Expansiunea întreprinderii. Arbitrajul [605447]

1

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA STRATEGII SI POLITICI DE
MANAGEMENT SI MARKETING ALE FIRMEI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf.Univ.Dr. Tănăsescu Cristina

ABSOLVENT: [anonimizat]

2
SIBIU
2017

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA STRATEGII SI POLITICI DE
MANAGEMENT SI MARKETING ALE FIRMEI

Expansiunea întreprinderii. Arbitrajul
economii – dezeconomii de scară și
corelația dintre costuri și dimensiunea
întreprinderii

COOR DONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf.Univ.Dr. Tănăsescu Cristina
ABSOLVENT: [anonimizat]
2017

3

Cuprins
CAPITOLUL I
1.GENERALITATI PRIVIND COSTURILE ………………………….. ………………………….. ………………………. 5
1.1. COSTUL DE PRODUCȚIE ȘI OFERTA BUNURILOR ECONOMICE ………………………….. …… 5
1.2. COSTUL DE PRODUCȚIE – CONCEPT ȘI FORME ……………. …………………………………………. 7
1.3. COSTURILE DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADA SCURTĂ ………………………….. ……………………… 11
1.3.1. Funcția costurilor pe termen scurt ………………………….. ………………………….. …………….. 11
1.3.2. Tipolo gia costurilor pe termen scurt ………………………….. ………………………….. ………… 12
1.3.3. Relații între costul total, costul mediu și costul marginal ………………………….. …….. 22
1.4. COSTURILE DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADĂ LUNGĂ ………………………….. ………………………… 25
1.4.1 Economii de scară și costul total pe termen lung ………………………….. ………………….. 25
1.4.2. Modificări în funcția costului total pe termen lung ………………………….. ……………….. 30
1.4.3. Costul mediu și costul marginal pe perioada lungă ………………………….. ……………… 34
CAPITOLUL II
EXPASIUNEA INTREPRINDERII
ARBITRAJUL ECONOMII -DEZECONOMII DE SCARA SI CORELATIA DINTRE COSTURI SI
DIMENSIUNEA INTREPRINDERII
2.1.Eficiență în activitatea întreprinderii – o abordare holistică ………………………….. ……………… 38
2.1.1. Lean Manufacturing ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 40
2.1.2. Economiile de scară ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 42
2.1.3. Economiile de scop ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 45
2.1.4. Economiile de anvergură ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 46
2.2. Expansiunea întreprinderii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 46
2.2.1. Modelul static de expansiune a întreprinderii – William Baumol …………………….. 47
2.2.2. Modelul dinamic de creștere a vânzărilor – William Baumol ………………………….. .. 48
2.2.3.Modelul Robin Marris – teoria managerială de expansiune a întreprinderii ………. 48
2.2.4. Teoria creșterii endogene a firmei – Edith Penrose ………………………….. ……………… 50
CAPITOLUL III

4
PREZENTAREA SOCIETATII
Studiul de caz – ”O retrospectivă asupra strategiei de dezvoltare și asupra analizării
măsurilor de reducere a costurilor a ferente companiei Siemens”
3.Introducere în tabloul compani ei Siemens……………………………………………… ..52
3.1.Strategia de piață a corporației………………………………………………… 54
3.2.Politica privind reducerea cost urilor la Siemens……………………………… .59
3.2.1.Introdu cere……………………………………………………… …….59
3.2.2.Productivitatea generală concept explicat în viziunea
implementării redu cerii costurilor…………………………………61
3.2.3.Solutii SIEMENS ……………………………………………. 63
3.2.4 One P uma Web………………………………………………………. .64
Concluzii…… ……………………………………………………………………………. 68
Bibliogr afie…………………………………… …………………………………………. 71

5

1.GENERALITATI PRIVIND COSTURILE
Costul reprezinta ansamblul cheltuielilor ce pot fi asociate productiei si
comercializarii unui bun sau serviciu.

1.1. COSTUL DE PRODUCȚIE ȘI OFERTA BUNURILOR
ECONOMIC E

Mutațiile desfășurate pe plan economic în perioada contemporană, au avut
un accent puternic asupra activității întreprinderilor, determinând schimbarea de
paradigmă, schimbarea procesului de producție accentuând necesitatea realizării
unui echilibru înt re producție și consum de resurse. Putem afirma faptul că s -a
realizat ”o ruptură între economie, om, natură; societatea a transformat lumea
afacerilor private și publice într -un scop în sine. Producția acesteia este
orientată după criterii unilaterale ce țin de lăcomia umană, de dobândirea puterii

6
economice și politice în scopuri generate de interese egoiste, egocentriste ,
patologice chiar” .
O caracteristică a întreprinderii moderne de producție industrială, o
constituie capacitatea acesteia de a se ad apta cât mai rapid la fabricația unor
produse care să satisfacă cât mai bine cerințele de consum, pe piață. Pe de altă
parte “întreprinderea are rol hotărâtor în dezvoltarea economică a fiecărei țări
(fiind considerată o adevărată locomotivă a progresului și civilizației
contemporane), în determinarea potențialului acesteia, întrucât la acest nivel se
creează valoarea economică, prin folosirea mai mult sau mai puțin eficientă a
factorilor de producție. Nivelul mediu de eficiență a tuturor întreprinderilor s e
reflectă în potențialul economic național și în nivelul de trai al populației” .
Dacă la începutul secolului al XIX -lea, întreprinderea era definită drept o
colecție de mașini, odată cu Taylor ea a fost considerată drept o multitudine de
operații, astăz i întreprinderea este socotită prin prisma sumei costurilor aferente
operațiilor tehnologice.
Peter Drucker afirma că: “organizația viitorului va fi în cele din urmă un
organism adaptabil. Configurația și aspectul său se vor modifica pe masură ce
mediul și cerințele cărora trebuie să le facă față, se vor modifica la rândul lor” .
În corelație cu cele anterior menționate, formula de mai jos exprimă noua
paradigmă a procesului de producție.

½ x 2 x 3 (1)

”Ceea ce înseamnă că în viitor, vor fi angajați doar jumătate din numărul
oamenilor angajați în prezent, care vor fi plătiți în medie , de două ori mai mult
(însă vor munci de două ori mai mult decât în prezent ) generând astfel o
producț ie de trei ori mai mare” .
Extinzând cadrul conceptual, economia ca ansamblu, a suportat ea însăși
modificări. Optica conform căreia, economia este un răspuns al omului la
exigențele împlinirii vieții umane în circumstanțele inevitabile determinate de
”zgârcenia” naturii, limitarea resurselor și incertitudinile evoluției economice –
a fost îmbunătățită, prin adăugarea dimensiunii organice a conceptului. Așa
cum afirma Constantin Popescu, în cartea sa Viața ca optimism tragic –
perspectivă ecolonomică: ”Substanță a mediului creat de om, economia este o
parte organică a societății omenești ce trebuie să se afle în compatibilitate
directă cu mediul natural și cu cel instituțional – comunitar, atât prin rezultatele
pe care le produce – bunuri și servicii – cât și prin consecințele producerii și

7
folosirii acestora asupra celorlalte componente ale întregului viu uman.
Economia este privită ca pe un organism viu, cu intrări, transformări și ieșiri, ce
se interrelaționează cu ceilalți ”întregi integrați” .
În calculul procesului de producție, firmele trebuie să ia în considerare și
costurile legate de externalitățiile negative (poluare), costurile sociale etc. În
perioada contemporană, măcinată de crize de tot felul, se ridică întrebarea , dacă
nu cumva știința economică ar trebui să includă mult mai mult decât abordări
științifice, calcule, metode matematice de cuantificare a rezultatelor, după cum
afirma autorul anterior citat, piața scoate în evidență ”necesitatea de a privi
economia ca parte a socialului și a mbele ca parte a ecologicului. În acest sens,
costurile economice, sociale, și ecologice trebuie privite ca întreg în obținerea
unei producții, drept costuri ecolonomice”.
”Principiul nostru fundamental ar trebui să fie ca tot ceea ce creăm să ne
serveasc ă pe noi, să servească omul, să servească comunitatea, iar nu să devină
stăpânul lor. Mașinile sunt bune atât timp ne slujesc și sunt instrumentele
noastre. Dacă devin stăpânii noștri, dacă ne nenorocesc viața umplând lumea cu
murdărie și zgomot – ele nu m ai sunt de folos. Tehnocrația este minunată dacă
ne face capabili să producem fără a transpira și ne permite să avem mai mult
timp disponibil pentru aspirațiile noastre umane. Dacă putem produce mai
eficient sub tutela marilor corporații, atunci să permite m existența marilor
corporații atâta timp cât acestea ne slujesc, atâta timp cât ne fac viața mai
bogată. Progresul tehnic este minunat, dar dacă pângărește cuibul nostru, dacă îl
urâțește și îl face de nelocuit, atunci mai bine să nu avem parte de el” .
Activitatea economică presupune consum de factori de producție și întotdeauna
se pune întrebarea cât costă producerea unui bun sau prestarea unui serviciu.
Întrebarea este generată atât de caracterul limitat al resurselor , cât și de faptul că
interesul firm elor în desfășurarea unei activități este legat de obținerea
profitului .

1.2. COSTUL DE PRODUCȚIE – CONCEPT ȘI FORME

Costul de producție reprezintă cheltuielile minime efectuate prin alocarea,
utilizarea și consumul de factori de producție pentru produce rea și vânzarea unui
volum de bunuri economice. El este o formă monetară de exprimare a consumului

8
de factori de producție, și permite exprimarea unitară, în formă monetară, a unor
resurse diferit. În acest mod este posibilă măsurarea și comparabilitatea1.
Dintre multitudinea de combinații posibile de factori de producție,
producătorul, care urmărește maximizarea profitului, o alegere pe cea mai puțin
costisitoare. Minimizarea costului de producție este un principiu economic,
indiferent de contextul de pia ță în care se află entitatea.
Factorii de producție utilizați de o firmă, pot fi achiziționați sau sunt proprii,
ceea ce face ca estimarea costului să nu fie o operațiune ușoară. Dacă factorii sunt
achiziționați de pe piață, costul lor este dat de prețul d e cumpărare. Există un preț
pentru cumpărarea materiilor prime, combustibil, energie un salariu pentru
cantitatea de muncă utilizată. Aceste consumuri de factori achiziționați își găsesc
expresia în noțiunea de cost contabil.
Costurile contabile se define sc ca fiind expresia bănească a consumurilor
de resurse ocazionate de producerea și desfacerea unei anumite cantități de bunuri
economice. Pe producător îl interesează câți bani sunt necesari pentru
achiziționarea factorilor de producție pentru obținerea u nui produs. Prin monedă
devine posibilă omogenizarea consumurilor de resurse și a rezultatelor obținute,
ceea ce explică utilizarea în practică a costurilor contabile. Fiind expresia unor
plăți pe care firma le face pentru achiziționarea factorilor de prod ucție prin
intermediul cărora activitatea economică devine posibilă, costurile contabile sunt
costuri explicite . Ele însumează cheltuielile măsurate prin prețul materialelor
consumate, prin salariile plătite, prin alte feluri de cheltuieli și sunt apreciat e ca
suma "intrărilor" necesare desfășurării activității.
Dacă firma este proprietară a unui factor pe care ea îl utilizează pentru a -și
desfășura activitatea, costul explicit (costul contabil) nu reflectă consumul total de
resurse. Consumul resurselor proprii se regăsesc în costurile implicite.
Costurile implicite , spre deosebire de cele precedente, sunt generate de
utilizarea și consumarea unor resurse proprii ale firmei pentru desfășurarea
activității economice, ele fiind în acest mod sustrase alto r întrebuințări (vânzare,
închiriere etc.). Aceste costuri nu sunt generate de plăți către terți, și expresia
bănească a resurselor de acest gen nu este echivalentă cu o economie, ci cu o
pierdere de venit prin renunțarea la altă utilizare (vânzare, închir iere etc.).
Remunerațiile cuvenite factorilor de producție pe care îi posedă firma și îi
folosește în propria activitate sunt caracterizate printr -un termen specific. Prin
opoziție cu "salariile explicite" plătite mâinii de lucru angajate din exterior, sau
"dobânzi explicite" pentru capitalul împrumutat, "lefurile implicite" și "dobânzile
implicite" remunerează munca și capitalul furnizat de proprietar și nu de terți.

1 A.G. Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 141. Y. Bernard, J.C. Colli, Vocabular
economic și financiar, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 140.

9
Costurile generate de utilizarea unor resurse proprii ale firmei nu apar în
mod explicit. De aceea trebuie să se ia în considerare costul de oportunitate al
factorilor, definit ca fiind cel mai mare venit pe factorii respectivi l -ar produce
într-o utilizare alternativă.
Costul de oportunitate reprezintă costul opțiunii pentru o anumită
alterna tivă în defavoarea alteia. El exprimă, în unități fizice, cantitatea de bunuri
economice la care este necesar să se renunțe pentru a produce sau achiziționa un alt
bun economic.
Costul de oportunitate exprimă valoarea șanselor sacrificate2. Ori de câte or i
o anumită masă de resurse este folosită pentru a fabrica un bun, producția altor
bunuri se reduce. Caracterul limitat al resurselor de care dispune un producător îl
determină să opteze pentru folosirea anumitor bunuri în detrimentul altora. Într -o
asemen ea viziune se consideră că drept cost real al oricărei acțiuni este valoarea
șansei alternative care trebuie sacrificată în scopul efectuării acțiunii respective.
Costul de oportunitate este, în ultimă instanță, acel cost al alternativei de
folosire a fac torilor de producție prin care se asigură valorificarea maximă a
acestora, este răsplata ce este posibil de obținut în condițiile unei utilizări mai bune
a resurselor implicate3.
Atunci când nu există un control de monopol asupra resurselor, respectiv
când alocarea acestora nu se face dirijat, costul de oportunitate este sinonim cu
costurile de producție. Într -o economie concurențială, ca urmare a ofertei limitate
de factori de producție, costul achiziționării resurselor necesare crește până se
realizează e chilibrul între cerere și ofertă, ceea ce face ca alocarea acestora să fie
avantajoasă, optimă, să asigure o valorificare maximă a lor.
Prin luarea în considerație a mai multor elemente care în mod obișnuit nu se
încorporează în costul explicit (costul con tabil), teoria microeconomică a formulat
conceptul de cost economic. Aceasta include remunerarea normală a serviciilor
factorilor determinată concurențial în ansamblul ramurii. Și nu este vorba numai de
factori cumpărați, ci și de factori proprii ai firmei . Randamentul unui factor de
producție constituie un element economic semnificativ oricare ar fi proprietarul și
acest randament se reflectă în cost prin cheltuieli "explicite" dar și "implicite".
Costul economic include costul explicit (costul contabil) ș i costul implicit (costul
de oportunitate) al factorilor proprii ai firmei utilizați de ea în activitatea
desfășurată.
Relația dintre costul explicit, costul implicit, costul economic și profit sunt
sintetizate în schema.2.1.

Profit economic

2 Paul Hayne, op. cit., p. 40 -53.
3 Paul Wannacott, Ronald Wannacot, Economics, Mc Graw Hill Co., New York, 1986, p. 466.

10

Costul economic

Costul economic Cost implicit
(Cost de oportunitate)

Venitul total Profit
contabil

Cost explicit

(Cost contabil)

Cost explicit

(Cost contabil)

Tab. 2.1. Relația dintre costuri și profit

Relațiile de calcul dintre cate goriile de costuri și profituri sunt
următoarele:
Costul economic = cost implicit + cost explicit;
Profitul contabil = venitul total – cost explicit;
Profitul economic = venitul total – costul economic.
Profitul economic este fondat pe conceptul de cost de oportunitate . El este
cu adevărat pertinent pentru o analiză a deciziilor producătorului.
Costul constituie un instrument economic util în fundamentarea și adaptarea
deciziilor privind alocarea resurselor, determ inarea volumului și structurii
producției, a modificării ofertei, a inovării. Totodată se manifestă tendința de
calculare a costului pe diferite structuri și de activități: costul producției, costul de
tranzacție, costul muncii, costul sănătății, costul fo rmării profesionale, costul vieții,
costurile șomajului, costul combaterii infracționalității, costul preluării, costul
creșterii economice, etc.
Desfășurarea activității pe principiul eficienței ia în considerare relația dintre
prețul de vânzare și costu l fiecărui bun economic. Costul desemnează numai o
parte din prețul de vânzare și anume cheltuielile suportate de către firmă, iar
excedentul peste cost reprezintă profitul. În condițiile unei marje de profit,
mărimea costului exercită presiuni asupra pr ețului.
Varietatea concepțiilor exprimate cu privire la conținutul costurilor, în fond
au la bază dubla natură a acestora. Pe de o parte, costurile reflectă aporturile
cauzale la realizarea producției de bunuri, consumul și contribuția factorilor de
produc ție la acest proces, iar pe de altă parte, exprimă suma ce urmează a fi
recuperată de întreprinderile care au înmănuncheat elementele de producție,
respectiv remunerarea factorilor de producție. De aici decurge și dubla funcțiune a
costurilor: a) instrumen t de însumare a veniturilor pentru factorii de producție
utilizați; b) mijloc de recuperare prin intermediul prețurilor de vânzare, a
consumurilor necesare realizării bunurilor economice.

11
Însumarea veniturilor pentru participarea factorilor și nu repartiți a ulterioară
a veniturilor este în concordanță cu desfășurarea cronologică a procesului
economic. Constituirea veniturilor, respectiv a capacității de cumpărare de bunuri,
are loc concomitent cu realizarea fizică a producției. În procesul de producție se
conectează cauza, manifestată sub forma consumului și utilizării factorilor de
producție, cu efectele concretizate în bunurile economice create. Tocmai această
legătură cauzală justifică veniturile și determină mărimea lor reflectată în costuri.
Orice venit ce nu exprimă o contribuție adecvată la realizarea producției este injust
sub raportul echității și fictiv sub acela al utilității fizice.

