse alte
nume355.
Diplomatica a apărut, în secolul al XVIII lea în scopul depistării multitudinii de
documente medievale falsificate356. În documen te medievale, precurm hrisoave falsurile
aveau diverse denumiri: ―înșelătoare‖ sau ―cârti rele si înșelătoare‖, ―direse (acte) cu
meșteșug‖, pe care „domnul le analiza împreuna cu sfatul sau iar acelea dintre documente
care se dovedeau a fi false erau rupt e (sau ―sparte‖) ‖357.
Au existat două forme de realizare a falsurilor: sub formă de original sau copie358.
Falsurile sub formă de original erau cele provenite din cancelaria domnească dar existau și
falsuri parțiale . Falsurile provenind din cancelariile domne ști aveau „calitatea‖ de fals din
cauza unor martori mincinoși. Falsurile parțiale erau fie modificări la nivelul actului
(modificare a datei, a numelui emitentului sau beneficiarului, precizarea holerelor sau

351 ( Nițu, 2005, pg. 80 -81)
352 ( Nițu, 2005, pg. 80 -81)
353 (Albu, 2011, p. 101)
354 (Albu, 2011, p. 101)
355 ( Nițu, 2005, p. 81)
356 (Albu, 2011, p. 105)
357 ( Nițu, 2005, p. 82)
358 ( Nițu, 2005, p. 82)

82
sumelor care au fost plătite), dar au existat și falsuri create ulterior. Acestea erau ușor de
identificat prin analiza suportului, grafiei, semnelor de validare, limbii si conținutului de idei.
Falsurile parțiale erau realizate„ fie prin răzuire, fie prin ștersătura, mai ales în cazul
pergamentului‖359.
O dificultate prezintă falsurile sub formă de copie întrucât au fost create de
falsificatori instruiți. De aceea cercetătorul trebuie să aplice criterii de analiză internă pentru a
identifica informații privind epoca în care a fost redactat respectiva co pie, instituțiile și
persoanele implicate în respectivul document360.
Au mai existat falsuri totale, parțiale și formale. Au existat mai multe tipuri de falsuri
totale. Astfel avem acte cu un conținut fals dar cu forme în mare parte autentice, fiind create
de grămătici care lucrase la cancelariile domnești. Aceste acte aveau chiar sigilul domnesc,
sustras de grămătic, din cancelaria domnească, dar asemenea acte puteau fi redactate pe un
pergament nescris (sustras de același grămătic), care prezenta sigiliu do mnesc. Alteori,
falsurile totale puteau fi redactate și pe palimpsest (suport de scris răzuit de textul inițial) care
era spălat si se scria deasupra alt text,falsificat361.
Falsurile erau realizate de gramatici, popi sau logofeți, care știau carte si cunoșt eau
formularul cancelariei sau al diverselor forme de acte particulare362.
Falsurile au avut la bază o serie de motivații cum ar fi: „obținerea de avantaje
materiale sau poziție sociala, din dorința de răzbunare, din motive genealogice‖ sau motive
patriotic e363.
În spațiul românesc falsurile au avut mai mult motivații patriotice.ca exemple de
falsuri românești putem aminti: Diploma bârladeana , datata 1134 si Hrisovul lui Iurg
Coriatovici , datat 1374, Izvodullui Clanau, tiparit în 1856 la tipografia Institutul ui Albina364.
IV.3 Arhivistica
Arhivistica este disciplina care are ca obiect de cercetare „ izvoarele scrise pe suporți
friabili, pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale si aplicative în vederea stabilirii
soluțiilor optime de ordonare, selecțion are, inventariere, conservare si valorificare a
documentelor ‖365. Alte funcții ale arhivisticii sunt acelea de îndrumare și control pentru

359 ( Nițu, 2005, p. 82)
360 ( Nițu, 2005, p. 82)
361 ( Nițu, 2005, p. 82)
362 ( Nițu, 2005, p. 82)
363 ( Nițu, 2005, p. 82)
364 ( Nițu, 2005, p. 83)
365 (1982, pg. 44 -45)

83
„factorii creatori de arhiva, în vederea respectării normelor privind etapele si operațiunile
necesare în vederea const ituirii arhivei instituțiilor respective ‖366. Termenul de arhivistică
provine din cuvântul grecesc „ archeion‖ și se referă la locul unde se păstrau actele scrise ale
arhonul, ca înalt magistrat.367
Primele lucrări de arhivistică apar pe la jumătatea secolului XVI și începutul celui
următor și sunt legate de Johan Peter Zwengel, Iacob de Raemingen, Bonifaciu Baltasar și
George Aebltin. Lucrările lor abordează teme precum modul de organizare al cancelariei și
registraturi368. În secolele XIX – XX au fost elaborat e reguli privitoare la documente, dar s -au
remarcat și preocupări pentru alcătuirea unei terminologii specifice arhivisticii369.
Diversitatea domeniilor și metodelor de cercetare a dus la apariția a trei ramuri în
cadrul arhivisticii cu obiect de activitate bine precizat conform figurii de mai jos370:

Figura 3 – Principalele ramuri de arhivisticii și obiectul lor de activitate
Cele mai vechi arhive sunt cele din Orientul Antic și lumea greco –romană. În Evul
Mediu, principalele institu ții care dețineau arhive au fost cancelariile domnești, instituiții
administrative și teritoriale locale, ale unor organizații socio -profesionale dar au existat și
orbire particulare371.
Primele mărturii cere atestă prezența unor arhive pe teritoriul românes c sunt din epoca antică.
Este vorba de 25 de tăblițe cerate descoperite la Roșia Montana (Alburnus Maior)372. Acestea
erau acte de vânzare – cumpărare373 .

366 ( Nițu, 2005, p. 55)
367 ( Nițu, 2005, p. 55)
368 ( Nițu, 2005, p. 55)
369 ( Nițu, 2005, p. 55)
370 ( Nițu, 2005, p. 56)
371 ( Nițu, 2005, p. 56)
372 (Ciucă, 1991, pg. 180 -181) ARHIVOLOGlA
•terminologie
•metodologie
• istoricul arhivelor
• dreptul arhivistic ARHIVOTEHNIA
•registratura
• evidență
• selecționere și
valorificare ARHIVOECONOMIA
•conservarea
documentelor și
fondurilor
arhivistice

84
Pentru Evul Mediu, primele informații despre existența unor arhive datează din
secolul al XIV – lea odată cu apariția statelor medievale românești și implicit a cancelariilor
domnești. Arhivele domnești erau sub autoritatea ecleziastică cea mai importantă,
Mitropolia374.
Existența unor arhive ale cancelariei domnești este menționată în două documente, unul
datând din 1388, pentru Moldova, iar celălalt din 1390 pentru Țara Românească375. Pentru
secolul XIV au existat două categorii de documente ce aparțin cancelariilor domnești376:
a) Acte interne care erau destinate mănăstirilor, bisericilor, boierilor sau oamenilor de
țară;
b) Acte externe: scrisori adresate de voievozii din Țara Româneasca și Moldova unor
personalități din afara granițelor; tratate politice și comerciale încheiate cu suverani
străini; acte de închinare; danii pentru ctitorii de mănăstiri din Peninsula Ba lcanică;377
Pentru secolele XV -XVI, numărul actelor oficiale era destul de redus, fapt explicabil prin
aceea că378:
– Logofeția nu păstra copii de pe actele eliberate și nici însemnări despre persoanele
cărora li s -au eliberat actul;
– Hrisovul era păstrat de cătr e proprietar iar în caz de pierdere al acestuia, proprietarul
se prezenta la domnie cu martori și i se elibera un nou act;
Secolul XVI mai este denumit și perioada arhivei de registru, întrucât cei care creau
documentele își păstrau și copii ale actelor el iberate379.
Singura dintre instituțiile administrative care deținea registre și păstra copii era visteria.
Acestea erau sub formă de scripte, condici și însemnări ce conțineau numele si impozitul pe
care s ă-1 plătească statului, diferitele categorii de locui tori380.
Pentru secolul al XVI –lea avem o însemnare importantă legată de existența unor
asemenea registre și sunt din timpul domnitorului Petru Șchiopul (1584 -1587 )381 . Este vorba
de Catastih de cisle de tirani, de la toate ținuturile si curteni si vătafi s i neami și si popi .

373 ( Nițu, 2005, p. 57)
374 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 168)
375 (Din istoria arhivelor românești, 1995, p. 4)
376 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 168)
377 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
378 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
379 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
380 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
381 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)

85
În secolul XVII sunt amintite și instituții ecleziastice, ca păstrătoare de copii ale actelor
întocmite particulari382 .
Practica registrelor de copii a apărut spre sfârșitul secolului XVII și începutul celui
următor, existând arhive organ izate atât de Domnie dar și de marile familii boiești383 .
În secolul al XVIII cancelariile au fost reorganizate. Aceasta s -a produs și la nivel de
organizare a documentelor prin apariția unor condici (protocoale) în care instituțiile ce
emiteau documente, t ranscriere în întregime sau în reprimat actele. Astfel erau prevenite
falsificările de acte sau plastografierile. Spre sfârșitul secolului XVIII se constată un număr
crescut de arhive de registru384 .
O altă instituție păstrătoare de arhive a fost Mitropolia . În Țara Românească, ea a apărut
în anul 1359 și a reprezentat mult un garant al păstrării principalelor coduri de legi. După
modul de organizare al depozitarii documentelor dar și datorită credibilități în rândul
instituțiilor care își păstrau actele aic i, se poate spune că Mitropolia este un precursor al
arhivelor moderne care va apărea în 1831.
Au existat o serie de mențiuni legate de tipurile de documente păstrate și de modul de
organizare arhivistic al Mitropoliei Țării Românești. O primă mențiune apa re în două
hrisoave din anii 1652 și 1746. Primul hrisov este din perioada domniei lui Matei Basarab și
conține o notă tergală laconică„ al mitropoliei‖ și care indică exact locul unde a fost dat spre
păstrare documentul385. Al doilea hrisov a fost emis de d omnitorul Constantin Mavrocordat și
se referea la desființarea rumâniei și care urma să fie dat spre păstrare tot la Mitropolie386.
O altă mențiune, mult mai clară este Pravilniceasca Condică din 1870 în care se hotăra
„trecerea zapiselor si altor asemenea cârti de vânzare – cumpărare în condici, ca sa fie întărite
oficial. (…). „Iar în condicele acestea sa fie deosebit e si supt păstrare la Mitropolie si la
episcopii, cu pecetea si iscălitura mitropolitului sau a episcopului, ca sa nu mai ramâie
bănuiala de schimbare de acele cârti si de vicleșug"387.
Mitropolia era deținătoare și de acte ce proveneau de la persoane particulare. Existau
adevărate proceduri în legătură cu predarea și primirea documentelor de către Mitropolie. În

382 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
383 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
384 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 169)
385 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p . 170)
386 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 170)
387 Apud (Berciu – Drăghicescu, 2006, pg. 170 -171)

86
momentul depunerii documentel or Mitropolia eliberează o adeverință de primire . Restituirea
documentelor se făcea numai pe baza acestei adeverințe. În lipsa ei, documentul rămânea în
custodia Mitropoliei. Depunere și ridicarea documentelor se făcea în baza unei porunci
speciale din pa rtea domnitorului țării388. Altă informație referitoare la organizarea alintă a
Mitropoliei Țării Românești se referă la o hotărâre a domnitorului Mihail Șuțu privind
ispravnicii care „la ieșirea din isprăvnicie sa facă predare (teslim) de condici împreuna c u
toate că rțile de porunci către ispravnici noi numiți ‖389. Mai amintim și Legiuirea Caragea în
care Mitropolia rămâne ca arhivă generală390.
În timp, inventarul Mitropoliei Țării Românești va cuprinde „ 9184 de documente, foi
volante din anii 1437 -1890, 1287 de dosare din anii 1806 -1890 si încă 44 de condici si copii
de documente din anii 1364 -1861, trecute în colecția „Manuscrise". Acestea conțin acte
diplomatice (hrisoave domnești, cârti de judecata, hotarnicii, zapise si tot felul de acte
particulare), acte cu caracter juridic, tranzacții, moșteniri, donații etc.‖391.
Și în Moldova, Mitropolia își menține rolul de principal păstrător de documente. În acest
sens stau mărturie relatările episcopului Romanului și Huși care a identificat o serie de
depozite de doc umente în lăcașele de cult vizitate de episcop392.
În Transilvania situația a stat diferit față de Țara Românească și Moldova. O caracterizare
legată de modul de organizare al arhivelor în Transilvania Aurel Sacerdoțeanu afirma „ Fie c ă
citim regulamentul ins titutului teologic greco -catolic Sancta Barbara din Viena, fie ca
urmărim istoria arhivelor mai mari ale bisericii reformate din Transilvania, vom observa
aceeași influenta directa a arhivisticii de stat . Supremum Consistorium -ul bisericii reformate
si-a încetățenit, rând pe rând la registratura si arhiva sa, toate inovațiile aplicate de gubern
încă de la începutul secolului al XVIII -lea‖393.
Sfârșitul secolului al XIX – lea găsește Transilvania, Banat și Bucovina fără o arhivă a
statului„ sistemul de organiza re al arhivelor de stat austriece și maghiare având la bază
principiul centralizării arhivelor la Budapesta și Viena‖394 .

388 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 171)
389 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 171)
390 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 171)
391 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 171)
392 (Berciu – Drăghicescu, 2 006, p. 171)
393 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 172)
394 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 172)

87
Majoritatea actelor și documentelor din arhivele transilvănene erau scrise în limba
maghiară. Cu toate acestea, multe din documente fac referire la populația românească din
zonă, majoritară și care era implicată în multe acțiuni administrative, militare, sociale,
religioase și culturale395.
În Transilvania existau și mici arhive ce aveau ca deținători diferite instituiții publice,
religioas e sau culturale precum și arhive ale unor familii celebre (Bâtthyany din Alba Iulia și
Teleki din Târgu Mureș)396. În multe din aceste arhive se găsesc și informații despre românii
din spațiul extracarpatic, având ca sursă de informare domnitori și dregător i din Țara
Românească și Moldova.
După constituirea dualismului austro -ungar (1 ianuarie 1868) mare parte din arhiva de pe
teritoriul Transilvanei a luat drumul Budapestei, în anii 1876 și 1882397.
În anul 1920, Consiliul Dirigent a hotărât organizarea la Cl uj a unei Arhive a Statului, ca
direcție generală, cu scopul de a aduna toate documentele istorice de pe cuprinsul
Transilvaniei. S -a reușit adunarea unui număr important de documente medievale ce au
aparținut unor instituții sau făceau parte din colecții private. Din păcate , nu s -a reușit
preluarea marii arhive de la Budapesta398.
Cât privește Banatul, acesta a beneficiat de o arhivă proprie până în anul 1868, când a fost
preluată de Arhiva Statului din Budapesta399.
Și Bucovina a beneficiat de o arhivă propr ie, înființată în anul 1907 ca Arhiva Țării din
Cernăuți. Aceasta conținea acte și documente emise intre anii 1775 și 1918400.
Basarabia, sub ocupație rusească din 1812, dispunea de arhive de o mare importanță.
Menționăm arhivele Senatorilor din Chișinău sau cele din anumite mănăstiri și care conțineau
vechi documente românești401. În arul 198 va lua ființă Arhiva Statului din Chișinău care a
reușit să adune un bogat material arhivistic.
Termenul de arhivistică a avut în decursul timpului mai multe semnificații . Aceasta se
explică și prin diversificarea sferelor de preocupare pentru arhivistică.

395 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 172)
396 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 173)
397 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 173)
398 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 173)
399 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 174)
400 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 174)
401 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 174)

88
Din perspectivă teoretică, arhivistica a fost definită că reprezentând totalitatea sau
ansamblu de documente. Conform acestei accepțiuni, arhiva trebuia să îndeplinească anumite
condiții:„ sa ia naștere în urma activității desfășurate de un creator de arhiva (instituție,
persoana fizica); sa fie constituita dintr -un ansamblu, culegere, strângere laolaltă de
documente acumulate în cursul activității desfășurate de creatoru l de arhiva; sa formeze o
unitate organica, constituita după o anumita ordine, sau păstrată într-un loc determinat;
păstrarea documentelor sa fie justificata de utilizarea lor"402.
În prezent termenul de arhivă are trei accepțiuni403:
a) Instituție de arhivă. Se referă la instituții care sunt specializate în păstrarea,
organizarea și valorificarea documentelor de arhivă, cu valoare practică dar și cele
istorico -documentare;
b) Loc de păstrar e al documentelor. Este vorba de compartiment, sector, structură
organizată, dar și „locul destinat în cadrul instituției respective pentru păstrarea
organizata a documentelor acumulate de către un creator de fond, cu evidenta proprie‖
404;
c) Ansamblu de docum ente provenite de la un creator;
După modul de depozitare al unui act vorbim de trei categorii de arhive405:
a) Arhiva curentă reprezintă „ totalitatea documentelor aflate la compartimentele care le-
au creat într -o instituție, documente folosite la rezolvarea un or probleme curente ‖406 .
Durata maximă de păstrare a documentelor în acest tip de adună este de doi ani;
b) Arhiva de depozit care preia documentele din arhiva curentă. Este arhiva instituției.
Aici documentele se păstrează pentru o perindă de 30 de ani. In ac est timp se face și o
selecție a documentelor împărțite în permanente și temporare. Ultimele vor fi
eliminate.;
c) Arhiva generală sau istorică preia documentele cu caracter permanent din arhiva de
depozit. Arhiva generala este găzduită de Arhivele Naționale unde documentele sunt
deschise publicului larg spre consultare;

402 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 154)
403 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 155)
404 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 155)
405 (Edroiu, 1992, p. 245)
406 ( Nițu, 2005, p. 58)

89
Totuși termenul de 30 de ani nu este unitar pentru toate documentele ce urmează a intra în
arhivele naționale. Astfel avem următoarele termene de depunere în funcție de tipul de
document407:
• Documentele scrise, după 30 de ani de la crearea lor;
• Documentele tehnice, după 50 de ani de la crearea lor;
• Actele de stare civila, după 100 de ani de la întocmirea lor;
• Documentele fotografice si peliculele cinematografice, după 20 de ani de la crea rea lor;
• Matricele sigilare, după scoaterea lor din uz.
O altă clasificarea arhivelor a fost făcută după utilitatea lor. Astfel avem două categorii de
arhive:
 arhive vii, utile pentru administrația curentă ;
 arhive moarte utilizate de istorici;
Clasifica rea arhivelor are la bază necesitați de ordin practic dar și teoretic. Astfel
dispunem de mai multe criterii așa cum rezultă în tabelul de mai jos408:
Nr.
crt. Criterii de
clasificare Tipuri de arhive
1. Deținerea
arhivelor  arhive deținute de organizațiile cr eatoare de
arhiva;
 arhive ale Arhivelor Naționale;
 arhive deținute de alte organizații si persoane
particulare.
2. Etapele
procesului de
formare a
arhivelor:  arhive curente (de registratura);
 arhive de depozit;
 arhive istorice (permanente)
3. Orânduirea
sociala:
 arhive feudale;
 arhive moderne;
 arhive capitaliste;

407 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 226)
408 (Berciu – Drăghicescu, 2006, pg. 210 -211)

90
Nr.
crt. Criterii de
clasificare Tipuri de arhive
 arhive socialiste
4. Etapele
istoriei
arhivelor  arhiva la destinatar (actul era necesar, dar grija
păstrării lui revenea celui căruia îi era destinata
si care beneficia de conținutul lui);
 arhiv a la eminent (grija păstrării actului revine
celui care îl creează);
 arhiva de registru (de pe actele emise se făcea o
copie pentru o mai buna ordine si evidenta);
copierea se făcea în registru;
 arhiva de registratura (se mai numește si arhiva
de secretari at sau administrativa)
5. Creatorii
arhivelor  arhive centrale, create de instituțiile de
conducere din stat;
 arhive administrative, create de: prefecturi,
primarii, consilii populare;
 arhive judecătorești sau judiciare, create de
instituții ca: Sfatul Domn esc, tribunale, curți cu
juri etc;
 arhive polițienești — provin de la instituțiile
din perioada moderna care aveau în sarcina
menținerea ordinii si care erau organe
executive ale statului;
 arhive economice, provenite de la instituții care
au avut atribuții în diferite ramuri ale
economiei si cele provenite de la Ministerul
Agriculturii, al Industriei si al Comerțului; etc.
6. Materia
subiacenta  hârtie, lemn,
 mătase, metal,
 papirus, pergament,
 scoarța de copac

