CONSILIEREA FAMILIILOR CARE AU COPII CU DIZABILITATE MINTALĂ Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Gheorghe TOMȘA STUDENT: Ancuța GHERGHIN… [605622]
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Departamentul de Științele Educației
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Gheorghe TOMȘA
STUDENT: [anonimizat]
2017
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Departamentul de Științele Educației
TEMA LUCRĂRII:
CONSILIEREA FAMILIILOR CARE AU COPII
CU DIZABILITATE MINTALĂ
Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Gheorghe TOMȘA
STUDENT: [anonimizat],
2017
Cuprins
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………… 3
CAPITOLUL I. FAMILIILE ȘI DIZABILITATEA – CONCEPTE ………………………………….. 5
1.1 Dizabilitate, deficiența și handicap …………………………………………………….. 5
1.2 Deficiența de intelect ……………………………………………………………………….. 6
1.3 Clasificarea deficienței de intelect: ……………………………………………………. 8
1.3.1 Intelectul de limita: ……………………………………………………………….. 9
1.3.2 Deficienta mintală de gradul I: ……………………………………………… 10
1.3.3 Deficienta minatla de gradul II (imbecilitate sau handicap de intelect sever):
………………………………………………………………………………………………….. 12
1.3.4 Deficienta minatla de gradul III ……………………………………………. 13
1.4 Afectivitatea copilului cu deficiență de intelect …………………………………… 14
CAPITOLUL II. STATUTUL EPISTEMIOLOGIC AL CONSILIERII
PSIHOPEDAGOGICE ………………………………………………………………………………………….. 16
2.1 Conceptul de consiliere psihopedagogică …………………………………………. 16
2.2 Psihoterapia………………………………………………………………………………….. 20
2.3 Factorii implicați în procesul de consiliere: ……………………………… 21
2.3.1 Familia……………………………………………………………………………… 21
2.3.2 Școala și instituțiile specializate …………………………………………… 24
CAPITOLUL III. INVESTIGAȚII CONCRETE ASUPRA PĂRINȚILOR CARE AU
COPII CU DIZABILITĂȚI ȘI ASUPRA CADRELOR DIDACTICE CARE
LUCREAZĂ CU ACEȘTI COPII ………………………………………………………………………….. 27
3.1. Metodologia cercetării ………………………………………………………………….. 27
………………………………………………………………………………………………………….. 29
3.2 Analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării: …………………29
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….. 52
ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………….. 54
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………. 61
2
INTRODUCERE
Întrucât persoanele cu dizabilități formează un grup foarte divers, care trebuie sa înfrunte
unele bariere extrem de variate, confruntându-se cu o stare de multiplu defavorizat, trebuie
acordata o atenție deosebită acestui segment, în special din prisma integrării, sub toate aspectele:
educaționale, profesionale, ocupaționale, comunitare.
Ca atare, este deosebit de important să li se asigure acestor persoane șanse egale de
participare la viața socială, specific unei societăți incluzive, în general, prin conștientizarea
responsabilității față de persoana cu dizabilități, la nivel de societate, de grup țintă sau de
familie, pentru sporirea gradului de integrare/participare socială a acestui segment de populație.
Această integrare trebuie să înceapă în cadrul familiei. Se spune , că părinții, sunt cei
care oferă copilului “cei șapte ani de acasă”, sunt cei care determină de cele mai multe ori
evoluția fiecărei persoane.
În studiul de față voi urmări și analiza,atât atitudinea părinților față de copiii cu
dizabilități cât și atitiudinea cadrelor didactice față de aceeași categorie de subiecți. Lucrarea are
ca scop reliefarea probemelor iscate de atitudinea părinților față de copii și găsirea unor
modalități pentru a le depăși. Copilul deficient are dreptul la o educație corectă si echilibrată atât
din partea părinților cât și a instituțiilor de educație, pentru a putea deveni membri integrați pe
deplin în comunitatea din care fac parte.
Lucrarea este structurată pe patru capitole. În prima parte a lucrării am structurat cadrul
teoretic necesar, prezentând sistematic deficiența de intelect, clasificarea dizabilității mintale și
descrierea afectivității copilului deficient.
În capitolul al II-lea m-am concentrat pe statutul epistemologic al consilierii
psihopedagogice, am definit noțiunile de consiliere și de psihoterapie, am enumerat și am
prezentat factorii implicați în procesul de consiliere psihopedagogică și în psihoterapie ( familia
și instituțiile de învățământ).
3
În capitolul al III-lea am încercat să determin, din aplicare a două chestionare și din
interpretarea datelor rezultate, care este atitudinea cadrelor didactice față de copii cu dizabilități,
dacă acești copii frecventează vreo instituție de învățământ, dacă participă la activități de
consiliere, dacă au înregistrat vreun progres în urma acestor activități și un în ultimul rând am
încercat să aflu modul în care un părinte se raportează la deficiența propriului copil
Îmi doresc ca această lucrare să aducă un plus de valoare informațiilor până acum
cunoscute, efortul depus constând în mare parte în îmbinarea și așezarea într-o formă cât mai
cuprinzătoare și mai pe înțelesul tuturor a părerilor și cercetărilor unor specialiști recunoscuți în
domeniu.
Pornind de la toate aceste considerații se justifică interesul, precum și motivația mea în
alegerea acestei teme atât de importantă și de actuală pentru timpurile noastre, pentru societatea
în care trăim.
4
CAPITOLUL I. FAMILIILE ȘI DIZABILITATEA – CONCEPTE
1.1 Dizabilitate, deficiența și handicap
Organizația Mondială a Sănătății a realizat două definiții ale termenilor de bază, în
ultimul sfert de secol. În anul 1980 a fost definit grupul terminologic “Deficiență – incapacitate –
handicap” care a guvernat timp de două decenii problematica domeniului. Definiția a fost
controversată și tot mai amplu criticată, în principal pentru faptul că era influențată predominant
de modelul medical, care nu reflectă în suficientă măsură drepturile omului.
Dizabilitate (engl.’disability’, franc.’incapacite’’) = inabilitate sau limitare în
desfășurarea activităților și a rolurilor definite social, așteptate de la indivizi în cadrul unui
anumit mediu fizic și social. ( E Paun, 1998, p. 71).
Potrivit lui E. Verza dizabilitatea -este rezultatul sau efectul unor relații complexe dintre
starea de sănătate a individului, factorii personali și factorii externi care reprezintă
circumstanțele de viață ale acestui individ.( E. Verza, p.14). De asemenea, dizabilitatea este o
situație fizică sau mintală care limitează mișcarea, receptarea sau activitatea unei persoane. Sunt
cauzate fie de anumite condiții de mediu fie de anumite deficiențe ( senzoriale, intelectuale
saufizice).
Handicapul = dezavantajul social rezultat din pierderea ori limitarea șanselor unei
persoane – urmare a existenței unei deficiențe sau dizabilități (incapacități) – de a lua parte la
viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai acesteia.( E. Verza, p. 14). El
rezultă din imposibilitatea sau incapacitatea de a răspunde așteptării sau normelor mediului
specific subiectului (Paun, 1998, p. 87-88) și se referă îndeosebi la dificultățile întâmpinate în
îndeplinirea unor funcții esențiale precum: orientarea, independența fizică, mobilitatea,
integrarea socială si profesională și autonomie economică.
„Handicapul este o funcție a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine
5
atunci când aceste persoane întalnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedică să
acceadă la diversele sisteme ale societății, disponibile pentru ceilalți cetățeni. Astfel, handicapul
rezulta din pierderea sau limitarea posibilităților de participare pe picior de egalitate, cu ceilalți
indivizi, la viața comunității“(Ph. Wood, 1982).
Se utilizează noțiunea de dizabilitate ca și echivalent pentru handicap deoarece,
dizabilitatea este un fenomen obiectiv ce este afectat la copil,“este o stare de anormalitate de
potențialitate restrânsă sau oprirea dezvolt ării cerebrale în urma căreia persoana atins ă este
incapabilă lamaturitate să se adapteze la medilsau la cerin țele comune astfel încât să-și mențină
existența fără ajutor extern”. (Verza, E. 2011, p. 32)
Handicapul reprzintă un dezavantaj pentru un anumit individ rezultând dintr-o deficiență
sau dizabilitate, care limitează sau previne împlinirea unui rol este norma pentru acel individ.
Deficiență – absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcții (anatomice,
fiziologice sau psihice) a individului, rezultând în urma unei maladii, unui accident sau a unei
perturbări, care îi împiedică participarea normală la activitate în societate (E. Verza, p. 13).
1.2 Deficiența de intelect
Deficiența mintală vizează întreaga personalitate a individului , pornind de la organizare,
structură până la dezvoltarea intelectuală, afectivă, motrică.
R. Zazzo ( 1979) definește deficiența de intelect ca fiind prima zonă a insuficienței
mintale -insuficiență relativă la exigențele societății, exigențe variabile de la o vârstă la alta-
insuficiență ai cărei factori determinanți sunt biologici și cu efect ireversibil în studiul actual al
cunoștințelor.
De-a lungul timpului au fost folosiți mai mulți termeni pentru a definii deficiența mintală.
De exemplu E. Seguin numea deficiența mintală drept arierație mintală, E. Kraepelin ca
oligofrenie, A.L. Luria – retard mintal iar Organizația Mondială a Sănătății ca fiind
insuficiență mintală.
E. A. Doll (1941) arată că deficiența mintală reprezintă o stare de subnormalitate mintală
ca urmare a unei opriri a dezvoltării, de origine constituțională, având un caracter esențialmente
incurabil, concretizându-se într-o stare de incapacitate socială ce se constată la maturitate.
Kurt Lewin încearcă elaborarea unei teorii dinamice a debilității mintale infantile. El
6
reduce pana la zero deosebirile dintre debil și normal și arată că aceste deosebiri nu sunt
esențiale. Deosebirile trebuie căutate în sfera afectivului. Din dinamica afectivă constatată,
Lewin deduce și cele mai importante caracteristici ale intelectului: deficiența de intelect,
cretinismul, mobilitatea intelectuală redusă și infantilismul. K Lewin consideră, de asemenea, că
cea mai importantă trăsătură a deficienților mintale este absența fanteziei.
Deficiența de intelect este determinată de o serie de factori cauzali precum moștenirea
genetică a individului, mediul din care provine, influențele educative. Alți factori implicați în
producerea aceste deficiențe sunt:
a)vârsta părinților ( prea fragedă sau prea înaintată),
b)anumite traume la nivelul creierului cu efecte asupra sistemului nervos central,
c)intoxicații cu diferite substanțe ( medicamente, substanțe chimice, droguri, alcool),
d)radiații
e)alimentația necorespunzătoare.
M. Chiva și Y. Rutschann în cartea coordonată de R. Zazzo numita “Deficiențe mintale”,
publicată în anul 1979 prezintă o clasificare a factorilor etimologici ai deficiențe mintale:
Factori ereditari ai deficienței mintale:
1.factori nespecifici: debilitatea endogenă sau familială;
2.factori specifici:
sindroame datorate unei aberații cromozomiale care afectează fie un
cromozom sexual fie un cromozom autozom. De exemplu sindroamele
Turner, Klinefelter sau hermafroditismul sunt produse de aberații apărute
la nivelul cromozomilor sexuali iar sindromul Down este produs de o
modificare genetică apărută la o pereche de cromozomi autozomi.
acest tip de factori determină apariția unor sindroame datorate unor
deficiențe specifice a genelor precum: ectodermoze congenitale
( determina apariția sclerozei tuberoase, a angiomatozei cerebrale), sau
disfuncții metabolice ( favorizează apariția idioției amaurotice, oligofrenia
fenilpiruvică, hipotiroidism, sindromul Apert sau epilepsie).
7
II.Factori extrinseci, care aparțin mediului:
a) prenatali:
infecții virale ale mamei ( pojar, rubeolă, gripă);
infecții bacteriene precum TBC sau sifilisul;
vârsta mamei;
radiațiile cu raze X sau UV;
incompatibilitatea factorului Rh.
b) perinatali:
sunt factori care intervin în timpul nașterii. De exemplu strangularea cu
cordonul ombilical, hemoragii la nivelul creierului ce determină
hematome sau traumatisme mecanice însoțite de leziuni ale sistemului
nervos central.
c) postnatali:
meningite,
encefalite,
intoxicații cu plumb sau monoxid de carbon,
leziuni cerebrale posttraumatice.
d) psihoafectivi.
