Studiu de specialitate Obiceiu ri din viața omului ca rituri d e trecere : Nașterea [605480]

Studiu de specialitate – Obiceiu ri din viața omului ca rituri d e trecere : Nașterea
în comuna Lăpuș, județul Maramureș

În ansamblul culturii naționale, obiceiurile păstrate și perfor mate în cadrul ei,
alcătuiesc un capitol important, f iindcă toată viața omului din comunitățile tradiționale, munca
depusă de acesta în timpul anului, ocupațiile lui diverse, rel ațiile cu semenii lui și cu
„întruchipările mitologice erau și în trecut întrețesute de obi ceiuri. În folclorul nostru, unele
obiceiuri au păstrat până în ziua de astăzi forme ample de desf ășurare, în care vechile mituri
se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. El e sunt adevărate sărbători,
bogate în cântece, dansuri, poezie și acte mimice sau dramatice .”
1
„La aceste sărbători contribuie toate domeniile și chiar unele domenii ale artelor
plastice, precum costumul și unele elemente de recuzită.”2 Sincretismul popular este un
fenomen structural ce funcționează ca un tot unitar (și nu o si mbioză a unor elemente diferite)
caracterizat prin complexitate, fiind implicată, după cum bine se știe, simultaneitatea
diferitelor arte, generatoare și stimulatoare de construcție și creativitate populară.
Obiceiurile de familie sau ceremonialurile de trecere din cadru l existenței umane sunt
legate de momentele importante di n viața omului: naștere, nuntă , moarte. Individul nu
trăiește izolat, ci face parte dintr-o anumită colectivitate ce impune reguli clare, astfel că
întreaga comunitate va participa la aceste evenimente. În timpu rile îndepărtate existau și
obiceiuri ce marcau trecerea de la adolescență la maturitate, p robe pe care le mai păstrează
doar basmele sau poezia ceremonială.
Vechimea acestor rituri este di ferită, cele mai vechi fiind obi ceiurile de înmormântare,
legate de memoria și cinstirea morților. Apoi urmează obiceiuri le de naștere, care sunt
marcate de conștiința socială a omului și anume perpetuarea nem ului și întărirea lui.
Obiceiurile de nuntă sunt de dată mai recentă, fiind atestate și răspândindu-se odată cu
apariția și dezvolatrea vieții de familie, care era constituită pe principiul exogamiei de neam.
Ritualurile desfășurate în cadrul principalelor evenimente din viața omului sunt
denumite în literatura de specialitate prin sintagma rituri de trecere , care a fost folosită pentru
prima dată și impusă de etnologiul și folcloristul francez Arno ld van Gennep, fiind utilizată
apoi de toți cercetătorii folclorului.
                                                            
1 Arta popular ă româneasc ă, Editura Academiei Române, București, 1986, p. 325
2 Pop, Mihai, Obiceiuri tradi ționale române ști, Editura ICED, București, 1976, p. 25

Acțiunea de maximă însemnătate, care se constituie drept o secv ență ceremonială
complexă legată de nașterea omul ui și bogată în tradiții este b otezul.
Este un act cu adânci implicații sociale, întrucât între fin și naș se stabilea un sistem de
legături de familie și obligații. În cadrul acestor obligații s ociale de întrajutorare sau chiar
juridice, implicațiile sociale rezidă în alegerea nașilor care aruncă o lumină asupra unor vechi
stări de lucruri ale vieții economice a satului din trecut. Na șii de cununie erau și cei de botez,
pentru că ace știa erau recruta ți dintre cei boga ți, indiferent dacă îi era neam sau nu. „Acela
mai găzdac și-l pune de na ș."
„Nașii sunt purtătorii unor roluri importante în cadrul strategiei ceremoniale legate de
integrarea copilului nou-născut în comunitatea sătească, a unor roluri ample în cadrul nun ții și
notabile în ritul funebru. Na șa o secondează pe moa șă, prin botez, inaugurându-se pentru ea
obligațiile de rol, sociale și ceremoniale. Prin botez, copilul î și capătă propria identitate,
devenind un membru cunoscut al neamului.”3
Numai în împrejurări deosebite na șul putea fi schimbat. În cazul în care interveneau
certuri, decese, plecarea din localitate. Substituirea se făcea conform legilor nescrise prin
rudele cele mai apropiate ale na șului de cununie.
Există în comuna Lăpuș și vechi credin țe care duc la schimbarea na șilor. Dacă pruncii
botezați de o nașă mor, aceasta "nu mai botează că n-ave noroc la copii. Știu eu una, era o
Măricuță, aceia pă care-i boteza murea". Obiceiul a fost atestat și în alte păr ți. Schimbarea
nașului producea perturba ție între legăturile de familie dintre el și fini, să lăsa cu du șmănie, că
nănășitu-i tare de cinste, năna șu să ține tare de frunte că „nana șa și moașa era primele în sat."
Vorbind de legăturile puternice dintre fin și naș trebuie men ționat că între copiii na șului și ai
finilor nu se pot încheia căsătorii, întrucât na șii sunt considera ți părinții finilor.
Botezul sub aspect ceremonial implică intense pregătiri din par tea nașilor dar și a
părinților celui botezat. Lumânarea de botez, precum și în alte păr ți se pregătește într-un chip
anume. În jurul ei, la capătul de sus se leagă plante cu deasă utilitate î n obiceiuri și rituri de tot
felul: busuioc, bărbânoc. La acestea se atârnă ciup ro șu și o fundiță roșie.
Prezența culori ro șii ne îndreaptă către vechi credin țe într-un anume efect magic al
culorilor care este asociat de omul din popor efectului cifrei trei, puterii metalului, a formulei
verbale. De aici generalizarea acestei culori în folosul nostru atât în poezia descântecului, cât
mai ales în practicile și riturile de tot felul. În Bihor se împlânta în pământ un fus cu ață roșie
                                                            