1.3. COSTURILE DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADA SCURTĂ

Costul de producție al unei firme diferă, sub aspectul structurii, în raport cu
perioada de analiză. În perioadă scurtă firma acționează "sub constrângere" întrucât
nu poate modifica cel puțin un factor de producție care rămâne fix.

1.3.1. Funcția costurilor pe termen scurt
Costul producerii fiecărui nivel de producție p oate fi obținut din funcția de
producție, prin luare în considerare a prețului factorilor de producție. Prin urmare,
funcția costului derivă direct din funcția de producție și din prețurile factorilor și se
poate scrie4:
Q = f(K . L)
Ea asociază producției totale Q, costul total cel mai scăzut date fiind
tehnologia și prețul factorilor. Se consideră că firma utilizează o tehnologie de
producție bazată pe doi factori – capitalul K și munca L. Tehnologia poate fi
descrisă printr -o funcție de producție f(K, L) , respectând principiile neoclasice ale
nonsaturației (fK  0, f L  0) și randamentelor marginale descrescânde ( fKK  0, f LL
 0). În plus, factorii sunt parțial substituibile, iar izocuantele K(L,Q), definite
implicit prin f(K,L) = 0, sunt descrescătoare în raport cu L și convexe. Costul
pentru întreprindere al unități de capital, respectiv de muncă este r și w , și el
corespunde prețului pieței.
În perioada scurtă, un factor este variabil, iar celălalt factor rămâne fix.
Firma poate modifica cantitatea d e muncă, dar capitalul instalat rămâne
nemodificat, pe termen scurt.

4 R. Vrănceanu, Mare Guit, Op. cit, p.61 – 76.

12
Fie
K , cantitatea de capital disponibilă pe termen scurt – programul de
minimizare a costului în vederea atingerii obiectivului de producție Q* poate fi
scris:

Obținerea unei anumite cantități Q f(
K , L) = Q*
cu un cost minim min {wL + r
K )

Pentru că stocul de capital este fix și firma îi plătește prețul indiferent de
cantita tea de servicii de capital pe care o va utiliza, costul minim depinde de
cantitatea de muncă. Cantitatea optimă de muncă pe termen scurt corespunde
cantității necesare pentru producerea cantității Q*, dată fiind
K . Aceasta poate fi
determinată în mod direct de izocuantă și de cantitatea de capital fix, independent
de prețul de piață pentru muncă w, și capital r.
Cererea condițională (de nivelul de activitate) pentru factorul muncă se scrie:
LTs = L Ts (Q*,
K)
Aceasta corespunde celei mai mici cantități de muncă L care permite
realizarea producției Q*, dată fiind cantitatea de capital
K . Ea este deci definită în
mod implicit prin funcția de producție Q = f(L Ts,
K). Într-o pro blemă cu doi
factori, cererea condiționată pentru factor nu este funcție de prețul factorilor r și w.
Altfel spus, numărul de lucrători pe care o firmă vrea să îi angajeze la orice nivel
al prețurilor și cantități va depinde automat de mărimea capitalului instalat
K . Prin
definiție funcția costurilor pe termen scurt este:
CTs (Q*,
K) = wL Ts (Q*,
K) + r
K
ceea ce demonstrează că costul minim pentru producerea cantității Q* este costul
asociat cu alegerea optimă a factorilor de producție.

1.3.2. Tipologia costurilor pe termen scurt
Atunci când o firmă produce o cantitate de bunuri, se pun trei întrebări: a)
cât costă producerea întregii cantități, q, de bunuri; b) cât costă fiecare obiect
atunci când se produce cantitatea q?; c) care este creșterea costului total atunci
când cantitatea totală de bunuri produse sporește cu o unitate?
Răspunsul la aceste întrebări evidențiază existența mai multor tipuri de
costuri.
A) COS TUL TOTAL (C T) este definit ca ansamblul cheltuielilor de factori
de producție corespunzător unui volum dat de producție. Ca oricare fenomen
economic relevant, costurile totale nu au o evoluție uniformă în timp, mai ales din

13
punct de vedere al mărimii lor. Variabilele economice care influențează asupra
evoluției costurilor sunt multiple. Dintre acestea, cercetarea științifică a reliefat pe
larg efectele pe care le are evoluția producției asupra dinamicii și structurii
costurilor.
Acționând ca o variabilă in dependentă, producția generează o relație
funcțională cunoscută sub numele de funcția costurilor . Pentru a obține o expresie
simplă a funcției costurilor trebuiesc admise mai multe ipoteze : o întreprindere
produce un singur bun cu ajutorul anumitor factori de producție din care unii sunt
folosiți în cantități fixe, indiferent de volumul producției, iar cheltuielile legate de
acesta sunt cunoscute și constante, alți factori sunt variabili și pot fi obținuți la
prețul pieței. Se presupune, de asemenea, că tot alul capitalului real și cunoștințele
tehnice rămân neschimbate iar întreprinderea își organizează activitatea încât să
obțină producția la costuri minime. Se consideră că prețurile factorilor sunt
constante. În acest caz, costul total depinde de cantitate a producției și numai de
producție, adică : CT=F(q) .
În condițiile în care un factor de producție este fix, pe termen scurt, costul
acestui factor nu se modifică odată cu cantitatea produsă. Funcția costurilor totale
este următoarea:
CTs = C F + C V
sau
CTs = CF + F(q),
unde CTs reprezintă costul total pe termen scurt , CF reprezintă costul fix, adică o
sumă constantă și egală cu costul factorului fix, oricare ar fi durata perioadei de
utilizare, iar CV, respectiv F(q), reprezintă funcția costului variabil, ad ică acele
costuri care se modifică în același timp cu cantitatea producției. Componenta fixă a
costului total poate fi reprezentată de capital, un număr de mașini și instalații care
au fost achiziționate de firmă pe baza unui împrumut pentru care trebuie s ă
plătească o dobândă (r):
CF = rK.
Firma trebuie să suporte această cheltuială chiar dacă producția se reduce
sau, dimpotrivă, sporește. Dacă munca este singurul factor variabil, costul variabil
este egal cu costul muncii. Cu cât firma folosește mai multă muncă, cu atât
sporește producția și costul variabil. Funcția costurilor totale este reprezentată prin
curba costurilor totale ce descrie variația costurilor când producția crește. În fig.
2.1, costul total, costul fix și costul variabil sunt înscrise pe ordonată iar producția
pe abscisă. Costul fix, CF, este reprezentat de o dreaptă orizontală pentru a exprima
faptul că nu se modifică în raport cu cantitatea produsă. Costul variabil, CV
sporește la început cu o rată descrescătoare, iar apoi sporește cu o rată crescătoare.
Costul total CT se obține prin însumarea pe verticală a costului fix și a costului
variabil. Curba costurilor totale taie axa verticală (ordonata) într -un punct situat

14
deasupra originii (poziția acestuia indică mărimea costului fix), creș te continuu de
la stânga la dreapta și are o formă de S. Cele mai frecvente tipuri de funcții de cost
total pot fi considerate următoarele:
CT = aq + b (1)
CT = aq2 + bq + c (2)
CT = aq + b + c (3)
CT = aq3 – bq2 + cq + d (4)
dcqbqaq CT
. (5)

Fig. 2.1. Curbele costurilor pe termen scurt

Parametrii a,b,c,d sunt pozitivi. În cazul (2) curba este o parabolă cu axa
orientată vertical în sus și cu vârful în stânga originii, în punctul q=-b/2a. Deoarece
curba este limitată la primul cvadrat, e a constă dintr -un arc de parabolă care crește
continuu de la stânga la dreapta, așa cum poate fi reprezentată funcția.
Parametrii funcției costurilor ne permit să sesizăm modificări de costuri. O
curbă a costurilor de forma (2) este fixă, dacă a, b, c au v alori date. Dacă un
parametru se schimbă, întreaga curbă a costurilor își schimbă poziția. O modificare
a lui “c” reprezintă o creștere a cheltuielilor constante și curba costurilor totale se
deplasează în sus fără să -și modifice forma. În schimb, variația lui a și b corespund
unor modificări de cheltuieli variabile și curba costurilor totale se modifică atât ca
formă cât și ca poziție.
În funcție de dependența față de mărimea și evoluția volumului fizic al
producției, pe termen scurt costurile totale se î mpart în costuri totale fixe și costuri
totale variabile.

15
a) Costuri totale fixe (C F) reprezintă, în perioadă scurtă, cheltuieli
generale pe care trebuie să le facă producătorul față de o anumită capacitate de
producție și care nu variază dacă se schimbă v olumul producției. Dacă se produce
mai mult, mai puțin sau nu se produce, aceste cheltuieli rămân constante.
De regulă, în această categorie se includ următoarele: amortizarea capitalului
fix, chirii, salariile personalului administrativ și de conducere, c heltuieli de
întreținere, dobânzi etc. Curba costurilor fixe este o dreaptă paralelă la axa
producției . Costurile fixe reprezintă costuri actuale (pază, chirie, întreținere,
asigurări, curățenie cote de participare, unele taxe și obligații fiscale, unele
cheltuieli salariale)și costuri trecute (rambursarea împrumuturilor și "serviciul
datoriei", amortizarea echipamentelor achiziționate în perioadele anterioare).
b) Costurile totale variabile (C V) sunt acele elemente de cheltuieli a căror
mărime totală se mo difică pe măsura schimbării volumului total al producției. În
această categorie se includ cheltuielile pentru materii prime și materiale de bază,
materiale auxiliare, salarii, combustibil și energie, etc.
CV=F(Q).
Față de o anumită creștere sau descreșter e a volumului fizic al producției, unele
cheltuieli cresc sau scad în aceeași proporție (materii prime, salarii directe), altele într -o
proporție mai mare, iar o a treia catego rie se modifică într -o proporție mai mică. Lipsa de
strictă proporționalitate s e datorează unor rațiuni de natură tehnică sau financiară. Consumul de
materii prime este proporțional cu volumul producției, dar alte costuri pot evolua neproporțional.
Din motive tehnice, consumul de carburant nu este proporțional cu viteza de deplasare a unui
autovehicul. Costurile financiare cresc substanțial dacă sunt folosite ore suplimentare (ore peste
durata normală de lucru), care sunt plătite cu un tarif superior.
Costul variabil este nul pentru nivelul zero al producției și este o funcție crescă toare în
raport cu producția. Ritmul de creștere este fluctuat: în prima fază, ritmul este
descrescător (''0), apoi trece printr -un minim (''=0), ceea ce înseamnă că există un punct de
inflexiune I în care curba costului total variabil își traversează pr opria tangentă,
după care ritmul devine crescător ( fig.6.1). Ca și curba costurilor totale, curba
costurilor totale variabile are o formă de S și pornește din origine.
In cazul în care costul fix este strict constant, creșterile costului variabil și a
costului total în cazul sporirii producției sunt întotdeauna riguros identice.
Întrucât costul total este egal cu suma costurilor fixe și a costurilor variabile,
modificarea costurilor totale constituie rezultatul exclusiv al schimbărilor produse
în costuril e variabile:
CT=C V+C F=(C T-CF)+C F,
ceea înseamnă că:
CT-CV=C T-(CT-CF)=C F,
care se menține același pe întregul domeniu de variație al costurilor totale.

16
B. COSTUL TOTAL MEDIU (sau costul unitar) CTM reprezintă costul
total pe unitate de produs. El se dete rmină prin raportul dintre costurile totale și
volumul producției, oricare ar fi el. Notând costul mediu cu C TM obținem:
CTM=(q)
unde,
q)q(F
qC)q(T

Costul mediu variază odată cu producția și avem o funcție de cost mediu și o
curbă de cost mediu . Forma funcției și curbei costului mediu se obține din cea a
funcției și curbei costului total.
Dependența funcțională a costurilor în raport cu producția evoluează într -o
formă tipică, expresie a legii randamentelor nonproporționale, iar curba pe care o
parcurg are conturul unei "seceri fără vârf", sau curbă în formă de U. Ea pornește
de la un nivel ridicat al costurilor medii corespunzătoare unui volum scăzut de
producție și coboară abrupt o dată cu creșterea producției. Costurile totale medii
ating nivelul minim pentru q*, corespunzător punctului de pe curba CT unde o rază
plecată din origine realizează un punct de tangentă (b) și care are o pantă mai mică
decât panta oricărei alte raze. Dincolo de acest punct, costul total mediu se menține
la un nivel relativ constant, cu toate că producția sporește. În cele din urmă,
cantități suplimentare de producție se obțin cu costuri totale medii tot mai mari
(fig.2.2).
Evoluția curbei costurilor totale medii este determinată de efectul dinamicii
costurilor total e variabile care cresc odată cu cantitatea produ selor, iar costurile
fixe medii au o evoluție descendentă. Tendințele puse ale evoluției costurilor fixe și
variabile în structura costurilor totale constituie și cauza cea mai importantă, dar nu
exclusivă a curbei costurilor totale medii. Atât timp cât creșterea costurilor
variabile este compensată de scăderea celor fixe pe unitate de produs, costurile
totale medii sunt descrescătoare. Atunci când acest efect este anihilat, devine
preponderentă creșterea cos turilor față de cea a producției, iar panta costurilor
totale medii începe să urce. Această situație se explică și prin influența
interdependenței dintre costuri, capacitatea de producție și cantitatea producției.
Dacă randamentul de scară este constant, c ostul total mediu este și el
constant iar graficul său este o dreaptă orizontală. Dacă randamentul de scară este
crescător costul mediu descrește și graficul său este o curbă descrescătoare. Iar
dacă randamentul de scară este descrescătoare, costul me diu crește odată cu
producția, iar graficul este o curbă crescătoare.
qF(q) C
qC C
qCCF V F T
TM


17

CTM
Q
Fig.2.2 Curba costului total mediu

Dacă costurile totale sunt date de o funcție de formă liniară, adică
CT=aq+b ,
atunci:
qbaqb aq
qCCT
TM 
.
În cazul în care costurile totale sunt exprimate de o parabolă (2), adică,
CT=aq2+bq+c ,
atunci,
qcb aq CTM 
,
ceea ce semnifică următorul aspect: la un nivel redus de producție, curba costului
total mediu trebuie să scadă când producția crește, iar l a niveluri ridicate curba
costului total mediu crește.
Costul total mediu este diferit: a) de la un produs la altul în depen dență de
specificul fiecăruia, de complexitatea mai mare sau mai redusă; b) la unul și același
produs, însă de la un producător la altul, în raport de randamentul economic, de
condițiile concrete de producție etc.; c) în cadrul aceleiași întreprinderi, de la o
perioadă la alta.
Deoarece costul total este format din costul fix și costul variabil, se distinge,
pe lângă costul total me diu, drept componente ale acestuia, costul fix mediu și
costul variabil mediu.
a) Costul fix mediu (C FM) reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de
producție
qCCF
FM
.

18
Curba costului fix mediu este descrescândă, în raport cu volu mul producției
același cost se repartizează asupra unei producții tot mai mari. Dacă q, atunci
CFM0 și invers. Ca urmare funcția costului fix mediu este de formă hiperbolică
și are drept asimptote cele două axe de coordonate.
Descreșterea costului fi x mediu este proporțională, în ipoteza
randamentelor constante. În condițiile unor randamente nonproporționale,
costurile fixe medii la început tind să descrească mai repede din cauză că un
volum total de cheltuieli se raportează pe un total mai mare de pr oduse. Mai
departe însă, proporția acestei micșorări se reduce, până ce descreșterea devine
foarte mică.
b) Costul variabil mediu (C VM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate
de producție
qqF
qCCV
VM)(
.
Proporția variației medii a costurilo r poate fi descrescătoare, constantă sau
crescătoare. Când costurile variabile cresc constant cu producția, atunci costurile
medii sunt constante, iar dacă costurile cresc într -o proporție mai mică sau mai
mare decât producția, atunci costurile variabile m edii sunt descrescătoare sau
crescătoare (fig. 2.3)
Dacă salariul este singurul cost variabil și costul fix este egal cu zero, atunci
costul total este produsul dintre rata salariului nominal (W) și cantitatea de muncă
(L). În acest caz, costul var iabil mediu este egal cu costul total mediu ( CVM=C TM) și
QLWQWLCVM
.
Cum L/Q=1/(Q/L) , care este inversul productivității muncii (PM=Q/L) avem
, /1PMWPMW CVM 
ceea ce înseamnă că, pentru un salariu dat, costul variabil
mediu și producti vitatea muncii variază în sens invers.