1.3 Clasificarea deficienței de intelect:
Clasificarea este făcută de diverși autori în diverse forme. De exemplu Asociația
Americană de Psihiatrie arată că retardul mintal este caracterizat printr-o funcționare
intelectuală sub medie, un IQ de aproximativ 70 și cu debut înainte de 18 ani.
Asociația Americană de Psihiatrie clasifică deficiența mintală astfel:
a)retardare mintală ușoară cu un IQ între 50-55 și aproximativ 70;
b)retardare mintală moderată cu IQ cuprins între 40 și 50-55;
c)retardare mintala severă in cadrul căreia individul are un IQ cuprins între 20-25 și 40;
d)retardare mintală profundă cu un IQ sub 20.
8
De asemenea A. F. Tredgold clasifică deficiența mintală astfel:
a)“amentia primară” . Acest tip de deficiență se datorează eredității.
b)“amentia secundară” datorată condițiilor de mediu;
c)“amentia mixtă” ;
d)“amentia nediferențiată” fără o cauză anume.
Din punct de vedere psihomotric, deficiența de intelect poate fi clasificata, cu ajutorul
scării clasice Terman-Merill, astfel:
a)idioți ( IQ 0-24);
b)imbecili ( IQ 25+49);
c)debili ( IQ 50-69);
d)limitari ( IQ 70-79);
e)tardivi ( IQ aproximativ 90).
E. Verza (1998) clasifică deficiența mintală astfel:
a)intelect de limită – IQ 85-90;
b)debilitatea mintală – IQ 85-90;
c)handicap de intelect sever (imbecilitate) – IQ 20-50;
d)handicap de intelect profund (idioție) – IQ sub 20.
1.3.1 Intelectul de limita:
În această categorie sunt incluse persoanele care au un IQ cuprins între 80-85 și 90. Binet
si Simon considera că există un decalaj între vârsta mintală și vârsta cronologică de aproximativ
doi ani și jumătate la vârsta de 10 ani. Acest decalaj crește treptat odată cu înaintarea în vârstă și
va fi de 5 ani la vârsta de 15 ani. După această perioadă se produce o stagnare din punct de
vedere intelectual, astfel încât se ajunge la o dezvoltare a vârstei mintale de la 10 pâna la 13 ani.
Copii cu intelect de limită dau răspunsuri inegale ca nivel de realizare care se aseamănă
atât cu cele ale copilului normal, cât și cu cele ale debilului mintal.
Busemann, în cartea „Pszchologie des deficiences intelectualles” (1965, p.35) descrie
următoarele tipuri clinice ale copilului cu intelect de limită:
9
hipoactivitate generală;
hiperactivitate instinctuală, cu descrierea unor cazuri de dezvoltare dizarmonică a
personalității;
hiperactivitate motorie specifică în cazul copiilor insabili și hiperkinetici;
hiperactivitate emotivă specifică copilului timid, emotiv, inhibat;
încetineală în gândire, tulburări gnozice sau prosexice.(Busemann. A., 1965, p.35)
Persoanele cu intelect de limita sunt timide, manifestă o hiperactivitate motorie, sunt
inhibate, instabile din punct de vedere emoțional, prezintă încetineală în gândire, au lapsusuri, au
momente de vid mintal.
Indivizii cu intelct limitar întâmpină următoarele probleme: labilite emoțională, probleme
de orientare în spațiu, probleme cu coordonarea vizual-motrică; au dificultăți în ceea ce privește
relaționarea cu cei din jur; sunt subdezvoltați staturo-ponderal; pot avea anemie, rahitism,
tulburări motorii și de echilibru, hipoacuize, nu au încredere în sine și au o atitudine negativă
față de efort.
Aceste persoane au dificultăți în însușirea scris-cititului și a calcululi, prezintă tulburări
instrumentale, prezintă dificultăți în prelucrarea informațiilor dobândite, dificultăți în
actualizarea și aplicarea celor învățate. Cu toate acestea copiii limitari se pot încadra în
învățământul de masă.
Se constată că în cadrul unei activități de învățare, condusă din aproape în aproape, copiii
cu intelect de limită sunt capabili să folosească ajutorul primit, dând dovadă de plasticitate și
mobilitate nervoasă.
Copiii cu intelect de limită înțeleg lacunar sau imprecis sarcinile școlare, nu observă
cantitățile și le lipsește reversibilitatea în gândire. Prevăzând insuccesul școlar sau simțind
anxietatea, limitarul, își organizează greu energiile emoționale necesare realizări cu succes a
activității școlare. Anxietatea urmată de nesiguranță afectivă, influențează negativ, provocând
inhibiția școlară.
1.3.2 Deficienta mintală de gradul I:
Termenul de deficienta mintala a fost introdus de Dupre in anul 1909, având semnificația
de insuficiență mintală.
10
Din această categorie, a deficiențelor mintale, fac parte persoane al căror IQ este cuprins
între 50 și 85 și corespunde unei dezvoltări normale a vârstei cronologice între 7 și 12 ani.
În funcție de gradul insuficienței mintale, se disting 3 tipuri de debili mintali: severi
mijlocii și lejeri. Aceste persoane sunt educabile, pot exercita o profesie care presupune
automatisme ( zidar, cofetar, etc.).
Copiii debili mintali prezintă deficiențe ale analizei și sintezei, durata necesară acestor
procese este mai mare la debilii mintali decât la copiii normali. Ei desprind din imagini puține
detalii, fapt ce face ca percepțiile lor să fie insuficent de specifice. Debilii mintali desprind ușor
elementele periferice și cele delimitate de contur sau de culoare ( culoarea este o însușire care se
impune și este desprinsă cu mai multă ușurință față de forma sau materialul din care este
confecționat obiectul).
Cea mai frecventă tulburare a debililor mintali este imaturitatea afectivă. Această
tulburare face ca un copil cu debilitate mintală, la vârsta școlarității, să aibă manifestări
caracteristice preșcolarilor, în special din punct de vedere al emoțiilor și al sentimentelor.
Manifestările emotive trăite de acești copii sunt de cele mai multe ori foarte puternice în
raport cu cauza care le-a produs. De asemenea, indivizii cu deficiență intelectuală se confruntă
cu frici nejustificate.
Dar nu toți debilii mintal prezintă emoții explozive. Există și copii placizi. Aceștia au o
capacitate redusă de a stabili un contact afectiv adecvat atât cu copii de vârsta lor cât și cu adulți.
Debilii mintali prezintă un câmp perceptiv îngust. Acest lucru are drept consecințe
orientare în spațiu dificilă și reducerea capacității intuitive. Din imagini rețin foarte puține
detalii. Gândirea lor este reproductivă, stabilind mai ușor deosebirile decât asemănările. Din
punct de vedere al limbajului, acesta prezintă întârzieri. De exemplu primul cuvânt apare la
vârstă de 2 ani, vocabularul este limitat, sărac în cuvinte, în cadrul căruia predomină
substantivele. Debilii mintali au probleme în însușirea scris-cititului și a calculului până la
nivelelul clasei a V a.
11
1.3.3 Deficienta minatla de gradul II (imbecilitate sau handicap de intelect
sever):
Deficienta minatla de gradul II este caracteristică persoanelor care au un QI cupris între
50 și 20. Acest lucru face ca nivelul lor de dezvoltare să corespundă vârstei normale de la 3 la 7
ani.
Persoanele cu această deficiență prezintă o serie de caracteristici precum: hipertelorism,
gură de lup, motricitate slab dezvoltată, globi oculari proeminenți și urechi malformate.
Din punct de vedere al limbajului, imbecilii, își însușesc sistemul simbolic al acestuia.
V orbirea lor este imperfectă, agramată, vocabularul lor este sărac (își însușeșc doar câteva
cuvinte uzuale), nu-și însușesc scris-cititul iar pronunția lor prezintă tulburări de articulație.
Imbecilii au un comportament dominat de emotivitate excesivă. Această emotivitate este,
de obicei, rău controlată. Comportamentul lor este punctat de insecuritate, deoarece lumea li se
pare ca fiind ostilă.
Gândirea indivizilor cu handicap de intelect sever este concretă și situaționară. Imbecilii
sunt persoane labile, emotive care au o nevoie mai mare de securitate, au un comportament
necontrolat, cu reacții ostile frecvente, ceea ce face dificilă integrarea lor în societete.
Imbecilii nu reușesc sa-și însușească scris-cititul. Atunci când se întâmplă acest lucru,
deprinderea respectivă este mecanică și se bazează pe unele mecanisme de globalizare.
Deprinderea este parțială și prin urmare este imperfectă.
Afectivitatea lor este imatură și labilă. Imaginile părinților constituie singurul lor sistem
de referință , fiind singura experiență relațională. Unii copii cu deficiență mintală de gradul II
pot fi indiferenți , inactivi și izolați iar alții sunt emotivi, mai afectuoși și arată un atașament față
de persoanele care se ocupă de ei.
Memoria este slab dezvoltată, dar există și situații unde ea este excepțională ( idioți
savanți sau imbecili prodigioși).
“Idioții savanți – reprezintă cazurile cu o dizarmonie în dezvoltarea intelectuală și
prezență hipermneziilor mecanice, nefiind capabili să folosească datele evocate în structuri
suple, flexibile, originale. În literatura de specialitate sunt cunoscute cazuri de astfel de
deficienți, apți să realizeze mintal operații aritmetice rapide cu numere formate din mai multe
cifre, să recite după o singură lectură sute de versuri sau fragmente cu o structură complicată, să
12
reproducă desene sau fragmente muzicale comparabile cu originalul sau să discrimineze cu
ușurință diverse mirosuri.” (Gherghuț, 2001, p.174)
Persoanele cu deficiență mintală de gradul II pot prezenta manifestări psihotice (pot
comite crime) și au o medie de vârstă de 26 de ani. Persoanele cu handicap de intelect sever sunt
incapebile de a se conduce atât în relațiile cu lumea exterioară cât și cu ei înșiși. Au nevoie în
permanență de asistență, de tutelă și de supraveghere continuă.
1.3.4 Deficienta minatla de gradul III
Deficienta minatla de gradul III are un IQ sub 20 și o dezvoltare psihică corespunzătoare
vârstei normale de 3 ani.
Idioții utilizează doar reflexe condiționate și prezintă o serie de malformații craniene,
precum: bicefalii, anomalii dentare sau cifoscolioze. Își însușesc limbajul doar în forme foarte
simple (sunete).
Media de vârstă a persoanelor cu handicap de intelect profund este de 19 ani , prezintă o
mortalitate ridicată datorită rezistenței scăzute la infecții. Idioții prezintă o structură psihomotrica
rudimentară, cu balansări ale trunchiului, grimase și impulsuri motrice subite. Astfel, afectele,
tendințele sexuale, gesturile de trezire, proiecțiile în act sau emoții (plâns, râs) ramân simple acte
automate sau reflexe. Viața lor afectivă este legată de instincte primitive brutale, de aderență
narcisistă la corp.
Se disting 2 tipuri de idioție:
a)idioție completă unde individul prezintă doar instincte de conservare, nu-și însușesc
limbajul ( scot doar sunete nearticulate), comportamentul lor este alcătuit din acte pur
reflexe iar afectivitatea rămâne la nivelul pur autoerotic.
b)Idioție parțială, unde individul își însușește limbajul până la nivelul monosilabelor iar
afectivitatea lor are o tendință către anturaj.
Idiotul este incapabil să se îngrijească singur și de aceea are nevoie de supraveghere
permanentă. Copiii cu acest tip de deficiență reprezintă o adevărată problemă atât pentru
societate cât și pentru familie.
