Pr. Prof. Univ. Dr. Au rel Pavel Ierom. Petrică Matei (Sava) [605551]

UNIVERSITATEA ,, LUCIAN BLAGA ” DIN SIBIU
FACULTATEA DE TEOLOGIE ,, ANDREI ȘAGUNA ”
SECȚIA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific: Absolvent: [anonimizat]. Prof. Univ. Dr. Au rel Pavel Ierom. Petrică Matei (Sava)

Sibiu,
2017

2
UNIVERSITATEA ,, LUCIAN BLAGA ” DIN SIBIU
FACULTATEA DE TEOLOGIE ,, ANDREI ȘAGUNA ”
SECȚIA: TEOLOGIE PASTORALĂ

MĂRTURIA ȘI VIZIUNEA ECUMENICĂ
A BISERICII ORTODOXE ASTĂZI

Coordonator științifi c: Absolvent: [anonimizat]. Prof. Univ. Dr. Aure l Pavel Ierom. Petrică Matei (Sava)

Sibiu,
2017

3

Mănăstirea „Sf. Treime” Bogd ana
Com. Ștefan cel Mare, jud. Bacău

„Misiunea este însăși inima Bisericii. Dacă
nu există misiune, nu există Biserică” !

4
CUPRINS
ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 5
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 9
I. MIȘCAREA ECUMENICĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 14
I. 1. TERMINOLOGIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 14
I. 2. ISTORIA MIȘCĂRII ECUMENICE ………………………….. ………………………….. ………………….. 15
I. 3. DIMENSIUNILE ECUMENISMULUI ………………………….. ………………………….. …………… 16
II. TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ ………………………….. ……………………….. 19
II. 1. TEMEIURILE TEOLOGICE ALE MISIUNII ………………………….. ………………………….. ……. 19
II. 2. MISIUNEA PREOTULUI ÎN PAROHIE ………………………….. ………………………….. ………….. 21
II. 3. MISIUNEA BISERICII ASTĂZI ………………………….. ………………………….. ……………………… 26
III. MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN POSTMODERNITATE ………………………….. ………. 28
III. 1. FACTORII DEFINITORII AI POSTM ODERNITĂȚII ………………………….. ………………….. 29
III. 2. REACȚIA BISERICII FAȚĂ DE PROVOCĂRIILE POSTMODERNISMULUI …………… 38
IV. MISIUNEA INTERNĂ ȘI CEA EXTERNĂ A BISERIC II ………………………….. …………………. 46
IV. 1. PRINCIPII MISIONARE ORTODOXE ………………………….. ………………………….. …………… 46
IV. 2. PRINCIPII ORTODOXE CU PRIVIRE LA MIȘCAREA ECUMENICĂ ……………………… 49
V. CONDIȚIILE MĂRTURISIRII ASTĂZI ………………………….. ………………………….. ………………. 56
V. 1. BISERICA – MEDIU AL LUCRĂRII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU …………………….. 56
V. 2. IUBIREA — FUMNDAMENTUL NECESAR ÎN LUCRAREA CUVÂNTULUI LUI
DUMNEZEU ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 70
V. 3. CUVÂNTUL ȘI FAPTA – ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI ÎN VIAȚA CREȘTINĂ …….. 71
Anexe: Sinodul din Creta — câteva precizări ………………………….. ………………………….. …………….. 75
A. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod ………………………….. ………………………….. …………………. 75
B. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană ………………………….. ……………………….. 76
C. Poziția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la evoluțiile recente din
România privind receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016) ……… 77
D. Pr. Prof. Viorel Ioniță: câteva precizări despre Sinodul din Creta ………………………….. ………. 78
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 80
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 84
CURRICULUM VITAE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 92
Declarație ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 95

5
ARGUMENT
Teza de licență intitulată Mărturia și viziunea ecumenică a Bisericii Ortodoxe
astăzi , structurată pe cinci capitole cu subcapitolele aferente, are ca și scop principal
prezentarea viziunii ortodo xe despre unitatea de credință în Iisus Hristos a tuturor
Bisericilor, în special viziunea sa ecumenică.
Vorbind de misiunea creștină ca fiind „trimiterea Bisericii în lume în vederea
universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui D umnezeu”1,
constatăm că lucrarea cuvântului lui Dumnezeu este esențială pentru misiunea
Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu, pe lângă faptul că oferă atât mesajul autentic al
misiunii, cât și normele încorporării și creșterii oamenilor ca membri activi ai Bis ericii
– Trupul lui Hristos, este purtător de har și lucrează în sufletele oamenilor, provocând
convertirea și credința celor ce -l primesc și apoi însoțește activ creșterea
credincioșilor în Biserică, după chipul lui Hristos.
În capitolul întâi intitulat Mișcarea ecumenică , am vorbit despre m isiunea
preotului în comunitate, care poate fi cuprinsă în trei direcții esențiale care constituie
dovada mărturiei sau contramărturiei lui în fața credincioșilor, funcție de aplicarea lor
consecventă, respectiv: direcț ia liturgică, dogmatică și morală.
Departe de a fi un simplu președinte al comunității sau un mandatat al acesteia
pentru a „vesti cuvântul”, preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu în
misiune spre oameni și trimisul oamenilor în fața lui Dumnez eu2. El este așadar, într -o
dublă misiune , ceea ce face ca și rolul său să fie esențial: lui Dumnezeu îi garantează
prin pregătire și hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei și săvârșirea
celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu chezășia propriei vieți
duhovnicești.
Cel de al doilea capitol intitulat Teologia și practica misiunii în Biserică ,
cuprinde datoria preotului, care este aceea de -a învăța și în special de -a predica cu
vreme și fără vreme, și despre necesitatea de -a pre găti predica. În renumitul său tratat

1 Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană , vol. I – Premise teologice , Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2004, p. 15.
2 Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică , în "Studii Teologice", 1955, nr.5 -6, p.321 .

6
Despre Preoție , Sfântul Ioan Gură de Aur, se ocupă de rolul de învățător al preotului.
El zice, preotul are să dea lupte de multe feluri și aproape în toate unica armă este
cuvântul. ,,Pentru aceasta trebuie multă sili nță să facem cuvântul lui Hristos să
locuiască între noi bogat“.
Cel de -al treilea capitol intitulat Misiunea Bisericii Ortodoxe în posmodernitate ,
cuprinde învățăturii despre individualismul postmodernist, în fața acestuia se impune
cu necesitate afirmare a identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al
tuturor existențelor umane în Hristos Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între
transcendența și imanența lui Dumnezeu se susține în teologia ortodoxă grație
doctrinei privind energi ile divine necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare cu
harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica. Biserica
trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne de a
crea un sistem quasi -secula r și laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând
autonomizarea rațiunii, această societate s -a închis în imanența istoriei, fiind, pe drept
cuvânt, „rezistentă la evanghelizare” și „antiontologică”.
Cel de -al patrulea capitol intitulat Misiunea i nternă și cea externă a Bisericii ,
cuprinde învățăturii despre m isiunea ortodoxă , care se întemeiază în primul rând pe
mărturia despre Dumnezeul Cel viu – Treimea Cea de o ființă și nedespărțită: Tatăl și
Fiul și Sfântul Duh . Modelul originar al misiunii este viața intra -trinitară, în care Tatăl
trimite pe Fiul, iar Fiul pe Sfântul Duh, așa după cum o reflectă și icoana Sfintei
Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov 3.
Al doilea principiu al misiunii ortodoxe este centralitatea lui Iisus Hristos ,
„Calea, Adevă rul și Viața”. Epistola către Filipeni îndeamnă „să mărturisească toată
limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu” (Filipeni 2, 11). Ca
Dumnezeu și om, Domnul Iisus Hristos este prototipul schimbării noastre prin har.
Așa după cum El a păti mit, a murit și a înviat ca un biruitor, tot astfel și scopul
misiunii Bisericii este de a lupta contra păcatului, de a lupta pentru a pregăti
instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, luptă care va fi încununată în eshatologie.

3 Ieromonah Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Ru bliov sau „Celălalt
Paraclet” , Editura Deisis, Sibiu, 1996, 100 pp.

7
Scopul misiunii Bisericii este d e a recapitula umanitatea și întreg universul în Hristos,
pentru ca Acesta să fie „totul în toate” (I Corinteni 15, 28) .
Iar în capitolul al cincilea, intitulat Condițiile mărturisirii astăzi , se vorbește
despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, prin care nu se urmărește
transmiterea unor cunoștințe fără nici o relevanță în practica creștină, ci se proclamă
un nou mod de viață în Hristos. De aceea o condiție esențială pentru ca lucrarea
cuvântului lui Dumnezeu să fie eficientă în sufletele credincioși lor este trăirea sau
împlinirea prin faptă a cuvântului lui Dumnezeu în condițiile concrete ale vieții, fără
de care cel care expune cuvântul lui Dumnezeu nu ar putea realiza o mărturie
autentică.
Sfântul Ioan Gură de Aur fiind una dintre cele mai proemine nte personalități ale
Bisericii creștine din toate timpurile. Viața, faptele și scrierile sale ni -l impun ca o
columnă a duhului care a vrut să unească și să contopească cât mai deplin cerul cu
pământul. Generațiile creștine au fost și vor fi continuu mâng âiate de inima și limba
sa de aur4.
Sfântul Ioan intră în treimea ,, Marilor dascăli ai lumii și ierarhi “5 prin uriașul
său efort de -a aplica credința și teologia în viață. El este dascăl ecumenic pentru viața
creștină reală, pentru ceea ce dă valoare adevă rată și teologie pur speculativă.
Istoria unui asemenea om nu este o simplă biografie. Este istoria preoției
ortodoxe universale, o pagină din această istorie mare a luptei neîncetate și sublime a
adevărului împotriva rătăcirii, a unității împotriva anarhi ei, a iubirii împotriva
egoismului, a duhului creștin împotriva păgânismului totdeauna trist și totdeauna viu,
a Evangheliei într -un cuvânt, pentru eliberarea progresului moral, slăvirea naturii
umane împotriva idolatriei și a tiraniei de toate speciile, c are o necinstea și o robea6.
Sfântul Ioan Gură de Aur, consideră preoția ca o misiune sublimă, iar
propovăduirea cuvântului dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, ca una din cele mai

4 Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în S. T., Nr. 9 -10/1957.p. 613;
5 Ibidem, p. 614;
6 Istoria, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, Hrisostom , vol. I, Paris, 1864, trad. de Gheorghe Băbuț,
Edit. Mănăstirea ,, Portărița“ , Satu Mare, 2003, p. 17;

8
importante și mai nobile îndatoriri ale preotului. Preotul trebuie să fie, dup ă Sfântul
Hrisostom, destoinc în predicarea cuvântului lui Dumnezeu , căci învățătura cu,
cuvântul, predica, este cel mai ales mijloc pentru tămăduirea suferințelor sufletești ale
credincioșilor7.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost și a rămas modelul neîntrecut al preotului și
episcopului creștin: credință caldă, viață sfântă, putere de a învăța, îndemna și
îndrepta, dragoste nesfărșită față de sufletele oamenilor, entuziasm răsolitor pentru
bine și progres, curaj neînfrânt împotriva răului, lupta necurmată împot riva păcatului,
foc misionar nestins8etc.
Mulțumirile mele se îndreaptă cu predilecție către Părintele Prof. Univ. Dr. Aurel
Pavel pentru încrederea acordată dar și către cei care m -au susținut și au avut
îîncredere în mine . Principalul sprijin moral l -am primit de la Dumnezeu, Căruia Îi
închin toată știința și dăruirea mea, ca și slujitor.

7 Mihail Bulacu, Omilia ortodoxă și omiletica ortodoxă , în S. T., Anul XXIX, Noiembrie -Decembrie,
Nr. 9 -10/1977, p. 622;
8 Ioan G. Coman, op. cit., p. 615;

9
INTRODUCERE

Prin ecumenism sau mișcare ecumenică înțelegem tendința manifestată în lumea
creștină a secolului XX de unire a tuturor Bisericilor, pentru a se ajunge la o singură
turmă și un singur păstor. Apărută inițial în sânul Protestantismului, dorința de
refacere a unității Bisericilor a găsit ecou favorabil și în rândul Bisericilor Ortodoxe și
Romano -Catolice. Mișcarea ecumenică s -a conturat sub acest num e, în chip pregnant,
din 1920, și își are rădăcinile în inițiativele și acțiunile întreprinse în lumea anglicană
și protestantă din a doua jumătate a secolului al XIX -lea.
La 22 august 1948, la Amsterdam, în Olanda, s -a întemeiat „Consiliul Ecumenic
al Bis ericilor" prin fuzionarea mai multor Biserici și grupări creștine. Statutul
prevede: Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), este o asociație frățească de
Biserici, care primesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor…
Din CEB fac parte confesi unile protestante și câteva Biserici Ortodoxe. Biserica
Romano -Catolică nu face parte din CEB.
La început, Bisericile Ortodoxe au refuzat să participe la Adunarea generală a
CEB, întrucât programul mișcării ecumenice a început să se orienteze după unele
vederi social -politice străine spiritului Ortodoxiei. Însă Patriarhul ecumenic Atenagora
I de Constantinopol a recomandat Bisericilor Ortodoxe colaborarea cu Consiliul
Ecumenic al Bisericilor.
Biserica Ortodoxă Română a intrat în 1961. Au mai intrat în CEB: Biserica
Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Polonă, Biserica
Ortodoxă Sârbă.
De-a lungul anilor, au avut loc mai multe Adunări generale ale CEB, care au
dezbătut diferite teme de o importanță majoră pentru contextul lumii contempor ane.
În cadrul acestui Consiliu Ecumenic, Biserica Ortodoxă are conștiința că ea este
„Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească", aceasta fiind de fapt
convingerea de bază care îi ghidează pe toți ortodocșii în relațiile lor cu ceilalți
creștini. Ortodoxia nu se consideră atât o religie, fie ea și cea mai bună, ci ea este

10
Biserică, adevărata Biserică întemeiată de Mântuitorul Hristos pe Cruce, care a păstrat
nealterate adevărurile de credință. De aceea, participarea Ortodoxiei la Mișcarea
Ecumenică are un înțeles misionar, adică acela de a chema, de a uni cu ea toate
Bisericile creștine care s -au desprins din ea, formând astfel Biserica nedivizată de la
începutul creștinismului.
Dar rolul dialogului ecumenic este mai mult decât promovarea disc uțiilor
religioase, și anume cel de accentuare a misiunii Bisericii în societate, prin luarea de
poziție asupra fenomenelor majore actuale cu impact direct asupra oamenilor și asupra
viitorului umanității întregi.
Ceea ce motivează Bisericile în dialogul lor este dorința de reconciliere, și în
această privință, participanții s -au angajat să favorizeze colaborarea în toate
domeniile, cum ar fi: misiunea, dialogul și respectarea conștiinței fiecărei persoane, să
se încurajeze asociațiile locale, instituțiile publice și organismele europene în munca
lor de reconciliere, colaborarea între confesiunile creștine în propovăduirea
Evangheliei și în combaterea păgânismului, o mai bună cunoaștere reciprocă, o
oportunitate a celorlalte confesiuni de a cunoaște Ortodox ia, ocazie pentru lumea
ortodoxă de a împrumuta de la ceilalți o anumită experiență pozitivă pe plan științific
și social. De asemenea, dialogul ecumenic ne îndeamnă la colaborarea în vederea
rezolvării unor probleme grave ale umanității, precum sărăcia, b oala, poluarea,
războaiele.
O formă de manifestare a ecumenismului local din România după 1989 este
reprezentată de Societatea Biblică Interconfesională, din care fac parte 12 Biserici și
confesiuni, și anume: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Armeană Apo stolică,
Biserica Reformată, Bisericile Evanghelice, Vicariatul Sârb Ortodox, Vicariatul
Ucrainean Ortodox, Comunitatea Penticostală, Comunitatea Adventistă, Comunitatea
Baptistă de limba română și cea de limba maghiară, precum și Biserica Unitariană.
Activitatea principală a acestei societăți este răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în
școli, închisori, cămine de bătrâni sau de copii orfani, realizarea traducerii Sfintei
Scripturi acceptată de toți membrii.

11
În cadrul dialogului ecumenic, Ortodoxia și -a adu s o contribuție remarcabilă. Ea a
cerut întoarcerea tuturor Bisericilor desprinse din ea la baza doctrinară creștină a
Sinoadelor Ecumenice, a accentuat necesitatea și folosul Sfintei Tradiții, care, alături
de Sfânta Scriptură, este o mărturie a Evangheli ei lui Hristos, a atras atenția asupra
învățăturii de credință despre preacinstirea Maicii Domnului, a arătat că icoana este o
realitate dintotdeauna a Bisericii.
În ultimul timp, un număr crescut de voci vorbesc de un „ecumenism mai larg",
înțelegând prin aceasta o deschidere a ecumenismului de până acum și la alte religii și
tradiții culturale, scopul acestui dialog inter -religios fiind fie convertirea lor la
creștinism, fie stabilirea de relații de pace și înțelegere, pentru o bună conviețuire.
Mișcarea ecumenică este bună în intențiile sale, însă trebuie semnalat că, după
mai bine de trei sferturi de veac de consfătuiri, întruniri, congrese, discuții și adunări
generale, se constată că Bisericile sunt încă departe de a realiza unitatea de credință în
Iisus Hristos, care rămâne de fapt adevărata unitate, atât de dorită de Domnul nostru
Iisus Hristos.
Adevărata unitate în credință se va realiza atunci când creștinii Bisericilor din
lume vor mărturisi într -o inimă și un cuget ceea ce a stabilit și ne învață Biserica
dreptmăritoare în Simbolul Credinței, formulat în Sinodul al II -lea ecumenic de la
Constantinopol din 381: Cred în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
Aceasta se va realiza când va binevoi Dumnezeu ca toți cei ce -L caută pe El cu
sinceritate să se întoarcă la Biserica cea dreptmăritoare.
În variatele ei forme de manifestare, viața creștină reprezintă o reflectare a
relațiilor intratrinitare ; orice argumentare a unui aspect sau altul al vieții teologice
conduce invariabil la a folos i drept model Sfânta Treime care devine modelul vieții
pământești după chipul căreia a fost plămădită ființa umană. Indubitabil, motivația
oricărei acțiuni a lui Dumnezeu spre om ca fapt istoric sau generic, precum și
mandatul comuniunii naturii umane unic e, este iubirea .
Misiunea este forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi față de om, actualizată în cel
mai eficient mod de Iisus Hristos și lăsată ca moștenire Bisericii Sale, pentru
mântuirea omului. Dumnezeu Treime se revelează pentru a intra în relație d irectă și

12
liberă cu omul, trimite pe Fiul în lume pentru a -l readuce la izvoarele comuniunii și dă
urmașilor ca misiune: „Să vă iubiți unul pe altul precum Eu v -am iubit” (In . 13,34 și
15,17) și „ Mergeți în toată lumea și propoveduiți Evanghelia la toată f ăptura; cel ce
va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi ” (M c 16,
15-16). Din această perspectivă, „misionarul” este cel ce iubește pe semenul său pe
care voiește să -L mântuiască.
Misiunea, apostolatul sau trimiterea spre lume evocă dinamica Bisericii lui
Hristos care nu este un organism static, reflectând un stadiu în istorie, ci un organism
viu care se adaptează la condițiile de viață urmărind în permanență slujirea lui Hristos,
capul nevăzut al trupului. Avându -și origi nea în jertfa lui Hristos, eficientă pentru
întreaga lume, Biserica a primit adevărul Lui prin Apostoli, devenind „apostolească”,
adică misionară, păstrătoare a adevărului revelat direct apostolilor care L -au vestit:
„Ceea ce era la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noștri am văzut, ceea
ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și viața S -a arătat și
noi am văzut -o și mărturisim și vă vestim viața de veci care la Tatăl era și care nouă
ni s-a arătat, ceea ce am văzut și ceea ce am auzit, aceea vă vestim și vouă, pentru ca
și voi să aveți părtășie cu noi, iar părtășia noastr, din parte -ne, este cu Tatăl și cu Fiul
Său, Iisus Hristos. Și pe acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină.
Și aceasta este ve stea pe care noi de la el am auzit -o și v -o vestim: că Dumnezeu este
lumină ” (In. 1, 1-5) și „ Dumnezeu este iubire ” (I In . 4, 8).
Misiunea are ca obiectiv predarea adevărului mântuitor respectiv pe Duhul Sfânt
care „ Le mărturisea mai înainte despre patimi le lui Iisus Hristos și despre măririle
cele de după ele, lor le -a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei
aceste lucruri, care acum vi s -au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer,
v-au propoveduit Evanghelia ” (I P tr. 1, 11 -12).
Domnul nostru Iisus Hristos, Unul -Născut, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, după
învierea din morți, a primit făgăduința lui Dumnezeu și Tatăl, rostită prin mijlocirea
profetului David: ,, Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te -am născut; cere de la Mine și -ți voi
da neamurile ca moștenirea Ta și marginile pământului, stăpănirea Ta “ (Ps. 2, 7 -8).
În acea clipă, chemând la Sine pe ucenicii Săi, arătându -le mai întâi toată puterea

13
dăruită Lui de către Tatăl, le spune: ,, Mi S -a dat toată puterea în cer și pe păm ânt“
(Mt. 28, 18).
Iar după aceste momente, s -a făcut liniște, iar Mântuitorul atunci, trimițându -i
la propovăduire le zice: ,, Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându -le să păzesacă toa te câte v -am
poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor “ (Mt.
28, 19 -20).
În virtutea acestui mandat divin, Apostolii, și prin ei ucenicii lui Hristos
investiți cu puterea harică, au primit îndreptățirea de a exer cita puterea bisericească
sub întreitul său chip de manifestare: învățătorească, sfințitoare și de conducere.
Îndeplinind porunca propovăduirii, Apostolii au învățat într -adevăr toate
neamurile, transmițându -le direct sau indirect vestea cea bună, adică Evanghelia lui
Hristos, făcând ca doar în câteva decenii creștinismul să cunoască largă arie de
răspândire în întreaga lume.
Cei care au răspândit vestea cea bună au fost cunoscuți încă din epoca
apostolică sub denumirea de apostoli, propovăduitori, cateh eți, didascali , etc. Astfel
activitatea de răspândire a creștinismului a fost în mod intrinsec legată de activitatea
învățătorească exercitată de acești misionari, care de obicei erau investiți de Biserică
și cu harul preoției.
Așadar, puterea lor în cuvâ nt, în transmiterea și tâlcuirea cuvântului
Evangheliei au rezidat tocmai în harul acesta al preoției lui Hristos, sursa și puterea
oricărei lucrări bisericești.

14
I. MIȘCAREA ECUMENICĂ
I. 1. TERMINOLOGIE
Prin ecumenism, teologia tradițională înțeleg e universalitatea unui sinod al
Bisericii creștine universale, universalitate ce asigură învățăturii de credința elaborată
de acel sinod un caracter normativ pentru întreagă creștinătate, adică ceea ce se referă
la întreagă Biserică creștină. Această conce pție este urmarea firească a ceea ce în Noul
Testemant se înțelege prin oikumeni: pământul locuit, toată lumea (Lc. 2, 1),
pământul întreg unde se exercită autoritatea lui Hristos (Mt. 28, 14) pe care apostolii
și succesorii lor sunt chemați s -o împartă cu El (Mt. 28, 19). În acest sens se vorbește
de sinod ecumenic, patriarh ecumenic. " Ecumenismul a devenit o realitate teologică
începând cu prima ruptură în sânul Bisericii lui Hristos și a căpătat un contur mai
precis începând cu Reforma (secolul al XVI -lea)."9
Termenul ecumenic folosit pentru a califica mișcarea ecumenica are o altă
accepțiune. "Prin mișcarea ecumenica se înțeleg inițiativele și acțiunile organizate în
favoarea unității creștinilor conform cu necesitățile diferite ale Bisericilor și după
împrejurări ."10 Din aceaste acțiuni și inițiative rezultă o amplă mișcare convergență,
nu numai a creștinilor individuali, ci și a confesiunilor creștine, că parteneri egali.
Decretul despre Restaurarea unității sau enciclică papală Uț unum sînt (25 mai 1995 )
menționează exigențele ecumenismului: reînnoirea permanență a Bisericilor,
transformarea sufletului, rugăciunea în comuniune, cunoașterea reciprocă, dialogul
interreligios (între teologi și întâlniri dintre creștinii aparținând diferitelor Biserici),
colaborarea între creștini în cadrul diferitelor servicii sociale.
Trebuie menționat faptul că ecumenismul, așa cum apare din documentele
oficiale, nu privește decât creștinismul. Introducerea dialogului cu necreștini în
mișcarea ecumenica (ecumenismul în s ensul larg al termenului) se justifica prin
dorință de unitate a lumii, prin accea că toți oamenii, creaturi ale lui Dumnezeu, sunt

9 ÎPS Serafim Joantã , Cîteva gînduri despre ecumenism , în "Porunca Iubirii", revista de spiritualitate
ortodoxã, 1998, nr.5 , p. 45.
10 Preot Gh. Cunescu, Gala Galaction, precursor al ecumenismului actual, în "Biserica Ortodoxã
Romînã", LXXXIX, 1971, nr.5 -6, p. 21.

