Școala Doctorală de Arhitectură [605221]

1

Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu – București
Școala Doctorală de Arhitectură

TEZA DE DOCTORAT

Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine –
București (1908 – 1948)

Conducător de doctorat
Prof.dr.arh. Ana Maria ZAHARIADE

Doctorand: [anonimizat]

2

Introducere

Congresul Internațional al Locuirii, desfășurat la Viena între 30 Mai și 3 Iunie 1910, a
întrunit o mie de delegați din peste cincisprezece țări, printre care Austro-Ungaria, Belgia,
Franța, Germania, Marea Britanie și State Unite. România era reprezentată de Doctorul Ioan
Costinescu, unul dintre cei mai importanți medici ai Bucureștiului, și de George Moroianu,
atașatul comercial al României pe lângă Germania și Austro-Ungaria. De-a lungul Congresului,
delegații, cu excepția celor americani, au militat pentru o politică intervenționistă în vederea
îmbunătățirii condițiilor de locuire ale claselor muncitoare. Mai mult, delegații primeau cu
entuziasm prezentarea principiilor orașului-grădină, susținute la Congres de către Raymond
Unwin, arhitectul unor dintre primele proiecte de acest fel din Europa, constând în planificarea
coerentă a terenului și în proiectarea locuințelor individuale. Totodată, aceștia respingeau soluția
locuințelor colective, considerându-le neigienice, mai scumpe decât locuințele individuale și
improprii dezvoltării vieții adecvate de familie.1 Prezența oficialilor români demonstra atât
dorința lor de a fi în contact cu evoluția ideilor și a practicilor internaționale, cât și intenția
acestora de a exprima progresul pe care Bucureștiul îl realizase în acest domeniu.
Prezentarea delegatul român la acest Congres, Doctorul Ioan Costinescu, membru al
Consiliului Comunal și, ulterior, primar al Bucureștiului, s-a concentrat pe scopurile Societății
Comunale pentru Locuințe Ieftine,2 compania municipală care își asuma implementarea reformei
locuirii în București.3 Prin înființarea acestei Societăți, Consiliul Comunal lansa primul program
coerent de construire a locuințelor pentru clasele muncitoare din istoria Bucureștiului. Societatea
își propunea demolarea clădirilor neigienice din oraș, înlocuirea lor cu case construite din
materiale rezistente și distribuirea lor populației vulnerabilă social. Prezența lui Costinescu, în
primul rând în calitate de medic, semnifica importanța acestei categorii profesionale în inițiativa

1 Henry R. Aldridge, „The Cottage versus the Block”, și Raymond Unwin „Recommendations for lessening the cost
of improved dwellings, as to plan, construction and building material” în „Bericht über den IX. Internationalen
wohnungskongress, Wien, 30 mai bis 3. juni 1910, hrsg. von Bureau des Kongresses“, [„Raport privitor la cel de-al
nouălea Congres Internațional al Locuirii, Viena 30 Mai – 3 Iunie 1910, publicat de Biroul Congresului”], Wien:
Zentralstelle für wohnungsreform in Österreich, 1911, p. 706 – 707, respectiv p. 744 – 749
2 Denumirea originală era “Eftine”
3 Dr. Ion Costinescu „Les habitation a bon marche en Roumanie,” în „Bericht…“, p. 1000 – 1006

3
de îmbunătățire a condițiilor de locuire. Întorcându-se în București a doua zi după Congres,
Costinescu prezenta primarului și consilierilor comunali concluziile delegaților și lucra împreună
cu aceștia la statutele Societății.4 Înființarea Societății Comunale venea după un deceniu de
experimente și încercări de îmbunătățire a condițiilor de locuire, timp în care reformatorii români
au încercat să limiteze impactul negativ al industrializării în mediul urban. La capătul acestui
deceniu, autoritățile române, atât la nivel național, cât și la nivel local, concluzionau că modelul
de locuire pentru clasele muncitoare era unul asemănător celui prezentat de reformatorii
occidentali, bazat pe locuința unifamilială, considerat potrivită pentru stilul de viață românesc.
Societatea Comunală fusese înființată cu doar două săptămâni înainte de începerea
Congresului și își propunea îmbunătățirea condițiilor de locuire ale claselor muncitoare prin
construirea de locuințe. Reformatorii români, precum medicul Costinescu, consilierul Ion
Procopie Dumitrescu și primarul Vintilă Brătianu, au adoptat acest intervenționism municipal
drept răspuns la creșterea rapidă a populației și la industrializarea capitalei. Ca membru al
Consiliului de Administrație de-a lungul întregii activități a Societății, Costinescu a supervizat
construirea a peste trei mii de locuințe pe terenurile Societății. În plus, Societatea Comunală a
construit alte o mie de locuințe pe terenuri private. În total, aceste aproximativ patru mii de
locuințe adăposteau peste 16.000 de locuitori și au fost construite în douăzeci și cinci de cartiere
atent planificate, pe care reformatorii le-au denumit parcelări.
Gruparea locuințelor în parcelări, situate în jurul centrului orașului și integrate cu grijă în
țesutul urban, a reprezentat principala activitate a Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine și
a fost inspirată, parțial, de principiile orașului – grădină. Fiecare dintre aceste parcelări era dotată
cu facilități publice moderne precum electricitate, canalizare, străzi și trotuare pavate cu piatră și
asfalt. Treptat, parcelarea de case înconjurate de grădină, aflate în deplină proprietate a
beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureștiului. Încă din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, investitorii publici și privați din București și-au îndreptat atenția către
acest nou model de dezvoltare urbană. Comanditarii au ales fie să construiască vile individuale în
aceste parcelări, fie să parceleze terenul și să vândă loturile beneficiarilor care și-au construit
ulterior locuințele în funcție de propriile preferințe. Nici parcelarea, nici locuințele-tip nu
reprezentau inovații, întrucât Bucureștiul cunoscuse deja proiecte de acest fel. Legea

4 Consiliul Comunal al Capitalei, „Ședința extraordinară de la 4 Iunie 1910”, în Monitorul Comunal , anul XXIV –
No. 32, Duminică, 15 August 1910

4
administrativă de la 1894 prevedea construirea de locuințe-tip în mediul sătesc, și o fabrică din
București chiar construise, în 1897, primele locuințe de acest fel. Avântul pe care le luaseră
aceste parcelări a determinat adoptarea unei legi de mărginire a orașului, în 1895, care urmărea
să stopeze proiectarea lor dincolo de limitele nou-trasate ale orașului. Simultan, reformatorii și-a
îndreptat atenția și către orașul-grădină, o inițiativă care ilustra capacitatea autorități publice de a
privi dincolo de simpla lotizare a unui teren și de vânzarea loturilor și a îndrepta această tehnică
urbană spre îndeplinirea unor scopuri sociale.
Orașul-grădină provenea din ideile socialiste și utopice ale secolului al XIX-lea din
Marea Britanie, Franța și Germania și s-a răspândit cu rapiditate la începutul secolului al XX-lea,
influențând planificarea urbană în Europa și în Statele Unite. Promotorii orașului-grădină
propuneau un nou tip de abordare a problemei locuirii care consta în planificarea atentă a
terenului, dotarea cu lucrări publice, construirea de locuințe individuale și mai presus,
îndeplinirea scopurilor sociale de a oferi locuitorilor un standard mai bun de locuire. De-a lungul
secolului al XX-lea, rădăcinile socialiste ale ideilor orașului-grădină au fost uitate, în timp ce
principiile sale de planificare au dobândit sensuri diferite și au influențat noi viziuni asupra unui
standard de viață mai bun. În cele mai multe cazuri, proiectele influențate de aceste principii au
reprezentat idealurile unei elite politice și ale unei birocrații de stat, expresii ale autorității locale
și naționale.
În Europa Centrală și de Est, modelul orașului-grădină a fost adoptat pentru prima dată în
Polonia și Ungaria și, foarte rapid, a devenit o parte importantă a reformei locuirii din România.
În aceste trei cazuri, influențele orașului-grădină s-au manifestat printr-o planificare riguroasă a
terenului, prin proiectarea locuințelor individuale și prin integrarea atentă a naturii în compoziția
urbanistică. Fiecare dintre aceste inițiative prezintă particularități arhitecturale semnificative,
influențate de tradițiile țărilor în care au fost adoptate. În Polonia, la acea dată partea Prusiei,
primul proiect datează din 1905 și reprezintă investiția unei întreprinderi miniere germane, cu
scopul asigurării unor condiții de locuire adecvate muncitorilor lângă Katowice.5 În Ungaria,
ansamblul rezidențial Wekerle, construit între anii 1908 și 1923 pentru angajații Ministerului de
Finanțe, a fost conceput în stil național maghiar, simbolizând idealurile naționale pe care Ungaria

5 Dorota Wlodarczyk, Rediscovering garden city principles and applying them in new neighborhoods – the Suchy
Dwor area in Gdynia, Poland , în ed. Lars Rydén, „Building and Re-Building Sustainable Communities”: Baltic
University Press, 2003

5
le urmărea în acea perioadă (fig. 1-2).6 Diferențele dintre cele două proiecte atât în ceea ce
privește intențiile, cât și modalitățile de punere în practică denotă interesele diferite ale
investitorilor și antiteza cu ideile de comunitate autonomă ale promotorilor orașului-grădină.
În București, primele parcelări au fost destinate elitei politice și economice, însă, curând,
reformatorii urbani și sociali au plasat aceste principii în centrul gândirii lor despre locuirea
pentru clasele muncitoare. Împreună cu bulevardele și alte proiecte inspirate de arhitectura
franceză, parcelările au fost considerate oaze de civilizație în București. În contrast cu acestea,
muncitorii locuiau în condițiile mult mai grele, nevoiți să supraaglomereze locuințele de la
periferia orașului. Spre această periferie și-au îndreptat atenția reformatorii, care considerau acest
tip de locuire neigienic și periculos pentru sănătatea întregului oraș. Demolarea acestor locuințe
și relocarea familiilor muncitorilor în locuințe sănătoase, înconjurate de grădină, expuse
permanent la aer și lumină a avut la bază necesitatea de protejare împotriva aerului viciat care
încuraja răspândirea tuberculozei. Succesul acestei reforme ar fi indicat capacitatea statului de a-
și extinde proiectul politic către clasele muncitoare.
Măsurile împotriva tuberculozei și influența discretă a principiilor orașului-grădină s-au
împletit, în București, cu căutările unui nou stil arhitectural, denumit de inițiatorii săi național,
sau neo-românesc . Locuința individuală, înconjurată de o mică grădină, promova un tip ideal de
familie, care, deși mutată din mediul rural în cel urban, trebuia să conserve valorile tradiționale
românești și să garanteze, astfel, continuitatea națiunii. De dimensiuni mici datorate limitărilor
economice, locuința individuală reprezenta spațiul familiei industriale, moderne, compusă din
soț, soție și copii, în contrast cu familia extinsă care caracteriza mediul rural. Standardizarea
producției acestor locuințe urmărea multiplicarea lor pe scară largă, fapt ce contravenea unicității
promovate de stilul neo-românesc. Astfel, arhitecții caselor s-au văzut nevoiți să limiteze
utilizarea ornamentelor bogate, caracteristice vilelor, în încercarea de a reduce prețul locuințelor.
Între 1911 și 1916, Societatea Comunală construise deja paisprezece parcelări având la
bază intenția reformatorilor de a preveni răspândirea tuberculozei, principiile orașului-grădină și
stilul neo-românesc, iar, până la desființarea ei, numărul lor crescuse la douăzeci și cinci (fig.3).
Aceste parcelările continuă să fie considerate și astăzi cartiere remarcabile. Deși proiectate cu
locuințe-tip, cu greu pot fi considerate uniforme și repetitive. Construite cu materiale de bună

6 Gabor Gyani, „Budapest”, în M. J. Daunton, ed., Housing the workers, 1850-1914 : (London : Leicester University
Press, 1990), p 149 – 181

6
calitate, precum cărămizi, beton și țiglă, parcelările s-au dovedit a fi investiții publice
sustenabile, care au rezistat cutremurelor din anii 1940 și 1977. Echipate cu facilități publice
precum biserici, maternitate, grădinițe, școli primare și licee, parcelările reprezintă proiecte
precursoare urbanismului postbelic. Au fost primele exemple din istoria Bucureștiului când astfel
de concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de noi cartiere. Aceste calități
au asigurat durabilitatea parcelărilor. Cu o singură excepție, toate parcelările construite de
Societatea Comunală fac parte din peisajul urban actual. Dar au servit aceste parcelări scopului
pentru care au fost ele create? Și de ce au renunțat autoritățile comuniste, după 1948, la această
tehnică inovatoare pentru extinderea orașului și au insistat asupra construirii clădirilor de
apartamente?
Studiul de față analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuințe
Ieftine, începând cu 1908, când reformatorii poartă primele dezbateri care au condus la crearea
acestei instituții, până la dizolvarea ei, în anul 1948. Argumentul studiul susține că proiectarea și
construirea locuințelor-tip în parcelări au fost determinate, inițial, de măsurile de prevenire a
răspândirii tuberculozei, Bucureștiul fiind capitala europeană cu cea mai ridicată mortalitate
cauzată de acest flagel. Reformatorii urbani și sociali au intenționat să construiască locuințele cu
scopul de a le distribui claselor vulnerabile la prețuri minime, în scopul reducerii efectelor
acestei boli. În ciuda acestor nobile intenții, reformatorii au distribuit locuințele către funcționarii
publici și către lucrătorii din industriile controlate de stat. Motivul reformatorilor consta în
intenția de a le câștiga loialitatea, prin lărgirea accesului la un bun simbolic, care asigura
ascensiunea pe scară socială. În consecință, Societatea Comunală s-a depărtat de scopul pentru
care a fost creată. Opoziția socialistă a semnalat rapid direcția greșită a reformei în articole și
greve, susținând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acțiunile lor au rămas fără
rezultate concrete. Fără îndoială, locuințele-tip din parcelări au îmbunătățit condițiile de locuire
de la periferie și au schimbat viața locuitorilor mutate în ele. Cu toate acestea, în condițiile în
care Bucureștiul și-a triplat populația între 1912 și 1948, devenise clar chiar și pentru reformatori
că strategia de proiectare de parcelări și construire de locuințe-tip nu mai putea fi sustenabilă,
mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.
Motivația acestui studiu a fost determinată de informațiile inexacte despre acest subiect și
de lipsa unui studiu aprofundat dedicat exclusiv activității Societății Comunale. Subliniind
importanța istorică a parcelărilor, administrația postdecembristă a clasat nouă dintre acestea pe

7
Lista Monumentelor Istorice. Investigarea acestor nouă parcelări a reprezentat, inițial, punctul de
plecare pentru studiul de față. Treptat, informațiile contrastante privind istoricul parcelărilor au
determinat necesitatea de a analiza strategia care a condus la construirea lor, nevoia de clarificare
a cronologiei și, în paralel, nevoia de a le înțelege caracteristicile sociale. Acestor intenții le-au
corespuns necesitatea abordării unei metodologii specifice.
Metodologic, studiul de față examinează subiectul din două perspective complementare,
analizând, pe de o parte, cauzele sociale și politice care au condus la construirea parcelărilor, și
pe de cealaltă parte, trăsăturile lor arhitecturale și urbanistice. Prima perspectivă analizează
cauzalitatea și intențiile politico-administrative, plasând strategia construirii de locuințe-tip în
parcelări în contextul mai larg al reformei locuirii, al contextului administrativ și al celui
internațional. În plus, această perspectivă documentează și distribuirea locuințelor către
beneficiari, cu scopul examinării rezultatelor acestei strategii. Cea de a doua perspectivă
stabilește cronologia proiectării și construirii fiecăreia dintre cele douăzeci și cinci de parcelări,
explică dezbaterile care au determinat forma finală a parcelărilor și implicațiile adoptării stilului
neo-românesc și a idealului orașului-grădină, aflat constant în intențiile reformatorilor.
Celor două perspective le corespund surse istorice și teoretice care susțin argumentul
studiului, provenite fie din arhive publice și particulare, fie din mărturiile actualilor locuitori ai
parcelărilor. Recursul la aceste surse vine să compenseze lipsa arhivei Societății Comunale din
circuitul public. Absența acestei arhive a cauzat, probabil, lipsa cercetării subiectului până în
prezent, iar în cazul studiului de față, a împiedicat adresarea altor perspective care ar fi lămurit
activitatea Societății. Fără transcrierile dezbaterilor interne, motivele pentru care Consiliul de
Administrație al Societății a luat anumite decizii rămân în continuare neclare, lăsând loc
ipotezelor. Fără listele complete cu solicitările de locuință, atât cele aprobate, cât și cele respinse,
motivele pentru favorizarea claselor mijlocii rămân a fi demonstrate din surse complementare,
mai nesigure. Mai mult, recursul la presa socialistă pentru înțelegerea condițiilor de locuire poate
fi riscant, datorită subiectivității politice. Echilibrarea acestui tip de surse primare provine din
punerea în valoare a rapoartelor corpului profesional (medical sau tehnic), a recensămintelor din
1912, respectiv din 1948 și a statisticilor anuale.
Privitor la prima perspectivă, care examinează intențiile politice ale reformatorilor,
caracteristicile sociale ale parcelărilor și beneficiarii locuințelor, principalele surse provin din
ședințele Consiliului Comunal și ale Consiliului de Igienă și analiza căsătoriilor din parcelări.

8
Ședințele celor două consilii au fost publicate săptămânal în paginile Monitorului Comunal până
la jumătatea anilor treizeci, iar arhiva Monitorului este disponibilă în spațiul virtual. Aceste
discuții scot la iveală principalii agenți istorici și acțiunile lor și reprezintă prima structură de
reconstruire a faptelor. Cât despre viața cotidiană a locuitorilor parcelărilor, recursul la presă, în
special cea socialistă, devine crucial pentru înțelegerea efectelor acțiunilor agenților istorici
politico – administrativi. Examinarea beneficiarilor reformei este importantă pentru înțelegerea
argumentului propus de acest studiu, conform căruia distribuirea locuințelor s-a îndreptat către
membrii unei clase de mijloc în ascensiune, mai puțin către muncitorimea de la periferie. Datele
privind beneficiarii locuințelor provin din evidențele căsătoriilor publicate de Monitorul
Comunal și din interviurile orale. Legile administrative obligau Primăriile să publice listele cu
căsătoriile desfășurate săptămânal în sectoare, menționând vârsta, profesia și adresa locuitorilor.
Astfel, cercetarea fiecărui număr al Monitorului Comunal , între 1908 și 1949, a scos la iveală
peste 2.000 de mențiuni ale locuitorilor din parcelări. Analiza acestor evidențe urmărește să
exemplifice categoriile sociale care au beneficiat de locuințele Societății și să confirme sau să
infirme ipotezele de lucru.
Cât despre cea de a doua perspectivă, care analizează trăsăturile arhitecturale și
urbanistice ale parcelărilor, principalele surse provin din fondurile Arhivelor Primăriei
Municipiului București și ale Arhivelor Naționale care clarifică cronologia proiectării și
construirii parcelărilor. Dosarele din aceste fonduri conțin detalii tehnice precum planurile de
parcelare și planurile caselor, dar și transcrierile ședințelor care au condus la aprobarea sau
respingerea parcelărilor și autorizațiile de construire ale locuințelor. Aceste dosare sunt copiile
pe care Societatea Comunală le trimitea Comisiei Tehnice sau Consiliului Tehnic Superior în
vederea avizării. În ciuda volumului suficient de documente, din ambele arhivele lipsesc dosarele
din intervalul 1911 – 1916, fapt care împiedică înțelegerea unor aspecte, precum motivele care
au stat la baza opțiunii arhitecților pentru o anumită tipologie. În același timp, presa tehnică,
planurile orașului și fotografiile aeriene oferă posibilitatea confruntării datelor din arhive cu
realitatea de pe teren, cu scopul înțelegerii simultaneității construirii acestor parcelări.
Aceste perspective se bazează pe teoria politică, respectiv ale istoriei intelectuale, care
integrează subiectul în contextul internațional și care oferă cele patru linii principale de
cercetare: contextul social care a determinat inițierea reformei locuirii în domeniul sănătății
publice, contextul politic al preluării reformei de către politicieni, caracteristicile orașului –

9
grădină și opțiunea pentru stilul arhitectural. Studiul analizează fiecare parcelare prin prisma
acestor criterii. Aceste paradigme susțin principalul argument al studiului care demonstrează că
activitatea Societății Comunale, deși începută cu intențiile elitei de a îmbunătății condițiile de
locuire ale claselor muncitoare, a satisfăcut mai degrabă cererile clasei de mijloc, ignorând,
treptat, publicul său inițial.
Întrucât, în România, elita politică a fost cea care și-a însușit rezolvarea problemei
locuirii, lectura din perspectiva teoriei politice, în special, a conceptelor propuse de Michel
Foucault, oferă o cheie esențială de înțelegere a intențiilor și acțiunilor politicienilor, precum și a
efectelor pe care le-au produs.7 Foucault demonstrează că începând cu secolul al XIX-lea,
motivele pentru care elitele politice liberale au implementat diverse reforme, precum cele
privitoare la sănătate publică, au depins, în mare măsură de propriul interes. De multe ori, acest
interes nu coincidea cu cel al claselor proletare. Din contră, apariția conceptului de sănătate
publică, care a stat la baza construirii de locuințe „igienice” în aproape toate statele Europei, a
fost strâns legat de dorința de protecție și de izolare față de clasele inferioare social, considerate
„primejdioase.”8 Semnificația politicii de sănătate publică se baza pe un imperativ care cere
integrarea cetățenilor în structurile statului, pentru propria-i reproducere și consolidare.
Identificând originea politicii de sănătate publică în Germania secolului al XVII-lea și al
XVIII-lea, Foucault identifica și principalele trăsături, printre care se numărau instituționalizarea
cunoașterii medicale, intrarea medicilor în serviciul de stat și, mai important, tratarea bolilor
individuale ca parte a sănătății statului.9 Foucault sugera că interesul explicit al administrației în
privința sănătății indivizilor era legat de consolidarea națiunii.10 Complementar, Foucault
demonstra că odată cu creșterea populației din orașe (în marea ei parte proletară), s-a schimbat și
atitudinea elitelor față de aceasta, fiind considerată, treptat, drept amenințătoare și periculoasă.
Această schimbare a provenit, în primul rând, ca urmare a Revoluției Franceze și tulburărilor
sociale din Anglia de la începutul secolului al XIX-lea.11 Astfel, demonstrează Foucault, „în

7 Michel Foucault, „Power”, în ed. James D. Faubion, transl., Robert Hurley and others, Essential Works of Foucault
1954 – 1984, vol. III , (New York: The New Press, 1997).
8 Michel Foucault, „About the concept of the „Dangerous Individual” in Nineteenth – century Legal Pshychiatry, în
„Power”, p. 176 – 200
9 Michel Foucault, „The Birth of Social Medicine,” în Power, p.141
10 Foucault, „The Birth of Social Medicine,” p.141 – 142
11 Foucault, „The Birth of Social Medicine”, p. 152

10
această perioadă a fost luată prima dată decizia de a împărți spațiul urban în zone bogate și zone
sărace. Mai mult, putem afirma că […] în Anglia a apărut o medicină care constă în principal în
controlul sănătății și a corpurilor celor nevoiași, pentru a le face mai potrivite pentru muncă și
mai puțin periculoase pentru clasele bogate,”12 și că „sistemul englez […] a permis […] o
supraveghere generală a sănătății publice, prin care clasele sănătoase ar fi protejate de cele mai
mari pericole.”13 În România, reforma sănătății publice, și în special, cea din mediu urban, a fost
influențată de răspândirea acestor tip de atitudini din Europa Occidentală.
Dacă până la jumătatea secolului al XIX-lea, grija față de proletariat era apanajul
filantropilor, schimbarea interesului de stat în vederea integrării acestor claselor proletare în
economia națională a determinat și creșterea rolului instituțiilor publice în asistența socială.
Odată cu această schimbare sensul conceptului de sărăcie a căpătat un nou înțeles, departe de
sacralitatea propusă de către factorul religios.14 Noul interes de stat consta, conform lui Foucault,
fie în „a face sărăcia folositoare prin fixarea ei aparatului de producție”, în cel mai bun caz, fie
să „ușureze pe cât posibil povara pe care o poartă asupra întregii societății”.15 Mai mult,
„problema era să îi pună la muncă pe cei capabili să muncească și să îi transforme în forță de
muncă folositoare”.16 Modalitatea de control, era fără îndoială, poliția sanitară, însărcinată
„menținerea, întreținerea și conservarea forței de muncă ”.17 Foucault demonstrează că „marea
creștere demografică în Europa de Vest, necesitatea coordonării și integrării sale în aparatul de
producție și urgența de a o controla cu un mecanism de putere mai fin și mai adecvat determină
apariția „populației,” cu variabilele numerice ale spațiului și cronologiei, longevității și sănătății,
nu numai ca o problemă, ci ca un obiect de supraveghere, analiză, intervenție, modificări și așa
mai departe.”18 Aceasta urmărea să integreze populația săracă în structurile sale de putere, iar
controlul acestei integrări depindea de forța administrației și a poliției, ca garanți ai
implementării legilor. Statul avea nevoie de aceste categorii sociale, întrucât, „a guverna
conform principiului „raison d'État” însemna a aranja lucrurile astfel încât statul să devină