13
1.4 Afectivitatea copilului cu deficiență de intelect
,,Afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în
măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este, totodată, vibrația expresivă a
subiectului social în lumea sa", (Popescu- Neveanu, P., apud. Zlate, M. 2000)
În lucrările de specialitate problema afectivității este tratată în strânsă legătură cu aceea a
personalității, în special în legătură cu aspectele caracteriale. Afectivitatea este modificată prin:
organizarea deficitară generală a structurilor și funcțiilor neuropsihice.
autonomie marcantă a structurilor psihice, cu predominarea structurilor energetice;
dezorganizarea mecanismului neuroendocrin;
dereglarea mecanismului neuroendocrin.
slaba corticalizare care dă o nediferențiere a comportamentului emoțional.
structura axiologică a comportamentului emoțional care prezintă o slabă forță de
integrare valorică.
Kurt Lewin evidențiază primitivitatea și infantilismul, ca trăsături ale afectivității la
deficienții mintal, Aceste trăsături sunt strâns legate de mobilitatea redusă și concretismul
gândirii, precum și cu lipsa de imaginație și absența fanteziei.
Gheorghe Radu (2000, p. 60) considera că, „în legatură cu structura afectivă a
defieienților mintal, s-ar putea vorbi de o heterocronie a proceseior afective, fiind mai bine
păstrate elementele primare, bazale ale afectivității, pe fondul trăsăturilor de specificitate,
procesele afective superioare fiind mai puțin structurale. Numărul limitat al manifestărilor
afective, mai ales a celor superioare, este efectul diminuării funcțiilor subcorticale, care duce la
sărăcirea proceselor afective, atât cantitativ, cât și calitativ” .(Radu, 2000, p.60)
Afectivitatea deficientului mintal este legată de procesul de motivație existențială. O
caracteristică de bază care definește afectivitatea deficientului mintal este starea conflictuală.
Inserția socială a deficientului mintal, din cauza tulburărilor procesului de formare a eu-lui
creează totdeauna o stare conflictuală. De aceea, un dintre caracteristicile de bază care definesc
formula afectivității deficientului mintal este starea conflictuală (Păunescu C. ,1977).
14
Cea mai întâlnită stare conflictuală o reprezintă criza de afect. Crizele de afect sunt
descărcări puternice ale afectelor primare, manifestate prin agitație motorie, țipete violență,
automutilare.
Se mai întâlnesc și :
forme de mânie și furie pe fondul unei afectivități crescute,
dezgust,
crize de râs sau de plâns fără motiv,
teamă,
comportament de apărare,
refuz,
negativism.
Insecuritatea afectivă este o altă particularitate a copiilor cu deficiență de intelect.
Această particularitate face ca deficientul mintal aflat la vârsta școlarității să aibă
comportamentul unui preșcolar ( din punct de vedere al emoțiilor și al sentimentelor).
Confabulația este o altă particularitate a deficientului mintal și este întâlnită în special în
cadrul relațiilor de învățare. Confabulația este un mijloc de evaziune în fața unor situații care îl
suprasolicită pe deficient.
Minciuna este un alt fenomen caracteristic deficientului mintal. Comportamentul
mincinos vine din frustrare dar și din lipsa criteriilor logice de comparare a faptelor și a
evenimentelor.
O altă particularitate a deficientului mintal o reprezintă vagabondajul. Formele cele mai
întâlnite de vagabondaj specifice deficientului mintal sunt de natură imitativă, adică prin
captarea acestora de către indivizii cu tulburări de comportament care îi antrenează pe deficienți
în acțiuni ce necesită o deplasare în spațiu.
15
CAPITOLUL II. STATUTUL EPISTEMIOLOGIC AL CONSILIERII
PSIHOPEDAGOGICE
2.1 Conceptul de consiliere psihopedagogică
Consilierea reprezintă o acțiune complexă prin care “se urmărește sugerarea modului de a
proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situație dată sau în general,
în viață și în activitatea cotidiană “ ( Tomșa, 1999, p.23).
Consilierea psihopedagogică reprezintă un demers calificat, organizat pe principii
științifice, ce permite acordarea unei asistențe de specialitate acelor persoane implicate în
procesul educațional (elevi, studenți, cadre didactice, părinți, diriginți, directori de instituții
educaționale), care întâmpină anumite dificultăți (Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., 2003, p. 192);
Consilierea este un proces în care un profesionist stabilește o relație bazată pe încredere
cu o persoană care are nevoie de sprijin. Are ca scop familiarizarea beneficiarului cu problemele
conexe muncii: relații de echipă, comunicare, administrarea bugetului, etc. Această relație
asigură exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă și oferă sprijin în
clarificarea sensurilor fundamentale pe baza cărora se pot formula soluții.( Plosca, 2001)
Consilierea presupune existența unei persoane care are temporar sau permanent rolul de
consilier și care oferă sau acceptă în mod explicit să acorde timp, atenție și respect uneia sau mai
multor persoane, cu rolul temporar de client. ( Călineci, 2008)
Beneficiarii consilierii si psihoterapiei sunt persoanele cu dizabilităti care primesc
serviciile specializate ale medicilor, psihologilor , psihopedagogilor si asistentilor sociali în
centrele specializate pentru această activitate.( Călineci, 2008)
Sarcina consilierii este de a oferi clientului oportunitatea de a explora, descoperi și
clarifica moduri de a trăi valorificându-și resursele, ceea ce conduce la sentimentul de bine
interior. (Asociația Britanică pentru Consiliere, 1991)
Consilierea psihopedagogică are ca scop fundamental sprijinirea clientului pentru ca
16
acesta să devină capabil să se ajute singur, să se înțeleagă atât pe sine însuși, cât și realitatea
înconjurătoare.(Tomșa, 1999, p. 23)
Ca activitatea de consiliere să fie eficientă este nevoie să existe o colaborare permanentă
între familie, școală, serviciile specializate și cu agenții economici. Prin procesul de consiliere
se încearcă o schimbare voluntară a atitudinilor și a comportamentului celui consiliat.
Scopul fundamental al consilierii psihopedagogice îl reprezintă sprijinirea clientului
(elev, cadru didactic sau părinte) pentru ca acesta să poată să se ajute singur, să se înțeleagă , să
se accepte și să înțeleagă realitatea înconjurătoare.
Consilierea integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carls Rogers. În cadrul ei
problemele psihice nu sunt apreciate ca fiind tulburări sau deficiențe, ci ca parametrii ai nevoii
de cunoaștere pe sine, de dezvoltare și de adaptare.
Consilierea vizează și persoanele normale, acre nu prezintă tulburări de personalitate sau
psihice. Ea ajută persoana în cauză să facă față eficient stresului cotidian și să-și îmbunătățească
calitatea vieții. Prin urmare, sarcina consilierului este de a învăța persoana consiliată să-și
valorifice potențialul existent și să-și dezvolte resurse noi de adaptare.
Consilierea se focusează pe prevenirea problemelor care pot împiedica funcționarea
armonioasă a individului. De asemenea consilierea mai promovează starea de bine prin
funcționarea optimă a individului din punct de vedere mental, fiziologic, somatic și spiritual.
Ea îl ajută pe individ să se dezvolte în plan personal prin acțiuni ce vizează cunoașterea
de sine, imaginea de sine sau controlul stresului. Consilierea are caracter formativ, axându-se , în
principal, pe dezvoltarea unor abilități practice ce urmăresc optimizarea și dezvoltarea personală
sau adaptarea cât mai eficientă la mediu a persoanei consiliate.
Consilierea pune la dispoziția individului instrumentele necesare pentru a-și depăși
dificultatea. Este orientată spre prezent și viitor , fiind un proces de scurtă durată.
Literatura de specialitate identifică mai multe tipuri de consiliere (A. Băban,
2001, C. Zdrehuș, 2004):
„psihologica – consiliere suportiva, de criza, de dezvoltare personala – asista persoanele
aflate in dificultate ; implica metode, tehnici si cunostinte de specialitate (imprumutate
din psihoterapie) ; isi propune nu doar alinarea suferintelor, ci si prevenirea consecintelor
negative din punct de vedere social, psihologic, medical ; se adreseaza omului normal din
punct de vedere psihic, dar care, in anumite momente ale vietii intampina dificultati
(deces, abandon, divort etc.) ; se adreseaza si celor care doresc sa se cunoasca si sa se
17
dezvolte prin invatarea unor abilitati si atitudini flexibile si eficiente (comunicare,
sensibilitate etc.) ;
informațională : un tip de consiliere prin care se oferă informații pe domenii/teme
specifice ; în cazul când aceste informații sunt furnizate cu ajutorul tehnologiei
informatice, se discută despre consiliere on-line, computerizată sau asistată de
calculator
educațională : ansamblu de acțiuni ce vin în sprijinul copiilor, al adolescenților, al
părinților și educatorilor, explicând motivele delincvențelor, ale abaterilor
comportamentale, ale deficiențelor relaționale din familie și ale problemelor de învățare
și căutând împreună cu acestia rezolvări comune ; oferă repere psiho-educaționale pentru
sănătatea mentală, emoțională, fizică, socială și spirituală a copiilor și adolescenților ;
consiliere maritală: formă de asistență psihologică acordată familiei, care, spre deosebire
de terapia maritală, poate fi considerată mai limitată ca scop, deoarece pune în discuție
numai un conflict particular legat de problemele imediate ale familiei (de exemplu,
creșterea unui copil); ajutorarea partenerilor în a face față mai eficient problemelor de
cuplu (I. Mitrofan, 1991)
consiliere pastorală: consiliere din perspectivă religioasă, un proces de asistare
psihologică realizat de către preot în parohia sa religioasă; vizează acordarea de asistență,
suport persoanelor descurajate, dezvoltarea toleranței în relațiile cu semenii, acordarea de
asistență în autocunoaștere, înțelegerea propriului comportament potrivit legii creștine,
acceptarea responsabilităților
consilierea carierei/vocationala este, alături de celelalte tipuri de consiliere, o activitate
care îi ajută pe elevi să-și cunoască capacitățile, competențele și resursele de care dispun
în vederea alegerii unei profesii, ținând cont de piața muncii și de problemele acute ale
vieții.” (A. Băban, 2001, C. Zdrehuș, 2004)
Caracteristici ale consilierii:
se adresează tuturor persoanelor aflate în diverse stadii ale formării personalității și
are la bază un model psiho-educațional al formării personalității.
Promovează schimbări evolutive în atitudinile și comportamentul persoanelor
consiliate astfel încât individul să poată să facă față cu succes activităților vieții.
Consilierea are două dimensiuni : o dimensiune psihologică în care individului i se oferă
sprijin și îndrumare pentru funcționarea adaptativ-integrativă a personalității și o dimensiune
educativă care vizează unele schimbări în atitudinile și comportamentele oamenilor.
18
Obiectivele consilierii vizează ca persoana consiliată să ajungă să se cunoască pe sine, să-
și identifice propriile interese, să-și dezvolte o imagine de sine pozitivă, să-și dezvolte capacități
de autodirijare și rezolvare a problemelor proprii.
De asemenea, consilierea mai vizează și menținerea unei stări normale de sănătate fizică
și psihică, ameliorarea relațiilor individului cu colegii, părinții, etc.
Consilierea poate fi atât individuală, cât și de grup.
Consilierea individuală reprezintă interacțiunea dintre consilier și client. În cadrul acestor
ședințe consilierul ajută clientul să-și rezolve anumite probleme emoționale sau sociale.
Consilierea individuală se desfășoară în ședințe care sunt confidențiale.
Consilierea de grup este o interacțiune între consilier și un grup de indivizi care au o
problemă comună sau aceleași interese. Ea vizează crearea unui mediu în cadrul căreia indivizii
pot obține informații necesare pentru a-și forma atitudini pozitive.
Pentru o persoană cu deficiențe, consilierea este esențială. Ea ajută persoana în cauză să
se integreze în societate. Această integrare are la bază interacțiunea dintre persoanele cu
dizabilități și cele normale. Relațiile dintre cele două categorii de persoane sunt influențate de
atitudini de respect, de stimă, pe care trebuie să se bazeze.
Integrarea presupune și egalitatea de șanse în realizarea accesului la educație și de
participare la viața socială. Integrarea persoanelor cu dizabilități alături de persoanele normale le
oferă puncte de sprijin care îi va ajuta să se integreze în societate și să aibă succes în viată.