15
chemați să participe la pacea universală.
I. 2. ISTORIA MIȘCĂRII ECUMENICE
În secolul al XVIII -lea a apărut pentru prima d ata un ecumenism apropiat
irenismului contemporan, prin comunitățile pietiste ale lui Zinzendorf.
Secolul al XIX -lea marchează trecerea de la un ecumenism de tip
transconfesional la ecumenismul propriu -zis, interconfesional. Această s -a datorat
preocupăr ilor misionare care au permis conștientizarea unei realități teologice: lipsă
de unitate creștină este incompatibilă cu activitatea misionară. Dar secolul al XIX -lea
nu a cunoscut un ecumenism intercofesional în sensul plenar al cuvântului, adică un
dialog instituționalizat și oficial între două sau mai multe confesiuni creștine separate.
Toate eforturile ecumenice din această perioadă de pionierat au fost dublate de un
ecumenism spiritual: rugăciunea pentru Unitate11.
Ecumenismul instituționalizat este real izarea secolului al XX -lea. Câteva
momente importante, printre multe altele, vor fi evidențiate în cele ce urmează. În
1910, la Edimbourg, Conferința misionară internațională a subliniat încă o data
legătură indisolubila între unitatea creștină și misiune. În 1920, Dorotei al
Constantinopolelui își exprimă dorință că deschiderea Bisericilor, unele față de altele,
să înlocuiască ostilitatea și prozelitismul agresiv. La Stockholm, anul 1925 marchează
prima întâlnire Viață și activitate. Următoarea conferința va avea loc în 1937 la
Oxford. La Edimbourg, tot în același an, se va ține conferința Credința și
Constituție12.
Momentul central îl va constitui crearea Consiliului Ecumenic al Bisericilor
(CEB), în 1948, la Amsterdam, 147 de Biserici au mărturisit că înțe leg să fie împreună.
Deși Bisericile diferă în materie de doctrina și disciplină, ele puțeau aduce totuși o
mărturie comună prin legăturile de colaborare, de întrajutorare și rugăciune. CEB nu
are nici o autoritate ecleziastica sau canonică, ci numai autor itatea pe care i -o acordă

11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Din aspectul sacramental al Bisericii , în "Studii Teologice", XVIII,
1966, nr.9 -10, p. 33.
12 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii, Sibiu -1993, p.
32.

16
Bisericile. " Va acționa în numele Bisericilor membre în cazul în care una sau mai
multe dintre ele îi va încredința această responsabilitate ."13 El va emite rapoarte și va
favoriza o acțiune concertată în probleme de interes comun. Dar nu se putea vorbi de
unitatea pe care Dumnezeu o cere pentru că nu există comuniune.
În 1948 bază doctrinală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost definită
astfel: asociație frățească a Bisericilor care îl acceptă pe Domnul Iisus Hristos că
Dumnezeu și Mântuitor. În 1961 la New -Delhi definiția s -a completat astfel: CEB este
o asociație frățească a Bisericilor care -L mărturisesc pe Iisus Hristos că Dumnezeu și
Mântuitor, conform Scripturii și încearcă să răspundă împreună chemării lor comune
pentru mărirea singurului Dumnezeu, în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
După recunoașterea Sfintei Treimi, Bisericile ortodoxe au devenit membre ale
Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
I. 3. DIMENSIUNILE ECUMENISMULUI
Trei dimensiuni fundamenta le se regăsesc în exigențele impuse mișcării
ecumenice: ecumenismul teologic, ecumenismul laic și ecumenismul spiritual.
Ecumenismul teologic este dialogul între teologi de diferite confesiuni creștine,
între diferite Biserici. Drumul ecumenismului este drumul Bisericii. La această
mișcare de unire, din zi în zi mai amplă, iau parte toți cei ce -l invocă pe Dumnezeu în
Treime și -l mărturisesc pe Iisus Hristos că Domn și Mântuitor. Biserică universală
este astfel poporul care -și află unitatea în Treime. "De unitate Patris et Filii et Spirituș
Sancti plebs, adunată" spunea Sfântul Ciprian. Importantă unei ecleziologii a
comuniunii este evidența. Incă din 1947 Wisser Hooft declară: "Dacă ar există o
ecleziologie acceptată de toți (creștinii), problemă ecumenic a va fi rezolvată, iar
mișcarea ecumenica superflua, căci în privintă credinței ne lovim de adevărurile
fundamentale că slujirea, hierarhia, primatul". După 50 de ani, progrese au fost
înregistrate; există puncte comune, dar nu, incă, consens. Ecumenismul laic (secular)
înseamnă colaborarea creștinilor în diverse activități în folosul oamenilor. Societățile
pluraliste sunt tot mai puțin interesate de divergențele dogmatice. Credibilitatea

13 Isidor Tudoran, Unitatea Biserici i în perspectivã ecumenicã , în "Ortodoxia", nr.3, 1973, p. 88.

17
creștinilor se măsoară după calitatea angajamentului comun în servici ul omului și al
omenirii. "Imaginea dureroasă a omenirii de azi impune tuturor creștinilor sarcină
obligatorie de a face evident faptul că reușitele tehnice și științifice nu sunt suficiențe
pentru a creă o civilizație mondială fără temeiuri spirituale, re ligioase și morale, fără
Iisus Hristos, cel care da lumii dragostea, pacea și dreptatea." (Patriarhul Athenagoras,
1987) Reconcilierea omului cu Dumnezeu, a omului cu semenii săi, a Bisericilor, sunt
principalele direcții de acțiune ale ecumenismului laic.
Ecumenismul spiritual este o altă dimensiune a mișcării ecumenice. Nu este un
ecumenism adevărat fără o transformare interioară, o reînnoire a sufletului, o
renunțare la șine, fără acea umilință, blândețe, generozitate și sinceră abnegație în
slujirea aproapelui. Sufletul acestei înnoiri este rugăciunea. Rugăciunea "ecumenica",
comunitatea de rugăciune a fraților și surorilor în Hristos exprimă adevărul evanghelic
al cuvintelor "Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri." (Mt. 23, 9) Deși divizați, "ei se
unesc în Hristos cu o speranța puternică, încredințându -I viitorul unirii și al
comuniunii lor". Preocuparea pentru unitate nu poate lipsi din dialogul intim al
fiecărui creștin cu Dumnezeu. Fiecare rugăciune este jertfă totală și necondiționată
oferită Ta tălui, prin Fiul, în Sfân tul Duh14.
Dialogul interreligios nu este numai un schimb de idei, ci și unul de daruri, căci
are la bază rugăciunea. El înseamnă maturitate de gândire și examen de conștiință,
parteneriat, voința de reconciliere și unitate în adevă r. Este o reînnoire nu numai a
felului în a -ți exprimă credința, ci și al trăirii ei. Este un dialog al mântuirii. Când
creștinii se roagă împreună, țelul unității este mai aproape. Hristos este prezent în
această comuniune de rugăciune; El se roagă în noi , cu noi și pentru noi. Rugăciunea
ecumenica este în serviciul misiunii creștine și a credibilității ei. Săptămâna de
rugăciune pentru unitatea creștinilor este numai un exemplu de comuniune în
rugăciune. Dialogul este mijlocul ideal în confruntarea diferi telor puncte de vedere,
pentru examinarea divergențelor care -i separă pe creștini. În cadrul dialogului
ecumenic sunt evidente gravitatea angajării și profunzimea problemelor ce se cer

14 Pr. Prof. Dr. Ion Bria Tratat de Teologie Dogmaticã si Ecumenicã , Editura "România Creștină",
Bucuresti, 1999, p. 215 .

18
rezolvate. Forță pentru a duce la bun sfârșit acest lung și dificil pel erinaj se regăsește
în "această relație de convertire la voința Tatălui, pocăința și încredere absolută în
puterea reconciliatoare a adevărului care este Hristos."
În funcție de domeniile de exercitare a mandatului ecumenic, în lumea
protestantă, având î n vedere diversitatea denominațiunilor protestante și
neo-protestante, se vorbește de un ecumenism intraconfesional și de unul
interconfesional.
Ecumenismul intraconfesional înseamnă existența unui pluralism în cadrul
aceleași denominațiuni. Karl Barth s punea: "Noi nu suntem unanimi acolo unde ar
trebui să fim că Biserică, adică în substanță însăși a credinței creșt ine. Nu suntem uniți
în Hristos "15.
Ecumenismul interconfesional este ecumen ismul în sens tradițional și se
manifestă la nivel național sau int ernațional.

15 Ibidem , p. 99.

19
II. TEOLOGIA ȘI PRACTICA MISIUNII ÎN BISERICĂ
II. 1. TEMEIURILE TEOLOGICE ALE MISIUNII
În studiul „Misiune și mărturie creștină față de prozelitismul religios care este o
contramărturie”, Arhid. Ioan Ică jr. subsumează o serie d e argumente teologice cu
privire la misiunea creștină, care se pot reduce la trei aspecte esențiale: Trimiterea
Fiului și a Sf. Duh în lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor la propovăduire de
către Hristos, trimiterea Bisericii care, prin slujitorii investiți, vor desfășura misiunea
încredințată până la sfârșitul veacurilor16.
În înțeles biblico -dogmatic, trimiterea Fiului și a Sfântului Duh este o expresie a
iubirii lui Dumnezeu față de om, pentru care Sfânta Treime poartă grija deosebită în
perspecti va mântuirii sau readucerii lui la „starea cea dintru început”. Tatăl, izvorul
dumnezeirii și principiul unității acesteia, cel care are inițiativa creării ființei umane,
are și dorința mântuirii ei prin Fiul (In . 3,17 și 12,47; I In . 4,14 și L c. 9,55). Pentru
om, Tatăl nu pregetă să facă orice, până la jertfa Unicului Fiu pe care îl „trimite” să
vestească voia și iubirea Sa: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul
Său Cel Unul Născut L -a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă v iață
veșnică” ( In 3,16 ; I Ioan 4,9 și I Ioan 5, 11 -12.) .
Din această perspectivă, Treimea este într -o permanentă misiune, căci
evenimentul venirii istorice a lui Hristos și trimiterii Duhului în lume devine generic
prin asumarea roadelor lucrării Treimii de către fiecare creștin, prin Duhul Sfânt.
Unitatea de lucrare misionară a Treimii în lume se desăvârșește în Cincizecime, prin
care cercul lucrării mântuitoare a Treimii cu lumea se completează, căci începe
sălășluirea Duhului între oameni. Fiecare „Împ ărate ceresc” actualizează lucrarea
aceluiași Duh Sfânt în persoana în care se sălășluiește și o „curățește de toată
întinăciunea”, împreună cu toată comunitatea bisericească.
Hristos și Duhul, trimișii Tatălui , trimit pe Apostoli mai departe: „ Așa cum M -a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și suflând asupra lor a zis: Luați Duh

16 În volumul colectiv, Pastorație și misiune în Biseric a Ortodoxă , Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2001, pp. 28 -31.

20
Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi ” (In
20, 21 -22). Misiunea lor primește valoare mântuitoare, fiindcă vestesc apropie rea
„împărăției cerurilor” (M t. 10,7), care este dăruită exclusiv al celor ce se mântuiesc:
„Propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi ” (M c. 16, 15 -16). Misiunea apostolilor
devine prelungirea misiunii lui Hristos, care este în mijlocul lor numai în măsura în
care ei se alfă în misiune : „Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându -le să păzească toate câte v -am spus
vouă. Și iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor ” (M t. 28, 19 – 20). Misiunea
nu se termină până la sfârșitul veacurilor, până când toată lumea va lua la cunoștință
despre dragostea lui Dumnezeu.
Misiunea creștină dată de Hristos devenea la n oii creștini mărturie a vieții de
comuniune și de iubire3 căci ce dovadă mai mare de iubire poți arăta semenului decât
grija ca el să se mântuiască, să trăiască veșnic. Apostolii și după ei slujitorii investiți și
pregătiți pentru misiune încep să vesteasc ă viața cea nouă a iubirii Sfintei Treimi4 prin
mijloace concrete de natură spirituală, pentru că „ aur și argint nu au avut ” (Fapte 3,6)
dar din ce au avut, din aceea au dat, din viața cea nouă în Duhul. Aria largă a misiunii
se precizează și se diversific ă după mărturia Sfântul Apostol Pavel, pe domenii de
activitate: „ El I-a dat pe unii să fie apostoli, pe alții profeți, pe alții evangheliști, pe
alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților la lucrul slujirii, la zidirea
Trupului lui Hristos, până ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii
Fiului lui Dumnmezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura plinătății lui
Hristos ” (Ef . 4, 11 -12).
El a lăsat și modalitățile prin care Biserica își are împlinește menirea în viața
omului : nașterea în credință care face din străin membru al Trupului lui Hristos, căci
numai cel ce „se botează” (M c. 16,16 și Fapte 2,38) devine „făptură nouă” (II
Corinteni 5,17), prin creșterea în credință, respectiv adeziunea activă la învățătura și
viața co munității de -a lungul întregii vieți pământești, după modelul primar unde noii
adepți „ stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în
rugăciuni ” (Fapte 2,42) și în final în comuniunea în credință , respectiv fidelitate față

21
de tradiție, căci „ Hristos este același, ieri, astăzi și în vec i” (Evrei 13,8), este cu noi
până la împlinirea făgăduinței (Matei 28,20), drept pentru care Apostolul neamurilor
avertizează: „ Nu vă lăsați furați de învățăturile străine, cele de multe feluri !” (Ev r.
13,9).
Misiunea înseamnă, așadar, împărtășirea de viața iubirii treimice încă din timpul
vieții pământești, având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul Evangheliei și Tainele
dătătoare de har, prin care lucrează Duhul Adevărului17.
II. 2. MISIUNEA PREOTULUI ÎN PAROHIE
Departe de a fi un simplu președinte al comunității sau un mandatat al acesteia
pentru a „vesti cuvântul”, preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu în
misiune spre oameni și trimisul oamenilor în fața lui Dumnezeu18. El este așadar,
într-o dublă misiune , ceea ce face ca și rolul său să fie esențial: lui Dumnezeu îi
garantează prin pregătire și hirotonie vestirea nealterată a adevărului Evangheliei și
săvârșirea celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu chezășia p ropriei
vieți duhovnicești. Funcția lui nu poate fi numită altfel decât misiune , nu profesie,
meserie, îndeletnicire, mijloc de trai și trebuie trăită de el însuși ca grijă permanentă
pentru mântuirea o amenilor.
Misiunea preotului în comunitate poate fi cu prinsă în trei direcții esențiale care
constituie dovada mărturiei sau contramărturiei lui în fața credincioșilor, funcție de
aplicarea lor consecventă, respectiv: direcția liturgică, dogmatică și morală. Le vom
aborda din perspectiva importanței lor în mi siunea sa ad extra, în relația cu omul
modern19:
Predicarea cuvântului sau aspectul dogmatic . Omul modern este receptiv la

17 Stãniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Numãrul tainelor, raporturile între ele si problema Tainelor din
afara Bisericii , în "Ortodoxia", VIII, 1956, nr.2, p p.191-215.
18 Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolicã , în "Studii Teologice", 1955, nr.5 -6, p.321 .
19 Facem această precizare întrucât pentru omul arhaic ordinea ar fi alta: liturgic – ritualismul era cel
mai însemnat act sacru în vechime în toate religiile; dogmatic – demers ul doctrinar a apărut relativ
târziu comparativ cu originile religiei; moral – era adiacentă vieții religioase și privea doar anumite
aspecte ale vieții, nu viața în complexitatea ei.

22
cuvânt și acesta se selectează funcție de ce i se pare mai relevant pentru viața
personală. Este și spațiul în care preotul poate greș i, scandaliza, contramărturisi dacă
nu are „cuvânt cu putere multă”. Predicarea nu înseamnă numai predica din spațiul
Liturghiei, ci Evanghelie și aplicabilitatea ei astăzi, cultură și modul cum ea poate fi
creștinată, educație, respectiv viitorul Biserici i lui Hristos, dialog cu știința și
provocările ei. Misiunea modernă a preotului nu trebuie să elimine misterul, lucru
eșuat în lumea protestantă, însă imaginea Bisericii ca instituție arhaică, opacă la
modern, la cerințele omului contemporan este rodul un ei predicări defectuoase și a
transferării lucrurilor în „ascunsele” taine ale Domnului, din trecut.
Profilul moral -social , aspecul moral al misiunii, confruntat astăzi cu tendinta de
pierdere a identitatii, de identificare cu „lumea”. Reprezintă a doua șansă și al doilea
risc în misiune. Faptele preotului sunt faptele Bisericii pentru credincioși. Se poate
porni de la moralitatea uniformei, care trebuie să constituie o distincție vizibilă, chiar
în situații neoficiale. În prezența unui preot credinciosu l nu spune lucruri pe care altfel
le-ar spune și nu face lucruri pe care altfel le -ar face20.
Slujirea celor sfinte sau aspectul liturgic al misiunii, spațiul în care preotul nu are
cum să comită erori dacă se păstrează în duhul Tradiției. Totuși, dat fiin d riscul
rutinei, casa lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu proprietatea preotului, așa încât
timpul să atenueze sensibilitatea slujitorului față de sfințenia locului, să reducă din
evlavia și constiinta în slujirea pe care o face în primul rând lui Dumne zeu.
Mitropolitul Anthony Bloom afirmă că „Misiunea Bisericii este Sf. Liturghie”. Acest
tip de misiune se referă la misiunea internă, în sens de schimbare a persoanei în forul
ei lăuntric, de creștere duhovnicească ce se prelungește în cotidian, dincolo d e spațiul
liturgic.
Creștinismul a simțit și a trebuit să -și satisfacă de la început nevoia de
învățătură. Ceea ce era în primul rând necesar, era să le amintească continuu

20 Când afirmăm aceasta ne -am gândit la p reotul „incognito” ce se lipseș te de șansa de a folosi toate
mijloacele date pentru misiune, „cu timp și fără timp”. El nu trebuie sa se piardă în mulțime, ci să
strălucească în mulțime. Mare importanță are în acest sector familia preotului, care constituie dovada
vie a capacității preo tului în misiune și aduce prin actele ei cinste și susținere activității misionare.
Chiar dacă preotul ar tăcea, faptele trebuie să vorbească pentru el.

23
,,cuvântul “, și să li se predice cu întelegere și stăruință adevărurile reilgioase și morale
ale învățăturii creștine, auzite de la apostoli sau de la alți misionari care propovăduiau
cuvântul Evanghelei lui Hristos.
După Sfinții Părinți, preotul trebuie să fie un bărbat plin de calități morale și
duhovnicești, cu o vastă pregătire teolo gică, științifică și filozofică, pentru a putea
vesti cuvântul lui Dumnezeu în limbajul spiritual al epocii lor.
În ceea ce privește misiunea de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu,
Sfântul Vasile cel Mare numește pierzător de semeni pe acel preot car e negrijează
predica . Preotul trebuie să predice zice Sfântul Ioan Hrisostom , fie că -l ascultă
cineva, fie că nu -l ascultă, așa cum fântânile curg chiar și atunci când nimeni nu ia
apă din ele21.
Pe lângă aceasta, Sfinții Părinți accentuează că la predica prin cuvânt22 trebuie
să se adauge și predica prin fapte, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice:
,,Te fă pildă credincioșilor cu cuvântul și cu purtarea“(I Tim. 4, 12) . În acest sens
Sfântul Ioan Hrisostom spune și el: ,,N-ar mai fi nevoie de disc ursuri, dacă viața
ne-ar străluci în chip desăvârșit“.
Având în vedere împortanța slujirii preoțești în raport cu Dumnezeu și cu
oamenii, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Ambrozie, Sfânt ul Grigorie cel Mare etc., au scris adevărate
tratate Despre preoție23, descriind în pagini admirabile lucrarea dumnezeiască
înfricoșătoare, măreția și sublimitatea preoției creștine. Aceasta, datorită contactului
permanent al preotului cu prezența harică a lui Dumnezeu în Sfintele Taine.

21 Ioan I. Ică, „Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ierarhia bisericească și
puterea disciplinară ”, în M. O ., Anul XXVII, Ianuarie -Februarie, Nr. 1 -2/1975, p. 10.
22 Slujba propovăduirii cuvântului este necesară nu numai pentru faptul că vine credința din auzirea
predicii, ci și din necesitatea de a actualiza învățăturile Evangheli ei. Pentru ca aceste învățături să poată
pătrunde în ființa credincioșilor, se impune ca ele să fie tâlcuite, adâncite și valorificate, avându -se în
vedere fondul spiritual, aperceptiv al ascultătorilor din fiecare epocă. Predica este chemată să facă
tocma i această contemporanizare permanentă a mesajului lui Hristos în fiecare veac.
23 Ioan I. Ică , art.cit., p. 11.

24
Din Teologia Sfinților Părinți avem identificarea preoției bisericești cu Preoția lui
Hristos și își găsește expresia concretă în celebrarea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu
este Acela care se jertfește și care primește jertfă, ci și Cel care aduce jertfă24.
Identificarea slujirii preoțești a Bisericii cu a lui Hristos este posibilă numai dacă
vedem Hristologia condiționată pnevmatologic25. Tatăl este Cel care trimite pe Fiul să
împlinească și să realizeze planul veșnic a l Sfintei Treimi de a atrage pe om și creația
în unire cu însăși viața sa. Hristos nu poate fi separat de Sfântul Duh, având în vedere
că El S -a născut din fecioară (Mt. 1, 20), a slujit pe pământ (Lc. 4, 13 -14), dar mai
ales pentru că El, prin Duhul, slu jește și acum acestui plan veșnic al lui Dumnezeu
cu creația în Biserică. Ceea ce face Duhul prin slujirea preoțească este tocmai să
zidească aici și acum Trupul lui Hristos prin faptul că realizează acum Preoția lui
Hristos ca Preoție a Bisericii26.
Orice preoție este definită în raport cu jertfa pe care o aduce. ,,Orice arhiereu este
pus ca să aducă daruri și jertfe“ (Evr. 8, 3). Preotul care slujește la altarul Domnului
trebuie să fie idealul smereniei închinat cu cuviință desăvărșită Atotputernicului
Dum nezeu, el însuși reprezintă pe Hristos în fața credincioșilor lui.
Preoția creștină este ,,semnul iubirii lui Hristos“. Ea este dregătoria dragostei
față de turma pe care Hristos a încredințat -o păstorului27.
Sfântul Ioan Gură de Aur declară referitor la a devăratul slujitor al lui
Dumnezeu: ,, Preoția se săvârșește într -adevăr pe pământ, însă are slujba cetelor
cerești “. Dar din această sublimitate a ei, deducem sentimentul de frică pe care trebuie
să-l aibă preotul și datoria de curăție, pe măsura înălțimii îngerești la care a fost

24 Liturghierul, E. I. B. M. B. O. R., București, 1935, p. 139. ,,…că tu ești Cel ce aduci și Cel ce te
aduci, Cel ce primești și Cel ce te împar ți, Hristoase Dumnezeu nostru…“.
25 Ioan Stoica, Preoția , Hirotonia și succesiunea apostolică în lumina teologiei ortodoxe, Editura
Macarie, Târgovște, 2005, p. 6.
26 Ibidem, p. 6.
27 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție , II, 1, Migne, P. G. XLVIII, col. 632, trad. de Dumitru
Fecioaru, București, 1998, p. 213.

25
ridicat. ,, Pentru aceasta, zice el, preotul ca și cum ar sta chiar în cer Puterile acelea,
așa trebuie să fie de curat “28.
Datoria preotului este aceea de -a învăța și în special de -a predica cu vreme și
fără vreme, și despre nece sitatea de -a pregăti predica. În renumitul său tratat Despre
Preoție , Sfântul Ioan Gură de Aur, se ocupă de rolul de învățător al preotului. El zice,
preotul are să dea lupte de multe feluri și aproape în toate unica armă este cuvântul.
,,Pentru aceasta tr ebuie multă silință să facem cuvântul lui Hristos să locuiască între
noi bogat“29.
În Noul Testament slujirea preoțească derivă din însăși slujirea Marelui -preot,
Iisus Hristos și nu este altceva decât continuarea acesteia. Mântuitorul Iisus Hristos
este însuși Arhiereul ceresc, trimis de Dumnezeu, Preotul absolut (Evr. 4, 14 -16), care
s-a făcut înainte -mergător preoției noastre, fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala
lui Melchisedec.
Apostolii și urmașii lor, episcopii și preoții așezați de ei, au p rimit deci de la
Mântuitorul Hristos această ,, mărire “ sau întreită slujire, nu numai ca un ,, dar“, fără
de care nu se poate concepe slujirea preoțească, din punct de vedere neotestamentar,
dar ca o întreită îndatorire, din care constată de fapt slujirea p reoțească în lume, ca
propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, iconoamă sau săvârșitoarea Tainelor
dumnezeiești și conducătoare a turmei drept credincioase la mântuire30.
Prin jertfa Sa pe cruce, Iisus Hristos, Marele -preot, a adus deci tot harul,
cunoaștere a adevărată a lui Dumnezeu și împăcarea întregului neam omenesc cu
Dumnezeu, devenind prin aceasta izvorul și modelul preoției creștine.
Noul Testament cuprinde nenumărate pagini în care insistă asupra însușirilor
pe care trebuie să le aibă adevăratul slu jitor al altarului și anume:
a) să ducă o viață morală ireproșabilă precum zice și cuvântul Scripturii ,,întru
toate arată -te pe tine pildă“ (Tit 2, 7);

28 Dumitru Stăniloae, „Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului ”, în M.O., Anul IX, Mai -Iunie, Nr.
5-6/1957, p. 301.
29 Ibidem, p. 311.
30 Ioan I. Ică, op. cit ., p. 7.