CV Curba costului
variabil

19

0 Q 1 Q2 Q
CVM

Curba CVM

CVM minim

0 Q 1 Q2 Q

Fig. 2.3. Curba costului variabil mediu

Situația tipică pentru o producție cu o lungă continuitate în timp este
reprezentată de reducerea la început a costurilor variabile medii ca urmare a
economiilor realizate la diferite operațiuni tehnologice, atingerea dimen siunii
optime a structurii produ cției, optimizarea folosirii echipamentelor etc. Treptat
aceste costuri tind să se plafoneze la nivelul de economii maxim posibil de realizat
și apoi cresc. Motivul pentru care costul variabil mediu sporește la cantitate mai
mare de producție, este acela c ă munca devine mai puțin productivă pe măsură ce
firma angajează mai mulți lucrători la o cantitate dată de capital, considerat factor
fix. În plus, costurile variabile medii încep să crească ori de câte ori producătorul
este obligat de a opera cu loturi n eeconomice. Ipoteza general verificată și cel mai
des întâlnită în activitățile industriale este aceea că există un volum critic de
activitate după care costul variabil mediu începe să crească.
Curba costurilor variabile prezintă unele caracteristic i:
– este o curbă în formă de U. Pe măsură ce nivelul producției crește,
costul variabil mediu scade și apoi crește;
– distanța pe verticală între curba costului variabil mediu și costul total
mediu, este dependentă de mărimea costurilor fixe.
C. COSTUL MARGIN AL (C mg). Analiza interdependenței între evoluția
costurilor și a producției pune în lumină faptul că sporul de producție se realizează
cu cheltuieli diferențiale și nu cu cheltuieli uniforme pe unitate de produs. Pentru
maximizarea producției și a profitu lui și minimizarea cheltuielilor nu se poate
opera numai cu costurile medii, este necesară cunoașterea costurilor marginal e.
Costurile marginale exprimă sporul de cost total ( CT) necesar pentru
obținerea unei unități suplimentare de producție ( Q)
QCCT
mg
,
iar pentru Q=1 rezultă Cmg=CT .

20
Pentru o creștere infinit de mică a producției, costul marginal este derivata
funcției costului total (CT’=F'(q)) și, bineînțeles, derivata funcției de cost variabil.
Din C T=C F+C V=C F+F(q), întrucât CF=0, rezultă că:
)('qQC
QCCV T
mg 
.
Derivata funcției de cost total coincide cu derivata funcției de cost variabil
sau, altfel spus, costul marginal coincide cu costul variabil marginal. Costul
marginal este independent de costul fix, întrucât aces ta din urmă este independent
de volumul producției. El măsoară rata creșterii costurilor totale și aproximează
costul unei mici unități adiționale de producție, de la nivelul dat. Deoarece costul
marginal variază odată cu producția la care este măsurat, ex istă o funcție a costului
marginal și o curbă a acestuia fig. (2.4.).

Punct de inflexiune
CV

Q
Cmg
CV

Cmg=minim

Q
Fig. 2.4. Curba costului marginal

Plecând de la funcția de cost marginal, Cmg, se poate determina prin
integrare costul variabil al unui volum de producție Q:

CV (Q) =
 Q Q
dtt Cmg dtt CVmg
0 0)( )(
Dacă costul total este: CT=aq+b ,
atunci costul marginal este:

21

adqdCCT
mg,
iar cân d costul total este : CT=aq2+bq+c
costul marginal este
b aqdqdCCT
mg  2 ,
ceea ce înseamnă că o dreaptă crescătoare cu panta egală cu 2a reprezintă curba
costului marginal.
Se poate demonstra că între costul marginal și productivitatea marginală a
factorului variabil L există o relație inversă:

Cmg =
L Pmgw
dLdQw
dQLdw
dQwLd
dQdCV
dQdCT
.).( )(
Costul marginal poate fi, uneori, extrem de mic. Pentru o călătorie cu trenul
în care există locuri neocupate, costul unui nou pasager este practic egal cu zero.
Nu este necesar nici capital suplimentar (vagoane) și nici forță de muncă
suplimentară. Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să reluăm
exemplul precedent. În condiții normale, un tren format din 12 vagoane satisface
pe deplin necesitățile de transpor t pe o anumită rută și capacitatea sa este folosită
în proporție de 95%. Dar, în preajma unor sărbători, cererea de bilete sporește, ceea
ce necesită punerea în circulație a unui tren suplimentar ce este folosit în proporție
de 40%. Locurile suplimentare a u fost obținute cu un cost marginal foarte ridicat.
Aplicarea regulii marginaliste a maximizării profitului ( Vmg = Cmg), pe
termen scurt, implică ajustări continue ale prețurilor, deoarece costurile și cererea
se modifică permanent. Astfel de ajustări s unt oneroase; ele cuprind „ costurile de
catalog ”. În plus, absența frecventă a unor informații precise privind evoluția
cererii și comportamentul costurilor marginale, determină întreprinderile să fixeze
prețurile de vânzare pornind de la costurile standa rd pe termen scurt adăugând o
marje de profit. Costul standard este costul total mediu, numit și „costul deplin”
sau „ costul complet” La acesta se adaugă o marje netă de profit pentru a se obține
prețul de vânzare. În cazul firmelor cu mai multe produse, caracterul indivizibil al
unor cheltuieli fixe nu permit calcularea unui cost fix specific pentru fiecare
produs. În acest caz, costul de referință se reduce la costul variabil și se adaugă la
acesta o marjă brută care să asigure acoperirea costurilor fixe ale întreprinderii și
obținerea profitului. Metoda nu este incompatibilă cu principiile analizei
marginale, deoarece alegerea marjei se face în funcție de comportamentul estimat
al cererii.

22
1.3.3. Relații între costul total, costul mediu și costul m arginal

Între cele trei forme ale costului există relații de interdependență. Dacă
costul total este o sumă de cost fix și cost variabil, costul total mediu se determină
ca raport între costul total și producție, în timp ce costul marginal reprezintă
suplimentul de cheltuială solicitat de sporirea producției cu o unitate.
În raport cu producția, costul total este reprezentat întotdeauna printr -o
curbă crescătoare în formă de S. Creșterea acesteia este însă divizată de două părți,
până la punctul I , numi t punct de inflexiune, creșterea se diminuează treptat și
curba își întoarce concavitatea în jos; dincolo de punctul I creșterea costului total
se accelerează iar curba își întoarce concavitatea în sus. De aici rezultă că până la
punctul I este întotdeauna avantajos să se aloce cantități sporite de factori variabili
la factorul fix, pentru că costul total al producției crește din ce în ce mai puțin.
Dincolo de punctul I, situația se inversează.
Curbele de cost total mediu sau cost marginal au o formă de U. Această
formă se aplică prin legea randamentelor descrescătoare care tinde întotdeauna să
se impună în ultimă instanță. La început influența acestei legi poate fi contracarată
de o puternică tendință crescătoare a randamentelor ca efect al economiilor
inerente producției pe scară mai mare asociate la posibilitatea de a pune în practică
o diviziune a muncii mai adâncită. Or, dacă randamentele cresc, costul marginal
trebuie să scadă. Ulterior, însă, randamentele descresc și costurile cresc. Din punct
de vede re logic, situația se prezintă în felul următor: în timpul unei perioade scurte
considerăm un factor de producție constant (un utilaj cu capacitate de producție
invariabilă). Se presupune că putem face să varieze cantitatea de producție obținută
modificând volumul utilizat al unui factor de producție variabil, precum mâna de
lucru.

23

Fig.2.5. Costurile totale și costurile medii în perioadă scurtă.

Dacă mâna de lucru se angajează la același nivel de salariu, singurul motiv
pentru care s -ar ridica costurile corespunzătoare creșterii producției ar fi scăderea
producției adiționale obținută prin intrări succesive de mâna de lucru. În
consecință, dacă modificarea factorului de producție variabil se concretizează în
randamente descrescătoare ea se va concretiza, de asemenea, prin costuri marginale
și costuri medii crescătoare ( fig. 2.5).
Pozițiile relative ale curbelor de cost mediu și cost marginal se explică prin:
a) nivelul minim N, al costului total mediu, coincide cu punctul S, punct
de tangență al dreptei care pornește din origine, cu curba costului total.
Înclinarea dreptei este exprimată de F(q)/q și dincolo de S, înclinarea începe să
crească din nou. Descreșterea costurilor totale medii până la punctul N în care
ele ating minimul și apoi are loc o schimbare a degresiunii într -o tendință de
creștere, se explică, pe de o parte, prin scăderea costurilor fixe pe unitate de
produs ca și a celor variabile datorită unei mai bune combinări a factorilor de
producție, iar pe de altă parte, prin creșterea progresivă a u nor cheltuieli pentru
un anumit volum de producție cum ar fi: utilizarea de ore suplimentare plătite
cu un tarif progresiv; depășirea gradului normal de folosire a utilajelor ce
sporește cheltuielile cu întreținerea și funcționarea acestora etc.;
b) nivelul m inim R al costului variabil mediu se produce înaintea
minimului costului total mediu și sub nivelul acestuia. Decalajul reprezintă
influența costurilor fixe, iar cauzele evoluției sunt aceleași ca în cazul CTM.

24
c) nivelul minim I al costului marginal corespun de punctului de
inflexiune I, al curbei costului total CT. Se observă că până la I, costul marginal,
în funcție de producție q, scade, apoi dincolo de I, sporește.
d) curba costului marginal Cmg intersectează curba costului variabil
mediu CVM și curba costulu i mediu CTM în punctele R și N în care ele sunt
minime.
Atât timp cât costul marginal este inferior costului total mediu (costul
variabil mediu), costul total mediu este descrescător. Dacă costul marginal este
superior costului mediu (costul variabil mediu ), acesta este crescător. Atât timp cât
costul marginal este inferior costului total mediu, el trage pe aceasta din urmă în
jos. Când Cmg=C TM acesta din urmă nici nu urcă nici nu coboară, dar se situează la
nivelul său minim. Din momentul în care Cmg devine superior lui CTM, el îl trage pe
acesta, în sus. De aici rezultă două reguli:
a) dacă o curbă a costului marginal este situată sub curba costului total
mediu care îi este asociată, prima trage curba CTM spre în jos; dacă curba
costului marginal Cmg este s ituată deasupra curbei CTM, prima trage pe cea de -a
doua în sus; dacă Cmg=C TM, atunci curba costului total mediu este în mod
necesar o dreaptă orizontală.
b) dacă curba costului total mediu este o linie dreaptă, curba costului
marginal va fi o linie dreaptă p ornind din același punct ca și curba CTM dar cu o
înclinare dublă față de aceasta. Rezultă că costul marginal este egal cu costul
total mediu (costul variabil mediu) în cazul unui volum de producție pentru care
costurile totale medii (costurile variabile m edii) nu sunt nici crescătoare, nici
descrescătoare, ceea ce indică existența unui punct minim al curbei U a costului
total mediu (costul variabil mediu), adică:
Cmg=C TM minim .
În punctul minim al costului total mediu este admisă egalitatea dintre
costuri le marginale și costul total mediu. Producția realizată cu costuri totale medii
minime este o producție optimă pentru producător (în funcție de cost), dar nu este
producția maximă. Depășirea acestui nivel de producție este posibil însă cu o
creștere a cost urilor totale medii și o creștere accelerată a costurilor marginale.

25

1.4. COSTURILE DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADĂ LUNGĂ

Dacă în analiza costurilor în perioadă scurtă se impune distincția între
factorii ficși (de regulă echipamentul de producție) și facto rii variabili, pe termen
lung toți factori de producție pot fi considerați variabili.

1.4.1 Economii de scară și costul total pe termen lung

În perioada lungă, costurile totale sunt constituite integral din costuri
variabile și evoluția lor este dete rminată de fenomene economice de scară. Ideea
de "scara producției" desemnează ordinul de mărime al producției, iar "scara
întreprinderii" semnifică dimensiunea acesteia. Pe măsura dezvoltării capacității de
producție are loc, cel puțin până la un punct, o scădere a costurilor medii ca
manifestare a economiilor de scară.
Concepțiile de economii și dezeconomii de scară sunt diferite de cele de
randament crescător și descrescător. Randamentele crescătoare și descrescătoare
apar prin utilizarea mult sau mai puțin intensivă pe termen scurt a unei scări de
producție. Economiile și dezeconomiile de scară sunt generate de modificări ale
scării de producție pe termen lung5.
Economiile de scară sunt determinate de relațiile geometrice, costurile făcute
doar „o dată”, avantajele tehnice ale producției pe scară largă și factori cu caracter
financiar .
O primă sursă de economii o reprezintă geometria tridimensională a lumii .
Astfel, în multe cazuri, firmele sunt interesate de volumul spațiului de depozitare
sau de desfășurare a unei activități economice. Însă cantitatea de material necesară
pentru construirea containerului sau spațiului este corelată cu aria suprafeței sale.
Când mărimea containerului (spațiului de depozitare, de activitate) a crescut,
capaci tatea de depozitare este determinată de volumul său ce crește mai repede
decât aria suprafeței sale. De exemplu, pentru a construi un container cubic cu un
volum de 1m3 este nevoie de 6m2 material. Dacă fiecare latură a cubului crește la

5 * * * „Economie, Ediția a șaptea, Ed. Economică, București, 2005, p.87.

26
2m liniari, supraf ața unei laturi devine 4m2, necesarul de material este de 24m2 și
volumul containerului este de 8m3. Creșterea cantității de material de 4 ori (de la
6m2 la 24m2) a avut ca efect creșterea capacității containerului de la 1m3 la 8m3.
Acesta este un caz tipi c de randamente crescătoare de scară, producția, în termenii
capacității create crește proporțional mai mult decât costurilor materialelor
necesare.
A doua sursă de economii este reprezentată de antrenarea în producție a
„intrărilor” care nu trebuie să cr ească odată cu producția chiar pe termen lung. Așa,
spre exemplu, adesea sunt efectuate cheltuieli de cercetare și dezvoltare necesare
pentru a realiza o nouă generație de produse. Ele au caracter de cost fix în raport cu
scara producției. Ele sunt indepen dente de scara la care produsul va fi ulterior obținut.
Influența acestor costuri efectuate o singură dată, caeteris paribus, constă în scăderea costurilor
totale pentru întreaga gamă de producție.
A treia sursă o reprezintă tehnologia producției pe scară largă. Avantajele
tehnice ale producției pe scară largă pot fi de diverse tipuri: a) o mai bună
specializare a sarcinilor în cadrul întreprinderii care devine posibilă printr -o
creștere a dimensiunii acesteia; b) accentuarea diviziunii muncii, pe fundalul
sporirii capacității de producție; c) existența unui fenomen de indivizibilitate când
utilaje și dotări importante nu se justifică decât atunci când volumul producției pe
care întreprinderea îl poate vinde este destul de mare. În categoria economiilor de
scară cu caracter financiar se înscriu: a) facilități oferite de dimensiunea firmelor în
activitățile de aprovizionare, păstrare, depozitare; b) bonificații sau comenzi
importante, garanții asupra calității produselor, a ritmului de livrare; c) condiții de
credit și de finanțare mai avantajoase.
Economiile de scară sunt de două tipuri: economii de scară interne și
economii de scară externe.
Economiile de scară interne țin de organizarea internă a întreprin derilor și se
manifestă odată cu creșterea dimens iunii acestora în ansamblul domeniului de
activitate. Pe măsură ce scara se amplifică întreprinderea se organizează, se
raționalizează, își îmbunătățește tehnologiile, utilizează mai bine tehnologiile și se
ameliorează randamentele.
Factorii de natură teh nică care asigură ca o anumită dimensiune să fie
optimă sunt:
a) costuri totale fixe ridicate și costuri fixe medii mai scăzute în condițiile în care
volumul producției este ridicat;
b) avantajele specializării producției și utilizării unei tehnici noi care conduc la
creșterea volumului factorilor de producție utilizați;
c) firmele cu o dimensiune mai mare dispun de capacitate ridicată pentru
finanțarea activității de cercetare -dezvoltare.

27
Economiile de scară externe rezultă din ameliorarea randamen telor ca efect
al organizării externe a întreprinderilor de care acestea beneficiază direct sau
indirect. Economiile pot proveni în primul rând din politica generală a statului de
ameliorare a mediului economic. În categoria factorilor externi se pot înscrie :
a) o mai bună organizare a pieței factorilor de producție;
b)existența unor servicii de studii inter întreprinderi care să promită o mai bună
difuzare a inovațiilor și progresului tehnic;
c) construirea infrastructurii de către stat care să faciliteze desfășurarea activității
economice a firmelor în zonă etc. În al doilea rând, economiile externe pot proveni
din existența și manifestarea firmelor mari în raport cu firmele mici.
Gândirea economică clasică, liberală își manifestă preferința pentru un
număr mare de întreprinderi mici, în timp ce marea întreprindere era apreciată ca
având intenții de dominare și tinde să concentreze toate profiturile. Această teză
este controversată. J. Schumpeter arată că, dacă ar exista numai întreprinderi mici,
se rămâ ne în zona în care randamentele nu pot crește, iar economia staționează.
Dacă există un număr de întreprinderi mari, nedepășind dimensiunea optimă, ele
sunt cele care au inițiativa progresului. Numai marile întreprinderi pot asigura
finanțarea cercetării, care devine tot mai costisitoare și sunt la originea procesului
de inovare. Marea întreprindere, luând în sarcina sa progresul, prin "contaminare"
poate ameliora mediul de care beneficiază și întreprinderile mici. În acest fel,
economiile externe se conjug ă cu economiile interne și influențează pozitiv asupra
randamentelor.
În afară de economiile interne și externe, trebuie să se țină seama și de
fenomenele de interacțiune mai deosebite; modificarea dimensională produce
schimbări și în solicitarea factoril or de producție, ceea ce pune sub semnul
întrebării ipoteza că prețurile factorilor sunt determinate exogen.
Creșterea cantităților achiziționate și cumpărate de factori de producție de
către o întreprindere sau o industrie face ca factorii de producție s ă devină tot mai
rari și, deci, prețul lor să crească. Acest fenomen ar putea să explice creșterea
costurilor medii pe termen lung, dar o asemenea ipoteză este străină cadrului de
echilibru economic parțial.
Când dimensiunea optimă a întreprinderii este depășită apar dezeconomii de
scară interne. Creșterile dimensionale (de scară) generează inconveniente: greutăți
în procesul decizional, apariția unor probleme de comunicare și coordonare,
controlul tot mai puțin real, informațiile se poluează și circulă g reu ș.a. Toate
acestea sunt obstacole pentru creșterea randamentelor. Aceasta atestă că dincolo de
un anumit ordin de mărime se intră într -o zonă de dezeconomii de scară. Totodată
întreprinderile suportă dezeconomii externe: poluare, creșterea constrângeri lor
exterioare, de tip legislativ, sindical sau referitoare la diferite reglementări care să
contribuie la ridicarea costurilor întreprinderilor.