19
2.2 Psihoterapia
Procesul de consiliere poate trece într-unul de psihoterapie, iar cel de psihoterapie poate
conține elemente specifice consilierii.
„Diferențele dintre cele dou ă domenii pot fi operate dup ă următoarele criterii:
a)obiective;
b)gradul de severitate a problemelor subiectului;
c)natura problemelor subiectului;
d)metode și tehnici” (Georgescu, M., 2009, p.21)
Psihoterapia se definește ca acțiune psihologică sistematică, planificată și intențională,
fundamentată pe un sistem teoretic, exercitată de către un psihoterapeut calificat. Obiectivul
principal al psihoterapiei constă în a opera modificări în cadrul personalității subiectului care să
aibă drept consecință adaptarea eficientă a acestuia la mediul familial, social,profesional.
(Georgescu, M., 2009, p. 22)
Norbert Sillamy definește psihoterapia ca aplicare metodică a unor tehnici psihologice
determinate, pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane. (Sillamy, 1996, p. 253)
Psihoterapia este centrată pe patologie (nevroze) pe trecut, pe reconstrucție și pe o problematică
profundă.
Metoda de psihoterapie, are la bază anumite tehnici și se sprijină pe comunicarea verbală
într-o relatie de ajutorare dintre pacient si terapeut, în scopul ameliorării simptomelor sau
îmbunătătirea adaptării sociale.
„Consilierea și psihoterapia au în comun atât un anumit spațiu teoretic, cât și unele
tehnici. Diferența dintre cele două domenii este graduală: consilierea diferă de psihoterapie prin
nivelul scăzut de severitate a problemelor cu care se confruntă subiectul.”(Georgescu, M., 2009,
p. 23)
Thorne F. C. consideră consilierea o formă de susținere psihologică similară
psihoterapiei, pentru persoanele normale cu anumite probleme de viață [Apud 17, p.285].
Cercetătorii Camus J. și Pagniez P. consideră că psihoterapia este ansamblul de metode prin care
acționăm asupra spiritului bolnav sau asupra copilului / bolnavului prin intervenția spiritului.
[Apud 17, p.175].
20
2.3 Factorii implicați în procesul de consiliere:
Ca activitatea de consiliere să fie eficientă este nevoie să existe o colaborare permanentă
între familie, școală, serviciile specializate și agenții economici. Prin procesul de consiliere se
încearcă o schimbare voluntară a atitudinilor și a comportamentului celui consiliat.
Scopul fundamental al consilierii psihopedagogice îl reprezintă sprijinirea clientului
(elev, cadru didactic sau părinte) pentru ca acesta să poată să se ajute singur, să se înțeleagă , să
se accepte și să înțeleagă realitatea înconjurătoare.
2.3.1 Familia
Familia este un grup de persoane constituit pe baza unor legături de căsătorie, de sânge,
care trăiesc sub același acoperiș și a cărei funcție esențială este asigurarea securității membrilor
săi și educarea copiilor.
Pentru orice copil familia constituie factorul primordial al formării sale. Familia este
cadrul în interiorul căreia , copilului, îi sunt satisfăcute nevoile bio-psiho-sociale și spirituale.
Părinții sunt pentru copii cea mai puternică sursă de învățare, de sprijin afectiv și de securitate.
Mediul social este determinat de condițiile economice, materiale, culturale, educaționale și
comportamentale ale membrilor săi.
Mihai Jigău în cartea „ Consilierea carierei” afirmă că „familia pate fi sau deveni pentru
copil un factor al dezvoltării personalității, un model imitat, un refugiu permisiv sau un câmp de
confruntări, o zonă adogmatismului agresiv, a inflexibilității și a autoritarismului.”(Jugău, M.,
2001, p.174)
P. Petroman (1995, p. 19) familia reprezintă: ”o formă de interacționare și
intercomunicare totodată de interrelaționare dintre: soț-soție, aceștia și părinți, copii, frați și
surori”.
Smith Raymond T. (1968, p. 303) înțelege prin familie „un grup corezidențial, ce
cuprinde un cuplu căsătorit și copiii săi, toți locuind separat de alte rude.”
De asemenea părinții trebuie să joace rolul de mdiator între copii și persoanele străine.
Reacțiile părinților în fața unui copil cu deficiențe capătă o importanță majoră. Ei reacționează
21
fie prin supraprotecție, fie prin acceptare sau prin negare, fie prin respingere.
Părinții echilibrați sunt cei care acceptă rapid dizabilitatea copilului, se maturizează și
caută soluții pentru a rezolva sau a îmbunătăți situația copilului lor. După ce cunosc diagnosticul
ei își organizează viața în funcție de nevoile copilului lor.
Acești părinți știu ce este necesar, ce trebuie oferit și ce așteptări să aibă de la un copil cu
dizabilități. Ei știu că înainte de toate obligațiile pe care le au față de acești copii, ei trebuie să fie
în primul rând părinți, trebuie să-l iubească, să-l ocrotească și să-l accepte așa cum este.
Părinții echilibrați joacă un rol important în relația copil-societate. În cadrul familiei
copilul cu deficiențe are drepturi egale cu ceilalți membrii. Dacă acest copil ajunge să se simtă
egal cu toți membrii familiei, el va avea aceeași atitudine și în relația cu societatea. Prin urmare,
putem afirma că familia este cea care-i oferă oportunitatea de a se integra în lume și de a se
obișnui cu situația în care se află.
Părinții echilibrați sunt calmi, deschiși și își manifestă frecvent dragostea. Ei zâmbesc
des, își încurajează copiii, nu critică excesiv, nu îi pedepsesc sau îi amenință. Copii lor sunt
atenți, prietenoși, cooperanți și stabili emoțional.
Copiii cu dizabilități trebuie să primească același tratament ca și restul familiei. Ei nu
trebuie să monopolizeze dragostea părinților chiar dacă au nevoie de îngrijire specială.
Atitudinea părinților față de copilul cu dizabilități influențează direct relațiile dintre copil și
anturajul său și face ca acest anturaj să-i accepte dificultățile.
Acolo unde este cazul, familia îl implică pe individ în activitățile gospodărești, îi
stimulează abilitățile fizice și sociale ale copilului. Dacă mediul familial este unul calm și
plăcut, atunci și copilul cu dizabilități va fi mai cooperant, stabil emoțional și mai prietenos.
La polul opus, sunt părinții indiferenți. Ei au o atitudine față de copiii cu dizabilități de
nepăsare, de lipsă de interes. Manifestările lor față de copil vor fi lipsite de afecțiune, de
respingere sau de suprasolicitare a individului.
Prin urmare acești copii se vor confrunta cu o mulțime de probleme pe care nu le pot
depăși dacă nu sunt ajutați. Ca urmare a acestor eșecuri repetate, apare sentimentul de
inferioritate care va fi trăit atât de intens, devenind traumatizant.
Pe lângă aceste probleme, copilul cu dizabilități se poate confrunta și cu lipsa de
afecțiune atât din partea părinților cât și din parte celorlalți membrii ai familiei. De regulă,
părinții indiferenți îi ignoră pe copii, ăi pedepsesc, îi ceartă frecvent, sunt reci și ostili.
22
Climatul familial este unul tensionat, cu certuri frecvente, iar copilul ia parte la aceste
discuții. De asemenea, această categorie de părinți compară copilul cu deficiențe cu frații sau
surorile sănătoase din punct de vedere medical și îl ridiculizează.
Ei consideră copilul „ ca toată lumea” și cer rezultate asemănătoare fraților săi. În acest
caz apare suprasolicitarea care are drept consecință eșecuri demoralizatoare pentru copil.
Când acești copii nu-și duc sarcinile până la capăt, părinții devin asprii , reproșându-le
aceste lucruri și apoi pedepsindu-i aspru. Aceste lucruri le accentuează sentimentul de neputință,
de inutilitate în fața efortului.
În cazul familiilor cu copii cu dizabilități atitudinea de respingere se manifestă sub forma
negării oricărei calități sau valorii a copilului. El este veșnic marginalizat și ignorat. De cele
mai multe ori părinții indiferenți consideră că nu au niciun fel de obligații față de copilul lor,
chiar și în fața legii ei își declină această responsabilitate.
O altă categorie de părinți o reprezintă ce supraprotectivi. Supraprotecția părinților
împiedică copilul să-și dezvolte independența și respectul de sine.
De multe ori, părinții, simțindu-se vinovați devin exagerat de atenți și transformă copilul
într-o persoană dependentă și nesigură. Pentru copiii cu dizabilități situația este și mai dificilă,
de cele mai multe ori ei nu sunt implicați în activitățile familiei.
Astfel copilul va deveni o persoană retrasă, singuratică care atunci când se va confrunta
cu greutățile vieții nu va fi capabil să le facă față, deoarece nu a fost învățat cum să facă acest
lucru.
Mai sunt și părinții autoritari, care își transformă copiii în marionete, care trebuie să
respecte cu strictețe regulile impuse de părinți. Un astfel de comportament din partea părinților
duce la apariția unui copil a cărui capacitate de decizie și acțiune este puternic redusă.
O formă particulară de atitudine autoritară apare în relația dintre părinți și adolescenți.
Părinții continuă să îi considere pe tinerii copii, neputând accepta ideea maturizării lor. În acest
caz, răspunsul copilului este violența, ce determină o deteriorare a legăturilor afective cu familia.
O altă categorie o reprezintă părinții inconsecvenți care oscilează de la indiferență la
tutelă. Acești părinți prezintă instabilitate emoțională, nesiguranță și sunt incapabili de a opta
ferm pentru o anumită atitudine.
De cele mai multe ori copilul cu deficiențe este crescut și îngrijit de alți membrii ai
23
familiei. Astfel, ei sunt crescuți într-un mediu care este lipsit de metode stabile. În consecință,
copilul devine nesigur și ușor de influențat de persoane rău intenționate.
Preocuparea excesivă părinților cu privire la dizabilitatea copilului duce la perturbarea
întregii activități a familiei. De cele mai multe ori acești copii sunt neglijați. Sunt și părinți care
văd doar aspectul de infirmitate și , în consecință, alinta foarte mult copilul. Prin urmare, acești
copii vor dezvolta o serie de trăsături negative ale personalității.
Există și părinți care nu doar că își izolează copilul ci ajung chiar ei să trăiască izolat.
Acest lucru este greșit și are consecințe negative atât pentru părinți cât și pentru copil.
Este obligatoriu ca părinții să înțeleagă necesitatea integrării copilului deficient mintal,
într-un proces de reeducare. Acest lucru trebuie făcut cât mai devreme posibil și este de preferat
ca el să înceapă în familie. Succesul în munca de reeducare și recuperare a copilului este strâns
legată de satisfacerea nevoilor afective ale acestuia.
De cele mai multe ori copilului cu deficiență de intelect face progrese mai mari datorită
acestui lucru. În această direcție însă, este nevoie să se o anumită măsură. Răsfățul său alintatul
excesiva a copilului cu deficiență, constituie obstacole importante în munca de reeducare.
2.3.2 Școala și instituțiile specializate
Școala joacă un rol esențial atât prin structurile sale, tipul de programă, cât și prin
diversitatea domeniilor de activitate, a ariilor curriculare, a acțiunilor specifice de consiliere
psihopedagogică.
Conform raportului Unicef (2013, p. 42) „sistemul educațional din România creează
dezavantaje majore pentru persoanele cu dizabilități. Astfel, incidența neșcolarizării și a
abandonului timpuriu este de șapte ori, respectiv de două ori mai mare, pentru persoanele cu
dizabilități față de populația generală.” (UNICEF, 2013, p. 42)
Copiii care au deficiențe și/sau dizabilități pot întâmpina dificultăți în sistemul
educațional: nu au acces în clădirea școlii, sau curriculum școlar este inaccesibil. Dar acestea nu
sunt explicabile prin deficiență copilului ci prin sistemul educațional în sine: proiectare pentru
anumite grupuri de copii, sărăcia strategiilor de predare- învățare, profesori insuficient pregătiți,
mediul sărac și inadecvat, etc.
