Sociologia Critica A.touraine [605397]

SOCIOLOGIA CRITICĂ ȘI ACȚIUNEA SOCIALĂ

A. Touraine (n. 1925) și -a dezvoltat teoria privind acționalismul și intervenția
sociologică după ce în anii 60 – 70 a fost preocupat de sociologia muncii. Traite de
sociologie du travail (1964, coord . G. Friedman).
Debutul lui A. T. a avut loc în 1955 cînd a întreprins cercetări de sociologie
industrială. Atunci ajungea la concluzia că putem vorbi de o evoluție a muncii astfel:
Faza A : caracterizată de munca profesională în care lucrătorul își aleg e uneltele,
metodele și gesturile, fiind astfel independent funcțional; Faza B :
caracterizată prin trecerea la munca la bandă;
Faza C : caracterizată de trecerea de la producția materială la supraveghere, control,
întreținere.
Aceste trei faze reflectă și o imagine a raporturilor sociale precum și o evoluție de la
societatea industrială la cea post -industrială. Munca și societatea depășesc simplele
raporturi salariale. Munca trimite în același timp la:
• situația materială – caracterizată de starea forțelor productive;
• sistemul economic – caracterizat prin forme de producție repartiție și consum;
• inovație și controlul acesteia – dintre cele trei enumerate aceasta (inovația și
controlul acesteia) este cea mai importantă.
În general munca desemnează un ansamblu de relații care produc societatea, iar
modul cum este organizată intreprinderea este o reflectare a sistemului economic și
social. De altfel o anchetă efectuată în Franța în 64 – 65 asupra sindicalismului a
confirmat i ntuițiile lui A. T. . S-au identificat în urma anchetei mai multe tipuri de
sindicalism:
• sindicalismul unei meserii anume;
• sindicalismul de clasă (specific muncii la bandă); • sindicalismul negocierii
contractuale;
• sindicalismul gestionar.
(ultimile do uă fiind expresia tendinței de participare la decizie la nivel de
intreprindere și chiar la nivel național)
Din aceste precizări se intrevede un anumit cadru practic intervenționist care
justifică practica îmbinării societății industriale cu acțiunea soci ală. De aceea sub aspect
istoric este conceput ca fiind capacitatea unei societăți de a -și actualiza munca și
rezultatele ei pentru a da un sens acțiunii istorice. În general, pentru autorul francez,
sociologia este știința acțiunii sociale, iar cunoaștere a acestei acțiuni înseamnă
răspunsul la întrebarea „care este semnificația socială a acțiunii istorice?”
Nu trebuie însă considerat că sociologia este o intrepretare a istoriei pentru că
acțiunea socială nu există decît dacă:
1. este orientată spre anumite scopuri (nu neapărat intuite rațional);
2. dacă actorul este plasat în sisteme de relații sociale;
3. dacă interacțiunea devine comunicare datorită folosirii unor sisteme simbolice
(limbajul).

A. T. nuanțează noțiunea de acțiune socială așa cum apărea la T. P arsons. Astfel
sensul acțiunii sociale nu este doar adaptarea actorului la un sistem de norme, nu este
doar o conduită socială coordonată de valori culturale și sociale. Aceste valori nu trebuie
considerate imuabile, ci vor fi și ele explicate nu doar stab ilite. În acest sens acțiunea
socială nu este doar un răspuns la o situație ci este și o creație, o inovație, o atribuire de
sens.
Aprofundarea teoretică a unei sociologii a acțiunii9 o va face A. T. în Producerea
societății (1973). În sensul acestei prod uceri (actualizări) a societății A. T. identifică
istoricitatea (acțiunea exercitată de către societate asupra practicilor sociale și culturale).
Istoricitatea are trei dimensiuni:
1. cunoașterea – prin care avem o imagine a lumii, a relațiilor sociale dar ș i a non –
socialului;
2. procesul de acumulare – prin care o parte a produsului consumabil este păstrat și
investit în „opere” care poartă amprenta modelului cultural;
Observație : în societățile cu o slabă istoricitate (cu o slabă capacitate de acțiune asupra
lor înșile) folosirea resurselor acumulate nu e direct productivă ca și în societățile
industriale.
3. modelul cultural – prin care societatea acționează asupra ei înșiși în mod creator.
Observație : în societîțile industriale, cu o istoricitate puternică, creativitatea este
predominant practică, iar în societățile cu o istoricitate slabă creativitatea este
abstaractă, meta -socială, sau perceputî ca și logos .
Complexitatea acestor trei dimensiuni ne face să nu confundăm istoricitatea cu
reflexia societății asupra ei înșiși, sau cu o ideologie a schimbării sociale, ci, mai
degrabă, ne dă o informație a influenței pe care istoricitatea o are asupra practicii sociale
(sistemul de acțiune istotică – SAI).
SAI este rezultatul acțiunii istoricității după trei serii de opoziții:
1. MIȘCARE – ORDINE procesul prin care mișcarea socială trece în ordine socială
(tipuri de societate);
2. ORIENTĂRI – RESURSE acțiunile umane sunt divizate în două direcții: se cere
înlocuirea vechilor modele care puneau accent pe dihotomiil e natură – cultură
sau corp – spirit etc, cu o nouă reflexie care pleacă de la analiza informațiilor, a
comunicării și a sistemelor, în general;
3. CULTURĂ – SOCIETATE