12 Foucault, „The Birth of Social Medicine”, p. 155
13 Foucault, „The Birth of Social Medicine”, p.155
14 Foucault, „The Politics of Heath in the eighteen century,” în „Power”, p 92 – 93
15 Foucault, „The Politics of Heath in the eighteen century,” în „Power”, p 93
16 Foucault, „The Politics of Heath in the eighteen century,” în „Power”, p 93
17 Foucault, „The Politics of Heath in the eighteen century,” în „Power”, p 95
18 Foucault, „The Politics of Heath in the eighteen century,” în „Power”, p 95

11
rezistent și permanent, astfel încât să devină bogat și să devină puternic în fața a tot ceea ce îl
poate distruge.”19 Schimbarea acestui interes de stat, observat și de către medicii români care au
lansat reforma la începutul secolului al XX-lea, a generat adoptarea unui complex set de legi.
Legile în domeniul sănătății publice, precursoare ale celor privitoare la locuire au fost adoptate,
în special, pentru prevenirea răspândirii epidemiilor de holeră și tuberculoză. De aceea, controlul
administrativ, prin înregistrarea instituțională a cauzelor mortalității, avea ca scop înțelegerea
impactului acestor boli și implementarea măsurilor de combatere.
Foucault examinează și evoluția conceptului de politică economică, pe care îl plasează în
strânsă legătură cu cel al interesului de stat și care oferă o perspectivă relevantă asupra
importanței înființării de instituții publice ca mijloace de reproducere a mecanismelor de control
și supraveghere. Legătura dintre aceste concepte și reforma locuirii în România își are originea în
schimbarea atitudinii elitei politice față de cetățeni, în mare parte, proveniți din forța de muncă
mutată de la sat la oraș. Integrarea a fost realizată prin investițiile financiare în diverse structuri
precum spitale, stațiuni etc., dar și prin înființarea de instituții precum Societatea Comunală
pentru Locuințe Ieftine. Societatea Comunală a fost înființată în același timp cu două instituții
publice asemănătoare, confirmând apartenența acestei instituții la doctrina liberală a interesului
național. Cele două companii erau Societatea de Tramvaie București și „Govora-Călimănești
pentru Exploatarea Resurselor de Ape Minerale”. Astfel, studiul de față investighează în ce
măsură în prima parte a existenței sale (1910 – 1916), Societatea Comunală a reprezentat una
dintre strategiile liberalilor români de a controla producția și distribuirea locuințelor populației și
în ce măsură a făcut parte din doctrina „prin noi înșine,” deviza Partidului Național Liberal. Prin
această doctrină, liberalii români înțelegeau deplasarea accentului de la o economie bazată pe
import, la o economie în care ponderea produselor românești să crească semnificativ.
Conceptelor propuse de Foucault, li se adaugă și interpretarea lui Peter Marcuse, care își
propunea să deconstruiască „mitul elitei binevoitoare” și să examineze în ce măsură acțiunile
elitei liberale care a implementat reforma au vizat îmbunătățirea condițiilor de viață ale
populației sau au servit, de fapt, propriilor interese.20 Marcuse își propunea să deconstruiască

19 Foucault, „The birty of Biopolitics”, în Ed. Michel Sennelart, The Birth of Biopolitics, Lectures at College de
France 1978 – 1979, (New York: Palgrave Macmillan), p. 4
20 Peter Marcuse, „The Myth of the Benevolent State: Towards a Theory of Housing”, în Papers on Planning , PIP 8,
1978

12
acest mit și să demonstreze că statele capitaliste (în cazul analizei sale, Statele Unite ale
Americii) au acționat de-a lungul implementării politicii de locuire într-un mod egoist, conform
propriilor aspirații. Marcuse considera că reacțiile elitei politice de la sfârșitul secolului al XIX-
lea pentru creșterea nivelului de locuire erau, de fapt, o măsură de protecție proprie împotriva
pericolelor sanitare (epidemii) și sociale (frica de muncitorii industriali), nu o consecință a
dorinței de împărți bogăția cu noile clase sociale. Mai mult, construirea locuințelor pentru
lucrătorii din industria de armament în timpul Primul Război Mondial își găsea cauzele în teama
de încetare a producției, nu în grija față de muncitori. În concepția sa, de programul de construire
a locuințelor în suburbii de la sfârșitul Primul Război Mondial au beneficiat, în primul rând,
dezvoltatorii privați, mai puțin familiile muncitorilor.21
Adoptând interpretarea lui Marcuse în analiza politicilor de locuire din Europa
Occidentală, sociologul Michael Harloe critica interpretarea tradițională a istoricilor care plasau
reformele elitei politice sub semnul umanitarismului , subliniind interesele divergente ale elitelor
liberale și ale claselor muncitoare. Mai mult, Harloe sugera că „în centrul fiecărei încercări de a
înțelege istoria primelor reforme, problema este reprezentată de modul în care noua clasă
muncitoare urma să fie controlată, disciplinată și integrată în ordinea socială și economică”22 și
că „reformatorii nu au răspuns pur și simplu nevoilor, ei aveau propriile percepții ale condițiilor
de locuire ale claselor muncitoare”.23 Harloe susține și un alt element crucial, și anume
„sănătatea publică a însemnat mai mult decât combaterea bolilor și a cuprins o gamă largă de
probleme în centrul capitalismului”,24 mai precis „reformatorii socialiști care promovau
dezbaterile în privința locuirii și sănătății publice erau concentrați pe problema fundamentală,
descrisă pe larg drept o problemă socială sau clasă periculoasă”25 și prezintă imaginea statului nu
ca protector, ci și ca un “căutător pragmatic de ordine”. În plus, Harloe consideră discuțiile la
începutul reformei ca fiind „o formulare experimentală a unei noi paradigme a controlului
social”.26

21 Peter Marcuse, „The Myth …”, în Papers on Planning , PIP 8, 1978
22 Michael Harloe, The people's home? : Social rented housing in Europe & America , (Oxford: Blackwell
Publishers, 1995), p. 62
23 Harloe, The People’s Home…, p. 17
24 Michael Harloe, The People’s home. Social rented housing in Europe and America , London: John Willey
25 Harloe, The People’s home …p. 16
26 Harloe, The People’s home …p. 16

13
Reforma locuirii din Europa Occidentală este și subiectul volumului de studii coordonat
de istoricul M. J. Daunton la începutul anilor 1990, care aduce, în plus față de studiul lui Harloe,
contribuții privitoare la modul în care s-a construit idealul casei cu grădină drept modelul pe care
trebuia să îl adopte reforma locuirii.27 Studiul dedicat Parisului identifica începuturile politicii de
locuire în intențiile igieniștilor secolului al XIX-lea, însă concluziona că reforma a fost mai
degrabă un eșec.28 Autoarea, Anne – Louise Shapiro, argumenta convingător că impunerea
idealului casei individuale înconjurată de grădină devenise scopul reformatorilor, în intenția lor
vădită de a promova imaginea muncitorilor responsabili, înconjurați de familie, cumpătați și
integrați într-o ordine socială și politică dominată de liberalism. Însă eșecul a survenit rapid,
întrucât „proiectele fie erau relativ neprofitabile pentru investitori, fie pentru că erau convenabile
financiar doar unei mici elite ale clasei muncitoare.”29 În ceea ce privește studiul dedicat
Budapestei din același volum, istoricul Gabor Gyani concluziona că, între 1909 și 1914,
municipalitatea a construit peste șase mii de locuințe, oferite spre închiriere claselor muncitoare,
„în încercarea de a populariza locuirea la casă.”30 Pe lângă proiectele ale municipalității,
Ministerul de Finanțe a construit ansamblul rezidențial Wekerle, cu peste 3.600 de locuințe și
20.000 de locuitori,31 iar Compania Maghiară de Căi Ferate lansa un amplu program de oferire
de locuințe angajaților săi. Gyani concluziona că, „semnificația acestor proiecte poate fi
demonstrată cel mai bine de faptul că, în 1914, zece la sută din clasa muncitoare, numărând
55.000 de persoane, se estimează că locuia în aceste case.32 Concluziile celorlalte două studii,
relevă faptul că elita politică a reacționat în conformitate cu interesul propriu, într-o încercare de
a-și reproduce propriile valori și de a integra noile clase sociale în structurile sale de putere.
Într-o direcție de analiză complementară, istoricii John Burnet, Nicholas Bullock și James
Read au adus un aport valoros privitor la cercetarea reformelor din domeniul locuirii, prin
analiza locuirii dintre patru perspective: condițiile de locuire ale familiei cărora le-a fost dedicată
reforma, rapoartele medicilor privitoare la condițiile de locuire, implicarea statului ca reacție

27 M. J. Daunton, ed., Housing the workers, 1850-1914 : a comparative perspective (London : Leicester University
Press, 1990).
28 Anne – Louise Shapiro, „Paris,” in M. J. Daunton, ed., Housing…, p. 57
29 Anne – Louise Shapiro, „Paris,” p.57
30 Gyani, „Budapest,” p. 149 – 181
31 Gyani, „Budapest,” p. 165
32 Gyani, „Budapest,” p. 163 – 164

14
împotriva propagandei comuniste, precum și preferința locuitorilor pentru locuința individuală.
Analiza acestor studii devine crucială în înțelegerea influențelor pe care Marea Britanie, Franța și
Germania le-au exercitat în România, în special în ceea ce privește modul în care a fost construit
idealul casei înconjurată de grădină. Astfel, studiul lui John Burnett, referitor la caracteristicile
sociale ale locuirii din Marea Britanie în secolele al XIX-lea și al XX-lea confirmă ipotezele
privitoare la acțiunile guvernului Marii Britanii de oferire a unei locuințe la sfârșitul Primului
Război Mondial că măsură de prevenire împotriva „temerilor, reale sau închipuite, de neliniști
sociale serioase – chiar și răspândirea bolșevismului în Marea Britanie.”33 Foarte aproape de
perspectiva lui Burton, istoricii Nicholas Bullock și James Read au investigat problema locuirii
în Franța și Germania până la Primul Război Mondial.34 Autorii argumentează convingător că
reformatorii plasau familia în centrul reformei locuirii, iar precaritatea condițiilor de locuire
„submina viața de familie, și, prin extensie, amenința societatea în ansamblu.” Autorii
demonstrează că apelul reformatorilor la conceptul de ordine depindea de legătura puternică între
familie și casă pentru asigurarea progresului: „toți reformatorii căzuseră de acord asupra
importanței vitală a căminului: era însăși fundația unei vieții de familie puternice, baza unei
societăți sănătoase. Locuind în condiții bune, muncitorul ar fi sănătos, harnic, disciplinat și
conștient de miza sa în ordinea socială existentă”.35 Cei doi istorici motivau alegerea
reformatorilor pentru locuirea la casă drept „produsul atitudinilor sociale ale valorilor clasei de
mijloc, deținute de reformatorii înșiși” și susțineau argumentul conform căruia: „casa individuală
[…], cu propria bucătărie și șemineu a fost invariabil considerată de către toți reformatori drept
prima condiție a unei vieți civilizate”.36 Autorii aduc în atenție și paradigmele prezentate mai sus,
evidențiind că reformatorii aveau, la rândul lor, propriul interes: „fără îndoială teama de neliniște
socială a servit drept un impuls pentru acțiunea reformatoare. […] Ar fi naiv să se prezinte
lucrarea lor ca o cronică glorioasă a actelor altruiste; fără îndoială că motivele lor erau la fel de
amestecate precum interesele lor”.37 În concluzie, studiul lor deslușește legătura cauzală între

33 John Burnett, A Social History of Housing 1815 – 1985 , London and New York: Methuen, 1986
34 Nicholas Bullock, James Read, The movement for housing reform in Germany and France 1840 – 1914 ,
(Cambridge: Cambridge University Press, 1985)
35 Bullock and Read, The movement … , p. 4
36 Bullock and Read, The movement , p. 4 – 5
37 Bullock and Read, The movement , p. 10

15
condițiile precare de locuire, imaginarul reformatorilor și acțiunea împotriva propagandei de
stânga, ca trăsături semnificative ale reformei locuirii din Franța și Germania.
În Europa Centrală și de Est, studiul Evei Blau despre Viena a investigat reforma în
domeniul locuirii implementată de către autoritățile social – democrate după Primul Război
Mondial, insistând, în principal, pe liniile de cercetare menționate mai sus: răspândirea
tuberculozei ca primă cauză a necesității intervenționismului municipal, intențiile politice, ideile
moderne de planificare și aspectele vieții cotidiene în noile ansambluri rezidențiale.38 Blau
prezintă detaliat rolul arhitectului Otto Wagner în crearea unei școli moderne de proiectare, ai
cărui reprezentați s-au numărat printre cei mai activi participanți la construirea noii Viena, dar și
începuturile orașului-grădină în Austria, care nu s-a bucurat de succesul din Marea Britanie,
Germania și Franța și evidențiază aportul arhitecților la dezbaterile despre locuire și. Studiul Evei
Blau nu doar plasează Viena Roșie drept probabil cel mai modern proiect de locuire al anilor
douăzeci, ci și oferă metodologia relevantă pentru cercetarea inițiativelor similare.
Pe lângă teoria politică, istoria intelectuală examinează originea ideilor orașului-grădină
pornind de la promotorul lor, Sir Ebenezer Howard, al cărui studiu își propunea să pună bazele
unui nou tip de unitate administrativă care să reunească atât caracteristicile urbane, cât și cele
rurale ale locuirii.39 Howard promova întemeierea noi unități administrative cu o populație de
aproximativ 30.000 de locuitori, cu propria industrie și agricultură, respingea clădirile de
apartamente și își considera proiectul drept un răspuns direct la supraaglomerarea din orașe,
generatoare de boli contagioase și condiții precare de locuire. În consecință, Howard a fondat, în
1899, „Asociația orașelor-grădină”, și a început primul proiect la Letchworth, situat la treizeci de
mile nord de Londra. Simultan, Raymond Unwin, arhitectul responsabil cu proiectarea
Letchworth-ului, dar și a altor proiecte asemănătoare, a propus ideile orașului-grădină ca
principii pentru extinderea metropolelor, considerând că orașele ar trebui să beneficieze de
avantajele acestor principii.40 În prima decadă a secolului XX-lea, sute de proiecte au apărut în
întreaga Europă, revendicându-și originile din proiectul inițial de la Letchworth. Ewart Culpin,
secretarul Asociației, menționa într-un studiu cele mai importante astfel de proiecte create după

38 Eve Blau, The architecture of Red Vienna , (Cambridge, Mass: MIT Press, 1999).
39 Ebenezer Howard, To-morrow: A Peaceful Path to Real Reform (1898), republicată Garden Cities of Tomorrow
(London, Swan Sonnenschein & Co., Ltd., 1902).
40 Raymond Unwin, Nothing Gained by Overcrowding! (Westminster: P.S. King & Son, 1912)

16
principiile orașului-grădină până în 1914 și oferea informații relevante cu privire la contactul cu
reformatorii români care au inițiat proiecte similare în București.41
Una dintre cele mai importante sinteze dedicate urbanismului, și, implicit, orașului-
grădină, îi aparține lui Peter Hall care analizează importanța ideilor socialiștilor și anarhiștilor în
proiecțiile utopice ale orașului.42 Hall susține că, „planificarea urbană a secolului al XX-lea, ca
mișcare intelectuală și profesională, reprezintă, în esență, o reacție la relele secolului al
nouăsprezecelea,”43 o afirmație care, așa cum va demonstra studiul de față, este valabilă și pentru
contextul românesc. Paradoxal, sugerează Hall, promotorii orașului-grădină nu și-au putut
implementa conceptele idealiste fără sprijinul birocrațiilor de stat, ceea ce a însemnat o alterare
drastică a ideilor lor. Autorul concluzionează, „când, totuși, a venit timpul ca idealurile lor să fie
traduse în cărămizi și mortar, ironia a fost că, deseori, acest lucru s-a întâmplat prin intermediul
birocrației de stat, pe care le-ar fi urât”.44 În plus, Hall susține argumentul că tranziția de la
inițiativă privată la stat a fost o reacție împotriva cerințelor comuniste sau socialiste, confirmând
la rândul său această interpretare. În ceea ce privește disputa ideologică dintre capitalism și
socialism ca bază pentru ideile lui Howard, Peter Hall a susținut în mod convingător că „orașele
sale grădină erau doar vehiculele pentru o reconstrucție progresivă a societății capitaliste într-o
infinitate de comunități cooperative”45 și „Howard putea susține astfel că el era un al treilea
sistem socio-economic, superior atât capitalismului victorian, cât și socialismului centralizat
birocratic”.46
Pe lângă analiza originii acestui concept în Marea Britanie, o serie de studii analizează
difuzarea ideilor pe continent și demonstrează influența covârșitoare a acestui concept,
conchizând că fiecare dintre culturile care au adoptat modelul orașului-grădină le-a schimbat în
funcție de tradițiile și capacitățile lor economice. Unele studii se concentrează asupra influenței

41 Ewart Culpin, The Garden City Movement up-to-date (London: The Garden Cities and Town Planning
Association, 1914)
42 Peter Hall, Cities of Tomorrow – An Intellectual History of Urban Planning and design in the Twentieth Century ,
(Oxford, UK: Blackwell, 1990)
43 Hall, Cities of Tomorrow …, p. 7
44 Hall, Cities of Tomorrow …, p. 3
45 Hall, Cities of Tomorrow …, p.87
46 Hall, Cities of Tomorrow …, p.94

17
Mișcării orașului-grădină asupra proiectelor de urbanism de-a lungul secolului al XX-lea.47 Alte
studii plasează în mod convingător rădăcinile orașului-grădină în proiectele utopice din secolul al
XVIII-lea,48 sau abordează conceptul din perspectivă socială și economică.49 Această deplasare
geografică de la centrul emergenței ideilor către periferie și transformarea ideilor în proiecte
sustenabile a cunoscut numeroase alterării și translatări. Printre ele, cercetarea lui Yasser
Elsheshtawy s-a preocupat de influența acestui concept în Orientul Apropiat, mai precis la
Heliopolis, lângă Cairo, la începutul secolului al XX-lea, când Egiptul încă era colonie britanică.
Heliopolis reprezenta una dintre oazele de civilizație britanică și colonială la marginea capitalei
egiptene, locuită aproape în exclusivitate de elita britanică. Elsheshtawy sugerează că, „în timp
ce Heliopolis ar fi avut asemănări de planificare formală cu orașul-grădină, nu a împărtășit
obiectivele și intențiile sociopolitice ale lui Howard”, și că arhitecții Heliopolisului „au reușit să
desființeze agenda socialistă și cooperativă din acest concept al orașului-grădină și l-a re-inventat
numai în termeni formali și comerciali”.50 Această deposedare de sensul social, caracterizată prin
păstrarea formei arhitecturale și urbanistice, desconsiderând intențiile socialiste inițiale a devenit
una dintre caracteristicile reformei locuirii și în București.
Alți autori au respins modelul orașului-grădină, considerând că promotorii lor au perceput
eronat caracteristicile orașului, însă încuviințează faptul că ideile lui Howard au influențat masiv
nu doar planificarea urbană europeană, ci și pe cea americană, de-a lungul secolul al XX-lea. De
exemplu, David Harvey susținea, „Ebenezer Howard credea în mod eronat că relele economice și
sociale puteau fi vindecate prin planificarea urbană adecvată”,51 în timp ce Jane Jacobs respingea
planificarea lui Howard ca fiind „esențial paternalistă, dacă nu chiar autoritariană”.52 Direcțiile
de cercetare propuse de acești autori vor fi însușite în studiul de față, în special cele privitoare la
influența tuberculozei în reforma locuirii și rolul medicilor, intențiile politice ale reformatorilor,

47 Mervyn Miller, „Garden Cities and Suburbs: At Home and Abroad”, Journal of Planning History , 1 (1), (2002)
48 Ulrich Maximilian Schumann, „The Hidden Roots of the Garden City Idea: From John Sinclair to John Claudius
Loudon”, Journal of Planning History, 2 (4), (2003)
49 Stephen V. Ward, ed., The Garden City. past, present and future (London: E & FN Spon, 1992) and Colin G.
Pooley, ed., Housing strategies in Europe (1880 – 1930) (Leicester: Leicester University Press, 1992).
50 Yasser Elsheshtawy, ed, Planning Middle Eastern Cities: An Urban Kaleidoscope in a Globalized World ,
(London and New York: Routledge, 2004), p.147
51 David Harvey, Cosmopolitanism and the Geographies of Freedom , (New York: Columbia University Press, 2009)
52 Jane Jacobs, The Death and the Life of Great American Cities , (New York: Vintage Books, 1961)

18
preluarea ideilor orașului-grădină și idealul familiei deținătoare a unei case înconjurată de
grădină.
În România, primii care au analizat problemele locuirii și strategia Societății Comunale
de a construi locuințe tip au fost reformatorii și promotorii acestei inițiative înșiși, care, între
1910 și 1948, au simțit nevoia de a-și justifica preferința pentru acest concept și de a explica
motivațiile acestei alegeri. Prin urmare, articolele din presa tehnică semnate de ingineri și
arhitecți au reprezentat primele analize ale Societății Comunale în spațiul românesc.
Reformatorii și-au prezentat activitatea, concentrându-se în principal pe detaliile economice,
tehnice și arhitecturale, lăsând puțin loc pentru dezbateri despre beneficiarii reformei sau despre
aspectele socio-antropologice ale parcelărilor. Gazetele socialiste completează această
perspectivă prin publicarea articolelor de la periferia Bucureștiului. Articolele lor oferă o
perspectivă complementară asupra problemelor locuirii.
După 1948, cercetarea academică a neglijat surprinzător subiectul, în ciuda criticii
constante de la sfârșitul secolului al XIX-lea pe care socialiștii sau comuniștii au adresat-o
autorităților statului liberal în privința politicii de locuire. Doar două studii principale au adus în
discuție aceste parcelări construite de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine .53 Ambii
autori ai acestor studii s-au concentrat asupra criticării preferinței reformatorilor pentru stilul
neo-românesc și concluzionau că muncitorii trăiau în condiții dure din cauza capitalismului.
Unul dintre aceștia, Grigore Ionescu, caracteriza activitatea Societății Comunale drept „timidă,”
sublinia „contrastul dintre cartierele centrale ale orașului – cu palatele instituțiilor burgheze și
magazinele luxoase – și periferiile întinse cu un caracter aproape rural” și evidenția „contrastul
dintre cartierele vilelor confortabile, prevăzute cu toate dotările edilitare și cartierele mizere ale
păturilor muncitoare.”54 Cu toate acestea, căderea comunismului a redeschis tema, împreună cu
multe alte aspecte ale istoriei urbane.