24
În educația copiilor cu dizabilități este necesar ca abilitățile să se implice și să
recunoască, să apere principiul șanselor egale în educație. În România există un sistem de
instituții al căror personal este deficitar atât din punct de vedere al numărului cât și al pregătirii
de specialitate. La noi în țară copilul deficient este plasat de la o instituție la alta. Acest lucru
duce la pierderea sentimentului de apartenență la o familie.
Astăzi în educație , se conturează două tendințe opuse referitoare la integrarea copiilor cu
dizabilități . O tendință este cea de integrare , care presupune plasarea copilului deficient într-o
școală de masă. La polul opus se află tendința de segregare, în cadrul căreia copilul cu deficiente
este integrat într-o școală specială.
Dificultățile care apar în procesul de integrare a acestor copii țin în special de modul
nostru de a percepe acest proces. Integrarea se referă la relația dintre societate și individ. Ea are
mai multe niveluri printre care cele mai importante sunt:
integrarea socială vizează relațiile care se stabilesc între persoanele cu dizabilități și
societate (vecini, colegi, etc.);
integrarea fizică prin care persoanelor cu deficiențe le sunt satisfăcute nevoile de bază
ale existenței lor;
integrarea funcțională presupune asigurarea accesului acestor persoane la utilizarea
serviciilor oferite de societate;
integrarea personală vizează dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu alte persoane
importante
integrarea în societate are în vedere asigurarea egalității de șanse și drepturi egale pentru
persoanele cu dizabilități.
Pe lângă aceste forme de integrare este nevoie să existe planuri de intervenție care trebuie
implementate cât mai timpuriu. Reușita acestor programe depinde în mare măsură de vârsta
copilului. Copiii ci dizabilități se adaptează mai greu la relațiile cu societatea. De aceea, părinții
trebuie să joace un rol de mediator între copil și celelalte persoane. Deci, familia este mediul în
care personalitatea copilului se dezvoltă armonios.
Din cauza deficienței de care suferă, aceste persoane sunt de regulă respinse de societate.
Acești indivizi sunt obligați să renunțe la ajutorul societății cu instituțiile sale și trăiesc în sânul
familiei-problemă, care nu este interesata de bunăstarea copilului.
Accesul la educație al acestor copii nu trebuie să fie limitat de etnie, de cultura sau de
religia individului. De aceea, noi trebuie să evităm discriminările sau etichetările sociale.
25
Trebuie să-i acceptăm așa cum sunt și să le încurajăm progresele.
Școala trebuie să fie un mediu important de socializare. Integrarea școlară a copilului cu
dizabilități presupune ca elevul să aibă o atitudine pozitivă față de școala pe care o frecventează.
În școală, copilul cu deficiențe, face parte din grupul de elevi slabi sau indisciplinați. Ei
încalcă foarte des regulamentul școlar și este mereu sancționat de către profesorii sau îngrijitori.
De cele mai multe ori, copilul deficient se simte marginalizat sau chiar exclus atât de profesori
cât și de ceilalți copii. Prin urmare, orice proces de readaptare a unui astfel de copil trebuie să
țină cont de anumite măsuri care favorizează autonomia sa și care-i asigură integrarea socială.
În momentul în care copiii cu deficiențe este încadrat într-o școală specială majoritatea
părinților sunt nemulțumiți de progresele pe care aceștia le fac. De aceea, școala trebuie să aibă
inițiativa informării familiei în problemele muncii la această vârstă cu copiii cu deficiență
mintală. Preocupările părinților pentru copilul deficient perturbează întreaga activitate a familiei.
Eșecurile școlare și stabilitatea unor relații cu cei din jur duc, de cele mai multe ori, la
interiorizare, la izolare, neîncredere în ceilalți și nervozitate excesivă. Aceste situații duc la o
slabă colaborare cu celelalte persoane, la atitudini negative față de colectiv și față de activități,
la agresivitate. De aceea, cadrele didactice trebuie să fie primele care să sprijine copiii cu
deficiențe. Ei trebuie să îi ajute să-și formeze comportamentele și abilitățile necesare care să le
permită integrarea socio-profesională. Această acțiune trebuie să aibă la bază și sprijinul familiei.
Fără această susținere procesul de integrare a acestor persoane este aproape imposibil.
Cadrele didactice au datoria de a spori încrederea în forțele proprii, de a sprijini copiii în
situațiile dificile, de a le oferi un model de comportament la care copiii să aspire. În momentul în
care copilului cu dizabilități intelectuale îi sunt stimulate permanent activitatea intelectuală și cea
afectiv-volitivă, acesta beneficiază de un confort psihic care împiedică apariția abaterilor
comportamentale.
În concluzie, integrarea școlară a copilului ci dizabilități presupune:
consolidarea unei motivații puternice, care susține efortul copilului în munca de învățare;
situație în care copilul sau tânărul, poate fi considerat un colaborator, la acțiunile
desfășurate pentru educația sa;
corespondența totală între solicitările formulate de școală și posibilitățile copilului de a le
rezolva;
existența unor randamente la învățătură și în plan comportamental, considerate normale,
prin raportarea la posibilitățile copilului sau la cerințele școlare.
26
CAPITOLUL III. INVESTIGAȚII CONCRETE ASUPRA
PĂRINȚILOR CARE AU COPII CU DIZABILITĂȚI ȘI
ASUPRA CADRELOR DIDACTICE CARE LUCREAZĂ CU
ACEȘTI COPII
3.1. Metodologia cercetării
Problema de cercetare
Această cercetare își propune să investigheze în ce măsură activitățile de consiliere
psihopedagogică și psihoterapia influențează modul de integrare socială și educațională a
copiilor cu dizabilitate mintală.
Ipoteze:
1.Se presupune că, acei copii cu dizabilitate mintală care participă la ședințe de
consiliere psihopedagogică și de psihoterapie , au un randament mai ridicat în
ceea ce privește integrarea lor socială și școlară, față de aceeași categorie de
copii care nu beneficiază de aceste activități;
2. Se presupune că existența unui copil cu dizabilități în familie produce un grav
traumatism asupra părinților, modificări importante în viața lor cotidiană,
modificări ale aspirațiilor , ale propriilor valori și a imaginii lor de sine.
Obiective:
O1. Investigarea opiniei părinților cu privire la efectele pe care le au activitățile de
consiliere psihopedagogică asupra copiilor cu dizabilități;
O2. Identificarea consecințelor pe care le are dizabilitatea copilului asupra vieții și
activității profesionale a familiei;
O3. Identificarea atitudinii părinților față de existența unui copil cu deficiente mintale în
familie;
O4. Identificarea atitudinii cadrelor didactice față de copiii cu dizabilități mintale
27
Instrumente de cercetare:
a)metode teoretice: cercetarea teoretică a surselor, conceptelor, sinteză teoretică,
interpretarea grafică a conceptelor și a ideilor;
b)metode experimentale: chestionarul;
c)metode de analiză: statistică, interpretarea calitativă și cantitativă a rezultatelor
cercetării.
Eșantionul cercetării:
Ancheta pe bază de chestionar:
Această metodă a avut ca scop identificarea atitudinii pe care o au părinții și cadrele
didactice față de copilul cu dizabilități . Cercetarea s-a desfășurat pe un număr total de 60 de
subiecți ( 40 de părinți care au copii cu dizabilități și 20 de cadre didactice) .
S-a aplicat părinților un chestionar ( Anexa 1) vizând atitudinea lor față de problema cu
care se confruntă . Pe baza acestui chestionar am încercat să aflu care este părerea părinților
cu privire la calitatea educației de care beneficiază copii lor,cât de implicat este personalul
educațional sau cât de mult îi ajuta pe copii faptul ca merg la ședințe de consiliere sau la
psihoterapie Chestionarul aplicat părinților cuprinde 24 de întrebări închise. Pentru completarea
chestionarului subiecții au fost rugați să aleagă o singură variantă de răspuns.
Al doilea chestionar (Anexa 2) a fost aplicat pe 20 de cadre didactice (în special cadrelor
didactice din învățământul special) atât din mediul rural cât și din mediul urban. Pe baza acestui
chestionar am încercat sa aflu care este atitudinea cadrelor didactice față de copiii cu dizabilități,
în special față de copiii cu deficiență de intelect. Chestionarul are 14 întrebări, dintre care 13
sunt întrebări închise și una este deschisă. Pentru întrebările închise, subiecții au fost rugați să
aleagă o singură variantă de răspuns.
28
3.2 Analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării:
Chestioar 1
Chestionarul a început cu o serie de întrebări care vizau informații despre respondenți
( vârstă, sex, mediu de proveniență).
1.Vârsta:
Fig. 1: Vârsta
Primul chestionar a fost aplicat pe părinți care au copii cu dizabilități. Aceștia au , în cea
mai mare măsură (55%), vârsta cuprinsă între 31 și 40 de ani.
2.Nivelul de educație:
Peste 70% dintre persoanele chestionate au răspuns că au studii liceale, 15% au
specificat că au terminat o facultate și aproximativ 4% au spus că au terminat 10 clase.
3.Mediul de proveniență:
29Varsta
5%15%
55%25%
sub 25 de ani 25-30 de ani 31-40 de ani peste 40 de ani
64% dintre persoanele chestionate au răspuns că provin din mediu urban și 36% provin
din mediul rural.
4.Ideea de dizabilitate vă provocă o stare negativă?
Ideea de dizabilitate vă provocă o stare negativă?
81%19%
NuDa
Fig. 3: Atitudinea părinților față de dizabilitate
La această întrebare 80,9% dintre respondenți au spus ca termenul de „dizabilitate” le
produce o stare negativă și prin urmare nu au acceptat ideea că ar putea avea un copil cu
dizabilități. Doar 19 % dintre subiecți au răspuns ca această noțiune nu le produce o stare
negativă.
30Mediu de provenienta
64%36%
Urban Rural
Fig. 2: Mediul de proveniență
5. Cât de ușor ați acceptat faptul că aveți un copil cu dizabilități?
2. Cât de ușor ați acceptat faptul că aveți un copil cu
dizabilități?
4%8%
19%
57%12%
Foarte ușorUșorModeratGreuFoarte greu
Fig. 4:
Atitudinea față de existența unui copil cu dizabilități
Din diagramă reiese faptul că 57% din persoanele chestionate au afirmat că au acceptat
foarte greu ideea de a avea un copil cu dizabilități. Chiar și în momentul în care, în viața lor, a
apărut un astfel de copil , atitudinea lor a continuat să rămână de neacceptare. 12% din subiecți
au răspuns ca au acceptat foarte greu dizabilitatea copilului. Ei au spus ca nu pot concepe ideea
că li s-a întâmplat așa ceva. Doar 8 % din subiecți au acceptat ușor faptul că au un copil cu
probleme.
6.Resimțiți acest lucru ca pe o povară?
Resimțiți acest lucru ca pe o povară?
40%
60%
DaNu
Fig. 5: Percepția familiei despre dizabilitate
31
La această întrebare aproximativ 60 % din persoanele chestionate au răspuns că resimt
dizabilitatea copilului ca fiind o povară. O posibilă explicație a acestei situații ar putea fi faptul
că existența unui astfel de copil necesită mai mult sprijin din partea părinților precum și un grad
mai mare de implicare din partea lor.
La polul opus, 40% dintre părinții chestionați au spus că nu resimt problemele copilului
lor ca fiind o povară. O posibilă explicație, ar putea fi faptul că o parte importantă din cei care au
răspuns „Nu” au copiii instituționalizați.
7.Situația vă creează o stare de stres?
Situația vă creează o stare de stres?
66%34%
DaNu
Fig. 6: Dizabilitatea ca factor care geerează stres
Modalitățile de percepție a dizabilității de către familie sunt foarte variate. Ele variază în
funcție de vărstă, sex, profesie sau mediul de proveniență al familiei. Cert este că 66% dintre
persoanele chestionate trăiesc stări accentuate de stres.
8. Vă faceți multe griji legate de viitorul copilului dumneavoastră?
32
5. Vă faceți multe griji legate de viitorul copilului
dumneavoastră?
75%25%
DaNuFig. 7:
Preocuparea familiei pentru viitorul copilului cu dizabilități
Orice părinte își face griji pentru copilul său. Astfel, în cazul copiilor cu deficiențe, grijile
sporesc datorită neputinței acestora de a se descurca singuri. De aceea, 83% din persoanele
chestionate manifestă o preocupare mare față de viitorul copiilor lor.