3 Căliman, Ion, Ceremonialul riturilor de trecere. Na șterea , Editura „Excelsior Art”, Timi șoara, 2008, p.115

și-l udă șase săptămâni cu apă de la fântână să sporească laptele. De ase menea când făta o
vacă, se leagă un fir de a ță roșie sau albă pentru a împunge stâjile.
Botezul are loc la două, trei sau patru zile, în func ție de nevoile de pregătire și timpul
fizic al gazdei. După tradi ția locului, "era bine să se boteze în zilele de dulce, mar ți, joi și
sâmbătă, dar mai mândru era duminica."
Există o teamă acută pentru survenirea unor decese înainte de b otez. De aici pentru că
nou-născutul să nu moară în timpul na șterii, moa șa are grijă să-l „jiluiască". Face o rugăciune
și stropește cu agheasmă și spune: " de-a fi fecior să-i punem nume Gheorghe, Pavel, de-a fi
fetiță îi punem Maria, Ană” cum a vrut mama și zice de trei ori și copilul e botezat de
jumătate. Despre copiii care au rămas neboteza ți se crede că-s draci și pot deveni tricolici,
strigoi, diavoli. Ace știa nu au suflet și nu se-ngroapă cu popa.
Credința în prefacerea copiilor neboteza ți în ființe mitologice e atestată și în alte zone.
Chemarea na șilor se face după o rânduială înră dăcinată. Acestora li se fac doi colaci
asemănători acelor cu care "umblau chemătorii la nuntă", alătur i de aceștia se puneau o
năframă sau o ștergură lucrate tradi țional și prin aceste daruri "plătesc copiii la năna ș și la
nănașe.” Nașii vor veni la botez cu aceste daruri. În Țara Oașului acești colaci de plată ai
copilului se dau fie la pu țină vreme după botez, fie peste doi sau câ țiva ani când are loc
descumpărarea. Colacii în schimb sunt în număr de patru, doi pe ntru naș și doi pentru na șă.
Având în vedere mul țimea actelor ceremoniale augurale și cele de propi țiere, resturile
colacului nu pot fi la na ștere decât de bel șug și prosperitate, resturi pe care unii cercetători le
atribuiau în general colacului. Colacul a fost din vechime prim ul dar, darul minim și
obligatoriu, care a supravie țuit și în condi țiile în care celelalte daruri au fost substituite cu
bani. Primirea lui este înso țită de gesturi specifice, deci el este înainte de toate, o moda litate
de urare, ceea ce era caracteristic în cadrul na șterii.
Când botează, na șii aduceau un litru de țuică, plăcintă cu brânză, pancove și „nu vin
cu mâna goală”, întreg trusoul copilului, frânghia și-o bucată de pânză cu care îl botează
preotul. În vederea botezului, copilul era pregătit după un anu me ceremonial. Moa șa spăla
copilul, îl înfă șa, sub fașe se pune un ban de argint ca să nu se lege nimic de el, boli s au
„făcături”. Obiceiul de a pune în perna copilului obiecte cu pu tere magică pentru a-l apăra de
tot ce îi este potrivnic se practica și în Oaș. De asemenea, na șa ia cu copilul și flori. Copilul
este învelit complet ca să nu îl vadă lumea.