91
Nr.
crt. Criterii de
clasificare Tipuri de arhive
7. Modul de
percepere de
către om  arhive vizu ale;
 arhive sonore;
 arhive audio -vizuale
Tabel 17 – Clasificarea arhivelor
O altă noțiune importantă ce are legătură cu arhivistica este fondul arhivistic care
reprezintă „ totalitatea documentelor create în decursul activității un ei instituții, întreprinderi,
organizații, asociații,independenta din punct de vedere organizatoric si operativ, ori a unei
familii sau persoane fizice‖409. Termenul este de proveniență franceză și a fost introdus la noi
după Al Doilea Război Mondial. Fondul este alcătuit din documente care provin de la același
creator de fond și sunt în acord cu activitatea creatorului de fond și materializat în
documente410. Documentele ce corespund unui fond arhivistic sunt cercetate și prin reportare
la informații privind c reatorul fondului, activitatea sa sau structura fondului411.
Legea Arhivelor Naționale din anul 1997 precizează criteriile ce trebuiesc îndeplinite
pentru ca un act să devină parte a unui Fond Arhivistic Național:„ constituie izvoare istorice
si alcătuiesc F AN al României documentele create de -a lungul timpului de către organele de
stat, organizațiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare si religioase,
precum si de către persoanele fizice "412
Colecția arhivistică este alcătuită din docume nte ce au proveniență diferită de adunate
după diverse criterii: tematică, cronologie, suport de scris meu după limba în care au fost
redactate documentele413.
Atât colecția arhivistică cât și fondul arhivistic au existat atâta timp cât și creatorii lor
au activitatea.
Unitatea arhivistică este parte componenta a unui fond arhivistic sau colecție
arhivistică fiind conform Lexicon of Archive of Terminology „unitate de evidență și

409 (1982, p. 121)
410 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 157)
411 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 157)
412 Apud (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 157)
413 (1982, p. 74)

92
clasificare a documentelor de arhiva care reprezintă un document distinct sau tot alitatea
documentelor care au o importanta de sine stă tătoare‖414.
O unitate arhivistică poate fi:„ dosar cu mai multe file, o condica de documente, o
fotografie, o stampa, o harta, un document "415.
Documentul reprezintă element de bază al unui fond sau colecț ie arhivistice. Din
punct de vedere juridic un document poate fi orice act (oficial sau particular) prin care se
adeverește un fapt, se conferă un drept sau se recunoaște o obligație416.
Din perspectivă juridică, noțiunea de document se diversifică având ca și criteriu
suportul pe care au fost redactate. Astfel pentru Evul Mediu avem tipuri de documente
tradiționale, cele redactate pe pergament și hârtie și care aparțin cancelariilor voievodale.
După Al Doilea Război Mondial documentele se diversifică și vor apărea și cele imprimate
pe suporți speciali precum benzi de magnetofon, videocasete sau dischete417.
Deci este vorba de toate categoriile de surse ce pot transmite informații și care
prezintă interes pentru cunoașterea istorică418
Legea Arhivelor din 1997 in clude în categoria documentelor ca parte a unui fond
arhivistic național „acte oficiale si particulare, diplomatice si consulare, memorii,
manuscrise, proclamații, afișe, chemări, planuri, schițe, harți, pelicule cinematografice si alte
asemenea martur ii, matriț e sigilate, precum si înregistrări foto video, audio si informatice cu
valoare istorica, realizate în tara sau de către creatori români în străinătate ‖419.
Specialiștii din cadrul arhivelor sunt de două categorii420:
 Arhiviștii, cei care lucrează în cadrul arhivelor;
 Arhivarii care sunt funcționari pe lângă instituții
Odată intrate în arhivă documentele sunt analizate și clasificate după anumite criterii.
Vorbim de o serie de operațiuni arhivistice care presupun o clasificarea materialului primit
spre depozitare dar și elaborarea unor instrumente de lucru, utile în primul rând arhivisticii

414 Apud (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 157)
415 ( Nițu, 2005, p. 58)
416 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 156)
417 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 156)
418 (1982, pg. 103 -104)
419 Apud (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 156)
420 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 156)

93
dar și cercetătorului interesat de o anumită problemă și pentru care trebuie să facă apel la
materialul documentar corespunzător temei de cercetare.
Prima operațiune arhivistică este selecționarea421 care implică stabilirea valorii
documentelor pentru a fi păstrate cele cu valoare practică și istorico -documentară și
eliminarea celor fără valoare. Se urmărește identificarea izvoarelor documentare științifice și
care tre buie păstrate permanent.
Ordonarea422 este o altă operațiune arhivistică și constă în gruparea documentelor
selecționate în fonduri și colecții. Gruparea se realizează în conformitate cu criteriile stabilite
de arhiviști.
Inventarierea presupune luarea în e vidență a documentelor și unitățile arhivistice dintr -un
fond sau colecție pe baza nomenclatorului dosarelor423.
Inventarul424 constituie principalul instrument de evidență într -o arhivă. Pe lângă utilitatea
lui administrativă, inventarul arhivistic este consi derat și un instrument de cercetare.
Inventarul oferă informații despre conținutul unui fond arhivistic și astfel constituie un punct
de plecare în elaborarea unor lucrări, studii sau articole. Titlul inventarului este dat de numele
celui care a creat fond ul (instituție, familii sau persoane)425.
Documentele, parte a unui fond arhivistic există sub diverse forme426.
O primă formă este dosarul arhivistic reprezintă unitatea arhivistică ce grupează
documente aparținând aceleași perioade, cu aceeași valoare și ter mene de păstrare.ca și
criterii prestabilite pentru realizarea unui dosar arhivistic menționam cel tematic, alfabetic sau
geografic427. În cazul documentelor, dosarul va deveni unitate arhivistică și va fi elaborat
conform Nomenclatorului arhivistic428.
Alte c ategorii de documente păstrate în arhivele naționale sunt sub forme de foaie
volantă, fotografie, manuscris și registru429.
Rezultatul operațiunilor arhivistice prezentate mai sus a fost apariția unor instrumente de
lucru care să ușureze munca arhiviștilor d ar și pe a cercetătorilor în identificarea
documentelor necesare în realizarea unui demers științific.

421 (1982, p. 211)
422 (1982, p. 178)
423 (1982, p. 144)
424 (1982, p. 141)
425 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 158)
426 (Berciu – Drăghicescu, 2006, pg. 158 -159)
427 (1982, p. 205)
428 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 159)
429 (Berciu – Drăghi cescu, 2006, p. 159)

94
Un instrument de lucru este opisul. Acesta reprezintă o listă cu toate actele dintr -o unitate
arhivistică și în care este redată pe scurt conținutul docu mentelor. Pentru istorici acest
instrument poate fi util în etapa de identificarea unuia sau mai multor documente referitoare
la o anumită problemă. Opisurile reprezintă atât un instrument de evidențiere cât și unul de
informare. Evidențierea se referă la locul pe care îl ocupă un fond arhivistic pe baza
cotelor430.
Urmează o categorie de instrumente ce au menirea de a valorifica documentul istoric.
Acestea sunt denumite instrumente de cercetare și asigură o mai bună informare pentru un
cercetător. Există o m ultitudine de instrumente de cercetare arhivistică și se clasifică după
mai multe criterii, așa cum rezultă din tabelul de mai jos431:
Nr.
crt. Criteriul de
clasificare Tipuri de instrumente de cercetare
1. Destinația Instrumente destinate publicului
Instru mente interne ale serviciului de arhive
2. Formă Instrumente redactate (pe hârtie)
Baze de date
3. Suport Instrumente pe hârtie (manuscris, dactilografiat sau
imprimat)
Instrumente pe suport informatic sau digital
4. Obiectiv Instrumente privind unul sa u mai multe servicii de
arhive
5. Ordinea cotării Instrumente de cercetare numerică
Instrumente metodice (așezate într -o ordine logică dar
nu în funcție de cotă)
Tabel 18 – Clasificarea instrumentelor de cercetare arhivistică
Instrumentele de cercetare utilizate în cadrul arhivelor se împart în două categorii:
 Instrumente de cercetare analitice
 Instrumente de cercetare sintetice
Din prima categorie fac parte inventorul arhivistic, albumul de documente, cataloagele
arhivistice și ed ițiile de documente.

430 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 159)
431 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 160)

95
Inventarul arhivistic cuprinde descrierea analitice a fiecărei unități arhivistice. Descrierea
se regăsește în introducere432 și se referă la:
– Istoricul creatorului de fond;
– Istoricul fondului sau a colecției arhivistice;
– Genul documente lor;
– Importanța istorico -documentară;
– Cantitatea;
– Sistemele de arhive folosite;
Ca și instrumente de cercetare, inventarul arhivistic are atașat și un aparat științific.
Albumul de documente este o publicație arhivistică ce conține documente grupate
temati c. Un album de documente conține următoarele elemente433:
– Documente selectate în raport cu tema aleasă;
– Text explicativ pentru fiecare document din album;
– O descriere exactă a documentelor cu indicarea fondului sau colecției din care fac
parte documentele se lectate;
Scopul unui album de documente este popularizarea documentelor păstrate în arhiva
națională. Forma de redare a documentelor este cea de facsimil434.
Dacă inventarul arhivistic și albumul de documente conțin informații oarecum generale,
în cazul cata logului arhivistic vorbim de o lucrare complexă și foarte utilă pentru munca de
cercetare. Acest instrument pune la dispoziție toate informațiile conținute de fondurile unuia
sau mai multor depozite arhivistice în legătură cu tema de cercetare435.
Structura unui catalog arhivistic se compune din două părți:
– Catalogul documentelor care conține o prezentare cronologică a documentelor și o
fișă arhivistică cu date de identificare a documentului (dată, localitate, emitent,
destinatar, obiectul documentului, descr ierea lui), bibliografia.
– Aparatul științific ce include introducerea, lista cu documente, lista de corespondenta
a fondurilor, lista cu falsuri, lista de institut ii, indice onomastic,toponimic, general,
bibliografie generala ;
Structura catalogului arhi vistic explică de ce documentele incluse în el sunt descrise
pentru ele însele și nu sunt reașezate„ în contextul unui nivel superior de descriere‖436 .

432 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 160)
433 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 160)
434 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 160)
435 (Berciu – Drăghicescu, 2006, p. 161)
436 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 161)

96
IV. 4 Arheografia
Arheografia reprezintă știința editări textelor vechi prin aplicarea unor norme general e
pentru a fi util documentul437.
Probleme apar în privin ța transliterați ei cu caractere latine ,a documentelor românești
cu caractere slave, în special în cazul zapiselor, scurtelor notițe ale particularilor, în general
documente neoficiale438.O dificultate se remarcă și în cazul unui semn cu mai multe valori
fonetice, cum ar fi cazul diftongilor439. Greșeli le făcute de copist sunt datorate: influenței
grafiei slavone, obiceiuri personale (înflorituri pe text), necunoaștere exactă sau in totalitate a
alfabetu lui chirilic440.
Greșeli de copist trebuie corectate, în note de subsol prin precizarea intervenției. In
paranteze ascuțite se precizează: prescurtări întregite, completarea omisiunilor. Alte
intervenții ale editorului: introducere majusculă în cazul unui an troponim sau toponim,
precum și la începutul propoziției441.
O mare atenție trebuie acordată numelor mai importante , mai ales de domnitori (nume
și porecle) care trebuiesc transcrise cât mai corect și traduse 442.
Ca r eguli de ortografie și de punctuație trebu ie folosite cele actuale pentru a nu se crea
confuzii.
„Textul se împarte în alienate, în conformitate cu formularul diplomatic al actului si
cu sensul logic al compoziției. Locurile albe din texte sunt semnalate printr -o linie dreapta
orizontala si explic ate prin nota de subsol‖443.
Tăieturi, ștersături și rupturi în text reconstituite, dacă se poate. Pentru manuscrise să
se prezinte toate variantele de redacție și conceptele444
În cazul textele care au fost descifrate se precizează sistemul de prescurtări fol osit și
traducerea lor, apoi publicarea în facsimile. În fața textului transcris se atașezi un rezumat
succint. În fața rezumatului un număr de ordine și o dată. Importanța datei: documentele se
ordonează cronologic; astfel se trece anul erei noastre iar î ntre paranteze rotunde, anul în care
se face datarea în text, lună, loc și ziua emiterii documentului445.

437 ( Nițu, 2005, p. 84)
438 ( Nițu, 2005, p. 84)
439 ( Nițu, 2005, p. 84)
440 ( Nițu, 2005, p. 85)
441 ( Nițu, 2005, p. 85)
442 ( Nițu, 2005, p. 85)
443 ( Nițu, 2005, p. 85)
444 ( Nițu, 2005, p. 85)
445 ( Nițu, 2005, pg. 85 -86)

97
Rezumatului trebuie să conțină : genul actului; emitentul actului; acțiunea actului;
beneficiarul actului; obiectul actului446
La sfârșitul textului se mai precizează: „ depozitul unde se păstrează documentul si
cota acestuia; descrierea documentului (forma sub care s -a păstrat, daca este autentic sau este
un fals, limba documentului, suportul scrierii, modalitățile de validare, starea de conservare);
daca do cumentul nu are data, se justifica datarea propusa de editor; editările anterioare ale
documentului si bibliografia acestuia ‖447.
Documentele publicate să fie perfect identificabile pentru a scuti cercetătorul să mai
facă alte demersuri. Un text needitat est e inutil pentru un cercetător întrucât el trebuie să reia
parte din activitatea editorului448.
Alte cerințe pentru un editor de texte: cunoașterea discuțiilor existente privind un
document controversat care a mai fost editat;
O culegere de documente, editată în mod științific trebuie să cuprindă : „ o prefață
explicativă, o lista a rezumatelor actelor, ilustrații si facsimile, liste bibliografice si indici ‖449.
Critica textelor sau textologia se referă la „ identificarea scrisului, stabilirea paternității (prin
metoda comparativa) si autenticității, precum si identificarea interpolărilor din cadrul textelor
si refacerea lecturii acestora ‖450

IV. 5 Textologia sau critica textuală
Critica textuală este definită ca fiind un ansamblu de mijloace utilizate de cercetare a
științifică cu scopul de a reconstitui un text original sau cel mai apropiat de original451.
Această disciplină se află la granița dintre istorie și filologie ocupându -se cu critica textelor
paleografice și neografice dar stabilește și metode de transcrier ea acestor tipuri de texte452.
Prin analiza textuală se urmărește stabilirea autenticității, atribuirea, interpretarea, evaluarea
istorică și literară a unui text. Analiza textului se realizează sub diferite forme în care ni s -a
transmis453. Distingem următoar ele forme:
a) Originalul care este textul în formă scrisă sau dictată de către autor;

446 ( Nițu, 2005, p. 86)
447 ( Nițu, 2005, p. 86)
448 ( Nițu, 2005, p. 86)
449 ( Nițu, 2005, p. 86)
450 ( Nițu, 2005, p. 86)
451 (Ionescu, 1974, p. 37)
452 (Purici, 2000, p. 31)
453 (Purici, 2000, p. 31)

98
b) Arhetipul, identificată ca varianta cea mai apropiată de textul autorului și care
servește ca model pentru copiile păstrate;
c) Copia, manuscrisul rezultat în urma transcrierii originalului sau arhetipului;
d) Un manuscris este analizat prin apelul la trei metode: istorică, paleografică și
bibliografică. Prima metodă implică cunoașterea următoarelor aspecte: gramatica
istorică, metrica, autorul textului și orizontul său cultural, e poca în care a fost creat
originalul. Paleografia ajută critica textuală în analizarea grafiei și prescurtărilor din
text. Prin metoda bibliografică se realizează o incursiune în istoria cărți și a
manuscrisului precum și asupra materialelor folosite în di ferite epoci454.
e) Actele erau redactate având la bază anumite modele stabilite de cancelarii și care
purtau denumirea de formulare. Ele erau concepute ca scheme pentru redactarea
documentelor în general (formularul convențional), pentru un anumit tip de acte
(formularul abstract). Existau și formulare destinate unui grup restrâns de documente
ca parte a unui tip de acte (formularul concret). Că o ultimă categorie de formulare se
remarcă cele individuale destinate redactării unui text izolat într -un document455.
Tradiția unui text ni s -a păstrat în două forme: tradiția directă și indirectă. Tradiția directă
reprezintă totalitatea copiilor legate de o operă. Tradiția indirectă se referă la„ imitații,
traduceri sau versiuni, citări, comentarii și parodii făcute as upra originalului sau asupra
copiilor lui"456.
Dreptul de autoritate al unui text se reconstituie pe baza copiei care a supraviețuit. Și alte
tipuri de texte pot constitui surse pentru dreptul de autoritate. Astfel se poate apela la o copie
sau arhetipul ce reprezintă sursa celorlalte copil. Alteori poate fi vorba de un text tipărit după
o copie ce nu s -a mai păstrat. Mai putem vorbi de mai multe copii ce au legătură între ele,
fără ca aceasta să fie dovedită.
Din perspectiva copierii tradiția unui text poate fi dinamică sau statică457. Tradiția
dinamică presupune că un text a fost copiat sau recopiat de mai multe ori într -un interval
scurt de timp. În cazul unui text cu un număr redus de copii într -un interval lung de timp
vorbim de o tradiție statică.
Respecta rea tradiției unui text depinde foarte mult și de tipul textului. Textele religioase
sunt tratate cu un anumit respect de către scribi. Nu același lucru se poate spune și în cazul
unor texte populare care vor fi supuse unor modificări permanente în cazul c opierii.

454 (Purici, 2000, p. 31)
455 (Purici, 2000, p. 34)
456 (Ionescu, 1974, p. 42)
457 (Purici, 2000, p. 36)

99
Primele preocupări pentru realizarea unor ediții critice au apărut la bibliotecarii din
Alexandria. Ei au adunat și clasificat toate cărțile existente până la aceea dată și au realizat
ediții critice ale celor mai importante lucrări. Aceste ediție conțineau și comentarii de notară
textuală și interpretativă. Importanța lor constă în aceea că erau redactate în spiritul păstrării
tradiției textelor originale. Corectarea se baza pe compararea cu alte copii și nu pe
înțelepciunea de moment a scribului458.
Jumătatea secolului al XIV – lea marchează o schimbare în modul de punere în valoare a
operelor autorilor antici. Corecturile aveau la bază criterii subiective și în multe cazuri copia
nu era în acord cu tradiția originalului. Textul copiei trebuia să fi e redat într -o exprimare
elegantă. Rezultatul acestor copii, în stil renascentist, a fost obținerea unui text de o calitate
inferioară. Această explică faptul că o mare parte din specialiști au fost preocupați de
corectarea textelor și nu de valorificarea lor științifică459.
Nu toți oamenii de cultură ai Renașterii au adoptat„ modelul‖ mai sus amintit. Este și
cazul poetului și cărturarului Angelo Poliziano (1454 -1494) care considera că textele pot fi
îmbunătățite prin identificarea și compararea manuscrisel or mai vechi. Verificarea surselor ca
metodă a stat la bază ediției sale Codexul Florentin al Pandantelor460.
Punerea în valoare a unor texte vechi era îngreunată și de faptul că mare parte din
manuscrise se aflau în colecții private. La aceasta se adăugă și faptul că exista un număr
redus de biblioteci publice dar și de cataloage publicate. După războaiele napoleoniene multe
din manuscrisele private au putut fi accesibile prin trecerea lor în colecțiile publice461.
Critica textuală în cazul izvoarelor istorice a înregistrat progrese și datorită apariției
diplomaticii și paleografiei. Bazele acestor științe au fost puse de către călugării benedictini
Mabilon și Monfaucon462. Corecturile textelor se realizau pe baza manuscrisului, a surselor
tipărite și a criticii de proveniență463.
Critica textuală are următoarele direcții de cercetare464:
 Evoluția textelor de la origini până în prezent;
 Vârsta copiilor;
 Cauzele coruperii textelor;
Plecând de la aceste direcții, textele au următoarele etape465:

458 (Purici, 2000, p. 37)
459 (Purici, 2000, p. 37)
460 (Purici, 2000, p. 37)
461 (Purici, 2000, p. 38)
462 (Purici, 2000, p. 37)
463 (Purici, 2000, p. 38)
464 (Ionescu, 1974, p. 48)