28
Ceea ce se înțelege prin termen lung depinde de problema analizată. Dacă
factorul fix este reprezentat de angajamente contractuale privind livrarea unui
anumit volum de producție sau folosirea unui număr de lucrători și retribuirea lor
cu un anumit tarif, atunci termenul lung este perioada de care are nevoie firma
pentru a putea modifica obligațiile asu mate. Dacă factorul fix este considerat
capacitatea de producție, termenul lung este reprezentat de perioada de timp care
ii este necesară firmei pentru a -și modifica dimensiunea.
Pe termen lung , când toate angajamentele au fost satisfăcute și i nvestițiile
anterioare recuperate, o firmă își poate modifica dimensiunea, fie prin noi investiții
care lărgesc capacitatea de producție, fie prin scoaterea din funcțiune a unor
echipamente.
Dacă notăm cu Q 0, Q 1, Q 2 volumul producției corespunzător unor c apacități
de producție, evoluția costurilor totale de producție aferente fiecărei capacități
(CT), precum și a costurilor pe termen lung (C TL), se prezintă în fig.6.6.
Pe termen scurt, în cadrul funcției de producție Q = f(L,K*) capacitatea de
producție K* nu poate fi modificată și pentru orice nivel dat al producției există o
mărime optimă a uzinei pentru a produce acel nivel al producției, K* Q. Funcția
costului total pe termen lung exprimă costul total pentru un volum de producție Q,
în condițiile î n care întreprinderea are posibilitatea să -și regleze optim capacitatea
de producție. Ea este chiar funcția costurilor pe termen scurt evaluate prin alegerea
optimă a factorilor ficși:
CTL(Q) = C Ts(Q, K Q)
Costurile pe termen scurt pentru obținerea producției Q, trebuie să fie
întotdeauna cel puțin la fel de mari ca și costurile pe termen lung pentru producția
Q, pentru că pe termen scurt, firma are constant capitalul, iar pe termen lung poate
să-și ajusteze capacitatea de producție. Pe termen lung, prin ajustarea mărimii
capitalului, firma trebuie să obțină o situație cel puțin la fel de bună ca și în cazul
mărimii constante. Astfel,
CTL(Q)  CTs (Q, K*)
pentru toate nivelurile Q de producție.

29

Fig.2.6. Evoluția costurilor totale pe termen l ung.

De fapt, la un anumit nivel al producției Q*, știm că:
CTL(Q*) = C Ts (Q*,K*)
pentru că, la nivelul Q*, alegerea optimă a mărimii capitalului este K*. Deci,
pentru Q*, costurile pe termen l ung și cele pe termen scurt sunt aceleași.
Curbele C T0, C T1, C T2 reprezintă evoluția costurilor totale pe termen scurt,
care sunt aferente diferitelor dotări posibile, T 0, T 1, T 2. Astfel, în cazul în care
firma își propune să obțină producția Q 0 atunci are nevoie de dotarea exprimată de
T0, iar costul total de producție înregistrează nivelul minim A. Dacă nivelul dorit
de producție Q 1, dotarea necesară este T 1, iar costul total, C T1,are nivelul minim B
ș.a.m.d. Unind originea sistemului de axe r ectangulare cu punctele care indică cele
mai coborâte costuri totale, A, B, C, cu care se pot realiza producțiile Q 0, Q 1, Q 2 se
obține o curbă înfășurătoare (anvelopă), care este curba costurilor totale pe termen
lung (C TL) pentru obținerea fiecărui nivel al producției.
Orice curbă a costului pe termen scurt se situează deasupra curbei costului
pe termen lung, cu excepția unui singur punct în care ele sunt tangente. În fig.
2.6., curbele C T0, C T1 și C T2 sunt situate deasupra curbei C TL cu excepția
punctelor de tangenta A, B, C.
Costul total al unei producții date este mai mare pe termen scurt decât pe
termen lung, cu excepția situației când producția este q*, deoarece aceasta poate fi
obținută cu cel mai scăzut cost utilizând capitalul K*. Curba CTS se situează
deasupra curbei CTL pentru întreaga producție, exceptând situația când q=q*. Când
se produce q0 pe termen scurt, costul total pe termen scurt este C1 care este mai
mare decât costul total C0 pe termen lung.
Relația dintre cantitatea produ să de o firmă și costul total minim este
exprimată de funcția costului total pe termen lung:
CTL=CTL(Q).

30

Fig. 2.7 Curba costului total pe termen lung

Ecuația indică faptul că, pe termen lung, costul total depinde de cantitatea
produsă. Aceasta este f uncția costului total pe termen lung, deoarece firma
modifică toți factorii de producție pentru a obține fiecare cantitate cu cel mai
scăzut cost. Ea exprimă cel mai scăzut cost total pentru fiecare cantitate de
producție când toți factorii de producție su nt variabili. Funcția poate fi reprezentată
printr -o curbă crescătoare care pornește din origine (fig.2.7).
Curba costului total pe termen lung are o pantă pozitivă. Costul total pentru
q* unități de producție este mai mare decât costul total pentru q' unități.

1.4.2. Modificări în funcția costului total pe termen lung

În analiza comportamentului consumatorului s -a derivat mai întâi funcția
cererii consumatorului pornind de la funcția de utilitate și constrângerea bugetară.
Apoi au fost cercetate cauzel e care modifică funcția cererii. Ceva similar poate fi
realizat și în cazul costului de producție. Până acum s -a încercat derivarea funcției
costului pe termen lung pornind de la funcția de producție și prețul factorilor de
producție. În continuare se anal izează ce anume determină modificarea poziției
funcției costului pe termen lung . Modificări în funcția costului total pe termen lung
pot afecta funcționarea firmelor într -o industrie, respectiv în industrii diferite.
Diferite modificări în costul producție i unui bun în diferite regiuni ale țării, pot
explica de ce o industrie, în timp, cunoaște o deplasare teritorială.
Poziția funcției costului total pe termen lung se schimbă când prețul
factorului se modifică sau când modificarea tehnologică creează noi c ăi de
obținere a produsului și afectează poziția funcției de producție.

CTL=CTL(Q)

31

Modificări în prețul factorului de producție

Presupunem că prețul unui factor de producție se diminuează . Cum afectează
aceasta comportamentul firmei? Pe termen lung, firma este încurajată să aleagă
diferite combinații de factori și să producă fiecare cantitate la un cost total mai mic
decât cel anterior. Dacă firma continuă să folosească aceeași combinație capital –
muncă, ea poate produce orice cantitate dată la un cost total mai redus decât cel
anterior, deoarece prețul unui factor este mai mic. Firma poate reduce costul total
chiar dacă alege o combinație capital -muncă diferită pentru a obține aceeași
producție . Pentru a demonstra această modificare presupunem că prețul pieței un ei
mașini scade. Înainte ca prețul să se diminueze, calea de expansiune este Ee (fig.
2.8). Firma produce q* unități la cel mai mic cost C* angajând L* muncitori și
cumpărând K* mașini. Panta izocostului a este egală cu panta izocuantei în punctul
N1. După ce costul mașinii descrește de la r la r’, izocostul aa devine ab (fig.2.9).
Deoarece costul anual al muncitorului este nemodificat și prețul mașinii scade,
fiecare curbă de izocost se rotește în jurul axei orizontale. Costul mașinii devine
proporțional m ai mic în raport cu costul muncii. Înainte ca prețul mașinii să se
diminueze, firma are un cost total C* dacă cumpără C*/r mașini și nu angajează nici
un muncitor. Dacă prețul unei mașini s -a redus, costul său anual scade și devine
C’/r’ , unde r' reprezint ă prețul mai mic al mașinii. Toate izocosturile firmei au
acum aceeași pantă ca izocostul ab.
Noua cale de expansiune a firmei devine EE. Ea este rezultatul unirii tuturor
punctelor de tangență între panta fiecărui izocost nou și panta izocuantei. Deoare ce
prețul unei mașini scade relativ proporțional cu prețul unui muncitor, izocosturile
noi sunt mai abrupte, iar raportul capital -muncă este mai mare decât înainte. Dacă
firma produce q* unități după ce prețul unei mașini se reduce, ea combină K'
mașini cu L' muncitori și obține un cost total C'. Panta izocostului c este tangentă
la izocuantă în punctul N2. Firma substituie mai mult capital pe muncă când prețul
capitalului scade relativ proporțional cu prețul muncii.

32

Fig.2.8 Efectul reducerii prețului un ui factor de producție asupra costului total pe termen lung

Deoarece linia izocostului c se întinde dincolo de izocostul ab, costul total
C' asociat cu izocostul c este mai mic decât costul total C* asociat cu izocosturile
ab și aa. De aceea, costul total al producției q* unități este mai mic după ce prețul
mașinii se reduce. De -a lungul curbei EE se obține costul total al producției pentru
fiecare cantitate.
O diminuare a prețului capitalului încurajează firma să substituie munca cu
capitalul. În noul punct de echilibru, N2, panta izocostului este egală cu panta
izocuantei și noua curbă de expansiune devine EE.
În fig. 2.9 noua funcție a costului total pe termen lung (b) este situată sub cea
inițială (a). Deci costul total al produc ției fiecărei cantități scade în cazul că prețul
mașinii se reduce.

Fig.2.9 Funcția costului total pe termen lung în cazul reducerii prețului unui factor de producție
După ce prețul mașinii se diminuează, noua funcție a costului total pe termen
lung este Ob. Firma produce fiecare cantitate la cel mai scăzut cost total. Dacă
firma produce q* unități, costul total este C* înainte ca prețul mașinii să se reducă și
C' după ce prețul a scăzut.

Ee

33

Modificarea tehnologică
Funcția costului total pe termen lung s e deplasează în jos datorită
progresului tehnologic care permite firmei să producă o cantitate mai mare de
bunuri cu orice combinație de factori. Progresul tehnologic generează noi căi de
organizare a factorilor de producție. Avansul tehnologiei se poate p roduce în cazul
firmei de la un capital mai mare sau mai mic și determină o modificare a funcției
de producție. Avansul tehnologic permite firmei să producă o cantitate dată cu un
cost mai scăzut. Fig.2.10 arată noua funcție a costului total pe termen lung după
modificarea tehnologică.

Fig.2.10 Funcția costului total pe termen lung în cazul modificării tehnologice.

Funcția de producție și învățarea prin practică

Funcția de producție indică cantitatea fiecărui factor la producția necesa ră
pentru o anumită producție. Unele cercetări sugerează că producția unor bunuri
depinde nu numai de cantitatea fiecărui factor, ci și de producția totală realizată de
firmă în decursul timpului. Se demonstrează că productivitatea firmei depinde și de
cunoștințele dobândite prin producerea bunurilor. În anumite industrii firmele
învață prin activitatea efectivă. Experiența cumulată de către firme este un
determinant aparte al cantității bunuri create, separat de contribuția cantității
fiecărui factor de pr oducție utilizat.
Putem modifica funcția de producție astfel încât să țină seama de efectul de
învățare prin includerea ca factor a producției cumulate a firmei:
q=f(L,K,q),

34
unde q reprezintă producția cumulată pe perioada de existență a firmei. În acea stă
relație este importantă producția obținută de firmă pe parcursul existenței sale.
Două firme în mod curent pot angaja același număr de muncitori și pot avea
aceeași cantitate de capital, dar producția cumulată de -a lungul anilor este mai
mare pentru o firmă decât pentru alta. Conform teoriei creșterii productivității prin
învățare cantitatea produsă în perioada curentă de o firmă mai experimentată este
mai mare decât cantitatea produsă de altă firmă, datorită diferențelor în experiența
productivă. Învă țarea prin muncă înseamnă că o firmă poate fi mai productivă
decât alta, pentru că ea a produs fizic mai mult în trecut. Alte firme pot dubla
eficiența productivă a acestei firme numai peste o perioadă de timp, producând mai
mult și învățând mai mult.
Ipoteza învățării prin producție pare să explice câteva diferențe în eficiența
firmelor din anumite industrii. Însă întrebări interesante despre această problemă
rămân fără răspuns: pot alte firme să ajungă din urmă o firmă cu o producție
cumulată mai mare, d acă beneficiază de o experiență de producție a câtorva
angajați ai săi?

1.4.3. Costul mediu și costul marginal pe perioada lungă

Pe termen scurt, costurile medii înregistrează o evoluție specifică în raport
cu producția: de la punerea în funcțiune a un ei capacități de producție până la
atingerea parametrilor optimi, costul se reduce continuu, după care pe măsura
suprasolicitării capacității, costul crește și producția devine tot mai puțin
profitabilă, ceea ce generează necesitatea unei noi capacități de producție.
Dacă Q1, Q 2, Q 3 reprezintă nivelul de producție la care firma va trebui să -și
modifice capacitățile (dimensiunea) pentru a funcționa cu cele mai mici costuri
medii posibile, atunci se poate obține o curbă a costului total mediu pe perioada
lungă CTML, o curbă învăluitoare (anvelopă) care unește punctele ce exprimă cele
mai bune opțiuni de echipament (opțiuni dimensionale) pentru diverse niveluri de
producție. Fiecare punct al curbei învăluitoare este un punct de tangență la o curbă
de cost medi u pe termen scurt, cu excepția situațiilor în care dimensiunile
echipamentelor de producție se succed fără discontinuități.
Curba costurilor medii pe termen lung este tangentă la curba costurilor
pe termen scurt în puncte situate la stânga sau la dreapta față de nivelul
minim. Curba CTML trece prin punctele de minim al CTM numai pe porțiunea în
care ea este paralelă cu abscisa, precum și atunci când variantele de sporire a
capacităților de producție sunt numeroase și se succed la intervale scurte6. După J.

6 C.R. Mc Connell, S.L. Brune, Microecon omics , New York, Mc Graw -Hill, Publishing Comany,1990, p. 178 -179.

35
Lecaillon, curba costului mediu pe termen lung se obține nu prin unirea nivelurilor
minime ale costurilor medii pe termen scurt, ci a punctelor care marchează
nivelurile acestor costuri atunci când se utilizează circa 3/4 din capacitățile
disponibile7. Pe această bază se formulează două concluzii:
a) curba CTML nu este o curbă U și nu este tangentă la curba
costurilor medii minime. Ea taie curba CTM în punctul în care nivelul de
utilizare al capacităților de producție este considerat normal, adică 3/4 din
nivelul maxim;
b) pe porțiunea aproximativ orizontală a curbei CTML, costul mediu pe
termen scurt aferent capacității de producție utilizate normal poate constitui o
bună aproximare a CTML.
Prima concluzie este discutabilă. Pe termen lung, costul mediu poate
prezenta, după o zonă de scădere, o zonă în care se menține la același nivel și apoi
o zonă de creștere. Dacă se are în vedere evoluțiile specifice ale costurilor de
fabricație și ale celor de administrație, teoria economică apreciază că, pe termen
lung, cost ul mediu s -ar înscrie pe o traiectorie de formă apropiată mai mult de
litera L decât de cea a literei U.
Fie o serie de curbe U ale costului mediu pe termen scurt, CTM1, C TM2, C TM3
ce corespund unor scări diferite ale firmei considerate. Dimensiunea activi tății
sporește pe măsură ce ne deplasăm spre dreapta graficului. Se începe cu
dimensiunea cea mai mică Q1, apoi crește dimensiunea în Q2 și Q3. Pe măsură ce
se schimbă scara producției, se modifică randamentele și apoi apar economii sau
dezeconomii.
Deoar ece dinamica costului mediu, descrie nivelul eficienței, se poate
spune că există o variație a nivelului eficienței în funcție de nivelul producției,
fenomen denumit eficiență dimensională6.Eficiența dimensională este
crescătoare atunci când costul mediu pe termen lung scade, eficiența dimensională
este descrescătoare, atunci când costul mediu pe termen lung crește și eficiența
dimensională este constantă, atunci când costul mediu pe termen lung rămâne
constant.
Atunci când dimensiunea se modifică din Q1 în Q2, există economii de scară,
curba costului mediu scade. Minimul costului mediu se mută din A în B. Aceasta
corespunde unui anumit prag de producție Q2, care odată atins face să se intre în
zona economi ilor de scară descrescătoare.
La o nouă creștere a scării, atunci când se trece din Q2 în Q3 costul mediu
crește, iar minimul se ridică din B în C, și încep să se manifeste dezeconomii de
scară. Ca urmare, dincolo de o anumită dimensiune, firma pornind de la un alt prag

7 J. Lecaillon, Analyse microeconomique , Paris, Cujas, 1982, p. 146 -147.
6 Fudului P., Microeconomie. Postinițial și Master. Ed. Hiroyuki, 1997, p.106 – 108.

36
de producție începe să suporte efectele negative ale gigantismului și apar
dezeconomii sau pierderile interne de scară care se manifestă prin randamente de
scară descrescânde.

Fig.2.11 Curba costului mediu pe termen lung

Dacă exigențele producției obligă firma să se plaseze pe termen lung în Q 3,
atunci ea se găsește într -o zonă în care există pierderi de randament.
În cazul în care antreprenorul își elaborează politica pe termen lung privind
costurile sau prețurile, are nevoie de curba p e termen lung ce rezultă din curbele pe
termen scurt ale costurilor medii. Aceasta este curba învăluitoare a costului mediu
pe termen lung, C TML, tangentă la curbele costurilor pe termen scurt. În timp ce
evoluția curbelor costului pe termen scurt este det erminată de variații în
randamentul factorilor variabili (randament de substituție), evoluția curbelor
costului pe termen lung este determinată pe jocul în timp al economiilor
dimensionale, de scară.