Aluziile la purificare sunt evidente, banul jucând deci un rol de apărare. Copilul este
purtat la biserică de moa șă, nașa neavând voie să pună mâna pe el.
În cazurile în care copilul era slăbuc, botezul se oficia la do miciul mamei, dar de
obicei acesta avea loc acasă la popa.
Din aceea și apă nu pot fi boteza ți doi copii numai dacă sunt gemeni. Potrivit
ceremonialului religios, moa șa îngenunchează sub patrafir, îl lapădă de satana, preotul
stropește copilul pe la picioare cu agheasmă și îl atinge cu bucata albă de pânză adusă de na șă.
Apa se aruncă în grădina preotului. În final, copilul este uns cu mir la tălpi, după ce în
prealabil i s-a tăiat o șuviță de păr care se bagă în sobă. Moa șa înfășa copilul și apoi i-l predă
nașei, care îl va purta spre casă, „ că-i al ei”, că-i botezat.
În timpul ceremoniei botezului, femeile (vecine, prietene, rud e) care au adus de
mâncare familiei lăuzei vin să- și facă molitvă, „că să zâce că-s spurcate”.
Obiceiul de a fi dus nou-născutul de către moa șă și adus de năna șă a fost atestat și în
Bihor. În Scheii Bra șovului, înainte îl ducea moașa și îl aducea na șa, apoi petrecându-se o
schimbare, îl ducea și îl aducea tot na șa.
Era obiceiul și în Lăpu ș ca în cazul în care copilul se nă ștea într-o zi mare să poarte
numele ce se serba în ziua respectivă, mai ales în familiile re ligioase, această obi șnuință fiind
și ea răspândită.
Această tradi ție a încetă țenit prin analogia dintre calită țile numelui celui ce se serba
nou-născutul să meargă și el ca și acela după care l-a chemat, să fie cum a fost și el. În
prezent, tradi ția a început să dispară, datorită contactului cu ora șul își fac loc tot mai mult
numele domne ști de origine străină: Ram ona, Raluca, Loredana etc.
Sosirea de la botez ocazionează o seamă de obiceiuri. Na șa înmânează copilul peste
masă părin ților, rostind o formulă tradi țională: „Ți-am adus pruncul luminat, curat, botezat,
sfânt, alduit.” El este apucat și închinat pe la icoane. În Bucovina exista un obicei care cons ta
într-un schimb de versuri cu c aracter de urare între na ș și părinte.
Tradiția localită ții înregistrează și ritualul vinderii copilului ce se va efectua în
cazurile în care au survenit decese la na șterile anterioare. Acesteia i se dă copilul pe geam și
avea loc următorul dialog:
-No, îmi dai copilul?
-Ți-l dau.
-Cu cât?

-Cu cinci lei.
Se schimba copilul, nu însă și numele. Banii se țineau de către cumpărătoare, până era
holtei și avea noroc la el.
Obiceiul se practică pe o arie răspândită, fără a fi prezen ți banii, deci nu era propriu-
zis o cumpărare. Prin Bihor avea loc obiceiul în situa ția îmbolnăvirii copilului și i se schimba
numele.
Așa cu arată Arthur Gorovei, omul din popor oricât ar fi de nevoi aș, oricâte greutăți s-
ar grămădi pe capul lui și i-ar amărî via ța, el trebuie să petreacă, să se veselească la întâmplări
ca acestea, din mo și-strămoși a apucat că trebuie să fie veselie.
Nu erau petrecerile de botez la fel de antrenate ca nun țile, de exemplu. Instrumentul ce
întreținea atmosfera era fluierul, din care cânta un bătrân. Nu lipse au strigăturile ce se
obișnuiau la joc. Mesenii închinau necontenit în sănătatea și viața nou-născutului. Din
relatările informatorei am re ținut că și dacă avea în casă zece copii, tot la cel botezat i se
închina. „Tot norocul din gură de la to ți se punea pe prunc.” Dacă prin alte păr ți ospățul
botezatului sau „cumătria” se face cu dar, mai ales în bani sau în animale cu care gazda î și
scoate cheltuielile mesei „de le mai și prisosește ceva”. În localitatea Lăpu ș, darurile lipseau,
ceea ce ar fi un indiciu de conservare a obiceiului în formă ve che. Familia nu capătă niciun
scutec, decât moa șa „căta” o pereche de izmene pe care le „sfârtica și făcea scutice la copil”.
Nu trebuie uitat că ceremonia botezului cu daruri în bani era î nsă destul de veche, fiind
atestată documentar încă din secolul al XIX-lea.
Introducerea botezului cu dar este de dată recentă și el constituie o dezagregare a
tradiției obiceiului. Acum duc la botez bani, „sute și îi pun în fa șe”, „de tot zboară de sute”.
Acum și darurile sunt foarte diferite, se duc chiar cu ocazia petrece rii și constau din articole
de îmbrăcăminte pentru nou-născut cumpărate din comer ț.
Așa cum se petrece și în alte zone, și în Lăpu ș se poate spune că dispare caracterul
ritual al botezului, impus de mentalitatea arhaică. Din moment de trecere și purificare, botezul
devine o simplă petrecere străbătută de urări și felicitări, care subliniază bucuria familiei și a
prietenilor pentru evenimentul na șterii.
 
 
Sabo Ancuța – profesor limba și literatura română
Liceul de Arte Baia Mare