53 Constantin Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre (București: Editura
pentru Literatură, 1966) și Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor (București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981). În ambele cazuri, probabil cenzura a influențat conținutul
cărților. Constantin Giurescu nu a fost doar preocupat de istorie, ci s-a implicat activ în viața politică, fiind și
ministru în 1938, în timp ce Grigore Ionescu începuse să practice arhitectura în anii patruzeci și chiar a proiectat o
serie de dotări în parcelări, în anii cincizeci.
54 Grigore Ionescu, Arhitectura… , p. 569

19
După 1989, având în vedere multiplele aspecte ale dorinței de redescoperire ale perioadei
pre-comuniste, activitatea Societății Comunale nu a reprezentat o prioritate pentru cercetători.
Confruntați cu lipsa arhivelor și cu limbajul arhitectural, puțini istorici au abordat acest subiect.
De aceea, majoritatea studiilor despre locuire provin din domeniul arhitecturii și urbanismului și
se concentrează pe două aspecte complementare: legislația și caracteristicile arhitecturale, mai
ușor de investigat în absența arhivelor. Astfel, cercetătorii au integrat tema parcelărilor în studiile
lor ca subcapitole ale unor istorii mai complexe care lasă suficiente direcții de cercetare pe care
studiul de față le abordează: influența tuberculozei, trăsăturile social-economice ale
beneficiarilor, accesibilitatea economică și motivațiile abandonării strategiei de construire a
locuințelor-tip în parcelări. Aceste parcelări de locuințe individuale bazate, parțial, pe ideile
orașului-grădină, au reprezentat nu doar o continuare a locuirii tradiționale din București, ci și
intenția explicită de a rezolva o problemă urgentă: tuberculoza. Eradicarea tuberculozei nu
depinde de utilizarea ornamentelor neo-românești, ci numai de posibilitatea de a standardiza
producția și de a construi rapid locuințele. Obiectivul final consta în construirea unui număr
suficient de case pentru a reuși mutarea familiilor muncitorilor.
Studiul de față are limitele sale. Prima dintre acestea privește delimitarea strategiei de
construire a locuințelor de către Societatea Comunală de alte strategii ale politicii de locuire.
Subiectul locuirii și al politicilor de locuire în București în prima jumătate a secolului al XX-lea
a fost analizat, printre alții, de Nicolae Lascu,55 și, mai recent, de Irina Calotă.56 Între 1906 și
1948, statul a implementat simultan sau consecutiv trei strategii principale pentru implementarea
politicii de locuire. Prima dintre acestea a fost sprijinirea indirectă a construirii de locuințe, prin
înființarea instituțiilor care acordau împrumuturi, precum „Creditul Urban” (1874). Această
strategie a fost probabil cea mai răspândită în această perioadă, însă a avut un impact redus.57 În

55 Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană, București, 1831 – 1952 , Teză de doctorat, coord. științific: Prof.
arh. Alexandru Sandu, (București, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 1997)
56 Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire/București/1910 – 1944 . Teză de doctorat coord. științific: prof.
dr. arh. Anca Brătuleanu, (București: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2013).
57 „ Legea societăților civile de credit funciar urban din 1873 […] nici nu s-a gândit la locuința celor foarte săraci”
și, „vedem dar că locuința celor săraci nu poate fi ajutată de societățile de credit” în Cincinat Sfințescu, „Problema
locuințelor în România în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul internațional ținut la Paris, în Iulie
1928”, în Monitorul Uniunii Orașelor din România , Anul V, Iulie August, și Septembrie 1928, No 7, 8 și 9, 1928, p.
15 – 16

20
plus, legea agrară din 1921 au avut motivații similare și a determinat parcelarea terenurilor din
suburbanele Bucureștiului pentru funcționarii de stat.58 Cea de a doua strategie a constat în
adoptarea de legi care reglementau mediu construit, izvorâte din necesitatea instituirii controlului
sanitar, analizate de asemenea de Lascu și Calotă. Nu este scopul acestui studiu de a analiza
primele două din cauza limitărilor metodologice și a argumentului propus. În schimb, studiul va
analiza doar implicarea directă a statului în producția și distribuirea de locuințe, prin înființarea
Societății Comunale. Chiar și în acest caz, studiul este dedicat exclusiv analizei parcelărilor
Societății Comunale, excluzând din locuințele construite pe terenurile particulare. În plus, cea de
a doua companie de stat, Casa Construcțiilor nu face obiectul prezentului studiu. Pe baza
arhivelor recent oferite spre consultare de către Arhivele Naționale, Casa Construcții merită
istoria sa separată, nu doar un capitol dintr-o altă narațiune.
Cea de a doua limitare este cronologică, întrucât se rezumă la analiza activității Societății
(1910 – 1948), la discuțiile premergătoare înființării acesteia (1908 – 1909) și la istoria
parcelărilor după desființarea sa, în 1948. Deși ideile pentru construirea de locuințe pentru
clasele muncitoare sunt mai vechi decât aplicarea lor și practicile urbane s-au cristalizat treptat la
sfârșitul secolului al XIX-lea, abia în martie 1908 reformatorii au pus bazele acestei strategii de
construire de locuințe. Primul capitol va demonstra că dezbaterile din Consiliul Comunal și din
cadrul Consiliului de Igienă din 1908 până în 1910 au condus direct la înființarea Societății
Comunale și, implicit, la construirea de locuințe în parcelări. Fiecare ședință a Consiliului
Comunal care a abordat acest aspect a reprezentat o consecință directă a celei premergătoare. Pe
baza progresului înregistrat de Comisiile care au studiat problema locuirii la periferie, Consiliul
Comunal a decis să construiască primele locuințele pe strada Lânăriei, în 1909. În urma
succesului acestui proiect, consilierii au decis să instituționalizeze practica prin înființarea
Societății, în 1910, trasând și direcțiile principale care constau în parcelarea a terenuri întinse,
construirea locuințelor și distribuirea lor, inițial, la prețuri convenabile. Prăbușirea regimului
liberal a pus capăt activității Societății Comunale, desființată de autorități în 1948 și la
naționalizarea unei bune părți din patrimoniul său. În timp ce reformatorii inițiali au sculptat
începutul reformei pe fațada primei locuințe construite în 1911, sfârșitul Societății se pierde în
arhive, iar liderii săi ajung în închisorile comuniste.

58 Pentru o analiză detaliată a parcelărilor bazate pe legea împroprietăririi, vezi Irina Calotă, „Politici de locuire…”

21
Primul capitol clarifică rolul medicilor în diagnosticarea bolilor orașului și traducerea
traumelor urbane în politicile publice, preluarea de către politicieni a intențiilor medicilor,
precum și rolul arhitecților și influența discretă a principiile orașului-grădină. Această analiză
scoate la iveală lupta împotriva tuberculozei drept cauză a declanșării reformei locuirii,
birocratizarea inițiativei prin construirea primelor locuințe – tip de către corpul politic și lansează
direcțiile de cercetare privitoare la forma pe care urma să o ia această intervenție. Astfel,
examinarea originii conceptului de oraș-grădină subliniază limitele influenței acestui concept
asupra elitei tehnice românești, dar și motivele pentru opțiunea pentru locuința individuală și
preferința pentru stilul neo-românesc.
Cel de-al doilea capitol analizează realizările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine
între 1910 și 1916, clarificând cronologia fiecărei parcelări, și aducând date referitoare la primii
lor locuitori și caracteristicile arhitecturale și urbane ale acestora. Comanda de stat reprezintă
cheia înțelegerii acestor prime proiecte și a distribuirii lor către funcționarii publici și lucrătorii
din industriile controlate de stat. În consecință, primele parcelări confirmă distribuirea treptată a
locuințelor către acest public. Parteneriatele între Societatea Comunală și Ministerul de
Finanțelor, Căile Ferate Române și Ministerul de Război au condus la construirea a șapte
parcelări, finalizate după război.
Cel de-al treilea capitol investighează parcelările construite Societatea Comunală între
anii 1919 și 1927. Față de primele două capitole, analiza va aduce în discuție și referiri legate de
arhitectura de interior, a modului în care locuitorii care au transformat o locuință standardizată
într-un cămin și a metodelor de construcție ale Societății. Un rol important în acest capitol în au
memoriile artiștilor Margareta Pâslaru și Dan Mizrahy, unii dintre cei mai importanți locuitori ai
caselor.
Capitolul al patrulea examinează activitatea Societății Comunale din 1927 până în 1945 și
dificultățile cu care s-a confruntat de-a lungul acestei etape. În comparație cu proiectele
examinate în primul capitol, instituțiile de stat nu a mai comandat noi parcelări Societății, ceea ce
a dus la creșterea prețurilor locuințelor, făcându-le inaccesibile claselor muncitoare.
Ultimul capitol cercetează ultimii ani de activitate ai Societății și explică motivele
dizolvării ei, în 1948. În același timp, explică contextul postbelic, proiectele noilor autorități în
domeniul locuirii și prezintă destinul parcelărilor după 1948. De asemenea, capitolul lămurește în

22
ce măsură motivele abandonării construirii de locuințe-tip în parcelări au fost mai degrabă
ideologice sau tehnice și explică indiciile care anunțau eșecul acestei Societăți.
Concluziile studiului vor arăta în ce măsură Societatea și-a îndeplinit scopurile pentru
care a fost înființată, pentru fondul tensiunilor dintre viziunile opuse între liberali și socialiști
privind reforma locuirii. Au reprezentat aceste parcelări mai degrabă un eșec simbolic al
construirii statului național-liberal care nu a găsit soluțiile pentru rezolvarea problemelor
generate de industrializare și urbanizare? Strategia de construire a locuințelor-tip în parcelări și
respingere a clădirilor de apartamente s-a dovedit a fi corectă sau mai degrabă a generat un ritm
scăzut de construire, și, implicit incapacitatea claselor vulnerabile de a-și satisface dreptul la
locuire? A avut la bază radicalizarea limbajului arhitectural și urbanistic din anii cincizeci tocmai
eșecul Societății și al inițiativelor similare? Fără a răspunde direct tuturor acestor întrebări,
studiul de față oferă o cheie de lectură nu numai asupra parcelărilor Societății Comunale, ci
deschide noi linii de investigare a locuirii în primul deceniu al comunismului românesc.

Capitolul 1. București

1.1. Locuitorii
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureștiul își păstra, în multe privințe,
caracteristicile medievale, însă își proiecta viitorul sub imperativul idealurilor de industrializare
și urbanizare, specifice statului național modern. Orașul devenise capitala țării în 1862 și
centraliza, treptat, birocrația de stat în centrul orașului, și industria în jurul noilor gări, dintre care
cele mai importante erau Filaret (1869) și Gara de Nord (1872). Construirea acestor gări a
impulsionat deschiderea de fabrici, ateliere și unități industriale în cartierele pe care le deserveau.
Printre acestea, se numărau Uzina LeMaitre, Abatorul Comunal, fabricile de pielărie și tăbăcărie
de-a lungul Dâmboviței, Fabrica de Chibrituri în zona Filaret, dar și Atelierele CFR și
Manufactura de Tutun, în zona Gării de Nord.59 Nu doar deschiderea gărilor a favorizat
industrializarea orașului, ci și o serie de legi, precum cea din 1887, inițiativă a primului-ministru
liberal, Ion Brătianu.60 Statisticile arată că, „în 1893 erau în București 115 întreprinderi

59 Pentru mai multe detalii legate de dezvoltarea industrială a Bucureștiului, vezi Liviu Chelcea, Bucureștiul
postindustrial , (Iași: Polirom, 2008)
60 Lege pentru măsuri generale spre a veni în ajutorul industriei naționale , 12 Mai 1887

23
industriale, dintre care 102, cu 7.128 de lucrători, beneficiau de legea încurajării industriei
naționale; în 1902 numărul întreprinderilor bucureștene crescuse la 178.”61 În 1899, dintr-o
populație totală de 282.071 locuitori, 24.843 de locuitori lucrau în industrie și comerț, în timp ce,
în 1904, numărul crescuse la 27.255 de lucrători și 3.477 ucenici.62 În comparație cu populația
totală de 290.740 de locuitori, aceste două grupuri reprezentau împreună puțin peste 10%.
Contabilizând și familiile acestora, numărul locuitorilor dependenți de industrie crescuse
probabil la 20% din populație.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, reformatorii urbani au încercat să canalizeze
industria spre periferia orașului, prin introducerea unor reglementări care plasau industriile în
funcție de caracteristicile lor. Printre aceste reglementări se număra „Regulamentul pentru
industriile nesănătoase” din 1894, care repartiza industriile în patru clase și obliga deținătorii
fabricilor să își mute activitatea, în funcție de tipul de producție, într-o anumită zonă a orașului.
Regulamentul prevedea păstrarea în centrul capitalei doar a industriilor ușoare și direcționa
fabricile mari, în special cele controlate de stat, spre marginea orașului. Această prevedere
urmărea protejarea populației de efectele negative ale industriei, precum contaminarea apei
subterane prin deversarea deșeurilor.
În anul 1912, populația Bucureștiului crescuse la 341.321 de locuitori, iar recensământul
acestora scotea în evidență un tip de locuire care avea în centru nu familia industrială, ci menajul
sau gospodăria, o organizare a locuitorilor în funcție de considerentele economice și sociale, nu
doar matrimoniale. Importanța separării acestor două concepte, familia și menajul (gospodăria),
în metodologia adoptată de către statisticieni, îi ajuta pe aceștia să înțeleagă și să explice
realitatea pe care o întâlneau pe teren. Analiza exclusiv a familiilor, definite prin legături de
sânge sau matrimoniale, ar fi limitat înțelegerea complexității legăturilor dintre membrii care
împărtășeau același spațiu locativ. Prin urmare, autorii recensământului din 1912 contabilizau, în
București, 80.570 de menaje sau gospodării, fiecare dintre acestea ocupând o locuință
(apartament), cu una sau mai multe încăperi. Locuințele pe care le ocupau aceste menaje făceau

61 Constantin Giurescu, Istoria Bucureștilor , p.167
62 Constantin Giurescu, Istoria Bucureștilor , p.167

24
parte din 49.003 de [corpuri de] case, grupate în 32.680 de clădiri.63 O examinare detaliată a
diviziunii celor 80.570 de menaje arată că 59% dintre acestea ocupau una sau din două camere:
27% (21,772) aveau doar o singură cameră, 32% (36,354) aveau două camere, 16% (12.943),
14% (11,361) aveau 4-5 camere și 10% (8.140) aveau șase sau mai multe camere.64 În plus,
statisticienii prezentau și numărul locuitorilor din aceste camere, concluzionând că din cele
21.772 locuințe cu o singură cameră, 21.4% erau formate de o singură persoană, 33% erau
formate de la două persoane și 36.8% reprezentau menajele formate din 3-5 membri care trăiau
în aceleași camere. În cele din urmă, statistica prezenta că, în 1956 de camere, locuiau menaje
formate de 6 – 10 persoane și în 82 de camere, statisticienii au găsit menaje chiar cu mai mult de
10 persoane. Analiza acestei repartiții confirma existența unui număr de 14.730 de locuitori
(18% din populație) care ocupau locuințe cu spațiu insuficient.65 Investigarea caracteristicilor
sociale și urbane în care locuiau aceste menaje este relevantă pentru înțelegerea impulsului
reformatorilor care căutau soluții pentru asigurarea unei locuințe separate pentru fiecare familie.
Același recensământ conchidea că menajele se confruntau, la nivel urban, cu dificultăți
precum lipsa sistemului de canalizare și numărul insuficient de latrine. Locuința bucureșteană era
construită de proprietar cu mijloace proprii, rareori după planurile sau îndemnurile unui arhitect.
De altfel, doar 15% dintre ele erau compuse dintr-unul sau mai multe etaje. În plus, deloc de
neglijat, din 80.570 de gospodării, doar 15.530 (20%) aveau și grădini sau curți înconjurătoare.
Cât privește resursele de apă, din cele 32.680 clădiri, numai 15.104 erau dotate cu conducte de
apă, iar pentru mai mult de 16.930 unități, ocupanții trebuiau să o transporte de la fântâni sau
cișmele. În cele din urmă, în ceea ce privește numărul de latrine, din cele 80.570 menaje, numai
26.430 (33%) aveau latrine separate, în timp ce 52.690 (66%) aveau latrine comune și 968 nu
aveau deloc.66 Recensământul mai concluziona că 60% dintre locuitori erau chiriași.
Jurnaliștii primului deceniu al secolului al XX-lea dezvăluiau insalubritatea în care își
duceau viața locuitorii la periferie. De exemplu, Nicolae Baboeanu sublinia atât lipsa

63 Direcțiunea Generală a Statisticii, „Statistica clădirilor și a locuințelor din România, întocmită pe baza
recensământului General al Populației din 19 Decembrie 1912, cu o introducere analitică de Dr. L. Colescu,
Directorul General al Statisticii”, București, Cartea Românească, 1920, p. 17 și 31
64 Direcțiunea Generală a Statisticii, „Statistica”, p.50
65 Direcțiunea Generală a Statisticii, „Statistica”, p. 51
66 Direcțiunea Generală a Statisticii, „Statistica”, p. 41

25
infrastructurii urbane, cât și sărăcia caselor în care intrase în timpul unei vizite în cartierele Tei și
Floreasca, „această Veneție a Bucureștilor, în care copii, bărbați, femei, câini și … alte animale
circulă pe timpul ploilor și al dezghețurilor în luntrii improvizate ad-hoc.”67 Baboeanu descria și
o vizită în zona Filantropia – Grivița, în nordul orașului: „Am intrat într-o casă apropiată, un
bordei propriu-zis, cu o ferestruie oeil-de-beouf , spartă și lipită cu hârtie. „Casa” avea două
încăperi: un „dormitor” foarte original, […] pardosit … cu lut galben, tapetat cu delicate pânze
de păianjen și funingine, înzestrat cu o vatră – cuptor.68 Într-un alt articol, Baboeanu prezenta o
altă descriere a contrastului dintre bulevard și locuințele din spatele acestuia, concluzionând că
intimitatea nu era o caracteristică a locuitorilor.69 Baboeanu pleda pentru creșterea
intervenționismului municipalității, prin extinderea serviciului asistenței sociale, prin demolarea
acestor casele nesănătoase și înlocuirea lor cu locuințe care să corespundă standardelor igienice.
Un cartier era considerat insalubru în acea perioadă dacă nu întrunea anumite standarde igienice,
așa cum detaliază reformatorii acelei perioade:
dacă lipsesc lucrările de pavaj, canal și alimentare cu apă; dacă apele subterane se găsesc
la prea mică adâncime; dacă clădirile sunt înghesuite unele în altele fără vreo normă,
adică neaerate și neinsolate; sau dacă încăperile locuințelor sunt prea mici, igrasioase,
suprapopulate ori construite din materiale neacceptabile: paiantă, cu podele de pământ.
Din punct de vedere pur medical un cartier este socotit insalubru dacă se constată acolo o
mortalitate prea mare a populației, în special o mortalitate provenită din tuberculoză,
socotită ca boala mizeriei, mai ales a mizeriei locuinței.”70
Analiza interiorului locuințelor confirma folosirea de către reformatori a termenilor
precum „neigienic” sau „insalubru” în descrierea condițiilor de locuire. În absența apei curente,
igiena personală reprezenta o problemă importantă pentru membrii gospodăriei. Mai mult, în
cazul familiilor mari, membrii dormeau în aceleași paturi sau direct pe podea. Încălzirea acestor

67 N. Baboeanu, „Cinematograf social – Igiena Locuințelor – Grozăvia mizeriei populației mărginașe. O expediție la
marginea Bucureștilor – Populația Băștinașă – Veneția în capitală – Noroi și mizerie – “Nu ne Lăsa, d-le primar!”,
în, Însemnările unui ziarist. Dedesubturi. Cronici de literatură socială , (București: Tipografia cooperativă
„Poporul”, 1910), p. 9-11
68 N. Baboeanu, „Cinematograf social…”, p. 10 – 11.
69 N. Baboeanu, „Troglodiții Capitalei. Taverne în centrul capitalei. Promiscuitate scabroasă – O dramă emoționantă
– O ticăloșenie, banală de altfel – Apașii – Focar de boli infecțioase” în Însemnări …, p.12 – 15
70 Cincinat Sfințescu, „Zonificarea urbanistică a Municipiului București,” (București: Tipografia Curții Regale,
1931), p. 34, extras din Buletinul Societății Politehnice , anul XLV, Martie 1931

26
locuințe se făcea cu lemn. Baboeanu prezenta interiorul casei din Filantropia – Grivița, care
consta în „două donițe cu apă, amestecată cu mușchiul verde, o măsuță rotundă, scundă
(țărănească), o ladă de Brașov cu două țoale, un mărișor depozit de produse fecale ale purcelului
de sub pat și ale găinilor (două la număr) care cotcodăceau ghemuite într-un colț.”71 Copiii pe
care jurnalistul îi găsise în curte, „goi pușcă, ofiliți și nespălați cu săptămânile” așteptau
întoarcerea părinților plecați să lucreze în timpul zilei. Astfel de descrieri infirmă descrierile
idilice ale prezenței feminine permanente în gospodărie. Similar multor alte orașe europene,
femeia începea să lucreze la o vârstă fragedă, iar, în București, una dintre cele mai mari instituții
care se baza pe munca femeilor și a copiilor era Manufactura de Tutun.72 Cine erau acești
locuitori ai periferiei?
Ziarul socialist România Muncitoare , probabil cea mai importantă gazetă socialistă din
acea vreme, publica în vara anului 1906 o anchetă care analiza condițiile sărace de trai ale
muncitorilor bucureșteni în raport cu venitul pe care îl câștigau. Autorul anchetei menționa că cei
mai buni lucrători câștigau 16 franci pe săptămână (2 fr. 28 / zi), adică un total de 800 pe an.
Situația era similară și pentru muncitorii industriali.73 Articolul prezenta un trăsăturile familiei
unui muncitor brutar, compusă din tată, mamă și un copil. Hrana (carnea, legumele, pâinea,
cafeaua, laptele și zahărul) totaliza pe an 474 lei, locuința (chiria, încălzirea, lumina și văruitul)
încă 195, iar îmbrăcămintea alți 150 lei, în total 799 lei. „Deci venitul lui pe an de 800 de franci,
socotind 50 de săptămâni de lucru (două săptămâni sărbători pe ani), îi permite numai
satisfacerea trebuințelor esențiale. […] Or, acestea sunt doar nevoile de bază. […] „Dacă însă pe
lângă aceste cheltuieli socotite în minimum și reduse la absolut strictul necesar, am mai pune
cheltuieli în timp de boală, birul către stat, avem o sumă care întrece venitul.”74 Acest salariu
excludea cheltuielile pentru educație sau sanitare, iar cazul ales reprezenta unul dintre cele mai
mari salarii. În plus, familia era compusă din minimul de membri. Cert este că din salariul de 60
– 70 de lei pe lună, muncitorii cheltuiau aproape jumătate, 32 de lei, pe chirie. Această sumă a

71 N. Baboeanu, „Cinematograf social…”, p. 10 – 11.
72 Reportajele gazetei România Muncitoare despre grevele din anul 1906 scot la iveală aspecte importante privitoare
la viața muncitoarelor de la Regie, precum Ion Pribeagu, „Lucrătoarele de la Regie” (28 Mai 1906), „Greva
Lucrătoarelor de la Regie”, 6 August 1906 și „Sfârșitul Grevei de la Regie”, 13 August 1906
73 Ștatele de plată al muncitorilor de la Fabrica de Uleiuri Vegetale Phenix din intervalul 1899 – 1916 confirmă
salariul de 2 – 3 lei pe care aceștia în primeau. Vezi Fondul S.A.R. Phenix, 1903 – 1948, D.M.B.A.N.
74 Gr. Lupu, „Anchete Muncitorești – Lucrătorii brutari” în România Muncitoare , 9 -16 Iulie 1906, p. 3

27
fost luată în calcul de reformatori la stabilirea prețului unei locuințe de 4.000 – 5.000, primilor
beneficiari ai locuințelor Societății Comunale revenindu-le plata unei rate lunare de 30 – 40 lei.
Muncitorii nu se confruntau doar cu salariile mici, ci și cu problema găsirii unei locuințe
adecvate la un preț accesibil. România Muncitoare critica proprietarii pentru lipsa investițiilor în
imobile, refuzul de a le repara și îngriji, precum și prețul exagerat pe care aceștia îl cereau. Mai
mult, România Muncitoare și, ulterior, Lupta Zilnică publicau constant mărturii ilustrându-le cu
desene având în centru proprietarii care încurajau prostituția fetelor care nu puteau să-și
plătească chiria sau acuzau un muncitor care își pusese capăt zilelor de neplata ultimei chirii.
„Proprietarii locuințelor mici, mai ales,” scria România Muncitoare , „la fiecare șase luni ridică
chiria proprietăților lor mizerabile, fără a se gândi că e nevoie de reparații pentru că locuințele să
nu devină adevărate morminte pentru chiriași. Lăcomia proprietarilor se caracterizează tocmai
prin o nepăsare intenționată și criminală în ceea ce privește igiena proprietăților lor. Nicio
îngrijire, nicio reparație care să compenseze, în parte cel puțin, exageratele chirii.”75 Umezeala și
igrasia rezultate din neglijența proprietarilor favorizau răspândirea bacililor, iar tuberculoza
semnalată de medici devenea una dintre principalele boli ale muncitorilor din aceste case. Autorii
deplângeau lipsa de implicare din partea autorităților, care, deși obligate să ia măsuri, „nu fac
nimic pentru a împiedica lățirea răului și spre a-l îndepărta cu desăvârșire. Autoritățile comunale
trebuie să intervină cu regulamentele și legea sanitară să se respecte. Tuberculoza își are ca
culcuș locuințele infecte și mizerabile, în care sunt forțați să-și petreacă viața populația săracă.
Tuberculoza are ca tovarăș bun pe proprietarii hrăpăreți și cei care luptă în contra proprietarilor
fac o operă socială”76 (fig. 4).
Creșterea chiriilor în proximitatea noilor bulevarde proiectate de autorități în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea a avut ca efect mutarea muncitorilor către periferii. 77 O scurtă
privire asupra deschiderii bulevardului Pake Protopopescu, în 1892, ilustrează detalii relevante.
Socialiștii de la Munca atrăgeau atenția asupra modului în care doar proprietarii terenurilor și a
clădirilor aveau de câștigat de pe urma trasării acelui bulevard, în ciuda contribuției comune:
„bulevardul s-a făcut cu banii tuturor cetățenilor și mai ales cu banii muncitorilor, căci ei sunt

75 [nesemnat], „Scumpirea chiriilor și igiena,” în România Muncitoare , 17 octombrie 1914, p.1
76 [nesemnat], „Scumpirea chiriilor și igiena,” în România Muncitoare , 17 octombrie 1914, p.1
77 Pentru o analiză detaliată a perspectivei urbanistice și legislative legate de deschiderea primelor bulevarde, vezi
Nicolae Lascu, Bulevarde bucureștene până la Primul Război Mondial , (București: Editura Simetria, 2011)

28
mai mulți și suma impozitelor ce dânșii plătesc comunei e mult mai mare decât suma celor plătite
de stăpâni. Cu toate aceste, însă această îmbunătățire a orașului folosește numai stăpânilor, iar
pentru muncitorii de toate felurile, chiar pentru cei ce se cred că-s mai ceva decât lucrătorii cu
brațele […].”78 Anticipând că muncitorii vor avea de ales între a rămâne în același locuințe, dar
pe care trebuiau să plătească mai mult și să se mute la periferie, autorul articolului concluziona
că „bulevardul are cea mai tristă urmare: alungarea spre mahalalele de pe lângă barierele
Bucureștilor cu toate urmările triste ce va avea asupra sănătății.”79 Contrasul din prioritățile
claselor sociale se manifesta și în lupta electorală la care muncitorii erau invitați să participe.
Liderul socialist Constantin Mille anticipa că, dacă „bogații” vor câștiga alegerile „vor tăia
bulevarde, vor lumina Șoseaua cu electricitate, vor așeza statui și fântâni pe piețele lor, cât
despre mahalale, ce zor au ei să se îndeletnicească? Pot mahalalele să înoate în noroi sau în praf,
ce la pasă celor ce au stradele pavate și stropite.”80
Analizele prezentau condițiile de locuire din perspective multiple, dar concluzia lor era
lor comună: supraaglomerarea muncitorilor în locuințele neigienice creștea riscul contaminării
lor cu tuberculoză. Cererile lor au fost rar ascultate, iar socialiștii nu aveau puterea politică
pentru a putea contribui la creșterea condițiilor de locuire. Fără reglementări care să îi protejeze
împotriva proprietarilor și nevoiți a se descurca cu salarii la limita sărăciei, primele generații de
lucrători industriali se confruntau în primul deceniu al secolului al XX-lea și cu incapacitatea
elitei politice și administrative de a interveni rapid pentru ameliorarea acestor condiții.81 Însă
problema tuberculozei a generat răspunsul unui corp profesionale care se confrunta direct cu
realitatea: medicii.