Minimele celor trei curbe C TM1, C TM2, C TM3 sunt astfel: minimul cel mai
ridicat A este cel al primei dimensiuni, minimul cel mai de jos B este cel al
dimensiunii a doua, iar minimul intermediar C este corespunzător dimensiunii a
treia. Curba învăluitoare pe termen lung C TML, care unește cele trei puncte, are
două părți: până la punctul B firma are economii de scară crescătoare (economii
interne de scară) și dincolo de B se manifestă economii de scară descrescătoare
(dezeconomii) și costurile sunt crescânde.
Atunci când firma se află în zona eficienței dimension ale crescătoare, este
mai eficient să sub utilizăm o capacitate de producție mai mare decât să
suprautilizăm o capacitate de producție mai mică. Dacă firma se află în zona a
eficienței dimensionale descrescătoare, este mai rațional să suprautilizeze o

37
capacitate de producție mai mică decât să subutilizez o capacitate de producție
mai mare.
Deci, pentru volume de producție scăzute, micile întreprinderi sunt adesea
mai eficiente decât întreprinderile mari. Dacă volumul de producție este Q 2, mica
întreprindere este defavorizată și întreprinderea a doua se află în situația cea mai
bună. În sfârșit, dacă volumul de producție este Q 3, atunci marea întreprindere
posedă eficacitatea maximă în raport cu celelalte două , se înregistrează costul
mediu cel mai sc ăzut situat în porțiunea crescătoare al curbei costului mediu.
Pentru ca o firmă să poată beneficia de scăderea costului mediu, paralel cu
sporirea dimensiunii capacității de producție, este necesară îndeplinirea unor
condiții. În primul rând, firma trebui e să fie capabilă să -și mărească desfacerea, să
existe o cerere suficient de mare care să permită folosirea echipamentelor. În al
doilea rând, intervine perioada de timp între momentul luării deciziei de a investi și
momentul intrării în funcțiune a echipa mentelor. Sporirea duratei de imobilizare a
capitalului este un factor de creștere a costurilor. Supradimensionarea capacității în
raport cu cererea efectivă face să apară costuri mai ridicate.
Se poate calcula și o curbă a costului marginal pe termen lung , potrivit
curbei învăluitoare a costului mediu pe termen lung. Curba costului marginal
intersectează curba mediu în punctul său minim. Costurile marginale pe termen
scurt și pe termen lung nu sunt egale decât pentru acel nivel de producție pentru
care stocul de capital disponibil pe termen scurt coincide cu cel pe termen lung7.
Pentru a demonstra această afirmație, scriem condiția de egalitate între costurile pe
termen lung și cele pe termen scurt:

CTL(Q) = C TS [(Q,K(Q)],

Dacă se derivează relația, în raport cu producția Q, rezultă:


QQK
KKQC
QQKQC
dQQ dCTS TS TL

)(),( ))(,(
Variația costului pe termen lung în raport cu o creștere a volumului
producției explică, p de o parte, prin variația costului pentru un stoc d e capital
constant (costul marginal pe termen scurt), iar pe de altă parte, prin variația
costului datorată creșterii stocului de capital. Pentru o capacitate optimă
K(Q), avem
,0)(
KQKCTS deoarece această expresie est e condiția de ordinul
întâi pentru ca valoarea K să fie cantitatea optimă. Ecuația devine:

QQKQC
dQQ dCts tl
))(,( )(

7 Vrănceanu R., Guyot M., op.ci t., p.75 – 76.

38
Costul marginal pe termen lung este egal cu costul marginal pe termen
scurt în condițiile în care nivelul producției pe termen scurt se obține cu un
volum de capital ce corespunde volumului optim pe termen lung.
Ca și pe termen scurt, curba costului marginal pe termen lung
intersectează curba costului mediu pe termen lung în punctul său minim,
acolo unde se trece de la randam entele de scară crescătoare la randamentele
de scară descrescătoare. Pe intervalul în care costul mediu evoluează spre nivelul
minim pe termen lung, costul marginal are un caracter pronunțat descrescător,
situându -se sub costul mediu, după care nivelul se menține constant și aproximativ
egal cu costul mediu. Când costul mediu începe să crească, ca și pe termen scurt,
costul marginal va crește rapid.

CAPI TOLUL II
EXPASIUNEA INTREPRINDERII
ARBITRAJUL ECONOMII -DEZECONOMII DE SCARA SI CORELATIA
DINTRE COSTURI SI DIMENSIUNEA INTREPRINDERII
2.1.Eficiență în activitatea întreprinderii – o abordare holistică
În prima jum atate de secol de la apariție, Revoluția Industrial a nu a facut nimic
altceva dec at sa mecanizeze producția de bunuri deja existent a, cu reducerea
semnificativ a a costurilor _i cre_terea volumului de produse.
„Lui Henry Ford i -a plăcut întotdeauna să prezinte problema celor cinci
dolari pe zi ca pe o problemă pragmatică de proiectare a eficienței, care nu implică
în niciun fel vreo c hestiune de binefacere, dovedindu -se ulterior a fi una dintre cele
mai inteligente acțiuni de reducere a costurilor pe care le -a întreprins”8
În prezent, companiile sunt supuse acelora _i presiuni continue de a reduce costul
produselor sau serviciilor pe c are le comercializeaz a. În vederea fix arii
obiectivelor, de reducere a costurilor, managerii încep prin “a scana” piața pentru a
determina prețurile pe care clienții sunt dispu _i sa le pl ateasc a pentru anumite
produse sau servicii. Eficiența se traduce pri n cantitatea de efect util re ținuta în
unitatea de efort.
”Optimul organizațiilor ca întreprinderi producătoare de bunuri și servicii
trebuie interpretat și analizat din perspectiva unui sistem de criterii care integrează
viața oamenilor, viața mediului și familiilor, viața comunităților și viața
instituțiilor. Interpretarea economiei ca un organism viu – parte a organismului
social și a celui ecologic pune problema unui alt mod de a măsura costurile și
rezultatele. Integrarea în costurile economice și a co sturilor sociale și de mediu este
de fapt expresia corectă a eforturilor intense ce se depun la nivelul întregului viu

8 Frances Hesselben; Marshall Goldsmith; Richard Beckhard; Organizaț ia viitorului; Ed. Teora, București, 2000,
pag.70

39
pentru a produce bunuri și servicii. Un asemenea proces de internalizare a
externalităților negative la nivelul organizațiilor care le pr oduc în timp și spațiu ne
ajută să înțelegem costurile reale ale producției de bunuri și servicii și să ne
apropiem cât mai mult de valoarea reală a produsului național, a acelor bunuri și
servicii finale care împlinesc viața umană”9.
Directorul tehnic al companiei Toyota10 a descorperit că, era mult mai
profitabil să producă în loturi mici, a pus astfel accentul mult mai mult pe eficiență,
calitate și reducerea stocurilor. Operatorii erau capabili să identifice posibilele
neconformități, puteau să execute s arcini minore de întreținere și reparare a
utilajelor și verificau calitatea produselor realizate, astfel că sarcinile atribuite în
sistemul condus de Ohno, permiteau operatorilor să oprească întrega linie atunci
când detectau anumite neconformități.
Luând în calcul necesitățile expuse mai sus, întreprinderea trebuie să
coordoneze procesul său de producție cât mai eficient, cât mai sustenabil acest
obiectiv poate fi realizat prin introducerea principiilor furnizate de știința privind
managementul producției . Noua abordare privind Lean Manufacturing aduce în
prin plan reducerea pierderilor din cadrul activității economice, maximizând astfel
lanțul valorii întreprinderii.
Principiile sistemelor de producție de masă (fundamentate de H.Ford) au
atins obsoles cența. James P.Womach (în perioada 1985 – 1990) a descris noul tip
de producție: producția fluentă (Lean Production/Lean Manufacturing). Esența
producției fluente la nivelul întreprinderii este schimbarea rapidă a loturilor pe
baza constituirii lanțului ut ilizator -producător -furnizor11.
Sistemele de planificare și organizare a producției actuale, sunt bazate pe un
set de obiective operaționale orientate spre productivitate maximă: zero defecte,
zero stocuri, zero întreruperi, zero defecțiuni, zero documente .
„Pentru ca procesul de producție să se desfășoare în condiții de eficiență, nu
este suficient să dispunem numai de mijloace moderne de muncă, de obiecte ale
muncii, de forța de muncă cu experiență și calificată, ci trebuie ca toate acestea să
fie reunit e într -un ansamblu unitar și puse în mișcare în scopul producerii de bunuri
materiale, lucrări sau servicii necesare societății, adică este necesară o anumită
organizare structurală și structurată a acestor elemente.
Germenul productivit ații întreprinderi i este legat de nivelul eficienței operaționale.
În cartea sa, ”Made in Japan” , Hiroyuki Yoshikawa declar a fara ezitare: ”dac a
sistemul industrial continu a sa aiba un singur obiectiv – productivitatea în exces –
el merge spre pieire. Nu numai c a el frânea za productivitatea dar _i mascheaz a

9 Constantin Popescu, Cristina Burghelea; Sănătatea economiei ca organism viu, articol din cadrul publicației:
Economie te oretică și aplicată, Vol.XVII, nr.2
10 Taiichi Ohno (1912 -1990)
11 Lanțul valorii

40
supra -costurile de interacțiune între diversele componente ale ciclului de
producție”.
Prin organizarea producției se înțelege îmbinarea în timp și spațiu a
elementelor materiale și umane, a normelor și normativelor stab ilite privind
procesul de producție, pe baza tehnologiilor aplicate, în vederea obținerii de bunuri
materiale, lucrări și servicii în condiții de eficiență economică”12.
”Aflate în fața unei situații economice dificile, întreprinderile au tendința s a aleaga
mai întâi calea << downsizing>> fiind cea a c autarii unui nou echilibru, mai
degrab a prin m arirea productivit ații decât prin cre _terea eficacit ații (aceasta
implic a faptul c a, rezultatele trebuie diminuate mai puțin decât mijloacele
implicate în obținer ea lor , de ex. reduceri de personal), calea << upsizing>> este
cea mai pertinent a pentru a construi într -o perioad a economic a, o forț a de
competitivitate crescând a. Cautarea eficacit ații pe aceast a cale trebuie însoțit a în
mod necesar de cre _terea product ivitații. În cazul variantei << downsizing>> dac a
eficacitatea nu este asigurat a, drumul se îndep arteaz a irezistibil de la traiectoria
sperat a, pentru a se pierde sau chiar a se n arui. Este vorba despre calea <<
crashsizing>>.”20

2.1.1. Lean Manufacturin g

Abordarea Lean se referă la abordarea holistică a lanțului de valoare pe
parcursul întregului ciclu de viață, generând astfel canale pentru optimizarea
proceselor. Lean Manufacturing presupune mutații de ordin cultural, schimbări ce
se derulează zilnic.
”Prin definiție „Lean Factory” este guvernată de principiul eficienței:
sarcinile și responsabilitățile sunt transferate operatorilor capabili să genereze
valoare adaugată, fiind mult mai responsabili în privința detectării de produse
neconforme și descop eririi cauzelor ce stau la baza generării neconformităților.
Cheia este asigurarea transparenței proceselor, astfel că fiecare angajat la un
moment dat, poate să înțeleagă și să reacționeze rapid la problemele apărute”13.
”Orice activitate umană, ce înglobe ază un consum de resurse dar nu creează
valoare este considerată „muda”14 adică pierdere, aici se includ: greșeli ce trebuie

12 Mihail Țîțu, Viorel Bucur, George Bălan, Economia organizațiilor industriale moderne; Ed.Universității ”Lucian
Blaga”; Sibiu; 2008 , pag.186
13 James P.Womack, Daniel T.Jones, Daniel Roos; The Machine that Changed the World: the story of lean
production, Ed. First Harper Perennial, New York,1991 , pag.10
14 lb.jp. = muda; lb.en. = waste

41
corectate, stocuri mari de produse care nu se vând, orice produs și serviciu ce nu
îndeplinește nevoile consumatorilor. Antidotul ce l mai potrivit împotriva acestor
pierderi este reprezentat de gândirea lean (gandirea productivă – lean thinking) –
cheia fiind sporirea output -ului prin input -uri de resurse tot mai mici care se
regăsesc în mai puțin efort din partea oamenilor, mai puțin timp înglobat în
activitate”15.
Womack16 în cartea sa descrie obiectivele de bază ce ar trebui îndeplinite de
către corporații. Firma trebuie să se axeze pe nevoile existente ale clienților și să nu
încerce să demareze „programe de persuasiune” (să convingă clienții că produsele
întreprinderii sunt de fapt și ceea ce ei își doresc); fiecare activitate din procesul de
producție trebuie să aducă un plus de valoare; firma trebuie să își elimine „timpii
morți” din cadrul procesului de fabricație și în final condi ția sine qua non în
îmbunătățirea poziției pe piață este reprezentată de atingerea perfecțiunii în
sistemul de producție (zero întreruperi, zero incidente, zero defecte).

15 James P. Womack, Daniel T.Jones; Lean Thinking: Banish Waste and Create Wealth in Your Corpo ration, Ed.Free
Press, New York, 2003, pag.35
16 James P. Womack, Daniel T.Jones; Lean solutions: how companies and customers can create value and wealth
together , Ed. Free Press, New York, 2005, pag.40 Optimizare
Timp Abordarea Lean
Abordarea Clasică

42

Fig nr.2.12. Abordarea Lean versus Abordarea Clasică

După cum se poate observa în graficul de mai sus abordarea lean presupune
un grad mai înalt de optimizare a proceselor, fiind necesară schimbarea în esență a
întregului ciclu de producție, pe de altă parte este necesară ”implemetarea” acestuia
și în comp ortamentul angajațiilor – presupune schimbări de ordin cultural și
comportamental. Toate acestea necesită timp, fiind un proces de durată.
Pentru o firmă nu este îndeajuns să implementeze principiile menționate
anterior privind Lean Manufacturing/Lean Man agement doar în cadrul sistemului
său de producție, la ”nivelul shop floor”, firma trebuie să își lărgească orizontul și
să introducă abordarea lean la toate nivelele pentru a maximiza valorea
acționarilor.

2.1.2. Economiile de scară
Motto: ”Salvarea po ate veni numai dinăuntru, din noi înșine” (Anghel N. Rugină)

Anterior am analizat problema eficien ței, din punct de vedere al opera ționaliz arii
procesului de produc ție, în continuare ne îndrept am aten ția asupra studierii
eficien ței din punct de vedere al costurilor. Economiile de scar a sunt un factor
important în determinarea echilibrului _i a m arimii optime a unei întreprinderi. În
masura în care costurile medii scad când volumul produc ției spore _te, firma are
economii de scar a. Economia de scar a exist a atunci când o cre _tere cu X% a
cantit ații de factori intra ți în procesul de produc ție cauzeaz a cre_terea volumului
produc ției cu mai mult decât X%.
”Economia de scară caracterizează relația care există între costul unitar și volumul
producției pe o perioadă determinată, de obicei un an.
”Reducerea costului unitar este rezultatul : unei mai bune utilizări a
resurselor – prin creșterea volumului producției. Creșterea costului unitar este
rezultatul: creșterii costurilor fixe prin realizarea unor noi capacităț i de producție,
creșterea costurilor de structură (indirecte), deficiențelor de management care apar
prin limitarea posibilităților managerilor de a coordona activitățile odată cu
creșterea volumului producției.
Avantajele efectului de scară constau în: crearea unor bariere de intrare față
de concurenți; creșterea puterii de negociere pe piața de desfacere și pe cea a
furnizorilor, prin oferirea unor cantități mari de produse și prin cumpărarea unor
cantități mari de resurse materiale” 17.

17 Abordări moderne în managementul și economia organi zației, Ovidiu Nicolescu, Mihai Pricop, Ioan Vasilescu,
Ion Verboncu, Vol.4 , Ed.Economică; București; 2003, pag.107 -108

43

Fig.nr.2.13. C urba CMTL

Se observă că fiecărui punct de pe curba costului pe termen lung îi
corespunde o valoare minimă a costului pe termen scurt. Costul mediu minim pe
termen scurt va avea valori descrescătoare până la un anumit nivel al producției,
după care aceasta va începe să crească.
Capacitatea unei fabrici este nivelul de producție la care costurile sunt
minime pe curba costului total mediu pe termen scurt.
”Forma în U a curbei CMTL are umătoarele implicații: până la un anumit nivel al
producției, mărirea dim ensiunilor firmei înseamnă creșterea eficienței și
micșorarea costurilor unitare, peste acest nivel creșterea dimensiunilor
întreprinderii duce la scăderea eficienței și creșterea costului mediu. Așadar firma
va înregistra pe rând, economii de scară, randa mente constante, dezeconomii de
scară. ”
”Economiile de scară sunt în principal legate de producția de masă. Pe
termen lung acestea generează scaderea costurilor de producție. Deși pe termen
lung nu putem vorbi de input -uri fixe și variabile, orice firmă a re costuri care pe
termen scurt nu depind de volumul producției. Creșterea cantității de produse va
genera reducerea costurilor fixe medii și prin aceasta reducerea costurilor unitare
totale, ceea ce pentru firmă înseamnă un avantaj competitiv. Avantajele tehnice ce
generează economii de scară pot fi: o specializare mai bună (diviziunea muncii
poate fi cu atât mai accentuată cu cât capacitatea de producție este mai mare),
indivizibilitatea unei părți a capitalului (achiziționarea anumitor utilaje sau dotări
importante nu se justifică decât dacă volumul producției este suficient de mare).
Avantajele financiare ce generează economii de scară sunt: reducerile de prețuri,

44
bonificațiile pentru comenzi importante, reduceri la transport, condiții de credit și
finan țare mai avantajoase”18.