26
b) să cunoască bine învățătura creștină;
c) să aibă însușiri de cârmuitor.
Acestea la un loc sunt men ite să asigure împlinirea nestingherită a celor trei
laturi ale slujirii preoțești: sfințirea, propovăduirea cuvântului și păstorirea
credincioșilor . Așadar din perspectiva Noului Testament, slujirea preoțească este
însăși expresia și actualizarea preoției veșnice a Domnului Iisus Hristos, în întreita Sa
activitate mântuitoare.
În această perspectivă, slujirea preoțească nu este numai slujire a lui
Dumnezeu, ci și slujire a oamenilor, după pilda Mântuitorului, care ,,n-a venit să fie
slujit, ci să slujeasc ă El și să dea viața Sa pentru răscumpărarea multora“ (Mt. 20,
28), ca lumea ,, viață să aibă și încă din belșug“ (In. 10, 10), deci o preoție care
înseamnă slujire a lui Dumnezeu, în slujba vieții, a omului și a lumii.
II. 3. MISIUNEA BISERICII ASTĂZI
Astăzi Misiunea Bisericii nu se mai poate concepe decât în contextul dialogului
ecumenic , fie că este vorba de nivel de parohie, fie de eparhie sau de Biserică.
Ecumenismul misiunii este o șansă cu atât mai mare cu cât recapitulează începuturile
Bisericii creș tine, numită de Pr. Ioan Bria „Biserica ecumenică”, adică „Biserica
sinoadelor ecumenice”, când misiunea se făcea nu prin izolare și triumfalism
autosuficient, ci prin dialog deschis cu mentalități, religii și culturi, după exemplul
Sfinților Apostoli.
În Europa occidentală se vorbește deja despre „epoca post -creștină” sau despre
„re-evanghelizarea Europei”, respectiv orientarea misiunii Bisericii funcție de
contextul în care omul refuză pe Dumnezeu, spre deosebire de perioada apostolică în
care chestiunea principală era să aleagă pe Dumnezeu față de zeii păgâni. De aceea
misiunea este cu mult mai complexă pentru că nu se mai adresează unei ființe
religioase, ci autosuficiente, indiferente sau chiar îndărătnice. În plus, variatele tipuri
de religiozitate duc la confuzie și tendințe separatiste: Dumnezeu nu se mai acceptă
așa cum este, ci este construit de om, după clișeul cel mai convenabil tipului propriu

27
de viață31.
La nivel local, deschiderea spre Europa are trei aspecte care trebuiesc considerate
în consec ințele și provocarea lor din perspectiva misiunii:
– Provocări de forme tot mai variate a diferitor denominațiuni din import, cu
metode studiate , aplicate anterior, pe fondul unui context dificil: lipsa pregătirii
slujitorilor și a mijloacelor de replică, fie că sunt psihologice, economice sau de orice
altă natură;
– Creștinul ortodox modern nu mai este cel din scrierile clasice de profil, ci un om
care circulă fără restricții în tot spațiul european, lucrează în mediul eterodox, are
nevoi spirituale pe car e Biserica noastră nu le poate satisface.
– Progresul științific face din creștinii moderni oameni care gândesc nuanțat,
citesc mai mult, evaluează, compară, sunt informați.
Deși nu mai organizează misiuni spre „neamuri”, Biserica este mai solicitată
misio nar decât oricând, este provocată de contextul nou la care trebuie să răspundă
pertinent și punctual. Noi știm că Hristos conduce Biserica la tot adevărul, dar și că
slujitorii trebuie să -i înțeleagă rostul și misiunea, să o slujească în a -și împlini vocaț ia
eshatologică prin transmiterea cu mijloace adecvate a Adevărului.

31 Preot Prof. Dr. Dumitru P opescu, Ortodoxie și Catolicism , Ed. România Creștină, București , 1999,
p.9.

28
III. MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN
POSTMODERNITATE
Postmodernitatea constituie stadiul societății actuale, de valorizare excesivă a
sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvolt area acestuia în contextul mai larg al
noilor cuceriri ale științei și tehnologiei, în spirit secularizant și globalizant. Societatea
postmodernă dezvoltă și o cultură postmodernă, adaptată perfect cerințelor ei. Dacă ne
vom raporta la definirile care -i sunt date de către specialiști, vom arăta, împreună cu J.
Francois Lyotard, că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta -istoriei”32.
Evident, analiza semantică indică succesiunea firească a postmodernității după
modernitate, din care își extrage și sevele. Iar aceasta din urmă s -a definit în contextul
mai larg al prefacerilor economice și sociale care au revoluționat mapamondul, odată
cu marile descoperiri științifice, făcute posibile în cadrul noilor orânduiri care au
transformat din temelii sistem ele de conducere aristocratică, feudală, în așa -numitele
democrații capitaliste. O eră a modernității, așa cum o gândim astăzi, pornește în plan
economic de la mașina cu aburi, de la care a fost deschisă calea tuturor invențiilor
tehnicii, prin cercetare ș tiințifică asiduă. În plan social, a fost realizată, treptat,
sporirea gradului de confort al populației, deși, la început, toate cuceririle amintite au
fost accesibile unui număr foarte mic de persoane, raportat la populația planetei.
Progresează lent și mijloacele de comunicare, punându -se bazele mass -media prin
apariția primelor publicații și a radioului.
Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru
care specialiștii vorbesc de transformarea ei, încetățenindu -se deja termenul de
posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi. Notele dominante ale
postmodernității sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informației,
accesul neîngrădit la date și rolul tot mai accentuat deținut de mass -media în formarea
personalității umane. În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de
forme de inteligență artificială. Observăm și creșterea de neimaginat a gradului de
accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului și civiliza ției contemporane:

32 M. Bănică, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, București, 2007, p. 121.

29
un procent tot mai mare din populația planetei are acces la tehnologii de ultimă
generație.
Un alt factor care încurajează instalarea unei mentalități postmoderne în
societate îl constituie progresul economic, generator de bunăstare mate rială. Acest
aspect se constată, mai ales, în țările puternic dezvoltate, neafectate de războaie sau
conflicte etnice. Etalonul în această privință este deținut de S.U.A., care, practic, n -au
cunoscut desfășurări militare pe teritoriul lor, în ultimii 200 de ani, cu excepția
neobișnuitelor acte de terorism din 11 septembrie 2001. La mică distanță, se
încadrează aici și țările Uniunii Europene, dar și alte state, precum Japonia sau
Australia. Peste tot, postmodernismul s -a instalat pe fondul unui progres făr ă
precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (L c. 12,
16-21), în detrimentul culturii spiritului, aflată într -un teribil regres.
III. 1. FACTORII DEFINITORII AI POSTMODERNITĂȚII
a) Individualismul presupune cultivarea valorii ex agerate a sinelui, în maniera
deja experimentată de New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se
afirme cu orice preț, căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel
economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod nec esar, negarea identității
primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți
tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față
de pseudo -culturi de import33.
b) Lectura, dezvoltar ea imaginației, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se
pune în valoare individul și se abandonează persoana. Forța interioară nu se bazează
pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu
(după M t. 6,33 – Căutaț i mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate

33 Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl tra nsformă pe om în
sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându -l de orice dorință de elevare
spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul -mașină este sclavul jocurilor pe
computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conștiința sa fiind amorțită
complet de capriciile impuse ale modei.

30
celelalte se vor adăuga vouă)34. Dimpotrivă, forța omului postmodern rezidă tocmai
în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției stresante
a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într -o depresie continuă,
justificând existența unei pleiade de „psihologi” (isterie națională, am putea spune, în
S.U.A și Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei
personalități35.
b) În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent,
exprimarea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui,
se analizează, de obicei, trei aspecte esențiale:
1. pierderea treptată a inte resului pentru practica elementelo r definitorii religiei
de bază;
2. refuzul plictisit al primirii de informații din sfera religioasă, care să justifice
în vreun fel existența proni atoare a lui Dumnezeu (ne referim la s ecularismul
postmodern se caracterize ază prin negarea violentă a oricăror forme de religie
insituționalizată, în favoarea făuririi unei religii proprii, descătușate de apartenența la
vreo confesiune (celebra sintagmă: believing without belonging36). Tuturor Bisericilor,
confesiunilor și cultel or li se aduc critici vehemente, începând cu tenebre ce țin de
acțiunile lor trecute și sfârșind cu contestări ale pretinsei lor rigidități în vremea
noastră. );
3. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu

34 De fapt, postmodernii susțin, în mare măsură, teza nietzche -ană a morții lui Dumnezeu. Referitor la
aceasta, ne reține atenția o afirmație a lui Mih ail Neamțu, care are sonoritatea unui baros căzut pe
nicovală: Timpul morții lui Dumnezeu este inaugurat prin violul sinistru al urii de sine. Este o rescriere
în contextul mileniului III a celebrului dicton hristic: Cel ce -și urăște sufletul său în lumea aceasta,
acela îl va păstra pentru viața veșnică (Ioan 12,25 ). A se vedea Mihail Neamțu, Gramatica Ortodoxiei,
Tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007, pp. 40 -41.
35 Analizând impactul mass -media asupra definirii individualismului, conchidem că este covârșitor.
Prin toate mijloacele, se urmărește limitarea oricărei forme de implicare personală în demersul de
comunicare; suntem deja obișnuiți să auzim sau să citim în presă, într -o țară cu 86% populație ortodoxă,
anunțuri de genul: Astăzi, creșt inii ortodocși sărbătoresc Paștele… Manipularea este evidentă:
„creștinii”, adică „ei”, „aceia”; nu „noi”, „eu” sau „tu”. Treptat, omul este silit să se disocieze de „ei”,
mai ales că este agasat de reclame comerciale sau anunțuri în care este interpelat direct, fiindu -i
stimulată puterea egocentrică: „tu decizi…”, „votează!” etc.
36 Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006, p. 413

31
structurile social -politice și economice, considerate strict „laice”37.
c) Progresul extraordinar al științei și tehnologiei este un factor constitutiv al
postmodernității, așa cum am arătat deja. Se pune accent pe cunoașterea intelectuală,
ca expresie a unei raționalități exa cerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace
ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc
la o informare detaliată și facilă, dar, în același timp, pot dăuna enorm: sunt suficiente
câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de interese, pentru a
justifica „legitimitatea” poziției detractorilor acesteia, din interior.
În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecințele unui comportament
iresponsabil al omului postmodern. Avid după bunăstare , el generează și amplifică o
criză ecologică de proporții, ale cărei consecințe sunt greu de anticipat pe termen
mediu și lung. Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar și celelalte specii de
animale și plante. Dezinteresul, am putea spune, crimin al, al omului față de creația lui
Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere și neascultare, întrucât el a fost pus să
stăpânească natura, nu să o distrugă.
d) Globalizarea economică, politică și culturală. Lumea este o imensă piață de
desfacere, tot mai multe granițe dispar, se creează alianțe comerciale mondiale. Planul
spiritual se cere a -l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se încearcă a se crea
un conglomerat din religii, tradiții și culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism,
ca țintă ultimă a globalizării. Potrivit specialiștilor, „este important ca ”sincretismul”
să nu fie înțeles numai în accepțiunea sa negativă, ca o trădare a Ortodoxiei. Biserica
nu este o realitate statică, ci una dinamică”38. De aici, rezultă și necesitatea continuării
dialogurilor ecumenice, bi – și multilaterale, în vederea statornicirii unor principii

37 Un lucru este cert, l a nivelul conducerii politice, există o paletă foarte variată de raportări între
secularism și postmodernitate. Există țări în care postmodernitatea s -a instalat definitoriu, am putea
spune, dar un procent relativ mare din populație se declară a fi credincioși practicanți (S.U.A. și
Japonia). Unele state, deși statutează o anumită confe siune ca fiind religie națională, sunt
quasi -seculare (exemplu: lutheranismul în Danemarca), altele, deși se prezintă a fi complet laicizate,
sunt conduse din umbră de o religie majoritară (exemplu: Turcia).
38 Lector dr. Radu Petre Mureșan, Provocări și pe rspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea
Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și
stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006, p. 167.

32
misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea neștirbită a Tradiției
și adaptarea discursului la condițiile impuse de modernitate39. Se evită, astfel, două
primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n -ar conduce decât
la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identității, incapabilă să se
autodetermine în contextul unui sincretism absolut și defini tiv. Aurea mediocritas –
am putea spune.
În ceea ce ne privește, este necesar să analizăm statutul României ca membră
de dată recentă a Uniunii Europene și a N.A.T.O. Din perspectivă religioasă,
integrarea țării noastre în structurile euro -atlantice oferă o nouă șansă de afirmare
Ortodoxiei. Desigur, Grecia este o componentă deja tradițională a acestor structuri,
dar dorința de a -și marca apartenența la Ortodoxie prin respingerea unor echipamente
de înregistrare electronică, precum și embargoul impus Macedo niei, au făcut deja să
fie tratată ca o excepție. O frumoasă propagandă a fost făcută Ortodoxiei, în trecut, de
emigrația rusă; astăzi, însă, dezbinarea și fundamentalismul au schimbat mult opinia
occidentală față de creștinismul răsăritean. Conflictele di n fosta Iugoslavie au prilejuit
mediatizarea excesivă a ideii că naționalismul sârb este osmotic corelat cu Ortodoxia
sârbă.
România are, așa cum spuneam, o șansă deosebită de a schimba mentalitățile
occidentalilor. Apropierea dată de latinitatea limbii s e combină cu toleranța și
ospitalitatea poporului român. Numeroasele exemple de coexistență pașnică a unor
etnii și religii diferite, intrate în dialog pe făgașul ecumenismului local, fac ca
România să dea un bun exemplu și altor state. Ortodoxia româneasc ă nu este, la
origine, nici fundamentalistă, nici intolerantă. Deși există pericolul unor influențe în
acest sens, venite fie din direcție grecească, fie rusească, exprimarea religiozității
românești nu are nicio șansă de a experimenta o intensă mobilizare de mase, în sens

39 Considerăm că, toate c ercetările asidue al e științei și tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o
atitudine potrivnică normelor creștine de etică și bio -etică. Bunăoară, „efortul constant de a realiza
roboți cu viață psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecință a golirii de conți nut a vieții
noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conștiință, fie o expresie a unei tentații demiurgice” .
Aceleași pretenții creatoare se întâlnesc și în metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică:
fertilizarea in vitro și clonarea , unde „joaca de -a Dumnezeu” duce la consecințe fatale, imprevizibile.

33
protestatar, ca în situația Rascolului rusesc sau a recentelor manifestații contra cărților
de identitate electronice, organizate în Grecia. Mai degrabă, Ortodoxia românească se
exprimă viguros și rodnic pe spații mici, în așa numitele „e nclave”40 – comunități
parohiale și monastice, cu bune rezultate în plan misionar, acolo unde datoria
evanghelică este împlinită. Cunoașterea acestora de către occidentali, fie prin
intermediul vizitelor în scop turistic, fie prin migranții români, care reu șesc adeseori
să copieze modelele comunităților din țară în spațiile secătuite spiritual ale
occidentului secularizat, reprezintă o realitate din ce în ce mai evidentă, cu rezultate
notabile în planul creării unei imagini cât mai corecte Ortodoxiei noastre .
V orbind despre Ortodoxie și Europa, Părintele Teofil Tia41 analizează doi poli de
opinie: unul format din entuziaștii, puțin numeroși, dar solid instruiți – cu studii
temeinice, în țară și, mai ales, în străinătate, iar altul format din cei sceptici, mai
numeroși decât primii, însă mult mai inculți, dezvoltând o exprimare confuză și
stereotipă.
Un interes deosebit suscită legislația europeană, solicitată uneori a fi luată drept
etalon, chiar dacă nu este cunoscută și înțeleasă în întregime. Bunăoară, ea a fost
invocată în disputata chestiune a religiei în școli, deși nu există prevederi oficiale la
nivelul Uniunii Europene, în acest sens. Este condamnată doar discriminarea, dar în
cazul nostru nu poate fi vorba de așa ceva, atâta vreme cât și cele mai măr unte culte,
legal recunoscute, sunt libere să țină cursuri de religie adepților lor.
e) Haos doctrinar : învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine
universal valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute.
Astfel se distruge, practic, încrederea în structura ecclesială centralizată, fiind mult
mai bine primite fracțiunile centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mișcarea
feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de un ecumenism similar întru totul cu
sincretism ul.
Potrivit pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform

40 Pr. prof. Ion Buga, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1995, p . 33.
41 Tia Teofil, Biserica Ortodoxă Română: reflecții, analize, problematizări, Editura R eîntregirea, Alba
Iulia, 2006, p . 77.

34
programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa
lor în rațiunea omului și nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci creare a ei
de către om, care L -a creat și pe Dumnezeu, refuzul Revelației iudeo -creștine ce
culminează în Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii, limbajul
inclusivist, care nu mai face diferență între adevăr și eroare, între dreaptă credință
mântuitoare și erezie, în plan ecclesial”42. Nu ne miră acest lucru, atâta vreme cât
observăm atât respingerea transcendenței lui Dumnezeu, cât și a contingenței lumii.
f) Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților , în detrimentul
dreptului fir esc al majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total
nesemnificative ca pondere și reprezentativitate în rândul populației își clamează
„drepturi” precum: promovarea homosexualității, scoaterea icoanelor din școli,
excluderea religiei di ntre disciplinele studiate în „trunchiul comun” din școli etc. Deși
lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită nepăsării generalizate a societății – o
altă caracteristică a postmodernității (lehamitea față de tot, toți și toate). Extremele (și
extremismele) sunt promovate gălăgios.
Interesant este faptul că toate aceste grupuri minoritare se declară, cu
nonșalanță, victime ale intoleranței și discriminării. Prin acest procedeu, încearcă să
sensibilizeze opinia publică deja anesteziată, mizând tocma i pe această apatie
generalizată a majorității. Relativismul moral care guvernează în postmodernism își
impune regulile: totul este permis; plăcerile, de orice fel, trebuie cultivate. Așa se
ajunge ca minoritățile sexuale să fie încurajate, de pildă, de că tre numeroase forțe de
sprijin din cadrul majorității, fără să conștientizeze pericolul legalizării căsătoriilor și
adopțiilor pentru cuplurile homosexuale, precum și al publicității deșănțate făcută
acestor practici abominabile. Aceeași nepăsare transform ă părinții în monștri de
indiferență: nu se apleacă asupra educației copiilor, ba chiar încurajează deviații grave,
fără să le pese de consecințe.
g) Timpul, comprimat datorită programului „infernal”, se decantează exclusiv
în prezent. Omul postmodern își trăiește cu prisosință „clipa”; ar vrea să facă totul, dar

42 Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica,
Iași, 2006, p. 231

35
nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viața se scurge fără a realiza, practic, nimic
în plan spiritual. Agonisita materială nu -l satisface: în permanență se găsește ceva
după care să jinduiască43. Așadar, ceea ce -i rămâne omului postmodern este prezentul;
definitoriu pentru aceasta este accesoriul său indispensabil – Internetul, care se scrie,
în mod obișnuit, într -un prezent continuu.
h) Migrația – favorizează transformarea postmodernistă a soci etății, prin
ambele variante ale sale: 1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în
mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a -și părăsi tradițiile, ghidându -se după
reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliți să se adapteze.
În ceea ce -i privește pe românii plecați în străinătate, trebuie să arătăm că
mediul în care trăiesc aceștia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimării
apartenenței lor la Ortodoxie.
De aceea, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezență discretă, ca re încearcă să
explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualității sale: icoana,
rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină”44. Este imperios necesar să se asigure
asistența religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudab ilă inițiativa
Sf. Sinod al B.O.R. de a spori numărul eparhiilor și parohiilor românești peste hotare.
În caz contrar, singura modalitate de a păstra legătura migranților cu tradiția și
spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui.
Din fericire, structurile ecclesiale aparținând Bisericii Ortodoxe Române,

43 În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea căruia se
teme îngrozitor, și pe care dorește s -o ascundă (operații estetice, tratamente geriatrice, comportament
indecent sau promovare a unui stil de viață nonconformist, adolescentin – la vârsta senectuții, angajarea
în muncă și după pensionare, invocând falsa pe nurie etc.). Trecutul nu -l mai interesează: cultul
strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea părinților sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu
disperare instituții de ocrotire – azile, unde să poată fi instituționalizate aceste „poveri” fa miliale).
Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victimă a autosuficienței, el clamează
necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viața aceasta, fără a -și pune problema veșniciei, în
care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat că cred în viața veșnică).
Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale mai multelor „vieți” percepute
metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat în Occident grație teosofiei și antroposofiei.
44 Pr. prof. dr. Emanoil Băbuș, Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă
în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura
Universității din București, 2006, p. 113.

36
situate în afara granițelor țării, se bucură de recunoașterea necesară, precum și de
drepturile ce li se cuvin, așa cum se întâmplă, bunăoară, în Germania, unde Mitropolia
Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și de Nord a fost recunoscută recent drept
corporație publică45.
Potrivit lui Mirel Bănică, „experiența secularizării occidentale a arătat că
există o legătură directă între pierderea identității religioase a unei societăți
și ”derularizarea” acesteia”46.
Ambele forme de migrație conțin în subsidiar o motivație pur materială47.
Migranții părăsesc spațiul spiritualității tradiționale, activând într -un mediu, de cele
mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii iden tității este foarte mare.
Capcana întinsă de societățile super -tehnologizate îl găsește, uneori, nepregătit pe
omul avid după agonisite pământești. De reținut este faptul că Biserica Ortodoxă nu
este potrivnică muncii cinstite, generatoare de progres mater ial, ci utilizării egoiste a
acestui surplus, fără grija față de aproapele și fără cuget treaz la propria mântuire, la
care bunurile materiale nu pot contribui decât în măsura în care au fost convertite în
fapte ale milei trupești și sufletești.
i) Confuzi a între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice,
superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv
horoscoapele și astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecințele nefaste ale New
Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: trăiește drama acestei
confuzii, în timp ce declamă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi
experimentat. Dacă analizăm impactul mediatic al unor produse ale culturii
postmoderne, precum Lord of t he Rings și Harry Potter, precum și recrudescența
astrologiei, observăm clar că „necredința” invocată este un pretext, pentru a introduce,

45 Pr. prof. dr. Adrian Gabor, Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în
Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la
securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității di n București, 2006, p. 35.
46 M. Bănică, op.cit., p. 31.
47 Dacă analizăm și fenomenul migrației de la sat la oraș, va trebui să arătăm faptul că mediul rural a
fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea tehnologiilor mod erne,
cerute a se implementa în urma integrării României în U.E., este foarte posibil să asistăm la coruperea
acestui sentiment. Măsurile misionare de prevenție se impun cu necesitate.

37
de fapt, crezuri noi, legate de practicile oculte.
j) Invocarea „norocului” și asumarea riscurilor. S -a creat o adevă rată isterie în
jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor etc. – toate aducătoare de câștig nemuncit.
Riscurile, numite adesea „provocări” se întîlnesc la tot pasul: în afaceri, la burse, ba
chiar în practicarea unor sporturi și distracții „extreme”. Mental itatea ce stă în spatele
acestor practici relevă, de fapt, pe de o parte, individualismul despre care am vorbit
deja (credința că un eventual câștig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment
față de numeroșii perdanți), iar pe de altă parte, nihi lismul, desconsiderarea sinelui, a
familiei, chiar a propriei vieți (concepția că fără risc, nu există câștig, precum și aceea
că viața trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească
și pământească).
k) Exacerbarea violenței reprezintă o altă consecință negativă a
postmodernismului în planul concret al viețuirii umane. În goana după bunuri
materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar
în cei mai apropiați membri ai familiei sau priete ni. Violențele domestice sunt la
ordinea zilei: neînțelegerile în plan material sunt cauza principală a divorțurilor (de
aceea, asistăm la o recrudescență incredibilă a contractelor prenupțiale), iar
exagerările privind ritmul și amploarea muncii dau amplo are conflictului dintre
generații, în condițiile în care părinții își dedică tot mai puțin timp creșterii și educației
copiilor lor.
Asistăm, însă, și la alte tipuri de violență: competiția din mediul de afaceri,
dorința de promovare și de câștig, violenț a de limbaj, non -conformismele, conflictele
inter-etnice, inter -religioase, inter -statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de
Mamona acestei lumi48. Profită, în mod inevitabil, grupările para -religioase sau
sectele, a căror răspândire este favori zată de mondializare, dar și de pretențiile
împlinirii individualiste: „Individual, ne angajăm pe calea sectară; colectiv – pe calea

48 Sub masca instaurării „democrației”, declanșarea conflictelor recente în Iugoslavia sau în Golf au
ascuns interese economice evidente: accesul la resurse bogate ale subsolului sau, pur și simplu,
întărirea industriei de armament.