1.2. Medicii
Strategia construirii și distribuirii locuințelor claselor muncitoare din București s-a bazat
pe decizia administrației de a controla răspândirea tuberculozei, decizie determinată de

78 S, „Bulevardul”, în Munca, 14 Octombrie 1890, p. 2
79 S, „Bulevardul”, în Munca, 14 Octombrie 1890, p. 2
80 Constantin Mille, „Alegerile comunale”, Mai 1890, p.1 în Munca, nr. 11, anul 1
81 Gr. Lupu, „Anchete Muncitorești – Lucrătorii brutari” în România Muncitoare , 9 -16 Iulie 1906, p. 3. Printre
cererile muncitorul se numărau reducerea zilei de lucru la doar 14 ore, o zi liberă la fiecare zece zile, plata
săptămânală și echipament de muncă pus la dispoziție de către angajator.

29
implicarea corpului medical. Nu doar Bucureștiul se confrunta cu această maladie, ci și alte
capitalele europene precum Viena sau Paris. Citându-l pe Dr. Julius Tandler, directorul
Departamentului de Asistență Socială și Sănătate Publică al Vienei, Eva Blau susținea că,
„tuberculoza era atât de răspândită (în special în cartierele claselor muncitoare), încât a devenit
cunoscută în această perioadă drept boala vieneză .”82 Prin urmare, medicii au concluzionat că
prevenirea răspândirii tuberculozei se putea realiza tratând cauzele sale, dintre care cea mai
importantă era starea locuinței.
Primele intervenții ale medicilor în încercarea de limitare a răspândirii maladiilor precum
tuberculoza, holera sau tifosul datează dinainte de apariția statului modern, dar abia după 1862,
la inițiativa medicului Iacob Felix, ele s-au conturat în politici publice. Stabilit în București în
1858, Felix a jucat un rol esențial în politica de sănătate publică, națională și locală, timp de
jumătate de secol, profesionalizând serviciul sanitar și urmărind tratarea științifică a bolilor.
„Igiena,” susținea el, „este știința care tratează condițiile sănătății și mijloacele pentru
conservarea și perfecționare ei. Ultimul scop al igienei este perfecționarea omului și a societății.
Știința a demonstrat nu numai posibilitatea, ci și realitatea acelei perfecționări.”83 Cât privește
punerea în aplicare a reformei sanitare, Felix insista asupra importanței poliției sanitare, care
reprezenta „[p]artea practică. Medicina vindecă individul bolnav, Poliția sanitară apară masele
populațiunii în contra influențelor care produc morți și pe care medicina, de multe ori, nu-i poate
vindeca.”84 Una dintre cele mai benefice măsuri ale politicii de sănătate publică a fost înființarea
în 1862 a Consiliului de Igienă Publică și Salubritate al Capitalei, organism cu rol consultativ. 85
Consiliul avea ca scop coordonarea dintre medici și administrație în vederea implementărilor
acțiunilor comune, precum ar fi adoptarea regulamentele abatorului comunal, autorizarea
amplasării diferitelor industrii, dar și măsurile împotriva alcoolismului și prostituției.86 Rolul său
principal consta în „crearea și executarea unui regulament igienic pentru clădiri, spre a se opri în

82 Eve Blau, The architecture… , p. 38
83 Iacob Felix, Tractat de hygiena publică și Poliția sanitară , (București, Tipografia Ion Weiss, 1870), p. 5
84 Iacob Felix, Tractat…, p. 6
85 Iacob Felix, Tractat… , p.22
86 Pentru a analiză minuțioasă asupra motivelor care au stat la baza reformei, vezi Lidia Trăușan – Maru, De la leac
și rețetă. Medicalizarea Societății Românești în veacul al XIX-lea , (București: Editura Universității din București,
2011)

30
viitor construirea de case nesănătoase și spre a se aduce cele existente într-o stare sănătoasă.”87
Astfel de regulamente au reprezentat primele realizări în domeniul urbanistic.
Felix recomanda construirea de locuințe individuale și considera că era contrar intereselor
igienei construirea de case cu mai multe etaje, întrucât această inițiativă însemna, de cele mai
multe ori, doar încercarea proprietarului de a realiza profit, fără a ține seama de condițiile de
locuire pe care le oferă.88 În consecință, poliția sanitară, considera Felix, avea datoria „să
împiedice după posibilitate construirea caselor care nu corespund cu cererile igienei și să
intervină ca locuințele nesănătoase să se facă mai salubre.”89 Felix chiar redacta un proiect de
regulament pentru oprirea aglomerației locuitorilor în case strâmte și nesalubre . Însă
preocupările autorităților în timpul mandatului lui Felix de medic-șef al orașului, și, implicit,
președinte al Consiliului de Igienă (1858 – 1905) nu era construirea de locuințe. Problemele cu
care se confruntau erau diferite și priveau industria alimentară, calitatea apei, tăierea animalelor
sau producția, depozitarea și distribuirea în condiții sanitare a produselor alimentare și alcoolice.
Cert este că, până la moartea sa, în 1905, municipalitatea nu construise nicio astfel de locuință.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, medicii au continuat analizele lui Iacob Felix și
au demonstrat că principala cauză a răspândirii tuberculozei era starea insalubră a locuințelor.
Medici precum G. Proca, Ecaterina Arbore, Mina Minovici au prezentat statistici și rapoarte ale
căror concluzii indicau nevoia de implicare a autorităților în limitarea efectelor acestei maladii.
Într-un studiu publicat în 1902, medicul G. Proca, membru al Consiliului de Igienă și șef al
Departamentului de Bacteriologie al Laboratorului Comunal arăta că, între 1894 și 1898,
tuberculoza provocase 13,7% din decesele din București. Mai mult, Proca susținea regândirea
reformei sociale prin renunțarea la criminalizare sărăciei („sărăcia, principala cauza principală
ale condițiilor de viață precare, nu ar trebui să fie privită ca o infracțiune.”90). Analizând evoluția
ideilor asupra asistenței sociale în secolul al XIX-lea, Proca concluziona că „trebuința de a ajuta
populația săracă devenea în acest fel o datorie publică, în loc de a fi o măsură sentimentală,
dictată de milă sau simpatie. Interesul public se substituia sentimentelor filantropice ale

87 Iacob Felix, Tractat… , p. 377
88 Iacob Felix, Tractat… , p. 362
89 Iacob Felix, Tractat… , p. 375
90 Dr. G. Proca, Asistența publică și starea sanitară a capitalei , (București: Institutul de Arte Grafice „Carol
Goebl”), 1902.

31
persoanelor caritabile sau binefăcătoare. Această evoluție a ideilor și sentimentelor a făcut să se
treacă de la pedepsirea săracilor la ocrotirea lor, iar în timpurile mai noi a contribuit la
organizarea asistenței publice considerată ca instituție de stat.” Însă nu și în România, „La noi
însă această evoluție pare a se fi oprit în faza sentimentalismului plin de bunăvoință, dar lipsit de
metodă și puțin preocupat de acțiunea socială a operelor sale de bine-facere.”91
Într-un raport detaliat cu privire la focarele de infecție cu tuberculoză din București,
doctorul G. Proca demonstra că bolnavii care sufereau de această boală o contractaseră fie la
locul de muncă, fie în casa în care locuiau.92 Proca susținea că 27% dintre decesele cauzate de
tuberculoză era cauzate direct de locuințe necorespunzătoare și că „acest procent este suficient de
ridicat pentru a ne îndemna să ne preocupăm serios de chestiunea locuințelor la București,
căutând a împiedica întinderea tuberculozei prin contagiune familială sau de la vecin la vecin și
uneori, poate, chiar de la chiriaș la chiriaș.”93 De asemenea, cita o statistică din Germania din
1899 care a susținea că între orașele cu mai mult de 10,000 de locuitori, Bucureștiul era situat pe
primul loc.94 Mai mult, medicul concluziona că „starea locuințelor din punct de vedere igienic
are o acțiunea hotărâtoare asupra întinderii tuberculozei”95 și că „îngrămădirea cazurilor de
tuberculoză de preferință pe anume străzi […] denotă că pe aceste străzi se găsesc unele condiții
speciale care produc și explică frecvența tuberculozei în aceste părți.”96 Printre soluțiile oferite
de Proca nu se număra și construirea de locuințe, ci doar supravegherea construirii acestora și
controlul statului.
În comparație cu Proca, dr. Ecaterina Arbore, medic la Spitalul Filaret, milita în paginile
reviste socialiste Viitorul Social pentru organizarea politică muncitorilor și a celor direct afectați
de calitatea scăzută a locuirii pentru a cere administrației măsuri concrete în vederea limitării
răspândirii tuberculozei. Arbore a cartografiat cartierele cele mai afectate de tuberculoză, printre
care se numărau zonele din preajma unor instituții precum Arsenalul Armatei, Fabrica de
Chibrituri și Fabrica de Tutun, toate aparținând Regiei Monopolurilor de Stat. De asemenea,

91 Proca, Asistența…, p. 16
92 Proca, Cercetări asupra Focarelor de Tuberculosă din Bucuresci , (București: Institutul de Arte Grafice “Carol
Goebl”), 1902, p. 6
93 Proca, Cercetări …, p. 26
94 Proca, Cercetări …, p. 24
95 Proca, Cercetări …, p. 24
96 Proca, Cercetări …, p. 25

32
Arbore susținea că tuberculoza cauza 1.200 de decese anual din cele 6,585 înregistrate în
capitală,97 evidențiind locuirea în case cu „odăi mici, nesănătoase, adesea umede, chirie câte 5 -9
lei pe lună, închiriate de muncitori, câte 3 -5 inși într-o odaie.”98 În afară de locuință, celelalte
cauze se numărau „străzile murdare, necanalizate, iar la fabrică și atelier aglomerația prea mare,
praful, aerul viciat, de altă parte, numărul prea mare al orelor de muncă, modicitatea salariilor,
scumpetea traiului, hrana insuficientă.”99 Arbore insista asupra faptul că pacienții locuiau
succesiv în aceeași locuință, pe care proprietarul o închiria fără a luă măsurile sanitare necesare.
Organizarea muncitorilor ar fi condus la încercări de îmbunătățire a legislației care reglementa
chiria pe care Arbore o considera favorabilă proprietarilor100 și milita pentru un activism politic
întrucât „a aștepta inițiativă sau sprijin de la stat sau de la o altă clasă a populației, e în zadar.”101
Cererile muncitorilor trebuiau să „pretindă în primul loc, o mai bună stare igienică la fabrici și
ateliere, să ceară primăriilor asanarea străzilor infectate, dărâmarea locuințelor insalubre, dar să
nu uite în același timp că fără sufragiul universal, nu vor putea aduce la îndeplinire reformele,
oricât de necesare ar fi ele.”102 În studiile sale, Arbore a fost preocupată de a căuta cauzele
profunde ale răspândirii tuberculozei în deciziile elitei politice, care, intenționat sau nu, a ignorat
sau nu a avut mijloacele necesare pentru a oferi condiții mai bune în oraș. Ea a susținut că atâta
timp cât elita nu ar putea să ofere ceea ce este necesar, ar trebui să fie trași la răspundere, iar
clasa muncitoare organizată ar trebui să impună o altă elită prin alegeri bazate pe un sistem
diferit de sistemul de votare a recensământului. Contextualizând această problemă și mai mult în
cel de-al doilea studiu și apropiindu-se de socialiști, Arbore a dovedit a fi un puternic reformator
și a afirmat că, de fapt, salariile mici reprezintă cea mai mare problemă.103 În continuarea acestei
reforme, statul și proprietarii fabricilor ar trebui să țină seama de construirea locuințelor,

97 Arbore, „Tuberculoza în clasa muncitoare”, p. 170-171 în Viitorul Social , nr. X / 1908. Viitorul Social era un
supliment al gazetei România Muncitoare , publicat de social – democrați începând cu 1907
98 Arbore, „Tuberculoza în clasa muncitoare”, p. 170-171
99 „Legile noastre, se știe ca ocrotesc pe proprietarii caselor și, în nici un caz, nu apără sănătatea și viața chiriașilor,
mai ales a muncitorilor, care sunt nevoiți a găsi locuințe ieftine și-și periclitează viața în locuințe insalubre și
infecte.”Arbore, „Tuberculoza în clasa muncitoare”, p. 170-171
100 Arbore, „Tuberculoza în clasa muncitoare”, p.172
101 Arbore, „Tuberculoza…”, p. 172
102 Arbore, „Tuberculoza…”, p. 172
103 Ecaterina Arbore, „Influența industriilor asupra sănătății locuitorilor” în Viitorul Social , 1908, p. 310

33
preluând practici din străinătate. Discursul radical al lui Arbore nu putea conduce la acțiuni
concrete, dar este utilă cercetarea direcțiilor pe care le-a luat circulația ideilor și a practicii de,
pentru a arăta contextul care a influențat politica de locuire.
Doctorul Mina Minovici contribuia, la rândul său, la identificarea condițiilor precare de
locuire drept cauza principală a răspândirii tuberculozei, dar critica în același timp implicarea
nefastă a filantropilor în rezolvarea acestei probleme și pleda pentru construirea de case. Mina
Minovici era la acea dată un medic recunoscut, secretarul general al Societății pentru Profilaxia
Tuberculozei și Asistența Tuberculoșilor Săraci.104 Această societate fusese înființată în 1901 de
câțiva filantropi și inițiase construirea un spital pentru pacienții care sufereau de tuberculoză, de
altfel, spitalul în care Dr. Ecaterina Arbore a practicat mai târziu. În acest raport, dr. Minovici a
detalia existența în București a locuințelor nesănătoase, constând din încăperi mici, cu tavane
joase, mai ales cu pardoseli murdare, slab ventilate, fără lumină datorită aglomerării în curți mici.
„aceste locuințe aruncate în mare parte pe străzi nepavate, în vecinătatea maidanelor, unde ploile
formează băltoace infecte în timpul verii, iar timpul uscat al verii cu vânturile sale le învăluie
într-un nor de praf, alterându-le astfel și mai mult atmosfera. Aceste locuințe n-au nici apă, nici
canal, nici lumină (gaz) și lipsindu-le și aerul construiesc adevărate focare omorâtoare de
oameni, dacă luăm în considerațiune și starea de mizerie în care se află aceia care le locuiesc.”105
Doctorul Minovici a menționat că rezultatele celor șapte ani de luptă împotriva tuberculozei ale
Societății au fost mai degrabă negative, oferind argumente și construind o narațiune care s-a
îndepărtat de interpretările obișnuite naive. El susține, „trebuie să recunoaștem că rău s-a făcut
într-o țară ca a noastră, ca să imităm țările înaintate, zidind un sanatoriu – palat, care o costat
peste 450.000 lei și cheltuind numai în trei ani 470 (de mii), în total aproape un milion, ca să
obținem rezultate ce am obținut. Cu un milion de lei, s-ar fi putut construi locuințe, locui în ele, 2
– 300 de familii sărace, iar dacă nu am fi vindecat niciunul de tuberculoză de sigur cu banii care
s-au cheltuit pentru sanatoriu am fi împiedicat cel puțin 2 – 300 să nu devină tuberculoși ceea ce
era un succes enorm.”106 Construcția locuințelor ar fi de asemenea copiată din țări străine („mai

104 Mina Minovici, Societatea pentru profilaxia tuberculozei și asistența tuberculoșilor săraci din București ,
(București: Tipografia „Anuarul General”, 1909).
105 Minovici, „Societatea…”, p. 4
106 Minovici, „Societatea…”, p.18

34
civilizate”). Începând cu începutul secolului, reforma a început să bată, în timp ce alți doctori se
adresau în mod constant, cum ar fi dr. Costinescu și noul medic șef al Bucureștiului, dr. Orleanu.
Probabil prima dezbatere care s-a încheiat cu concluzia că Consiliul Comunal ar trebui să
construiască locuințe a avut loc în octombrie 1906, când medicul șef a Bucureștiului, Dr. C.
Orleanu prezenta problema locuirii în cadrul Consiliului de Igienă. Dr. Orleanu sugera că
reformatorii sociali ar trebui să fie inspirați de reforme similare în Anglia, unde atât
municipalitățile, cât și filantropii au investit în asigurarea unei locuințe clasei muncitoare.
Orleanu a propus două acțiuni principale: crearea unui fond municipal pentru a împrumuta
clasele vulnerabile pentru construirea sau renovarea caselor și crearea unei societăți filantropice,
administrată de ingineri și medici, pentru a construi case. Societatea ar demola casele insalubre,
va construi noi locuințe igienice pe același teren și va vinde fiecare dintre ele unei familii.
Construirea anuală a o sută – două sute de case ar fi însemnat edificarea a peste o mie de case în
zece ani; Astfel, printr-o distribuire adecvată familiilor lovite de flagelul tuberculozei,
mortalitatea cauzată de tuberculoză, pe care statistica o stabilea la o mie de decese pe an ar fi
scăzut la minimum. Soluția a fost aceea de a stabili un comitet care să colaboreze cu aceste idei
și să prezinte un plan cât mai curând posibil și crearea unei comisie separate de investigare a
locuințelor neigienice din București. 107 Reporterii ziarului România Muncitoare , care au
participat la întâlnire, prezentau discursul lui Orleanu: „Locuințe igienice, asta trebuie deci
lucrătorului, spre a scăpa de plaga aceasta socială, care se numește tuberculoza. Iar în acest scop
a propus să se destineze un fond special, din care să se clădească locuințe model în cartierele
mărginașe, destinate lucrătorilor din fabrici și ateliere. În mod treptat s-ar înzestra un astfel de
locuințe toate cartierele unde trăiesc și mor în mizerie lucrătorii. Iar locuințele nesănătoase de
astăzi se vor dărâma.”108 Redactorii de la România Muncitoare considerau „în al doilea loc este o
greșeală a se crede că prin construirea numai a clădirilor, fie și cu aceste mijloace, se vor stinge
focarele tuberculozei din sânul populației lucrătoare. E sigur mai întâi că nu se vor putea face
clădiri pentru toți lucrătorii.”109 Orleanu considera că tuberculoza nu se datora doar condițiilor de
locuire, dar, de asemenea, salariilor mici și ale muncii continue: „condiția principală a oricărei

107 Consiliul de Igienă și de Salubritate Publică al Capitalei, „Ședința de la 3 octombrie 1906, în Monitorul Comunei
București , anul XXXI – No. 40, Duminică 15 Octombrie 1906, p. 471 – 472
108 Or, „Locuințe lucrătorilor”, în România Muncitoare , anul II, seria II – No. 34, 22 – 29 Octombrie 1906, p.3
109 Or, „Locuințele lucrătorilor”, în România Muncitoare , 22 – 29 Octombrie 1906, p. 3

35
îmbunătățiri temeinice este dar ridicarea situației economice în care se găsește această clasă
muncitoare – și cum această ridicare nu se poate face decât prin luptă, prin sforțările conștiente
ale ei – ajungem și pe aceste cale tot la organizare și tot la agitație și lupta de clasă.”110
Consecințele acestei discuții acțiunile ulterioare fiind bazate pe această întâlnire.
Medicii au insistat pentru implicarea administrației în construirea locuințelor,
argumentând convingător că mutarea familiilor muncitorilor afectați de tuberculoză în noi case ar
stopa răspândirea maladiei. Medicii s-au dovedit a fi reprezentanții vocali ai cetățenilor și au
pregătit reforma numind simptomul care afecta populația. Aceștia au indicat construirea de
locuințe și distribuția lor către populația săracă drept una dintre cele mai potrivite soluții pentru
rezolvarea condițiilor de locuire. Medicii au legat direct răspândirea tuberculozei și a altor boli
similare de condițiile de viață și locuire sărace. Ca organism profesional, probabil cu cea mai
apropiată legătură cu corpul cetățenilor, au atacat problema însăși. În al doilea rând, soluția de a
construi case pentru persoanele afectate de tuberculoză s-a dovedit a fi singura viabilă: medicii
au ajuns rapid la concluzia că ridicarea a o mie – două mii de locuințe în zece ani și distribuirea
acestora persoanelor care prezintă riscul de a fi contaminate de tuberculoza ar elimina maladiile.
În al treilea rând, construirea ar putea veni numai de la stat, industriașii nu erau preocupați de
construirea de locuințe pentru angajații lor. Singura excepție notabilă de la această regulă sa
dovedit a fi Fabrica de Uleiuri Vegetale Phenix, care, în 1897, a proiectat și a executat primul
proiect cu locuințe standardizate în București pentru proprii muncitori (fig.5). Medicii așteptau
intervenția statului.