”Economiile de scară clasice se caracterizează prin faptul că exprimă
reducerea costului mediu al unei mărfi pe măsură ce volumul producției crește.
Acest lucru este posibil datorită dublării productivității factorilor de producție
folosiți. Economiile de scară clasice au permis apariția producției de masă.
Economiile de scară externe se caracterizează prin faptul că reducerea costului
mediu al unei mărfi se realizează pe măsură ce crește producția ramurii sau
domeniului de activit ate din care face parte organizația. Economiile de scară
externe apar mai ales datorită scăderii costurilor medii determinate de concentrarea
geografică a unei anumite industrii.
Economiile de scară dinamice arată scăderea costului mediu al unei mărfi pe
măsura creșteri producției cumulate de la începutul producerii acesteia și a
acumulării cunoștințelor de către organizația producătoare. Statisticile arată că la
fiecare dublare a producției se pot realiza reduceri ale costului mediu cu 20 -40%
”19.
Atâta vr eme cât costurile medii scad când volumul producției sporește firma
are economii de scară. Economia de scară există atunci când o creștere cu X% a
cantității de factori intrați în procesul de producție cauzează creșterea volumului
producției cu mai mult de cât X%.
”Necesitatea ca firmele să producă în condițiile economiei de scară este
determinată de: împărțirea costurilor fixe la un volum din ce în ce mai mare de
producție, respectiv scăderea costurilor fixe unitare pe măsură ce numărul
unităților produse sporește; posibilitatea sporită de adâncire a specializării
personalului firmei și implicit de creștere a productivității pe măsură ce
repetitivitatea sarcinilor se extinde în condițiile creșterii volumului producției;
posibilitatea folosirii aceleiași in frastructuri de producție la producerea unei game
largi de produse/servicii, realizarea acestora pe infrastructuri strict specializate;
reducerea probabilității de producere a unor evenimente aleatorii nedorite atunci
când stocurile și înlocuirile de piese sunt la nivelul corespunzător al economiei de
scară”20 .
Economia de scară există atâta timp cât costul mediu scade pe măsură ce
volumul producției crește. Economia de scară există atâta timp cât costul marginal

18 Microeconomie , Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Științe Economice, Centrul de Doctorat în
Economie, Prof.univ.d r. Dan Popescu, 2007 m pag.106
19 Competitivitate și costuri, Ștefan Nedelea, Ed. ASE, București, 2003 , pag.143
20 Economie industrială, Corneliu Russu, Ed. Economică, București, 2003 , pag.94

45
este inferior celui mediu, iar dezeconomia de scară începe din punctul în care
costul marginal depășește costul mediu.
Economia de gamă este mai ieftină prin producerea conjugată a două sau
mai multe produse decât producerea lor separată.

Dezeconomiile de scară
Acestea se manifest a în momentul în care costurile cresc într -un procent mai
mare decât volumul produc ției; dac a costurile cresc într -o masura mai mic a, apar
randamente pozitive.
Atunci când sunt combinate, economiile de scar a și dezeconomiile de scar a conduc
la teoria m arimii ideale a f irmei potrivit c areia costul mediu (unitar/ pe bucat a) al
unui produs scade pân a la un anumit minimum apoi costul mediu cre ște o dat a cu
creșterea m arimii firmei.
Creșterea m arimii firmei nu genereaz a întotdeauna costuri sc azute pe unitatea
produs a.
Deze conomiile de scară se traduc prin creșterea costului mediu ca urmare a
supradimensionării. De obicei, o firmă aflată în această situație, va opta pentru
juxtapunerea unor unități de producție ce funcționează la nivel optim.
Dezeconomiile de scară iau urmă toarele forme: comunicații greoaie în cadrul
firmei, structura administrativă complicată, birocrație.

2.1.3. Economiile de scop

Economiile de scop (de gam a / diversificare) apar atunci când, costul total pentru
producerea a dou a bunuri este mai mic decâ t costul producerii celor dou a bunuri
luate separat; pe de alt a parte, economiile de scop se manifestă atunci când pentru
producerea unor bunuri se utilizează aceleași input -uri iar diversificarea producției
generează reduceri de costuri.
Măsura în care pentru o firmă putem identifica economiile de scop este dată de
estimarea indexului de scop. În cazul de mai jos, se propune analizarea a trei
activități din cadrul firmei.

S = [ c1 + c2 + c3 – c1+2+3] / [C1 + C2 + C3]

Unde C1 + C2 + C3 = costul cel or trei activități luate separat; c1+2+3 = costul celor
trei activități luate împreună. Dacă indexul S este pozitiv atunci pentru firmă ar fi
benefic ca cele trei activități să fie realizate împreună în cadrul aceleiași

46
întreprinderi. Dacă indexul S este negativ, atunci cele trei activități trebuie să fie
luate separat.
Economiile de scop pot reprezenta bariere de intrare pe pia _a pentru o firm a mica,
în cazuri sparate, acestea pot genera apari _ia monopolului. Flexibilitatea,
diversificarea (atribuirea c ostului de produc _ie la mai multe bunuri reduce
presiunea costului asupra fiec aruia) procesului de produc _ie, pot genera economii
de scop. Extinderii gamei de produse pentru a exploata valoarea bradurilor
existente este o metod a buna de exploatare a econom iilor de scop.

Curba învățării: are o tendință descrescătoare, pe măsură ce forță de muncă devine
mai eficientă în procesul de producție (eng. learning by doing). Aceasta relevă
faptul că pe măsură ce cantitatea de produse crește costurile de producție s cad”21.

2.1.4. Economiile de anvergură

”Se obțin atunci când întreprinderea produce și desface pe piață mai multe feluri de
produse sau de servicii.
Economiile de anvergură se obțin ca urmare a folosirii mai bune a activelor
tangibile și intangibile al e întreprinderii pentru fabricarea, distribuirea și punerea
pe piață a mai multor produse și servicii sau prin extinderea pe noi piețe
geografice”22.

2.2. Expansiunea întreprinderii

„Expansiunea este privită ca un obiectiv important al strategiei întrepr inderii,
deoarece creșterea producției este adeseori corelată cu: creșterea nivelului
profiturilor, creșterea eficienței datorită economiilor der scară, de scop și de
învățare, creșterea cotei de piață, a influenței pe care firma o deține pe piață astfel
firma poate să impună prețuri mai mari la produsele sale, reducerea costurilor
unitare de gestionare, reducerea costurilor de tranzacționare, reducerea riscului și

21 Business economics and managerial decision making, Trefor Jones, Manchester School of Management , 2004,
Ed.John Whiley and Sons Ltd, England , pag.158 -161
22 Sisteme strategice ale întreprinderii, Constantin Bărbulescu, Ed. Economică, 1999, București , pag.189

47
incertitudinii, deoarece creșterea mărimii întreprinderii determină aceasta să fie
mult mai competitivă, creșterea securității”23.

2.2.1. Modelul static de expansiune a întreprinderii – William Baumol

Luând în calcul următoarele aspecte: firma înregistrează o rată fixă de creștere pe
an și prețurile aferente intrărilor (input) și ieșirilor (o utput) sunt fixe, caeteris
paribus; modelul lui William Baumol (1962) propune următoarele:

Diferența dintre valoarea prezentă a venitului și valoarea actuală netă a
fluxului de costuri va fi valoarea actuală a profiturilor. Ratele relative de creștere a
costurilor și veniturilor sunt cruciale în determinarea valorii prezente nete a
profiturilor. Dacă ratele de creștere a veniturilor și costurilor sunt la fel, atunci
valoarea prezentă netă a profiturilor va fi pozitivă atâta timp cât veniturile inițiale
sunt mai mari decât costurile inițiale. Dar, dacă costurile firmei au o rată de
creștere mai rapidă decât veniturile, atunci valoarea prezentă netă a venitului va
înregistra un declin; punând astfel o constrângere asupra ratei de creștere optimă
pentru firm ă.

Pentru a converti fluxul de venituri la valorile actuale, sumele anuale sunt
actualizate la costul de capital al firmei:
n
PVR = ∑ R (1+g)t / (1+i)t
t=0
R = venitul inițial net al firmei
g= rata de creștere
i= costul capitalului
t=perioada de timp
PVR= valoarea prezentă a venitului

Valoarea actuală netă a fluxului de costuri:
n
PVC = ∑ C (1+g)t / (1+i)t
t=0

23 Business economics and managerial decision making, Trefor Jo nes, Manchester School of Management , 2004,
Ed.John Whiley and Sons Ltd, England , pag.303

48
2.2.2. Modelul dinamic de creștere a vânzărilor24 – William Baumol

Modelul relevă următorul aspect: obiectivul firmei este de a maximiza rata
de creștere a veniturilor din vânzări pe termen lung. În viziunea lui Ba umol
creșterea vânzărilor este direct proporțională cu creșterea veniturilor și costurilor
aferente vânzărilor ( Baumol assumes that the growth of sales is finananced by
profits dependent on the growth of sales revenue and costs.) Spre deosebire de
modelul static în care profitul este punctul cheie în determinarea ieșirilor (output)
optime, în modelul dinamic profiturile sunt un mijloc de finanțare a creșterii.
Profiturile reținute de firmă sunt utilizate pentru a finanța creșterea și cu cât acestea
sunt mai mari veniturile din vânzări vor crește mai mult.

2.2.3.Modelul Robin Marris – teoria managerială de expansiune a
întreprinderii

Robin Marris a dezvoltat teoria managerială privind creșterea firmei.
Aceasta prevede faptul că managerii și proprietarii ( deținătorii) firmei au obiective
diferite: managerii – dezvoltarea firmei iar proprietarii – maximizarea profitului.
Managerii doresc să maximizeze rata de creștere a firmei și sunt pregătiți să
”sacrifice” acum din profituri pentru o creștere viitoare. D e aceea există un
compromis între păstrarea sau distribuirea de dividende și rata de creștere pe care
firma poate să o înregistreze. Dorința managerială privind creșterea firmei este
restricționată de necesitatea de a plăti dividende acționarilor , limitân d astfel
proporția profiturilor care pot fi reinvestite pentru finanțarea creșterii. Dacă
acționarii dețin o adversitate privind amânarea plății dividendelor (de către firmă),
atunci ei probabil vor căuta să modifice politica companiei sau își vor vinde
acțiunile.
Astfel managerii pot urmări creșterea activității firmei, atâta timp cât își mențin
acționarii mulțumiți.
Modelul lui Marris vizează impactul diferitelor obiective pe care le au
proprietarii și managerii asupra firmei, constrângerile financiare, relația dintre
profit și creștere. Relația bidirecțională dintre creștere și profitabilitate este corelată
cu ajutorul curbei crescătoare a cererii și curba ofertei de capital.
Curba cererii (demand growth curve) evidențiază legătura dintre rata de creș tere a
cererii și rata profitului (profit ce poate fi obținut la un moment dat de firmă). Cu

24 Business economics and managerial decision making, Trefor Jones, Manchester School of Management , 2004,
Ed.John Whiley and Sons Ltd, England

49
cât rata de creștere este mai mare cu atât este mai mare rata profitului. O rată
superioară de creștere poate fi obținută de către firmă, prin următoarele căi:
scăderea prețurilor, creșterea cheltuielilor cu publicitatea, sau prin dezvoltarea și
introducerea de noi produse. Astfel, după cum se poate observa în grafic, curba în
prima fază crește și apoi scade. Rata de creștere a cererii ce maximizează rata
profitului este G A, profitul maxim ∏ max .
Curba ofertei de capital ilustrează relația dintre rata profitului și creșterea ofertei.
Firma trebuie să își mărească capitalul pentru a -și finanța creșterea, cu cât firma
obține profituri mai mari cu atât îi va fi mai ușo r să atragă capital, în caz contrar
procesul va fi îngreunat. Dacă firma este dependentă de profiturile nedistribuite,
atunci curba ofertei de capital este o funcție a gradului de nedistribuire/reținere (a
function of retention ratio). Curba ofertei de cap ital este reprezentată ca o funcție
lineară și ilustrează rata maximă de creștere ce poate fi atinsă de fimă (G N ) – mai
exact unde curba cererii și ofertei se intersectează în punctul D.
Combinația dintre rata de creștere și cea a profitului,va depinde de
preferințele managerilor și proprietarilor. Preferințele proprietarilor (owners) sunt
exprimate printr -un set de curbe de indiferență (O 1, O 2 etc). Echilibrul se stabilește
în punctul E o , fiind punctul de tangență dintre curba de indiferență I 2 și cur ba
cererii. Punctul E o corespunde punctului H – cel mai înalt punct de pe curba de
evaluare.

Fig. Preferințele proprietarilor Fig. Preferințele managerilor

Fig. 2.14. Rata optimă de creștere
Sursa: Trefor Jones, Busines s Economics and Managerial Decision Making

Preferințele managerilor sunt reprezentate în Fig. sub forma curbelor de indiferență
(M 1 , M 2 etc) acestea relevă preferințele dintre rata de creștere și rata de evaluare.
Utilitatea este maximizată în punctul EM punctul de tangență dintre curba de

50
indiferență managerială M 2 și curba evaluării. Se presupune că manageri mizează
pe o rată de creștere mai mare decât proprietarii, astfel că G M nu coincide cu G o .

2.2.4. Teoria creșterii endogene a firmei – Edith Penrose

Penrose (1959) afirma faptul că punctele cheie în determinarea creșterii firmei sunt
procesele interne ce contribuie la creșterea capacității de producție. Întreprinderea
este un cumul de resurse, iar prin creșterea și îmbunătățirea acestora firm a își poate
spori productivitatea.
Factorii implicați în aceast a teorie sunt legați de resurse întreprinderii _i
competențele resurselor
umane. Întreprinderea este analizat a ca un ansamblu de resurse tangibile si
intangibile de diferite
naturi, conjugate c u diverse competențe, vizând astfel cre sterea profitului pe
termen lung.
Strategia întreprinderi provine din armonizarea compețentelor mediului intern cu
resursele disponibile. Penrose argumeneteaz a faptul c a o organizație nu î si gaseste
avantajul competit iv în resursele sale, ci în competențele distincte ale acesteia ce
fac posibil a o mai bun a utilizare a resurselor.
”Modelul Penrosian se axeaz a pe procesul creșterii manifestat în cadrul
micromediului întreprinderii și identific a acele for țe ce influen țeaza creșterea. În
decursul trecerii timpului se manifest a tendin ța inerent a în cadrul resurselor umane
de a acumula cunoștin țe și abilit ați. Astfel timpul necesar pentru a îndeplini
anumite sarcini se reduce, intervine procesul rutinei. Acumularea cunoștin țelor,
experien ța și rutina proceselor manageriale și de produc ție, determin a firma s a
obțina în mod gradual expansiunea capacit ații sale de produc ție; acest lucru
implic a utilizarea unor resurse neutilizate în perioada anterioar a ( competen țe ale
unor angaj ați ce au fost dobândite în cursul timpului), astfel firma le poate utiliza
pentru a se extinde, pentru a ob ține noi beneficii”37.

51

Fig. 2.15. Diversificare și creștere – rezultatul echilibrului

52

Partea a III -a : Studiul d e caz

”O retrospectiv ă asupra strategiei de dezvoltare și asupra analiz ării măsurilor de
reducerea a costurilor aferente companiei:

„We do not want to be anything else than an integrated technology company. We are firmly convinced that
we can o nly achieve lasting success by remaining true to this tradition – by proving day in and day out that
we are more than the sum of our parts.”38
3. Intoducere în tabloul companiei Siemens
Cum putem s ă administr ăm cererea de energie în cre ștere la nivel
mondial? Cum putem s ă mărim fiabilitatea stocurilor de energie mic șorând, în
acela și timp, impactul asupra mediului? Cum se poate asigura generarea
sustenabil ă de energie și în acela și timp, protec ția mediului înconjur ător? Cum
putem îndeplini cerin țele consu matorilor în timp real? Și lista continu ă…

De peste 160 de ani, Siemens r ăspunde unor astfel de întreb ări. Și chiar
dacă provoc ările și nevoile s -au schimbat de -a lungul timpului, sursa de
inspira ție a companiei a fost mereu aceea și: oameni responsab ili dedica ți
inova ției. Siemens este una din pu ținele companii din lume ce ofer ă un
portofoliu complet de produse, solu ții și servicii. Siemens a luat fiin ță în 12
octombrie 1847 sub denumirea Telegraphen Bauanstalt von Siemens & Halske.
În anul 1855, Si emens a implementat primul proiect de telecomunica ții
din istorie: prima linie de telegraf dintre Finlanda și Crimeea. În anul 1874
Siemens ”a conectat” Europa de America de Nord cu ajutorul unui cablu
transatlantic.