100
a) Recenzia (recensio) prin c are manuscrisele sunt clasate și traduse;
b) Examinarea (examinatio) etapă în care manuscrisele sunt supuse criticii și comparării;
c) Emendarea (emendatio) cunoscută și sub numele de conjectură sau divinatio. Această
operațiune presupune găsirea celui mai bun t ext spre a fi editat.
De multe ori critica textuală se realizează în două etape. Dacă prima etapă rămâne
recenzia, a doua etapă poate fi o combinare a examinării și emendării466.
Recenzia are drept scop reconstituirea formei de bază a unui text. Această oper ațiune se
face prin apel la mărturii interne și externe467.
Mărturiile interne reprezintă copiile sau edițiile existente ale unui text la care se adaugă și
versiunile în alte limbi, citate ale altor autori sau alte surse care nu aparțin direct tradiției
textului supus analizei468. Se trece apoi la comparare.Ca etalon sunt alese câteva forme
selectate din text sau dintr -o ediție tipărită standardizată. Existența unui număr mare de
mărturii va limita comparația la câteva pasaje selectate. Se urmărește identificar ea acel puțin
unei mărturii pentru ca mai apoi să se treacă la etapa următoare în critica textului și anume
examinarea sau emendarea.
Masturile externe sau probele colaterale manuscrisului analizat provin din izvoarele
externe ale tradiției directe și indi recte ale acestuia. Informațiile furnizate de aceste tipuri de
izvoare sunt de natură să reconstituie istoria textului. Cunoașterea acestui aspect permite
criticului să dețină un control asupra soluțiilor conjecturale ale problemelor specifice469.
Odată adun ate mărturiile, criticul de text trece la o altă etapă importantă, instigația.
Aceasta se realizează prin două metode: prima denumită generic„ genealogică‖, iar cealaltă
„textuală‖.
Cel care a pus bazele metodei genealogice a fost K. Lachmann. Elementele caracteristice
ale acestei metode sunt470:
a) mărturiile sunt privite ca obiecte fizice;
b) textul și suportul pe care este editat textul (cartea) sunt privite ca o singura entitate;
c) crearea unui arbore genealogic al manuscriselor. Acesta este un rezultat al selectării
variantelor și este realizat din erorile și omisiunile comune descoperite în mărturiile selectate;

465 (Ionescu, 1974)
466 (Ionescu, 1974)
467 (Purici, 2000, p. 41)
468 (Purici, 2000, p. 41)
469 (Purici, 2000, pg. 41 -42)
470 (Purici, 2000, p. 42)

101
Sunt eliminate manuscrisele ce conțin erori identificate în alte copii. Cele rămase vor
constitui baza sau sursa pe baza căreia se va reconst itui textul, așa cum se presupune că a
fost în copia pierdută, numită „arhetip"471.
Elementul central al acestei metode îl constituie identificarea unei erorii comune
sigure care se regăsește în mai multe manuscrise. Astfel sunt identificate manuscrisele
înrudite între ele472. Erorile comune sunt identificate prin selectarea unui fragment de
lungime medie care va fi comparat cu manuscrisele existent pentru a se stabili textul care a
avut calitatea de arhetip.
Metoda genealogică poate avea anumite limite dacă ne raportam la sistemul erorilor
comune ca singurul criteriu de analiză. Se poate întâmpla ca o eroare să fie de fapt corectarea
unei erori a originalului. Pentru alcătuirea stemei genealogice se apelează și la elemente
exterioare textului de bază Se au în vedere tabelele cuprinsului, ornamentele, prefețele,
miniaturile etc. identificabile în două sau mai multe manuscrise și care constituie un grup. Ele
pot arăta o înrudire a manuscriselor între ele473.
Se mai face apel la analiza lacunelor din text. Se merge tot pe comparația între mai
multe texte care prezintă aceleași lacune. Se consideră că prezența aceleași lacune în mai ulte
texte are la bază o lacună identificată de scribi în același text, independent unii de alții.
Lacuna identificată poate fi în fapt o pată sau o gaură care a dus la dispariția unui text
de dimensiunea lacunei. Acest text este considerat arhetipul manuscriselor care prezenta
aceleași lacune474.
Metoda genealogică oferă criticului posibilitatea să elimine variantele care nu pot fi
dedus e din manuscrisul cu rol de arhetip sau din cel original.
O sarcină importantă a criticului de texte/ manuscrise este aceea de a identifica
tipurile de
greșeli ce se regăsesc în special în copiile realizate după original sau arhetip. Trebuiesc
identificate acele cuvinte considerate corupte. Există numeroase cauze pentru coruperea
textelor475:
– un scrib distrat sau obosit;
– descifrarea cu dificultate a scrisului modelului său;
– corectarea din necunoaștere sau înțelegerea eronată a ceea de citește;

471 (Purici, 2000, p. 42)
472 (Purici, 2000, p. 42)
473 (Purici, 2000, p. 42)
474 (Purici, 2000, p. 42)
475 (Ionescu, 1974, pg. 45 -46)

102
– includerea în copii a așa numitelor glose care reprezentau însemnări făcute de
– cititori pe marginea manuscris (aprobări, contradicții, explicații sau reflecțiile lor);
– scribul mai scrie și ce are în minte, rezultând schimbări în topica, înlocuirea cu
sinonime sau modifi cări ale esențialului gândirii;
– aplicarea unei interpretări proprii în legătură cu textul și grafia;
Demostene Russo a identificat și el o serie de greșeli ce se regăsesc în manuscrisele
copiate. Astfel amintește de următoarele greșeli 476: interpolările, or tografia, prelucrări ale
unor fraze neînțelese, întinerirea unor texte vechi, adaptarea textului originala dialectul
copistului etc.
Din perspectiva modului în care copistul redă greșelile din manuscrisul original se pot
distinge două tipuri de greșeli: gr eșeala relativă și cea secundară 477. Primul tip se referă la
reproducerea exactă de către copist a greșelii din model. Redarea greșită a acesteia semnifică
faptul că avem dea face cu o greșeală secundară. Acest ultim tip de greșeală poate afecta
integrita tea originalul.
O problemă importantă în critica textuală o constituie identificarea pasajelor sau chiar
manuscris întreg ca reprezentând falsuri. Pentru multe texte din vechime nu se poște
identifica autorul și aceasta pentru că „ autorul nu și -a pus num ele, fie că din diferite cauze
opera a ajuns pana la noi fără nume‖478.
Ca și cauze pentru falsificare Demostene Russo enumeră479:
– câștigul material sau moral ;
– aducerea de laude poporului său, religiei de care aparținea sau familiei;
– răzbunare;
– susținerea un or păreri proprii etc.
A existat o adevărată metodologie în realizarea unor manuscrise false. Demostene Russo
prezintă în lucrarea sa trăsăturile unui manuscris fals480:
a) Manuscrisele false fac referire la perioade obscure pentru care există încă
controvers e;
b) Amestecul adevărului cu ficțiunea;
c) Reproducerea inexactă a formelor exterioare manuscrisului;

476 (Russo, pg. 558 -570)
477 (Ionescu, 1974, p. 47)
478 (Russo, p. 570)
479 (Russo, pg. 570 -571)
480 Russo, 570 -571

103
d) Relatarea unor fapte ce s -au întâmplat cu mult timp decât cel în care își
„localizează fabricatul‖;
e) Furnizarea a„ prea multe chezășii și amănunte‖ care nu se r egăsesc în
manuscrisele originale;
f) Ca și scuze pentru lipsa manuscrisului original sunt prezentate pierderea sau
distrugerea lui într -un incendiu;
g) Prezentarea unui manuscris ce ar putea fi ușor identificat ca un fals de către un
paleograf experimentat;
Falsurile au existat atât în literatura străină cât și în cea românească. Același autor
oferă în lucrarea sa multe exemple de falsuri.
În cazul textelor anonime critica textuală are în vedere identificarea autorului și a
datei când a fost redactat textul. Ide ntificarea autorului se realizează prin apelul la paleografie
și prin realizarea unei analize interne a operei. Analiza paleografică are rolul de a identifica
stilul individual al autorului pentru literatura clasică sau cultă. Analiza internă a operei
urmă rește sesizarea unor informații indirecte care au legătură cu autorul. Este vorba
de„tendințele politice care se vădesc, expunerea într-o lumină favorabilă sau dușmănoasă
a faptelor cutărui domn sau cutărui partid politic, amânuntele precise ce se dau desp re
anumite persoane care aparțin cercului rudelor sau intimilor autorului,amânuntele despre o
mănăstire sau un oraș, sau chiar despre însuși autorul ‖481.
Există și texte ce se prezintă ca adevărate compilații. Acestea se constituie fie din părți
din text, ca pitole sau scrieri întregi anterioare, sau sunt texte continuate de unul sau mai mulți
autori. În acest caz se urmărește identificarea izvoarelor atribuirea fiecărei părți autorului ei
adevărat482. Un rezultat ar fi și găsirea și redarea acelei mărturii uni ce despre un fapt,
mărturie care într -un fel sau altul se regăsește la mai mulți autori. Ca și condiție prealabilă
trebuie dovedit că unul din autori a servit drept sursă pentru ceilalți sau că toți au avut ca
model unul și același izvor pierdut.
În meto da textuală, textul și suportul numai sunt tratate ca un tot unitar ci ca două
entități diferite. Se are în vedere analiza și distribuirea variantelor, lucru realizabil prin apel la
statistică, logică simbolică și taxonomie. Aceste operațiuni pot fi realiz ate și cu ajutorul
computerului putând fi analizate mii de variante483. Totuși apelul la analiză digitală este utilă
în cazul în care rezultatele sunt pe măsura eforturilor depuse. Recenzia a avut drept rezultat

481 (Russo, p. 57 6)
482 (Russo, p. 576)
483 (Purici, 2000, p. 43)

104
reducerea numărului de variante cu pretenții de autoritate asupra textului studiat. Urmează o
altă etapă importantă în critica textuală și anume examinarea. În această etapă se urmărește
stabilirea autenticității pentru textul sau variantele rezultate în urma recenziei. Și în cazul
textelor rămase l a dispoziție după recenzie pot apărea probleme în identificarea arhetipului.
Criticul va avea de -a face cu mai multe variante ce se pretind a fi sursa principală cu drept de
autoritate dar și cu versiuni diferite ale textului întreg484. Examinarea presupune din partea
criticului utilizarea capacității de cunoaștere, a judecății și simțului său estetic. Critica se face
în acord cu fiecare autor în parte, perioada istorică, genul și caracterul particular al lucrării485.
Ultima etapă în procesul de critică textua lă este emendarea sau conjectură. În această etapă se
dorește o reconstituire a textului transmis în forma lui autentică486. Problema în reconstituire
este dată de distanța foarte mare în timp între arhetip sau copie și original. În acest caz
istoria text ului din perioada respectivă poate fi reconstituită prin apel la izvoare externe.
Sesizarea unei lipse de autenticitate atât în textul transmis cât și în variante, determină pe
critic să realizeze o emendare conjecturală, definită de cercetătorul american B. L. Gilderslive
ca „ un apel de la manuscrisele pe care le avem la un manuscris care s -a pierdut"487. Totuși
această operațiune presupune o interpretare făcută în mod inteligent. Situarea textului sau
variantelor într -un context istoric implică valorifica rea rezultatelor obținute prin analiza
paleografică și bibliografică. O atenție se va da erorilor strecurate în manuscris. Se încearcă
identificarea cauzelor pentru greșelile întâlnite.
Editarea textelor critice se face în funcție de tipul de text dar și î n acord cu anumite
principii generale. Un editor își va realiza textul conform propriei judecăți. Principiile sale
sunt făcute cunoscute chiar din introducere. Aparatul critic va include sursele pentru ediția
critică realizată. Notele de subsol sunt redact ate într -o terminologie specială care cuprinde
abrevieri, semne sau sigle pentru identificarea copiilor488. Modul de conceperea unei ediții
critice de texte trebuie să țină seama și de categoria de cititori văzută ca și target pentru
lucrarea sa. Astfel într -o ediție științifică „pasajele foarte corupte sunt marcate cu paranteze
rotunde, în timp ce într -o ediție adresată publicului larg se acceptă compromisuri în interesul
accesibilității"489. În privința„ accidentelor" de ordin ortografic întâlnite în textele ce urmează

484 (Purici, 2000, p. 43)
485 (Purici, 2000, p. 44)
486 (Purici, 2000, p. 44)
487 Apud (Purici, 2000, p. 44)
488 (Purici, 2000, p. 46)
489 (Purici, 2000, p. 46)

105
a fi editate acestea vor fi ajustate prin utilizarea convențiilor moderne de prezentare și
punctuație dar și o ortografie normalizată490.
IV. 6 Lucru cu sursele istorice

490 (Purici, 20 00, p. 46)

106
Capitolul V . Epigrafia și Numismatica, științe ale unor realit ăți
obiective

V. 1 Epigrafie
Epigrafia se ocupă cu descifrarea si interpretarea inscripțiilor pe materiale dure
precum piatra, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeș, lemn, piele, mușama,
argila, tencuiala, sticla, camee, sigilii, inele (i nscripția de pe veriga inelelor), ponduri
(greutăți) si chiar pe stânci, în limbile vorbite în trecut sau mai recente491. Etimologic,
termenul provine din limba greacă și este compus din două cuvinte, ―épi‖ (deasupra) si
―graphi‖ (scriere). În cercetare ea apelează la alte științe auxiliare precum paleografia și
bibliologia , întrucât este analizat scrisul de pe inscripții492.
Deci materialul analizat de epigrafie este inscripția. Numim inscripție tot ceea ce tot ceea a
fost scris, utilizându -se procedee pr ecum: săpat,desenat, pictat, incizat, brodat sau cusut493.
În comparație cu alte izvoare istorice, inscripțiile pot fi considerate surse primare și
martori direcți la evenimente. Ele nu sunt supuse recopierii ca opere ale un autori antici, și
astfel informaț ia este păstrată intact, fără modificări494. Pentru inscripții se mai folosește și
termenul de epigrafe care „ reprezintă cele mai elocvente si obiective documente /…/ nu
numai prin faptul ca relativ numeroasele inscripții variate constituie unicate, piese ex clusive,
singulare, de caracter general sau local, dar si fiindcă înscrisurile, oricât de scurte si
,,laconice‖ ar fi sau ar părea sa fie, ,,vorbesc‖ despre autorii si mediul lor social -economic
într-un mod mult mai circumstanțial, explicit, si mai dir ect decât alte izvoare, evident
mai mult decât cele nescrise‖495. Este vorba de a face cunoscut contemporanilor dar și
urmașilor fapte considerate mai puțin importante.
Epigrafia este împărțită întrei ramuri. Această împărțire are la bază alfabetul, limba și
epoca în care au fost realizate textele. Astfel avem epigrafia greață latină și medievală496.
Epigrafia medievală face apel la mai multe alfabete, deci vom avea inscripții redactate în mai
multe limbi, precum greacă, latină, chirilică, arabă, turco -osman, etc.

491 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 23)
492 ( Nițu, 2005, p. 114)
493 (Berciu – Draghicescu, Arhivistica și documentaristica. Partea II Științe, p. 17)
494 (Berciu – Drăghicescu, Introduce re în știința istorică, p. 17)
495 (Pippidi & Russu, 1975)
496 ( Nițu, 2005, p. 114)

107
Au existat mai multe modalități de realizare a textului epigrafic în funcție de suportul
pe care se scriau . Astfel, avem următoarele tehnici descriere : prin săpare si excizie (realizare
în relief) pe piatră; prin incizie, excizie si gravare p entru metal; prin pictare si sculptare
pentru lemn; prin tesere si brodare pentru textile. Ultimele trei categorii au fost utilizate în
Evul mediu si ulterior497. Ca și instrumente pentru scriere au fost utilizate dalta,
punctoriumului, pensula, cuțitașul sa u acul, în funcție de suportul de scris498.
Textele care se regăsesc pe inscripții sunt dintre cele mai diverse. Astfel avem texte ce
fac referire la legi, decrete, hotărâri, acte administrative, înțelegeri,contracte, acte de interes
particular sau texte fun erare499. După epocă, avem inscripții antice, medievale și, într -o mai
mică măsură, moderne500.
Inscripțiile antice sunt de două categorii, în funcție de conținut. O primă categorie o
constituie inscripțiile cu conținut administrativ și juridic, iar a doua cat egorie o reprezintă
inscripțiile cu corector diferit501.
În prima categorie includem legi, contracte, liste de funcționari, consuli etc.,
însemnări cronologie, cronistice și metrologice. A doua categorie grupează inscripții de pe
morminte (epitafuri), dedica ții sacre (tituli sacri) sau de cinstire (honoris causa)502. La
acestea mai putem include și o categorie aparte de inscripții ce aparțin unui gen întitulat
poezia funerară, numai în limba greacă fiind identificate aproape 5000 de poeme503.
O clasificare mai s uccintă a izvoarelor epigrafice antice presupune următoarele
categorii: acte publice (legi, decrete sau diplome militare) acte private, inscripții onorifice sau
funerare, inscripții gravate pe edificii și borne militare504.
Astfel inscripțiile antice furnize ază informații diverse și extrem de importante pentru a
putea da o imagine mai amplă a societății antice. Informații bogate sunt în domeniul social,
juridic, instituțional sau din viața religioasă. Și viața cotidiană este reprezentată din plin în
inscripți ile antice putând afla informații despre „viața din agora, celebrări de concursuri
atletice, hipice, muzicale, numele câștigătorilor acestor întreceri sportive‖505. Pe baza
informațiilor din inscripții se poate reconstitui cariera unor personalități celebre precum

497 ( Nițu, 2005, p. 114)
498 ( Nițu, 2005, p. 114)
499 (Nițu, 2005, p. 115)
500 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în șt iința istorică, p. 21)
501 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
502 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
503 (Berc iu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
504 ( Nițu, 2005, p. 115)
505 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 22)

108
muzicieni sau sportivi. Nu trebuie neglijată nici valoarea linguistică a inscripțiilor pentru
reconstituirea limbii și vocabularului antic506.
Pentru evul mediu inscripțiile au mai mult un caracter privat și sunt în strânsă legătură
cu izvoare le scrise. Pentru această epocă, ponderea în informare o au izvoarele narative și
diplomatice. Deși cu o pondere redusă, începerile medievale își păstrează un caracter obiectiv
în privința faptei și detaliez pe care le înfățișează, întrucât ele nu au acut un scop intenționat,
asemenea izvoarelor scrise. Rămân prețioase pentru arheologie și arta medievală furnizând
informații despre constructori, meșteri, decoratori și diferiți lucrători în domeniul artelor
minore507. Alte informații importante sunt cele care fac referire la „ridicarea unor construcții
și monumente cu caracter laic sau religios, civil sau militar, constituind uneori o sursa de
neînlocuit pentru istoria locala a orașelor, târgurilor, a unor sate chiar‖508. Într -un mai
putem amint i cantitatea mare de antroponime, toponime si hidronime pe care le conțin
inscripțiile funerare, cele votive, pisaniile, pomelnicele si grafitele sau evenimente de ordin
militar și politic.
Inscripțiile antice sunt analizate atât sub raport lingvistic cât și arheologic. Analiza
lingvistică se concentrează asupra textului redactat în latină sau greacă dar și asupra formei
lingvistice. Ca piesă arheologică , inscripțiile antice sunt analizate „cu același rost politic
militar, social – economic‖509.
In cercetar ea inscripțiilor epigrafistul trebuie să ia în calcul o serie de elemente
precum abrevierile, forma scrisului și limba, elemente importante în datarea inscripțiilor
pentru stabilirea autenticității lor510. Trebuie să țină seama de faptul că cele două element e au
evoluat diferit511. Foarte util pentru epigrafist este plasarea informațiilor furnizate de
inscripții, în context. Aceasta presupune apelul la cunoștințe privitoare la epocă, viață socială,
economică, politică, instituțională și culturală, dar și la no țiuni legate de istoria scrisului sau
istoria artei512. Trebuie luat in calcul și locul geografic unde a fost descoperită inscripția. O
inscripție ere valoare atunci când este relaționată la o serie de inscripții descoperite într -o
anumită zonă geografică. D eci trebuie să avem în vedere un corpus de inscripții care
furnizează informații prețioase pentru a putea reconstitui viața unei regiuni sau a unui oraș513.