1.3. Politicienii

Acțiunea administrației municipale împotriva răspândirii tuberculozei a condus la
construirea de locuințe pentru clasele muncitoare, în primul deceniu al secolului al XX-lea.
Foucault și Marcuse au criticat acest tip de intervenție din partea elitei politice liberale,
considerând-o drept o inițiativă care răspundea propriilor interese, nu pe cele ale claselor
muncitoare pe care această elită le reprezentau. Astfel, intervenția a luat în considerare
răsplătirea celor mai merituoși dintre muncitori și protecția de pericolul răspândirii malariilor
urbane. Relațiile dintre autoritățile naționale și locale în strategia de construire a locuințelor din

110 Or., „Locuințele lucrătorilor”, în România Muncitoare , 22 – 29 Octombrie 1906

36
București demonstrează că inițiativa a aparținut medicilor și a consilierilor comunali, așa cum
reiese din analiza dezbaterilor din Consiliul Comunal. Însă, în autoritățile locale știau că au
nevoie de sprijinul statului. Însă paradigma care plasează relațiile dintre autorități și muncitori pe
baze conflictuale și intervenția elitei politice liberale drept una egoistă este corectă și în cazul
românesc? Care au fost motivele din spatele construirii locuințelor de către consilieri și ce au
avut de câștigat politicienii din construirea acestora și de ce autoritățile naționale au intervenit?
Construirea locuințelor și vânzarea în deplina proprietate a beneficiarilor însemna nu doar
asigurarea unei locuințe sanitare pentru populația vulnerabilă social, ci și creșterea bazinului
electoral în sistemul de vot cenzitar. În București, sistemul de vot cenzitar permitea doar unui
sfert din cetățenii (bărbați) să voteze, ceea ce însemna doar câteva mii de bucureșteni și se baza,
printre altele pe proprietate. Votul însemna alegerea consilierilor comunali, care, la rândul lor,
alegeau primarul.111 Cetățenii de sex masculin trebuiau să plătească un cens anual sau să
dovedească un drept de proprietate asupra terenurilor, pentru a fi pe listele de alegători.
Recensământul din 1912 arăta că numai 30% dintre locuitori aveau case proprii. Întrucât elitele
politice liberale și conservatoare controlau nu numai producția, ci și distribuția locuințelor, a fost
intenția lor de a lărgi bazinul alegătorilor, excluzând chiar pe cei care ar putea pune în pericol
monopolul votului? Toți primarii din 1866 până în 1916 au fost fie liberali, fie conservatori, în
timp ce Partidul Social Democrat, fondat în 1890, nu a putut grupa lucrătorii și impune agenda
politică (votul universal, reforma agrară etc.) și, implicit, nu a avut vreun reprezentat în Consiliul
Comunal. Schimbarea guvernului însemna noi alegeri și, implicit, desemnarea unui nou primar.
Reformatorii se referă la socialiști și comuniști ca amenințare continuă a statului liberal național.
Liberalii au acuzat pe socialiști că s-au implicat în încercările de asasinare a lui Ionel Brătianu
(care a devenit prim-ministru în 1908), în timp ce Primul Ministru a răspuns prin confiscarea
României Muncitoare , adoptarea în 1909 a unei legi anti-sindicate și adoptarea unor măsuri
violente pentru oprirea propagandei socialiste.
Invocarea umanitarismului și a modelului occidental erau trăsături comune ale limbajului
reformatorilor sociali în timpul demolării locuințelor nesanitare și evacuării locuitorilor lor.

111 În 1908 Consiliul Comunal era format din 26 de membri. Printre cei mai importanți se numărau Dr. H. Botescu,
Dr. I. Costinescu, Alexandru Donescu (ulterior, primar între 1934 și 1938), Gh. Ioanin, Gr. Melic, C. Nicolescu (fost
vicepreședinte al Consiliului de Igienă), I.G. Saita (primar în 1914), Maiorul C. Slătineanu, Pandele Țărușeanu,
Hagi Tudoraki, C.F. Robescu (primar în două rânduri, anterior discuțiilor)

37
Demolarea caselor igienice era o practică obișnuită a municipiului în lupta sa împotriva
răspândirii tuberculozei, împreună cu extinderea sistemului de canalizare, inaugurarea unui
sistem de eliminare a gunoiului și sprijinul pentru construirea de latrine în case și curți. La 26
noiembrie 1906, primarul conservator, Gh. Cantacuzino, se confrunta cu această problemă când
decidea selectarea caselor care urmau a fi demolate. Unul dintre consilieri, I. Brătescu, prezenta
situație sumbră în care se afla: „locuințele oamenilor sunt evacuate, sunt pecetluite și sunt
dărâmate acum în timp de iarnă. Și din această cauză suntem implorați de oameni săraci, de
femei văduve care ne roagă să nu îi scoatem din casele lor acum iarna, cerând a mai fi
îngăduiți.”112 Brătescu îi cerea lui Cantacuzino „vă rog să dați un vot prin care să se suspende
până la Sf. Gheorghe viitor toate dărâmările și evacuările, iar de atunci să nu se mai dea nicio
păsuire, lucru care se va pune în vederea celor care au case în asemenea condițiuni.” Primarul
Cantacuzino răspundea ferm: „umanitatea ne va călăuzi întotdeauna, dar nu vom uita nici scopul
ce ne-am propus de a face Bucureștii oraș cu înfățișare occidentală. Noi vom face un triaj al
imobilelor de dărâmat, dar vom avea mâna fermă când va fi vorba de case ca cele arătate acum în
ședință că nu mai pot fi tolerate.”113 Gh. Cantacuzino și-a încheiat mandatul în primăvara anului
1907, fără a oferi soluția construirii locuințe pentru clasele muncitoare.
În primăvara anului 1907, România s-a confruntat cu revoltele țăranilor, o scânteie care a
radicalizat reformatorii în vederea implementării politicilor sociale, inclusiv a adoptării de
măsuri în domeniul locuirii. În primul rând, revoltele au condus direct la demiterea guvernului
conservator și la numirea unui cabinet liberal, în frunte cu D.A. Sturdza. Din acest guvern făceau
parte Ionel Brătianu, în calitate de ministru al Afacerilor Interne, și socialistul Vasile Morțun,
ministrul Lucrărilor Publice, în timp ce Vintilă Brătianu era numit primar al Bucureștiului, în
iunie 1907. Revoltele țărănești s-au răspândit în toată țara, inclusiv în județele limitrofe
Bucureștiului. În București, muncitorii socialiști de la Căile Ferate Române și Manufactura de
Tutun au început grevele în solidaritate cu țăranii și au îndemnat muncitorii socialiști din
celelalte industrii să se revolte. Unele gazete socialiste menționează chiar faptul că ceferiștii au
sabotat trimiterea de trupe pe căile ferate, însă grevele nu au avut rezultatul scontat de către

112 Consilierul I. Brătescu, „Ședința ordinară de la 1 Noiembrie 1906,” în Monitorul Comunal , anul XXXI – No. 46,
duminică 26 Noiembrie 1906, p.513 – 514.
113 Procesul Verbal al ședinței ordinare a Consiliului Comunale de la 1 Noiembrie 1906, în Monitorul Comunal ,
anul XXXI – No. 46, duminică 26 Noiembrie 1906 , p. 472

38
socialiști. Au avut aceste greve vreun efect în ceea ce privește măsurile de îmbunătățire a
condițiilor de viață? În lipsa unor surse clare, faptele ulterioare ale principalilor agenți implicați
în această reformă lasă loc interpretărilor. Cert este că, la câteva luni după potolirea grevelor și a
răscoalei, Vintilă Brătianu, împreună cu consilierii locali decideau înființarea Societății
Comunale și îl numea Andrei G. Ioachimescu în funcția de director al Societății. Andrei G.
Ioachimescu fusese adjunctul să în timpul mandatului de director al acestuia la Regia
Monopolurilor Statului (1897 – 1899) și cel care îi raportase lui Brătianu grevele de la
Manufactură. După un an de existență al Societății, Ioachimescu semna prima convenție a
Societății cu Manufactura de Tutun, în vederea construirii primelor locuințe pentru muncitorii și
muncitoarele acestei fabrici.
În primul an de mandat, 1907 – 1908, noul primar instalat în timpul răscoalei, Vintilă
Brătianu, confrunta cu aceleași probleme precum demolarea caselor neigienice și evacuarea
locuirilor și situația mizerabilă a decis înființarea unei comisii pentru rezolvarea acestor
probleme. Comisia, înființată la 13 Martie 1908, era condusă de unul dintre cei mai
experimentați consilieri, Ioan Procopie Dumitrescu. Din ea mai făceau parte dr. I. Costinescu,
inginerul Țărușanu, și I. G. Saita, viitor primar interimar. Scopul ei era de „să studieze chestiunea
și să propună măsurile ce va crede de cuviință să se ia pentru ca să încurajeze construcțiunile de
mici clădiri în condiții igienice și avantajoase pentru populația mărginașă a capitalei.”114 Într-una
dintre dezbaterile care au condus la înființarea acestei comisii, Dumitrescu relua temele comune
ale medicilor precum condițiile neigienice care însemnau mai mult decât locuința, ci și lipsa
sistemului de canalizare, a latrinelor și a unui serviciu de ridicare a gunoiului. Dumitrescu
sublinia faptul că aceste probleme se petreceau nu numai la periferie, ci și în centrul orașului,
deoarece mulți proprietari de case nu respectau reglementările și unii dintre aceștia închiriau
casele nesănătoase chiriașilor care săvârșeau contaminați cu tuberculoză. În paralel cu această
comisie, Brătianu a implementat un complex set de măsuri în domeniul sanitar care au început cu
propunerea unui nou regulament privind construcția și alinierea străzilor, propunerea de a
construi latrine standardizate și ieftine, o organizare sanitară complicată a medicilor în fiecare

114 Proces Verbal al Ședinței Ordinare a Consiliului Comunal de la 13 Martie 1908, în Monitorul Comunal , anul
XXXIII – No. 13, Duminică 30 Martie 1908, p. 186

39
sectoare și controlul prostituatelor.115 Aproape fiecare număr al Monitorului Comunal din
primăvara anului 1908 prezintă seturi de măsuri sanitare.
La sfârșitul anului 1908, Comisia înființată de Brătianu raporta progrese importante în
reforma locuințelor, iar reformatorii preocupați cu politica de locuire au hotărât înființarea unei
companii municipale pentru construirea locuințelor pentru clasele vulnerabil social. Ședința
Consiliului Comunal din 19 noiembrie a marcat două discursuri importante, ambele clarificând
importanța construirii de noi locuințe și a tuberculozei ca declanșator principal al construirii lor.
Dr. Costinescu a subliniat schimbarea de atitudine a statului de la o perspectivă moralizată
asupra celor săraci la un agent de schimbare, a confirmat rapoartele potrivit cărora mortalitatea
cauzată de tuberculoză este mai mare în cartiere cu locuințe neigienice și că Bucureștiul era una
dintre capitalele cu cea mai mare mortalitate cauzată de tuberculoză.
Este îndeobște cunoscut astăzi că locuința rea este una din cele mai principale cauze de
degenerare fizică și morală a omenirii. Locuința sărmanului a fost mult timp o
preocuparea de ordin moral, astăzi ea devine o chestiune socială, luând din ce în ce o
importanță mai mare ca igienă și sănătate publică. Mortalitatea populației este cu mult
superioară în cartierule cu locuințe insalubre. Capitala noastră este din nenorocire una din
capitalele cu cea mai mare mortalitate cu deosebire în ceea ce privește tuberculoza.
Tuberculoza este o boală socială, este rezultatul mizeriilor care slăbesc organismul și-l
predispune la boală […] Cauza principală a acestei morbidități și mortalități este desigur,
locuința rea. Acea cameră mică, joasă, umedă, întunecoasă cu pământ pe jos, murdară, eu
aer înăbușitor infect, în care patru sau 6 ființe omenești stau într-o astfel de promiscuitate
înjositoare. […] Este de necrezut cum ființe omenești pot trăi în astfel de locuințe și într-o
astfel de promiscuitate. […] Omul care se întoarce de la muncă nu-și va putea găsi într-o
astfel de locuință nici odihna, nici mulțumirea sufletească pe care orice om intrând în
casa sa ar trebui să o găsească. Cârciuma, alcoolismului, desfrâul, tuberculoza, închisoare
sau spitalul vor fi prea adesea ori sfârșitul său.116

115 Vezi „Deciziune,” (în Monitorul Comunal din 13 Ianuarie 1908), „Circulare pentru domnii delegați de suburbii”
(3 Februarie 1908) și „Instituirea unei comisii permanente de salubritate care va funcționa pentru fiecare culoare a
Capitalei,” ambele în Monitorul Comunal , 1 Iunie 1908)
116 Procesul Verbal al ședinței ordinare a Consiliului Comunal de la 19 Noiembrie 1908, în Monitorul Comunal , nr.
10 din 8 Martie 1909, p. 148.

40
Astfel, Dr. Costinescu a propus înființarea „Casei Comunale pentru construcția de
locuințe igienice și economice,” care trebuia să construiască locuințe, să păstreze o evidență a
caselor nesănătoase și să insiste pentru pavarea străzilor și extinderea sistemului de canalizare.
Această instituție urma să beneficieze de o serie de avantaje pentru a construi casele, cum ar fi
scutirea de taxe pentru construirea și transportul materialelor de construcție. Dr. Costinescu a
clarificat detaliile, cum ar fi rata lunară a dobânzii și obligația de a le proiecta cu grădinile
individuale învecinate. El a menționat că a rezolvat problema „de mai bine de cinci ani, așa încât
acest proiect se prezintă bine studiat și nu este un proiect care este adus numai pentru satisfacerea
vreunei afaceri de interes momentan, și pentru că ne considerăm fericiți că prin aceasta ne
apropiem de momentul realizării acestei instituții.”117 Dr. Costinescu menționa, de asemenea, că
scopul principal al acestei Case era „construirea de case ieftine și igienice pentru populațiune
săracă,” de vreme ce „din toate aceste studii și anchete a rezultat că este posibil ca să se facă case
de 2,500 – 5,000 lei, pe care aceștia să o plătească cu prea mici diferența de chiriile pe care le
plătesc actualmente,” iar „pentru o plată de 25 lei lunar fiecare va putea avea o casă cu două
camere, bucătărie, o magazie, pivniță și o latrină neigienică, precum și o mică curte care se va
putea întrebuința pentru flori și chiar legume.”118
Conform acelorași principii, ajutorul de primar Hagi Tudoraky, în același timp președinte
al Camerei de Comerț și Industrie, sublinia legătura clară dintre locuință și tuberculoză, insistând
asupra dezavantajelor progresului și industriei, printre care mortalitatea cauzată de tuberculoză.
România fiind una dintre numeroasele țări agrare care au intrat în stadiul industrial al dezvoltării:
„Mortalitatea înspăimântătoare a păturilor noastre sociale, mai cu seamă cele de jos, din
suburbiile de la periferie, cășunată de tuberculoza nemiloasă, de lingoare, de scarlatină etc.,
provin și din cauza caselor nesănătoase, fără aer și lumină, fără apă bună de băut, care ucid nu
numai pe aceia care locuiesc acele părți ale orașului, ci amenința prin molipsire întreaga
populație a Capitalei.”119 Mai mult decât atât, Tudoraky anunța că inițiativa nu avea un scop

117 Procesul Verbal al ședinței ordinare a Consiliului Comunal de la 19 Noiembrie 1908, p. 148
118 Procesul Verbal al ședinței ordinare a Consiliului Comunal de la 19 Noiembrie 1908, p. 150
119 Hagi Tudoraky, „Casa Comunală. Locuințe ieftine și sănătoase. Cuvântare rostită de dl consilier Constantin Hagi
Tudoraky în ședința Consiliului Comunal din 19 Noiembrie 1908 (București: Institutul de Arte Grafice „Carol
Goebl”), 1908, D.M.B.A.N., 10/1908, Corespondență privind înființarea Societății Comunale pentru construirea de
locuințe Ieftine, subscrierea de acțiuni, începerea construcțiilor, p. 150

41
comercial, întrucât „comuna nu înțelege a face afaceri comerciale prin înființarea Casei
Comunale, ci în primul rând ea își îndeplinește obligația ce are de a controla toate chestiunile de
edilitate și de salubritate publică, iar în al doilea rând, acest proiect urmărește îndrumarea pe cât
se poate a capitalurilor noastre naționale la întreprinderi de această natură, care sunt mult mai
preferabile având în vedere utilitatea socială prin economia pe care această instituție o va
prezenta în viitor.”120 Potrivit lui Tudoraky, scopul acestei inițiative era acela „idealul nostru ar fi
ca toate aceste clase sociale să-și aibă căminele lor proprii, curate și Ieftine, cu grădiniță în față
care să le reamintească viața lor câmpenească de apoi, unde să se dezvolte simțământul de
familie și de solidarizare între diferite clase sociale, atât de necesare pentru dezvoltarea noastră
națională.”121 Ca liberal, Tudoraky respingea municipalismul social: „vom fi acuzați desigur de
politicieni josnici și meschini că ținem să măgulim păturile noastre sociale de jos și mijlocii, sau
că voim să facem socialism municipal . Ei bine, Nu! Scopul pe care-l urmărim este pur și simplu
o chestiune de edilitate, o datorie pe care ne-o impune formal legea comunală, adică
însănătoșirea orașului nostru, ce zic, o chestiune de egoism personal, pentru că ne ferim pe noi
înșine și ferim și obștea de pericolul veșnic de contagiune al bolilor molipsitoare.”122 Era aceasta
o declarație a unui liberal cu vederi socialiste care urma să nu antagonizeze conservatorii sau,
într-adevăr, expresia sinceră a unei acțiuni edilitare? La finalul întâlnirii, dr. Costinescu prezenta
și statutul acestei Case Comunale cu toate detaliile, cum ar fi rata dobânzii, profitul (inițial, casa
nu urmărea profitul financiar) și alte aspecte economice.
Înființarea acestei companii avea nevoie de sprijinul autorităților centrale, întrucât
bugetul Consiliului Comunal nu permitea finanțarea construirii a câtorva sute de locuințe anual.
Din această cauză, consilierul Ioanin sugera că Municipalitatea trebuia să se adreseze statului
pentru finanțarea acestui capital inițial cu un milion sau doi milioane de lei. Următorul pas consta
în trimiterea proiectului de lege în Parlament pentru a înființa compania sub patronajul statului și
de a o finanța cu un capital inițial. Aceasta era sarcina primarului Vintilă Brătianu și, probabil,
influența lui principală în această reformă.123 Implicarea statului a însemnat, mai precis,

120 Tudoraky, „Casa Comunală…”, p. 150
121 Tudoraky, „Casa Comunală…”, p. 11
122 Tudoraky, „Casa Comunală…”, p. 9
123 Consilierul G. N. Ioanin menționa că, „Profit de această ocazie, d-le Primar, pentru a vă ruga să luați măsuri ca
cel puțin în sesiunea aceasta a Parlamentului să se treacă prin Corpurile Legiuitoare proiectul de lege relativ la

42
patronajul Ministerul Industriilor și Comerțului, care, probabil, a oferit capitalul necesar
înființării, fiind interesat de controlarea muncitorilor din industrie. În primul rând, consilierii
cereau acestui minister măsuri mai atente pentru supravegherea muncitorilor. Consilierii au
reprezentat muncitorii ca o clasă periculoasă, dar, după cum Dr. Proca a stabilit termenii
reformei începând din 1902, corpul politic a început să privească această chestiune în
conformitate cu conceptul raison d’état , concentrându-se asupra investițiilor financiare pentru a
remedia dificultățile, mai degrabă decât o inițiativă filantropică, bazată pe sentimentul de milă și
compasiune. Hagi Tudoraky cerea mai multă supraveghere din partea Ministerului Comerțului și
Industriei.124 Ioanin întărea ideea lui Tudoraky de a controla lucrătorii, ci prin construirea de
parcuri la periferie, astfel încât muncitorii să nu-și mai petreacă timpul în „cârciumi”. Trei idei
principale dezvăluite de aceste discursuri vor caracteriza reforma în următorii ani: construirea de
case pentru prevenirea tuberculozei, distribuirea lor familiilor demne de încredere și proiectarea
lor drept case înconjurate de grădini.
În același timp cu Consiliul Comunal, Consiliului de Igienă și-a concentrat atenția asupra
prevenirii tuberculozei și aplaudat inițiativa consilierilor de a înființa această societate. Ei au
considerat că tuberculoza a scăzut în 1908 în comparație cu 1907, datorită măsurilor de
decontaminare a locuințelor unde au murit lucrătorii. La 25 noiembrie 1908, consilierii lăudau
inițiativa Primăriei „nu trebuie să uităm că tuberculoza fiind o boală socială, se impun măsuri
sociale. Ca atare, e foarte bine venită Casa Comunală ce se va înființa pentru zidiri de case.”125

casele ieftine, căci toată lumea cu mijloace restrânse așteaptă cu nerăbdare realizarea acestei mari și binefăcătoare
reforme,” în ședința ordinară de la 25 Noiembrie 1908, Consiliul Comunal, în Monitorul Comunal , anul XXIV – No.
4, 8 Martie1910
124 „să se știe, nu facem o întreprindere comercială, ci comuna intervine ca agent de control și supraveghere
[evidențiere în documentul original], într-o chestiune care atinge de aproape igiena generală și de salubritate a
locuitorilor etc.,” „Casa Comunală…” p. 9. Cât privește implicarea Ministerului, Tudoraki menționa „să atragem
atențiunea Ministerului Comerțului și Industriei asupra populației care vine în capitală și să-l rugăm să prevadă în
lege obligația pentru patroni ca să aibă la îndemâna lucrătorilor ce-i întrebuințează, săli pentru dormit și să exercite
asupra loc oarecare supraveghere în privința instrucțiunii și moralității.” – în ședința ordinară de la 25 Noiembrie
1909, Consiliul Comunal, în Monitorul Comunal , anul XXIV – No. 4, 8 Martie1910
125 Intervenția consilierului G. Miron în cadrul Ședinței de la 25 Noiembrie 1908 a Consiliului de Igienă și de
Salubritate Publică al Capitalei, în Monitorul Comunal , anul XXII – No. 52, 28 Decembrie 1908, p. 683

43
Atât medicii, cât și politicienii liberali și conservatori au tras concluzii similare. În mai 1909,
Brătianu menționa că legea va fi votată de Parlament.126
Cu toate acestea, socialiștii și-au manifestat primii scepticismul față de acest proiect. Un
articol din România Muncitoare menționa în mod explicit că lucrătorii nu ar putea să intre în
posesia acestor case din motive economice. Redactorii gazetei considerau că lucrătorii nu
câștigau suficient pentru a-și permite avansul și că producția de locuințe ar determina o
distribuție preferențială, ceea ce ar exclude lucrătorii. În plus, menționau aceștia, „se va întâmpla
și cu această ocazie, ceea ce se practică de mult timp la noi în țară, în primul rând favorul, iar în
al doilea rând acapararea tuturor construcțiilor, sub diferite forme, de oameni cu situație mai
bună.”127 Ei au propus ca societatea să închirieze locuințe muncitorilor, pentru a evita atât plata
avansului, cât și distribuția preferențială. Temerile lor s-au dovedit rapid a fi întemeiate.
Consilierii nu au mai așteptat votarea de către Parlament a legii și au decis construirea
rapidă primelor locuințe cu fondurile proprii ale municipiului în vara anului 1909. Primarul
Brătianu a fost de acord cu această inițiativă și a numit o comisie formată de consilierul Ion
Procopie Dumitrescu, dr. Costinescu și Directorul Serviciului Tehnic pentru a începe pregătirea
construcirii. Inițial, consilierii plănuiau să demoleze o serie de locuințe nesănătoare și să-i mute
pe cei locatari în noile locuințe, însă își schimbau intențiile. Comisia s-a decis repid în favoarea
terenului de pe strada Lânăriei.
Planurile s-au materializat prin construirea primelor douăzeci și opt de locuințe pe strada
Lânăriei, inaugurate în octombrie 1909 (fig.6). Dosarele detaliate ale construirii prezintă cererile
persoanelor care doreau să primească o locuință și criteriile de eligibilitate.128 Solicitanții
trebuiau să completeze o declarație pentru a dovedi că erau sănătoși (semnată de un medic),
trebuiau să aibă mai puțin de treizeci de ani și să câștige mai puțin de 250 de lei pe lună. Costul
achiziției era de 5.000 lei (cu un avans de 10% și o rată lunară calculată pentru 20 de ani).
Sursele arată că acești primii locatari câștigau între 80 și 240 de lei pe lună. Certificatul de
sănătate medicală semnat de medici indică faptul că municipalitatea a abandonat ideea de a

126 Ședința extraordinară de la 13 Mai 1909, Proces Verbal, Brătianu: „D-lor, Cassa Comunală, care se va vota în
viitoare sesiune a Parlamentului, va reglementa și această chestiune a caselor Ieftine și higienice”, în Monitorul
Comunal, anul XXIII – No. 23, 7 Iunie 1909, p. 379
127 Constantin Antonescu, „Locuințe Ieftine”, în România Muncitoare , 1908
128 Dosarele 405/1909, 406/1909, 407/1909, D.M.B.A.N., Primăria Municipiului București, Serviciul Tehnic