9. Care credeți ca este atitudinea societătii față de copiii cu dizabilități?
Care credeți ca este atitudinea societătii față de copiii cu
dizabilități?
36%
19%13%9%19%4%
tendință de izolareignoranțărespingere socialăacceptaretoleranțăAltele
Fig. 8: Atitudinea societății față de copilul cu dizabilități
Referitor la atitudinea societății față de copii cu dizabilități , 38% dintre părinții
chestionați au răspuns că se confruntă cu o tendință de izolare.; 21% au spus că acești copii sunt
tolerați de societate iar 6,4 % a răspuns ca se confruntă cu un fel de respingere din partea
societății.
33
10. Copilul dumneavoastră are prieteni normali?
Copilul dvs are prieteni normali?
40%
60%
DaNu
F
ig. 9: Relațiile copilului cu dizabilități cu prietenii
Așa cum se poate vedea, numai 40% dintre copii au printre prietenii de joacă copii
normali. Cauzele sunt multiple și sunt legat în principal, de atitudine părinților copilului cu
dizabilități, care încearcă să-l protejeze de eventualele conflicte. Un alt factor care face dificilă
interacțiune copiilor deficienți cu cei normali este legată de atitudinea celorlalți părinți care nu
concep o legătură de prietenie între copilul lor și un copil cu dizabilitate.
11.Copilul dvs a fost vreodată discriminat din pricina dizabilității?
Copilul dvs a fost vreodată discriminat din pricina dizabilității?
65%35%
DaNu
Fig.
10: Copilul dvs a fost vreodată discriminat din pricina dizabilității?
34
12. Vă simțiți rănit adesea de cuvintele celor din jur?
Vă simțiți rănit adesea de cuvintele celor din jur?
47%53%
DaNu
Fig. 11:
Atitudinea familiei față de cuvitele răutăcioase ale celor din jur
53% dintre persoanele chestionate au raspuns că nu sunt afectați de cuvintele răutăcioase
ale celor din jur. În schimb aproximativ 47% sunt afectați de atitudinea celor din jur.
13.Relațiile cu familia dvs sunt pașnice și armonioase?
10. Relațiile cu familia dvs sunt pașnice și armonioase?
27%
73%
DaNu
Fig. 12:
Tipul de relații in familia copilului cu dizabilități
35
Relațiile dintre membrii familiei sunt afectate atunci când în viața lor apare un copil cu
dizabilități. Relațiile afective dintre cei doi soți au de suferit în majoritatea cazurilor (73%). O
parte importantă a cuplurilor chestionate trăiesc separat. Starea de conflict domină atât relațiile
dintre soți cât și relațiile acestora cu restul familiei.
14.Aveți față de copilul dvs. întotdeauna o atitudine corectă?
Aveți față de copilul dvs. întotdeauna o atitudine corectă?
45%
55%
danuc
Fig.
13: Opinia familiei despre atitudinea pe care o au față de propriul copil
45% dintre părinți știu ce atitudine să aibă față de copil. Ei știu cum trebuie să procedeze
și să se adapteze la drama pe care o trăiesc. Restul de 55% au o atitudine incorecta . Ei oscilează
permanent între acceptare și neacceptare.
15. În prezent copilul dvs. este înscris la vreo instițutie de învățământ?
36
În prezent copilul dvs. este înscris la vreo instițutie de
învățământ?
83%17%
DaNu
Fi
g. 14: Opinia familiei despre atitudinea pe care o au față de propriul copil
La această înterbare, 83 % dintre părinții chestionați au răspuns că au copiii înscriși la o
instituție de învățământ. Doar 13% au răspuns că nu și-au înscris copiii la școală sau grădiniță.
Principalul factor care a făcut imposibilă frecventarea unei instituții de educație a fost
severitatea dizabilității copilului.
16. Dacă nu beneficiază de educație într-o institutie de invatamant, care este
motivul?
Dacă nu beneficiază de educație într-o institutie de
invatamant, care este motivul?
15%
75%10%
lipsa personaluluidatorită severității dizabilității copilului Altele
Fig. 15: Motivul
pentru care nu și-au înscris copilul într-o instituție de învățământ
37
La această întrebare 75 % dintre persoanele chestionate au răspuns că motivul pentru care
copilul lor nu beneficiază de învățământ se datorează în special severității dizabilității de care
suferă acesta. Alți părinți (10 %) au răspuns că nu și-au dat copilul la școală pentru a putea
beneficia de ajutorul de însoțitor.
17. La ce vârstă a mers într-o instituție de educație, pentru prima dată?
0510152025
0-3 ani4-5 ani 5-7 ani peste 7 ani 14. La ce vârstă a mers într-o instituție de educație, pentru
prima dată?
Fig. 16: Vârsta
la care și-ai inscris copilul la grădiniță, școală
Din diagramă reiese faptul că circa 49 % dintre subiecți au răspuns că vârsta la care
copilul lor a fost înscris, pentru prima oară, într-o instituție de învățământ a fost cuprinsă in
intervalul 5-7 ani. Doar 2 % dintre părinți au răspuns că și-au înscris copilul la grădiniță la
vârsta de 3-4 ani. La polul opus aproximativ 20 % dintre părinți au spus că vârsta copilului era
mai mare de 7 ani atunci când au fost înscriși într-o instituție de învățământ.
18. În prezent copilul dvs este înscris la:
38
15. În prezent copilul dvs este înscris la:
55% 12%21%7%5%
o școală de masă
o școală specială
într-o clasă specială pentru copii cu dizabilități aflată într-o școală obișnuită de stat
un centru de zi
Altele
Fig. 17:
În prezent copilul dvs este înscris la:
55% dintre cei chestionați as spus că au copiii lor sunt înscriși la școli speciale. Aceștia
au afirmat că nu au fost acceptați la școli obișnuite din cauza dizabilității a copilului. Doar 2
persoane (5 %) au spus ca au copiii înscriși la o școală de masă. Au fost și persoane (21 %) care
au spus că au copiii înscriși în centre de zi.
19.În ce măsură considerați că este necesară colaborarea dintre instituțiile de
învățământ și familia copilului cu dizabilități?
În ce măsură considerați că este necesară colaborarea
dintre
instituțiile de învățământ și familia copilului cu dizabilități?
0%10%
31%
41%18%
Foarte importantăImportantăMediePuțin importantăNu este importantă
F
ig. 18: Relația familie-școală
La această întrebare 18% dintre părinți sunt de părere că trebuie să existe o strănsă
39
colaborare între ei și înstituțiile unde sunt înscriși copiii lor. Ei spun că acestă colaborare face
mai ușoară integrarea copilului în societate. Majoritatea celor chestionați (41%) au răspuns că
această colaborare este importantă.La polul opus se află părinții dezinteresați (10%) care nu pun
preț pe această colaborare. De regulă, copiii acestor părinți se afla fie în centre de zi, fie în
centre de plasament.
20. Cum apreciați personalul educațional care are în grijă copilul dvs.?
Cum apreciați personalul educațional care are în grijă copilul
dvs.?
79%5%3%13%
competentmotivatinteresat de bunăstarea copilului dvs Altele
Fig.
19: Atitudiea părinților față de personalul educațional
Conform diagramei , 79 % dintre părinții chestionați se declară mulțumiți de personalul
care se ocupă de copiii lor. 5% au răspuns că sunt mulțumiți și doar 3 % dintre subiecți au
declarat că personalul educațional este interesat de bunăstarea copilului lor. Au fost și persoane
(13% ) care au afirmat că cei care au grijă de copiii lor sunt fie dezinteresați, fie puțin motivați
( din cauza slabei remunerații) sau că nu au pregătirrea necesară pentru a lucra cu persoane cu
dizabilități.
21. Copilul dvs participă la ședințe de consiliere psihopedagogică sau la psihoterapie?
40
Copilul dvs participă la ședințe de consiliere
psihopedagogică sau la psihoterapie?
67%33%
DaNu
Fig. 20: Ședințe la coniliere
Din diagramă reiese că, 67% dintre copii celor chestionați participă la ședințe de
consiliere psihopedagogică și la psihoterapie . În plus ei au mai spus că pe lângă aceste ședințe
copiii lor merg și la logoped sau la kinetoterapeut . Restul de 33% dintre persoanele chestionate
au spus că ai lor copii nu participă la activități de consiliere și /sau psihoterapie. O parte dintre
aceștia au invocat distanța prea mare de locul unde se țin aceste activități.
22. Câte ore pe săptămână?
Câte ore pe săptămână?
67%25%8%
o ora2 oremai mult de 2 ore
Fig. 21: Ore de consiliere
Din diagramă reiese faptul că 67% dintre copiii părinților chestionați patrticipă la câte o
ședință de consiliere pe săptămână, a cărei durată este de o oră. 25% dintre subiecți au spus că
41
proprii lor copii participă la câte 2 ore de cosiliere pe săâtămână.
23. În urma ședințelor de consiliere psihopedagogică și/sau psihoterapie, copilul
dumneavoastră a progresat?
În urma ședințelor de consiliere psihopedagogică și/sau
psihoterapie,
copilul dumneavoastră a progresat?
52%40%8%
DaNuNu stiu
Fig. 22:
Progresul înregistrat de copil în urma ședintelor de cosiliere și/sau psihoterapie
Din diagramă reiese că 52% dintre copii au progesat în urma ședințelor de consiliere
psihopedagogică . 40% dintre copii nu au înregistrat niciun progres. Acest lucru se datorează în
principal gravității dizabilității lor.
24. Cât de satisfacut sunteti de calitatea seviciilor (educationale, terapii, etc) de care
beneficiază copilul dvs.?
In ce masura sunteti satisfacut
de calitatea educației de care beneficiază copilul dvs.?
54%
11%35%
MedieNesatisfacutSatisfacutFig.
23: Opinia părinților cu privire la calitatea serviciilor de care beneficiază copilul
42
La această întrebare , peste 54% din părinții chestionati au raspuns că sunt mulțumiți de
calitatea serviciilor pe care le primesc copiii lor. 37% a raspuns că mai sunt multe lucruri care ar
trebui îmbunătățite iar 5% s-au declarat nemultumiți.
Chestionarul 2
Al doilea chestionar a fost aplicat pe 20 de cadre didactice (în special cadrelor didactice
din învățământul special) atât din mediul rural cât și din mediul urban. Pe baza acestui chestionar
am încercat sa aflu care este atitudinea cadrelor didactice față de copiii cu dizabilități, în special
față de copiii cu deficiență de intelect. Chestionarul are 14 intrebari, dintre care 13 sunt întrebări
închise și una este deschisă. Pentru întrebările închise, subiecții au fost rugați să aleagă o
singură variantă de răspuns.
1. Care credeti ca este atitudinea societatii in general fata de copiii cu dizabilități?
Care credeti ca este atitudinea societatii in general fata de
copiii cu dizabilități?
36%
24%16%12%8%4%
Tendinta de izolareIgnoranta Respingere socialaTolerantaAcceptareaSprijinFig. 24:
Atitudinea socității față de copiii cu dizabilități
La această întrebare 36 % din cadrele didactice chestionate au răspuns că societatea tinde
să izoleze copiii cu deficiente mintale. 24% au spus ca oamenii ignoră pur si simplu aceste
persoane și numai 12% cred că personele cu deficiențe sunt tolerate de către societate. Doar 8%
dintre subiecți sunt de părere că societatea acceptă aceste persoane și numai 4% din oameni
43
oferă sprijin copiilor cu dizabilități.
2. Care este atitudinea dumneavostră față de copiii cu dizabițități?
Care este atitudinea dumneavostra fata de copiiii cu
dizabilități ?
3%
17%
49%31%
Acceptare SprijinTolerantaIndiferenta
Fig. 25:
Atitudinea personalului față de persoanele cu dizabilități
Din diagramă se observă că 49% dintre persoanele chestionate acordă sprijin persoanelor
cu dizabilități iar 17% sunt toleranți cu acesti copii. Au fost și cadre didactice(3%) care au
răspuns că sunt indiferenți față de situația acestor copii.