38
totalitară”, arată Fournier și Picard49.
l) Rutina este o altă mare capcană a postmodernității. Putem vorbi, deja, de o
rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidentă a trăirilor expresive, a visării,
a delicateței, a tandreței. Înconjurat de mașini, omul ajunge, el însuși, o mașină. De
aceea, el execută stereotip anumite condiționări existențiale, fără să -și mai dore ască
progresul spiritual sau depășirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase
autoimpuse. Starea de confort este asigurată de un serviciu bun, o viață a trupului
normală (sănătate și împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate etc.), precum și
pseudo -cultivare a spiritului, aflat într -o teribilă amorțeală (dependența de televizor,
de jocurile pe computer etc.).
III. 2. REACȚIA BISERICII FAȚĂ DE PROVOCĂRIILE
POSTMODERNISMULUI
a) În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesi tate afirmarea
identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane
în Hristos Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența
lui Dumnezeu se susține în teologia ortodoxă grație doctrinei p rivind energiile divine
necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârșind binele,
în marea familie creștină – Biserica. Biserica trebuie să constituie un pol viguros de
opinie, în fața tendințelor postmoderne de a crea un sistem quasi -secular și laicizant,
numit pompos „societate civilă”. Cultivând autonomizarea rațiunii, această societate
s-a închis în imanența istoriei, fiind, pe drept cuvânt, „rezistentă la evanghelizare”50
și „antiontologică”51.
Potrivit pr. prof. dr. Ion Bria , „în timp ce recunoaște ambiguitatea acestei situații,
teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din
spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată,

49 Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democrație și mondializare, cu o prefață de Raymond F orni,
trad. de Radu și Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2006, pp. 73 -75.
50 Pr. dr. Gh. Petraru, op. cit., p. 236.
51 Pr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006, p. 406.

39
deschizând ușa fundamentalismului or todox”52. Acest semnal de alarmă are, desigur,
un rol profilactic, însă trebuie să ținem seama de faptul că situația României nu este
atât de dramatică; este încă relativ departe acel spectru al Europei prospere, dar
complet secularizate, propusă de către P apa Ioan Paul al II -lea, în anii 1980 -90, spre a
i se aplica un amplu program de evanghelizare53.
În privința logicii discursive, mai ales în plan teologic, este imperios necesar a
se conștientiza pericolul exagerării unei formulări abuziv exteriorizate, sp ecifică
gnoseologiei postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s -a realizat o
adevărată țesătură de mijloace de comunicare între specialiști, care sunt tentați să se
raporteze la cercetările venite din exterior, în detrimentul propriei munci, c are s -ar
cuveni a fi originală și introspectivă. Rețeaua internet, circulația rapidă a publicațiilor
și cărților, modernizarea bibliotecilor – au sporit zestrea informațională pe care unii
autori, cu abilități compilatorii, o folosesc copios pentru a -și re dacta producțiile
proprii. Așa se explică predilecția unora de a desfășura adevărate exordii în spațiile
rezervate notelor de subsol, care întrec, uneori, în consistență, corpusul operelor în
sine. Aceste tipuri de exagerări l -au făcut pe Steven Conor să c atalogheze producțiile
postmoderniste drept „megacărți care înghit alte cărți, megatexte care includ alte
texte”54.
Definind secularizarea, pr. prof. dr. Nicolae Achimescu arată că pericolul
acesteia rezidă în faptul că „economicul triumfă asupra spirituali tății, tehnica asupra
culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității,
relativul asupra Absolutului”55. Lupta misionară se duce, așadar, împotriva tuturor
acestor inversiuni, având drept temelie descoperirea profe tului Isaia, care zice: Vai de
cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul
lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar! (Is . 5,20).

52 Pr. prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România c ontemporană. Evaluări și perspective, Trinitas,
Iași, 2003, p. 121.
53 Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină. Curs pentru uzul Facultății
de Teologie, Ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura ASA, București, 2005, p. 16 9.
54 Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 447.
55 Pr. prof. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 386.

40
b) Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față d e
exprimarea singulară. Biserica este marea familie creștină, parohia trebuie să fie o
familie în miniatură. Pe lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul
aduce în prim plan și statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de
solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credință. Sau,
cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem, cu atât ne despărțim. Ne despărțim lent,
ușor. Ne apropiem viețile într -o comunitate economică și ne despărțim sufletele…”56.
Astfel, trebuie să privim postmodernismul ca pe o parte din noi înșine; nu suntem
spectatori ai lumii, ci actori ai ei57 – arată pr. prof. dr. Nicolae Achimescu.
Tendințele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităților
sociale – sunt t ot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă
aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituționalizate. Biserica poate prelua
aceste tendințe, valorificându -le în scopul trezirii celor în cauză din amorțirea
religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acțiuni
culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și
mass -mediei, Biserica poate ajunge ușor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea
poate să -L vestească t uturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca
factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare58.
c) Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire
intangibilă. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi – și
multilaterale, pentru a -și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat
doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi
mărturisitoare, întru iubire ș i răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu -i străine toate
rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist, precum și ale deviațiilor
morale de orice fel. V ocea Bisericii, mai ales în țările majoritar ortodoxe, trebuie să
răsune în forță, pe ntru a demasca impostura acelor minorități irelevante numeric, dar

56 Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008, p. 46; 53.
57 Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 398.
58 Georgios I. Mantzari dis, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, traducere de Pr. Prof. Dr.
Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002, p. 186.

41
curajoase până la impertinență.
Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută
la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație cu oferta id eologică
postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului și,
totodată, la combaterea fermă a contra -mărturiei (prozelitismului). Totodată, este
necesară și o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale și local e, în
vederea depistării și remedierii acelor sincope din activitatea misionară și pastorală,
care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate.
d) Sfânta Tradiție rămâne normativă pentru Biserică, deși există destule voci
contestatare, care înc earcă să acrediteze ideea că între tradiție și modernitate este un
antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deși fidelă tezaurului doctrinar,
moral și cultic moștenit, Biserica nu rămâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea
provocărilor prezentului, adaptându -și discursul și strategiile misionare față de acestea.
V orbind despre atributul modernității aplicat teologiei Bisericii noastre, prot.
Marc -Antoine Costa de Beauregard, îl califică drept „actualizarea sa continuă prin
Duhul”59. Iar i erom. Savatie Baștovoi, în această privință, conchide: „mesajul creștin
nu are nevoie să fie completat, deoarece exprimă plinătatea; totuși, el are nevoie să fie
explicat și transmis”60.
Potrivit pr. prof. dr. Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este
acela de a predica Evanghelia și a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe
Hristos sau sunt creștini numai cu numele”61. Din păcate, unele „adaptări” s -au făcut
în pripă, suferind de stridența lipsei de autenticitate. Este cazul kit sch-urilor pătrunse,
pe scară largă, în biserici și mânăstiri: icoane necanonice, stiluri de cântare nespecifice,
candele și lumânări în suport de plastic sau de aluminiu, flori de plastic, beculețe
multicolore, obiecte cu întrebuințări profane, decorate c u simboluri religioase etc.

59 Protoiereu Marc -Antoine Costa de Beauregard, Teologie și știință: o sinergie, Postfață la vol. Adrian
Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută
și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., p. 498.
60 Ierom. Savatie Baștovoi, Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2007, p. 72
61 Pr. prof. dr. Vale r Bel, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară,
Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002, p. 53.

42
e) Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra
societății. Manipularea prin mass -media, accesul generalizat al oamenilor la presă și
internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este su ficientă mediatizarea unor
probleme interne (ex. Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm
puterea mass -media: în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs
de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie pr evenirea oricăror atacuri
de presă contra Bisericii și stingerea din fașă a oricăror posibile surse ale acestor
atacuri. De asemenea, trebuie găsite soluții viabile pentru a lupta contra tentativelor de
manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor me dia comerciale, dar prezentă,
încă, și în cazul celor rămase, teoretic, sub control etatizat.
Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție
misionară. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precu m
Mirel Bănică: „Orice antenă de televiziune prin satelit din satele românești reprezintă
în viitor un practicant ortodox… mai puțin”62 – afirma el, foarte recent. Tocmai pentru
trezirea spirituală, pentru înmulțirea creștinilor cu fapta, și nu cu numele, Patriarhia
Română a înființat anul acesta Centrul de presă Basilica, compus din: Televiziunea
Trinitas, Radio Trinitas, Publicațiile Lumina, Biroul de Presă și Agenția de Știri.
Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la
înmul țirea site -urilor cu conținuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din
păcate, multe dintre acestea nu reprezintă poziții oficiale ale Bisericii, la nivel central
sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, „p rin
violența limbajului anti -ecumenic și respingerea modernității, beneficiind, paradoxal,
tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziție de către aceasta”63.
Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum -uri, sunt efemere, răul se
poate face, pri n mutilarea conștiințelor. Este foarte grav faptul că multe dintre aceste
site-uri au o audiență mai mare, uneori, decât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale
diverselor eparhii, mânăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii
fundamentaliste, st răină duhului Evangheliei lui Hristos, se combină, adesea, cu

62 Mirel Bănică, op. cit., p. 9
63 Ibidem, p. 14

43
vizionări de materiale video sau vânzări de cărți și obiecte bisericești, pentru atragerea
vizitatorilor. O reacție față de acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, și să țină
seama de următo arele considerente:
– în primul rând, trebuie încurajate site -urile oficiale, ale unităților bisericești.
Acestea să fie în permanență aduse la zi, conținând elemente care să le facă atractive:
fotografii, materiale audio -video, știri, forumuri de discuții . Preoții sau responsabilii
direcțiilor de tineret din comitetele parohiale pot și trebuie să se angajeze în activitatea
de moderatori ai acestor comunicări on -line;
– este necesară o avertizare a credincioșilor asupra faptului că unele domenii
on-line, de și se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei
și, mai ales, conducerea superioară bisericească;
– în același timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau
instituțiile aflate în spatele acestor site -uri „pirat ”64, pentru a li se cere intrarea în
rânduială sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într -o oarecare
măsură, doar în cazul site -urilor oficiale. Pentru Forum –uri, este complet inutil. Aici
avem de -a face cu un „spațiu de expresie p rin definiție incontrolabil”65, întrucât mulți
dintre cei afiliați trăiesc o adevărată dedublare: se ascund în spatele unor pseudonime,
pentru a refula de sub presiunea unor angoase existențiale, de cele mai multe ori
ateiste și antiecclesiale.
Mai gravă e ste predilecția acestora de a semăna confuzie în spațiile virtuale de
exprimare ortodoxe, asociindu -se reprezentanților unor secte și grupări, direct
interesați în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate, răspunsurile ortodocșilor,
ascunși sub acele ași tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte
din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse șablonard în spatele unor
clișee de tipul „Sfinții Părinți afirmă cutare lucru…” și, cel mai grav, fundamentaliste:
pline de ură confesională, îndreptată de -a valma contra tuturor celor ce nu sunt
ortodocși (laolaltă: catolici sau adepți ai satanismului) și totalmente, antiecumenice.

64 Este cazul unei structuri autointitulată „Biserica Ortodoxă Liberă”, existentă do ar virtual, în spatele
site-ului www.ortodox.net.
65 Mirel Bănică, op. cit., p. 15.

44
Această stare de lucruri i -a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un
„new -age ortodox”66.
f) Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanților și învățătura
creștină, Biserica a inițiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie -știință.
Acest dialog trebuie să continue și să se amplifice în viitor. Dintre te mele extrem de
actuale aflate în discuție, remarcăm: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depășirea
tezei eternității universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul
antropic, teoria complementarității67 ș.a.
Despre teleologia existenț ei, un mare savant, Samuel W. Hawking, afirma că
definirea ei corectă și completă ar însemna triumful rațiunii umane68. Coroborată cu
teza teologului catolic Karl Rahner, potrivit căruia singura chestiune existențială
valabilă este problema mântuirii, afirm ația lui Hawking devine extrem de interesantă,
căci recunoaște limitele științei în privința expunerii cauzelor și scopurilor ultime ale
existențelor, recunoscând, totodată, rolul credinței, bazată pe rațiunea luminată de
Revelație, în definirea corectă și completă a acestora.
Ian G. Barbour, la rândul lui, afirmă: „fizica cuantică ne oferă o bază credibilă
pentru înțelegerea existenței lui Dumnezeu”69. Iar ierom. Savatie Baștovoi
concluzionează: „nu există nicio contradicție între Ortodoxie și dezvoltarea
tehnică…în ce ne privește pe noi, știința nu face decât să întărească dogmele
ortodoxe”70.
g) Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină”
postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de
suflet. Rolul duhovnicilor este covârșitor: la scaunul duhovniciei se pot modela
conștiințele. Posibile soluții: diminuarea expunerilor la manipulările din mass -media,

66 Ibidem , p. 19.
67 Thierry Magnin, Între știință și religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefață de Basarab
Nicolescu și o postfață de Henri Manteau – Bonamy, tr ad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași,
2007, passim.
68 Samuel W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big -Bang la găurile negre, traducere de
Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995, p. 209.
69 Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 366.
70 Ierom. Savatie Baștovoi, op.cit., p. 273.

45
accentul pus pe cultură, lectură biblică și patristică, dezvoltarea trăirii religioa se
autentice, ieșirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală și misionară
adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, a
manifestărilor violente, precum și situațiile concrete ale fenomenului migrației,
raportat atât la țara de proveniență, cât și la țara în care se migrează.
Potrivit ierom. Savatie Baștovoi, „deosebirea dintre omul religios și omul
necredincios stă în aceea că primul trăiește pentru a -și asigura un viitor – veșnicia, iar
al doilea, pentru a -și as igura un trecut – gloria deșartă”71. Interesant este faptul că
ambele situații sunt reproduse pe frontispiciul intrării principale din principalul cimitir
bucureștean – Bellu: „fericirea cerească/gloria pământească”. Acolo, în cimitir, se
vădește nulitatea râvnitei „glorii” și importanța pregătirii pentru veșnicie: „lecția
fundamentală a creștinismului este să te -nvețe cum să mori”72.
h) Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcția și exploatarea
așezămintelor sociale. Ea trebuie să -i responsabilize ze pe fiii ei asupra cazurilor
negative, înmulțite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre.
Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii a 5 -a din Decalog. La fel, neîngrijirea
copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea față de cazurile delicate, care
necesită ocrotire, este o coordonată esențială a egoismului postmodernist73. Individul
refuză orice implicare, considerând că are alte priorități ce țin de ascensiunea sa
socio -economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii , statului sau altor foruri
specializate în a acorda asistență socială „specializată” – de fapt, standardizată,
întrucât se adresează unei comunități defavorizate privită în întreg, și nu în particular,
așa cum s -ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei.
Pe de altă parte, Bisericii i se reproșează inexistența unei doctrine sociale
coerente. Nu se înțelege, însă, faptul că teologia, ca știință a științelor, trebuie să fie
deasupra, și nu integrată ramurilor de cercetare socială. „Doctrina socială a Biseric ii

71 Ibidem, p. 79.
72 Dan Puric, op. cit., p. 38
73 M. Neamțu op. cit ., p. 263

46
este conținută în lecția slujirii aproapelui ca icoană a lui Dumnezeu”74, afirmă M.
Neamțu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activității liturgice a Bisericii. Este
ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practică îndemnul dat
de Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi și noi, la rândul
nostru, pentru semeni (parabola samarineanului milostiv și contextul rostirii ei – Luca
10, 25 -37).
IV . MISIUNEA INTERNĂ ȘI CEA EXTERNĂ A BISERICII
IV . 1. PRIN CIPII MISIONARE ORTODOXE
Între anii 1974 -1976, la inițiativa unor teologi ortodocși și cu sprijinul
Consiliului Ecumenic al Bisericilor au avut loc primele conferințe misionare ortodoxe
din istorie, care au reprezentat momente importante pe drumul dezvoltă rii teologiei
misionare a Bisericii Ortodoxe: consultația ortodoxă cu tema „A mărturisi pe Hristos
azi”, organizată la mănăstirea Cernica de Părintele prof. dr. Ion Bria și prof. Nikos
Nissiotis de la Institutul teologic ecumenic din Bossey, în iunie 1974; conferința
ortodoxă cu tema „Misiune prin Liturghie”, organizată de Părintele prof. dr. Ion Bria
în colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, la Ecimiadzin,
Armenia, în septembrie 1975; congresul Facultăților de Teologie ortodoxă de la Atena,
Grecia, din august 1976 și consultația ortodoxă cu tema „Rolul femeilor în Biserica
Ortodoxă”, organizată în septembrie 1976 la mănăstirea Agapia 75. În anul 1976 temele
acestea au fost sintetizate în cadrul agendei viitorului Sfânt și Mare Sinod al
Ortodoxiei, ceea ce a reprezentat prima recunoaștere unanimă la nivel pan -ortodox a
priorităților misionare ale Ortodoxiei 76.
Rezumând cele exprimate atunci de teologii ortodocși și sintetizând scrierile
teo-logice de referință, mai noi, se pot identifica câteva principii misionare ortodoxe.

74 Ibidem, p. 245
75 Ion Bria ed., Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission , World Council of Churches,
Geneva, 1986, pp. 3 -74.
76 Dr. Damaskinos Papandreou, Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei. Tematică și lucrări
pregătitoare , Ed. Trinitas, Iași, 1998, pp. 78 -81.

47
Misiunea ortodoxă se întemeiază în primul rând pe mărturia despre Dumnezeul
Cel viu – Treimea Cea de o ființă și nedespărțită: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh 77.
Modelul originar al misiunii este viața intra -trinitară, în care Tatăl trimite pe Fiul, iar
Fiul pe Sfântul Duh, așa după cum o reflectă și icoana Sfintei Treimi a Cuviosului
Andrei Rubliov 78.
Al doilea principiu al misiunii ortodoxe este centralitatea lui Iisus Hristos ,
„Calea, Adevărul și Viața”. Epistola către Filipeni îndeamnă „să mărturisească toată
limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu” (Filipeni 2, 11). Ca
Dumnezeu și om, Domnul Iisus Hristos este prototipul schimbării noastre prin har.
Așa după cum El a pătimit, a murit și a înviat ca un biruitor, tot astfel și scopul
misiunii Bisericii este de a lupta contra păcatului, de a lupta pentru a pregăti
instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, luptă care va fi încununată în eshatologie.
Scopul misiunii Bisericii este de a recapitula umanitatea și î ntreg universul în Hristos,
pentru ca Acesta să fie „totul în toate” (I Corinteni 15, 28) 79.
Dimensiunea pnevmatologică și sacramentală este esențială pentru misiunea
Bisericii pentru că Domnul Iisus Hristos este inseparabil de persoana Duhului Sfânt,
Care continuă lucrarea sfințitoare prin Sfintele Taine, până la cea de a doua venire a
Domnului 80. De aceea, creștinul este chemat să primească harul și darurile Duhului
Sfânt în Biserică, căci comunitatea creștină trece dincolo de măsura umană pură și
devine Biserică, numai prin Sfintele Taine.
Conceptul ortodox de misiune depinde și de înțelegerea naturii Bisericii.
Biserica proclamă și actualizează anticipat în timp, în istorie, Împărăția lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, aceasta fiind vocați a ei esențială
începând de la Cincizecime 81. Conștientizarea calității de membru al Bisericii, de
către fiecare dintre cei botezați, este o exigență maximă în contextul actual al misiunii

77 Ion Bria ed., Go Forth in Peace, o p.cit., p. 9.
78 Ieromonah Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov sau „Celălalt
Paraclet” , Editura Deisis, Sibiu, 1996, 100 pp.
79 Valer Bel, Teologie și Biserică , Presa Universitară Clujeană, 2008, pp. 148 -166.
80 Gheorghe Petraru, Misiologie ortodoxă. I. Revelația divină și misiunea Bisericii , Editura Panfilius,
Iași, 2002, pp. 172 -173.
81 Ibidem, pp. 173 -175.

48
Bisericii Ortodoxe. De aceea afirma și Părintele prof. dr. Ion Bria că „reabilitarea și
reactivarea pe plan pastoral și misionar a mirenilor constituie probleme cruciale
pentru fiecare Biserică locală” 82.
Un alt principiu esențial al misiologiei ortodoxe este proclamarea Evangheliei
prin doxologie și prin Liturghie 83. În L iturghie se exprimă și sunt reprezentate toate
evenimentele mântuitoare din viața Domnului Iisus Hristos. Retrăind toate acestea,
creștinii devin „hristofori”, adică se unesc cu Hristos prin Trupul și Sângele Său,
aflând că „bun este Domnul” (Psalmi 34, 4) . „Cultul, în general, și în special Sfânta
Liturghie, constituie locul în care creștinii sunt pregătiți pentru misiune, pentru a fi
martori, adică vestitori, trăitori, împlinitori ai Evangheliei lui Hristos” 84. De aceea,
este foarte importantă orientarea misionară a parohiei, care este celula de bază a
Bisericii universale. Dacă parohia nu este orientată misionar, atunci întreg trupul
Bisericii are o lipsă în ceea ce privește misiunea 85. La momentul trimiterii în lume
(„Cu pace să ieșim”), creștinii duc ma i departe vestea cea bună a mântuirii și poartă
lumină din Lumina lui Hristos.
Acest concept misionar poartă numele de „Liturghie după Liturghie” 86 și a fost
introdus în circulația teologică de către Părintele prof. dr. Ion Bria. Când credincioșii
sunt înd emnați să meargă la casele lor, înseamnă că pacea agonisită prin împărtășirea
din izvorul păcii se va revărsa și asupra celor din afară. Înseamnă că cei care ies din
biserică sunt purtători ai păcii dumnezeiești, care astfel se răspândește în lume, prin
mărturia și prin lucrarea acestora.
Sfințenia, căci la ea suntem chemați cu toții, are un rol important în contextul
misiunii creștine, întrucât lumea are nevoie de modele. Un misiolog contemporan era

82 Ion Bria, Destinul Ortodoxiei , Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București, 1989, p.
12.
83 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 175 -180.
84 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bis ericii în lumea contemporană, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca,
2010, p. 375.
85 Idem , Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2006, p. 14.
86 Pr. prof. Ion Bria, Liturghia după Liturghie. O tipologi e a misiunii apostolice și mărturiei creștine
azi, Editura Athena, București, 1996, pp. 17 -29.

49
de părere că „Răsăritul creștin îl poate ajuta pe om să s e descopere pe sine ca un atlet
al credinței, să părăsească superficialitatea și relativismul cotidian, pentru a ajunge la
o stare duhovnicească ce se desăvârșește cu o unire deplină cu Hristos” 87.
Între misiune și sfințenie este o deplină legătură. „Omul care are pe Duhul Sfânt
în el, este apt de a înțelege sensul adânc al Scripturilor și de a călăuzi și pe alții pe
calea sfințeniei și a plinătății vieții. Sfințenia lui Dumnezeu se împărtășește lumii prin
oameni sfinți. Prin urmare, pledoaria pentru lucra rea misionară a Bisericii, este în
esență, o pledoarie pentru sfințenie” 88.
IV . 2. PRINCIPII ORTODOXE CU PRIVIRE LA MIȘCAREA
ECUMENICĂ
Pentru a sublinia necesitatea implicării Bisericii Ortodoxe în ceea ce se numește
mișcarea ecumenică, este necesar ca mai întâi să fie clarificate anumite aspecte de
natură doctrinară.
Mai întâi, trebuie afirmat că, Biserica Ortodoxă, în sobornicitatea sa, este
conștientă de identitatea ei doctrinară, conform căreia ea este Biserica cea „Una,
Sfântă, Sobornicească și Apostol ească”, după cum o definește Simbolul de cre -dință,
întemeiată odată pentru totdeauna la Cincizecime și pe care „ porțile iadului nu o vor
birui ” (M t. 16, 18). Ea este cea care păstrează Tradiția Bisericii vechi și nedespărțite,
comuniunea de credință de pe vremea apostolilor și a sinoadelor ecumenice, precum
și firul de aur al succesiunii apostolice, transmis prin Sfânta Taină a Hirotoniei,
slujitorilor săi 89.
Biserica Ortodoxă, se mărturisește pe sine ca fiind Biserica întemeiată de
Mântuitorul Iisus Hrist os, motiv pentru care, se implică în mișcarea de refacere a

87 James J. Stamoulis, Eastern Orthodox Mission Theology Today , Orbis Books, Maryknoll, New York,
1986, p. 12
88 Pr. conf. dr. Constantin Coman, Duhul misionar al Ortodoxiei , în vol. Biserica în misiune.
Patriarhia Română la ceas aniversar , Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București,
2005, p. 340
89 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică (I) , Editura Andreiana, Sibiu, 200 9,
p. 27.