53
De-a lungul timpului, Siemens a deveni t unul dintre cele mai valoroase
branduri din lume, devenind sinonim cu “înalt ă calitate” și “gândire vizionar ă”.
Valorile companiei Siemens sunt axate pe trei piloni de baz ă:
responsabilitate – ”Suntem devota ți unei conduite etice și responsabile”;
excel ență – ”Țintim performan țe de vârf și rezultate excelente”; inovație –
”Inov ăm pentru a crea valoare sustenabil ă”.
Viziunea noastr ă – O lume a managementului de top, care implementeaz ă
inova ții de ultim ă genera ție și furnizeaz ă clien ților avantaje competi tive unice
care ajut ă societ ățile să răspund ă celor mai mari provoc ări și creeaz ă valori ce
rezist ă pe termen lung.
Istoria a confirmat faptul c ă succesul unei corpora ții nu depinde doar de
mărimea acesteia, pentru a -și asigura pe termen lung succesul, S iemens trebuie
să fie de asemenea leader tehnologic.
Politica firmei Siemens este reflectat ă în urm ătorul fragment:
”Așteptările și mul țumirea clien ților no ștrii sunt factorii stimulativi
pentru activit ățile noastre organizatorice, tehnice și economice. Obiectivul
nostru este s ă fim furnizorii prefera ți pentru clien ții noștri interni și externi,
precum și parteneri de afaceri. Furnizorii no ștri au o influen ță definitorie
privind calitatea produselor noastre și efectele acestora asupra mediului. Astfel
dezvoltarea furnizorilor reprezint ă un factor important al succesului nostru în
afaceri. Doar o firm ă sănătoasă din punct de vedere economic, care se
orienteaz ă spre valori și respectarea condi țiilor legale poate fi un partener de
încredere pentru clien ți și furnizori pe

Peter Löscher, de ținând func ția de Pre ședinte și CEO al Siemens AG din 1 iulie
2007
perioad ă îndelungat ă. Prin comportamentul nostru con știent privind
responsabilit ățile fa ță de angaja ți, societate și mediu, suntem un ofertant de locuri
de munc ă atractiv și orientat spre viitor”25.

25 Extras din Politica firmei Siemens , 2012

54

Fiind prezent ă în peste 190 de țări, totalizând peste 360.000 angaja ți,
Siemens este leader global. Politicile privind conformitatea (promoveaz ă
respectarea le gilor, integritatea; acestea sunt bine cunoscute prin motto -ul:
”Numai afacerile curate sunt afaceri Siemens”), politicile privind mediul
înconjur ător (responsabilitatea social ă a corpora ției – CSR) garanteaz ă
companiei pozi ția strategic ă pe pia ță.

Fig.nr.11 Prezen ța global ă a companiei Siemens
Sursa: The Company, Siemens 2012

3.1. Strategia de piață a corporației

”Să fim un pionier” – pentru Siemens acesta este principiul ”sine qua
non” în elaborarea strategiei de pia ță. Tradi ția și istoria proprie, ofer ă
companiei o valoroas ă sursă de inspira ție pentru viitor, astfel ca pionier în

55
domeniul ingineriei electrice, Siemens a avut un rol cheie în perioada
revolu ției industriale. În prezent scopul major este, îmbun ătățirea continu ă a
perfor manțelor și crearea de valoare sustenabil ă pentru toate p ărțile implicate
(clien ți, furnizori, angaja ți, comunitatea de afaceri, ac ționari) în anii ce vor
urma.
Siemens î și concentreaz ă activitatea în jurul portofoliului de mediu, toate
deciziile și acțiunile se bazeaz ă pe principiul sustenabilit ății, cu scopul de a
menține ”eco -echilibrul” între – mediul înconjur ător, mediul de afaceri și
societate.
În anul fiscal 2011, produsele și serviciile Siemens a șa denumite ”prietenoase
cu mediul” au permis clie nților din întreaga lume s ă își reduc ă emisiile de CO 2
cu 317 milioane tone.
Siemens urm ărește să fie pionier în: eficien ța energetic ă, productivitate
industrial ă, asisten ță medical ă accesibil ă și personalizat ă, solu ții inteligente
privind infrastructur a.
Pentru companie, a fi un pionier înseamn ă mai mult decât promovarea noilor
tehnologii și a inova ției. Epicentrul se situeaz ă în jurul ideii:
”Suntem hot ărâți să deschidem noi perspective, lansând produse de
ultim ă genera ție ce pot fi integrate în s oluții deja verificate. Astfel, angaja ții
urmăresc acest obiectiv, cu mult ă convingere și pasiune. Modul de lucru în
echip ă promovat de noi, ce permite tuturor s ă dea ce este mai bun, s ă își asume
responsabilit ățile și să își valorifice punctele forte, est e ceea ce a dat na ștere la
realiz ări semnificative, începând cu 1847 – anul în care Siemens a luat na ștere,
până astăzi. Iar spiritul nostru de pionierat ne asigur ă că vom oferi r ăspunsuri la
problemele contemporane dar și la cele ale viitorului”.
Strateg ia Siemens cuprinde 3 puncte: focalizarea pe pie țele a c ăror
creștere este bazat ă pe inova ție (prin: consolidarea portofoliului de
produse/servicii, extinderea portofoliului de mediu, men ținerea/câ știgarea
locului 1 sau 2 pe pia ța existent ă și viitoare), p roximitate fa ță de clien ți
(extinderea filialelor pe pie țele în curs de dezvoltare, focalizare asupra nevoilor
clien ților), utilizarea ”puterii Siemens” (ca leader de pia ță, Siemens î și propune

56
să încurajeze înv ățarea și dezvoltarea pe tot parcursul vie ții, să investeasc ă în
angaja ții săi, să încurajeze integritatea).
În cadrul corpora ției, conceptul de ”One Siemens” cuprinde strategia de
afaceri, fiind parte integrat ă în activit ățile și procesul afacerilor Siemens; se
axeaz ă pe satisfacerea nevoilor clien ților. De asemenea este o platform ă
puternic ă de colaborare dintre sectoarele, diviziile și filialele Siemens.
Avantajul competitiv al Siemens de ținut pe pia ța global ă este compus din
următorii factori: prezen ța global ă, pozi ția de leader în tehnologie și inova ție,
cultura managerial ă, cultura resurselor umane, managementul portofoliului,
inițiativele antreprenorilae diversificate.
Siemens reu șește să clădeasc ă ”o punte” între cele dou ă provoc ări existente
pe pia ță:
creșterea productivit ății și spori rea eficien ței, mul țumită inova țiilor și noilor
tehnologii de ținute. Este vital s ă observi lucrurile din perspectiva corect ă. Pe de
o parte, este necesar s ă păstrezi o imagine de ansamblu asupra întregului lan ț al
valorii.
Fiecare angajat poate contribui la succesul corpora ției – prin cuno ștințele,
angajamentul și spiritul de pionierat de ținut. Eforturile însumate ale angaja ților,
genereaz ă valoare pe termen lung.
Portofoliul Siemens este orientat spre succesul pe termen lung, astfel
compania dore ște să răspund ă cât mai bine megatendin țelor globale : schimb ări
demografice, urbanizare, schimb ări climatice și globalizare. În acest scop,
Siemens și-a organizat la nivel interna țional activitatea în 4 sectoare: Industrie,
Sănătate, Energie, Infrastructur ă & Ora șe.

Sectorul Industrie al Siemens este cel mai mare furnizor de tehnologii pentru
gestionarea manufacturilor, transporturilor și a construc țiilor, acesta cuprinde
următoarele divizii :
Divizia Industry Automation & Drive Technologies –acoper ă produse și
soluții standard pentru industria manufacturier ă și de procesare, sisteme
complete pentru aplica ții standard și fabrici de mari dimensiuni, precum
și trenuri complet ac ționate.

57
Divizia Industry Solutions – este integratorul de sisteme și solu ții pentr u
construc ția fabricilor și poate deservi un sistem din aria sa pe întreg
ciclul de via ță de la planificare și contruc ție pân ă în stadiul de operare.

Sectorul Sănătate al Siemens este unul dintre cei mai mari furnizori de
echipamente medicale și ofer ă soluții pentru toate aspectele sistemului medical.

Divizia Imaging & IT oferă soluții de imagistic ă pentru diagnosticare
timpurie, interven ții medicale și o mai bun ă prevenire.
Divizia Workflow & Solutions furnizeaz ă soluții holistice pentru tiparele
specifice ale bolilor în domenii precum cardiologie, oncologie și
neurologie.
Divizia Diagnostics îmbog ățește paleta de oferte ale sectorului S ănătate
prin sistemele de diagnostic in -vitro, incluzând aici analizele genetice și
testele imunologice.
Sectorul Energie al Siemens este liderul mondial și cel mai mare furnizor de
produse, servicii și solu ții pentru producerea, transportul și distribu ția de
energie și pentru industria de petrol și gaze.
Divizia Energy Transmission, Distribution, Fossile & R enewable Power
(E TDFR) facilizeaz ă echipamentul de transmisie a energiei electrice de
mare tensiune și de comutare, ofer ă componente și sisteme de tensiune
medie, solu ții pentru automatizarea energiei electrice și servicii pentru
sisteme și rețele de cure nt electric, servicii pentru centrale electrice
complete și turbine cu ciclu combinat, generatoare și compresoare,
produse și solu ții care faciliteaz ă energia eolian ă.
Portofoliul diviziei Oil&Gas, Energy Service cuprinde produse și solu ții
pentru extrag erea, transportul și procesarea petrolului și gazelor, de la
compresoare și sisteme de procesare și automatizare, pân ă la modalitatea
de gestionare a apei și solu ții IT integrate.

58
Sectorul Infrastructură & Orașe: acest sector a fost înfiin țat la 1 octom brie
2011 ca urmare a importan ței strategice a proiectelor de infrastructur ă în ora șe.
Divizia Low and Medium Voltage : divizia asigur ă dotarea cu instala ții de
alimentare cu energie electric ă foarte fiabile pentru centrale
conven ționale și regenerabile p recum și substa ții compacte și inteligente
pentru re țelele de distribu ție ale centrelor aglomerate și pentru zona
rural ă; solu ții eficiente energetic pentru industria petrolului și gazelor,
industria grea.
Divizia Smart Grid oferă servicii în domeniul IT , transmisii de date,
automatizare energetic ă, electrificare feroviar ă.
Divizia Building Technologies oferă soluții de protec ție la incendiu,
sisteme de securitate, sisteme pentru automatizarea cl ădirilor, sisteme de
încălzire central ă sau termoficare, c omponente și solu ții pentru instala ții
de înc ălzire, ventila ție și condi ționare a aerului.
Divizia Railway Systems oferă o gam ă largă de solu ții începand de la
automatizarea și alimentarea cu energie electric ă a instala țiilor feroviare,
continuând cu pro ducția de material rulant și extinzându -se pân ă la
livrarea de instala ții feroviare la cheie și dezvoltarea unor concepte
moderne de service.
Divizia Mobility and Logistics oferă cele mai noi și competitive
tehnologii pentru sistemele feroviare – metrour i, trenuri suburbane,
tramvaie, locomotive, trenuri de mare vitez ă, trenuri intercity.

Siemens în România

În anul 1905 a fost fondat ă la Bucure ști "Societatea Român ă de
Electricitate SiemensSchuckert" pentru producerea de curent de înalt ă tensiune ,
urmând în 1923 "SA Industria Medico -Tehnic ă" cu sediul la Cluj, cu activitate
în domeniul electromedical. În anul 1969 a fost înfiin țat, cu sediul la Bucure ști,
"Siemens Birou de Consulta ții Tehnice", care a fost transformat în 1990 în

59
Reprezentan ța Siem ens în România. Un pas important pentru extinderea
prezen ței concernului în România îl reprezint ă formarea în octombrie 2000 a
societ ății Siemens S.R.L.
Cu o prezen ță de peste 105 de ani în România, Siemens a reu șit în tot
acest timp s ă construiasc ă un pa rteneriat stabil cu societatea româneasc ă.
În prezent Siemens num ără peste 1800 de angaja ți în România, 8
companii care reprezint ă întreg portofoliul, cu activitate în vânz ări și service,
cercetare și dezvoltare software, fabrici (4 unit ăți – 3 puncte de lucru Sibiu și 1
în Buzia ș), reu șind ca printr -o politic ă coerent ă de regionalizare s ă acopere
uniform întreaga țară. Loca ții ale companiei Siemens : Bucure ști, Cluj,
Timi șoara, Târgu Mure ș, Ploie ști, Iași, Constan ța, Oradea, Bra șov, Gala ți,
Craiova, Sibi u. SIMEA (Siemens Industrial Manufacturing, Engineering and
Applications) î și manifest ă responsabilitatea corporatist ă în spa țiul economic
prin dezvoltarea, produc ția de echipamente și sisteme electronice, în cele dou ă
puncte de lucru din Viena și Sibiu. În Sibiu42, activitatea se desf ășoară sub
forma societ ății cu r ăspundere limitat ă, SIMEA Sibiu SRL (produc ție în sistem
lohn), subordonat ă Business Unit -ului SIMEA I IA SC.
SIMEA este preocupat ă de generarea de solu ții inovatoare în domeniul
proiect ării și fabrica ției produselor electronice, a serviciilor suport în cadrul
competen țelor sale forte: dezvoltare de produs (PLM), logistic ă și produc ție
(SCM). În atingerea acestor obiective sunt permanent implica ți și cei pest e
1000 de angaja ți din Sibiu. SIME A înt ărește pozi ția Siemens în Romania,
adăugând un plus de valoare în spa țiul economic și aderând, totodat ă, la
principiile dezvolt ării durabile implementate la nivel de corpora ție.

3.2. Politica privind reducerea costurilor la Siemens

3.2.1. In troducere

Fidelizarea clien ților se traduce printr -un succes sustenabil pe pia ța
global ă. Pentru a câ știga loialitate, Siemens trebuie s ă ofere în mod continuu
produse/servicii de calitate superioar ă. Pentru a înregistra, și mai mult pentru a

60
menține c alitate superioar ă a produselor/serviciilor, procesul de îmbun ătățire a
fluxului tehnologic trebuie realizat într -un mod transparent, Siemens este
dedicat ă unei ”culturi a zero defectelor” – o cultur ă a performan ței aceasta
determin ă indetificarea într -un mod mult mai facil a produselor neconforme;
determin ă conștientizarea angaja ților asupra riscurilor, costurilor și motivarea
acestora în privin ța îmbun ătățirii calit ății muncii prestate; asigur ă transparen ța
măsurilor de îmbun ătățire a procesului. În țeleas ă în sensul strict al cuvântului,
”cultura zero defecte” pare mai mult o utopie, aceasta trebuie privit ă ca o țintă
spre care trebuie guvernat procesul de produc ție. Nimeni nu este perfect.
În cadrul Siemens, politicile privind reducerea costurilor, comp etitivitate,
productivitate sunt reunite sub umbrela programului top+. Prin aceasta în mod
sistematic, compania î și urm ărește asigurarea pozi ției de lider pe pia ță,
îmbun ătățirea performan țelor, cl ădirea unei culturi a excelen ței.
Siemens a implementat planul privind cre șterea productivit ății prin reducerea
costurilor, acesta cuprinde o serie de reduceri aferente costurilor variabile,
semi -fixe, fixe – în compara ție cu anul precedent și a costurilor variabile – în
compara ție cu modificarea de volum în t imp real. Target -ul privind
productivitatea pentru un an financiar este stabilit în urma planific ării, și se
refer ă la contribu ția pe care o au diversele m ăsuri de reducere a costurilor
asupra profitului (o deosebit ă importan ță o are raportul input/output din
procesul de produc ție).
De îndat ă ce scopurile au fost stabilite, pa șii trebuie pracur și. Etapele de
implementare (expuse in fig. nr.12) asigur ă transparen ța procesului și
eviden țiază obstacolele ap ărute.
DI 1 este reprezentat de elemente legate de d efinirea planului, DI 2 -5
cuprind ac țiunile concrete realizate. Cu cât DI este mai mare, cu atât procesul
de implementare este mai avansat dar și reducerile generate sunt mai mari.
Dacă o măsură de reducere a costurilor implementat ă are un impact direct
asupra profitului, atunci aceasta se încadreaz ă în DI 5 (este clasificat ă în
aceast ă grupă dacă are un impact permanent asupra profitului aferent
unităților comerciale, filialelor). *
6

61

Fig.nr. 12 Etapele de implementare a m ăsurilor de reducere a costu rilor
Sursa: Top+ guideline for cost -driven productivity actions; Corporate Communications; Version 2.0; March 2012

3.2.2. Productivitatea generală, concept explicat în viziunea implementării
reducerii costurilor

Creșterea productivit ății poate fi atins ă prin dou ă moduri: printr -o
reducere absolut ă a costurilor sau prin cre șterea invers propor țional ă a
costurilor, datorit ă optimiz ării procesului. Îmbun ătățirea adus ă de o UPCI se
materializeaz ă dincolo de impactul adus de sc ăderea costurilor fixe, astfel
costurile variabile trebuie s ă creasc ă invers -propor țional în raport cu produc ția.
În figura de mai jos am exemplificat modul în care politica privind reducerea
de costuri influen țează productivitatea. În cadrul figurii, reducerile se refer ă la
distribuirea costurilor fixe de -a lungul unui num ăr mai mare de unit ăți, iar
costurile totale pe unitate produs ă, descresc; productivitate bazată pe reducerea
de costuri este tradus ă prin optimizarea produsului, optimizarea procesului,
realizarea de out sourcing a anumitor procese de produc ție – toate acestea
trebuie s ă aibă ca rezultat reducerea costurilor comparativ cu anul anterior;
efectele secundare se refer ă la schimb ări structurale în cadrul portofoliului de
produse, modific ări a costurilor fixe (î n special privind costurile cu for ța de
munc ă), modific ări privind cheltuielile în avans (proiecte noi de cercetare –
dezvoltare, proiecte privind atragerea de noi clien ți), modific ări privind
cheltuielile de restructurare (privind resursele umane, relocarea produc ției).