44
construi pentru persoane care ar putea suferi de tuberculoză și a optat pentru beneficiari care își
puteau permite returnarea investiției, cu locuri de muncă sigure și sănătate bună.
Construirea lor s-a realizat după planurile tip semnate de Ernest Doneaud, membru al
Consiliului de Igienă și șef al Departamentului de Arhitectură al Primăriei. Arhitectul a decis
gruparea locuințele fie cu două, fie cu patru sub același acoperiș. Carmen Popescu menționează
stilul folosit de arhitect ca „stil neo-românesc simplificat.”129 Următorul pas a fost angajarea
antreprenorului Petternelli pentru a construi locuințele, cu materiale furnizate de municipalitate,
care le-a cumpărat de la diferite companii locale sau naționale. În plus, primăria a racordat rapid
locuințele la sistemul de canalizare și a plantat arbori. În toamna anului 1909, Petternelli semna
procesele verbale care marcau darea în folosință a locuințelor. În consecință, blănarul Nicu
Țițirigă, tatăl a trei copii, cofetarul Nicolae Ionescu, în vârstă de 31 de ani, căsătorit, cu doi copii,
Ștefan Georgescu, funcționar la Serviciul Apelor, în vârstă de 43 de ani și Leonida Mănișor,
funcționar la C.F.R., în vârstă de patruzeci de ani, căsătorit, cu doi copii, pentru a denumi doar
câțiva, se mutau în aceste noi locuințe, punând bazele primei comunități de acest tip din
București. La scurt timp după inaugurare, dr. Costinescu a inspectat locuințele în numele
Ministerului Industriei și a prezentat Consiliului Local o scrisoare semnată de locuitorii care își
exprimau mulțumirile pentru inițiativa Primăriei. Tramvaiul nr. 4 conecta strada cu centrul
orașului, în timp ce sistemul de canalizare, electricitatea și latrinele aduceau modernitatea pe
această stradă de lângă Parcul Carol.
După construirea locuințelor, în primăvara anului 1910, Parlamentul a adoptat primele
două legi care au sprijinit înființarea acestei companii, dar cu o serie de schimbări în comparație
cu proiectul pe care consilierii l-au promovat. Parlamentul a emis o primă lege în februarie, care
a creat contextul pentru orice instituție privată sau publică de a crea companii pentru construirea
de locuințe la prețuri accesibile. În baza acestei legi, Consiliul Comunal a înființat Societatea
Comunală pentru Locuințe Ieftine-București, și, în mai 1910, Parlamentul a votat o a doua lege
pentru a confirma inițiativa și a plasat acest inițiat sub controlul statului. Legea era inspirată din
Legea Siegfried, adoptată în Franța, care „căuta să încurajeze antreprenorii prin acordarea de
stimulate fiscale.”130 Asemănător legii franceze, legea permitea înființarea de companii pentru

129 Carmen Popescu, Le style national roumain , p. 181
130 Shapiro, „ Paris”, p. 57. În practică, legea a avut un impact limitat. Nicolas Bullock menționa explicit, referindu-
ne înapoi la Congresul de la Viena din 1910 că, Maurise Dufourmantelle, membru în conducerea Societăți Franceze

45
locuințe ieftine, pe care statul le-a susținut prin scutiri fiscale diferite sau terenuri ieftine. Deși
legea era valabilă la nivel național, doar Bucureștiul a înființat o societate, dovedindu-se că,
această lege a fost rodul inițiativei Primăriei, nu a corpului legislator. Legea prevedea prețul
maxim pentru o locuință (8.000 lei) și limita profitul Societății la 6%.
Legea de la 16 Mai 1910 autoriza primăria „să constituie, sub denumirea de societate
comunală pentru locuințe ieftine din București o instituție având ca scop îmbunătățirea
mijloacelor de trai prin înlesnirea procurării de locuințe ieftine și sănătoase populației nevoiașe a
Capitalei.”131 Existența sa era limitată la cincizeci de ani. Conform art. 4, Societatea putea să
cumpere terenuri cu scopul de a le parcela, a construi pe aceste parcele locuințe individuale
ieftine și igienice (fie prin mijloace proprii, fie prin contractare), cu o valoare maximă de 8.000
lei și să construiască astfel de locuințe pe parcele private cu o suprafață de maxim 200 mp. În
plus, municipalitatea urma să susțină jumătate din prețurile pentru lucrările publice (canalizare,
trotuar etc.). Societatea trebuia să respecte legislația în vederea autorizării construirii de la
municipiu atât pentru aprobarea planului amplasamentului, cât și pentru construirea fiecărei
locuințe în parte. În primul rând, adresele lor trebuiau să primească aprobarea Comisiei Tehnice
a Primăriei, formată de arhitecții și inginerii municipiului. În al doilea rând, parcelările trebuiau
să fie aprobate de către Ministerul Afacerilor Interne, de către Ministrul Lucrărilor Publice (prin
Consiliul Tehnic Superior) și, în sfârșit, prin Decret Regal.
În ceea ce privește condițiile pe care beneficiarii trebuiau să le îndeplinească pentru a
obține casele, legea menționa, în mod specific, că era direcționată către muncitorii români, cu
venituri mici și fără proprietate. „Scopul acestei Societăți este de a da putință fiecărui locuitor
român al capitalei, de preferință muncitorilor cu brațele, meseriașilor și funcționarilor publici sau
privați, de a deveni proprietarul unei locuințe individuale, solidă, sănătoasă, destul de încăpătoare
și în același timp ieftină, având și o grădiniță, al cărei cost total să fie plătit în mod cât mai
lesnicios.”132 Beneficiarii trebuiau să plătească o plată în avans de 10%, să aibă un corp sănătos

de Locuințe Ieftine „accepta intervenția municipală manifestată ca încurajare a inițiativei private […], dar respingea
participarea municipalității la directa construire a caselor, vezi Bullock and Read, The movement , p. 509
131Legea pentru înființarea unei Societăți Comunale pentru construirea de locuințe Ieftine în Capitală ,
D.M.B.A.N.,Fond Primăria Municipiului București , Serviciul Tehnic , Dosar 6 / 1910
132 Societatea Comunală pentru Construirea de Locuințe Ieftine în Capitală, „Lămurirea pentru doritorii de a avea în
Capitală o locuință individuală, higienică, comodă și eftină” (București, Imprimeriile „Independența”, 1912), p. 4

46
și nu mai în vârstă de cincizeci și nouă de ani, astfel încât să poată contracta asigurarea de viață.
În afară de aceasta, beneficiarii trebuiau să aducă o notă privind situația familiei, cum ar fi
numărul de copii și starea civilă. Documentele „urmează a fi prezentate la epoca când se face
distribuția caselor, aprox. pe la începutul lui septembrie.”133 Casa nu putea fi închiriată, era
interzis ca beneficiarii să efectueze orice comerț cu alcool în locuință și să modifice casele.
După întoarcerea doctorului Costinescu de la Congresul de la Viena, consilierii comunali
au dezbătut problema statutului noii Societăți. Două idei principale au fost importante în
încercarea consilierilor de a reduce costurile caselor, ambele rămânând la baza societății pe
parcursul existenței sale: achiziționarea de cantități mari de materiale simultan și înființarea
fabricilor proprii pentru producerea materialelor de bază: „pentru reducerea prețului acestor
materiale ar fi ușurarea condițiilor de transport pe căile ferate și construirea unui număr mai mare
de asemenea locuințe deocamdată, căci cumpărându-se o cantitate mai mare de materiale de
construcțiune, evident că prețul acestor materiale va fi mai redus. La același rezultat s-ar ajunge
și dacă societățile pentru construcțiuni ieftine ar produce ele însăți materiale de construcție
necesare.”134 Mai mult, Vintilă Brătianu propunea ca, „aprobarea oricărui plan de parcelare
supus autorizației comunale va fi dară în termen de cel mult 45 de zile. Dacă nici un răspuns n-a
fost dat în acest termen, parcelarea se consideră ca aprobată.”135 În toamna anului 1910, toate
detaliile erau stabilite și activitatea Societății putea începe.
Pentru a sprijini construirea rapidă a locuințelor, Primăria a vândut Societății terenuri pe
care le deținea la București la prețuri foarte bune, tranzacțiile fiind scutite și de impozit. Cele mai
multe dintre ele se aflau în cel de-al doilea și al treilea inel, unde taxele de construcție erau mai
mici. În baza colaborării semnate la 28 decembrie 1910 între municipalitate și Societate,
municipalitatea a cedat „toate locuințele ce Primăria a construit în scopul acestei Societăți în
strada Lânăriei, în număr de 28, cu tot terenul ocupat de aceste locuințe, împreună cu terenul
ocupat de aceste locuințe, împreună cu terenul neconstruit spre Parcul Carol. […] Comuna își ia

133 Societatea Comunală, „Lămuriri…”, p. 8
134 Consiliul Comunal al Capitalei, „Ședința extraordinară de la 4 Iunie 1910,” în Monitorul Comunal , anul XXIV –
No. 32, 15 August 1910, p. 462
135 Consiliul Comunal al Capitalei, „Ședința extraordinară de la 4 Iunie 1910,” în Monitorul Comunal , anul XXIV –
No. 32, 15 August 1910, p.465

47
obligațiunea a preda locuințele cu ratele plătite la zi de către chiriași […]”136 De asemenea,
Municipalitatea ceda o serie de terenuri printre care Calea Șerban-Vodă nr. 197, 201 și 203,
terenul din strada Tăbăcari (19.500 m.p.), terenul din strada Panduri (5.088 m.p.), terenul din
strada Lupească (9.500 m.p.), terenul din Splaiul Independenței (fosta proprietate Vernescu,
1.200 m.p.), terenul din B-dul Independenței (2.586 m.p.), porțiunea din locul Boerescu spre
strada Clucerului (10.000 m.p.), terenul din Câmpul Teilor (143.200 m.p.), terenul din șoseaua
Mihai Bravu și strada Cățelului (53.045 m.p.), terenul din Splaiul Maior Giurescu (10.397 m.p.),
și porțiunea din terenul de lângă Pepiniera Comunei Grozăvești (30.000 m.p.).137 Primăria „va
ceda de asemenea toate terenurile în a căror stăpânire va intra pe viitor, în ocolul III și IV și de
care nu ar avea nevoie pentru propriile ei trebuințe.”138 Societatea Comunală a construit aproape
toate terenurile primite de la municipiu sau le-a cedat pentru alte proiect similare.139
Un aspect revelator, care indică modul în care reformatorii se referă la propriile acțiuni,
este reprezentat de eforturile de denumire a Societății. Unele opțiuni precum Societatea
Comunală București erau prea scurte și nespecifice; altele prea lungi („Societatea Comunală
pentru construire de locuințe ieftine în București”), dar decizia pentru Societatea Comunală
pentru Locuințe Ieftine , la propunerea lui Brătianu, demonstra că reformatorii subliniau aspectele
economice. Înaintea acestor dezbateri, Dr. Iacob Felix introducea termenul de locuințe ovreriesti ,
influențat din francezul ouvriere, însă această denumire nu a fost folosită. Termenul de locuință
socială nu exista în limbajul reformatorilor, a apărut abia după Primul Război Mondial, iar unii
autori precum inginerul Vârtosu îl folosea doar pentru a defini apartamente în blocuri închiriate
de către stat.140
Un alt aspect important al limbajului se referă la denumirea străzilor, întrucât
nomenclatura stradală „era un mijloc prin care identitatea națională ar trebui să fie înscrisă în

136 Convenția din 28 Decembrie 1910, în Arhiva P.M.B., Fond Tehnic , dosarul 73 / 1916, fila 19
137 Convenția din 28 Decembrie 1910, în Arhiva P.M.B., Fond Tehnic , dosarul 73 / 1916
138 Convenția din 28 Decembrie 1910, în Arhiva P.M.B., Fond Tehnic , dosarul 73 / 1916
139 De exemplu, terenurile din Independenței au fost probabil vândute Casei Construcțiilor, terenul din Șoseaua
Mihai Bravu și Cățelu a fost parcelat în anii patruzeci, dar Societatea nu a construit și locuințele și a fost utilizat
după 1948 pentru construirea de locuințe, iar pe locul Pepinierei Grozăvești a apărut, în anii șaizeci campusul
Politehnicii
140 Gheorghe Vârtosu, „Locuințe pentru populația nevoiașă”, în Urbanismul, 1937

48
țesutul peisajului cultural al unui oraș.”141 Chiar dacă această denumire nu se număra printre
prerogativele Societății, ci ale Comisiei de Nomenclatură a Primăriei, analiza acestei practici
confirmă controlul administrației și proiecția idealurilor naționale. Cu excepția străzilor care
purtau deja nume, Societatea denumea noile străzi deschise cu litere (A, B, C, D etc.), pe care
Comisia pentru Nomenclatură le redenumea ulterior. Analiza numelui acestor străzi denotă că ai
mult de jumătate purtau numele de eroi și personalități naționale. La fel de importantă era și
numerotarea caselor prin instalarea plăcilor mici cu numărul casei pe fațadă, o practică rar pusă
în aplicare în București până în acel moment. Pentru un mai bun control, Societatea instala aceste
plăci imediat după finalizarea locuințelor. Un aspect revelatoriu al acestei practici s-a desfășurat
în 1941, când regimul Antonescu a redenumit aproape toate străzile cu eroi naționali în ajunul
atacului împotriva Uniunii Sovietice. Mai mult, în 1948, printre primele măsuri ale controlului
urban al noilor autorități comuniste au fost redenumirea acestor străzi cu propria nomenclatură
socialistă și obligativitatea instalării plăcilor cu numărul caselor. Astfel, chiar dacă această
practică nu a fost inventată de către Societate, denumirea străzilor parcelări devenea una dintre
tehnicile mnemonice ale construirii statului național, ulterior socialist.
Până în toamna anului 1910, consilierii au înființat Societatea, au dat-o administrației
locuințelor de pe strada Lânăriei și, probabil la recomandarea lui Vintilă Brătianu, l-au numit pe
inginerul Andrei G. Ioachimescu în funcția de director. Prin lege, Primăria ceda inițiativa
statului, care devenea mediatorul între cererile muncitorilor și producție de locuințe. Printre cele
mai important aspecte ale discuțiilor politice și administrative a fost referința constantă a nevoii
de a construi case individuale înconjurate de grădină și refuzul construirii de clădiri de
apartamente. Politicienii considerau că această măsură era singura capabilă să asigure sănătatea
corpului social al muncitorilor. Următorul pas era ca reformatorii să se hotărască asupra detaliilor
de construire și asupra stilului arhitectural pentru a-și îndeplini scopul, cazarea familiilor
muncitorilor într-o casă sanitară, înconjurată de grădină pentru prevenirea răspândirii
tuberculozei.

141 Rueben Roseredwood and Anton Tanter, „Introduction: governmentality, house numbering and the spatial history
of the modern city”, în Urban History , 39, (2012): pp 607-613. Mai mult, potrivit lui Boyer, nomenclatura străzilor
„învață despre patrimoniul național și pentru responsabilitățile publice și admite că peisajul urban este personificarea
emblematică a puterii și memoriei, în Boyer, The city of collective memory , p 321

49
1.4. Arhitecții

În strânsă legătură cu discursul politic, dezbaterile din domeniul arhitectural au
direcționat strategia de construire de locuințe spre un ideal promovat de reformatori care consta
în utilizarea stilului național și proiectarea de locuințe individuale. Arhitecții și politicienii
urmăreau extinderea acestui stil de la vilele pentru elită către proiecte pe scară largă. Apariția
unui „stil național” nu era o excepție în Europa, întrucât majoritatea statelor europene își
promovau la acea dată propriul stil. Una dintre ipotezele de lucru ale acestei analize
investighează în ce măsură opțiunea pentru stilul național provenea din presiunea arhitecților
români pentru comanda publică.142 Arhitecții români au înțeles rapid că proiectarea într-un stil
arhitectural asemănător cu cele promovat de colegii lor arhitecți străini îi favoriza pe aceștia din
urmă. De ce, în definitiv, statul și elita politică și financiară ar fi încredințat unui arhitect român
proiectarea unei clădiri în stilul Beaux Art în locul unui arhitect francez sau german? De aceea,
arhitecții români, dornici să se evidențieze prin lucrări originale, s-au distanțat de stilul eclectic și
au optat pentru inventarea unui nou limbaj care să le asigure intrarea în grațiile comanditarilor.
Complementar, politicienii care își asumaseră construirea națiunii, precum Vintilă Brătianu, au
înțeles necesitatea acestei comenzi publice și au încurajat în primul deceniu al secolului al XX-
lea prezența arhitecților români în concursurile de arhitectură și au optat pentru construirea
propriilor case în acest stil.143
Ion Mincu (1852 – 1912), considerat de contemporanii săi inițiatorul stilului național, a
avut o traiectorie profesională similară majorității reformatorilor, precum Vintilă Brătianu,
inginerii Ioachimescu și Sfințescu. Acești erau absolvenți ai instituțiilor naționale, și ulterior, s-
au specializat, cu precădere, în Franța. Mincu absolvise Școala Națională de Poduri și Șosele
(ulterior, „Școala Politehnică”), a studiat la Școala de Arte Frumoase din Paris, cea mai
prestigioasă instituție de arhitectură a secolului al XIX-lea și s-a întors în România pentru a
participa la construirea națiunii. Proiectele sale, începând cu Vila Lahovary (1876), inspirate din
arhitectura rurală ofereau prima alternativă la arhitectura academică promovată de arhitecții
români sau străini. Mincu a luat parte la înființarea Școlii de Arhitectură în 1890 și la înființarea

142 Ipoteza de lucru provine din discuțiile cu ist. Alin Ciupală, care adresează problema nu doar din perspectiva
estetică, ci din cea economică.
143 De exemplu, Vintilă Brătianu i-a încredințat construirea casei case arhitectului Petre Antonescu etc.

50
Societății Arhitecților din România, în 1891 și a predat primelor generații de arhitecți absolvenți
ai Școlii de Arhitectură. În 1906, Societatea Arhitecților din România publica prima ediție a
revistei Arhitectura urmată, abia după un deceniu, în 1916, de cel de-al doilea număr și sublinia
legătura strânsă dintre arhitectură și proiectul național „astăzi când apare primul număr al acestei
Reviste, ca o afirmare a forțelor noastre, este bine să ne grupăm și să arătăm importanța
profesiunii de arhitect și rolul înalt pe care arhitectura trebuie să-l țină în spiritul oricărui
adevărat Român.”144 Confirmarea triumfului acestui stil a venit în 1906, odată cu organizarea
Expoziției Universale, în Parcul Carol. În ciuda acestui succes, profesionalizarea corpului
arhitecților s-a desfășurat greoi, în contrast, de exemplu, cu corpul inginerilor, participanți activi
la construirea căilor ferate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primul congres al
Societății Arhitecților România a avut loc abia în 1916 (când a apărut și cel de-al doilea număr al
revistei Arhitectura ). Totuși, rolul arhitecților român nu trebuie exagerat, întrucât în 1916, aceștia
numărau, conform propriilor lor estimări, nu mai mult de o sută cincizeci de practicieni.145
Mincu nu a fost doar fondatorul stilului național, ci și primul susținător al construirii unui
oraș românesc, iar bazele acestuia urmau să fie cele ale orașului-grădină, concept pe care Mincu
și l-a asumat după 1900. Primul proiect de anvergură al lui Mincu consta în lotizarea grădinii
Ioanid, din centrul capitalei, și construirea de vile în stil neo-românesc în acest Parc. Deși Mincu
nu a pus proiectul în practică, el a fost reluat ulterior și realizat începând cu 1909. Carmen
Popescu menționa că acest parc de vile din planurile lui Mincu a reprezentat transpunerea
modernă a sistemului patriarhal de locuire românesc,146 bazat, până la acea dată pe locuința
înconjurată de grădină. Popescu clarifică faptul că termenul de „parc,” asumat de Mincu nu se
referea la spațiul recreațional, ci căpăta sensul de proiect urban, sinonim ulterior cu „parcelarea”

144 [Arhitectura], „Către Cititori,” în Arhitectura, 1906, p. 9
145 N. Stănescu, „Cum stăm”, Arhitectura , 1916, nr.1, p.16„actualmente sunt în țara noastră, în număr rotund 150 de
arhitecți, din care 60 sunt în funcțiuni publice la Ministere, Primării, Județe, Direcții și Profesori; – 10 de diferitele
instituții particulare; – 50 sunt profesioniști liberi în specialitatea arhitecturii și 30 sunt antreprenori de lucrări
publice.”
146 Popescu, Le style…, p. 60 „La vision était parfaitement servie par l’idée d’une cité-jardin car elle correspondait à
une transposition moderne du système d’habitation patriarcal roumain d’habitation. Imaginant le parc Ioanid comme
un immense jardin parsème de villas, Mincu ne faisait que continues, a une autre échelle eu sur un autre niveau
urbanistique, la villa traditionnelle.”

51
sau „lotizarea.”147 Împreună cu Parcul Filipescu, construit tot în primul deceniu al secolului al
XX-lea, dar și cu Parcul Boerescu a cărui construire a fost aprobată în 1911, acest proiect
reprezenta primele aplicări ale principiilor orașului-grădină în București.
Acest oraș românesc, gândit de Mincu, însemna și extinderea stilului neo-românesc
dinspre vilele elitei către arhitectura claselor de mijloc și a celor vulnerabil social. Însă acest fapt
determina și proiectarea unui ideal al locuirii, casa în stil neo-românesc în mijlocul unei curți sau
grădini, la care clasele de mijloc sau cele de la periferia orașului începeau să aspire. Această
democratizare a luxului, invocată de Nemțeanu însemna, pentru arhitecți, creșterea numărului de
comanditari. Pentru acești comanditari, locuirea unui case în stil național însemna dobândirea
unui nou statut social și profesional, o urcare pe scară socială. De aceea, încă de la primele
dezbateri privitoare la tipologia locuințelor pentru aceste clase pe care urma să le deservească
Societatea Comunală, opțiunea pentru casa compusă din parter sau parter și etaj, înconjurată de
curte sau grădină a fost singura variantă acceptă uniform de către reformatori. Desigur, decizia
medicilor pentru locuința individuală avea la bază motive igienice. Însă depindea prevenirea
tuberculozei, scopul asumat de Societatea, de folosirea stilului neo-românesc? În afară de scopul
sanitar, aveau reformatorii și alte motive pentru utilizarea acestui stil?
Pentru înțelegerea opțiunii reformatorilor în privința locuinței individuale, recursul la
analiza idealului familiei pe care statul național îl adopta dezvăluie un alt motiv pentru
promovarea acestui tip de locuire. În proiectul național, familia jucat un rol important, fiind
garantul ordinii sociale, indiferent de națiunea care recurgea la această conceptualizare. Astfel, în
Franța, Bullock și Read sugerau că „condițiile precare de locuire subminau familia și puneau în
pericol viața de familie, iar acest fapt, extinzând, amenința societatea în întregul el. Pierderea
constrângerii morale ar putea duce la răsturnarea acelui echilibru fragil între dorințele primitive
ale omului și influența civilizatoare a manierelor, ordinii și culturii.”148 Tot ei considerau că
„exista un acord între toți reformatorii politicilor de locuire cu privire la importanța vitală a
căminului: era chiar fundamentul unei vieți familiale puternice, baza unei societăți sănătoase.
Locuind în condiții bune, muncitorul ar fi sănătos, harnic, disciplinat și conștient de miza sa în

147 « […] le terme de « parc » ne fait pas référence à un terrain aménage pour l’agrément et la promenade mais
signale le traitement du futur lotissement en cité-jardin », Popescu, Le style…, p. 60
148 Bullock, Read, The movement… , p. 3

52
ordinea socială existentă.”149 Nu în ultimul rând, ei argumentau că această viziune a locuirii era
„în esență, produsul atitudinilor sociale ale valorilor clasei de mijloc deținute de reformatorii
înșiși”150 și că „locuința autonomă, câte una pentru fiecare familie, cu bucătărie și șemineu a fost
convenită de reformatorii locuirii drept primul imperativ al unei vieți civilizate.”151 În cele din
urmă, aceștia conveneau că „casa muncitorilor a fost prezentată mai mult decât un simplu
adăpost, ca inima familiei, vatra, unde familia își putea construi rezervele de putere morală,
fizică și financiară. În viziunea reformatorilor, casa era strâns legată de conceptul de economie și
salvare, cu statutul de proprietar, cu responsabilitatea omului muncitor de a se ajuta și cu
responsabilitatea corespunzătoare a clasei proprietate de a-și îndeplini datoria socială față de
lucrătorii care se dovedit a fi demni.”152 Astfel, legătura puternică dintre familie și casă intra,
odată cu intervenționismul municipal în mecanismul de producție și distribuție controlat de stat.
Proiectarea locuinței individuale era strâns legată de idealul unei familii patriarhale, în contrast
deplin cu „promiscuitatea” invocată de reformatori atunci când resping locuința colectivă, văzută
drept o influență străină, în afara proiectului național. 153 De aceea, orașul românesc era o
multiplicare pe scară largă a locuințelor unifamiliale în care familia ideală urma să fie integrată
în discursul național. În plus, în primul deceniul al secolului al XX-lea când aceste discuții se
desfășoară, ritmul construcțiilor nu anticipa o dezvoltare alarmantă a acestei multiplicări și nici
expansiunea ulterioară până la limitele orașului ale modelului de parc-parcelare. Astfel,
respingerea clădirii de apartamente părea a avea nenumărate justificări.
Locuința individuală, proiectă pe scară largă, aducea cu sine nu numai necesitatea
standardizării și creșterii vitezei de proiectare și construire, dar și un control riguros din partea
Primăriei. Numărul redus de arhitecți din București nu putea face față ritmului pe care