506 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 22)
507 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 23)
508 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 23)
509 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
510 ( Nițu, 2005, p. 115)
511 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
512 ( Nițu, 2005, p. 115)
513 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 22)

109
O analiză a formei grafice a inscripțiilor presupune acordarea unei atenții a modului
de scriere util izat. Grecii și romanii utilizau scrierea de la dreapta la stânga, pentru ca ulterior
să adopte un scris alternativ însemnând un rând de la dreapta la stânga și următorul invers,
acest tip de scriere purtând numele bustrophedon514. Literelor pe o inscripție erau dispuse în
diverse forme: coloană, unele sub altele, paralelipiped (cărămidă), formă de coș cu rânduri ce
se îngustându -se treptat. Mai avem inscripții pătrate sau triunghiulare (în forma de
piramida)515. Se scria cu litere mari, capilare.
Lecturare a inscripțiilor era îngreunată de o sesie de probleme legate de ligaturi
(literele între ele) care sunt variate, siglele si abrevierile. Alteori cuvintele nu erau scrise în
întregime, ci doar prima literă (sigla) sau doua sau mai multe litere de la începu tul
cuvântului. Accentele se utilizau doar pentru a ușura o lectura corectă. În inscripțiile grecești
se întâlnesc trei accente: ascuțit (/), grav ( \), circumflex (^), iar în cele latine doar două ,
ascuțit (/) si circumflex (^) care arata dublarea literei516.
Cât privește ordinea cuvintelor într -o inscripție, s -au observat formulări identice atât
pentru cele din perioada antică cât și pentru cele din epoca medievală ceea ce este de natură
să ușureze lecturarea inscripțiilor517.
Observăm că epigrafia, la rândul ei face apel la alte științe auxiliare cum ar fi
paleografia, numismatica, sigilografia sau arheologia. Paleografia îl ajută pe epigrafist să
studieze inscripțiile cursive de pe tăblițe cerate, precum și grafiți parietali ori realizați pe
ceramică și țig le, înainte sau după ardere518. Numismatica și sigilografia sunt utile pentru
epigrafist datorită legendele explicative de pe monede sau sigiliile, găsind„ în formularele
epigrafice soluții de întregite și lectură‖519. Arheologia își aduce și ea contribuția pr in
scoaterea la suprafață a unor inscripții de adevărată valoare istorică sau chiar prin oferirea
unor soluții pentru întregirea și înțelegerea unor texte epigrafice. Dar și arheologia, la rândul
ei, apelează la epigrafie pentru a realiza o coroborare într e cercetarea de teren și informațiile
furnizate de izvoarele epigrafice sau cele narative520.
Odată descoperite, inscripțiile vor trebui adunate într -un corp sau corpus și ordonate
pe criteriul cronologic si geografico -topografic. Fiecare inscripție va trebu i să aibă o serie
informații de identificare cum ar fi „anul, luna, ziua, clasa din care face parte inscripția, cine a

514 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
515 (Berciu – Drăg hicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
516 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
517 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 21)
518 (Petolescu, 2001, p. 9)
519 (Petolescu, 2001, p. 10)
520 (Petolescu, 2001, p. 10)

110
ridicat monumentul si alte date existente despre acesta (materialul, dimensiunile lui si ale
suprafeței pe care s -a redat inscripția, teh nica de realizare), dimensiunea literelor, tehnicile de
redare a acestora (relief, gravare, săpare) si instrumentele folosite, interpretarea scenelor
figurative, condițiile descoperirii si starea în care a fost aflat, locul unde se păstrează
inscripția, re produceri foto, urmate de transcrierea în limba si cu alfabetul din text, apoi de
traducerea româneasca si de comentarea si inserarea bibliografiei inscripției (publicări
anterioare, traduceri, referiri)‖521. La acestea se mai adaugă informații precum analiz e privind
compoziția chimica si proprietățile fizice ale suportului scrierii, utile în special dacă ne
referim la metale sau textile ca suporturi de scris522. De asemenea , epigrafistul trebuie să țină
seama de cercetări mai vechi care să pună în evidență te xte ce nu se mai păstrează până azi și
pe care să le analizeze critic523.
Cele mai vechi preocupări privind studierea inscripțiilor datează din vremea lui
Herodot care folosește pentru opera sa istorică inscripțiile templelor524. Epigrafia se va
constitui ca știință auxiliară a istoriei în secolul al XIX – lea , având drept fondatori pe
August Boekh (1785 -1867) si Th. Mommsen (1817 -1903). Primul dintre cei doi este și cel
care a definit epigrafia ca „arta monumentelor literare care sunt scrise pe material dur abil ca
lemnul sau piatra‖525. Este perioada când au apărut si marile colecții (corpusuri) de inscripții
antice grecești si latine precum Corpus Inscriptionum Graecarum (CIG) ce conține 9926 de
inscripții cu un studiu introductiv si Corpus Inscriptionum Lati narum (CIL), publicat sub
egida Academiei din Berlin si la care s -a lucrat aproape un secol526. Contribuția celor doi la
dezvoltarea epigrafiei va fi urmată de o campanie europeană de publicarea corpusurilor de
inscripții antice. Rezultatul acestei campanii a fost apariția altor lucrări de interpretare. Cel
care va pune însă bazele teoretice și științifice ale epigrafiei a fost Solomon Reinach cu a sa
lucrare Traité d’épigraphie grecque și René Cahnat cu Cours d’épigraphie latine527.
Primele preocupări leg ate de inscripții în spațiul românesc sunt din secolul al XVII
lea. Miron Costin (1633 -1691) a fost primul care a făcut referiri în operele sale la vestigii
arheologice și monumente epigrafice, fiind primul istoric român care ne -a lăsat știri cu
caracter epigrafic. Aceste preocupări au fost continuate de fiul său Nicolae Costin (1660 –

521 ( Nițu, 2005, p. 115)
522 ( Nițu, 2005, p. 115)
523 ( Nițu, 2005, p. 115)
524 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 18)
525Apud (Sacerdoțeanu, 1958 -1959, p. 104)
526 ( Nițu, 2005, p. 114)
527 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 19)

111
1712), de Dimitrie Cantemir (1673 -1723) si de stolnicul Constantin Cantacuzino (1640 –
1716)528.
Primele preocupări științifice ale epigrafie în spațiul românesc sunt rezu ltatul muncii
unor călători străini din secolele XVI –XVII , care au transcris o serie de inscripții antice și
medievale529. În continuarea preocupărilor științifice se remarcă , în secolul al XVII -lea
activitatea unor călugări cărturari de citire și copiere a pisaniilor de la mănăstiri si a unor
pietre tombale. Aici se remarcă și activitatea mitropolitului Dosoftei al Moldovei530.
În secolul XVIII, în Tara Româneasca a fost alcătuită lucrarea intitulata
Cronologia Tabelarae , cu autor neidentificat. Obiec tivul său era realizarea unei baze
cronologice sigure a Țării Românești, având la bază o anchetă mai amplă în domeniul
inscripțiilor si al hrisoavelor de pe teritoriul respectiv. Această lucrarea a fost apreciată de
epigrafiști ca reprezentâ nd prima încercare amplă și sistematizată de utilizare a inscripțiilor
medievale românești pentru a întocmi o cronologie a istoriei naționale531.
În secolul In secolul XIX are loc o amplă cercetare pentru depistarea inscripțiile
antice și medievale cu sc opul de a fi strânse și inscripții și alte înscrieri cu caracter religios.
Finalitatea acestui demers era alcătuirea istoriei celor mai importante monumente532.
Exegeza inscripțiilor a înregistrat progrese deosebite la finele secolului XIX si
începu tul celui următor. Se remarcă în acest sens: episcopul Melchisedec, Grigore
Tocilescu , Ioan Bogdan , Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Grigore Florescu, D.M. Pippidi
,I.I. Russu sau Popescu Emilian 533.
În privința publicării corpusului de inscri pții se remarcă activitatea lui Mihai
Manolache Ghica (colecționar de antichități), Nicolae Bălcescu, George Barițiu, A. T.
Laurian, Cezar Bolliac, Ion Ionescu de la Brad, Al. Odobescu sau Grigore Tocilescu .
Merită menționat și activitatea lui Nicole I orga, care pe cont propriu a publicat culegerea
Inscripții din bisericile României fiind una din cele mai valoroase lucrări cuprinzând
inscripții feudale din Tara Româneasca si Moldova534.
Ca și corpusuri de inscripții deosebit de prețioase pentru istoria românilor, pot fi
menționate: Inscripțiile medievale ale României, Orașul București , vol. I (1395 -1800 ):
Inscripțiile grecești si latine din secolele IV -XIII, descoperite în România, publicate de

528 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 19 )
529 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 19)
530 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 20)
531 (Berciu – Drăghicescu, Int roducere în știința istorică, p. 20)
532 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 20)
533 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 20)
534 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 20)

112
Emilian Popescu, 1976; Inscripțiil e Daciei Romane , vol. III, 1980; Inscripțiile din Scynthia
Minor , publicate de către D. M. Pippidi în anul 1983535.
V.2 Numismatica
Este o știință auxiliară a istorici care studiază monede. Termenul își are originile în
grecescul nomisma sau latinescul numi sma cu sensul de monede.
Ca domenii de analiză pentru numismatică amintim: „ descrierea tipurilor monetare,
descifrarea legendelor, analizarea materialului din care sunt confecționate si a tehnicii de
batere, stabilirea unor raporturi și echivalente între d iferitele monede, precum si studierea
circulației monetare de ansamblu; munca numismaților se concretizează în realizarea unor
cataloage sau corpusuri de monede ‖536.
Ea colaborează cu alte științe precum arheologia, sigilografia, epigrafia, paleografie
heral dică sau mitologie537. Cu arheologia, numismatica se află într -o relație de
interdependență. Astfel că arheologia scoate iveală monedele aflate în tezaure sau în
descoperiri izolate. Pe de altă parte, numismatica oferă arheologiei informații ce contribui e la
reperarea misterelor în legătură cu un complex arheologic.
Numismatica se folosite de paleografie și epigrafe pentru e înțelege legendele de pe
monede. Aceasta presupune „ traducerea textelor de pe monede (din grecește, latina, chirilica,
gotică etc.) , descifrarea monogramele și abrevierile de pe aversul sere reversul monedelor.
Heraldica oferă elemente pentru descifrarea și interpretarea reprezentărilor heraldice de
pe monede sau medalii. Se vorbește chiar de un domeniu aparte denumit heraldica
numis matică.
Moneda reprezintă o măsură a valorii, un instrument de schimb, dar poate avea și un
rol de intermediar al schimburilor și o rezervă de valoare538. Moneda reprezintă un
instrument de lucru deosebit de important în analiza vieții economice, sociale, politice și
culturale. Ea reprezintă o antenă pentru analiza unei societăți539.
Principalele informații furnizate la nivel economic permit540:
 studierea nivelului economic al unui popor;
 determinarea și înțelegerea fluctuațiilor economice, a crizelor din ace st domeniu;
când apar falsurile monetare;

535 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 20)
536 ( Nițu, 2005, p. 122)
537 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 118)
538 (Fourquin, 1971, p. 46)
539 (Luchian, Buzdugan , & Oprescu, 1977, p. XI)
540 Apud (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 117)

113
 deprecierile din titlul metalului prețios, monede cu miez de aramă.
 circulației bunurilor economice;
 realizarea de raporturi valorice între monedele diferitelor țări;
 stabilirea puterii de cumpărare a membril or societății într -o anumită perioadă etc.,
La nivel politic analiza numismatică furnizează informații privitoare la evoluția unor
formațiuni politice sau state care au emis monedele cu fac obiectul cercetări. Analiza unor
tezaure monetare permit realizar ea unei radiografii a evoluției sociale din care provine. La
nivelul vieții cultural – artistice se pot obține concluzii legate de obiceiuri, instituții sau
dezvoltarea artistică unei țări despre viața religioasă sau cotidiană541.
Preocupări legate de numis matică datează din antichitate. Astfel Aristotel, Pliniu cel Bătrân
sau Tacitus pun accent pe o cercetare a monedelor în raport cu împrejurările în care a fost
descoperită. Acum se face și o distincție între cei care colecționează monede și cei care le
analizează critic542.
În epoca Renașterii se constată un studiu intensiv al monedelor antice dar și o creștere
a numărului colecționarilor. Între secolele XVII – XVIII apar cabinete și societăți
numismatice pe lângă biblioteci celebre de la Paris, Roma sau San kt Petersburg543.
În 1792 apare și primul tratat de numismatică, editat de Joseph Hilarius Eckhel . În secolul
XIX numismatica va deveni disciplină de studiu la universități, ca parte a științelor auxiliare
ale istoriei. Tot în acest secol se va da atenție ș i studiului medaliilor. În anul 1891 , la
Bruxelles are loc primul congres internațional de numismatică544.
În secolul XX apar mari tratate de numismatică, cum ar fi cel a lui Ernest Babelon
dedicat monedelor grecești și romane545. După al doilea război mon dial câștigă foarte mult
datorită apariției specialiștilor de talie internațională și editării instrumentelor și creșterii
lucrărilor cu conținut numismatic.
Cercetarea numismatica se bazează și pe alcătuirea unor Corpusuri și și cataloage cu
emisiunile m onetare naționale. O primă inițiativă în acest sens a apărut în anul 1690 în
Franța, la Paris unde Francois le Blanc publicat in catalog despre monedele franceze.
Inițiative similare au fost în spațiul maghiar, german și italian.Ca inițiative amintim: Rét hy
Laszlo: Corpus nummorum Hungariae , în 2 volume – 1899, 1907, reeditat în 1958 la Graz.
Mai menționăm, Corpus nummorum Italicorum , Roma, 19 volume (1910 -1940), Corpus

541 (Berciu -Drăghicescu, 2002, pg. 116 -117)
542 ( Nițu, 2005, p. 123)
543 ( Nițu, 2005, p. 123)
544 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 119)
545 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 119)

114
nummorum Poloniae , I, sec. X -XI, 1939, a lui Marian Gumovski, Östereichische
Münzprägun gen (1519 -1938), Viena, ed. a 2 -a, 1948, autorii: W. Miller, A. Loehr, E.
Holzmair546.
În spațiul românesc , primele preocupări cu caracter numismatic se întâlnesc la
cronicari precum Nicolaus Olahus, Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Aceștia utilizează
monedele ca surse istorice.
Cel care a pus bazele cercetării numismatice pe criterii științifice a fost Cezar Bolliac,
publicist, arheolog și colecționar de monede și antichități. În 1868 el a inițiat un curs de
numismatică la Universitatea din București. Activitatea sa va fi continuată de academicianul
D.A. Sturdza. Acesta a creat în anul 1910 Cabinetul numismatic al Academiei Române547.
Cel care poate fi considerat cu adevărat întemeietorul numismaticii românești este
academicianul Constantin Moisil și car e a avut o bogată activitate care a
însemnat„îmbogățirea colecției Cabinetului Numismatic al Academiei al cărui director a fost,
începutul catalogării, clasificării și studierii în amănunțime a pieselor numismatice aflătoare
în Cabinet; activitatea deosebi t de intensă desfășurată în cadrul Societății Numismatice
Române (creată în 1903 și care era în primele decenii ale secolului singurul for numismatic
din țară) și la Buletinul Societății Numismatice Române; eforturile deosebite depuse pentru
înființarea un ui nou periodic, de data aceasta sub egida Academiei Române, ,,Studii și
Cercetări Numismatice… al cărui redactor a fost până la moarte; creator al unei catedre de
numismatică la Școala de Arhivistică care funcționa pe lângă Arhivele Statului din București
(al cărui director era)‖548.
În zilele noastre, școala românească de numismatică este foarte bine privită pe plan
internațional, fiind prezentă la numeroase congrese numismatice internaționale iar rezultatele
cercetărilor numismatice românești sunt făcute c unoscute în reviste internaționale precum
,,Coin Hoards… (Londra), sau ,,Numismatic Literature… (New York)549.
Numismatica la rândul ei este împărțită în mai multe ramuri: istoria monedei, numismatica
descriptivă, metrologia, numismatică, circulația monede550.
Istoria monedei cuprinde trei perioade: antică, medievală și modernă. Cronologic, ea
este analizată în funcție de periodizările fiecărei țări. Moneda reprezintă o piesă de metal
folosită în cadrul schimburilor comerciale dar și pentru realizarea de tezaur e551.

546 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 119)
547 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 121)
548 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 121)
549 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 121)
550 (Edroiu, 1992, p. 138)

115
Moneda metalică va fi cea care va înlocui trocul din epoca primitivă. Ea apare în
secolul al VII –lea î.Hr. , în Lydia. În secolul V moneda se va răspândi și în Grecia. Influența
greacă se va răspândi în spațiul persan și printre unele triburi traco -lirice. La nord de Dunăre
utilizarea monedelor datează din secolul IV î.Hr. Primele monede emise erau de forma unor
lingouri care aveau caracter oficial552.
Din secolul IV doar suveranul avea drept de a bate monedă imprimându -și efigia pe
metal. Monedele ant ice erau denumite în funcție de greutatea lor echivalentă în metal. În
Grecia antică unitatea monetară era drahma, o monedă de argint, cea mai valoroasă fiind
talantul care echivala cu 6000 de drahme. Primele monede romane datează din secolul V
î.Hr., fiin d cunoscută sub numele de libră sau uncie și realizate din aramă553.
In Evul Mediu s -a înregistrat o diversificare a tipurilor monetare dar și o creștere.Ca unitate
de referință ponderală a fost utilizată marca, diferită ca greutate de la o localitate la alta. In
Imperiul Bizantin au fost utilizate monedele de bronz și aur.Ca și monede mici și mijlocii cu
largă răspândire amintim: dinarul, pfenigul (în statele germane), penny (Anglia), schillingul,
creițarul, obolul, asprul sau grosul. Moneda cu cea mai ma re circulație în Evul Mediu a fost
cea din aur cu diverse denumiri: florinul, ducatul, guldenul sau sultaninul. În secolul XVII
apar monede cu nume provenind de la conducătorii de stat sau nume de dinastii: ludovic în
Franța sau friederici în Germania554.
Primele emisiuni monetare din Țările Române datează din a doua jumătate a secolului
al XVI – lea, fiind din categoria groșilor și ducaților de argint, cu subdiviziunile de bronz și
aramă.
Aceste emisiuni nu au avut o viață lungă încetând spre sfârșitul seco lului XV în Țara
Românească și sfârșitul secolului următor în Moldova. În Transilvania însă se vor mai bate
monede până la sfârșitul secolului al XVII – tea. Vor mai circula monede turcește, germane,
poloneze , austriece dar, sporadic, și monede venite din Europa apuseană sau din zona
mediteraneană555. În epoca modernă apar bancnotele și biletele de bancă.
Până în sec XVII, monedele erau realizate manual. Ca materie primă se folosea aur,
argint sau aramă. Monetăriile erau sub stricta supraveghere a puterii ce ntrale, cea care avea si
dreptul exclusiv de a bate monede556.

551 ( Nițu, 2005, p. 124)
552 ( Nițu, 2005, p. 124)
553 ( Nițu, 2005, p. 124)
554 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 124)
555 ( Nițu, 2005, p. 125)
556 ( Nițu, 2005, p. 125)

116
Alte două ramuri importante sunt numismatica descriptivă și metrologia numismatică
și privesc o analiză a modelor din anumite perspective. Prima dintre cele două are în vedere o
descriere detalia tă a unei monede. Se au în vedere „ dimensiuni, forma, greutate, metalul din
care este confecționată si titlul, imaginile aflate pe cele doua fețe ale monedei (avers si
revers), imagini care cuprind legenda, numele sau imaginea suveranului, denumirea statul ui
precum si valoarea monedei (în perioada moderna) ‖557. Monedele avea reprezentări doar pe
una din cele două fețe sau pe ambele. În primul caz vorbim de monofaciale , iar în al doilea
caz de bifaciale558.
Monedele au două tipuri de reprezentări559:
a) Reprezentă ri de tip heraldic redau stema țării, orașului, blazonului suveranului sau a
șefului statului unde s -a emis moneda și sunt caracteristice evului mediu și epocii
moderne;
b) Reprezentări de tip iconografic sau portret,care îl au în centru pe suveran și sunt
specifice antichității; legenda de pe fețele monedei iconografice conțin numele
suveranului, denumirea țării iar în epoca modernă este indicată și valoarea monedei;
Monedele aveau formă rotundă cu circumferință și grosime ce variau în funcție de
valoarea lo r. Există și excepții cum ar fi monedele schifate (brachteate), de formă concava,
bătute mai ales în Bizanț560.
Numismatica descriptivă oferă informații pentru a identifica emitenții, monetăriile și data
emiterii lor.
Metrologia numismatică studiază sistemul de măsuri și de cel valoric al monedelor, de
etalonul monetar, de acoperirea lor în aur561.
Moneda a avut diverse titluri și valori intrinseci în funcție de puterea economică a
emitentului. La început , valoarea intrinsecă a unei monede era dată de conținut ul de metal
prețios din ea. Treptat vor apărea monede cu valori marcate pe una sau ambele fețe. În cazul
bancnotelor, valoarea intrinsecă este înlocuită cu una convențională, înscrisă pe ele. Mai
existau și monede cu valoare nominală sau teoretică, fiind n umite și monede de cont562.
Metrologia numismatică este în strânsă legătură cu instrumentele de măsură utilizate la
determinarea greutății metalelor prețioase folosite la determinarea la baterea monedelor.