50
unității creștinilor, din perspectiva dorinței de reîntoarcere a acestora la Tradiția
Bisericii primelor veacuri, pe care Biserica Ortodoxă a păstrat -o fără știrbire 90. Se
poate deci afirma că Bis erica Ortodoxă are o vocație ecumenică prin însăși natura
sa 91, fiind păstrătoarea adevărului revelat întregii lumi, prin Fiul lui Dumnezeu Cel
răstignit și înviat, calitate care o determină să fie până la sfârșitul veacurilor
mărturisitoare a acestui adev ăr, „pentru ca lumea să creadă ” (In. 17, 21).
De aceea Biserica Ortodoxă și este angajată în mișcarea ecumenică, pentru a da
mărturie tuturor creștinilor și necreștinilor despre credința cea adevărată, despre
doctrina și practica sa de cult. Prin acest ang ajament, Biserica Ortodoxă nu rămâne
insensibilă la dorința de unitate a Mântuitorului, exprimată în rugăciunea dinaintea
pătimirii Sale (cf. Ioan cap. 17).
Așadar se poate spune că Biserica Ortodoxă nu participă la „mișcarea de
refacere a unității Biseric ii”, căci această unitate există deja, ci la „mișcarea de
refacere a unității creștinilor”, expresii care teologic diferă semnificativ.
Biserica Ortodoxă s -a implicat dintru început în mișcarea ecumenică, îndeosebi
după ce Patriarhia Constantinopolului, a dat unele semnale în acest sens tuturor
Bisericilor Ortodoxe surori. Astfel:
• în anul 1902 patriarhul ecumenic Ioachim al III -lea, cerea în scris Bisericilor
Ortodoxe surori părerea cu privire la posibilitatea unirii cu ceilalți creștini, mai
ales cu romano -catolicii, nu înainte de a se iniția un dialog teologic cu aceștia;
• primind scrisori de încurajare din partea celorlalte Biserici, în anul 1904, același
patriarh adresează o nouă solicitare Bisericilor Ortodoxe în care arăta că: „tre -buie
să deschidem dr umul pentru lucrul unirii tuturor creștinilor, fapt plăcut lui
Dumnezeu, tratând cu înțelepciune și blândețe pe cei despărțiți”;
• după primul Război Mondial, patriarhul ecumenic locțiitor, Dorotei, a acceptat
unele propuneri din partea Bisericilor Anglican ă și Veche Catolică, în vederea
colaborării pentru găsirea de soluții pentru refacerea unității creștinilor;

90 Valer Bel, Poziția Bisericii Ortodoxe Române față de Mișcarea Ecumenică, în general și față de
Consiliul Mondial al Bisericilor, în special , în Teologie și Biserică, o.c. , p. 383.
91 Prof. dr. Ioan Sauca, în introducerea la articolul intitulat c hiar astfel, preluat din rev. „Mitropolia
Olteniei”, anul LVI, nr. 5 -8, 2004, p. 29.

51
• în anul 1920 enciclica sinodală a Patriarhiei Constantinopolului se adresa tuturor
Bisericilor creștine din lume, arătând că: „diferențele dintre noi nu trebuie să
constituie o piedică majoră în calea dialogului și a atingerii idealului unității tuturor
în Hristos” 92. Urmare acestor inițiative s -a constituit în anul 1948 Consiliul
Ecumenic al Bisericilor. Oficial, deși au fost invitate să participe, Bisericile
Ortodoxe aflate sub sfera de influență a Uniunii Sovietice (din țări precum:
România, Rusia, Bulgaria, Serbia, Georgia, Polonia, Cehia și Slovacia) nu au
participat la Adunarea generală de constituire, întrucât Conferința panortodoxă
ținută la Moscova în același an, puternic politizată, a interzis acest fapt 26. Abia din
anul 1961, toate Bisericile Ortodoxe surori au aderat la Consiliul Ecumenic al
Bisericilor 27.
Oficial, astăzi , întreg ansamblul Bisericii Ortodoxe este implicat în mișcarea
ecumenică, precum și în dialogurile teologice bilaterale, fapt care se întemeiază pe
hotărârea celei de a treia Conferințe panortodoxe presinodale pentru pregătirea
Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei (27 octombrie – 6 noiembrie 1986), care s -a
exprimat în sensul că: „Biserica Ortodoxă trebuie să ia parte la mișcarea ecu -menică,
fapt care nu e străin de natura și istoria ei, ci exprimă expresia consecventă a credinței
apostolice, în noile condiții istorice și în fața unor cerințe existențiale”. Dialoguri le
teologice bilaterale cu alte Biserici sunt „expresia hotărârii unanime a tuturor Sfintelor
Biserici Ortodoxe locale, care și -au luat angajamentul să par -ticipe activ și continuu la
desfășurarea lor, pentru a nu împiedica mărturia ortodoxă unanimă întru preaslăvirea
lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit și închinat” 93.
În mesajul întrunirii întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, ținută la
Constantinopol în anul 1992, se arată că „partici parea Bisericii Ortodoxe la miș carea
ecumenică se bazează pe convingerea că ortodocșii trebuie să contribuie la restaurarea
unității, cu toată puterea lor, dând mărturie față de Biserica cea Una nedespărțită a

92 Pr. prof. dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală (1054 -până azi) , Ed. Institutului biblic și de
misiune ortodoxă, București, 2008, p. 401.
93 Ibidem.

52
apostolilor, a Părinților și a Sinoadelor ecumenice” 94. Trei ani mai târziu, la întrunirea
panortodoxă de la Patmos, dedicată împlinirii a 1900 de ani de la scrierea
Apocalipsei, se sublinia că, „din nefericire, criza și deviațiile din ultima vreme din
mișcarea ecumenică, impun Bisericilor Ortodoxe datoria de a rezista acestor deviații
și de a promova Tradiția autentică a Bisericii lui Hristos” 95.
Între timp, două Biserici Ortodoxe s -au retras din Consiliul Ecumenic al
Bisericilor (Biserica Georgiei – 1997 și Biserica Bulgariei – 1998). O consultație
inter-ortodoxă ținută la Tesalonic în anul 1998, a criticat a numite tendințe din cadrul
Consiliului Ecumenic al Bisericilor 96.
La Centrul patriarhal din Constantinopol a avut loc în octombrie 2008, o
întru -nire a întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a reafirmat „dorința noastră de a
continua, în ciuda oricăro r dificultăți, dialogul cu alți creștini, precum și dialogurile
inter-religioase, mai ales cu iudaismul și islamul” 97. La începutul lunii septembrie
2011 a avut loc tot la Constantinopol întrunirea întâistătătorilor primelor patriarhii
apostolice (Constant inopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim) și Bisericii Ciprului (cea
mai veche Biserică autocefală, după aceste patriarhii). Cu acest prilej, s -a emis o
declarație în care se arată că „vechile Patriarhii și Biserica Ciprului trebuie să susțină
și să sprijin e într -o manieră mai eficientă dialogurile inter -creștine și inter -religioase,
dialoguri moderate de Patriarhia Ecumenică, în concordanță cu deciziile celei de a
treia Conferințe panortodoxe presinodale” 98.
Într-un studiu recent cu privire la mișcarea ecum enică, se afirma că: „Într -o
lume pluralistă, nu putem să promovăm Ortodoxia decât prin dialog. Ca atare, este
inevitabil contactul și dialogul. De aceea, este important să folosim dialogul și

94 Pr. Vasile Pop, Dialogul Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici creștine (istoric), Sfântul și
Marele Sinod panortodox , în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an CXIX, 2001, nr. 7 -12, p. 174).
95Olivier Clement, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I. Adevăr și libert ate. Ortodoxia în
con-temporaneitate , Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 42.
96 Ibidem , p. 43.
97 Urmare acestei consultații, Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a hotărât crearea
unei comisii mixte speciale ortodoxe -protestante care să analize ze motivele de îngrijorare ale
ortodocșilor privitor la prezența lor în acest for ecumenic. Comisia și -a prezentat raportul în cadrul
Adunării generale a C.E.B. de la Porto Alegre – Brazilia, din anul 2006 .
98 Preot Marius Florescu, Vocea Bisericii , în publ icația „Învierea”, anul XIX, nr. 21 (447), sâmbătă 1
noiembrie 2008, p. 1.

53
cooperarea pentru a pune în evidență valorile Ortodoxiei. Dacă folosim ecu -menismul
ca pe o șansă de a face cunoscută Ortodoxia, acest fapt este benefic. Dacă ne pierdem
identitatea, dacă ne dizolvăm, atunci când dialogăm, desigur că aceasta poate fi un
pericol” 99.
De aceea, o implicare autentică în mișcarea ecume -nică, în favoarea
ortodocșilor, poate să o facă numai acei delegați de către con -ducerea Bisericii, care
sunt bine pregătiți dogmatic, canonic și cultic, care cunosc valorile Ortodoxiei și le
pot promova și care cunosc punctele comune sau punctele divergente de credință cu
celelalte confesiuni. O Biserică Ortodoxă agresivă sau izolată nu este atrăgătoare
pentru nimeni, după cum nici una laxă, care se dizolvă într -un dialog superficial, fără
discernământ critic 100.
Deși acesta este punctul de vedere oficial al ierarhiei Bisericilor Ortodoxe, nu
putem să nu observăm că există în cadrul Ortodoxiei și voci foarte critice la adresa
ecumenismului, care acuză mișcarea ecumenică de relativism dogmatic și de
sincretism. Unii au invocat termenul de „polarizare”, cu privi re la existența celor două
tendințe din Biserică: pro și antiecumenism 101. Opiniile contrare ecumenismului
aparțin deopotrivă unor ierarhi, clerici, monahi și monahii și sunt împărtășite și de
numeroși teologi. Temerea princ ipală este că ecumenismul deter mină „pierderea
identității într -un amalgam de credințe și practici religioase, în condițiile în care
Biserica Ortodoxă este privită pe picior de egalitate cu unele așa – numite biserici,
culte și denominațiuni religioase”. Unii teologi numesc ecumenismul ca fiind „o
erezie față de care noi ortodocșii ar trebui să ne distanțăm, să stăm deoparte”, căci
„cum ar putea Biserica Ortodoxă să stea la masa dialogului cu reprezentanții unor așa
numite biserici?” 102.

99 Preot Marius Florescu, Întrunire panortodoxă la Constantinopol, în publicația „Învierea”, anul XXII,
nr. 19 (517), sâmbătă 1 octombrie 2011, p. 1. .
100 Daniel, Patriarch of the Roma nian Orthodox Church, Confessing the Truth in Love. Orthodox
Perceptions of Life, Mission and Unity , Basilica, Bucharest, 2008, p. 231.
101 Ibidem .
102 Aurel Pavel, Ciprian Iulian Toroczkai, Adevăratul și falsul ecumenism , Ed. Andreiana, Sibiu, 2010,
pp. 5 -15.

54
În special, monahii athoniți sunt cei mai critici la a dresa ecumenismului și a
dialogurilor teologice, manifestându -și mereu îngrijorarea cu privire la o iminentă
cedare a ortodocșilor în fața doctrinelor și practicilor eterodoxe. Un alt argument
invocat este faptul că, de la crearea mișcării ecumenice, nu s -a văzut niciun progres și
că dorita întoarcere la Ortodoxie a celorlalți creștini nu a avut loc, de aceea mișcarea
nu mai are niciun sens, acesta lucrând mai ales pentru împlinirea unor idealuri de pe
orizontală (filantropia, idealurile de pace, combaterea războaielor, a rasismului etc),
decât de pe verticală (unitatea de credință în jurul Persoanei Mântuitorului Iisus
Hristos) 103. De cele mai multe ori monahii athoniți ajung în conflict verbal cu însăși
Patriarhia Constantinopolului, de care depind jurisdic țional și care este foarte
dedi-cată idealurilor ecumenismului, mai ales prin vocea actualului patriarh
Bartolomeu I, care la 2 noiembrie 2011 a împlinit 20 de ani de la întronizare 104.
La Duminica Ortodoxiei din anul 2010, Sanctitatea Sa Patriarhul Bartolo meu I a
adresat o scrisoare pastorală tuturor ortodocșilor creștini, în care arată că uni -tatea
Ortodoxiei trebuie să fie vizibilă în toate aspectele ei (aluzie la unele reacții ortodoxe
cu pr ivire la dialogul teologic cu romano -catolicii). „Ortodoxia trebuie să fie în dialog
cu lumea. Ea nu se teme de dialog, pentru că nici adevărul nu se teme de dialog și
confruntare. De aceea Biserica Ortodoxă nu trebuie să ascundă lumina dreptei
credințe su b obroc, ci să o arate tuturor, să iasă din marginalizare și izolare. Hristos
Domnul a intrat în cetățile păgânilor și le -a vestit și lor Împărăția cerurilor, nu pentru
a deveni una cu credința și practicile lor, căci a rămas neafectat de acestea, ci pentr u a
le arăta tuturor că El este Calea, Adevărul și Viața” 105.
Sintetizând scrierile teologice ale unor teologi ortodocși contemporani, putem
rezuma astfel condițiile participării Bisericii Ortodoxe la mișcarea de refacere a
unității creștinilor:

103Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme: ecumenismul și stilismul , Editura
Evanghelismos, București, 2006, p. 12.
104 Arhimandritul Gheorghios, starețul mănăstirii Grigoriu, Scrieri athonite contemporane , Ed.
Sfântul Nectarie, Arad, 2003, pp. 61 -69.
105 Pr. dr. Constantin Coman, Ora Ortodoxiei , în vol. Ortodoxia sub presiunea istoriei , Ed. Bizantină,
București, 1995, p. 193 -204

55
• exprimarea mesajului ortodox cu privire la refacerea unității creștinilor în mod
clar și concis, pentru a se evita orice acuzație de erezie sau sincretism;
• respingerea oricărui compromis în materie de credință, cult sau organizare;
• combaterea energică a tentativelor de a încuraja deviații comportamentale și
morale care contravin Sfintei Scripturi și practicii de totdeauna a Bisericii;
• cooperarea pe teren practic cu ceilalți creștini, mai ales în planul asistenței
sociale, pentru rezolvarea unor aspecte negative din societate și lume și pentru
instaurarea păcii și bunei înțelegeri între popoare și religii .
Unii teologi au observat deja beneficiile impli cării Bisericii Ortodoxe în miș carea
ecumenică: o mai bună cunoaștere a valorilor Ortodoxiei de către ceilalți creșt ini, fapt
concretizat și prin numeroase convertiri; posibilitatea ca Biserica Ortodoxă să
dezvolte și să determine acceptarea în cadrele instituționalizate ale mișcării
ecumenice a unor concepte doctrinare precum: Sfânta Treime, conceptul de
comuniune, de har ca energie necreată, de dimensiune universală a mântuirii în Iisus
Hristos; preluarea de către ortodocși a unor experiențe pozitive din lucrarea practică a
celorlalți creștini; contribuția Bisericii Ortodoxe la alcătuirea unor pro -grame pentru
combater ea războiului, a rasismului, eradicarea foametei pe glob și pentru protejarea
creației 106.
Concluzionând, putem spune că, sperăm ca în pofida tuturor piedicilor interne și
externe, Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, să se implice pe mai departe activ în
mișcarea de refacere a unității dintre creștini, așa încât aceștia, în deplină unitate de
credință să dea o mărturie mai puternică lumii întregi. Nu putem însă să nu subliniem
că de cele mai multe ori practicarea unui ecumenism deformat și care nu corespunde
exigențelor de mai sus, nu face altceva decât să compromită în ochii lumii încercările
noastre de a împlini dorința Domnului nostru Iisus Hristos, care este un testament
sfânt pentru noi toți.

106 Preot drd. Marius Florescu, Curs de Ecumenism, anul III Pastorală și anul IV Pastorală , Facultatea
de Teologie ort odoxă din Timișoara, în manuscris .

56
V . CONDIȚIILE MĂRTURISIRII ASTĂZI
V . 1. BISERICA – MEDIU AL LU CRĂRII CUVÂNTULUI LUI
DUMNEZEU
Biserica este mediul adecvat lucrării cuvântului lui Dumnezeu întrucât ea este
singura instituție divino -umană abilitată să păstreze, să interpreteze și să transmită mai
departe nealterat acest cuvânt și întrucât perpetuează mereu imaginea Împărăției
cerești și a bunătăților viitoare, pe care Dumnezeu le -a făgăduit celor ce -L iubesc.
În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, raportul dintre Biserică și Stat trebuie
văzut în mod esențial în relație cu doi termeni fundamentali: p ăcatul adamic și
necesitatea unui model de ordine107. Raportul dintre cei doi este de cauza -efect:
păcatul adamic este cel care a stricat ordinea și armonia existențe anterior în mod
firesc, astfel că acum, în condițiile unui univers decăzut, haotic și lipsi t de armonia
originară, un model de ordine, de data această impus prin consimțământul tuturor,
conform căruia să ne randuim viață, este absolut necesar atât pentru dezvoltarea
noastră spirituală, cât și pentru pacea lumii.
În creație, toate componentele d isparate ale ordinii naturale coexista în mod
armonios tocmai pentru că nici unul nu -și încalcă hotarele sau limitele date. El se
referă la “ rânduiala acestor stihii, a luminii și a întunericului, care își păzesc
neimpiedicat drumul și nu depășesc măsurile proprii, ci -și cunosc propria lor fire ”108.
Cu alte cuvinte, prin elementele componente ale Creației înțeleg într -un fel calitățile și
limitele naturii lor și, în mod implicit, le acceptă și le respectă109.

107 În urma sa , Ioan a lăsat o sc hismă, căci adepții lui, “ioaniț ii”, nu au vrut să -i recunoască pe Arsacius
(404-405) și pe Atticus (406 -425), următorii episcopi de Constantinopol, ceea ce a dus la o persecuție
deschisă a acestora. De asemenea, numele lui a fost șters din diptice și a fost reintrodus abia în 416,
când va înceta și “schisma” ioaniț ilor. Pe 27 ianuarie 438, moaștele sale au fost aduse în triumf la
Constantinopol sub împăratul Teodosie al ÎI -lea (408 -450) și a șezate în Biserică Sfinților Apostoli,
reparandu -se astfel o nedreptate săvârșită de Stat și de Biserică deopotrivă.
108 Ibidem , p. 202.
109 Omilia III la Facere, în PSB 21, Traducere , Introducere și Note de trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru,
Editura I.B.M.B.O. R., București, 1987 .

57
Aceeași ordine se observă și în alcătuirea trupului omenesc. Superioritatea
unora față de altele din punctul de vedere al funcției lor (de exemplu, piciorul este
inferior ochiului) nu le face cu nimic mai prejos pe cele inferioare. Căci dincolo de
această diferență funcțională, toate membrele sunt egale înt re ele și formează o unitate
ontologică absolută, tocmai datorită faptului că ele sunt, toate, într -un sens pe deplin
autentic, același lucru: părți ale corpului omenesc: “ Căci ceea ce este ochiul este și
piciorul, pentru aceea că fiecare dintre ele este u n mădular al trupului, iar trupul este
format deopotrivă din amândouă. În această privință nu este nici o deosebire între
ele. Și nici nu poți spune că trupul este format doar dintr -unul din aceste mădulare,
nu și din celălalt. Deoarece în această privință toate mădularele sunt egale între ele,
pentru simplul motiv că toate alcătuiesc un singur trup ”110.
Mai mult, existența acestor deosebiri de funcție este vitală, căci altfel, trupul
nostru nu ar putea să fie funcțional; în virtutea acestui fapt, și anume c ă fiecare
contribuie în mod esențial, deși într -o măsură diferită, la funcționarea trupului, toate
membrele sunt vrednice de aceeași cinstire111.
Sănătatea trupului, de asemenea, este data de felul în care fiecare mădular își
îndeplinește atribuțiile sale, indiferent dacă sunt modeste sau mărețe. Dacă piciorul nu
ar fi mulțumit de poziția sau de funcția să și ar vrea să le schimbe cu alt membru,
această dezordine ar duce, de fapt la ruină întregului trup: “ Drept aceea, nu numai
capul trebuie să fie așezat ac olo unde este așezat, ci și piciorul este, de asemenea, de
trebuință să se afle așezat acolo unde este așezat. Căci dacă le -am schimbă poziția, și
unul dintre ele și -ar părăsi locul sau și s -ar mută într -alt loc, deși s -ar părea că își
îmbunătățește situaț ia, această ar însemna distrugerea și ruină întregului [trup ]112.
Nu în zadar am expus cele de mai sus. După cum spuneam, armonia din
creație și din trupul omenesc se realizează în mod firesc, de la șine, atâta vreme cât nu
intervin consecințele păcatului st rămoșesc (calamitățile în creație, boală în trup).

Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere 1. Este ceea ce exprima Psalmistul în Psalmul 18, 1:
“Cerurile spun slava lui Dumnez eu și facerea mâinilor Lui o vestește tă ria”.
110 David C. Ford, op. cit. , p. 206.
111 Omilia XXX la I Corinteni , PG 61, 250 apud David C. Ford, op. cit. , p. 209.
112 Ibidem , p. 209.

58
Pentru armonia care trebuie să se realizeze în persoană umană și în interiorul
societății, ele pot oferi coordonatele esențiale necesare acesteia, la care se adaugă, de
data această, voința fiecărui indivi d în parte.
Aceeași dublă deosebire a asemănărilor și a deosebirilor, Sf. Ioan Gură de
Aur o vede în tainică și fascinantă întrepătrundere dintre suflet și trup. Ambele sunt
dependențe între ele, fiecare funcționează prin intermediul celuilalt în această viață,
dar pentru realizarea armoniei perfecte dintre ele, sufletul trebuie să fie cel care
conduce trupul cu înțelepciune și iubire113. În caz contrar, ruina ambelor este
inevitabila. Superioritatea hranei sufletești față de cea trupească indică aceeași
superiorita te a sufletului față de trup: “ Întocmai după cum trupul are trebuință de
hrană, tot așa și sufletul; dar în timp ce trupul se hrănește cu pâine, hrană sufletului
este cuvântul [lui Dumnezeu ]”114.
Ajungem, astfel, la problemă noastră, cea a raportulu i dintre cele două
instituții existențe în interiorul societății – Biserică și Statul – unde vom descoperi
aceleași modele că în cele expuse mai sus. Predicând credincioșilor din Antiohia în
timpul cumplitei așteptări a pedepsei imperiale, că urmare a dist rugerii statuilor, Ioan
Gură de Aur spune că, la început, Dumnezeu a cinstit neamul omenesc cu stăpânire.
Căci expresia “Dumnezeu ne -a făcut după chipul Sau” înseamnă și acest lucru: “ Ceea
ce vrea să spună este imaginea conducerii. Și precum în ceruri nu e xistă nimeni
superior lui Dumnezeu, tot așa pe pământ nu există nimeni superior omului ”115.
Transpus în termeni poli tici, acest lucru nu înseamna că vreun om, fie chiar împaratul,
ar putea întrupa singur stapânirea pe care Dumnezeu i -a acordat -o lui Adam116; ea se
realizeaza colectiv, si se refera la stapânirea omului asupra creatiei . Dumnezeu a
acordat -o întregului neam omenesc, ca o calitate naturala, inerenta naturii noastre
comune.

113 Ibidem , p. 209.
114 David C. Ford, op. cit. , pp. 215 -216.
115 Omilia IV la Ozia, PG 56, 121, a se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia și Omilii
la Ozia , Editura Doxologia, I ași, 2013.
116 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Statui , omilia VII, 2, Editura I.B.M.B.O.R., trad. Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, București, 2007.

59
În acest context, Sf. Ioan distinge între conducerea naturală și cea artific ială,
cea din urmă cara cterizând puterea imperială: “ Căci dintre conduceri, unele sunt
naturale (physikai), altele artificiale (cheirotonetai); naturale, precum stăpânirea
leului asupra patrupedelor, sau a vulturului asupra păsărilor; artificiale, că a
împăratului asupra noastră; căci nu conduce peste tovarășii săi slujitori 117, având o
autoritate naturală. De aceea, se întâmplă că împaraț ii îsi pierd adeseori
stapânirea ”118.
Deși Dumnezeu a intenționat, la început, să existe doar stapânire naturală,
Hrisosto m explica faptul că păcatul a întrerupt această ordine : “Dintru început,
Dumnezeu a facut doar o singura stapânire, punându -l pe barbat deasupra femeii119;
dar dupa ce neamul nostru s -a aruncat cu capul înainte într -o dezordine extrema, au
aparut si alte for me de conducere ”120.
Raportul superioritate -subordonare, firesc în cazul bărbatului și al femeii,
indică o violare a naturii atunci când intră în relația dintre om și om121. Însă în
contextul acestei lumi supuse păcatului, aceste stăpâniri artificiale devin n ecesare ,
mai mult, sunt un răspuns înțelept din partea lui Dumnezeu față de neascultarea
omului.
În Omilia XXIII la Romani122, Sf. Ioan delimitează clar între putere, că fapt în
șine, care este de origine divină, și stăpânitori, cei care întrupează puterea.