3. În clasele cu care lucrați există copiii dizabilități?
În clasele cu care lucrați există copiii cu dizabilități?
73%27%
Da
Nu
Fig.
26: În clasele cu care lucrați există copiii dizabilități?
44
Din diagrama 27, rezultă că 73% din cadrele didactice chestionate lucrează sau au lucrat
cu copiii cu dizabilități mintale.
4. Precizati din care categorie :
23%
29%16%32%Precizati din care categorie :
Deficiente senzoriale Deficiente mintale
Deficiente fizice , motorii Tulburari de invatare
Fig.
27: Categoriile de dizabilități cu care au lucrat cadrele didactice
Analiza datelor rezultate relevă faptul că, un procent destul de mare, 32% din totalul
subiecților chestionați, au răspuns că au lucrat în special cu copii care prezintă tulburări de
învățare. 29% dintre profesori au lucrat în special cu copii cu deficiențe de intelect și 16 % au
lucrat cu persoane cu deficiențe fizice.
5. Ce tip de deficienta vi se pare mai incomod ? Precizati de ce .
La această întrebare, majoritatea cadrelor didactice chestionate au răsuns că au
întâmpinat mari dificultăți atunci când au lucrat cu copiii cu dizabilități mintale. La întrebarea de
ce li se pare incomd să lucreze cu astfel de persoane, ei au răspuns astfel: „ sunt foarte greu de
controlat”, „datorită coeficientului de inteligență scăzut” sau „sunt mai agresivi și au un QI
scăzut”.
6. Cat de importanta considerati caste colaborarea scolii cu familiile copiilor cu
dizabilități ?
45
110100.Cat de importanta considerati ca este colaborarea scolii cu familiile
copiilor cu dizabilitati?
Fig.
28: Colaborarea dintre familie și instituțiile de învățământ
Analiza datelor rezultate relevă faptul că, 50 % dintre subiecți au specificat că este
important să existe o colaborare foarte strânsă între familia copilului cu dizbilități și școală. Ei
spun că acestă colaborare face mai ușoară integrarea copilului în societate. De asemenea, 21%
dintre cadrele didactice chestionate au afirmat că este importantă colaborarea dintre școală și
familie. Au fost și profesori (3%) care au afirmat că este neimporantă această colaborare.
7.Care din urmatorii factori considerati ca sta u la baza dificultatilor de
invatare a copiilor cu dizabilități ?
71%71%3%3%16%16%10%10%Care din urmatorii factori considerati ca stau la baza
dificultatilor de invatare a copiilor cu dizabilități ?
Potentialul intelectual
limitat
Saracia
Dezinteresul parintilor
fata de copii
Lipsa unei invatari
individualizate
Altele
Fig. 29:
Factori considerati ca stau la baza dificultatilor de invatare a copiilor cu
dizabilități
46
La această întrebre 71% dintre cadrele didactice chestionate au răspuns că la baza
dificultăților de învățare a copiilor cu dizabilități stau factori care țin de potențialul intelectual
limitat al copiilor. Alți profesori (16%) consideră că un poențial factor care influențează apariția
acestor dificultăți de învățare îl reprezintă deziteresul părinților față de acești copii. Ei stiu
foarte bine că acești copii au un IQ mai mic și de aceea hotărăsc să nu se mai implce în educația
lor, în căutarea de soluții care să îi ajute să facă față cerințelor educative sau să se integreze în
societate.
8. Daca un copil are o deficiență credeți ca are dreptul de a învăța într-o școală
obișnuită?
19%19%
56%56%26%26%. Daca un copil are o deficienta credeti
ca are dreptul de a invata intr-o scoala obisnuita?
Da
Nu
Nu stiu
Fig. 30: Opinia cadrelor didactice despre integrarea copiilor cu dizabilități într-o
scoală de masă
Analiza datelor rezultate relevă faptul că, 56 % dintre subiecți sunt de părere că, un
copil cu dizabilități , nu trebuie înscris într-o școală de masă. Ei consideră că aceste persoane au
un potențial intelectual limitat și nu ar putea face față cerințelor educaționale. Au fost și
persoane (19%) care au răspuns că ar putea fi integrați într-o școală de masă (doar cazurile
ușoare, precum intelectul de limită). Aceste cadre didactice sunt de părere că persoanele cu
dzabilități intelectuale ar trebui să fie înscrise la o instituție de învățământ în funcție de
severitatea deficienței.
9. Care credeti ca este gradul de reusita a unui copil cu deficiente intr-o scoala
obisnuita fata de o scoala speciala ?
47
3%3%
46%46% 51%51%Care credeti ca este gradul de reusita a unui copil cu deficiente
intr-o scoala obisnuita fata de o scoala speciala ?
.Foarte mare
Mare
Medie
Slaba
Foarte slaba
Fig. 31: Nivelul de reușită al copilului ci dizabilități într-o școală normală
Din diagrama 34, rezultă că 51% dintre subiecți au spus că gradul de reușită al unui
copil cu dizabilități într-o școală obișnuită este redus aproape la zero. 46% dintre profesorii
chestionați consideră că nivelul de reușită este mic.
10.Care credeți ca este principala cauză pentru care unii copii cu dizabilități
sunt marginalizati sau exclusi din scoala obisnuită?
43%43%
30%30%11%11%15%15%Care credeti ca este principala cauza pentru care
unii copii cu dizabilitati sunt marginalizati sau exclusi din scoala obisnuita?
Incapacitatea de aface fata
cerintelor scolare
Diverse forme si niveluri de
esec scolar
Intelegerea redusa a
nevoilor acestor copii
Lipsa de experienta a
cadrelor didactice
Fig.
32: Cauza pentru care unii copii cu dizabilitati sunt marginalizati sau exclusi din scoala
obisnuita
48
La această întrebare 43% dintre subiecți au afirmat că, acești copii sunt marginalizați sau
excluși din școala obișnuită, se datorează incapacității lor de a face față cerințelor școlare.
11. Care dintre urmatoarele soluții credeți că sunt cele mai indicate pentru
școlarizarea copiilor cu dizabilități ?
33%33%
9%9%
13%13%44%44%Care dintre urmatoarele solutii credeti ca sunt cele
mai indicate pentru scolarizarea copiilor cu dizabilitati ?
Scoli speciale
Integrarea in scoli obisnuite
.Clase speciale in scoli
obisnuite
.Scoli speciale sau scoli
obisnuite in functie de caz
Fig.
33: Solutiile cele mai indicate pentru scolarizarea copiilor cu dizabilitati
La întrebarea „ Care dintre urmatoarele solutii credeti ca sunt cele mai indicate pentru
scolarizarea copiilor cu dizabilitati ?” 33% dintre subiecți au spus că acești copii trebuie să
urmeze cursurile unei școli speciale. 44% au fost de părere c ă aceste persoane trbuie să fie
înscrise fie la o școală specială , fie sau la una obișnuită în funcție de severitatea dizabilității.
12. Dacă ați putea alege , ați opta să lucrați :
Din diagramă reiese că 33% dintre subiecți preferă să lucreze cu clase speciale . O
posibilă explicație a acestui fapt o reprezintă faptul că acești profesori deja lucrează în școli
speciale. 22% dintre cadrele didactice chestionate preferă să lucreze cu clase omogene., iar 18 %
preferă clasele eterogene.
49
2222
18%18%33%33%Daca ati putea alege , ati opta sa lucrati :
Cu clase omogene Cu clase eterogene Cu clase speciale
Fig
. 34: Dacă ați putea alege , ați opta să lucrați
13. Vârsta:
Din diagramă reiese faptul că majoritatea cadrelor didactice chestionate (45%) au vârsta
cuprinsă între 31 și 40 de ani. 5% din subiecți a u vărsta sub 35 de ani.
14. Mediul de proveniență:
70% din cadrele didactice chestionate locuiesc în mediul urban.
50Varsta
5%15%
45%35% sub 25 de ani
25-30 de ani
31-40 de ani
peste 40 de ani
Fig. 35: Vârsta cadrelor didaactice
51Mediu de proveniență:
70%30%
Urban
Rural
Fig. 36:
Mediul de proveniență
CONCLUZII
Existența unui copil cu dizabilități în familie produce modificări importante ale vieții
cotidiene, modificări ale aspirațiilor, iar cele mai importante dintre acestea sunt cele în legătură
cu modificarea propriilor valori și a imaginii de sine. De asemenea, atmosfera în aceste familii
este, de cele mai multe ori, una tensionată, cu certuri frecvente . Toate aceste probleme
determină o stare de anxietate , de conflict între părinți.
Aceste probleme îl afectează și pe copil. Relațiile familiale tensionate sunt traumatizante
pentru copil și influențează în mod negativ personalitatea acestuia. Trăind repetat și intens
aceste certuri ,nevoia de securitate nu îi este satisfăcută. Suferința morală a copilului cu
dizabilități este reflectată în conduita școlară. Această suferință îl face pe copil să fie apatic, să
manifeste dezinteres față de învățătură și chiar să îi determine o atitudine de respingere si de
ostilitate față de școală .
Climatul familial este hotărâtor pentru modul în care copilul își fundamentează
concepția generală despre lume și pentru formarea personalității sale. Modul de a fi al părinților ,
felul cum aceștia gândesc va constitui un prim model pentru copil. Dacă părinții sunt capabili
să-și păstreze calmul și încrederea atunci când întâmpină situații problematice, și copilul va fi
capabil de autocontrol. Părinții care sunt afectuoși, deschiși vor transmite această atitudine și
copilului , atitudine care îl va stimula să se deschidă și să comunice la rândul său.
În schimb, dacă părinții sunt hiperprotectivi, copilul va fi un singuratic, lipsit de
personalitate și va avea o imagine de sine scăzută. De asemenea, atunci când acest copil se va
confrunta cu greutățile vieții nu va putea face față, deoarece nu au instrumentele cu ajutorul
cărora să acționeze și să se apere.
Ca urmare a deficienței copilului, multe familii tind să îl izoleze. Astfel aceste persoane
cu dizabilități au foarte puțini prieteni normali. Cauzele sunt multiple și sunt legate, în principal,
de atitudine părinților copilului cu dizabilități, care încearcă să-l protejeze de eventualele
conflicte. Un alt factor care face dificilă interacțiune copiilor deficienți cu cei normali este legată
52
de atitudinea celorlalți părinți care nu concep o legătură de prietenie între copilul lor și un copil
cu dizabilitate.
Pe lângă această tendință de izolare, acești părinți trăiesc cu sentimentul de inferioritate.
Ei devin suspicioși chiar dacă cei din jur vor să-i ajute și se simt jigniți dacă îi compătimești.
Din răspunsurile subiecților, reiese faptul că majoritatea familiilor trăiesc într-un mediu
tensionat generat, în principal, de dizabilitatea copilului. De asemenea, ei se simt vinovați de
situația copilului lor și ajung să trăiască stări accentuate de stres. De asemenea, își fac foarte
multe griji legate de viitorul copilului lor, deoarece ei sunt cei care poartă responsabilitatea
pentru orice hotărâre legată de copil, indiferent de vârsta acestuia.
Referitor la educația acestor copii cu deficiență mintală, cea mai mare parte a părinților
chestionați au răspuns că au copiii înscriși la o instituție de învățământ. Deși sunt conștienți de
potențialul limitat al copilul, aceștia au înțeles faptul că este bine pentru copil să primească
ajutor specializat. De aceea , copii lor participă la ședințe de consiliere și la psihoterpie. Într-o
oarecare măsură aceste ședințe au făcut individul să progreseze. Referitor la relația școală-
familie, sunt părinți care au înțeles că este important să existe o strânsă colaborare între ei și
instituția de învățământ.
La polul opus se află părinții dezinteresați care nu pun preț pe această colaborare.
De regulă, copiii acestor părinți se afla fie într-un centru de plasament fie preferă să îi țină
acasă. În cele mai multe cazuri hotărârea de a-și ține copiii acasă este greșită. Acești copii au
dreptul la mai mult decât ceea ce le poate oferi familia. Ei trebuie să învețe (în limita posibilului)
să se descurce , să facă ceva care să-i ajute în viitor , ceva care le-ar crea o oarecare
independență.