557 ( Nițu, 2005, p. 125)
558 ( Nițu, 2005, p. 125)
559 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 125)
560 ( Nițu, 2005, p. 126)
561 (Edroiu, 1992, pg. 144 -145)
562 ( Nițu, 2005, p. 126)

117
Ca și unități ponderale folosite în antichitate am intim talantul si mina babiloniene,
drahma greceasca, livra si uncia romane, solidus în Bizanț. În Evul Mediu sistemul monetar
s-a diversificat.
O știință desprinsă din numismatică este medalistica care are ca obiect de activitate
studiul medaliilor. Term enul de medalie își are originile în latinescul metallum care însemna
o piesă metalică de forma unei monede,cu reprezentări pe ambele fețe și confecționată cu
ocazia unor sărbători personale sau pentru celebrarea unui eveniment. Deci aveau un caracter
jubiliar, aniversar sau comemorativ563.
Cea mai veche medalie datează din anul 480 î. Hr. A fost bătută de atenieni pentru a
comemora victoria împotriva perșilor de la Maraton564. În perioada romană medaliile aveau o
valoare propagandistică. Au urmat opt secole în care medaliile au lipsit. Abia în secolul al
XIII- lea ele vor reapărea în orașele italiene.
Deși nu aveau rol economic , cantitatea de metal prețios pe care le conțineau le dadea o
valoare monetară . Așa este cazul cu medaliile din perioada Renașterii ca re puteau fi
schimbate în monedă curentă. După cum în secolul XIX apar numeroase monede
comemorative pentru a marca evenimente importante.
După tehnica de realizare, medaliile erau turnate, până în secolul al XVI lea, iar după
acest secol, medaliile vor fi realizate prin batere. Adoptarea celei de -a doua tehnici va permite
confecționarea mai multor exemplare cu ajutorul aceleași matrițe.
Cea mai veche medalie din spațiul românesc a fost bătută în 1600 și îl reprezenta pe
Mihai Viteazul pe avers, cu o scurtă inscripție ce continuă în legendă. Medalii au fost bătute
în timpul lui Constantin Brâncoveanu, la 1713, în timpul revoluției de la 1848, în memoria
unirii Principatelor Române (1859) sau pentru a celebra victoria din Războiul pentru
independenta (1877 -1878)565.
Descrierea medaliilor are în vedere: „mărime, forma,greutate, dimensiuni, compoziția
metalului, reprezentările si inscripțiile de pe avers si revers, data si locul emiterii, ocazia cu
care au fost emise‖566.
O altă știință derivă din numismatică este insignografia care studiază problematica
insignelor, acestea reprezentând obiecte de mici dimensiuni, „f ixate pe pieptul purtătorului,
având imprimate sau gravate pe una din fete un simbol sau o reprezentare însoțita de o

563 (Berciu -Drăghicescu, 2002, pg. 127 -128)
564 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 128)
565 ( Nițu, 2005, p. 127)
566 ( Nițu, 2005, p. 127)

118
inscripție ce indica apartenenta la o organizație politica sau asociație/societate cultural
științifica ‖567.
Specialistul în studiul insignelor are următoarele sarcini568:
 colecționarea de insigne si ordonarea lor pe criterii cronologice, topografice si
tematice;
 întocmirea cataloagelor de i nsigne;
 alcătuirea corpusurilor de insigne.
Insignele oferă informații despre instituții si organizații politice ori culturale, despre
mentalitățile epocii. Astfel insignografia colaborează cu alte științe precum în heraldica,
istoria artei si iconogra fia.
V.3 Metode de evaluare complementare ca modalitate de abordare
didactică a noțiunilor legate de epigrafie și numismatică

567 ( Nițu, 2005, p. 127)
568 ( Nițu, 2005, p. 127)

119
Capitolul VI . Mărci ale identității istorice. Analiză și reprezentare

VI.1 Sigilografia
Sigilografia este știința auxiliară car e studiază sigiliile sub toate aspectele. Este
denumită sfragistica. Originea termenului se află în antichitate. Este cunoscut atât în variantă
grecească sub numele de sfragis cât și cu cel latin sigillium, ambele însemnând sigiliu sau
pecete569.
Sigiliul se mnifică amprenta (impresiunea, imprenta) ce rămâne pe un material în
urma aplicării matricei sigiliare(a tiparului)570. În practica curentă se utilizează noțiunea de
sigiliu atât pentru matrice că și pentru amprenta sigilară571.
Rolul sigiliului era de a păstra secretul corespondentei, a garanta autenticitatea unui
act, indica participarea beneficiarului documentului, ca emitent sau martor la ceea ce se
relatează în document572.
Ca domenii de cercetare pentru sigilografie573:
 Analiza impresiunii lăsata de tiparu l sigilar cât si tiparul sigilar (matricea) însuși;
 Analiza sub mai multe aspecte (istoric, artistic, tehnic, juridic si diplomatic) a
dimensiunilor sigiliului, forma, culoarea, emblema, legenda, modalitățile de aplicare
la suport;
 Cercetarea valorii prob atorii a unui sigiliu;
Sigilografia colaborează cu alte științe auxiliare574. Este mai mult o nevoie a sigilografie
de a afla informații prin raportare la celelalte științe. Epigrafia și paleografia ajută la
descifrarea legendelor de pe sigilii. Heraldica p ermite o bună interpretarea imaginilor din
câmpul sigiliului. Pentru stabilirea autenticității unui sigiliu se face apel la diplomatică.
Iconografia de pe sigilii este studiată prin metodele numismaticii .

569 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 218)
570 (Dogaru, Colecția de sigilii a Direcției Generale a Arhivelor Statului București, 1969, p. 155)
571 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 89)
572 ( Nițu, 2005, p. 91)
573 ( Nițu, 2005, p. 91)
574 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 95)

120
Primele preocupări legate de sigilografie ca discip lină datează din Evul Mediu și apar în
cancelariile puterii centrale. Aici erau cercetate autenticitatea documentelor prin verificarea
semnături și obiectelor cu care se efectua sigilarea..
Secolul al XVIII –lea a însemnat o intensificare a preocupărilor c u caracter sigilografic
prin apariția a numeroase albume sigilografice din inițiativa unor colecționari și în care erau
reproduse diferite sigilii.
Cel care a pus bazele sigilografiei ca știință a fost J. S. Heineccius (Heineck) care publică
în 1709 o luc rare intitulată De veteribus Germanorum aliarumque nationum sigilis575. În
secolul XIX și începutul secolului XX apar o serie de manuale utilizate și azi.
Pecețile încep să fie un domeniu de interes pentru istoriografia transilvăneană din secolul
XVIII În acest sens se remarcă lucrarea istoricului Iosif Benko, Transilvania (Viena,1778).
Deși lucrarea nu a mai fost continuată ea va da un impuls important muncii de colectare a
materialului sigilografic. Așa poate fi explicată și acțiunea oficială de complet are a colecției
de steme și peceți a moștenitorului Imperiului576. Tot în acest sens se remarcă și sugestia lui
Gheorghe Asachi adresată autorităților de a păstra sigiliile în arhive, conștientizând valoarea
lor.
Preocupările pentru sigilografie se vor inte nsifica spre sfârșitul secolului XIX și începutul
celui următor prin apariția de studii informative și descriptive asupra sigiliilor românești dar
și studii de sinteză ce au ca autori pe Ioan Bogdan (1864 – 1919), V. A. Urechia (1834 –
1901), B. P. Hașdeu (1838 – 1907), D. A. Sturdza (1833 – 1914), C. Moisil (1876 – 1958). Nu
trebuie omis nici activitatea lui V. A. Urechia și Constantin Moisil.
În secolul XX sigilografia înregistrează progrese notabile prin participarea specialiștilor
români la congresele internaționale de profil dar și prin studii sau lucrări ale unor reputați
istorici: P. V. Năsturel, Aurelian Sacerdoțeanu, (1904 – 1976), Emil Vârtosu (1902 – 1977),
Jean N. Mănescu (1927 – 1994), Dumitru Ciurea (n. 1914), Sigismund Jako (n. 1916), Maria
Dogaru (n. 1934)577.
Sigiliile încep să fie folosite pentru prima oară în antichitate. Ca și matrice erau folosite
inele și pietre gravate (camee și geme). Erau utilizate ca modalitate de autentificare pentru

575 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 89)
576 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 90)
577 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 90)

121
acte precum scrisori sau diverse obiecte expediate . În Evul Mediu se foloseau și ca semn al
demnității (rang sau slujbă) pentru cel care efectua sigilarea578.
Tot în această perioadă, în Bizanț și apusul Europei sigiliul reprezenta un semn de
validare a actelor și de întărire a conținutului lor. Sigiliu ave a gravat pe el imaginea
posesorului actului și, astfel putea fi înfățișat autorităților și în lipsa posesorului. Sigiliul mai
era folosit și ca mărturie alteori în sensul unei scrisori de ocrotire579.
Din secolul XI sigiliul începe să fie fi utilizat și d e către seniori (laici și clerici) dar mai cu
seamă din secolul XIII.
Orice sigiliu se realizează pe baza unui tipar. Acesta reprezintă instrumentul cu ajutorul
căruia se realizează impresiunea sigilară. Materialul folosit la realizarea tiparului a fost
metalul (aur, argint, fier, alamă sau oțel), pietre prețioase (rubin, safir), lemn sau os. Tiparul
se aplica în metal, tuș, ceară sau fum și avea ca rezultat o impresiune sigilară. Existau două
modalități de gravare: în adâncime și în relief580. Prima tehni că de gravare se aplica mai mult
pe ceară pentru ca reprezentarea să iasă în relief, iar gravarea în relief se aplica pe tuș și fum
având ca rezultat o reprezentare în adâncime.
Un alt element important al sigilului este amprenta sigilară. Aceasta este for mată din
stemă sau emblemă, legendă și ornamente581. În centrul sigilului se află stema, cu reprezentări
diverse de la o țară la alta sau de la o perioadă istorică la alta. elementele de bază ale stemei
sunt scutul și mobilele(arme), dar pot exista și steme fără scut, plasate direct în câmpul
sigiliului. Scutul are mai multe forme de reprezentare: triunghi,oval, rotund, etc.
Legenda este un text scris plasat fie la marginea câmpului sigilar, zonă numită exergă, fie
direct în câmpul sigilar. Legendele din exer gă sunt încadrate de două sau trei cercuri
concentrice, unul spre margine iar unul -două spre interior. Cercurile sunt redate sub forma
unor mici puncte (cercuri perlate) sau imită un șnur (cercuri șnurate).
Textul legendei este redactat într -o anumită or dine582:
1. Invocația simbolică (de regula, sub forma de cruce), urmata de cuvântul sigillum sau
peceati (adica, sigiliu), redat în întregime sau sub forma de sigla (initiala);

578 (Berciu -Drăghicescu, 2002, pg. 90 -91)
579 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 91)
580 ( Nițu, 2005, p. 91)
581 ( Nițu, 2005, pg. 91 -92)
582 ( Nițu, 2005, p. 91)

122
2. Formula teocratica ( Io),
3. Numele domnului (format din nume, titlu si filiatie),
4. Numele țarii
5. Anul realizării sigiliului.
6. Formula devoțiunii Dei gratia , Milostieiu Bojieiu 583
Între scut și legendă sun plasate ornamentele care pot reda motive florale, vegetale sau
diverși lobi. În acest spațiu mai pot fi plasați diverse inițiale sau a ni, dar nu ca o regulă.
Alte elemente care se mai găsesc pe amprenta sau impresiunea sigilară sunt „ semnul
crucii;coroana care poate fi închisa, cu număr variabil de arcuri, simple sau perlate, deschisa,
cu fleuroane si murala; coroana se termina câteoda tă cu un glob cruciger (sau crucifer ) si
timbreaza scutul (se afla așezata peste scut) sau planează scutul (se afla deasupra scutul dar
la o oarecare distanta) ; tenantii (suporti) scutului sunt cei care sprijina scutul; pot fi doi lei
rampanți (ridicați p e picioarele de dinapoi) sau afrontați (fata în fata), doi delfini afrontați,
doua persoane din profil sau din fata, diverse ființe fantastice (grifoni sau lei înaripați, șerpi
înaripati, zgriptori sau vulturi bicefali) ; pavilionul peste care este plasat scutul si care are
forma unei mantii de purpura, căptușita cu hermina si brodata cu franjuri si ciucuri din fir de
aur‖ 584.
Principalele criterii după care se clasifică sigiliile sunt mărimea, forma și tipul sigilar585.
După mărime, sigiliile pot fi mari (cu diametru de 7 -13 cm), mijlocii (4 -7 cm), mici (3 -4,5
cm) sau inelare (2,5 -3 cm). Mărimea explică și semnificația lor. Din punct de vedere al
formei, distingem sigilii rotunde (mai ales sigiliile mai vechi si cele de dimensiuni mari),
ovale sau oval – culcate, octogonale.
Tipul sigilar diferențiază sigiliile după mobilele sau armele reprezentate în câmpul sigilar.
Cele mai întâlnite tipuri sigilare sunt tipul heraldic sau armorial, tipul iconografic, tipul
combinat, tipul hagiografic, monumental,maiestate, sacerdotal sau tipul de vânătoare586.
Tipul heraldic sau armorial are ca principale mobile bourul în Moldova și o pasăre în Țara
Românească. Bourul este reprezentat cu o stea între coarne, coarnele fiind întoarse spre
interior si apoi recurbate (întoarse din nou, spre exterior) iar uneori cu barbă. Pasarea de Țarii

583 Această ultimă etapă nu era opțională , ca și etapa a V -a
584 ( Nițu, 2005, p. 92)
585 ( Nițu, 2005, p. 92) ; (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica,
genealogie, heraldica, paleografie, sigilografie, 1982, p. 214)
586 ( Nițu, 2005, pg. 92 -93)

123
Românești este reprezentata din față sau conturnata (cu capul întors dextra ori senestra), cu
zborul strâns (cu aripile pe lângă corp) sau deschis (aripile întinse); alături de pasare se afla o
cruce care ulterior va fi reprezentata în ciocul acesteia. Până în a doua jumătate a secolului al
XVII –lea în Transilvania se folosea la sigilarea documentelor emise de cancelarie stema
familiei domnitoare și la care se adaugă elemente heraldice.
Tipul icono grafic se întâlnește doar în Țara Românească. Sigiliile din această categorie
include două personaje și un arbore plasat între ele. La început erau reprezentate doar
capetele personajelor aflate față în față și un puiet ce le separa. Treptat personajele su nt
reprezentate și cu trupurile iar între ele era un arbore (brad sau chiparos). Până în secolul
XVII stema îi reprezenta pe domnul și doamna Țării Românești sau un urmaș la tron. Din
acest secol locul lor începe să fie luat de sfinți precum Constantin și Elena și sunt reprezentați
cu nimburi.
Un alt tip de sigiliu a fost o combinație între tipul heraldic . și cel iconografic. În cazul
acestui tip combinat arborele „ arborele este însotit dextra si senestra de domn si doamna si
are în vârf pasarea heraldic a"587. Locul personajele domesticite a fost luat de un arcaș deextra
și o femeie, din profil ( în senestra ), iar în vârful arborelui, o pasăre cu un inel în cioc. Tot în
cadru acestui tip se mai întâlnesc și sigilii ce au în mijloc stema țări și însoțite de stemele
celorlalte județe sau ținuturi (plasate în exergă).
Tipul combinat are la rândul lui o altă variantă, tipul unit. Un exemplu poate fi sigilul
lui Mihai Viteazu cu stemele celor trei provincii unificate la 1600, sau sigiliile unor domni
fanarioț i din secolul al XVIII -la. Unirea scuturilor era realizată prin acolare , lipirea
celor două scuturi pe flancuri.
Sigiliile de tipul hagiograf și sacerdotal fac trimitere la domeniul religios. Sigiliile de
tip hagiograf reprezintă scene cu un conținut re ligios iar cele sacerdotal au în centrul lor
personaje ecleziastice.
În funcție de procedeul de folosire la document distingem sigilii atârnate, aplicate si
timbrate588.

587 ( Nițu, 2005, p. 93)
588 ( Nițu, 2005, pg. 93 -94)

124
Primul tip este și cel mai vechi în spațiul românesc. Se compune din trei elemente:
amprenta sigilară, căușul și legătura. Căușul mai era numit covățica, capsula, înveliș și
reprezenta un obiect de formă semisferica, realizat „manual sau în forme din ceara naturala,
lemn sau metal, având în partea superioara o scobitura în care era așezata ceara peste care se
aplica tiparul sigilar‖589. Sigiliile atârnate vor dispărea la începutul secolului al XIX –lea.
Distincția dispare și la nivelul cernelii și a tușului folosite de sigiliile atârnate. Astfel vom
întâlni ceară albă pentru sigiliul domne sc, după cum si documente administrative, de uz
comun, sigilate cu ceara roșie, specifică altădată cancelariei domnești.
Încă din perioada medievală sau păstrat și bulele sigilare denumite și sigilii duble ,
întrucât sigiliul se aplica atât pe avers cât ș i pe revers. Aversul reprezenta sigiliul tarii iar
reversul, simbolurile lăcașurilor sfinte cărora le erau destinate documentele la care atârnau
bulele respective590. Ca materie primă pentru bule se foloseau argint suflat cu aur, alama
suflata cu aur si plum b.
Sigiliul era atașat sau legat la document cu ajutorul plicaturii, șnurului și țăncușelor.
Plicatura era o îndoitura a parții de jos a documentului,lata de câțiva centimetri, de care se
prindea șnurul ce lega sigiliul. Pe plicatură existau patru orifici i prin care trecea șnurul.
Acesta era din fire de mătase singura culoare, sau obținut prin împletirea mai multor fire
colorate; la documentele solemne, se foloseau și fire de aur sau argint printre cele textile.
Țăncușa era o fâșie de pergament care asigu ra, și el, prinderea sigiliului la document.
Alte categorii de sigilii atârnate sunt cele prin cosigilare și subsigilare. Cosigilarea se
aplica în cazul documentelor externe când era nevoie și de sigiliile membrilor sfatului pentru
a da mai multă credibil itate actului și o garanție pentru aplicarea prevederilor din document.
Subsigilarea presupunea prinderea pe același șnur a mai multor sigilii, cel mai mare fiind al
emitentului. Autenticitatea unui document putea fi asigurată prin aplicarea unui sigiliu s ecret
sau contrasigiliu, de mici dimensiuni și plasat în spatele capsulei. O ultimă categorie de sigilii
atârnate sunt sigiliile de transfix, un procedeu ce presupunea legarea mai multor documente la
un singur sigiliu591.
Sigiliile aplicate au amprenta sigi lară pusă direct pe suport, în ceară , în lichide sau în
fum. În cazul în care se utiliza ceara, aceasta era topita si se aplica în partea inferioara a

589 ( Nițu, 2005, p. 93)
590 ( Nițu, 2005, p. 94)
591 ( Nițu, 2005, p. 94)

125
actului, sub text; peste ea se punea tiparul sigilar realizând întipărirea sau impresiunea592.
Lichidele folosite pentru sigilare era de culori diverse în funcție de instituția care utiliza
sigiliul. Astfel ase foloseau lichide roșii pentru documente domnești, verde pentru cele
ecleziastice și lichidele de culoare neagră pentru sigiliile boierești sau aparțin ând unor
dregătorii.
O variantă a sigiliilor aplicate sunt cele timbrate. Particularitatea este dată de folosirea
unei foițe de hârtie , așezată peste ceara fierbinte și după care se va aplica tiparul sigilar. Era
o măsură pentru păstrarea imaginii sigila re chiar în condițiile în care se deteriora ceara. S -au
folosit sigilările cu timbru mobil și cu timbru fix593. Sigilarea cu timbru mobil presupunea
coaserea cu mătase a foitei timbru în jurul amprentei sigilare. Sigilarea cu timbru fix se
folosea pentru do cumentele cu două foi, prima pagină luând locul foiței.
Alte criterii de clasificare pentru sigilii sunt locul de aplicare al sigiliului, culoare sau
proveniență594.
Sigiliile ca ș i monedele au un ,,caracter de oficialitate, de garanție care le da o valoare
excepționala ca izvoare pentru cunoașterea trecutului. Monedele sunt garantate de puterea
suverana, sigiliile deși emana adeseori de la instituții sau persoane particulare, prezintă
garanții suficiente prin însuși faptul ca menirea lor este t ocmai sa certifice autenticitatea unui
act‖595.
În general studiul sigiliilor oferă informații despre596:
 Persoanele , corporațiile si instituțiile care le -au emis;
 Organizarea cancelariilor;
 Mod de autentificarea documentelor;
 Istoria costumelor laice, bisericești militare, a armamentului
 Reconstituirea steme oficiale ale statelor, ale familiilor suveranilor, ale orașelor sau
ale corporațiilor meșteșugărești;
 Istoria unor zone, unor orașe, unor instituții

592 ( Nițu, 2005, p. 94)
593 ( Nițu, 2005, p. 95)
594 ( Nițu, 2005, p. 95)
595 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 53)
596 (Berciu – Drăghicescu, Introducere în știința istorică, p. 53)

126

VI.2 Heraldica
Heraldica are ca obiect de activitate analiza stemelor sau scuturilor. Astfel heraldica are
următoarele sarcini597:
 Analiza și explică compunerea stemelor ce aparțin ținuturilor, orașelor, familiilor
nobile,fetelor bisericești, ale unui stat sau unitate administrativă ;
 explicarea fig urile heraldice de pe scut prin studierea și descifrarea simbolurilor și
devizele de pe scut;
 descrierea și împărțirea scutului, interpretând culorile și smalțurile de pe scut;
 evoluta istorică și terminologia emblemelor;
 analiza normelor de drept privind folosirea stemelor sau blazoanelor;
Heraldica este considerată o știință a blazoanelor " ca simbolistică caracteristică prin
forme, culori si utilitate a vieții sociale europene medievale "598. Iar blazonul desemnează
ceva durabil si alcătuit după r eguli exacte impuse de familii, instituții sau corporații599.
Etimologic, cuvântul heraldică provine din limba latină, medievală și este cunoscut sub
numele de heraldus sau héraut și însemna crainic600. Heralzii în Evul Mediu erau persoanele
desemnate să duc ă mesaje de război dar făceau și oficiul de prezentare al luptătorilor în
turniruri și de introducere a acestora în arenă. Ei trebuiau se fie buni cunoscători ai
simbolurilor heraldice întrucât trebuiau să prezinte blazoanele nobililor ce urmau să intră pe
câmpul de turnir601.
Heraldica este împletită la rândul ei in două ramuri: știința heraldică si arta heraldică
sau știința și arta blazonului. Mult timp cele doua noțiuni au fost considerate a fi sinonime.
Diferențierea începe să se producă din sec. XII, când vorbim de o heraldică specifică ca stil
și aspect de la o țară la alta602.
Știința heraldică înglobează principiile teoretice pe baza cărora „ se poate întocmi o
stema cu toate elementelor ce o compun, si istoricul alcătuirii acestei steme ‖603. Arta
herald ică reprezintă realizarea practica a unui armorial, prin transpunerea principiilor
teoretice; de asemenea, studiază evoluția iconografica a respectivei "604.