117 A se vedea Elaine Pagels, op. cit. , p. 69.
118 Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit , p. 355.
119 Aceasta stapânire nat urala a barbatului asupra femeii nu este, în conceptia lui Ioan, deloc înjositoare
ci, dimpotriva, singura în masura sa asigure unitatea si armonia celor doi ( a se vedea pe larg David C.
Ford, op. cit. ).
120 Omilia XXXIV la I Corinteni, 7, apud Elaine Pagel s, op. cit ., p. 70.
121 Vorbind, de exemplu, despre sclavie, Sf. Ioan scrie: “dacă cineva ar întreba de unde a apărut sclavia
și de ce a intrat în viață omenească (…), le voi spune: sclavia este fructul lăcomiei, al decăderii și al
cruzimii… este rezultatul pacatului” (Omilia XXII la Efeseni, 9, PG 62, 156 traducere de pe site -ul
https://www.ioanguradeaur.ro/392/omilia -xxi-din-comentariul -la-epistola -catre -efeseni -2/). În acord că
părinții contemporani lui, Sf. Ioan a scris mult și în privință sclaviei, însă nu a atacat instituția că atare,
ci doar să străduit, pe linie pauliniana, să amelioreze suferința umană, să -i umanizeze pe stăpâni și să -i
îndemne pe sclavi să descopere frumusețea libertății interioare, cea adusă de Hristos.
122 Aceasta omilie este conside rata de J. Quasten (Patrologia, vol. III, pag. 444, apud David. C. Ford,
op. cit. , p. 224, nota 1) “un excepțional tratat compact de gândire politică creștină”.

60
Comentând versetul 1123 al capitolului 13 din Epistola către Români a Sf. Ap.
Pavel, Ioan își imaginează un dialog cu Pavel: “ Dar ce spui? Așadar orice stăpânitor
este hirotonisit și așezat de Dumnezeu în slujbă de stăpânitor? «Nu am spus această,
zice, ș i nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc
despre faptul în șine. A fi stăpâniri, și unii să stăpânească, iar alții să fie stăpâniți,
toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre
popoar e că niște valuri de mare purtate de vânt încoace și încolo, ci toate sunt
lucrarea lui Dumnezeu și a tainicei Lui intelepciuni». De aceea nici n -a zis că «nu
este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeu», ci vorbește de lucrul în sine ”124.
Necesitatea aceste i diviziuni, că unii să conducă, iar alții să fie conduși, își are
rațiunea în evitarea dezordinii, a haosului, a anarhiei: “ Dar fiindcă egalitatea în cinste
de multe ori atrage după șine sfadă și luptă, de aceea Dumnezeu a făcut multe
stăpâniri și multe s upuneri în același timp: că de pildă între bărbat și femeie, între fiu
și părinte, între cel bătrân și cel tânăr, între rob și slobod, între dascăl și ucenic, între
stăpânitor și stăpâniți. (…). Anarhia pretutindeni este un mare rău și pricină a
tuturor tu lburărilor ”125.
O altă delimitare semnificativă pe care o face Ioan este aceea dintre stăpânirea
interioară și stăpânirea exterioară, aceste două feluri de stăpânire realizându -se la
nivelul persoanei umane (cea dintâi) și la nivelul societății (cea de -a dou ă). În
Comparație între rege și monah126, în care se întrezărește preocuparea să pasionala de
a înfățișa contraste ascuțite între puterea spirituală și cea seculara și de a dovedi
superioritatea celei dintâi127, Sf. Ioan spune: „Împăratul stă în fruntea multor

123 “Tot sufletul sa se supuna înaltelor stapâniri, caci nu este stapânire decât de la Dumnezeu”.
124 Omilia XXIII la Romani, din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani , Trad. de
P.S. Teodosie Atanasiu, revizuită și îngrijită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Ed. Christiana,
București, 2005.
125 Ibidem . Dacă cineva ar ridica obiecți a că cei ce conduc nu își îndeplinesc îndatoririle încredințate
lor, el le replică următoarele: “Nu -mi spune despre unul care se folosește în mod nevrednic de acest
lucru (adică de funcția să de conducere), ci privește la bună întocmire a instituției în și ne și vei vedea
marea înțelepciune a Celui care a rânduit această lege” (Omilia XXIII la Romani).
126 Operă de tinerețe, compusă în perioadă antiohiană, când viețuirea să că monah îi era încă proaspătă
în memorie, nu fără urmă de regrete.
127 Elaine Pagels, op. cit., p. 94.

61
popoare, orașe și țări. Prin poruncile lui este stăpân peste generali, guvernatori,
oștiri, popoare, senate. Monahul, om consacrat lui Dumnezeu și care și -a ales viață
singuratică, este stăpân peste mânie, peste invidie, peste iubirea de arginți, peste
plăcere și peste toate celelalte păcate ”.
Aceeași idee este exprimată și în Omilia XV la Epis tolă a II -a către Corinteni:
“Căci există [aceste] feluri de stăpânire: una, potrivit căreia oamenii stăpânesc
popoare și cetăți, reglând această viață politică; pe care și Pavel a arătat -o, spunând
că: «Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la
Dumnezeu» (Rom., 13: 1). Apoi, pentru a arată folosul acesteia, a continuat, spunând
că: «Caci ea (stăpânirea) este slujitoare a lui D umnezeu spre binele tau» (Rom. 13:
4). A două, potrivit căreia fiecare, având rațiune, se conduce pe șine însuși; și la
această a făcut Apostolul referire, atunci când a zis: «Iar dacă voiești să nu -ți fie
frică de stăpânire, fă binele și vei avea lăuda de la ea» (Rom. 13: 3), vorbind despre
cel care se conduce pe sine ”128.
Această diferență este capitală, căci în viziunea lui Ioan, numai cel care
realizează mai întâi stăpânirea asupra propriei sale persoane este în măsură să
stăpânească și asupra celorlalți: “Împarat adevărat este acela care este stăpân peste
mânie, peste invidie, peste plăcere. Într -adevăr, acela -i împărat care -și cârmuiește
toate poftele și gândurile lui după legile lui Dumnezeu. Într -adevăr, acela -i împărat,
cel care -și păstrează liberă mi ntea, care nu îngăduie să se inscauneze în suflet tirania
plăcerilor. Pe un om că acesta aș dori mai degrabă să îl văd conducător de popoare,
de orașe, de oștiri, stăpânitor peste apa și uscat. Un om care pune rațiunea mai
presus de patimile sufletești va putea, condus de legile lui Dumnezeu, să stea cu
ușurință și în fruntea oamenilor, va putea să fie că un tata pentru supușii săi,
conducând orașele cu toată blândețea. Cel care pare că îi conduce pe oameni, dar
este rob mâniei, dragostei de putere și plăce rilor, mai întâi de toate este vrednic de

128 Omilia XV la Epistola a II -a către Corinteni din Sfântul Ioan Gură de Aur Comentariu la Epistola a
doua către Corinteni , Editura Atelierele grafice SOCEC, București, 1910, ediție electronică ce poate fi
accesată la adresa electronica de pe site-ul:
http://tezaurul -ortodox.com/topic/4173 -carte -comentariu -la-epistola -a-doua -catre -corinteni -sfantul -ioan
-gura-de-aur/ PG 61, 507.

62
râs în față supușilor săi. Poartă, e drept, coroană bătută în pietre nestemate, poartă
coroană de aur, dar nu -i încununat cu înțelepciune; îi strălucește, e drept, trupul de
podoabă purpurei, dar nu -i este împodobi t sufletul. Mai mult, nici nu știe cum să
conducă popoarele. Cum poate să conducă și să îndrepte pe alții prin legi, când nu
poate să se conducă pe sine însuși ?129.
Se observă cu ușurință care este chipul împăratului în concepția lui Gură de
Aur: el este cre știn, fără îndoială, iar în suflet, monah, nefiind supus nici unei pătimi
trupești. Stăpânirea să asupra celorlalți este eficientă numai în măsură în care sufletul
sau este, la rându -i, stăpân peste trup130. Rațiunea pentru care un împărat creștin
trebuie să fie astfel este aceea că el devine model de urmat pentru supușii săi.
În Omilia XXI la Statui, Ioan, închipuindu -și-l pe Flavian vorbindu -i lui
Teodosie, spune: “ Chiar acum păgânii, evreii, întreg Imperiul, chiar și barbarii (căci
și aceștia au aflat de spre aceste evenimente) sunt cu ochii ațintiți la ține, așteptând să
vadă ce sentință vei pronunța cu privire la cele întâmplate. Și dacă vei da o sentință
umană și milostivă, toți vor aplaudă această hotărâre și -L vor lăuda pe Dumnezeu și
vor spune unii c ătre alții: «Cat de mare este puterea creștinismului, căci împiedică și
înfrânează un om care nu are pe nimeni egal cu el pe pământ, un suveran suficient de
puternic că să distrugă și să devasteze totul, și îl învață să pună în practică o astfel de
înțelep ciune pe care cu greu ar aplică -o cineva într -o situație privată! Într -adevăr,
mare trebuie să fie Dumnezeul creștinilor, care îi face pe oameni îngeri, mai presus
de orice forță constrângătoare a naturii !»”131.

129 Comparație între un rege și un monah..
130 Omilia XXI la Statui din op.cit ., p. 217.
131 Teodosie se apropie cel mai mu lt de acest deziderat, Ioan vorbind despre el în termeni foarte
elogioși. Dar există și multe reproșuri la adresă împăraților și a puterii imperiale, care, la o analiză mai
atentă, vizează rămășițe legislative ale moștenirii păgâne, încă existențe la acea data. R eferindu -se la
legile române, “î n cea mai mare parte corupte, nefolositoare și ridicole”, Ioan subliniază absurdul
situației: acestea expun la tortură sau la execuție pe omul care fură haine sau bani, în schimb, trece cu
vederea delicte mai grave: “ Cine ar fi considerat, de către majoritatea oamenilor, mai înțelept decât cei
care sunt socotiți demni de a da legi pentru cetăți și popoare? Și totuși, pentru acești oameni înțelepți,
imoralitatea sexuală nu pare să fie demnă de a fi pedepsită; cel puțin, nici una dintre legile păgâne (…)
nu-i aduce pe oameni la judecată pentru acest motiv” (Omilia XII la I Corinteni, 9, apud Elaine Pagels,
op. cit. , p. 72). Mai mult, legile române le îngăduie negustorilor să le facă sclave pe tinere și să le

63
Un astfel de împărat devine o binecuvântare pe ntru supușii săi, căci domnind
cu înțelepciune, el devine girant și paznic al ordinii, al păcii și al bunăstării
Imperiului. Vorbind nu numai despre împărat, ci și despre întregul apărat politic și
administrativ imperial , Sf. Ioan, pe linia paulin ă132, spun e: “Dar tocmai pentru
această, încă dintr -un început, după consimțământul obștesc, toți au crezut de
cuviință că stăpânitorii să fie întreținuți de noi, căci ei, neglijând afacerile lor, se
îngrijesc de treburile obștești, și în acest scop, ei își cheltuie sc toată vremea și
energia lor, iar ale noastre toate sunt astfel în siguranță. (…). De aceea și într -o altă
epistolă poruncește nu numai de a se supune, ci și de a se rugă pentru ei, arătând și
folosul ce -l au dacă vor face această (I Timotei, 2:2) ”133.
Răspunsul ideal din partea supușilor, față de un astfel de împărat ideal (creștin
și monah, care se îngrijește de binele obștesc) nu poate fi altul decât supunerea din
conștiință134 față de legile pe care el le emite și care sunt bune. Mai mult, împăratul
– creștin și monah – conduce și legiferează în conformitate cu legea creștină, nu
diferit de ea. Introducând legile Sale, Hristos nu a vrut să răstoarne ordinea obștească
a statului, ci să amelioreze nedreptățile existențe în ea.
Asumându -le, împăratul devi ne imitator al lui Hristos (Christomimetes), or
acest lucru nu poate să provoace, din partea supușilor, decât supunere, respect și
recunoștință.
Departe de a fi atât de simplu, Sf. Ioan Gură de Aur este conștient de
prăpastia care desparte idealitatea de realitate. Nici împăratul nu este acel monah

antreneze în “specialități” sexuale, pentru a le vinde mai apoi că prostituate. Și totuși, tradiția păgâna îi
numește pe legislatori “binefacatorii comuni ai cetății”, căci au instituit jocuri publice care reprezintă,
pe de o parte, prostituate și copii prostituați (în teatre), iar pe de altă parte, lupte între oameni și animale
sălbatice (în arene).
132 Omilia XV la II Corinteni, din Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.
133 Omilia XXIII la Romani din Ibidem . De asemenea, Comentariu la Isaia, I, 23: „Căci conducătorii
trebuie să reprime neorânduielile oamenilor, să -i învețe tot ceea ce este de trebuință și să -i facă
ascultători față de lege”.
134 Omilia XXIII la Romani din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani , Trad. de
P.S. Teodosie Atanasiu, revizuită și îng rijită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Ed. Christiana,
București, 2005.

64
creștin la care visează135, nici cetățenii nu sunt acei creștini care se supun din
conștiință. În ceea ce -i privește pe cetățeni, Statul devine un apărat care, pentru
asigurarea ordinii și a păcii, se folosește d e frică și de coerciție. Stăpânirea imperială,
mai presus de toate, rezumă consecințele sociale ale păcatului 136.
Pentru că majoritatea oamenilor au urmat și încă urmează exemplul lui Adam,
astfel de guvernare este indispensabilă și este girata de Dumnezeu : “Dumnezeu Însuși
i-a înarmat pe magistrați cu putere… Dumnezeu se îngrijește de siguranță voastră
prin ei… Dacă ați desființa sistemul justiției publice, ați desființa orice ordine din
viață noastra… Dacă lipsiți cetatea de conducătorii ei, vom fi nevoiț i să ducem o
viață mai puțin rațională decât cea a animalelor, mușcându -ne și devorându -ne unul
pe celălalt. … Căci ceea ce sunt grinzile pentru case, aceea s unt conducătorii în
cetăți, și precum, dacă le -ai luă pe acelea, zidurile fiind separate, ar căde a unele
peste altele, tot astfel, dacă ar fi să lipsești lumea de magistrați și de teamă care vine
de la aceștia, case, cetăți și națiuni vor cădea unele peste altele într -o confuzie totală,
neexistând nimeni care să reprime, să respingă sau să le convingă , prin teamă de
pedeapsă, să redevină pașnice ”137.
Forța și coerciț ia constituie apanajele puterii imperial e, sunt surogate ale
dragostei și ale conștiinței, ș i sunt folosite pentru realizarea p ăcii, a armoniei și a
ordinii unei societăți care ar fi trebuit să le aib a pe acestea în mod firesc, după chipul
vieții treimice : „Cele mai multe bunuri prin aceste stăpâniri se acordă cetăților, și
dacă vei desființa aceste stăpâniri, toate vor pieri, și nu numai cetatea, nici numai
țara, sau casă ori târgul, ci nimi c nu va putea stă; totul se va răsturna pe dos, și cei
mai țări vor înghiți pe cei mai slabi 138. Învățați cu faptă bună prin forță și prin frică
de pedeapsă, oamenii ar putea ajunge, în cele din urmă, să facă acestea și din frică de

135 Introducerea discuției despre Biserică și stăpânirea eclesiastica, într -o paranteză, nu se face cu
intenția de a discredita în vreun fel această instituție, ci, dimpotrivă, de a o potența.
136 Prof. N. Chitescu, Aspecte ale eclesiologiei la Sfintii Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, Seria II,
anul XIV (1962), nr. 7 -8, p. 397.
137 Doctorand Mihai Enache, Învatatura despre Biserica dupa Sf. Ioan Gura de Aur , în “Ortodoxia”,
anul XXV I (1974), nr. 1, p. 128.
138 Ibidem.

65
Dumnezeu: “ Mulți, la înc eput îndeletnicindu -se cu faptă bună de frică dregătorilor,
după aceea fac așa și pentru frică de Dumnezeu. Pe oamenii proști nu -i pot înfricoșa
atât cele viitoare, pe cât cele prezente ”139. Mergând pe linia paulina, împăratul și
întreg aparatul imperial de vin, pentru cetățenii răi, instrumentul mâniei lui Dumnezeu
prin care se restabilește pacea și ordinea.
Înainte de a dezbate problemă împăratului care nu este un bun creștin, credem
că este necesar să facem o paranteză pentru a introduce în discuție cealal tă instituție
care intră în raport cu Statul, respectiv Biserica140. Nu ne interesează aici probl emele
doctrinare legate de ființ a Bisericii141; ne interesează doar acele aspecte care au de -a
face cu problematică noastră. Biserică este “trupul lui Hristos”, a l cărei cap este Iisus
Hristos Însuși. Ea este un trup organic ale cărei membre, care sunt credincioșii,
trebuie să stea într -o armonie perfectă142. În Omilia XV la Epistola a II -a către
Corinteni, Sf. Ioan spune despre Biserică că este: “ baia spirituală, c are înlătură nu
murdăria trupului, ci petele sufletului, prin nenumăratele ei metode de pocain ța” .
Aceste două aspecte, cel organic, comunitar, și cel soteriologic, sunt cele care ne
interesează pe noi în mod deosebit. Biserică este o comunitate organică, unitară, care,
prin ierarhia ei, se îngrijește de mântuirea credincioșilor ei, aceștia fiind, în același
timp, cetățeni ai Statului.
Vorbind despre puterea eclesiastică , Sf. Ioan se exprimă astfel: “ Însa aici mai
există și o a treia stăpânire, mai înalt ă decât stăpânirea politică. Care, deci, este
această? Este cea din Biserică. Și pe această o amintește Pavel, atunci când zice:
«Ascultati pe mai mării voștri și va supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru
sufletele voastre, având să dea de ele seamă, că să facă această cu bucurie și nu
suspinând, căci această nu v -ar fi de folos» (Evrei 13: 17). Căci această stăpânire
este cu atât mai bună decât cea politică, cu cât cerul [este mai bun] decât pământul,
ba chiar cu mult mai mult. Mai întâi, ea urmărește în principal nu cum să

139 Ibidem.
140 Omilia XV la II Corinteni din Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit. , p. 520.
141 Idem, p. 521.
142 Ibidem, p. 521.

66
pedepsească păcatele deja săvârșite, ci cum să nu se pună început [acestora]; apoi,
[dacă] au fost comise, [ea urmărește] nu cum ar putea fi îndepărtat membrul bolnav,
ci cum ar putea fi distruse păcatele. Iar față de lucrurile aces tei vieți nu are un interes
mare, ci în toate se ocupă de lucrurile care sunt în ceruri ”143.
Prin preocuparea sa esențială pentru sufletele credincioșilor, Biserica se
străduiește să îi redea societății chipul pe care ar fi trebuit să îl aibă, dacă păcatul n u ar
fi intrat în lume: “legea noastră se acordă cu natura”, spune Ioan . Ceea ce Statul se
străduiește să facă prin frică și prin coerciție, Biserică încearcă să facă prin convingere
și sfat144. Se poate spune chiar că Statul este un surogat al Bisericii, a bsolut necesar
pentru apărarea celor drepți, din cauza liberului arbitru care îi face pe mulți sa nu își
asume mesajul ei.
Eșecul Bisericii nu trebuie să dezarmeze; vina nu este a ei, ci a celui care nu
vrea să asculte de ea145. Nici nu trebuie să o determi ne să își schimbe mijloacele de a -i
educa și îndreptă pe credincioșii ei. Ea trebuie sa respecte, oricât de greșită ar
consideră că este, libertatea de alegere și de acțiune a fiecăruia: “ Nu avem autoritate
asupra credinței tale, iubitule, și nici nu îți c omandăm aceste lucruri în calitate de
domni și stăpâni ai tăi. Suntem numiți pentru predicarea cuvântului, nu pentru putere,
nici pentru autoritate absolută. Noi ținem locul sfătuitorilor pentru a va îndruma.
Sfătuitorul își spune părerile sale, nefortandu -și ascultătorii, ci lăsându -le stăpânire
deplină asupra alegerii lor față de spusele lui ”146. Dacă Statul intervine cu mijloace
coercitive să asigure pacea și ordinea între supușii lui, care altfel – respectiv din

143 Ibidem.
144 Tot în acest tratat, Sfânt ul Parinte mai spune că Vavila „ a arătat că la creștini, «împara t» și «ultimul
dintre toți» sunt doar titluri și că, atunci când cineva greșește și trebuie pedepsit, cel cu diademă pe cap
nu este nicidecum mai la adăpost decât cel mai neînsemnat om din împărăție” (Idem, 51).
145 Ibidem.
146 Omilia XI la Efeseni din Comenta riile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui întru Sfinți
Părintelui nostru Ioan Chrisostom , Traducere din limba elină de Arhim. Teodosie Atanasiu, Iași, 1902,
267 p. Dacă o persoană se îndepărtează de la calea cea dreaptă, sunt necesare din partea preotului multă
muncă, perseverență și răbdare, căci acela nu poate fi târât înapoi prin forță, nici înfrânat prin frică, ci
trebuie recuperat prin convingere.

67
conștiință – nu ar putea fi asigurate, acea stă se face pentru a -i apăra pe cei drepți de
cei răi și nedrepți.
Conlucrarea dintre Biserică și Stat devine în acest punct evidența:
“Gandește -te bine: eu, de pildă, sfătuiesc pe fiecare sa fie prudent, dar și dregătorul
același lucru îl spune prin le gile pe care le aplică; îndemn pe fiecare să nu fie lacom
și nici să nu răpească dreptul altuia, dar și dregătorul pentru asemenea fapte este pus
să judece. Așa că el este conlucrător nouă și ajutător, și pentru această a fost trimis
de Dumnezeu. Deci din amândoua partile el este de respectat: si pentru ca a fost
trimis de Dumnezeu, si pentru ca îndeplineste astfel de slujba ”147.
Conlucrarea celor două instituții are în vedere planuri diferite: Statul este
preocupat pentru ordinea și pacea de aici, de pe pămâ nt, câtă vreme Biserica vizează
în primul rând veșnicia, fără însă a exclude planul temporalității.
Lăudand curajul fericitului Vavila, care nu i -a permis împăratului Filip să între
în Biserică câtă vreme acesta nu -și mărturisea păcatul și nu obținea iert are, Sf. Ioan
afirmă că episcopul “a arătat că cel ce deține preoția este un păzitor al lumii și al
întregii suflări omenești cu o răspundere mult mai mare decât aceea a celui care poartă
coroană ”148.
Această temă a superiorității Bisericii față de Stat est e dezvoltaă mai amplu în
Omiliile la Regele Ozia, pe a că rui frunte “ deodata s -a ivit lepra, în faț a preo ților, în
casa Domnului, dinaintea altarului tamâierii ”, atunci când “ s-a mândrit în inima lui
spre pieirea lui ș i a savârsit o nelegiuire înaintea Dom nului Dumnezeului său, că ci a
intrat în templul Domnului ca să tă mâieze pe jertfelnicul tamâierii ”, lucru care nu
constituia un prerogat iv al regilor, ci numai al preoț ilor, “ care sunt sfințiți să
tamâieze ”, sfidând mustrarea marelui preot Azaria (II Paral ipomena, 26: 16 -21).

147 Ibidem.
148 Omilia IV la Ozia, PG 56, 126 . A se vedea, de asemenea, Cuvânt de lauda la Sfântul Apostol
Pavel, II, 2: “Fara îndoiala, lui Pavel i s -au încredintat treburi mai importante decât tuturor generalilor
si împaratilor care au trait si traiesc pe acest pamânt”, si Catre cei care nu au venit la Biserica: “Caci
noi nu încredintam celor care in tra aici [în Biserica] nici conducerea neamurilor, nici a cetatilor, si nici
a ostirilor, ci o altfel de cârmuire cu mult mai aleasa decât însasi împaratia”, apud David C. Ford, op.
cit., p. 334 -336.

68
În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, supremația Bisericii asupra
Statului se rezumă – în afară de problemele interne, doctrinare, canonice și cultice ale
Bisericii – în special la domeniul vieții morale. Cetățenii care se supun S tatului sunt și
credincioșii care se supun Bisericii149; or, în acest caz, Biserica este mai îndreptățită să
ofere soluții decât Statul, deoarece ea are în vedere regenerarea interioară, nu doar o
cumințenie exterioară: “ Iar conducătorii acestei vieți, din n ou, sunt cu atât mai prejos
decât această [stăpânire] (a Bisericii – n.n.), cu cât este mai bine să stăpânești peste
cel care consimte decât peste cel care nu consimte. Căci această (stăpânirea
Bisericii) este chiar o stăpânire în conformitate cu firea. Că ci dincolo totul se face
prin frică și prin constrângere; aici, însă, faptă bună este [făcută] cu intenție și prin
liberă alegere. Și nu numai în această privință [această] stăpânire este mai bună
decât cealaltă, ci și pentru că nu este numai o stăpânire, ci și o paternitate, că să
spun așa, căci are blândețea tatălui și convinge poruncind lucruri mai mari. Căci
stăpânitorul lumesc spune: “Dacă săvârșești adulter, vei muri”; iar acesta, doar
dacă te -ai uită cu ochi desfrânați, amenință cu cele mai mari [ped epse]. Căci această
curte de judecată este sfântă și că să îndrepte nu numai trupul, ci și sufletul. Astfel, pe
cât de mare este distanță dintre suflet și trup, pe atât de mare este și distanță care
separă această stăpânire de aceea ”150.
Ambii stăpânitori, î nsă, pentru a -și atinge scopul – Ioan revine cu insistență
asupra acestei idei – trebuie mai întâi să se stăpânească pe ei înșiși: “ Dar nici cel care
urmărește [să obțină] stăpânirea politică, nici cel care urmărește [să obțină] puterea
spirituală, nu ar p utea să le administreze pe acestea bine, dacă nu s -ar fi stăpânit mai
întâi pe ei înșiși, precum trebuie, și dacă nu ar fi păzit cu toată strictețea fiecare
dintre cele două legi ale formei lor de guvernare ”151.