62

Fig. nr.13 Productivitatea general ă, concept explicat în viziunea implement ării reducerilor de
costuri
Sursa: Siemens Production System @ PumaWeb; 2011

În scopul cre șterii profitabilit ății, Siemens aplic ă conceptul în form ă de V
format din cele dou ă pârghii: reducerea costurilor și creșterea vânz ărilor (a șa
cum este exemplificat grafic în fig.nr.14). Ca punct de plecare, sunt alese
valorile vânz ărilor și a costurilor din anul de referin ță (anul precedent);
reducerea costurilor presup une aplicarea urm ătorilor pa și: schimb ări structurale
în economia organiza ției/ a procesului de produc ție, optimizarea produselor
(realizarea de produse eco, cât mai inovative), reducerea costurilor privind
achizi ționarea materiilor prime și auxiliare, opt imizarea procesului de produc ție
(aplicarea principiilor Lean Management). Stimularea vânz ărilor se poate
realiza cu ajutorul strategiei de vânz ări pe pia ța actual ă, și stabilirea unei noi
strategii pentru penetrarea de noi pie țe.

63

Fig.nr 14. Strat egia de cre ștere a profitabilit ății
Sursa: Top+ guideline for cost -driven productivity actions; Version 2.0; Corporate Communications;
March, 2012

3.2.3. Solutii Siemens
1.Optimizari energetice – “Îi optimizăm pentru a ne asigura că micuța
noastră re țea rămâne stabilă și că va funcționa în parametri optimi în orice
tip de scenariu”. Micuța rețea este formată dintr -o baterie de dimensiunea
unui dulap și incinte de control dotate cu invertoare pentru conectarea
diferitelor componente la rețea. Din rându l componentelor fac parte
dispozitive de stocare și unități fotovoltaice și eoliene. Gama de
echipamente de care dispune acest laborator îi permite echipei de
specialiști să reproducă o varietate mare de rețele inteligente la o scară
redusă.

64
2. Cel mai evo luat sistem de gestionare a traficului feroviar din Europa,
prin ETCS/ ERTMS nivelul 2 – Obiectivul proiectului pilot, implementat
de Siemens SRL, este redactarea regulilor de exploatare (trafic, material
rulant, operare) pentru mediul ERTMS pentru Compania Națională de Căi
Ferate CFR S.A. Prin realizarea proiectului se urmărește verificarea
corectitudinii acestor reguli, precum și testarea utilizării în exploatare a
ETCS/ERTMS (European Train Control System/European Rail Traffic
Management System) nivelul 2 pe căile ferate din România, reprezentând
astfel un precursor al etapei de introducere la scară mai extinsă a
sistemului ERTMS nivelul 2 în România.
3. Siemens oferă soluții integrate pentru industria petrolieră – Portofoliul
tehnologic Siemens dedicat ind ustriei petroliere este într -un proces
continuu de analiză și de adaptare în raport cu cerințele pieței, atât prin
activități de cercetare și dezvoltare, cât și prin programe de analiză, de
monitorizare și de îmbunătățire continuă a proceselor clasice apli cate în
industrie.
3.2.4. One Puma Web
PUMA este instrumentul utilizat de compania
Siemens în scopul monitoriz ării reducerilor de
costuri, cre șterii vânz ărilor și optimiz ării
managementului activelor. Cu ajutorul acestui
instrument se poate analiza imp lementarea
măsurilor de reducere și cuantificare a impactului
acestora, ob ținând astfel excelen ță opera țional ă. One Puma Web reprezint ă
baza de date în care sunt cuprinse toate m ăsurile PUMA aplicate în cadrul
companiei Siemens.
Fiecare unitate de produc ție din cadrul Siemens î și define ște mai întâi
ținta profitului și apoi demareaz ă măsurile concrete pentru a o atinge. În mod
natural, ținta se poate atinge mult mai facil dac ă productivitatea unei unit ăți de
produc ție ar putea fi amplificat ă. One Puma We b ofer ă soluții în acest sens:

65
ajută o unitate de produc ție să își realizeze trageturile privind productivitatea,
pe de alt ă parte ofer ă o imagine la nivel global, privind m ăsurile ce sunt
implementate în alte unit ăți de produc ție/ filiale din cadrul Sieme ns.

Impactul asupra profitului, se m ăsoară prin urm ătoarele pârghii de ac țiune:

Măsuri de reducere a costurilor (Cost Reduction Measures – CRM) acestea se
divid în:
Value Added Measures (VAM) cuprind reduceri ale opera țiilor cu
valoare ad ăugată, acestea se manifest ă prin îmbun ătățirea
procesului și implicit cre șterea profitabilit ății (ex.reducerea
timpului în procesul de fabrica ție al unui produs, optimizarea
numărului de salaria ți)
3 Material Cost Productivity (MCP) cuprinde m ăsuri de reducer e
cantitativ ă a costurilor directe aferente materialelor sau costurile
vânz ării materialelor, datorit ă îmbun ătățirii procesului fie intern –
în cadrul firmei, sau extern la furnizor (ex. standardizare,
reducerea variantelor, înlocuirea unui material mai sc ump cu unul
mai ieftin)
Purchase Price Change (PPC) curpinde m ăsuri legate de calculul
privind modificarea pre țurilor materialelor (ex. un material poate
fi achizi ționat mai ieftin în anul N fa ță de anul N -1)
Cost Reduction Indirec t (CRI) cuprinde m ăsuri indirecte de
reducere a costurilor fa ță de anul anterior (ex. reducerea costurilor
cu papet ăria, cu transportul)

Măsuri de stimulare a vânzărilor (Sales Stimulating Measures – SSM) acestea
se divid în:
Sales Stimulating Projec ts (SSP) cuprinde o serie de proiecte
demarate în scopul cre șterii vânz ărilor (ex.penetrarea unor noi

66
piețe, îmbun ătățirea gamei de produse/servicii, g ăsirea de noi
canale de distribu ție)

Măsuri de management al activelor (Asset Management Measures –
AMM) acestea se manifest ă prin reducerea activelor comerciale în
compara ție cu anul anterior (ex.reducerea activelor fixe, reducerea
crean țelor de încasat, cre șterea lichidit ăților )

Alte măsuri (Non – Quantified Actions – NQA) cuprind m ăsuri ce nu pot
fi cuantificate în bani, acestea nu au un impact direct asupra profitului

Punctele cheie implicate în utilizarea PUMA și analizarea rezultatelor
generate de o m ăsură PUMA, sunt legate de urm ătoarele aspecte:
productivitatea se raporteaz ă întotdeauna la rezultatele ob ținute în anul anterior
(se analizeaz ă cât de mult am economisit fa ță de anul anterior), m ăsurile se
calculeaz ă doar pentru 1 an de zile, în fiecare lun ă se realizeaz ă diverse evalu ări
pentru a analiza impactul acestora asupra procesului, du pă 1 an de zile, chiar
dacă măsura î și mai exercit ă efectele, aceasta nu mai este clasificat ă drept
PUMA; eficacitatea EBIT este condi ția sine qua non pentru ca o m ăsură să fie
considerat ă PUMA, aceasta trebuie s ă aibă un impact real și permanent asupra
îmbunătățirii EBIT și acest lucru s ă poată fi eviden țiat în contabilitate,
îmbun ătățirile de proces sunt clasificate drept NQM; evitarea dublei
înregistrări , astfel m ăsurile trebuie s ă fie implementate, auditate și controlate în
unitatea în care s -a generat .
Măsurile privind cre șterea productivit ății prin reducerea costurilor
trebuie s ă genereze o îmbun ătățire permanent ă (efectul se materializeaz ă cel
puțin 3 ani ) a profitului; mai jos câteva exemple privind diferen ța dintre
măsurile temporare și măsurile permanente.

Măsuri temporare (One -time effects) : Măsuri permanente :

67
-reciclarea materialelor -îmbun ătățiri în procesul de
producție
-reducerea primei pentru o perioad ă -achizi ționarea de materiale mai
ieftine de 1 an -fuziunea unor filiale pentru
reducerea unor posturi
-amânarea cheltuielilor pentru urm ătorul an financiar

An1 An2 An3 An4 An1 An2 An3
An4

68
Concluzii și propuneri

Prin politica acerb ă de țintire a costurilor, Siemens (în p articular filiala
SIMEA) î și îmbun ătățește pozi ția pe pia ță, reușind astfel s ă depășească concuren ța
sectorial ă. Cele patru m ăsuri analizate anterior, au avut un efect asupra reducerii
costurilor în valoare de 141.444 €, valoare ce se scade din valoarea în casărilor
pentru anul în curs. Men ționez faptul c ă SIMEA de ține în portofoliul s ău o serie de
măsuri de acest gen, pentru o imagine de ansamblu a acestora vezi Anexa 1.
”Eforturile” depuse de SIMEA în scopul cre șterii productivit ății se
înregistreaz ă în cadrul programului de reducere de costuri – PUMA, cu ajutorul
acestui instrument compania mam ă (Siemens AG Österreich) monitorizeaz ă
măsurile implementate și realizeaz ă o evaluare a lor.
Din punctul meu de vedere, SIMEA ar trebui s ă investeasc ă mai mult în
primul rând pe partea de cercetare – dezvoltare, în scopul form ării resursei umane
în acord cu principiile conceptului de Lean Management; pe de alt ă parte exist ă
diverse bariere ( de exemplu de oridin cultural, opera țional) ce împiedic ă aplicarea
cu su cces a normelor/ standardelor stabilite la nivel global de compania mam ă
Siemens AG. Fluidizarea și eficientizarea procesului de produc ție fiind condi ția
sine qua non pentru atingerea punctului optim al dezvolt ării filialei. Rentabilitatea
capitalului inve stit este influen țată direct propor țional de m ăsurile PUMA analizate
anterior.
Pe de alt ă parte, consider c ă SIMEA ar putea investi mai mult în organizarea
produc ției (managementul priorit ăților) pentru a elimina timpii mor ți din produc ție,
costurile cu întârzierile la livr ări, costurile cu produsele neconforme (din punct de
vedere al calit ății) ce trebuie reparate sau rebutate, și astfel acestea ajungând s ă nu
mai poat ă fi vâdute.
În cadrul procesului de management al priorit ăților (cuprinde management ul
comenzilor ce trebuie produse și livrate la client) , din punctul meu de vedere cred
că ar trebui s ă se aplice teoria costului de oportunitate și a principiului utilizat de
piața de capital în privin ța cot ării titlurilor de valoare (realizarea echilibr ului dintre
cerere și ofert ă) astfel comenzile s ă fie expuse pe un ”tablou de tranzac ționare” în
care se poate urm ări în timp real ciclul de produc ție parcurs de fiecare produs și
mai mult se poate vedea cât de urgent ă este pentru client comanda în cauz ă; prin
aceasta se elimin ă timpii mor ți din cadrul fluxului de produc ție; se poate eviden ția
mult mai clar priorit ățile comenzilor (sunt cazuri în care cu acelea și resurse –

69
oameni, ma șini, materiale, timp etc – trebuie realizate mai multe comenzi în acela și
timp, ceea ce este imposibil), eviden țierea volatilit ății comenzilor, for ța de munc ă
va fi mai bine utilizat ă, costurile variabile se vor reduce.
Așa cum am amintit în curpinsul acestui studiu, pentru Siemens fidelizarea
clien ților se traduce printr -un succes sustenabil pe pia ța global ă. Pentru a câ știga
loialitate, Siemens trebuie s ă ofere în mod continuu produse/servicii de calitate
superioar ă. Pentru a înregistra, și mai mult pentru a men ține calitate superioar ă a
produselor/serviciilor, procesul de îmbun ătățire a fluxului tehnologic trebuie
realizat într -un mod transparent, Siemens este dedicat ă unei ”culturi a zero
defectelor” , prin m ăsura expus ă anterior cred c ă SIMEA poate s ă își diminueze
neconformit ățile din cadrul procesului de produc ție.
Datorită celor trei valori ( responsabilitate, excelen ță, inova ție) stabilite
pentru conduita de afaceri, Siemens reu șește să ating ă performan țe de vârf pe pia ța
global ă a tehnologiilor. Promovând eficien ța energetic ă și creșterea profitabilit ății,
Siemens oferă clien ților s ăi solu ții de ultim ă gerena ție.
Portofoliul Siemens este orientat spre succesul pe termen lung, astfel
compania dore ște să răspund ă cât mai bine megatendin țelor globale : schimb ări
demografice, urbanizare, schimb ări climatice și globaliz are.
Strategia de expansiune a firmei Siemens se axeaz ă pe cei trei piloni
(focalizarea pe pie țele a c ăror cre ștere este bazat ă pe inova ție, proximitate fa ță de
clien ți, utilizarea ”puterii Siemens” ) – prin aceasta firma înregistreaz ă economii de
scară acestea fiind argumentele pentru aplicarea metodelor strategice men ționate
anterior – integrare vertical ă, orizontal ă, diversificare. Siemens a aplicat aceste
laturi ale strategiilor de cre ștere, devenind un adev ărat performer, extinzându -și
astfel portofol iul de afaceri pe întreg globul.
Tranzi ția la economia uman ă a determinat schimbarea de paradigm ă în ceea
ce prive ște abordarea cre șterii eficien ței și expansiunii organiza ției.
Privind problema din alt punct de vedere, sunt de p ărere c ă, dezvoltare a durabil ă a
firmei trebuie s ă fie reflectat ă în special la nivelul shop floor (în produc ție), prin
eliminarea cât de mult posibil a activit ăților ce genereaz ă pierderi de orice fel.
Dacă dorim s ă cântărim aceste pierderi, pe termen scurt balan ța nu inclin ă prea
mult, dar pe termen lung, costurile sunt mari.
Atingerea perfec țiunii în sistemul de produc ție (zero întreruperi, zero
incidente, zero defecte, zero stocuri) din punctul meu de vedere este mai mult o
utopie, deoarece inevitabil în cadrul fluxului tehnologic acestea apar, dar efectele

70
pot fi catalizate prin implementarea cu rigurozitate a principiilor Lean
Manufacturing/Lean Management.
Abordarea Lean Manufacturing este mai mult o ”strategie de supravie țuire în
deșert” dac ă firma se limiteaz ă în implementarea acesteia doar la nivelul
produc ției. Firma trebuie s ă își lărgeasc ă orizontul și să introduc ă abordarea lean la
toate nivelele pentru a maximiza valorea ac ționarilor.
În viziune personal ă, conceptul Lean Management poate fi exprimat sub fo rmula
următoare:

limC + limR + limM = Max(W)
C→∞ R→0 M →∞
Unde C= costuri, R = resurse, W = productivitate, M = (muda) poluare/de șeuri

În viziune personal ă, consider c ă firma trebuie s ă acționeze pe pia ță sub
aceste constrângeri, pentru a genera productivitate maxim ă.
Lumea contemporan ă trăiește un paradox continuu. Progresul atins ast ăzi a
adus cu sine avantajele tehnologiei, pe de o parte, iar pe de alt ă parte, a produs
efecte secundar e care nu fuseser ă anticipate. De aceea, economia este privit ă ca un
organism viu, ca parte organic ă a societ ății omene ști ce trebuie s ă se afle în
compatibilitate direct ă cu mediul natural și cu cel institu țional.

71
Bibliografie
1. A.G. Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 141. Y.
Bernard, J.C. Colli, Vocabular economic și financiar, Ed. Humanitas,
București, 1994,
2. Paul Hayne, op. cit.,
3. Paul Wannacott, Ronald Wannacot, Economics, Mc Graw Hill Co., New
York
4. R. Vrănceanu, Mare Guit, Op. cit
5. Economie, Ediția a șaptea, Ed. Economică, București, 2005,
6. 6 C.R. Mc Connell, S.L. Brune, Microeconomics, New York, Mc Graw -Hill,
Publishing Comany,1990
7. J. Lecaillon, Analyse microeconomique, Paris, Cujas, 1982
8. Fudului P., Microeconomie. Postinițial și Master. Ed. Hiroyuki, 1997
9. Constantin Popescu, Cristina Burghelea; Sănătatea economiei ca organism
viu, articol din cadrul publicației: Economie teoretică și aplicată, Vol.XVII,
nr.2
10. Taiichi Ohno (1912 -1990)
11. Lanțul valorii
12. Mihail Țîțu, Viorel Bucur, George Bălan, Economia organizațiilor
industriale moderne; Ed.Universității ”Lucian Blaga”; Sibiu; 2008
13. Abordări moderne în managementul și economia organizației, Ovidiu
Nicolescu, Mihai Pricop, Ioan Vasilescu, Io n Verboncu, Vol.4 ,
Ed.Economică; București; 2003
14. Microeconomie , Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de
Științe Economice, Centrul de Doctorat în Economie, Prof.univ.dr. Dan
Popescu, 2007m pag.106
15. Competitivitate și costuri, Ștefan Nedele a, Ed. ASE, București, 2003
16. Economie industrială, Corneliu Russu, Ed. Economică, București,2003
17. Business economics and managerial decision making, Trefor Jones,
Manchester School of Management , 2004, Ed.John Whiley and Sons Ltd,
England
18. Sisteme stra tegice ale întreprinderii, Constantin Bărbulescu, Ed.
Economică, 1999, București

72
19. Business economics and managerial decision making, Trefor Jones,
Manchester School of Management , 2004, Ed.John Whiley and Sons Ltd,
England
20. Extras din Politica firmei Siem ens , 2012

Surse electronice:

21. ww.wikipedia.com

22. www.mbaecon.wikispaces.com

23. www.intranet.siemens.com

24. www.siemens.com

25. www.siemens.com/answers/cee/ro

26. www. w5.siemens.com/web/ro/ro/corporat e/portal/Presa/Documents/Revista%20SiemensRO%20
nr2.pdf