597 ( Nițu, 2005, p. 1 16)
598 (Albu, 2011, p. 107)
599 (Albu, 2011, p. 107)
600 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 99)
601 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p . 99)
602 (Cernovodeanu, 1977, p. 13)
603 ( Nițu, 2005, p. 116)
604 ( Nițu, 2005, p. 116)

127
Heraldica colaborează , la rândul ei, cu alte științe auxiliare precum sigilografia,
numismatica,g enealogia sau paleografia. Dintre acestea, sigilografia are o legătură strânsă
cu heraldica, împrumutându -i„principiile si terminologia (armele de pe scut sau din câmpul
sigilar sunt descrise cu ajutorul heraldicii) ‖605
Ca și surse la care apelează heraldi ca, pot fi amintite pecețile, monedele, pietrele de
mormânt, monumentele de arhitectură sau diplomele606.
Primele preocupări sunt legate arta heraldică,lucru firesc dacă ne raportăm și la
obiectul de activitate al celor două ramuri ale heraldicii. Primele „b lazoane" apar în sec. XI în
Germania, la Göttingen în anul 934. Aici se organizau concursuri unde cavalerii purtau
bucăți de stofă realizate într -o manieră ce se apropria de stemele de mai târziu 607. Cu această
ocazie au apărut și primele simboluri herald icii cum ar fi lei, vulturi, cruci, mierle, șerpi sau
monștri608. Ea cunoaște o perioadă de glorie în epoca marilor cruciadelor a turnirurilor. În
sec. XIII -XV. Din secolul XVI, se observă o scădere în importanță a artei heraldice 609. În
epoca modernă si con temporană importanța blazoanelor de familie scade în favoarea stemelor
ce aparțin statelor naționale.
Primele preocupări ce țin de știința heraldică apar în sec. XV în Franța, când Clement
Prinsault va redacta primul tratat de heraldică (1416) 610. Cel care va consolida știința
heraldică va fi teologul Filip Iacob Spener611.
În secolul XIX apar si primele periodice de specialitate :,,Archives héraldiques
suisses… (1887 -1953) devenit în 1954 ,,Archivum Heraldicum…, și ,,Revue franșaise
d’Héraldique et de Sigilo graphie… (Paris, 1938)612.
În spațiul romanesc, primele preocupări de heraldică se întâlnesc le cronicarii
secolului XVII: Grigore Ureche (1590 -1647), Miron Costin (1633 -1691), Nicolae Costin
(1600 -1712), la Dimitrie Cantemir (1673 -1723). În lucrările lor ap ar elemente precum
legenda heraldică a capului de bour, a corbului, sau ,,pretinsele armerii ale Daciei‖ (doi lei
afrontați) 613. În secolul XVII, preocupări heraldice se observă la marile familii boiești
interesate să -și realizeze steme proprii. Este cazul familiilor Sturza, Balș sau

605 ( Nițu, 2005, p. 116)
606 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 130)
607 (Sturdza -Săucești, 1974, p. 12)
608 ( Nițu, 2005, p. 116)
609 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 99)
610 ( Nițu, 2005, p. 116)
611 ( Nițu, 2005, p. 116)
612 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 100)
613 (Cernovodeanu, 1977, pg. 17 -18)

128
Văcărescu614.Spre sfârșitul secolului apar sigiliile domnești care vor include pe lângă stema
principatului și pe cele aparținând celor 17 județe 615.
Preocupări pentru heraldică ca știință încep să apară în secolul XIX când se vor
remarca în acest sens: Gh. Asachi (1788 -1869), fiul său Alexandru, Gh. Seulescu, Mihail
Kogălniceanu (1817 -1891), Cezar Bolliac (1813 -1881), precum și reputați istorici ca B. P.
Hașdeu (1838 -1907), V. A. Urechia (1834 -1901), D. A. Sturdza (1833 -1914)616.
În secolul XX apar și institutele științifice ce au ca și preocupări, heraldica. Astfel în 1921 a
fost înființată Comisia Consultativă de Heraldică. Aceasta avea 7 membri și ca principale
atribuții. elaborarea noilor steme românește617.
În anul 1970 a fost crea tă și Confederația Internațională de Heraldică care avea drept
scop unificarea eforturilor specialiștilor din diverse țări de a efectua cercetări în cele trei
domenii, heraldică, genealogie și sigilografie618. România a fost chiar membru fondator.
Stema rep rezintă ,,ansamblul semnelor distinctive și simbolice care alcătuiesc blazonul unei
persoane, instituție sau stat exprimând atributele sale…‖619 .O stemă în componență
următoarele elemente: scut, figuri heraldice, elemente exterioare ale scutului, incluzând
cimierul, coroana, susținătorii, pavilionul, deviza620.
La început, blazoanele aparțineau unor persoane, familii sau instituții ce reprezentau
puterea centrală și eclesiastică. Treptat blazonul va reprezenta țări, regiuni, cetăți, orașe,
asociații, case de comerț, ateliere, fabrici etc.621
Clasificarea blazoanelor se face în funcție de modul de prezentare și după modul cum a
fost creat. După modul de prezentare avem blazoane simple (unul singur) și combinate (unul
sau mai multe unite sau nu)622. Ca și mod cre are distingem blazoane de concesie (concedat
de suverani, în forme inițiale) și blazoane transformate, cu toate adăugirile și modificările
ulterioare623.
Elementul de bază al blazonului este scutul . termenul provine din limba greacă , skutos
cu sensul de p iele. El reprezintă și câmpul pe care se așează celelalte elemente de heraldică.
În antichitate blazonul servea ca mijloc de apărare al celui care -l poartă. Evul Mediu va

614 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 100)
615 (Cernovodeanu, 1977, p. 19)
616 Apud (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 100)
617 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 101)
618 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 101)
619 (Sacedorțeanu, p. 174)
620 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 101)
621 (Sacedorțeanu, p. 174)
622 (Sacedorțeanu, p. 175)
623 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 102)

129
individualiza blazonul, el conținând lucruri care simbolizau mai ales victoriile sale militare.
Scutul poate fi de mai multe forme: rotund, oval, pătrat, dreptunghi, romb, triunghi624.
În funcție de simbolul heraldic avem cinci tipuri de scut625:
a) Scutul simplu sau neted are o suprafață plană, netedă, vopsit într -o singură culoare și
nu con ține nici o piesă heraldică;
b) Scutul compus este acoperit de mai multe smalțuri (culori, metale, blănuri) iar
câmpul este împărțit în mai multe partițiuni;
c) Scuturi unite sunt două scuturi care își ating marginile,
d) Scut în jumătate părți sau despicat alcătui t din unirea a două scuturi împărțite în
jumătate, în lungime și alăturate, astfel încât să se observe din fiecare câte o
jumătate;
e) Scut-ecuson este așezat pe un scut mai mare și semnifică o concesiune făcută de un
suveran unui nobil. Dispunerea lui poate fi centrală, când este unul singur, sau pe
margine, când sunt mai multe scuturi -ecuson;
Câmpul unui scut este divizat prin linii drepte sau curbe. Astfel apar carierele sau
cantoanele(numărul maxim trebuie să fie de 32). Se întâlnesc mai multe tipuri de pa rtițiuni
sau împărțiri scutului:„ despicat (tăiat cu o linie verticala la jumătatea sa), tăiat (cu o linie
orizontala la jumătate), tăiat în banda (în diagonala, de la stânga la dreapta), tăiat în bara (în
diagonala de la dreapta la stânga), scartelat (lin ie verticala si orizontala întretăiate la mijloc),
scartelat în curmeziș (diagonale întretăiate la mijloc), gironat (combinare între scartelat si
scartelat în curmeziș, rezultând 8 cartiere), tripartit în pal (împărțit în trei cartiere, pe
verticala), trip artit în fascie (împărțit în trei cartiere, pe orizontala)‖626.
Alcătuirea unui scut se face în funcție de anumite reguli627:
 scutul familiei trebuie să fie întotdeauna în centru;
 în stema se pot folosi doar heraldice precum rosul, albastrul, verdele si negr u;
 fiecare figura să se deosebească pe câmpul scutului;
 nici un coif nu poate exista fără creștet (sau cimier) întrucât coiful are rol de a proteja
scutul;
Reprezentările de pe steme sau blazoane conțin semnificații ce fac trimitere la mitologia
antică, când anumite animale sau obiecte erau considerate sacre. Animalele și păsările au

624 (Sturdza -Săucești, 1974, p. 26)
625 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 102)
626 ( Nițu, 2005, p. 118)
627 ( Nițu, 2005, p. 118)

130
devenit principalele simboluri heraldice pentru a reprezenta anumite calități și trăsături ale
persoanelor, familiilor sau dinastiilor domnitoare. Ulterior aceste vietăți v or fi utilizate pentru
a reprezenta trăsături și pentru anumite state628.
Reprezentările grafice în heraldică sunt denumite smalțuri. Arta heraldică utilizează trei
smalțuri:
Arta heraldică utilizează 3 smalțuri reprezentate prin629:
1) două metale – aurul de culoare galbenă și argintul de culoare albă;
2) 6 culori propriu -zise: roșu sau stacojiu, albastru sau azur, negru (sable), verde
(sinople, luat de la arborii din preajma cetății Sinope), purpura sau violet și portocaliu;
3) două blănuri: hermina, numi tă și cacom (albă cu pete negre), și contra hermina;
sângeapul (singipie), numit și vair, și contra sângeapul (contra singipie) de culoare albastră
(azur) cu alb.
Culorile redau în reprezentarea smalțurilor doar imaginea. Astfel argintul era reprezentat
prin culoarea albă, negru prin linii încrucișate, roșu prin linii verticale, azur prin linii
orizontale etc.630
Câmpul scutului conține și numeroase piese denumite figuri heraldice. Ele se împart în
piese onorabile și piese mai puțin onorabile. Prima categorie reprezintă cele mai vechi piese
iar a două se referă la piese introduse recent. O altă deosebire consta în faptul că piesele
onorabile dețineau între un sfert și jumătate din suprafața scutului631. Piesele onorabile ale
scutului sunt ,,suprafețe ale scutu lui, diferite ca smalț de restul câmpului, realizate prin
trasarea unor linii drepte, oblice sau curbe… ‖632. Ca piese mai puțin onorabile
amintim„romburi, bezanții, turlele…‖633.Cele mai folosite piese din categoria celor
considerate onorabile sunt:
 șeful sau capul reprezentat printr -o linie orizontală trasată în partea superioară a
scutului;
 talpa sau treimea inferioară a scutului realizată prin trasarea unei linii orizontale în
partea inferioară a scutului;

628 ( Nițu, 2005, p. 119)
629 (Sacedorțeanu, pg. 180 -181)
630 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 103)
631 ( Nițu, 2005, p. 120)
632 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, pg. 185 -186)
633 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 185)

131
 banda (realizată prin trasarea a două linii oblice din colțul drept superior spre colțul
stâng inferior);
 bara (realizată prin două diagonale duse din colțul stâng superior spre colțul drept
inferior);
Pe scut se regăsesc și alte figuri heraldice denumite mobile. Ele se împart în trei
categorii: figuri n aturale, figuri artificiale și figuri himerice634. Prima categorie reprezintă
elemente preluate de la astre, corpul omenesc, animale, insecte,păsări sau plante. Aceste
elemente fac trimiteri la trăsăturile de caracter ale posesorului. Figurile artificiale co nțin
elemente ce fac trimitere la ocupațiile oamenilor. Astfel ca și figuri artificiale întâlnim:
cruci, buzdugane, săgeți, arbalete, cornuri, turnuri, castele,poduri, coroane, vapoare, chei,
inele, oglinzi. Figurile himerice sunt inspirate din mitologi e ca de exemplu zgripțorul, pasarea
Phoenix, salamandra, licornul, dracul, sfinxul, balauri.
Alături de figurile și mobile, scutul include și o serie de elemente ce alcătuiesc
ornamentul exterior. Aceste elemente sunt: coif, coroană, lambrechinuri, cimier , mantou,
suporți, tenanți, susținători, deviză, insigne sau strigăte.
Primul element component al ornamentului exterior este coiful. Este considerat și cel mai
vechi ornament exterior având originea în antichitate și reprezenta veșmântul cavalerilor în
armură. De aici și caracterul lor nobil. Rolul coifului era acela de a timbra sau ocroti scutul.
Dar el indică și rangul celui care îl poartă. Astfel avem coifuri de suverani, de principi, daci,
marchizi, conți, viconți, baroni, bastarzi. Coiful prezenta ș i el o serie de elemente decorative
precum un mănunchi de pene sau din alte materiale635.
Un alt element ornamental al scutului este coroana care este specifică fiecărei țări,
rang sau perioade istorice. Există mai multe tipuri de coroane ce se diferențiaz ă în funcție de
metalul utilizat la fabricare, sau podoabele ce se află pe ele sau după fleuroane636.
Deasupra coifului se află cimierul considerat elementul cel mai înalt dintr -o stemă. Își are
originile în lumea greco –romană fiind un pămătuf din pene sau p ăr de cal de pe coifurile
grecești și romane. Ca elemente componente pentru cimier amintim elemente himerice,
capete de om, gulere, pene , coarne de animale sau blănuri. Cimierul a fost la început un
semn distinctiv obligatoriu pentru membrii unei familii. Treptat el va deveni un semn
personal și un simplu ornament.

634 ( Nițu, 2005, pg. 119 -120)
635 (Berciu -Drăghicescu, 2002, pg. 103 -104)
636 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 104)

132
Lambrechinele reprezintă fâșii de stofă ce sunt fixate în spatele coifului, atârnând de o parte
și de alta. Acestea se găseau în gluga purtată de cavaleri, în fâșiile de pânză legate de coif
având rol de a răcori637. Lambrechinele erau reprezentate pe stemă prin frunze de pălămidă.
Pe blazon ele trebuia să aibă același fond de culoare cu câmpul scutului, iar „vârfurile din
smalțul pieselor care se află pe câmpul scutului‖638.
Scutul era susținut în părțile laterale de suporți și tenanți . Aceștia erau reprezentați
prin animale, ființe omenești,îngeri sau de părți ale corpului uman sau ale animalelor
fantastice639.
Tenanții și suporții erau reprezentați stând în picioare sau față în fața (afrontați). Cele
2 elemente nu se regăseau pe stemele clericilor și femeilor, iar pentru acestea din urmă, dacă
erau văduve „ scutul era înconjurat cu un șnur de mătase neagră și albă, împletit și din loc în
loc înnodat"640.
Susținătorii reprezentau plante obiecte sau s teaguri, fanioane, cârpe, tunuri. Aceste
elemente aveau rol de ornare dar și de susținere641.
Deviza heraldică reprezenta o cugetare referitoare la un sentiment sau obiectiv și
poate fi filozofică, sinistră sau în manieră umoristică. Spațiul redus de pe scut impune un mod
de exprimare cât mai concis. Locul acestei devize era sub scut642.
Utilizarea extinsă a stemelor a impus crearea unei terminologii specifice și reguli pentru
alcătuirea unei steme. Redăm mai jos o parte din aceste reguli643:
 cunoașterea scutulu i;
 cunoașterea smalțurilor heraldice, a metalelor, culorilor, blănurilor, pieselor sau
mobilelor;
 spargerea sau modificarea stemelor și ornamentelor exterioare;
 partițiunile scutului sunt în număr de 4: despicat, tăiat, despărțit, spintecat;
 direcția tăieturilor sau a dungilor se consideră totdeauna după poziția scutului și a
axelor sale;
 o piesă heraldică este formată prin împărțirea unui scut în diferite culori și prin
mărginirea acestora cu dungi drepte sau oblice;
 numărul maxim de cartiere al unu i scut este de 32;

637 (Sacedorțeanu, p. 187)
638 (Berciu -Drăghicescu, 2 002, p. 104)
639 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 104)
640 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 105)
641 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 105)
642 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 105)
643 (Sturdza -Săucești, 1974, pg. 22 -23)

133
 scutul familiei principale se pune peste figurile din scut, în centrul său;
 se folosesc numai culori heraldice ca roșu, albastru, verde, negru, purpură, portocaliu;
 pozițiile figurilor în câmpul scutului sunt în număr de 10;
 piesele și figurile sunt supuse la reguli precise determinate;
 fiecare figură heraldică trebuie să se deosebească pe câmpul scutului în care este
plasată și pe care trebuie să -l umple;
 nici un coif nu poate fi fără creștet (cimier) și nici un cimier fără coif.
Heraldica rămâne un domeniu destul important pentru istorici. Informațiile furnizate
cuprind domenii diverse ale societății. Heraldica ajută la explicarea unor moravuri, obiceiuri
sau mentalități, medievale. Independența și unitatea românilor au fost strâns legate de
simbolurile heraldice, utilizate drept arme de luptă pentru realizarea acestor idealuri.
V.3 Genealogia
Conform Dicționarului științelor speciale ale istoriei , genealogia are ca obiect de
activitate ,,nașterea și evoluția neamurilor și a familii lor, înrudirile care se stabilesc între
persoanele unei epoci date, precum și rolul pe care aceste înrudiri îl joacă în desfășurarea
unor evenimente istorice…‖644. Din această definiție putem deduce că genealogia poate fi
considerată o știință auxiliară is toriei dar și o știință de graniță istorico – sociologică, ce
operează m metode proprii de analiză 645. Un alt domeniu de studiu pentru genealogie îl
reprezintă grupurile sociale. În acest sens ea își propune să „reconstituie evoluția acestor
grupuri sau loc ul lor în structura sociala a statului, precum si rolul jucat în evoluția istorica a
acestuia‖646.
Genealogia este la rândul ei utilă altor știrile precum biologia, psihologia dar și pentru
științele auxiliare ale istoriei, cum ar fi cronologia son diplomati ca. Primelor două științe
oferă explicații despre individ și comunitățile umane în general.
Genealogia poate oferi informații suficiente pentru identificarea unui fals cu privire la un
document. Alte științe care pot apela la genealogie sunt statistica ș i demografia pentru a
identifica numărul de locuitori ai unei așezări647. Aria tematică a informațiilor oferite de
genealogie sunt politica, viața socială si economică, istoria artei, dar și pentru viața
cotidiana648.