149 Ibidem.
150 Omilia XV la Ep istola II către Corinteni din Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola a
doua că tre Corinteni , Traducere de Arhiereul Theodosie A. Ploeșteanul, Editura Atelierele grafice
SOCEC, 1910. În Omilia III la Faptele Apostolilor Sf. Ioan spune: “Grijile episcopului le întrec tot
atât de mult pe ale împaratului, asa cum marea zbuciumata si lovita de furtuni nu se poate masura cu
apele umflate ale unui râu” (Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor , vol. I ,
Editura Doxologia, Iași, 2016, 364 p.)
151 Ibidem.

69
Insistența cu care accentuează această idee s e datorează conștientizării enormei
responsabilități care planează asupra celor aflați în posturi de conducere. Nimeni nu ar
trebui să se străduiască vreodată în mod deliberat să aibă funcții înalte, nu numai
pentru că setea după putere este în mod fundame ntal o atitudine necrestineasca, ci mai
ales pentru că este nespus de dificil să mânuim puterea în duhul smereniei
dumnezeiești152.
Cu accente vădit retorice, expunerea hrisostomica încearcă să ne lumineze
mintea și inimă astfel încât să pricepem cât de mar e este primejdia funcțiilor înalte:
„Să nu urmărim, dar, să avem funcții înalte sau să fim înconjurați de onoruri și
putere, ci să trăim în duhul virtuții și al înțelepciunii. Funcțiile înalte împing de multe
ori la fapte care nu sunt pe placul lui Dumneze u. Trebuie să ai suflet tare că să
îndeplinești o funcție înaltă așa cum trebuie […]. De aceea, pe mulți funcția înaltă i -a
făcut chiar fără voia lor să insulte, i -a scos din fire, le -a luat frâul limbii, le -a deschis
ușă gurii; sufletul lor, purtat că de vânt, scufundă corabia în cel mai mare adânc de
păcate. Pe un om înconjurat de atât de mari primejdii îl admiri? Un astfel de om spui
că merită invidiat sau imitat? Ce nebunie!153.
Același îndemn de a fugi de funcțiile înalte îl adresează și conducătorilor
bisericești: nu numai că o viață complet dezrobita de păcat este mult mai dificil de
menținut atunci când te afli într -o asemenea funcție, dar și pedepsele pe care le atrag
asupra lo r, păcătuind, sunt mai grave: “ În toată vremea, tu meriți o pedeapsă mai
mare decât cel pe care -l osândești. Căci a păcătui tu însuți nu este același lucru cu a
cădea din nou în aceleași păcate pentru care l -ai pedepsit tu pe altul, mustrandu -l din
pricină lor. Vezi cum se agravează învinuirea și crește plata? 154. Pedepsele cele
mai aspre sunt rezervate celor care fac totul pentru a dobândi poziții de conducere în

152 Omilia XV la Epistola II că tre Corinteni, din Ibidem . Aceeași idee ș i în Om ilia LII la Faptele
Apostolilor: „ Cel care este în stare să -și stăpânească propriul suflet și să -l facă să supună și să
cârmuiască trupul va fi în stare să -și stăpânească și propria familie. Iar cel care poate să facă această în
casă să, o va face și în orașul sau; și, dacă o poate face în orașul sau, înseamnă că o va face și [dacă va
fi stăpân] peste lumea întreagă ”.
153 David C. Ford, op. cit ., p. 284.
154 Ibidem.

70
Biserică numai din motive egoiste, împinși de dorință de a parveni: “O! Ce primejdie
mare! Ce s -ar putea spune acestor oameni nenorociți, care se aruncă într -o prăpastie
atât de adâncă a pedepselor? Ai să dai seamă pentru toți cei pe care -i conduci –
femei și bărbați și copii. Și vrei să -ți vâri capul într -un asemenea foc mare! Mă întreb
dacă se va mântui vreunul din acești stăpânitori, atunci când văd cum, aflați față în
față cu o astfel de primejdie și cu indiferentă din aceste timpuri, totuși se găsesc unii
care aleargă și se aruncă pe ei înșiși asupra unei atât de mari poveri a stăpânirii ”155.
În cele din urmă , conchide Ioan, este mai bine sa fii condus decât să conduci .
Conducerea nu a fost instituită în beneficiul celor care condu c, ci în beneficiul celor
conduș i156: “Spune -mi, dar, care este menirea stapânului? Nu este aceea de a -i ajuta
pe supușii lui ș i de a le face bine? ”157. (…) Exercitarea acestei responsabilități
continue presupune temeri, frământări, renunțări și dificultăți de tot felul158.
V . 2. IUBIREA — FUMNDAMENTUL NECESAR ÎN LUCRAREA
CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
Citind opera Sfântului Ioan Gură de Aur ne încredințăm că lucrarea cuvântului lui
Dumnezeu, dar și lucrarea omului care, prin cuvântul său transmite și face accesibil
cuvântul lui Dumnezeu semenilor, trebuie să aibă ca fundament principal iubirea.
Importanța acestei virtuți, a iubirii, în lucrarea cuvântului este una considerabilă,
cuvintele nefiind altceva dec ât expresii firești ale iubirii.
Avându -și rădăcinile adânc înfipte în dragoste, cuvintele rostite față de cei de
lângă noi, ca prelungiri ale cuvântului lui Dumnezeu adresat oamenilor, devin
instrumente ale misiunii creștine, care mărturisesc dragostea lu i Dumnezeu și care
cheamă pe toți la această dragoste159, care împlinesc lipsurile celor aflați în nevoie160,

155 Ibidem, p. 221.
156 Ibidem.
157 Ibidem, p. 332.
158 Ibidem.
159 Idem, Omilii la Facere I…, Omil. XXIX, 5, p. 371.

71
și mai ales prin intermediul cărora oamenii sunt călăuziți către Împărăția lui
Dumnezeu161.
Prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu se urmărește t ransmiterea unor
cunoștințe fără nici o relevanță în practica creștină, ci se proclamă un nou mod de
viață în Hristos. De aceea o condiție esențială pentru ca lucrarea cuvântului lui
Dumnezeu să fie eficientă în sufletele credincioșilor este trăirea sau îm plinirea prin
faptă a cuvântului lui Dumnezeu în condițiile concrete ale vieții, fără de care cel care
expune cuvântul lui Dumnezeu nu ar putea realiza o mărturie autentică.
V . 3. CUVÂNTUL ȘI FAPTA – ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI ÎN
VIAȚA CREȘTINĂ
Sfântul Ioan Gu ră de Aur definește Biserică drept "trupul lui Hristos", al cărei
Cap este Iisus Hristos însuși. Ea este un trup organic ale cărei membre, care sunt
credincioșii, trebuie să stea într -o armonie perfectă. Biserică își are temelia chiar în
întruparea lui Iis us Hristos. Ea este prelungirea întrupării lui Iisus Hr istos de -a lungul
veacurilor. Ca aspect invizibil, Biserică este formată din elementul divino -uman.
Biserica cuprinde mulți membri. Dar dacă ea pierde un singur membru, această se
resimte în sărăcire a spirituală a celorlalți. De aceea în Biserică nu se permite nici un fel d e
disprețuire a unora fată de ceilalți. Deci, Biserică deși este compusă dintr -un mare
număr de oameni, unii mai vrednici și alții mai puțin vrednici, totuși când unul dintre ei este
bolnav și suferă, toate celelalte membre suferă impreună cu el. Această, deoarece membrele
sunt unite prin credința în Iisus Hristos. A postolii și după ei urmașii lor : episcopii, preoții și
diaconii impreună formează cu credi ncioșii adevărati Biseri că lui Hristos 162.

160 Ibidem, Omil. XIX, p. 392. Pentru amănunte a se vedea și: Idem, Omilii la Matei…, Omil. XV, 10,
p. 191; Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan…,Omil. LX, 5, p. 302; Ibid em, Omil. LX, 6, p.
304-305.
161 Idem, Despre soartă și Providență, I, în Omilii la săracul Lazăr…, p. 170.
162 Dr. Nicolae Bălan, Sf. Ioan Gură de Aur , R.T., an. I, nr. 11, nov. 1907, p. 389 -403;

72
Creștinii trebuie să -și ducă viața în așa fel încât, deși trăiesc pe pământ, să se
comporte că și când ar trăi în cer, având că temelie și model viață pe care a dus -o Iisus
Hristos că om.
Sfântul Ioan Gură de Aur, făcând o parale lă între Vechiul și Noul Testament sub
raportul perfecțiunii morale, spune că Adam este izvorul vieții naturale -trupești, Iisus
Hristos este izvorul vieții spirituale, iar Sfântul Duh este cel care ne ajută să
desăvârșim această viață163.
Sfântul Ioan Gur ă de Aur se străduiește să întărească în mod practic legătură între
credincioșii timpului sau pe cale liturgică. El spune în acest scop că dacă Biserică
slăbește sub acest aspect (liturgic -euharistic), unitatea creștinilor slăbește și ea. În
această strădu ința el aduce că exemplu modul de viață dus de comunitățile epocii
primare, unde Sfântă Euharistie întărea unitatea între creștini că membre ale Bisericii.
El spune că Biserică lui Hiristos este vie și puternică în măsură în care ea se hrănește
cu trupul ș i cu sângele dumnezeiescului ei întemeietor, căci fără comuniunea dintre
Hristos și creștini nu poate fi vorba de o Biserică.
Frecventarea bisericii164 de către credincioși și dorul lor spiritual după învățătură
cea dumnezeiască sunt motive care -l bucură pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune
printre altele: "Nu știți cât este de însemnată această întărire a voastră în cele du –
hovnicesti, și anume faptul că zilnic mergeți la biserica cu atâta râvnă și că nu va
puteți îndestula de învățătură cea duhovniceasc ă de aici. Căci după cum poftă de
mâncare este semnul unei bune sănătăți a trupului, tot așa râvnă după învățătură cea
dumnezeiască este semnul unei bune sănătăți sufletești, și argumentul cel mai pu ternic
al unui suflet în întregime sănătos".
După Sfânt ul Ioan Gură de Aur, fiecare creștin trebuie să progreseze în învățătură
divină și în virtute în așa fel încât să ajungă un propovăduitor al cuvântului lui
Dumnezeu către semenii săi. "Căci după cum lampa nu luminează pentru sine, ci
pentru cei ce sunt în întuneric, tot așa se cade și creștinului să aducă pe alții pe calea

163 Ibidem.
164 P. Brudea, diacon Dr. I. Lăncrănjan, asistent unive rsitar: Personalitatea mora lă a Sf. Ioan
Chrisostom , București, Editura Tipografia Cărților Bisericești, 1937, p. 31.

73
virtuții prin exemplul sau bun. Căci la ce folosește un creștin dacă nu aduce pe nimeni
la calea virtuții ? La nimic.
Asemenea nici aluatul nu dospește pentru sine, căci el, deși este pu țin, totuși
dospește multă pâine. La fel și voi, spune Sfântul părinte, chiar dacă sunteți puțini la
număr, va pu teți face mulți prin credință și pri n râvnă voastră către Dumnezeu.
Privitor la condițiile mântuirii Sfântul Ioan Gură de Aur spune : Nu este de
ajuns numai harul lui Dumnezeu, pentru că noi să ne mântuim, ci trebuie că și noi să
conlucrăm cu harul în mod liber. Această arată că nimeni nu este silit, ci toți suntem
chemați la mântuire, dar nu toți sunt vrednici de a primi mântuirea165.
Mărturiseș te că Sfânta Treime este temelia Bisericii și a vieții creștine. Ea este
realitatea supremă, care stă la temelia întregii creștinătăți. Biserica este prezența
Sfintei Treimi în credincioși prin harul cel dumne zeiesc.
Tradiția patristică vorbește despre o asemănare continuă a vieții creștinilor cu
viață treimica. Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate în care persoanele Sfintei
Treimi se contopesc într -una singură, ci este o unitate care este rodul iubirii și al
comuniunii dintre persoanele care -și menț in însușirile lor specifice. Unitatea de
comuniune a per soanelor divine este temelia vieții Bisericii, în care unitatea nu este o
simplă unire între credincioși, ci o unire divino -umană, o unitate a oamenilor cu
Dumnezeu.
Sobornicitatea Bisericii își are temelia în viață de perihoreza a Sfintei Treimi.
Ea cuprinde atât unitatea cât și pluralitatea persoanelor componente ale Bisericii, după
modelul vieții treimice.
Să nu uităm că la înalț area M ântuitorului, credincioșii Lui formau două grupuri
cunoscute: u nul în Galileea (peste 500)166, altul la Ierusalim167, trăind în rugăciune, în

165 Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează așa de mult rolul voinței ome¬nești în îndreptarea și
obținerea mântuirii, încât unii au socotit c ă ar fi semipelagian. Dar acest lucru nu este adevărat,
deoarece el spune clar «că harul face începutul mântuirii, dar nouă ni se cere o conlucrare liberă cu
harul cel dumnezeiesc, și deci nimeni nu este silit să ajungă la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Au r
combate aspru pe cei ce considerau Biserica o simplă instituție omenească.
166 I Cor. XV, 6.
167 Ca la 120; Fapte I, 15.

74
așteptarea Mângâ ietorului promis168 și a botezului lor cu Duhul Sfâ nt169. Apostolii au
completat numărul lor, alegând prin sorți, în locul lud Iuda, pe Matia. După zece zile
de la înălțare, făgăduință făcută de Iisus s -a împlinit, prin pogorârea Sfan­tului Duh,
care a întărit pe Apostoli cu puteri și daruri supranaturale pentru mi siunea lor în lume
(Fapte ÎI).
La originea Bisericii creștine, întemeiată de Sfinții Apostoli după învățătură și
puterea Mîntuitorului, stă acest fapt extraordinar din ziua praznicului Cincizecimii.
Împreună cu învierea Lui, el explică zelul, abnegația ș i curajul cu care Apostolii au
pornit să împlinească porunca Lui, mergând și învățând toate neamurile.
Biserica, împreună cu Mântuitorul Hristos constituie o unitate, așa precum trupul
constituie o unitate împreună cu capul. Ea este una pe întreg pământul și Unul este și
conducătorul ei, Domnul Hristos170.

168 Ioan XV, 26.
169 Fapte I, 4 -5.
170 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,
2009, p. 154.

75
Anexe : Sinodul din Creta — câteva precizări
A. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod171
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolică reprezintă o mărturie aut entică a credinței în Hristos Dumnezeu -Omul,
Fiul Unul -Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin toată
activitatea Sa pe pământ, prin jertfa pe Cruce și prin învierea Sa, L -a descoperit pe
Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Așadar , cu o singură gură și o inimă
adresăm cuvântul „ nădejdii din noi ” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii Preasfintei
noastre Biserici, ci și către toți oamenii, „celor de departe și celor de aproape ”
(Efeseni 2, 17). „ Nădejdea noastră ” (1 Timotei 1, 1), Mântui torul lumii, S -a descoperit
„Dumnezeu cu noi ” (Matei 1, 23) și ca Dumnezeu „ pentru noi ” (Romani 8, 32), „ Care
voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină ” (1
Timotei 2, 4).
Vestind mila și netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „ cerul
și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece ” (Matei 24, 35), cu „ bucurie
deplină ” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinței, al nădejdii și al dragostei,
privind înainte către „ ziua cea neînserată, cea continuă, c ea fără de sfârșit ” (Sfântul
Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „ cetatea noastră este în ceruri ”
(Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întărește mărturia noastră în lume.
Prin aceasta, urmăm tradiției Apostolilor și Părinților noștri care L -au binevestit
pe Hristos și prin trăirea mântuitoare a credinței Bisericii prin El, teologhisind
„pescărește ”, adică apostolic către oamenii de orice vârstă, pentru a le transmite
Evanghelia libertății „ întru care Hristos ne -a făcut liberi ” (Galateni 5, 1). Biserica nu
trăiește pentru sine. Ea se oferă pentru întreaga omenire, pentru înălțarea și înnoirea
lumii în ceruri noi și pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia
evanghelică și împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea,
reconcilierea, puterea Învierii și așteptarea veșniciei.

171 Enciclică publicată de Biroul de Presă al Patriarhiei Române pe site -ul official:
http://basilica.ro/enciclica -sfantului -si-marelui -sinod/ .

76

B. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană172:
Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană. Contribuția Bisericii
Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, a frater nității și a dragostei între
popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură .
Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar ea „nu este din lumea aceasta” (Ioan
17,11;14 -15). Biserica este semnul și imaginea Împărăției lui Dumnezeu în is torie,
pentru că ea anunță o „făptură nouă” (2 Cor. 5,17), „ceruri noi și pământ nou, în care
locuiește dreptatea” (2 Petru 3,13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă
din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici dure re”
(Apocalipsa 21,4 -5).
Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare
dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie și când se întrunesc „în adunare” (1
Corinteni 11,20) fiii risipiți ai lui Dumnezeu (Ioan 11,52), î ntr-un trup, fără deosebire
de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă formă de separare, acolo unde „nu
mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească
și parte femeiască” (Galateni 3,28, Coloseni 3,11) , într -o lume reconciliată, de pace și
de dragoste.
Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturi celei noi”, a lumii
transformate prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă în
această viață chipuri ale Împăr ăției lui Dumnezeu, arătând și dând asigurare astfel că
așteptarea unui lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci
„încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11,1), care este posibilă prin Harul lui
Dumnezeu și prin lupta duhovnicească a om ului….”

172 Fragment preluat din Document ul presinodal Sinaxa întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe
(Chambésy, 21 -28 ianuarie 2016) de pe site -ul official al Patriarhiei Române:
http://basilica.ro/misiunea -biser icii-ortodoxe -in-lumea -contemporana/ .

77
C. Poziția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
referitoare la evoluțiile recente din România privind receptarea
Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016)
Patriarhia Română a subliniat în mai multe rânduri faptul că „Sinodul din Creta
nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una,
Sfânta, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos” și a îndemnat constant la
păstrarea păcii și unității Bisericii cu toată responsabilitatea, cunoscut fiind cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur care spune că „nimic nu poate supăra mai mult pe
Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârși mii de lucruri bune, noi cei
care sfă râmăm pleroma bisericească nu suntem mai puțini vrednici de pedeapsă decât
cei care au răstignit Trupul Său!” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către
Efeseni , 11, PG 62, 85)173.
„Cu toate acestea, constatăm cu durere în suflet că, în mod pătimaș și dăunător,
unele persoane răzvrătite au indus în eroare pe unii clerici și credincioși afirmând în
mod fals și denigrator că Sinodul din Creta ar fi proclamat ecumenismul ca dogmă de
credință, iar unii clerici, crezând acest neadevăr, au întrerupt în mod necanonic
pomenirea ierarhului lor, tulburând pacea și unitatea Bisericii, prin atitudinea lor
dezbinătoare174”.
Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o nouă dogmă de
credință, ci o atitudine spirituală de dialog și cooperare între creștini , în locul polemicii
pline de ură confesională și al confruntării violente, care s -au manifestat secole de -a
rândul în istoria creștinismului. Mișcarea ecumenică s -a născut, la începutul secolului
20, când misionarii creștini occidentali predicau Evangheli a iubirii necreștinilor din
Africa și Asia, în timp ce creștinii erau dezbinați în multe confesiuni creștine
antagoniste, care se urau și se contestau reciproc, atitudinea acestora nefiind o

173 Am preluat informațiile de pe site -ul basilica.ro.
http://basilica.ro/comunicat -orice -lamurire -privind -credinta -trebuie -facuta -in-comuniune -bisericeasca –
nu-in-dezbinare/ .
174 Ibidem.

78
mărturie misionară pozitivă în fața altor religii și nici în fața societății civile175.
Participând la această mișcare de dialog între creștinii de confesiuni diferite, Biserica
Ortodoxă a considerat însă că refacerea unității creștinilor neortodocși dezbinați între ei
de-a lungul timpului se poate realiza numai pe baza c redinței Bisericii nedespărțite a lui
Hristos, care este Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească ,
pe care o mărturisim în Crezul ortodox (niceo -constantinopolitan ).
În acest sens, Biserica Ortodoxă consideră că aduce în dialog cu alți creștini
tocmai mărturia Bisericii celei Una a lui Hristos, de care aceștia s -au despărțit în timp
prin deviere de la credința ortodoxă .

D. Pr. Prof. Viorel Ioniță: câteva precizări despre Sinodul din
Creta176
Mai jos redăm câteva dintre explicațiile ofe rite de Pr. Prof. Viorel Ioniță cu ocazia
conferinței susținută la Brașov în data de 10.02.2017.
1. Acest Sinod nu a emis nici dogme și nici canoane, ci numai hotărâri cu
caracter pastoral și misionar;
2. La nici un Sinod Ecumenic nu au participat toți episcopii ;
3. De pildă, la Sinodul I Ecumenic de la anul 325 din cei peste 1000 (o mie) de
episcopi câți erau atunci în întreaga Biserică au participat 318 de episcopi;
4. Dias pora Ortodoxă – fiecare episcop din diaspora rămâne în legătură cu
Biserica de care aparține;
5. Autonomia și modul de proclamare – în cazul în c are există două Biserici
care acordă autonomia în aceleași spațiu, atunci să se ajungă la o hotărâre
panortodoxă;
6. Taina cununiei și impedimentele la căs ătorie – Biserica recunoaște căsătoria,
unirea dintre un bărbat și o femeie. După tradiția canonică nu sunt permise
cununiile intercreștine. Totuși, se poate aplica principiul iconomiei după o
cercetare atentă și cu dezlegarea de către episcopul locului;

175 Ibidem.
176 Am preluat informațiile de pe site -ul oficial al Patriarhiei Române basilica.ro.
http://basilica.ro/pr -prof-viorel -ionita -textele -aprobate -de-sfantul -si-marele -sinod -sunt-ortodoxe -si-nu-c
ontin -nicio -afirmatie -in-contradictie -cu-invatatura -bisericii/ .

79
7. Relațiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creștine – cea mai controversată
temă și care a nemulțumit pe unii dintre fii i Bisericii pentru că au fost numite
unele confesiuni „biserici”. Cuvântul „biserică” a ridicat cele mai multe
probleme. Nu sunt numite „biserici” în sens eclesiologic, ci le numim
„biserici” din punct de vedere sociologic. În Germania, în Constituție, cul tele
creștine sunt numite biserici, iar dacă cineva le consideră altfel riscă să fie în
contradicție ca legile germane.

80
CONCLUZII
Teza de licență intitulată Mărturia și viziunea ecumenică a Bisericii Ortodoxe
astăzi , prin ceea ce rezprezi ntă ea în forma finală, este rezultatul unei cercetări ample,
despre viziunea ecumenică a Bisericii Ortodoxe.
Mișcarea ecumenică este bună în intențiile sale, însă trebuie semnalat că, după
mai bine de trei sferturi de veac de consfătuiri, întruniri, congr ese, discuții și adunări
generale, se constată că Bisericile sunt încă departe de a realiza unitatea de credință în
Iisus Hristos, care rămâne de fapt adevărata unitate, atât de dorită de Domnul nostru
Iisus Hristos.
Îndeplinind porunca propovăduirii, Apos tolii au învățat într -adevăr toate
neamurile, transmițându -le direct sau indirect vestea cea bună, adică Evanghelia lui
Hristos, făcând ca doar în câteva decenii creștinismul să cunoască largă arie de
răspândire în întreaga lume.
Cei care au răspândit vest ea cea bună au fost cunoscuți încă din epoca apostolică
sub denumirea de apostoli, propovăduitori, cateheți, didascali , etc. Astfel activitatea
de răspândire a creștinismului a fost în mod intrinsec legată de activitatea
învățătorească exercitată de acești misionari, care de obicei erau investiți de Biserică
și cu harul preoției. De altfel, puterea lor în cuvânt, în transmiterea și tâlcuirea
cuvântului Evangheliei au rezidat tocmai în harul acesta al preoției lui Hristos, sursa și
puterea oricărei lucrări b isericești.
După alegerea, consacrarea și pregătire lor, prin rugăciunea arhierească
(Sfințește -i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M -ai trimis
pe Mine în lume, și Eu i -am trimis pe ei în lume <<In. 17, 17 -18>>), Mântuitorul a
împărtășit Apostolilor harul preoției și apostoliei lor, din harul preoției și Apostoliei
Lui, prin cuvânt și suflarea sensibilă a Sfântului Duh, asupra lor, îndată după Înviere.
Momentul instituirii formale și definitive ale Tainei Preoției și a hirotoniri i
Apostolilor acesta este, când Hristos arătându -li-Se prima dată, după înviere, le -a zis:
,,Pace vouă! Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Acesta zicând, a
suflat (asupra lor) și le -a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele s e vor ierta,

81
și cărora le veți ține vor fi ținute “ (In. 20, 21 -23). Cu aceasta li se face trimiterea
definitivă la apostolat în lume spre împlinirea întreitei lor misiunii și a continuării
operei sale de mântuire177.
Sfinții Părinții și comentatori greci ai Bisericii tâlcuiesc acest text astfel:
Ucenicii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, acum au primit puterea spirituală și harul
apostolesc (care include preoția); dar nu ca să învie morții și să facă minuni (daruri,
sau harisme extraordinare și temporale), ci, ca să ierte păcatele (ceea ce este un har
special al preoției, cu caracter permanent). Căci deosebite sunt harismele Domnului.
De aceea a adăugat: ,, Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate …” (In 20, 23) , arătând
ce fel de putere le dă.
Tot în acest sen s tâlcuiește și Sfântul Chiril al Alexandriei, zicând că Dom nul
i-a sfințit pe Apostoli (în ziua Învierii), și păstori și învățători ai lumii și săvârșitori ai
dumnezeieștilor Lui Taine.
Prin mesajul textului de la Matei 28, 18 -20, face din ei purtători ai mesajului
evanghelic, oraganizatori și însuflețitori ai bisericii primare, învățători și predicatori
ce mărturiseau despre Hristos și despre învățătura Sa, ca unii ce au fost martori direcți
ai activității Sale, ,, pescari de oameni “178.
Din textele Sfintelo r Evanghelii care privesc chemarea apostolilor (Matei 4,
18-22; Marcu 1, 16 -20; Luca 5, 1 -10; Ioan 1, 35 -51; etc.) se desprinde concluzia că,
urmarea lui Hristos de către fiecare dintre ei a fost actul final al unui adevărat proces
de înrâurire asupra sufl etelor acestora.
Așadar prin cuvintele mergând… păstorul este mereu în activitate, într -o
continuă slujire. Viața pastorală nu este astfel una statică, ci este o viață în continuă
mișcare, modificare.
Expresia învățați… , scoate în evidență valențele pedago gice ale celui chemat.
Trebuie știut faptul că mereu credinciosul este însetat după cunoaștere, până când

177 Ioan Mircea, „Preoția harică și preoția obștească ”, în O., Anul XXXI, Aprilie -Iunie, Nr. 2/1979,
p. 237.
178 Costachi Grigoraș, … Mergând învățați toate neamurile!. .., Editura Trinitas, Iași, 2000, p. 83.