Referitor la atitudinea cadrelor didactice față de copii cu dizabilități aceștia au răspuns că
sun toleranți cu astfel de copii, că le acordă sprijin, sau că îi acceptă. De asemenea, majoritatea
cadrelor didactice chestionate au răspuns că au întâmpinat mari dificultăți atunci când au lucrat
cu copiii cu dizabilități mintale. La întrebarea de ce li se pare incomod să lucreze cu astfel de
persoane, ei au răspuns astfel: „ sunt foarte greu de controlat”, „datorită coeficientului de
inteligență scăzut” sau „sunt mai agresivi și au un QI scăzut”
Majoritatea cadrelor didactice sunt de părere că acești copii un copil cu dizabilități , nu
trebuie înscris într-o școală de masă. Ei consideră că aceste persoane au un potențial intelectual
limitat și nu ar putea face față cerințelor educaționale. Profesorii au menționat și o serie de
factori care stau la baza dificultăților de învățare a copiilor cu dizabilități. Dintre aceștia cei mai
importanți au fost factorii care țin de potențialul intelectual limitat al copiilor, dezinteresul
53
părinților față de acești copii sau lipsa unei învățări individualizate.
Întrebați de relația școală-familie , un procent foarte mare dintre subiecți au răspuns ca
este important să existe o colaborare foarte strânsă. Ei spun că această colaborare face mai
ușoară integrarea copilului în societate.
54
ANEXE
Anexa 1
Chestionar 1
1.Vârsta: ……
2.Nivelul de educație:…………………………….
3.Mediul de proveniență:…………………………
4.Ideea de dizabilitate vă provocă o stare negativă?
a.Da
b.Nu
5.Cât de ușor ați acceptat faptul că aveți un copil cu dizabilități?
a.Foarte ușor
b.Ușor
c.Moderat
d.Greu
e.Foarte greu
6.Resimțiți acest lucru ca pe o povară?
a.Da
b.Nu
7.Situația vă creează o stare de stres?
a.Da
b.Nu
8.Vă faceți multe griji legate de viitorul copilului dumneavoastră?
a.Da
b.Nu
55
9.Care credeți ca este atitudinea societătii față de copiii cu dizabilități?
a.Tendință de izolare
b.Ignoranță
c.Respingere socială
d.Acceptare
e.Toleranță
f.Altele. Și anume…………………………………………………..
10.Copilul dumneavoastră are prieteni normali?
a.Da
b.Nu
11.Copilul dvs a fost vreodată discriminat din pricina dizabilității?
a.Da
b.Nu
12.Vă simțiți rănit adesea de cuvintele celor din jur?
a.Da
b.Nu
13.Relațiile cu familia dvs sunt pașnice și armonioase?
a.Da
b.Nu
14.Aveți față de copilul dvs. întotdeauna o atitudine corectă?
a.Da
b.Nu
15.În prezent copilul dvs. este înscris la vreo instițutie de învățământ?
a.Da
b.Nu
Dacă ați răspuns Da la întrebarea 15 , mergeți la întrebarea 17. Dacă ați răspuns NU
56
continuați cu întrebarea 16
16.Dacă nu beneficiază de educație într-o institutie de invatamant, care este motivul?
a.lipsa facilităților adecvate (ex. servicii terapeutice de suport, cameră de resurse
pentru copiii cu dizabilități)
b.lipsa personalului
c.datorită severității dizabilității copilului
d.Altele. Și anume ……………………………………
17.La ce vârstă a mers într-o instituție de educație, pentru prima dată?
a.0-3 ani
b.4-5 ani
c.5-7 ani
d.Peste 7 ani
18.În prezent copilul dvs este înscris la:
a.O școală de masă
b.O școală specială
c.într-o clasă specială pentru copii cu dizabilități aflată într-o școală obișnuită de
stat
d.un centru de zi
e.Altele. Și anume ……………………………………………………………
19.În ce măsură considerați că este necesară colaborarea dintre instituțiile de învățământ și
familia copilului cu dizabilități?
a.Foarte importantă
b.Importantă
c.Medie
d.Puțin Importantă
e.Nu este importantă
20.Cum apreciați personalul educațional care are în grijă copilul dvs.?
a.Competent
b.Motivat
57
c.Interesat de bunăstarea copilului dvs
d.Altele. Și anume ……………………………………………….
21.Copilul dvs participă la ședințe de consiliere psihopedagogică sau la psihoterapie?
a.Da
b.Nu
22.Câte ore pe săptămână?
a.O oră
b.2 ore
c.Mai mult de 2 ore
23.În urma ședințelor de consiliere psihopedagogică și/sau psihoterapie, copilul
dumneavoastră a progresat?
a.Da
b.Nu
c.Nu știu
24.Cât de satisfacut sunteti de calitatea seviciilor (educationale, terapii, etc) de care
beneficiază copilul dvs.?
a.Satisfăcut
b.Mediu
c.Nestisfăcut
58
Anexa 2
1.Care credeti ca este atitudinea societatii in general fata de copiii cu dizabilități?
a.Tendinta de izolare
b.Ignoranta .
c.Respingere sociala
d.Toleranta
e.Acceptarea
f.Sprijin
2.Care este atitudinea dumneavostră față de copiii cu dizabițități?
a.Acceptare
b.Sprijin
c.Toleranță
d.Indiferență
3.În clasele cu care lucrați există copiii dizabilități?
a.Da
b.Nu
4.Precizati din care categorie :
a. Deficiențe senzoriale
b.Deficiențe fizice, motorii
c.Deficiențe mintale
d.Tulburări de învățare
5.Ce tip de deficienta vi se pare mai incomod ? Precizati de ce .
…………………………………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………
6.Cat de importanta considerati că ste colaborarea școlii cu familiile copiilor cu
59
dizabilități ?
a.Foarte importantă
b.Importantă
c.Medie
d.Puțin inportantă
e.Nu este importantă
7.Care din urmatorii factori considerati ca sta u la baza dificultatilor de invatare a copiilor
cu dizabilități ?
a.Potrnțialul intelectual limitat
b.Sărăcia
c.Dezinteresul părinților față de acești copii
d.Lipsa unei invațături individualizate
8.Daca un copil are o deficiență credeți ca are dreptul de a învăța într-o școală obișnuită?
a.Da
b.Nu
c.Nu știu
9.Care credeti ca este gradul de reusita a unui copil cu deficiente intr-o scoala obisnuita
fata de o scoala speciala ?
a.Foarte slabă
b.Slabă
c.Medie
d.Mare
e.Foarte mare
10.Care credeți ca este principala cauză pentru care unii copii cu dizabilități sunt
marginalizati sau exclusi din scoala obisnuită?
a.Incapacitatea de a face fata cerintelor scolare
b.Diverse forme si niveluri de esec scolar
c.Intelegerea redusa a nevoilor acestor copii
d.Lipsa de experienta a cadrelor didactice
60
11.Care dintre urmatoarele soluții credeți că sunt cele mai indicate pentru școlarizarea
copiilor cu dizabilități ?
a.Scoli speciale
b.Integrarea in scoli obisnuite
c.Clase speciale in scoli obisnuite
d.Scoli speciale sau scoli obisnuite in functie de caz
12.Dacă ați putea alege , ați opta să lucrați :
a.Cu clase omogene
b.Cu clase eterogene
c.Cu clase speciale
13.Vârsta:
a) sub 25 de ani
b) între 26-30 de ani
c) între 31-40 de ani
d) peste 40 de ani
14.Mediul de proveniență
a)rural
b)urban
61
BIBLIOGRAFIE
1.Băban, A., Petrovai, D., Lemeni, G.. (2002). Consiliere si orientare. Ghidul profesorului.
Bucuresti: Editura Humanitas.
2.Băban, A. (2001). Consiliere educațională . Cluj-Napoca: Editura Psinet .
3.Belkin, G. S. (1984). Introduction to Counseling. Wm. C. Brown: Dubuque.
4.Bergin, A. E. (1978). Principii ale modificării personalității și comportamentului .
București : Editura Didactică și Pedagogică.
5.Busemann, A. (1965). Psychologie des deficiences intelectuelles. Paris: PUF.
6.Cretu, V. (2006). Incluziune Socială si scolară a Persoanelor cu Handicap. Bucuresti:
Ed. Printech.
7.Drăgan, I., Ozunu, D., Tomșa, G.. (1996). Dicționar de orientare școlară și profesională .
București : Editura Afelin.
8.Dumitru, G.., Dumitru, C. (2003). Psihopedagogie. București: EDP.
9.Dumitru, I. (2008). Consiliere psihopedagogică. București: Editura Polirom.
10.Găieșteanu, M. (2003). Psihologia Copilului . București: Editura All.
11.Ghergut, A. (2003). Sinteze de Psihopedagogie Specială . Bucuresti: Ed. Polirom.
12.Gherguț, A. (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe educaționale speciale:
strategii diferențiate și incluzive în educație. Iași:Ed. Polirom.
13.Georgescu, M. (2004). Introducere în consilierea psihopedagogică . București: Ed.
Fundației România de Mâine.
14.Gipson, R. L. Introduction in Counseling and Guidance , New York,
15.Ionescu, M., Negrean, F. (2006). Educația în familie. Repere și practici actuale.
București: Editura Cartea Universitară.
16.Jigău, M. (2001). Consilierea carierei . București:Sigma.
17.Moraru, M. (2013). Consiliere psihopedagogică . Constanța: Editura Ovidius University
Press.
18.Mușu, I., Vrășmaș, T. (2000). Copiii cu dizabilități, în Un deceniu de tranziție. Situația
copilului și a familiei în România” , UNICEF.
62
19.Nichols P.M., Schwartz, R.C. (2004). Terapia de familie – concepte și metode. Boston:
Pearson and AB Editure.
20.Paunescu, C.(1978). Ddeficiența mintală și organizarea personalității . București: Editura
Didactică și Pedagogică. .
21.Paunescu, C.(1980). Recuperarea medico- pedagogică a copilului handicapat mintal .
București:Medicală.
22.Petroman,P., Grăgan I. (1996). Psihologie generală. Timișoara:Eurobit.
23.Ploscă, M. (2001). Consiliere privind cariera. București: Ed. Dacia.
24.Radu, Gh.(2000).Psihopedagogia scolarilor cu handicap mintal. Sibiu: Ed. ProHumanitate.
25.Seguin, E. (1846). Traitement moral hygienic et education et education des idiots et des
autres enfants arrieres . Paris: Baillere.
26.Tomsa, Gh. (coord.). (1996). Dictionar de orientare școlară și profesională. București:
Afeliu.
27.Tomșa, Gh. (1999). Consilierea și orientarea în școală . București: Casa de Editură si
Presa Viața Românească.
28.Verza, E., (1995).Psihopedagogie specială. București: Editura didactică și pedagogică.
29.Verza, E. (2011). Tratat de psihopedagogie specială . București: Ed. Universitatii din
București.
30.Verza, F. E. (2007). Defectologie și logopedie. București: Ed. Credis.
31.Verza, F.E. (2007). Fundamentele psihopedagogiei specia le. București: Ed. Ministerului
Educatiei și Cercetării, Proiectul pentru Învațământ Rural.
32.Vîgotski, L. (1971). Opere psihologice alese. București:EDP
33.Vrăsmaș, E. (2004). Introducere în educația cerințelor speciale. București: Ed.CREDIS.
34.Vrăsmaș, E. (2007). Dificultăți de învățare în școal ă. București: Ed V&I Integra
35.Vrăsmaș, T. (2001). Învațămantul integrat și-sau incluziv. București: Ed. Aramis.
36.Vrăsmaș, T. (2004). Școala și educația pentru toț i. București: Ed.Miniped.
37.Zazzo,R. ( 1979). Debilitatile mintale. București: Ed. Didactica si Pedagogica.
38.Zdrehus, C. (2004). Elemente de consiliere educațională. Oradea: Editura Universității
din Oradea
63
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CONSILIEREA FAMILIILOR CARE AU COPII CU DIZABILITATE MINTALĂ Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Gheorghe TOMȘA STUDENT: Ancuța GHERGHIN… [605622] (ID: 605622)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.