149 Bullock, Read, The movement…, p. 4
150 Bullock, Read, The movement…, p. 4
151 Bullock, Read, The movement…, p. 5
152 Bullock and Read, The movement , p. 526
153 Referindu-se la opțiunea pentru casă în mediul bucureștean, o serie de studii la începutul anilor nouăzeci
evidențiau preferința pentru locuința la casă drept un element clar al importanței familiei, „oamenii se construiesc
mai întâi într-o relație de familie și apoi intră în posesia lumii exterioare. Familia […] este axul în jurul căruia se
rotesc toate. […] Familia ocupă scena centrală. […] Blocul este un exemplu al utopiei, prin el s-a încercat – fără
succes -, blocarea timpului pentru a conserva relațiile de familie.” „În loc de postfață, interviu cu Gerard Althabe,”
în Irina Nicolau, O stradă oarecare din București , București: Nemira, 1992, p. 190

53
politicienii îl cereau. În plus, pentru creșterea calității construcțiilor, începând cu 1908, primăria
obliga proprietarii care doreau să construiască orice edificiu în primele două inele să prezinte
planuri semnate de arhitecți pentru garantarea calității acestora. Pentru a face față eventualelor
fraude, regulamentul stabilit de Brătianu obliga toți arhitecții să se înscrie pe o listă controlată de
Primărie și să fie recunoscuți de o comisie formată din președintele Societății Arhitecților din
România și alți experți. Doar acești arhitecți puteau semna planuri de parcelare sau edificii. În
decembrie 1910, în timpul mandatului lui Ion Procopie Dumitrescu, Consiliul Comunal a adoptat
un al doilea set de reguli pentru arhitecți. Pentru autorizarea construcțiilor, Primăria împărțea
specialiștii în arhitecți și conducători, în funcție de studii și experiență, arhitecții fiind împărțiți,
la rândul lor ierarhic: diplomați, autorizați și stagiari. Astfel, cele mai importante edificii nu
putea fi proiectate decât de cei mai importanți specialiști. În plus, primăria obliga arhitecții să
semneze planurile și, mai important, autorizația de construire era încredințată direct arhitectului
pe umerii căruia cădeau responsabilitățile construirii, nu proprietarului casei. Aceste măsuri,
împreună cu prezența Șefului Arhitecturii în cadrul Consiliului de Igienă (în iulie 1908, acesta
era rolul lui Ernest Doneaud), asigurau încă un pas pentru creșterea calității în domeniu
construcțiilor. Reformele s-au concentrat, de asemenea, asupra înființării a două mecanisme de
control, unul care să se ocupe de autorizarea construcției și unul care trebuia să supravegheze. Cu
toate acestea, știind că mahalale erau greu de controlat, iar locuitorii își permiteau plata
planurilor de arhitectură, municipalitatea a decis să furnizeze planuri tipizate care să respecte
standardele de igienă care urmau să fie executate sub supravegherea autorităților. Este o
coincidență faptul ca concursul lansat de Societatea Comunală a avut loc pe 15 decembrie, iar
primarul a adoptat regulamentele cu o săptămână înainte, pe 8 decembrie? Cu siguranță, nu.
Primăria crea cadrul legislativ prin care arhitecților li se oferea mai multă putere și li se cerea
mai multă responsabilitate, iar acest fapt avea ca scop creșterea calității construcțiilor din
București.
Strategia de construire a locuințelor tip, bazată pe necesitatea construirii rapide de
locuințe, și pe stilul național, promovat de primele generații de arhitecți români, s-au regăsit în
cadrul primului concurs pentru proiectarea de locuințe tip, organizat de către Societatea
Comunală în decembrie 1910. Scopul concursului urmărea „întocmirea a patru proiecte pentru

54
construirea de locuințe ieftine și sănătoase, destinate lucrătorilor și funcționarilor mici.”154
Concursul era destinat arhitecților și inginerilor români, absolvenți ai școlilor de specialitate din
România, fapt ce reprezenta o încurajare pentru Școala Română de Arhitectură. Societatea a
stabilit cele patru tipuri de locuințe pe care dorea să le construiască, în funcție de numărul
camerelor: tipul A, o cameră cu dependințe (bucătărie, subsol și toaletă), suprafața totală de 50
mp, în timp ce unitățile ar fi putut fi cuplate fie cu două, fie cu patru sub același acoperiș. Al
doilea, tip B, avea două încăperi și adăposturi, 65 mp., grupate într-un bloc „cu acoperișul și
zidăria coșurilor comune,” cu curte separată și intrare separate. Cel de-al treilea tip, C, avea trei
camere si 85 mp., în timp ce tip D patru camere si 105 m.p. Anunțul a menționat că ultimele
două tipuri ar putea avea parter și etaj superior, astfel suprafața a fost redusă la 50, respectiv 60
mp. Camerele trebuiau să aibă o înălțime de 2.90 m. Cea mai importantă prevedere se referea la
costul casei, în funcție de tipul acesteia (A – 3.000 lei, B – 4.500 lei, C – 5.500 lei, D – 6.500
lei). Devizul cerut de organizatori reprezenta costul total al materialelor și proiectării, cu tot cu
sobe și racordarea la sistemul de canalizare.
În ciuda inițiativei organizării unui concurs, Societatea Arhitecților din România a
reacționat negativ. Președintele acesteia, arhitectul Ion N. Socolescu, considera că reglementările
concursului ofensau arhitecții români. Pe 4 noiembrie 1910, Socolescu trimitea o primă scrisoare
primarului, unde critica organizarea concursului de către Primărie. Cel mai important argument
împotriva lui, afirma el, era prezența în juriu a inginerilor. „Capacitatea arhitectului”, argumenta
Socolescu „este tot așa de apreciată în fațade frumoase ca și în combinații de planuri ingenioase
și utilizare rațională a spațiilor și materialelor. Asta învață arhitectul în școală și constituie
specialitatea lui, lucru ce nu se învață și nu știe să aprecieze inginerul, chemat a rezolva numai
probleme tehnice.”155 Socolescu considera că regulamentul concursului îi favoriza pe ingineri, nu
pe arhitecți. În al doilea rând, arhitectul contesta includerea în costul total al racordării la
sistemul de canalizare în costul final al locuinței, fixat la 8.000 lei, deoarece acest serviciu era
monopolul municipalității. În al treilea rând, ambiguitatea recompensei a reprezentat un nou
motiv pentru arhitecți de a nu participa la concurs: „distribuirea premiilor trebuie să se facă

154 Concurs pentru Proiecte de Locuințe Ieftine, în dosarul „Concursul pentru întocmirea de proiecte de construcțiuni
de locuințe Ieftine în Capitală,” D.M.B.A.N., 490/1910, nenumerotat
155 I. N. Socolescu, [adresă către Primarul Municipiului București], în dosarul „Concursul pentru întocmirea de
proiecte de construcțiuni de locuințe Ieftine în Capitală”, D.M.B.A.N., Fond P.M.B. Tehnic, Dosar 490/1910, fila 3

55
oricare ar fi valoare proiectelor, căci e umilitor pentru corpul de arhitecți să li se arunce în față și
în mod public insulta că se poate ca din peste o sută douăzeci de arhitecți români, toți cu școli
speciale și buni patrioți, nu se vor găsi câțiva capabili a face un tip de casă cu o odaie și un antreu
sau cu cel mult patru camere cum se cere.”156 Câteva zile mai târziu, într-o scrisoare trimisă
primarului Dumitrescu, secretarul Societății Arhitecților din România, arhitectul Statie Ciortan,
reitera poziția, trimițând refuzul arhitecților de a participa la concurs.
Primarul Dumitrescu a reacționat, la rândul său, negativ la aceste critici, acuzând
arhitecții de ignoranță și lipsă de empatie față de situația claselor vulnerabile, repetând cererea
către Societate pentru a-și îndemna membrii să participe la concurs și să își prezinte observațiile,
ignorând obiecțiile directe ale arhitecților.157 În cele din urmă, pe 15 decembrie, arhitecții și
echipele de arhitecți și ingineri și-au prezentat plicurile cu proiectele.158 Rezultatele concursului
au fost complet nesatisfăcătoare, iar directorul societății, Andrei G. Ioachimescu, directorul
Societății, îi comunica noului primar, Dem Dobrescu, că „proiectele premiate ne-au servit nouă
foarte puțin, fiind nevoie să refacem în mod complet toate aceste proiecte.”159
Cel mai probabil, Societatea a organizat un al doilea concurs, câștigat de arhitectul Ioan
D. Trajanescu. Trajanescu era unul dintre primii absolvenți ai Școlii Naționale de Arhitectură și
unul dintre studenții lui Mincu, în vârstă de treizeci și șase de ani. Un articol din iunie 1911
susținea că, „acum, în urmă a obținut premiul I la concursul pentru locuințe ieftine și după
proiectul d-sale se execută cele 60 case de la șosea pe locul Boerescu de către societatea

156 I. N. Socolescu, [adresă către Primarul Municipiului București], fila 3
157 Arhiva nu păstrează și rezultatul final al dezbaterilor, dar unii arhitecți care au participat la concursul din 15
Decembrie sugerau că au participat pe baza invitației primite de la Societatea Arhitecților Români, așa cum este
cazul lui.“Concursul pentru întocmirea de proiecte de construcțiuni de locuințe Ieftine în Capitală”, D.M.B.A.N.,
490/1910
158 După concurs, arhitecții și-au primit înapoi proiectele. Dintre acestea, unul dintre proiectele de la arhive păstrează
devizul, detaliile legate de materialele de construcție folosite și a pașilor ce trebuiau parcurși în ridicarea caselor.
Printre materialele de construcție menționate se numără pietriș, nisip, var hidraulic și var gros de Câmpulung, ciment
și „cărămidă de mână, bine arsă”. Grinzile și căpriorii sunt din brad, la fel și lucrările de tâmplărie și dușumelele,
stejarul este folosit pentru cercevele și foi de ușă, trestia pentru tavane. Dintre materialele mai dure se folosesc fierul
laminat pentru traverse și tablă și fonta pentru capace (probabil cele de canalizare). Sunt nu mai puțin de 41 de pași
ce constituie manopera de la săpătura inițială până la „spoitul interiorului cu lapte de var”.
159 D.M.B.A.N., Fond Primăria Municipiului București –Serviciul Tehnic , Dosarul 490/1910, fila 6

56
comunală,”160 care susține argumentul unui al doilea concurs, deși arhivele nu atestă acest
concurs. Trajanescu a îmbrățișat stilul neo-românesc sub influența directă a lui Mincu și a lucrat
la Societate între anii 1911 și 1914 și 1923 până în 1928. Între cele două mandate, între 1914 și
1923, poziția de arhitect-șef a fost deținută de către arhitectul Dimitrie Mohor, de asemenea, un
promotor al acestui stil.
Locuința-tip a fost acceptată cu greu, iar Congresul Arhitecților din 1916, condus de
arhitectul Grigore Cerchez certifica poziționarea antagonică față de planurile tip, cât și față de
arhitecții străini. Congresul prezenta cinci moțiuni importante privitoare la locuințele-tip, dintre
care moțiunea a doua prevedea că
„nicio autoritate de stat, județ, comună și instituțiunile pendinte de ele, să nu mai
întocmească planuri tip pentru lucrări de orice natură. Se exceptează lucrările de mică
importanță și de interes general – avându-se în vedere economiile ce ar rezulta pentru
autorități – cum sunt următoarele genuri de clădiri […] locuințele ieftine uvriere conform
legii azi în vigoare, – pentru care se pot face planuri tip, însă pentru fiecare regiune aparte
(de deal, șes și mare), cu caracterul materialelor de construcție ce să găsesc în acea
regiune. Planurile-tip pentru lucrările enumerate mai sus, se vor fixa prin concurs public
și nu vor avea o valabilitate decât de cinci ani.”161
Mai mult, „statul, județele, comunale și instituțiile pendinte, să nu mai încredințeze pe
viitor nicio lucrare, sub nicio formă, arhitecților în afară din țară.”162 Această ultimă afirmație
confirmă tensiunea dintre arhitecții români și cei străini.
Opțiunea pentru aceste locuințe standardizate în parcelări la periferie și refuzul blocului
de apartamente a avut consecințe importante pe termen lung, cum ar fi proiectarea parcelărilor
din ce în ce mai îndepărtate de centru și apariția conceptului de zonificare. Dacă la 1910,
reformatorii nu anticipau că proiectarea de locuințe în parcelări ar putea împiedica realizarea
lucrărilor edilitare în aceste parcelări, la jumătate anilor treizeci apar și primele limite ale acestei
strategii, refuzul autorizării acestora de către Uzinele Comunale București datorită imposibilității
realizării lucrărilor edilitare. De-al lungul întregii sale existențe, Societatea Comunală nu a
construit decât o singură clădire de apartamente, clădirea comandată de către Regia
Monopolurilor Statului, în Piața Lahovary, la jumătatea anilor douăzeci.

160 […], I. D. Trajanescu , în Universul Literar , Luni 25 Iulie 1911, No. 30, p.4
161 […], „Primul Congres al Arhitecților din toată țara”, Proces Verbal, nr. 2 publicat în Arhitectura nr.2 / 1916, p.75
162 Arhitectura , nr.2/1916, p.75

57

1.5. Inginerii
Acțiunea statului privind construirea de locuințe pentru a combate răspândirea
tuberculozei a ridicat primele întrebări privitoare la forma urbană pe care acest program social
urma să o ia, iar răspunsul la aceste întrebări era unul singur: parcelarea de locuințe-tip. Primele
parcelări bucureștene datează încă din a două jumătate a secolului al XIX-lea,163 însă niciuna
dintre ele nu rezultaseră din juxtapunerea unui program social și tehnica lotizării terenului.
Majoritatea acestor parcelări reprezentau investiții financiare și aveau ca scop creșterea
rentabilității terenului prin împărțirea sa în loturi și vânzarea ulterioară. În unele cazuri,
investitorii acestor parcelări alegeau să construiască și locuințe, însă și această decizie avea un
raționament strict financiar. Unul dintre puținele exemple de parcelări construite de investitori
privați pentru proprii angajați a fost parcelarea cea de pe șoseaua Viilor, nr. 20, executată la
inițiativa Fabricii de Uleiuri Vegetale între 1897 și 1898.164 De altfel, această parcelare
reprezintă probabil singurul exemplu în care investitorii au și construit locuințe-tip pentru
angajații lor. Parcelările s-au dezvoltat considerabil în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în
special la periferie, unde terenurile era mai ieftine, iar autoritatea administrației mai greu de
implementat și, în numeroase rânduri, parcelări s-au extins și în afara limitelor orașului.
Autoritatea primăriei urmărea să verifice existența lucrărilor edilitare în aceste parcelări,
obligatorii conform legii. Drept urmare, legea din 1895 „de mărginire a orașului,” stipula explicit
interzicerea parcelărilor în afara limitei orașului și obligativitatea investitorilor de a realiza și
lucrările edilitare. Locuințele-tip au apărut ca nevoie de standardizare, iar parcelarea ca mod de
gândire a cazării angajaților pe scară largă.

163 Printre primele parcelări se numărau parcelarea din jurul bisericii Sf. Gheorghe (1847), parcelările Gramont și
Suter din zona Filaret, cele semnate de arhitectul Louis Blank. Lascu și Calotă detaliază câteva mici proiecte (mai
degrabă fundături sau cul-de-sac la sfârșitul secolului al XIX-lea. Probabil cel mai cunoscut exemplu este parcelarea
lui N. Bazilescu din Bucureștii Noi, realizată începând cu 1898. Un exemplu eșuat era cel al parcelării inițiate de
Pleșoianu și Blank, pe baza unei convenții semnate între Primărie și investitorii în 1900, în vederea parcelării unui
teren în zona Dristor (între străzile Gura Lupului, Raionului și Calea Dudești). Investitorii recunoșteau că nu își
îndepliniseră obligațiile de a parcela terenul și de a-l înzestra cu lucrările edilitare, iar Primăria anula convenția. Vezi
Consiliul Comunal, „Publicațiuni,” în Monitorul Comunal , anul XXIII, nr. 4, 25 Ianuarie 1909, p. 29
164 Pentru mai multe detalii despre această parcelare, vezi Tereza Sinigalia, „Cvartalul «Învoirii», reper pentru
studiul arhitecturii bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea”, MIA, 1980, 2, p. 33-34

58
Odată cu construirea locuințelor tip de pe strada Lânăriei de către Consiliul Comunal și
participarea lui Costinescu la Congresul de la Viena, reformatorii sociali și urbani primeau și
confirmarea faptului că strategia de construire a locuințelor tip în parcelări se sincroniza cu
proiecte asemănătoare din Occident. De altfel, discursul constant al elitei românești prelua
elemente și formulări din limbajul folosit de către reformatorii din Occident, care au fost traduse
și adaptate propriilor nevoi. Una dintre cele mai importante referințe în discursul reformatorilor,
cu precădere al inginerilor și al arhitecților, se referea la orașul-grădină. Elementele care stau la
baza acestei Mișcări precum locuința individuală, nevoia de proiectare a caselor înconjurate de
grădină, planificarea riguroasă a terenului, dotarea noilor proiecte urbane cu facilități și
integrarea în natură au reprezentat concepte constante ale Societății Comunale pentru Locuințe
Ieftine de-a lungul întregii sale existențe. Chiar dacă fiecare dintre aceste elemente nu reprezintă
invenții ale inițiatorii orașelor-grădini, grupate, ele au construit o referință conceptuală care a
influențat urbanismul modern și activitatea Societății Comunale. Elita tehnică, responsabilă cu
traducerea și implementarea conceptului se confrunta, și în acest domeniu, cu dezbateri
privitoare la modul în care idealurile aproape utopice urmau să capete formă în București. Care
au fost motivele pentru care în acest timp și spațiu, arhitecții și inginerii români au intrat în
contact cu ideile din Franța, Germania și Marea Britanie?
Profesia de urbanist nu exista în București la începutul secolului, iar cei care au abordau
problema a ceea ce este considerat astăzi urbanism de-a lungul secolului al XIX-lea erau
arhitecții, medicii și inginerii. Ei au fost cei care au adoptat primele regulamente de dezvoltare a
orașului și au implementat primele legi sanitare. În România sfârșitului de secol XIX, Școala
Națională de Poduri și Șosele și Școala de Arhitectură erau principalele instituții de învățământ
care discutau problema proiectării orașelor. Timp de peste două decenii, Buletinul Societății
Politehnice și Buletinul Asociației General a Inginerilor Români reprezintă două surse primare
relevante pentru examinarea primelor proiecte urbanistice. O școală de urbaniști s-a format doar
după Primul Război Mondial ca disciplină academică și profesie distinctă. Care au fost motivele
pentru care în acest timp și spațiu, arhitecții și inginerii români au intrat în contact cu ideile din
Franța, Germania și Marea Britanie și când apare, de fapt, prima mențiune a orașului-grădină în
discursul inginerilor români?
Conceptul de oraș-grădină nu fusese menționat în discursurile politicienilor care au
condus la înființarea Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, iar prima sa mențiune explicită

59
în ședințele Consiliului Comunal a apărut abia în 1923. În nicio dezbatere din Consiliul Comunal
dintre 1906 și 1911 nu apare denumirea de oraș-grădină. Mențiunile termenului de „grădină”
strict la caracteristicile de agrement ale diferitelor spații libere, cu singura excepție a Grădinii
Ioanid. Această grădină făcea parte dintr-o moșie întinsă pe care primăria a început construirea
unui proiect rezidențial, în 1909. Chiar și la începutul anului 1911, primarul Vintilă Brătianu
menționa că Primăria urma să cumpere terenuri la periferie, pe care să le cedeze Societății
Comunale în vederea construirii de locuințe sau pentru amenajarea lor ca grădini publice pentru
agrement.165 Chiar și cadrul discuțiilor din 4 Iunie 1910, Costinescu relatează despre Congresul
de la Viena, el nu menționează explicit conceptul de oraș-grădină. De altfel, probabil prima
mențiune explicită datează din 1923 când Ministerul Agriculturii dorea înființarea unui oraș-
grădină în zona de nord (Domenii), pentru proprii funcționari.166 În concluzie, acest concept nu a
fost folosit de către politicieni în dezbaterile lor de-a lungul primei etape de activitate a Societății
Comunale pentru Locuințe Ieftine. În schimb, inginerii s-au dovedit a fi mai interesați de
preluarea acestui concept.
Primele contacte între inginerii români și Mișcarea orașelor-grădini datează din jurul
anului 1910, după Congresul Internațional al Locuirii de la Viena, iar primele mențiuni certe ale
orașului-grădină apar în revistele Buletinul Societății Politehnice și Natura din 1912 și 1913 și
sunt redactate de către inginerii Andrei G. Ioachimescu (1868 – 1943) și Cincinat Sfințescu
(1887 – 1955). Absolvenți ai Politehnicii bucureștene, ambii ingineri urmau cursuri în Franța,
respectiv Germania, unde au intrat în contact cu această Mișcare. Ioachimescu scria despre
orașul-grădină în 1912, când deja, în calitate de director al Societății Comunale pentru Locuințe
Ieftine construise primele parcelări. Mențiunea acestui concept venea ca o confirmare a
parcursului pozitiv al Societății. În schimb, Sfințescu era, la acea dată, un tânăr inginer care intra
pentru prima dată în contact cu aceste urbanismul și ideile orașului-grădină, opțiune care îl va
transforma în cel mai cunoscut urbanist român.
Andrei G. Ioachimescu absolvise Școala Națională de Poduri și Șosele în 1892, ca șef de
promoție și fusese trimis ca bursier în Franța (1894) pentru specializarea în fabricarea tutunului

165 Consiliul Comunal al capitalei, Ședința ordinară de la 9 Noiembrie 1910, în Monitorul Comunal , anul XXV –
No. 3, 16 Ianuarie, p. 34
166 Procesul Verbal al Ședinței Comisiei Interimare de la 10 Iulie 1923, continuată la 13, 18 și 25 Iulie 193, în
Monitorul Comunal , LXXIII, No 110, 21 Octombrie 1923, P.3

60
și a chibriturilor.167 După întoarcerea în țară, în 1895, Ioachimescu a fost numit subdirector la
Regia Monopolurilor Statului, apoi director (1902), subdirector general la Regia Monopolurilor
Statului (1903) și din nou director la Manufactura Belvedere 1905 până în 1910, când a preluat
conducerea Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine. În timpul Primul Război Mondial,
Vintilă Brătianu a fost însărcinat cu numeroase activități legate de convențiile militare cu Rusia.
În anii douăzeci și treizeci a făcut parte din numeroase Consilii de Administrație a companiilor
de stat și a rămas în Consiliul de Administrație al Societății Comunale până spre sfârșitul vieții.
În calitate de director al Societății Comunal pentru Locuințe Ieftine, Ioachimescu a
publicat în 1912 primul articol în Buletinul Societății Politehnice privitor la activitatea Societății
Comunale, în care analiza și opțiunea pentru o construirea de parcelări bazate pe principiile
orașului-grădină. Articolul său a fost publicat în noiembrie, însă, cel mai probabil a fost scris mai
devreme, întrucât analizează activitatea Societății Comunale doar pe anul 1911, nu și pe 1912.
Articolul explica motivele înființării Societății și primele sale rezultate sale, decizia
intervenționismului municipal, cauzate de lipsa implicării capitaliștilor și filantropilor și idealul
orașelor-grădină drept modelul pe care românii ar trebui să îl urmeze. Ioachimescu motiva și
tipul de locuințe pe care Societatea Comunală ar trebui să le construiască, optând pentru locuirea
la casă în defavoarea locuirii în clădiri de apartamente. Inginerul susținea că
toți igieniștii și moraliștii sunt unanimi a da preferință caselor mici (cottage) față de
locuințele colective (blocuri): fiecare familie cu casa și grădina sa . În orașele mari din
occident, în special în Englitera, se fac sforțări colosale pentru a se desființa enormele
cazărmi ocupate de populația lucrătoare și a se înlocui cu orașele – grădini din marginea
centrelor mari. La Congresul Internațional al locuințelor Ieftine, ce a avut loc la Viena în
1910, s-a adoptat dezideratul de a se construi cât mai multe locuințe individuale,
menținându-se blocul colectiv numai atunci când este imposibil a face altfel.168
Deși Ioachimescu nu participase la Congres de la Viena, fiind la acea dată directorul
Manufacturii de Tutun, probabil principiile adoptate de delegați i-au fost prezentate de către
Costinescu. Ioachimescu punea pe seama lipsei de educație a maselor proiectarea de locuințe
colective, întrucât acestea „fără un control foarte sever, ar fi focare permanente de infecție și boli