82
reușește să umple vidul generat de neștiință179. Când umple golul necunoașterii, el
devine avid de a înțelege nuanțele. Prin ceea ce s -a demostrat mai s us, ni se
demonstrează faptul că păstorul de suflete, de data aceasta învățător, niciodată nu -și
va epuiza învățăturile după chipul lui Hristos și viețuirea lor înșiși după acest chip180.
Mai apoi prin cuvintele botezându -le…se ajunge la lucrarea sfințitoar e a
preotului. Astfel prin aceasta , acum cel chemat la înalta treaptă a preoției evidențiază
rolul său de a fi mijlocitorul harului divin, prin administrarea Sfintelor Taine.
Capacitatea sa de a fi mijlocitor și de liturghisitor îi permite din nou, cu alt e mjloace,
să umple spații goale ale vieții umane.
Iar redarea textului să păzească toate… , prin aceasta, se scoate în relief
importanța purtării de grijă. Cel ce merge, învață și sfințește, fiind în același timp o
persoană responsabilă, deloc nepăsătoare față de Cel care L -a trimis, precum și față de
cei pentru care a fost investit cu atribut apostolic181.
În această activitate pastorală a privegherii și purtării de grijă, preotul este
susținut de ierarhie și de organele parohiale, constituind -se astfel o fo rță care nu
cedează ușor și care, chiar dacă renunță sporadic și pe termen limitat, nu disperă. Așa
încât Mântuitorul Le spune: ,, Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa
încât ca văzând faptele voastre cele bune și să preamărească pe Tatăl v ostru Cel din
ceruri “ (Mt. 5, 16).
Din acest text scripturistic, reiese faptul că toți creștinii, au datoria morală și
nu numai aceasta, de a -L cunoaște pe Dumnezeu prin tot ceea ce ne oferă El, și prin
ceea ce observăm în jurul nostru ca ,, rezultat al luc rării mâinilor Lui “, fiincă numai
așa vom putea cu toți să dobândim Împărăția cerească.
,,Despre preoție s -a scris și s -a vorbit mult…s -a scris cu drag și cu dorința de
a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujiorii preoției…Preoția are atâtea

179 Mihai Ios u, Studii de Teologie Practică, Edit. Universității ,, Lucian -Blaga “, Sibiu, 2009 , p. 26.
180 Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol 3., E. I. B. M. B. O. R., București, 1998, p.
28.
181 Mihai Iosu, Studii de Teologie Practică …, p. 29.

83
înălțimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi
cunoscută și descrisă după cuviință “182.
De peste veacuri, vocea Sfântului Ioan Gură de Aur ajunge până la noi,
chemându -ne spre „ un creștinism deplin în care credința și drago stea sunt organic
legate între ele, printr -o ascultare fără margini a omului față de bogata iubire de
oameni a lui Dumnezeu și printr -o încredere fără margini în mila Sa“.
Umanisul lui nu este unul teoretic, ci practic. Principala lui preocupare este de a
schimba mentalități greșite, de a inspira oamenilor dragostea de viețuire curată, după
normele creștine. Prin aceasta, el este un adevărat moralist, practic și, în același timp,
evanghelic.
Sfântul nu spune să nu învățăm nimic din ce se învață la școală , ci să nu le dăm
prea mare importanță. Zăbovirea și suduoarea să o dăm studiului cuvintelor lui
Dumnezeu183. La această concluzie a ajuns nu un oarecare, ci Sfântul Ioan Gură de
Aur, omul care uimise pe toți profesorii păgâni ai timpului prin vastitatea și
cunoștințele sale profane. Această alegere a sa se poate vedea și în scrierile sale, căci
rar face uz de cultura antică și tot timpul încearcă să lucreze doar cu datele Scripturii
și ale învățăturii Bisericii.
În concluzie, vorbirea lui Dumnezeu prin Scrip turi se adresează auzului, în
timp ce vorbirea prin intermediul lumii create, prin felul cum este aceasta alcătuită și
cum funcționează se adresează văzului, simț considerat mai credibil decât auzul. Este
vorba desigur nu de simpla privire, ci de lectura i nteligibilă prin privire. Așa încât
putem vorbi mai curând de ceea ce Sfinții Părinți numesc vederea înțelegătoare sau
vederea duhovnicească184.

182 D. Fecio ru, în prefața la Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem
Sirul, Despre preoție , E. I. B. M. B. O. R., București, 1998, p. 5.
183 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii și cuvântării despre educarea copiilor , trad. Marcel Hancheș,
Edit. Marineasa, Timișoara, 2005, p. 123;
184 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a -IX-a către antiohieni , trad. Constantin Coman, Edit. Bizantină,
București, 2003, p. 6;

84
BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptur ă, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Prea Feric itului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea
Sfântului Sinod, E. I. B. M. B. O. R., București, 2002.

B. TRADUCERI DIN OPERA SFINȚILOR PĂRINȚI

I. Bianu și N. Hodoș, (Bibliografie Românească Veche de la Biblioteca
Academiei Rom âne), Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur , tom. I, nr . 91 .
***, Istoria, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, Hrisostom , vol. I, Paris, 1864, trad.
de Gheorghe Băbuț, Edit. Mănăstirea ,,Portărița“, Satu Mare, 2003 .
***, Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în
vol. Despre Preoție , E. I. B. M. B. O. R., trad. de D. Fecioru, București, 1987 .
***, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor bisericești: Paladie,
Teodor al Trimitundei, Scocrates, Sozomen și Fericitul Teodoret al Cirului , E. I. B. M.
B. O. R., București, 2001 .
***, Viața și Acatistul Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur , Traducere din limba
greacă veche de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Trinitas, Iași, 2007 .
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii și cuvântării despre educarea copiilor , trad.
Marcel Hancheș, Edit. Marineasa, Timișoara, 2005 .
Idem, Despre Preoție , II, 1, Migne, P . G . XLVIII, col. 632, trad. de Dumitru
Fecioaru, București, 1998 .
Idem, Omilii la Matei, Omil. LXXVIII, 3 , trad. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori
Bisericești” (PSB), vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1994 .
Idem , Către o văduvă, 2, Migne P. G., 48, Traducere din limba grească,

85
introducere și note de Preotul pr of. dr. Constantin Cornițescu, col. 601 .
Idem, Cele dintâi omilii la Facere , trad. Adrian Tănăsescu -Vlas, Editura Biserica
Ortodoxă, București, 2004 .
Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni , trad. de Arhim.
Theodosie Athanasiu, Iași, 190 1.
Idem, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Predici la
sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți , trad. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006 .
Idem, Omili a 5, 1 la Timotei, P. G. 62, col. 525 , Traducere din limba greacă veche
de Preotul profesor Dumitru Fecioru .
Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Omil. VI, trad.
Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iași , Traducere din limba greac ă veche de
Preotul profesor Dumitru Fecioru .
Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omil. XXVII , 1, trad. Gheorghe Băbuț,
ediția a II -a, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005 .
Idem, Omilii la Facere I, Omil. III, 2, trad. D. Fecioru, în „Părinți și Scrii tori
Bisericești” , vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987 .
Idem, Cele dintâi omilii la Facere , trad. Adrian Tănăsescu -Vlas, Editura Biserica
Ortodoxă, București, 2004 .
Idem , Contra Amoneilor, Omili a I Migne, fom. XLVIII, Traducere din limba
greacă veche de Preotul profesor Dumitru Fecioru, col. 702 – 703.
Idem, Predicile despre statui II, trad. Șt. Bezdechi, Editura Sfintei Episcopii a
Râmnicului – Noului Severin, 1938 .
Idem , Cuvânt la Duminica a cin cea a sfântului și Marelui Post, în Omilii la
Postul Mare , versiune românească îmbunătățită pornind de la ediția tradusă și îngrijită
de Episcopul Roman Melchisedec (1893), colecție îngrijită de Ignatie monahul,
Editura Anastasia, 1997 .
Idem , Cuvânt la Dum ineca 27. după Rusalii (reproducere din Șasezeci și patru
cuvinte sau Predice traduse de episcopul de Roman Melchisedec) în R.T. an. V , 15

86
aug.-15 oct. 1911, nr. 14 -18.
Idem , Omilia a -IX-a către antiohieni , trad. Constantin Coman, Edit. Bizantină,
Bucureșt i, 2003 .
Sfântul Atanasie cel Mare , Cuvânt despre Întruparea Domnului , Edit. IBMBOR,
București, 1997 .

C. MANUALE ȘI DICȚIONARE

Altaner, Berthold , Patrologia, Edit. Marietti, 1977 .
Rus, Remus , Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu ,
Edit. Lidia, București , 2003 .
Vintilescu, Petre , Misterul liturgic , Lipsă editură, Bucuresti, 1929.
Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Patrologie, Vol. II, Edit. Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2009.
***, Liturghierul, E. I. B. M. B. O. R., Buc urești, 1935.

D. LUCRĂRI ÎN VOLUM

Achimescu, Nicolae , Religii în dialog, Ed. Trinitas, Iași, 2006 .
Bănică, M. , „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia,
București, 2007 .
Băbuș, Pr. prof. dr. Emanoil , Ortodoxia națiunilor în Europa Occid entală, în
vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și
stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006 .
Baștovoi, Ierom. Savatie , Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma,
București, 2007 .
Bel, Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I – Premise teologic e,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2004.
Idem, Teologie și Biserică , Presa Universitară Clujeană, 2008 .
Idem, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară,

87
Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002 .
Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca,
2010 .
Buda, Daniel , Hristologia antiohiană. De la Sfântul Eustațiu al Antiohiei până la
Nestorie , Edit. Universități i „Lucian Blaga“ din Sibiu, 2004 .
Bunge, Ieromonah Gabriel , Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov
sau „Celălalt Paraclet” , Editura Deisis, Sibiu, 1996 .
Buga, Pr. prof. Ion , Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi,
București, 1995 .
Bria, Pr. prof. Io n, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și
perspective, Trinitas, Iași, 2003 .
Idem, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică (I) , Editura Andreiana, Sibiu,
2009 .
Idem, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii aposto lice și mărturiei
creștine azi , Editura Athena, București, 1996 .
Idem, Destinul Ortodoxiei , Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă,
București, 1989 .
Coman, Părintele dr. Constantin , intitulat Ora Ortodoxiei , în vol. Ortodoxia
sub presiunea isto riei, Ed. Bizantină, București, 1995 .
Idem, Duhul misionar al Ortodoxiei , în vol. Biserica în misiune. Patriarhia
Română la ceas aniversar , Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă,
București, 2005 .
Clement, Olivier , Patriarhul ecumenic Bartolom eu I. Adevăr și libertate.
Ortodoxia în con -temporaneitate , Ed. Deisis, Sibiu, 1997 .
P. Brudea, diacon Dr. I. Lăncrănjan, asistent universitar: PERSONALITATEA
MORALĂ A SF . IOAN CHRISOSTOM: București, Tipografia Cărților Bisericești,
1937 .
Derrida, Jacques , Credință și Cunoaștere. Veacul și Iertarea, Edit. Paralela 45,
2004 .
Ford, David C. , Barbatul si femeia în viziunea Sfântului Ioan Gura de Aur ,

88
Editura Sofia, Bucuresti, 2004 .
Gabor, pr. prof. dr. Adrian , Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române
privind integrarea în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea
Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura
Universității din București, 2006 .
Henri Irénée -Marrou , Patristică și umanism, Edit. Meridiane, București, 1996.
Hawking, Samuel W. , Scurtă istorie a timpului. De la Big -Bang la găurile negre,
traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995 .
Lemeni, Adrian , pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și știință. Repere
pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 200 7.
Mitrofanovici, Dr. Vasile , Prelegeri despre Liturgica Bisericii dreptcredincioase
rasaritene , prelucrate, completate si editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi, 1909 .
Mihăiță, Prof. Dr. Nifon , Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină. Curs
pentru uzul Facultății de Teologie, Ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura ASA,
București, 2005 .
Moldovan, Ilie , Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea contemporană ,
Edit. Mitropolia Olteniei , Craiova, 2009 .
Mantzaridis, Georgios I. , Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr,
traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002 .
Mureșan, Lector dr. Radu Petre , Provocări și perspective ale Bisericii
Ortodoxe în Uni unea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană.
Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din
București, 2006 .
Neamțu, Mihail , Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura
Polirom, Iași, 200 7.
Opriș, Monica , Dorin Opriș, Cercetarea pedagogică în domeniul educației
religioase , Edit. Sfântul Mina , Iași, 2006 .
Petraru, Pr. dr. Gheorghe , Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism,
Editura Performantica, Iași, 2006 .
Idem, Misiologie ortodoxă. I. Revelația divină și misiunea Bisericii , Editura

89
Panfilius, Iași, 2002 .
Papandreou, Dr. Damaskinos , Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei. Tematică
și lucrări pregătitoare , Ed. Trinitas, Iași, 1998 .
Pavel, Aurel , Ciprian Iulian Toroczkai, Adevăratul și falsul ecumenism , Ed.
Andreiana, Sibiu, 2010 .
Puric, Dan , Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008 .
Muntean, Pr. prof. dr. Vasile , Istoria creștină generală (1054 -până azi) , Ed.
Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București, 2008 .
Staniloae , Dumitru , Iisus Hristos sau restaurarea omului , ed. a II -a, Edit.
Omniscop, Craiova, 1993 .
Idem, Pozitia d -lui Lucian Blaga fata de crestinism si Ortodoxie , Sibiu, 1942 .
Stoica, Ioan , Preoția , Hirotonia și succesiunea apostolică în lumina teologiei
ortodo xe, Edit. Macarie, Târgovște, 2005 .
Tia Teofil, Biserica Ortodoxă Română: reflecții, analize, problematizări, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006 .
Theodoropulos, Arhimandritul Epifanie , Cele două extreme: ecumenismul și
stilismul , Editura Evanghelismos, București, 2006 .
***, Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă , Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galați, 2001 .

E. STUDII ȘI ARTICOLE

Balca, Nicolae , Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în
„Studii Teologice ”, Anul XX, Septembrie -Octombrie, Nr. 7 -8/1968.
Bălan, Dr. Nicolae, Sf. Ioan Gură de Aur, „Revista Teologică”, an. I, nr. 11,
nov. 1907.
Belu, D., Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Biserica
Ortodoxă Română” , Anul LXXVII, Nr. 3 -4/1959.
Bulacu, M., Omilia hrisostomică în Ortodoxia românească, în „Glasul
Bisericii” , Anul XXXIV, Mai -Iunie, Nr. 5 -6/1975.

90
Idem, Formarea predicatorului după Sfântul Ioan Hrisostom, în „Biserica
Ortodoxă Română” , 5(578)/1929.
Idem, Omilia ortodoxă și omiletica ortodoxă, în „Studii Teologice” , Anul XXIX,
Noiembrie -Decembrie, Nr. 9 -10/1977.
Bria, Ion, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în „Studii Teologice” , an
1971, nr. 1 -2.
Idem, Scriptura si Traditie, in "Studii Teologice" , XXII (1970), nr. 5 -6.
Chitescu, Prof. N. , Aspecte ale eclesiologiei la Sfintii Trei Ierarhi, în “Studii
Teologice ”, Seria II, anul XIV (1962), nr. 7 -8.
Coman, Ioan G., Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Glasul Bisericii”,
Anul XVIII, Ianuarie -Februarie, Nr. 1 -2/1959.
Idem, „Preoția creștină în sl ujba omului după Sfinți Părinți ”, în M. O., Anul XX,
Noiembrie -Decembrie, Nr. 11 -12/1968.
Idem, Predică la hirotonirea întru preot, „Glasul Bisericii “, XVI, 1957, nr. 12.
Idem, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice ”, Nr.
9-10/1957 .
Idem, Raportul dintre Justificare și dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de
Aur către Romani, în „Ortodoxia ”, Anul XVII, Nr. 2/1966.
Constantinov, C., Sfanta Scriptura a Noului Testament despre Traditia
apostolica, in "Jurnal Moscovscoi Patriarhii ", 1957, nr. 9.
Cornițescu, Constantin I., Idei Dogmatice în Cuvântările Sfântului Ioan
Hrisostom, în „Studii Teologice” , Anul XVII, Septembrie -Octombrie, Nr. 7 -8/1965.
Enache, Doctorand Mihai, Învatatura despre Biserica dupa Sf. Ioan Gura de
Aur, în „Ortod oxia” , anul XXVI (1974), nr. 1.
Fecioru, D., Sfântul Ioan Gură de Aur primejdios lucru…, Cuvântul Sfinților
Părinții, în „Mitropolia Ardealului”, Anul XXIII, Ianuarie – Martie, Nr. 1 -3/1978.
Florescu, Preot Marius, Întrunire panortodoxă la Constantinopol, în publicația
„Învierea”, anul XXII, nr. 19 (517), sâmbătă 1 octombrie 2011.
Idem, Vocea Bisericii , în publicația „Învierea”, anul XIX, nr. 21 (447), sâmbătă
1 noiembrie 2008.

91
Gnedici, Prot. P., Despre sensul ortodox al Traditiei, in „Jurnal Moscovscoi
Patriarhii ", 1963, nr. 3.
Ică, Ioan I., „ Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție,
ierarhia bisericească și puterea disciplinară ”, în M. O ., Anul XXVII,
Ianuarie -Februarie, Nr. 1 -2/1975.
Petroaia, Lucian , Anul hrisostomic, în ,,Călăuza o rtodoxă” , Nr. 183, Edit.
Episcopia Dunării de Jos, Galați, 2004 .
Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir si Pr. Prof. Gr. T. Marcu , Cuvantul lui
Dumnezeu in Viata Bisericii, in "Studii Teologice" , XXII (1971), nr. 1 -2.
Pop, preot Vasile, Dialogul Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici
creștine (istoric), Sfântul și Marele Sinod panortodox , în rev. „Biserica Ortodoxă
Română”, an CXIX, 2001, nr. 7 -12.
Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfanta Traditie. Definirea notiunii si
intinderii ei, in "Ortodoxia" , XVI ( 1964), nr. 1.
Idem, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia” ,
IX, 1957, nr. 4.
Idem, „Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului ”, în M. O., Anul IX,
Mai-Iunie, Nr. 5 -6/1957.
Idem, Revelația ca dar și făgăduința, în "Ortodo xia", XXI (1969), nr. 2.
Idem , Revelaț ia prin acte, cuvinte și imagini, în "Ortodoxia ", XX (1968), nr. 3.

92
CURRICULUM VITAE

Curriculum vitae
Europass

Informații personale
Nume / Prenume Ieromonah Petrică Matei (Sava)
Adresă (e) Mănăst irea Bogdana, Loc. Bogdana, Com . Ștefan cel Mare,
jud. Bacău
Telefon(oane) – Mobil: 0754/852422
Fax(uri) –
E-mail(uri) pr.sava_matei@yahoo.com

Naționalitate (-tăți) Română

Data nașterii 07.03.1 988 în Mun. Călărași
S
Sex Masculin

Locul de muncă vizat
/ Domeniul
ocupațional – Mănăstirea Bogdana
Slujire

Experiența
profesională

Perioada
Funcția sau postul
ocupat Preot slujitor

93
Activități și
responsabilități
principale
Slujire , ascultare mănăstirească
Numele și adresa
angajatorului
Tipul activității sau
sectorul de activitate

Educație și formare

Perioada 2013 -2017 Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din
Sibiu
Calificarea / diploma
obținută Teologie Pastorală
Disciplinele principale
studiate / competențe
profesionale dobândite Dogmatică
I.B.U.
I.B.R., Catehetică, VT, NT, Omiletică etc.
Numele și tipul
instituției de
învățământ /
furnizorului de formare Între anii 1995 -2003 Școala Generală Nr. 1, Loc. Călărași,
județul Călărași.
Între anii 2008 -2013 Seminarul Teologic „Veniamin
Costache”, Mănăstirea Neanmț, județul Neamț.

Nivelul în clasificarea
națională sau
internațională

Aptitudini și
competențe personale Din 2003 frate la Mânăstirea Bujoreni, jud. Vas lui
Din 12.09.2004 – rasofor
Din 26.06.2007 – călugărit la Mănăstirea Sfântul Dimitrie
Cantemir, jud Vaslui
Din 26. 10. 2007 – hirotonit ierodiacon
Iar din 22. 09. 2016 – hirotonit ieromonah la Mănăstirea
Bogdana

Limba(i) maternă(e) Română

Limba(i) străină(e)
cunoscută(e) Franceză, Engleză
Autoevaluare Înțelegere Vorbire Scriere

94
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare
la
conversați
e Discurs
oral Exprimare
scrisă
Limba C
1 Utilizator
experime
ntat B
2 Utilizator
independ
ent A
2 Utilizator
elementar B
1 Utilizator
independ
ent B
2 Utilizator
independ
ent
Limba A
2 Utilizator
elementar A
2 Utilizator
elementar A
1 Utilizator
elementar
e A
1 Utilizator
elementar A
1 Utilizator
elementar

Competențe și abilități
sociale –

Competențe și
aptitud ini
organizatorice Spirit organizatoric
Capacitate de sinteză
Disponibilitate pentru lucru în echipă
Autoexigență

Competențe și
aptitudini tehnice Folosesc mijloacele tehnice actuale: tabletă, laptop, aparat
foto.

Competențe și
aptitudini de ut ilizare a
calculatorului Utilizarea pachetului MS Office (Word, Excel, Power Point)

Competențe și
aptitudini artistice –

Alte competențe și
aptitudini Lectura, muzica psaltică

Permis(e) de conducere –

95

VIZAT,

Conducător științific______________

D E C L A R A Ț I E
pentru conformitatea asupra originalității operei științi fice

Subsemnatul/subsemnat____________________________________________domicliat/ă în
localitatea_________________________str._____________________________nr._____bl______ap,
județul______________________________având actul de identitate
Seria______nr_____ ______________, CNP________________________________ înscris/ă pentru
examenul de licență/disertație, având lucrarea cu
titlu______________________________________________________________________________
________________________________________________ _________________________________
Conducător științific________________________________________________________________
Declar următoarele:
– opera științifică nu aparține altei persoane, instituții, entități cu care mă aflu în relații de
muncă sau altă natură;
– opera științifică nu este contrată ordinii publice sau bunelor moravuri, iar prin aplicarea
acesteia nu devine dăunătoare sănătății ori vieții persoanelor, animalelor sau plantelor;
– opera științifică nu a mai fost publicată de subsemnatul/subsem nata sau de o terță persoană
fizică sau juridică, îm țară sau în străinătate, anterior datei depunerii acesteia spre evaluare
în scopul obținerii recunoașterii științifice în domeniu.
Specific explicit că ideile prezentate sunt originale, iar sursele de informații care stau la baza
emiterii unor teorii originale au fost corect citate și prezentate în lucrare.
Data_____________________________
Numele și prenumele_________________________________
Semnătura_________________________
Notă: prezenta decl arație va purta viza conducătorului științific