644 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogi e, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 126)
645 (Albu, 2011, p. 30)
646 ( Nițu, 2005, p. 96)
647 ( Nițu, 2005, p. 96)
648 ( Nițu, 2005, p. 97)

134
Preocupări cu privire la stabilirea desce ndenței datează din Preistoric. La începutul acestei
perioade descendenta era stabilită pe linie maternă fiind perioada matriarhatului. După
apariția familiei pereche, în perioada patriarhatului,va conta, descendența pe linie masculină.
Pe la sfârșitul , epocii primitive va lua naștere marea familie patriarhală, în care se impune
autoritatea celui mai bătrân, numit si pater familale din comunitatea respectivă649. Pentru
familiile nobiliare romane un rol important în stabilirea descendenței îl au arborele
genealogic și cartea casei 650. În Evul Mediu vor apărea tabelele genealogice dar și reguli ca
principii de alcătuire pe bază științifică a filiațiilor651. În epoca modernă, un rol tot mai
important încep să îl aibă fondurile familiare, în special în viața pol itică, socială și
culturală652.
Prima lucrare genealogică a apărut în anul 1486 la Strasbourg și se intitula Incunabulul
Anonim653. A fost o lucrare prețioasă datorită informațiilor despre istoria anumitor
familii și personalități654. În secolul al XVI lea va c reste numărul cărților de genealogie.
Secolul al XVIII lea, a însemnat apariția genealogiei ca știință cu norme, principii și reguli
clar stabilite. În această epocă, genealogia va fi introdusă în universități ca disciplină
universitară, în 1788 apărând și primul manual de genealogie realizat de către Johann
Christophe Gatterer 655.
În secolul al XIX -lea genealogia se va constitui ca o știință de sine stătătoare
datorită lui Ottokar Lorenz celebru pentru un tratat și o serie de tabele genealogice656. După
Al Doilea Război Mondial, cercetările genealogice se intensifică și ca rezultat apar instituții
specializate precum Comisia Internațională de Științe Genealogice si Heraldice, afiliat ă la
Comitetul International de Științe Istorice657.
Preocupări românește în domeniul genealogic datează din Evul mediu, la nivelul
cancelariilor medievale când se cercetau diferite acte de proprietate ale diverșilor beneficiari
și au fost elaborate spițe de neam, chiar și pentru familiile de țărani liberi din secolele XVIII –
XIX 658.

649 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 82)
650 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 82)
651 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 82)
652 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 82)
653 ( Nițu, 2005, p. 98)
654 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 82)
655 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
656 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
657 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
658 ( Nițu, 2005, p. 98)

135
Genealogia „ cultă‖ își are începuturile în secolul XVIII și sunt legate de Dimitrie
Cantemir care a întocmit genealogia familiei sale, iar lucrarea Descrierea Moldovei conținea
și listă a familiilor boiești 659. În 1878 banul Mihail Cantacuzino elab orat o lucrare intitulată
Ghenealoghia Cantacuzinilor publicată de George Barițiu în 1884 660. O lucrare importantă
este și cea a paharnicului Constantin Sion intitulată Arhondologia Moldovei. Amintiri și note
contemporane și elaborată între anii 1844 -1856. Lucrarea ne furnizează date cu caracter
genealogic despre aproximativ 750 de familii boierește din secolele XVIII și XIX661 .
Cercetătorii atrag atenția că se impune o verificare a informațiilor furnizate de aceasta
lucrare cu privire la ascendenta 662.
Baze le științifice ale genealogiei în spațiul romanesc au fost puse de Ștefan Dimitrie
Greceanu autor al unei valoroase opere, Genealogiile Documentate ale familiilor Boierești ,în
trei volume și apărute între anii 1913 -1916663. In Transilvania se remarcă activ itatea lui Ioan
Pușcariu cu o lucrare valoroasă în două părți Date istorice despre familiile nobile române ,
apărută între anii 1892 și 1895 la Sibiu664.
Cercetările cu caracter genealogic au fost continuate cu succes de specialiști , precum
Ioan C. Filitti (1879 -1946), Emanuil Hagi Mosco (1882 -1976), Gh. Ghibănescu (1864 –
1936), Marcel Romanescu (1897 -1955), Constantin Sava, Gheorghe Bezviconi (1910 -1966),
gen. Radu Rosetti (1877 -1949), dar și contemporani ca și N. Grigoraș , Paul Cernovodeanu,
Dan Berindei (n. 1923), Ștefan S. Gorovei (n. 1948)665.
Un rol important în studiile de genealogie l -a avut și înființarea la Iași, în 1912, a
unui periodic intitulat „ Arhiva Genealogică", dar care a avut doar un an de existență cu 11
numere. Acest periodic a fost înfii nțat de Sever Zotta666
In 1970, la București va lua ființă Comisia de Heraldică, Genealogie și Sigilografie,ca
parte a Institutului de ISTORIE „ N. Iorga" 667. In 1949 se va înființa Academia
Internațională de Heraldică cu sediul în Elveția, Romania fiind un ul dintre primii membrii668.

659 ( Nițu, 2005, p. 98)
660 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
661 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
662 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
663 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
664 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 83)
665 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 84)
666 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 84)
667 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 84)
668 ( Nițu, 2005, p. 99)

136
Genealogia contemporană începe să -și extindă domeniile de cercetare. Astfel se
observă , o preocupare pentru studiul familiilor de altă condiție de cât cea nobiliară, precum
orășeni , țărani etc.669
Munca de cercetare genealogică se realizează plecând de la o serie de principii și prin
aplicarea unor metode specifice. Conform Dicționarului științelor speciale de istoriei
principiile de care se ține seamă în cercetarea genealogică sunt principiul numelui,ol
prenumelui, al proprietăț ilor sau al generaților genealogice670. Se are în vedere înrudirea
biologică și socială, „ a relației statuate juridic între un bărbat și o femeie" 671.Tipurile de
înrudire sunt atât la nivel agnatic (pe linie masculină) cât și cognatic (pe linie feminină)672.
Se operează cu două metode de cercetare:metoda analitică și metoda sintetică .
Rezultatul este întocmirea tablei ascendenților (prin metoda analitica) și tablei
descendenților673. Tablele ascendenților și descendenților cuprind liste cu persoane care se
înrudesc și au ca punct de plecare un individ de la care se urmăresc toți antecesorii și
respectiv descendenții. Tabla ascendentelor se alcătuiește având la bază criterii matematice și
„ evoluează în progresie geometrică prin puterile succesive ale lui doi" 674. Această metodă a
fost creată de Stradonitz675. Tabla descendenței nu este alcătuită pe criterii matematice însă
poate avea un număr de urmași într -o continuă creștere de la o generație la alta, creștere ce se
realizează în progresie geometrică676.
Strâns le gat de genealogie este și termenul de generație. Această noțiune se referă la
totalitatea oamenilor cu aceeași vârstă și la aceeași distantă de un individ considerat comun.
O generație genealogică durează 65 de ani și apare la o distanță de 30 de ani 677.
Genealogia mai analizează arborele genealogic, spița de neam și spița genealogică.
Arborele genealogic 'este un extras din tabelele descendenților și include doar urmașii în linie
bărbătească ai unui strămoș comun. Este în fapt „ o reprezentare grafică, înfă țișată de obicei,
sub forma unui arbore cu ramuri pornite dintr -un triunghi comun și care redă filiațiunea
membrilor unei familii și indică gradul de înrudire între ei. Într -un anume sens este sinonim

669 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 84)
670 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 189)
671 (Albu, 2011, p. 33)
672 (Albu, 2011, p. 33)
673 ( Nițu, 2005, p. 100)
674 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 85)
675 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 85)
676 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 85)
677 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 85)

137
cu spița genealogică și spița de neam… ‖678. Arborele gene alogic este alcătuit plecând de la
aspecte principele din biografia individului: originea lui, părinții, când și unde s -a născut,
funcția și demnitatea avută , circumstanțele morții, date despre căsătorie și persoana cu care
s-a căsătorit,copii de pe am bele ramuri, fără a se lua în calcul urmașii pe linie maternă679.
În strânsă legătură cu tabela descendenților este spița de neam „ apăruta ca urmare a
regimului juridic de patriarhat și indică succesiunea generațiilor în linie masculină "680.
Spița genealo gică este o listă cu persoane „ care descind dintr -un autor comun (putând fi o
succesiune după tatăl sau după mamă, directă sau lăuntrică) care au drepturi asupra unor
bunuri, respectiv asupra părții care ar fi revenit autorului comun, dacă ar fi în viață; se
deosebește de arborele genealogic prin faptul că n -are înfățișare de arbore și este întocmită,
de obicei, în vederea rezolvării unor aspecte practice… "681.
Reprezentările grafice utilizate în stabilirea ascendenților sau descendenții fac referire la
aspecte din viața individului. Astfel avem următoarele simboluri682:
 n sau x pentru născut; pentru botez;
 Ą sau = pentru căsătorie;
 ą pentru căsătorie nelegitimă;
 # pentru legătură nelegitimă;
 %, )(, ; pentru divorț; m sau + pentru decedat;
 ¶6 pentru căz ut în bătălie;
 Ă, , pentru înmormântat; pentru fără urmaș; pentru posteritate necunoscută;
 f.c. pentru copii etc.
Reprezentarea ascendenților se face începând de la cifra 1 în sus, bărbații având număr
par iar femeile impar. Ca metode de reprezentare gra fică se utilizează metoda orizontală și
cea verticală683. Metoda verticală presupune divizarea generațiilor prin linii orizontale,
plecându -se de jos în sus. Reprezentarea pe orizontală se face de la stânga la dreapta,
generațiile fiind despărțite prin linii verticale, deci o reprezentare pe coloane. În prima
coloană este individul care constituie punctul de plecare în stabilirea ascendenței iar în

678 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 31)
679 (Berciu -Drăghicescu, 2002, p. 86)
680 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 221)
681 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei. Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 221)
682 (Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei . Arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica,
paleografie, sigilografie, 1982, p. 212)
683 ( Nițu, 2005, p. 100)

138
celelalte colane sunt redați ceilalți membrii părinți, bunici etc.684 Genealogia descendentă
folosește ca procedeu de numărare cifrele romane pentru generații și cele arabe pentru
membrii aceleași generații și se numără de la stânga la dreapta685.
Sursele genealogiei se împart în trei categorii: scrise, materiale si orale. La acestea se mai
adaugă și izvoare genealogic e propriu -zise precum „ descrierile sau monografiile unui
neam,arborii și tabelele genealogice"686 dar utilizate cu precaute întrucât creatorii lor și -au
dus originea cu mult timp în urmă sau și -au legat spițele lor de neam la arbori genealogici ai
unor pers oane cu rang nobiliar mai mare687.
În general, ca și surse la care face apel genealogistul enumerăm:„ actele de stare civilă
(registre de stare civila cu privire la nașteri , căsă torii, decese), matricole si registre
parohiale (cu referire la botez, cununii, decese /înmormântări), însemnări manuscrise
marginale de pe vechi tipărituri, coresponden ța din arhive personale, pisaniile, inscripțiile
de pe monumente funerare sau alți purtători epigrafici, diplomele de înnobilare, d e
înălțare în grad, foile de zestre, testamentele (diatele – veche denumire a testamentului),
actele juridice, actele notariale, s.a. ‖688 .
Cercetarea genealogică este în linii generale asemănătoare cu cercetarea izvoarele
istorice. Diferența apere l a fixarea rezultatelor. Demersul genealogic se bazează pe trei
elemente: dosarul genealogic, fișele genealogie și tabelele genealogice689.
Dosarul genealogie reprezintă o primă etapă în munca de cercetare genealogică.
Acesta are la bază toate izvoarele ce f ac referire la o persoană și cuprinde toate datele legate
de ea situație materială, categorie socială, profesie și date cronologice ce fac referire la
naștere, căsătorie și moarte690. Urmează o a doua etapă, cea a realizării fișelor genealogice
care conțin un rezumat al dosarului genealogic. Ele sunt utile pentru a realiza tablele
cronologice sau pentru prelucrarea electronică a informațiilor691. Odată adunate informațiile
despre o persoană se trece la alcătuirea tablelor genealogice.
Prin intermediul geneal ogiei istoricul poate găsi explicați, pentru anumite procese sau
fenomene care altfel ar fi mai dificil de deslușit. Astfel prin stabilirea filiațiunilor unui individ
putem afla informații interesante. Așa putem explica și puterea lui Ludovic al XIV lea ,

684 ( Nițu, 2005, p. 100)
685 ( Nițu, 2005, p. 100)
686 (Purici, 2000, p. 26)
687 (Purici, 2000, p. 26)
688 (Albu, 2011, p. 31)
689 (Purici, 2000, p. 26)
690 (Purici, 2000, p. 26)
691 (Purici, 2000, p. 26)

139
mama sa Ana de Austria fiind fiica regelui Spaniei Filip III. Alteori analiza unui arbore
genealogic oferă explicați pentru organizarea unui stat. Este și cazul imperiului creat de Carol
Quintul ca rezultat al politicii matrimoniale a Habsburgilor în secol ul XVI. Era alcătuit din
posesiuni moștenite de acesta: „ domeniile ereditare ale Habsburgilor le moștenește de la
bunicul sau dinspre tata, Maximilian, fiul împăratului Frederic al III -lea, Tarile de Jos si
provincia Franche Comptè provin de la bunica sa d inspre tata, Maria de Burgundia, fiica lui
Carol Temerarul, Aragonul vine de la bunicul sau dinspre mama,Ferdinand Catolicul iar
Castilia era moștenită de la bunica dinspre mama, Isabella "692.
Analiza unui tabel genealogic întocmit riguros ce aparține unei familii burgheze,
permite istoricului să analizeze evoluta unei mari averi693. Deci genealogia ajută la
descifrarea informa țiilor din surse.

692 ( Nițu, 2005, p. 99)
693 ( Nițu, 2005, p. 99)

140

Concluzii

Definițiile legate de noțiunea de izvor și izvoare a pus în evidență utilitatea să ca sursă
de informar e despre trecut. Pe lângă aceasta se mai adaugă și importanța sa științifică, pentru
cercetător ca și argumente în susținerea sau combaterea unei teorii sau fapt istoric. Dar valora
sa științifică rezultă din analiza lor prin metodele furnizate de științe le auxiliare ale istoriei.
Astfel științele auxiliare sunt definite în strânsă legătură cu izvoarele istorice, în sensul că pun
în valoare informația conținută în ele. Odată valorificată, informata este utilizată în scrierea
istoriei.
Totuși nu putem limi ta sfera preocupărilor pentru științele auxiliare doar la analizor
izvoarelor istorice. Este cazul unor științe precum Biologia sau Geografia care furnizează
concluzii ce pot fi utilizate în înțelegerea și scrierea istoriei. Prin urmare pot fi incluse în
categoria științelor auxiliare toate acele științe ce permit istoricului descifrarea, înțelegerea,
stabilirea locului și timpului și a locului evenimentelor" dar și „ evoluarea critică a izvoarelor
istorice"694
Clasificarea izvoarelor istorice și a științelo r auxiliare a fost făcută în funcție de
anumite criterii. În ce privește izvoarele istorice criteriile de clasificare se pot constitui și în
criterii de selecție a surselor în scrierea istoriei. Ca și criteriu de bază rămâne forma în care
ne-au parvenit. Acest criteriu este utilizat și la disciplina istorice când se face referire la
izvoare.
Științele auxiliare au fost clasificate în funcție de etapele cercetării istorice, categoriile
de izvoare istorice, prelucrarea informației sau arhivistic. Credem că i mportanța lor este mai
bine înțeleasă în raport de etapele cercetării istorice. Istoricul se raportează mai întâi la
informații gata prelucrate în legătură cu un fapt istoric iar mai apoi trece la analiza izvoarelor
istorice pentru a certifica sau infirma un fost istoric. Etapele pot fi inversate atunci când se
dorește valorificarea unor izvoare inedite, dar apelul la prima categorie de informației rămâne
important. Prin urmare vom lua în considerare împărțirea științelor auxiliare în două
categorii: științ e majore și științele minore, în funcție de cele două categorii de informații.
Această clasificare se reflectă și în conținuturile manualelor de istorie – pentru învățământ

694 Florentina Nițu, op.cit. p. 6

141
preuniversitar. O lecție conține atât informații gata prelucrate cât și surse isto rice referitoare
la tema studiată. Sursele sunt valorificate la nivel didactic având asociate sarcini de lucru care
preiau mai mult sau mai puțin metodele de analiză a științelor considerate minore.
Evaluarea conținuturile privește informațiile oferite de cele două categorii de științe
auxiliare. Centrarea demersului didactic la istorie pe competențe implică utilizarea surselor
istorice și a unor metode didactice adecvate lucrului cu sursele, cum ar fi învățarea prin
descoperire sau investigația
Putem să v orbim de o simulare a cercetării științifice a istoriei. Trebuie luat în calcul
particularitățile de vârstă ale elevilor și faptul că istoria este una din disciplinele ale căror
conținuturi trebuie parcurge de elevi. O limită în organizarea conținuturilor la istorie este
faptul că nu sunt utilizate mai mult metode și etape de cercetare utilizate de științele auxiliare
ale istoriei. Implementarea acestora în organizarea conținuturilor sunt de natură să asigure un
grad mai mare de realizare a competențelor specifice, în special a celor ce au legătură cu
sursele istorice. De aceea este foarte important ca profesorul să aibă cunoștințe temeinice în
domeniul științelor auxiliare, cu precădere în cel al metodelor de lucru cu sursele istorice dar
și a valorificăr ii informațiilor oferite de sursele istorice. Aceasta asigură o corectă aplicare a
conceptului de transpunere didactică la disciplina istorie.
Profesorul este cel care realizează selecția la nivelul informațiilor de natură științifică
dar și a metodele de lucru specifice istoriei și științelor auxiliare ale ei. Se poate crede că
utilizarea științelor auxiliare în procesul de predare -învățare la disciplina istorie este un
deziderat greu de realizat. În mare parte adevărat dacă ne raportam la perioada anteri oară
anilor 90.
Accesul profesorului la sursele istorice sau la orice surse suplimentare care să poată fi
utilizate la ora de istorie era destul de redus. Se mai adaugă și posibilitățile restrânse de
multiplicare a surselor pentru a fi utilizate în scop di dactic. Era digitală a rezolvat multe din
aceste neajunsuri. Au apărut bibliotecile virtuale care facilitează accesul la surse primare și
secundare legate de istorie.
Trebuie amintit aici proiectul intitulat Daco -Romanica695 care permite accesul la
lucrări vechi și colecții de documente. Mai poate fi amintit și proiectul digitat al Institutului
de Memorie Culturală696 care a creat o bază de date legată de patrimoniul romanesc și o
bibliotecă digitală gratuită cu lucrări din științele auxiliare ole istoriei. S unt exemple de
proiecte digitale ce sunt manageriale de instilații de cultură. Rolul profesorului rămâne unul

695 Un proiect realizat din inițiativa Bibliotecii Academiei Române și Bibliotecii Mitropolitane București
696 Mai multe detalii la adresa www.cimec.ro

142
important chiar și în această eră când avem de -a face cu o adevărata explozie informațională.
El este asemenea unui consultant de specialitate car e validează informațiile identificate de
elevi prin studiu individual. Avem asigurate suporturile sau baza pentru un demers didactic
bazat pe valorificarea informațiilor și metodelor de cercetare utilizate de științele auxiliare.
În lucrarea de față am înc ercat să alegem mijloace și metode didactice care să faciliteze lucrul
cu sursele istorice prin apelul la științele auxiliare. Acestea pot fi folosite atât în mediul
formal de educație cât și în cel nonformal. Se au în vedere atât ora de istorie cât și o serie de
activități extrașcolare.
Importanța arheologiei în studierea trecutului poate fi înțeleasă mult mai bine prin
intermediul unor activități extrașcolare cum ar fi cercul de istorie, excursia vizitele la anumite
situri arheologice și, de ce nu, pri n implicarea în taberele de arheologie experimentală.
Elevul trebuie să înțeleagă că arheologia este o muncă de teren.
Noțiunile de timp și spațiu au fost raportate sub aspect didactic la conceptul de
interdisciplinaritate și utilizarea mijloacele didactic e în predarea acestor noțiuni. Conceptul
de interdisciplinaritate poate fi aplicat în cadrul aceleași discipline sau prin colaborare cu alte
discipline.
Colaborarea cu alte discipline însemnă atât preluarea de informații cât și de metode de
lucru. Interdi sciplinaritatea este utilă atât pentru învățarea istoriei cât și a altor discipline. Se
creează oportunități de aplicare a noțiunile și metodelor de lucru de la celelalte discipline din
curriculum școlar. Si de ce nu și de consolidare.
Capitolul dedicat s urselor scrise a presupus o prezentarea a mai multor științe
auxiliare care au a legătură cu acest tip de surse. Este vorba de paleografie, arhivistică
diplomatică și textologie sau critica textuală. Deci au fost abordate probleme precum:
evoluția scrisulu i, suportul și instrumentele de scris, analiza documentele oficiale sau
diplomatice dar și narative. În analiza surselor scrise se are în vedere o critică internă și una
externă. Prima se concentrează asupra conținutului documentului iar a doua ține de con textul
editării documentului. Aplicarea celor două criterii presupune o colaborare între științele
auxiliare mai sus amintite. Finalitatea acestei colaborări este acea de a pune în valoare sursele
scrise analizate.
Dacă în cazul arheologiei, cronologiei s au geografiei istorice se poate vorbi de
utilizarea lor la disciplina istorie, în mod independent, nu același lucru se poate spune despre
științele auxiliare legate de studiul izvoarele scrise. Acestea din urmă oferă metode de
cercetare pentru etape în cad rul criticii izvoarele scrise. Arhivistica este știința auxiliară care
se ocupă cu păstrarea documentelor. Elevii trebuie să înțeleagă utilitatea arhivisticii în