A. T. intersectează aceste opoziții într -o schemă sugestivă generic SAI, care leagă
istoricitatea de funcționatrea societății prin combinarea celor trei cupluri de mai sus.

9 Opt maniere de a te debarasa de sociologia acțiunii (A. Touraine Le retour de l’acteur , Paris, 1984) 1.
Evaluarea unei situații sau conduite sociale printr -un principiu definit ca fiind non -social.
2. Reducerea unei relații sociale la o simplă interacțiune.
3. Separarea sistemului de actori.
4. Acordarea de importanță (mai mare sau mai mică) categoriilor de fapte sociale (economice, politice,
ideologice …).
5. A vorbi despre valori.

6. Considerarea societății ca discurs al clasei conducătoare.
7. Considerarea claselor sociale drept personaje centrale ale istoriei.
8. Confundarea structurii și schimbării într -o filosofie a evoluției.

MIȘCARE ORDINE

ORIENTĂRI

RESURSE

Modelul cultural indică recunoașterea unei anumite forme de creativitate care
antrenează societatea și chiar utilizarea resurselor. Modelul cultural este mișcare și nu
ordine, este orientare și nu resurse, este cultură și nu societate.
Mobilizare – se referă la faptul că mișcarea societală are un conținut prin punerea
resurselor sociale în serviciul unui model cultural (un eori modelul cultural trimite chiar
la organizarea muncii).
Ierarhizarea – este necesară oricărui sistem social și, deși vizează clasele,
stratificarea nu se reduce la ele ci este mai degrabă, o viziune de ansamblu asupra
organizării care face parte dintr -un sistem de analiză și trimite la distribuirea resurselor.
În sfîrșit istoricitatea recomandă ca și principiu de repartiție un mod de consum, o
definire a nevoilor , definire care este un element cultural dar non -social, punînd în
lumină resursele și nu o rientările și fiind complementară ierarhizării.
Schema de mai sus, spune A. T. „nu descrie funcționarea unei societăți, ci mai
degrabă orientările sociale și culturale prin care o stare a istoricității controlează și
dirijează practica socială”.
SAI coma ndă organizarea socială și în același timp reflectă un mod de activitate
economică.
Toate elementele amintite pot fi înglobate într -o diagramă totală care exprimă
paradigma de gîndire a lui A. T. Production de la societe (1973).

Model cultural Ierarhizare
Mobilizare Nevoi

Organizare Producție Model cultural Mobilizare

Repartiție Consum Nevoi Ierarhizare

Organizare socială
În această schemă se observă că modelul cultural va asigura comunicarea de sus
în jos, și va defini modul cum se impune istoricitatea asupra practicii în general.
La rîndul ei acumularea asigură mișcarea de jos în sus, de la activitate la
istoricitate. „Acumularea asigură trecerea de la activitatea economică la istoricitate și
mai precis la modelul cultural care comandă practica socială.” A. T. spune că există
diverse tipuri de acumulare:
1. acumulare de mijloace de producție directe (pămînt, animale, forță de muncă
etc);
2. acumulare de mijloace de schimb care se situează la nivelul repartiției produsului
(bani, acțiuni etc);
3. acumularea dată de organizare a producției (evoluția fabricilor, instituțiilor spre
profit);
4. acumularea dată de capacitatea de a crea muncă (cunoașterea științifică).
Istoricitate

Mod de cunoa
ș
tere
Acumulare Model cultural
Activit
ăț
i
economice
Clase
sociale

SAI

Interesant este că activitatea economică și SAI pot fi privite într -o interacțiune
complexă rezultînd patru combinații posibile.