143
legătura cu rezolvarea unor probleme cotidiene cum ar fi reconstituirea unui drept de
propriet ate pe baza documentelor existente în arhive. Mai putem aduce în discuție și criterii
de aranjare a documentele, ca altă modalitate de a explica importanța arhivisticii. Elevul
poate astfel afla metode de păstrare și aranjare a documentele sale ce au legă tură cu școala
sau din viitoarea
carieră.
La nivel didactic, capitolul dedicat surselor scrise s -a axat pe lucrul cu sursa istorică și
ce presupune aceasta sub raport didactic. S -a avut în vedere că mare parte din competențele
specifice la istorie privesc lucrul cu sursele istorice. Criteriile de analiza a sursele scrise sub
raport didactic sunt în mare parte preluate din metodele de analiză utilizate de științele
auxiliare.
În cazul sursele diplomatice am încercat să oferim exemple de analiza și din
perspectiva structurii de conținut a unui document oficial. Nu am fost interesați să urmărim
cât de bine cunosc aceste elemente ci conținutul informațional și importanța cunoașterii lor.
Lucrurile devin mai complexe în cazul izvoarele narative. Documentele ofi ciale sunt
obiective exprimând o stare de fapt. Izvoarele narative sunt subiective și redau o percepție
sau imagine asupra realității. De aceea și analiza devine mai profundă. Analiza izvoarelor
narative se răsfrânge și asupra autorului izvorului punându -se accent pe relația acestuia cu
cele relatate în izvor. Gradul de subiectivitate al acestor categorii de izvoare implică și o
analiză din perspective imagologică. Se are în vedere identificarea acelor scrieri partizane
care sunt niște reprezentări ale rea lității și nu realitatea însăși. Elevul învăță că un eveniment
trebuie privit din mai multe perspective. Tocmai de aceea abordări moderne în didactica
istoriei vorbesc de utilizarea la clasă a conceptului de multiperspectivitate697. Abordarea
acestui concept la clasă contribuie și la educativa pentru valori și atitudini. Ne referim la
educația pentru toleranță, de pildă. Și mai putem adăuga aici deprinderea elevului în a
analiza un fenomen, proces sau eveniment istoric din mai multe unghiuri sau puncte de
vedere. Metodele propuse pentru analiza surselor scrise sunt preponderent cele care aparțin
cadrului gândirii critice698. Le-am considerat a fi mai apropiate de ceea ce însemnă o abordare
critică a surselor istorice dar care să reprezinte și un preambul la o c ercetare științifică.
Epigrafia și numismatica au fost descrise ca științe auxiliare ce oferă prin analiza
inscripțiilor și monedelor, informații despre o realitate obiectivă și funcțională. Inscripțiile și

697 A se vedea Robert Stradling , Multiperspectivitatea în predarea istoriei: un ghid pentru profesori,
www.coe.int/t/dg4/education/…/MultiperspectivityRomanian.pdf
698 Jeannic L. Steele, Kurtis S. Meredith, Charles Temple, Lectura și scrierea pentru
dezvoltarea gândirii critice, Centrul Educația 2000+,București, 1998

144
monedele sunt două categorii de izvoare ce se reg ăsesc și astăzi. Sa ne gândim doar la
inscripțiile de pe monumente sau la monedele utilizate astăzi având o destinație economică.
Și aceste științe auxiliare realizează o analiză interdisciplinară a izvoarelor corespunzătoare.
Astfel epigrafia colaborează cu arheologia și paleografia, inscripțiile fiind privite atât ca piese
cât și ca produse textuale.
Și numismatica apelează la arheologie, heraldică și metrologice. Ca piese arheologice
monezile sunt analizate în relație cu contextul arheologic în care a u fost descoperite.
Heraldica oferă informații despre simbolistica monedelor iar metrologia identifică valoarea ei
economică în epoca din care datează.
Sub raport didactic am optat pentru abordarea celor două științe auxiliare din
perspectiva evaluării, pu nând accent pe metode alternative sau complementare de evaluare.
Această perspectivă este de natură să sporească atractivitatea elevilor față de aceste două
științe auxiliare, dar mai ales față de izvoarele ce fac obiectul analizei celor două științe.
Apel ul la metode complementare de evaluare este pus în legătură cu lucrul individual sau pe
gupe ca modalitate, de investigare legate de cele două științe și izvoarele istorice analizate de
ele. Este o evaluare bazată pe competențe. Astfel informațiile aflate de elevi prin intermediul
unor teme de studiu furnizate de profesor le permit să înțeleagă semnificațiile unor inscripții
sau simbolistica monedelor. Mai mult, temele de proiecte contribuie la cultivarea dragostei și
respectului pentru monumente sau înțel ege valoarea unui tezaur monetar ca mărturie a unei
realității din trecut.
Un ultim capitol a fost alocat Heraldicii, Sigilografiei și Genealogiei. Așa cum
sugerează și titlul capitolului ele au ca obiect de studiu ceea ce am numit noi identitatea din
trecut. Dacă primele două științe auxiliare au ca obiect de activitate " mărcile" unor identități
din trecute, sub forma sigiliilor și stemelor, cea de -a treia se ocupă de originile unor identități
sub forma arborelui genealogic. Ca și posesori ai identitățil e putem repera pe emitenții , unor
acte oficiale, instituții, familii, orașe și state. Acestea fac obiectul analizei sigilografiei și
heraldicii, științe între care există o bună colaborare.
Reconstituirea originii unei identități reprezintă un obiect de activitate pentru
genealogie. Ca și beneficiari ai analizei sunt mari familii princiare și mobiliere dar am
observat că sunt analizate și originile unor categorii sociale mai modeste. Valorificarea
didactică a acestor științe auxiliare s -a realizat sub for ma unui curs optimal sau C.D.Ș.699
despre cele trei științe. Conținutul programei de opțional pentru liceu îmbină noțiuni teoretice

699 Este prescurtarea de la Curriculum la Decizia Școlii și care înglobează cursuri opționale.

145
cu activități practice. Acestea din urmă au însemnat atât analiza categoriilor de izvoare
corespunzătoare celor trei științe cât și punerea elevilor în situația de a concepe ei înșiși „
produse" ce corespund celor trei categorii de izvoare. În cazul genealogiei, programa de curs
opțional prevede că parte practică și o investigate individuală pentru a realiza modele de
stabilire a ascendenței și descendentei.
Într-un final consideram ca și demersuri ulterioare abordarea conținuturilor din
programele de istorie prin prisma acestor științe auxiliare. Aceasta trebuie realizată prin
valorificarea atâta metodelor de lucru de acestor științe cât și prin cercetările din aceste
domenială700.
O altă direcție ar putea presupune preluarea unor informații și metode de cercetare și
din alte științe precum geopolitica sau antropologia. Raportarea la alte științe trebuie văzută
ca și surse pentr u noi algoritmi de explicare a unor aspecte de trecutului.

700 A se vedea Carol Căpiță, „Utilizarea informațiilor arheologice în predarea istoriei vechi‖, SAI, LXVII, 2002

146
Lista figurilor și tabelelor din lucrare

Listă figuri
Figura 1 -Clasificare izvoare istorice conform profesorului M. Andreescu ………………………. 15
Figura 2 – Impactul schimbărilor climatice asupra istoriei omenirii ………………………….. ……. 32
Figura 3 – Principalele ramuri de arhivisticii și obiectul lor de activitate ………………………… 83

Listă tabele
Tabel 1 -Clasificarea științelor auxiliare ale istoriei ………………………….. ………………………… 11
Tabel 2 – Criteriul intern de clasificare al izvoarelor ………………………….. ……………………….. 16
Tabel 3 – Criteriul extern de clasificare al izvoarelor ………………………….. ………………………. 18
Tabel 4 – Corelarea dintre științele auxiliare și izvoarele studiate ………………………….. ………. 19
Tabel 5 – „Științe speciale ale istoriei‖ ………………………….. ………………………….. ……………. 20
Tabel 6 – Domenii ale geografiei istorice ………………………….. ………………………….. ………….. 33
Tabel 7 – Termeni cronologici ………………………….. ………………………….. ………………………… 39
Tabel 8 – Colaborarea dintre istorie și disciplinele de cultură generală ………………………….. .. 43
Tabel 9 – Principalele competențe specifice din programele de liceu, legate de noțiunile de
timp și spațiu istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 43
Tabel 10 – Corelarea între geografie și istorie la nivel de conținuturi ………………………….. … 45
Tabel 11 – Analiza unui document cartografic ………………………….. ………………………….. ….. 47
Tabel 12 – Modalități de realizarea a competențelor specifice legate de spa țiu și timp ………. 49
Tabel 13 – Principalele categorii ale arheologiei ………………………….. ………………………….. .. 52
Tabel 14 – Etapele unei cercetări istorice ………………………….. ………………………….. …………. 53
Tabel 15 – Tipuri de săpături arheologice ………………………….. ………………………….. …………. 54
Tabel 16 – Raportul dintre paleografie și celelalte științe auxiliare ………………………….. ……. 69
Tabel 17 – Clasificarea arhivelor ………………………….. ………………………….. ……………………. 91
Tabel 18 – Clasificarea instrumentelor de cercetare arhivistică ………………………….. …………. 94

147
Bibliografie selectivă
I. Instrumente de lucru
1. Dumitrescu, Doru,Manea, Mihai,Popescu, Mirela ,Culegere de surse istorice.
Antichitatea. Lumea medievală , Editura Nomina , București 2011
2. Dumitrescu, Doru,Manea, Mihai,Popescu, Mirela , Culegere de surse istorice. Lumea
modernă. Lumea contemporană , Editura Nomina București ,2011
3. Lazăr Liviu (coordonator), Surse istorice, sarcini de lucru și activități de învățare
pentru ciclu gimnazial, Editura Nomina, București, 2012
4. Glenoe , Worl History.Modern Times ,Nation al Geographic Society California , 2006
5. Murgescu, Bogdan , Istoria României în texte ,Editura Corint ,București ,2001
6. Mic dicționar enciclopedic , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1972
7. Dicționar al științelor speciale de istoriei , Editura Științi fică și Enciclopedică ,
București , 1982

II. Izvoare
a) Izvoare documentare
1. Documente privind istoria României. Veacul XIV —XV, A. Moldova, voi. I (1384 –
1475), București, Ed. Academiei, 1954
2. Documente privind istoria României. Veacul XV, A. Moldova, voi. II (147 6 –
1500),București, Ed. Academiei, 1954
3. Documente privind istoria României. Veacul XVI, A. Moldova, voi. I (1501 -1550),
București, Ed. Academiei, 1953
4. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, voi. II, întocmit de Șimanschi, Leon în
colaborare cu Ignat,Ge orgeta și Agache, Dumitru, București, 1976
5. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, voi. III, întocmit de
Cihodaru,Constantin; Caproșu loan; Ciocan, Nistor, București, 1980
6. Documenta Romaniae Historica, D. Relații între Țările Române, voi. I, (1222 – 1456 ),
întocmit de Pascu, Ștefan; Cihodaru, Constantin; Gundisch, Konrad; Mioc,
Damaschin;Pervain Viorica, București, 1977
a) Izvoare nartive
1. Bogdan, Ioan, Cronicile slavo -române din secolul XV -XVI, ediție revăzută și
completată
2. de Petre. P. Panaitescu, București , 1959

148
3. Călători străini despre Țările Române, voi. I, îngrijit de Holban, Maria și colaboratori
4. Editura Științifică și E nciclopedică , București, 1968
5.
III. Lucrări generale
1. Andreescu, I. Constantin , Știință și tehnică în istorie, Editura București , 1945
2. Chiciud ean , Ion, Halic, Bogdan , Alexandru , Imagologia.Imagologie istorică ,S.N.S.P.A. ,
București , 2008
3. Chiciudean, Ion , Gestionarea imaginii în procesul comunicării ,Editura Științifică și
Enciclopedică , București , 2000
4. Flocon, Albert ,Universul cărților. Studiu is toric de la origini până la sfârșitul secolului al
XVIII -lea, Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1976
5. Flocon,Albert , Universul cărților. Studiu istoric de la origini până la sfârșitul secolului al
XVIII – lea, Editura Științifică și Enciclope dică, București ,1976
6. Fourquin, Guy ,Histoire économique de l’Occident médieval , Editura Paris 1971
7. Lăzărescu, Dan ,Amedeo, Imagologia – o nouă disciplină socială de graniță ,în „Magazin
istoric ‖ nr. 4(301), p. 17 -21
8. Papacoste , Șerban, Lazar, Gheorghe; Cristea , Ovidiu , Național și universal în istoria
românilor. Studii oferite prof. dr. Șerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani ,
Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1998
9. Stevens, Anthony ,Jung , Editura Humanitas , București ,1996
10. Topolski, Jerz i, Metodologia istoriei ,Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1987
11. Topor, Claudiu, Lucian , Introducere în studiul istoriei , Universitatea ‖Al.I.Cuza‖ Iași,
2005
IV. Lucrări speciale
1. Albu, Ioan, Științele auxiliare ale istoriei, Editura Universități i ‖Lucian Blaga‖,
Sibiu, 2011
2. Andreescu, M., Mihai, Introducere în studiul istoriei și al științelor auxiliare, Editura
Fundației ―Romania de Mâine‖, București, 2007
3. Berciu, Drăghicescu, Adina, G., D., Iscru , Introducere în știința istorică și în științele
auxiliare ale istoriei,surse info -documentare, Editura Universității din București,
București, 2005
4. Boamfă, Ionel, Geografia istorică, Editura Universității „ Alexandru Ioan Cuza‖, Iași,
2010

149
5. Boiangiu, Aneta, Curs special de heraldică. Probleme controvers ate ale heraldicii
românești, Tipografia Universității București, București, 1981
6. Cernovodeanu, Dan, Știința și arta heraldică în România, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1977
7. Damian, P. Bogdan, Paleografia româno -slavă. Tratat și album, D.G.A.S,București,
1978
8. Dogaru, Maria, Colecția de sigilii a Direcției Generale a Arhivelor Statului București,
în R.A., Nr. 2,1969
9. Eadem, Expoziția internațională de sigilografie, în R. A. Nr.3, 1979
10. Eade m, Sigiliile, mărturii ale trecutului, Editura Ști ințifică și Enciclopedică,
București, 1976
11. Edroiu, Nicolae, Introducere în științele auxiliare ale istoriei, Editura Universității
„Babeș -Bolyai‖, Cluj -Napoca, 1992
12. Ionescu, Gheorghe . T., Introducere în istorie și științele auxiliare ale istoriei , Centru
de Multiplicare al Universității , București , 1974
13. Jakó, Sigismund , Manolescu, Radu , Scrierea latină în evul mediu, Editura Științifică
și Enciclopedică , București , 1971
14. Lazăr , Mihai, Pintescu, Florin, Izvoarele istoriei medii universale, Editura
Univers ității, Suceava, 2003
15. Luchian, Octavian, Buzdugan , Gheorghe; Oprescu, Constantin C., Monede și
bancnote românești, Editura Sport – Turism, București, 1977
16. Micle, Dorel, Introducere în arheologia generală, Sibiu, 1999
17. Moisil , C., Două științe surori: numi smatica și sigilografia, în B.S.N.R., an. XVII,
1922, București, 1923
18. Nițu, Florentina, Științele auxiliare ale istoriei, Proiectul Pentru Învățământ Rural,
București, 2005
19. Petolescu, C., Constantin, Epigrafia Latină, Editura Ars Docendi, București, 200 1
20. Pippidi , D. M., Russu, I. I., Inscripțiile antice din Dacia și Scythia Minor, vol I,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975
21. Pungă, Gheorghe,Gorovei, Sorin ,Ștefan, Științele speciale ale istoriei. Paleografie
românească, Univers itatea ―AL.I.CUZA‖, Iași, 2007
22. Purici, Ștefan, Științe speciale ale istoriei, Editura Universității, Suceava, 2000
23. Sacerdoțeanu, Aurelian, Curs de științe auxiliare ale istoriei

150
24. Idem, Îndrumări în cercetările istorice, Editura Casa Școalelor, București, 1943
25. Sturdza -Săucești, Marcel, Heraldica, Tratat tehnic, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1974

V. Lucrări metodico -didactice
1. Adăscăliței, Felicia; Bercea, Marilena; Dumitrescu, Doru; Lazăr, Liviu; Manea,
Mihai; Popescu, Mirela, Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina,
București, 2010
2. Căpiță, Laura; Căpiță, Carol; Stămătescu, Mihai, Didactica istoriei 1, Proiectul
pentru Învățământul Rural, București , 2005
3. Idem , Didactica istoriei 2, Proiectul pentru Învățământul Rural, Bucur ești, 2006
4. Felezeu, Călin, Didactica Istoriei, Editura Presa Universitară Clujeană,Cluj –
Napoca, 2000
5. Giles, Kirby, OFCN's Academy Curricular Exchange – Social Studies, Education
Place: http://ofcn.org/cyber.serv/academy/ace/soc/cecsst/cecsst188.html , 1997
6. Hoose, Von, Viona , Ancient Civilizations. Lesson Plan , Teaching with
Technology, http://ctap295.ctaponli ne.org/~vvanhoo/index.html , 1991 – 2000
7. Huffman, Beth , Primary Source? What is That?, Learning to Give –
http://learningtogive.org/lessons/unit16/lesson1.html
8. Lazăr, Liviu, Surse istorice, sarcini de lucru și activități de învățare pentru cuclu
gimna zial, Editura Nomina, București, 2011
9. lutiș Gheorghe, Cozma,Elena , Asăvoaie, Iuliana , Elemente de didactica istoriei,
Editura Graphys, Iași, 2008
10. Manes, Sharin, Archeology Dig ,
http://ofcn.org/cyber.serv/academy/ace/soc/cecsst/cecsst072.html , 2011
11. Microsoft Discover the science of archaeology, :
http://www.microsoft. com/education/enus/teachers/plans/Pages/science -of-
archaeology.aspx , 2011
12. Mifflin, Houghton ,Archaeology Activity: Message to the Future,
http://www.eduplace.com/rdg/gen_act/arch/ancie nt3.html , 1997
13. Oane, Sorin, Ochescu , Maria, Istorie. Manual pentru clasa a VII -a, Editura
Humanitas, București, 1999
14. Păun, Ștefan, Didactica istoriei, Editura Corint, București, 2001

151
15. Porcairages, Esclarmonde de Heraldry For Kids,
http://www.antirheralds.org/education/armory/heraldryforkids.pdf , 2010
16. Price, L.,Margo , Samford , M., Patricia, Steponaitis, P.Vincas , Intrigue of the
Past: North Carolina's First Peoples A Teacher's Activity Guide for Fourth
through Eighth Grades, http://rla.unc.edu/lessons/Menu/title.htm
17. Roaită, Alice D. Ionela , Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie
Ediția a II a , Editura Paralela 45, Pitești, 2012
18. Tanasă, Gheorghe, Metodica predării – învățării istoriei în școală, Editura „Spiru
Haret", Iași, 1996
19. Taylor, Tony; Young, Carmel, Making history. A Guide for the Teaching and
Learning of History in Australian Schools, Curriculum Corporation , Carlton
South , 2003
20. Designe your own coat of arms, http://www.storyboardtoys.com/gallery/coat -of-
arms -lessonplan.htm , 2005