P – producție Mc – model cultural
O – organizare M – mobilizare
R – repartiție H – ierarhizare
C – consum B – nevoi

mișcare ordine mișcare ordine mișcare ordine mișcare ordine
orientări
resurse

Lectura acestor configurații este foarte simplă. De exemplu:
I – modelul cultural este reflectarea unei creativități practice namifestată prin progres
științific și tehnic, deci direct prin activități productive.
IV – Mc este prea puțin practic.
Cele patru configurații corespund la patru tipuri ideale de societăți:
I – societăti programate (post -industriale)
• este prioritară acumularea cunoașterii, educația, cerc etarea, informația în mod
prioritar.
II – societăți industriale
• acumalarea privește organizarea muncii și mobilizarea; capitalul industrial îl
reprezintă banii care sunt investiți în unități productive, în transformarea
condițiilor de muncă etc.
III – societăți mercantile
• acumularea se referă la repartizare și ierarhizare; banii sunt concentrați pentru a
organiza, a concentra schimburile comerciale.
IV – societăți agrare
• nivelul de acumulare este scăzut și privește consumul, în general.

În schema gen rerală a lui A. T. se observă clasele sociale ca elemente foarte
importante pentru că raporturile între clase privesc lupta pentru controlul istoricității. În
general, „clasa conducătoare se identifică cu istoricitatea” și de aceea devine dominantă
fiind c onstînsă de a impune ordinea și mecanismele de apărare a le societății. Clasa
dominată va accepta conducerea dar își va rezerva dreptul de a se opune la tot ceea ce
îi îngrădește libertatea. Astfel, putem vorbi despre conflictele de clasă care au crescut
în tensiune de -a lungul istoriei pînă azi la mișcările sociale moderne (conduse de
muncitori, clase sindicale etc). Aceste mișcări sociale au reprezentat un punct de mazim
interes pentru A. T. , unul din teoreticieii evenimentelor din mai 1968 de la Paris.
Pentru A. T. orice mișcare socială trebuie considerată ca fiind combinarea unui
principiu de identitate (în numele cui ne luptăm), a unui principiu de opoziție (împotriva P

Mc R

H
O

Mc C

H
R

Mc P

H
C

Mc O

H
M

O B

C H

P B

R M

C B

O M

R B

P

cui ne luptăm?) și a uni principiu de totalitate (miza societală, în general). ( La vo ix et le
regard -1978)
De asemenea orice mișcare socială produce o ideologie (ca reprezentare a
raporturilor sale sociale) și o utopie (prin care ea se identifică cu miza luptei, cu
istoricitatea însăși). A. T. este partizanul ideii că sociologul poate av ea un rol important
nu prin faptul că se impune omului politic, ci pentru că poate impune orientări politice,
pentru că el poate identifica formele acțiunii sociale și adevărații actori ai sistemului.
Se poate defini o adevărată teorie a intervenției soci ologice ; iar această
intervenție sociologică rezidă în trei principii importante:
1. studierea unui grup de participanți activi, dintr -o acțiune colectivă, pe o perioadă
mai lungă și considerarea acestui grup ca făcînd parte dintr -o mișcare socială reală:
grupul nu este centrat asupra lui însuși ci asupra acțiunii colective la care participă
membrii ei.
2. stimularea „auto -analizei” mișcării sociale respective. Considerînd membrii
grupului nu ca obiecte ale unui studiu ci ca purtătorii sensului acțiunii lor ( „degajat dfe
presiuni ideologice sau politice”).
3. elaborarea de ipoteze asupra nivelului cel mai ridicat la care poate ajunge
acțiunea considerată. Sociologul va avea două sarcini principale: a) a încuraja „auto –
analiza” grupului și
b) a suscita „conver sia acestuia” (sau aderarea la principii, ipoteze etc viabile, care aduc
un plus de inteligibilitate sau pertinență).
După această conversie grupul revine la acțiune:
acțiune → autoanaliză → conversie → acțiune

Astfel de analize au fost consacrate de A. T. :
grevei studenților din 1976 mișării anti –
nucleară din Franța mișcări: feministe,
sindicale, muncitorești.