167 Conf. dr. ing. Alexandru Popa, „Andrei G. Ioachimescu, creatorul școlii moderne de Mecanică Teoretică în
inginerie din România,” în p. 45, Conferință prezentată în cadrul Seminarului „Aspecte din istoria Mecanicii” în 27
noiembrie 2008, la Universitatea „Politehnica” din București
168 Andrei G. Ioachimescu, „Locuințele Ieftine,” în Buletinul Societății Politehnice, anul XXVIII, 1912, p.51

61
contagioase.”169 Ioachimescu prelua conceptul orașului-grădină în forma sa urbană, care
propunea planificarea riguroasă a spațiului și îl plasa sub autoritatea instituțiilor publice, deși
conceptul inițial idealiza formarea unei comunități capabile să se poată gestiona și să exprime un
model de justiție socială, în afara autorităților de stat.
Ioachimescu nu era un expert în urbanism, ci doar un inginer care îndeplinea o funcție
politică; în schimb, inginerul Cincinat Sfințescu îmbrățișa cariera de urbanist și traducea, în
premieră în publicistica națională, scrierile promotorilor orașului-grădină și vizita primele
proiecte din Marea Britanie. Cu două generații mai tânăr decât Ioachimescu, Sfințescu absolvise
Politehnica, și, în 1912 se găsea la Charlotenburg pentru a-și încheia studiile la Technische
Hochschule (1913). De la întoarcerea în țară până la retragerea din funcțiile administrative,
Sfințescu a lucrat aproape toată cariera pentru Primăria Municipiului București. A fondat
Monitorul Uniunii Orașelor la începutul anilor douăzeci, a participat la cele mai importante
congrese și conferințe din Europa, a vizitat majoritatea orașelor europene și a participat activ la
cele mai importante proiecte din București.170
Primul articol al lui Sfințescu, publicat în două numere din revista Natura în aprilie 1912,
așadar, tot la un an două primele parcelări construite de Societatea Comunală pentru Locuințe
Ieftine, prezenta un ideal abstract al construirii urbane a națiunii. Intitulat „Cum doresc să-mi văd
Orașul,”171 articolul argumenta în favoarea sistematizării orașelor românești „în sensul orașelor –
grădini, păstrându-li-se caracterul lor, corespunzând regiunii din care fac parte […].”172 Un al
doilea articol, probabil tot în 1912 era publicat în același timp cu cel al lui Ioachimescu, pe care,
de altfel, tânărul inginer îl și cita.173 În primul rând, Sfințescu aborda problema tipului de
locuință de construit, locuință sau „cazarmă de închiriat” (termenul de bloc nu exista în limbajul
reformatorilor) și opta fără echivoc în favoarea locuințelor individuale din considerente
economice și igienice. Un argument pentru acest tip de locuire era cel moral, „prin locuirea în

169 Andrei G. Ioachimescu, „Locuințele Ieftine”, p.51
170 Pentru detalii, vezi Irina Calotă, Cincinat Sfințescu, 2015
171 Cincinat Sfințescu, „Cum doresc să-mi văd Orașul”, în Natura nr. 7, p. 215 – 221
172 Sfințescu, „Cum doresc…”, p.220 – 221.
173 Cincinat Sfințescu, „Cum doresc să-mi văd Orașul”, în Natura, nr. 8 p. 243 – 255

62
cazărmi de închiriat se strică morale, se pierde dragostea de vatră și respectul pentru ordine și
lucrul altuia, se desparte omul prea mult de natură.”174
Cel mai important studiu al lui Sfințescu în privința orașului-grădină a fost redactat după
o vizită în Marea Britanie, în vara anului 1912, după publicarea articolelor din Natura. Vizita
durase aproape o lună și includea Port Hull, unde James Reckitt construise case pentru
muncitorii săi, New Earswick, construit la inițiativa lui Joseph Rowntree pentru muncitorii și
funcționarii fabricii de ciocolată, dar și Port Sunlight de lângă Liverpool, Letchworth și
Hampstead. După întoarcerea pe continent, Sfințescu trimitea o primă scrisoare de la Paris către
Buletinul Societății Politehnice , unde prezenta, pe scurt timp detaliile cele mai importante. La
sfârșitul scrisorii, Sfințescu promitea un articol detaliat: „Sper că această notiță să nu constituie
decât un preludiu al unui studiu […] al stării actuale ale „orașelor-grădină” din Anglia și
Germania […] căci […] în timpurile actuale găsesc că, problema locuințelor în orașe și la țară,
constituie o chestiune vitală pentru propășirea poporului nostru, și nu ar fi bine să fie trecută cu
vederea.”175
Articolul său, publicat în 1913, reprezintă prima încercare de teoretizare a acestui
concept, clarificând contextul intelectual care a generat apariția primelor proiecte de acest fel și
țelurile de justiție socială pe care le urmărea: „secolul actual se anunță, în mod clar, ca secolul
egalizării condițiilor materiale,” […] În aducerea la îndeplinire a ameliorării de ordin material,
alții sunt însă factorii care sunt chemați să studieze și să execute lucrarea: în special economistul
și inginerul.”176 Sfințescu a considerat că rolul inginerului era acela de a îmbunătăți condițiile de
viață ale maselor prin construirea de locuințe sanitare printr-o planificare riguroasă a spațiului.
Sfințescu vizita principalele Sfințescu înțelegea nevoia de construire nu doar a locuințelor, ci și
distribuirea acestora către categoriile vulnerabile social, iar comparația cu Bucureștiul scotea în
evidență lipsa inițiativei private determina intervenția statului. Mai mult, lăcomia proprietarilor
care închiriau case cu condiții improprii locuirii afecta calitatea standardelor de viață. În acest
context, Sfințescu considera că situația nu se putea îmbunătăți, decât printr-o cu acțiune comună
a capitalului privat și a guvernului, „prin nașterea unui puternic curent, insuflat de ideile lui

174 Sfințescu, p. 250
175 Cincinat Sfințescu, „Călătorie pentru studiul “orașelor – grădină”, în Buletinul Societății Politehnice , 1912, p.797
176 Sfințescu, „Orașele – Grădini Engleze,” Buletinul Societății Politehnice , 1913, p. 249

63
Ebenezer Howard.”177 În prezentarea acestor proiecte, Sfințescu adopta definiția lui Howard,
care prezenta orașul-grădină ca „un centru de populație dezvoltat după un anumit plan,
corespunzător tuturor cerințelor igienice, fie un teren ieftin care va rămâne totdeauna proprietate
comună (a statului, comunei ori cooperației).”178 Mai mult, Sfințescu diferenția între cele trei
tipuri de proiecte care își revendicau originea de la ideile lui Howard, orașul-grădină, suburbia-
grădină și satul-grădină. Astfel, inginerul considera orașul-grădină „un oraș de sine-stătător, cu
industria, agricultura, comerțului și chiar reședința lui proprie, și proiectat ca atare. Un oraș –
grădină trebuie să aibă destul teren, ca să se poată prevedea case cu grădinile lor, pentru cel puțin
30.000 locuitori, precum și o centură largă de câmp pentru agricultură (centură agricolă). Orașul-
grădină combină avantajele orașelor cu acele ale satelor, fără a avea inconvenientele lor.”179
Singurul proiect de acest fel era cel de la Letchworth. Al doilea tip de abordare a acestor principii
erau suburbia-grădină, menționată drept o extensie naturală a orașului, compusă din unități
administrative în care arhitectura și natura se împleteau armonios. Aceste suburbii începuseră să
se dezvolte deja, în special în jurul Londrei. În ultimul rând, Sfințescu prezenta și satul-grădină, a
cărei populație era dependentă de fabrica industriașilor.
Sfințescu a înțeles rapid că inițiativa orașelor-grădină proveneau din sectorul privat și că
proiectarea unui asemenea proiect la marginile orașului era cauzată de considerente economice.
Cum în București, industriașii nu erau interesați de investiția în locuințe pentru proprii muncitori,
Sfințescu concluziona că aceste principii trebuiau aduse în limitele orașului prin intervenția
municipală. De aceea, era mai înclinat spre soluțiile promovate de Unwin, arhitectul
Letwchworth-ului și al suburbiei-grădină de la Hampstead. Chiar dacă recursul la Unwin
reprezenta o depărtare de scopurile sociale pe care la promova Howard, pentru București, această
soluție părea mai accesibilă, întrucât capitala României nu avea aceeași densitate și întindere
precum Londra. Un lucru era cert: Sfințescu părea pregătit să implementeze cât mai multe dintre
aceste principii în București: „când vedem cu cât folos și cu ce succes se lucrează în străinătate –
aproape în toate țările – pentru noul fel de dezvoltare al orașelor; când și la noi toți se străduiesc
să amelioreze igiena publică până în cele mai modeste comune; când nu mai poate fi vorba de
nereușită în aplicarea noului sistem, căci el s-a experimentat destul pretutindeni, nu putem

177 Sfințescu, „Orașele – Grădini…”, p. 254
178 Sfințescu, „Orașele – Grădini…”, p. 255
179 Sfințescu, „Orașele – Grădini…”, p. 255

64
termina această expunere fără să ne gândim ce s-ar putea face, ce ar trebui făcut și la noi.”180
Pentru succesul acestei inițiative în București, Sfințescu se baza pe măsurile coercitive:
„regulamentele de poliție a locuințelor trebuie să aibă în vedere și construcția de locuințe Ieftine,
a accesoriilor ce se cere ei, și a mijloacelor de deservire a orașelor-grădini”, dar și pe aportul
arhitecților: „Iar arhitectura acestor locuințe trebuie căutat să se sprijine pe adevăratele motive
naționale, care și-au găsit geneza lor în folosul ce-l aduc locuinței: cerințele puse arhitectului vor
fi perfecționarea mijloacelor întrebuințate, așa cum atât de bine ne învață englezii.”181 În cele din
urmă, Sfințescu evidenția importanța planului de parcelare și a raționalizării terenului,
întorcându-se începutul articolul, în care își exprima convingerea că inginerii și economiștii pot
crea noua imagine a unui București dominat de principiile orașului-grădină „caracteristica unui
oraș-grădină este că, el se înființează și se dezvoltă conform unui plan de construcție studiat atât
din punct de vedere igienic și estetic, dar, atrag în special atenția, planul este studiat cu deosebire
și punct de vedere financiar.”182 Pentru a pune în aplicare aceste principii, Sfintescu se baza pe
intervenția statului.
Însă influența acestui concept nu a fost instituționalizată în București prin înființarea unei
instituții care să adere oficial la Asociația orașelor-grădină, înființată de Howard în 1913, iar
Bucureștiul nu a cunoscut vreun proiect în această perioadă care să corespundă sensului
howardian.183 În 1914, Secretarul acestei Asociații, Ewart Culpin, menționa faptul că Asociația
orașelor-grădini coresponda cu ingineri români, dar îi menționa pe Ioachimescu sau Sfințescu, ci
pe Emil Giurgea, un inginer care probabil a avut un contact vremelnic, nicidecum unul dintre
reformatorii urbani sau sociali ai României.184 Mai mult, la întoarcerea în țară, Sfințescu nu a fost
implicat direct în activitatea Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, ocupând funcția de
Director al Planului din cadrul Primăriei. De altfel, nicio adresă oficială a Societății înaintată în
această perioadă Consiliului Comunal sau Comisiei Tehnice nu menționează orașul-grădină. Mai
mult, un studiu aprofundat despre Federația Internațională a Locuirii scoate la iveală ale

180 Sfințescu, „Orașele – Grădini…”, p. 477
181 Sfințescu, „Orașele – Grădini…”, p. 479
182 Sfințescu, „Orașele Grădini…”, p. 261
183 Ulterior denumită „Federația Internațională pentru Locuire și Planificare Urbană”
184 Studiul îl indica pe inginerul Emil Giurgea drept punct de contact în România. Aceasta este singura mențiune a
acestui inginer, care după studiile la Paris, se întorcea în România, în 1912 și care s-a făcut cunoscut prin aportul său
la dezvoltarea radiotelecomunicațiilor, nicidecum în urbanism.

65
influenței acestei instituții în România, precum și lipsa reformatorilor urbani români la
dezbaterile Federației.185 Studiul lui Michel Geertse despre Federație între 1913 și 1926
demonstrează activitatea bogată a membrilor din Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda sau
chiar din Cehoslovacia și Austria, fără a menționa în vreun fel participarea românească. Absența
din articolul său a vreunei mențiuni legate de rolul reformatorilor români confirmă limitele
influenței orașului-grădină în România și, indirect, impactul limitat pe care România l-a avut la
nivel internațional în cadrul acestei reforme.
Cu toate acestea, influența orașului-grădină în dezbaterile despre planificarea urbană în
București s-a manifestat prin adoptarea acestui concept drept un ideal la care reformatorii
trebuiau să ajungă, chiar dacă traducerea lui însemna numeroase interpretări care se depărtau de
ideea originală. În special, după Primul Război Mondial, mențiunea tot mai întâlnită a acestui
ideal și proiectarea de diferite soluții împrejurul capitalei, precum și rediscutarea sa între 1945 și
1958 stau mărturie în favoarea modului în care reformatorii s-au raportat constant la el. Deși
niciuna dintre aceste concepte nu erau nou, arhitecții și inginerii Societății Comunale au reușit să
aducă proiectelor lor aproape de inițiative similare. Plasarea de locuințe-tip la o distanță egală în
planul de parcelare, proiectarea unor facilități precum biserica, școala, grădiniță, lucrările
edilitare și arhitectura națională au transformat parcelările Societății într-unul dintre capitolele
istoriei influenței orașului-grădină în Europa. În ultimul rând, orașul-grădină și proiectul
construirii națiunii cereau aportul arhitecților, pe care Sfințescu îl considera la fel de important,
însă subordinat inginerilor și economiștilor: „partea arhitecturală ar fi un concurs din partea
arhitectului la unele detalii privitoare esteticii orașului, dacă este specialist în materie – și
proiectarea clădirilor și fațadelor lor, bazându-se în special pe principiile științifice de utilizarea
spațiului, de economie, rezistență, îndeplinirea cerințelor igienice, fără a sacrifica însă aceste
principii unor motive estetice, deseori fără rațiune, cu atât mai mult că, accentuez, este vorba de
locuințe ieftine și sănătoase.186 Cum priveau arhitecții proiectul construirii de locuințe pentru
muncitorii și funcționarii bucureșteni?

1.6. Concluzii

185 Michel Geertse, „The international Garden City campaign: Transnational Negotiations on Town Planning
Methods 1913 – 1926”, Journal of Planning History , 42(4), (2016)
186 Sfințescu, „Orașele – Grădini…”, p. 260

66
Cele patru corpuri profesionale au inițiat reforma locuirii în București, bazându-se pe
considerente specifice propriilor interese și atitudini. Medicii au fost primii care au înțeles faptul
că starea precară de viață și de locuit a determinat creșterea tuberculozei și au evidențiat
necesitatea de a împiedica răspândirea acesteia prin proiectarea și executarea de locuințe
igienice. Politicienii au preluat acest rol, demonstrând o schimbare de atitudine față de clasele
vulnerabile, caracterizată printr-un nou interes de stat care căuta integrarea acestor clase în
procesul de construire a națiunii și au creat Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine ca
singura instituție de stat specializată în producția și distribuției de locuințe. Arhitecții au impus
stilul neo-românesc pe fondul atitudinilor antagonice față de arhitecții străini și, împreună cu
politicienii au plasat locuirea la casă drept idealul locuirii în București. În cele din urmă,
urbaniștii au continuat această direcție, intrând în contact cu Mișcarea orașelor-grădină,
confirmând parcelarea de locuințe tip drept unitatea principală pentru extinderea orașului.
Singurii care și-au arătat scepticismul de această acțiune a elitei național – liberale au fost
socialiștii care au susținut constant că această reformă nu era decât reproducere a sistemului
capitalist și nu va conduce la îmbunătățirea condițiile de trai ale claselor vulnerabile.

Capitolul 1. O investiție de stat: Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine (1910 –
1916)

Acest capitol investighează activitatea Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine între
1911 și 1916, când administrația bucureșteană a fost nevoită să se mute la Iași, ca urmare a
ocupării capitalei de către armatele Puterilor Centrale. În această perioadă, Societatea a proiectat
și a executat paisprezece parcelări, totalizând o mie de locuințe. În afara locuințelor, Societatea a
mai proiectat și alte clădiri care adăposteau instituții publice precum grădinițe și școli. În afara
parcelărilor, cel mai probabil, Societatea a mai construit locuințe și pe proprietăți particulare,
însă, în lipsa arhivelor, analiza acestora nu este abordată în acest capitol. Studiile anterioare rar
au clarificat cronologia acestor parcelări, datorită numeroaselor extinderi ulterioare ale
parcelărilor și întârzierilor executării lor. Prin urmare, capitolul lămurește cronologia proiectării
și construirii fiecăreia dintre cele paisprezece parcelări. Calitățile arhitecturale și urbane ale
noilor locuințe vor dezvălui evoluția de la un „stil neo-românesc simplificat,” al primelor
proiecte, către o compoziție mai complexă, apropiată de tipologia vilei la sfârșitul acestei prime

67
perioade. Locuințele pe care Societatea le construia urmau să adăpostească acei locuitori ai
periferiei aflați în proximitatea focarelor de tuberculoză. La recomandările medicilor, consilierii
comunali considerau că producția acestui fond locativ de o mie de locuințe și distribuirea către
clasele vulnerabile ar fi limitat efectele tuberculozei. În consecință, analiza parcelărilor va
demonstra în ce măsură locuințele din parcelări au servit acestui scop.
Societatea și-a început activitatea la 1 ianuarie 1911, sub conducerea unui Consiliu de
Administrație format din zece de membri, condus de inginerul Andrei G. Ioachimescu (director),
primarul Ion Procopie Dumitrescu (președinte), Ermil Pangratti (vicepreședinte, în acel moment
directorul Școlii de Arhitectură) și Dr. I. Costinescu (administrator delegat). Din acești zece de
membri, trei reprezentau Primăria (primarul – care putea delega adjunctul său -, directorul
departamentului tehnic și un consilier), unul reprezenta Creditul Urban ,187 iar alți șase erau aleși
dintre acționari.188 Primul său sediu era pe strada Doamnei, nr. 27, în sediul Palatului pentru
Industrie și Comerț, localizare ce simboliza patronajul statului asupra inițiativei Consiliului
Comunal. În primăvara anului 1911, Societatea a demarat procesul birocratic pentru aprobarea
primelor parcelări. Astfel, Ioachimescu trimitea în februarie prima adresă oficială noului primar,
Dem Dobrescu (care îl înlocuise pe Dumitrescu în decembrie 1910), în care își exprima intențiile
de a construi rapid primele locuințe: „dorința noastră fiind a pune cât mai repede la dispoziția
populației nevoiașe a Capitalei aceste locuințe nu ne îndoim că vom primi în curând un răspuns
favorabil din partea dvs.”189 De-a lungul primei perioade de activitate, între 1911 și 1916,
majoritatea parcelărilor au fost construire prin contractarea de către Societate a antreprenorilor
privați. Aprobarea lui Dobrescu, după consultarea Comisiei Tehnice, a însemnat începerea
oficială a activității de construire a Societății, simultan pe trei șantiere: Strada Candiano Popescu,
strada Lupească și strada Clucerului.

187 Creditul Urban a fost înființat în 1875 și reprezenta una dintre primele instituții care avea ca scop oferirea de
credite populației care dorea să cumpere locuințe. Reformatorii nu detaliau decizia de a avea un membru de la
această instituție, însă probabil era legată de experiența în oferirea de credite.
188 În afara celor trei, din primul Consiliul de Administrație mai făceau parte G. Balș, M Botez-Caucaz, G. Ioanin, B.
Giulini (Directorul Tehnic al Municipiului), Constantin Lecca, N. Titulescu și Al. Ștefănescu, în Cincinat Sfințescu,
„Societatea comunală…”, p. 272
189 Andrei G. Ioachimescu, „Concursul pentru întocmirea de proiecte de construcțiuni de locuințe Ieftine în
Capitală”, D.M.B.A.N., 490/1910, fila 6

68
2.1. Parcelările din anul 1911

2.1.1. Strada Candiano Popescu
Societatea a construit primele zece locuințe din anul 1911 pe strada Candiano Popescu, în
proximitatea Parcului Carol și a străzii Lânăriei. Sfințescu menționa că arhitectul Ernest
Doneaud, șeful Departamentului de Arhitectură al Primăriei, a semnat planurile pentru aceste
locuințe.190 Cel mai probabil, Societatea a cerut lui Doneaud să modifice unele dintre planurile
concursului din decembrie 1910. Doneaud a folosit un stil similar pentru aceste locuințe celui
folosit în cazul caselor de pe strada Lânăriei, caracterizat prin opțiunea pentru ferestrele cu
ancadramente semicirculare, ornamente discrete sub cornișă. Cele două grupuri de câte două
locuințe cuplate erau tipul B¹, doar parter. La intersecția dintre străzile Candiano Popescu și Gen.
Lecca, Doneaud a proiectat trei locuințe cuplate, cu parter și un etaj.191 Toate cele zece locuințe
erau acoperite cu țiglă și aveau lucarne, erau înconjurate de o mică grădină și intrarea în casă se
făcea pe fațada laterală. După acest proiect, următoarele planuri de parcelare și de locuință poartă
semnătura arhitectului Ioan D. Trajanescu (fig. 7 și 8).

2.1.2. Parcelarea Clucerului: începutul simbolic
După locuințele-tip de pe strada Candiano Popescu, Societatea Comunală a construit unul
dintre cele mai importante proiecte pe strada Clucerului, care a reprezentat începutul simbolic al
reformei locuințelor și adoptarea stilului neo-românesc. Clucerului reprezenta prima parcelare a
Societății, deși număra numai șaizeci și unu de locuințe construite de trei străzi. Terenul (cu o
suprafață de 11.400 mp) fusese cedat de către municipalitate, în conformitate cu convenția din 28
decembrie 1910 și făcea parte din Parcul Boerescu, o parcelare de vile pentru clasele superioare,
în construcție la acea dată. Societatea integra casele în planul de parcelare al Parcului Boerescu și
distribuia locuințele beneficiarilor al căror statut social s-a dovedit a fi mai apropiat de cel al
proprietarilor vilelor, precum avocați, profesori, ofițeri și funcționari publici (fig. 9).
Societatea Comunală a construit în această parcelare șaizeci de locuințe grupate câte două
sub același acoperiș și una individuală, care ulterior a devenit reședința arhitectului Trajanescu.
Unsprezece locuințe cuplate au fost construite pe strada Clucerului, zece locuințe cuplate pe

190 Cincinat Sfințescu, „Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine”, p.182.
191 Sursele nu menționează numele acestui prim tip

69
strada B și nouă locuințe cuplate pe strada A (fig. 10). Alegerea proiectării noii străzi B, paralelă
cu strada Clucerului, a determinat orientarea locuințelor de la nord la sud. Toate locuințele erau
de tip C, parter și etaj (cu o suprafață totală de 55 mp) și au fost construite pe parcele egale de
180 mp, retrase de la aliniamentul trotuarului cu 2 m. Noile străzi deschise erau denumite cu
litere provizorii, fiind de responsabilitatea Comisiei Nomenclaturii a Primăriei de a denumi
oficial străzile. În 1923, după finalizarea parcului Boerescu, acesta a fost redenumit Delavrancea
și străzile au fost redenumite. Astfel, strada B a fost redenumită C, iar strada A devenea strada
D.192 În total, străzile nou deschise măsurau 4.800 mp (41%) din suprafața totală a parcelării, iar
Societatea a organizat o licitație în iulie 1911 pentru pavarea străzilor cu bolovani.
Casa lui Trajanescu a devenit simbolul parcelării, cu semnificații multiple: direcția
reformei, promotorii ei, stilul și poziția socială a locuitorilor. O placă de marmură confirmă
faptul că casa era situată în parcul Delavrancea, strada D, un semn clar că parcelarea își
revendica originea prin apartenența la cartier de vile, nu prin cea de parcelare pentru clasele
muncitoare. Patru efigii simbolizau patronajul acestui proiect: Ermil Pangratti și Ion Mincu
dominau fațada principală, iar Rafaello și Michelangelo193 completau fațadele laterale (fig. 11).
Arhitectura a fost primită cu entuziasm de către critici: Universul Literar considera că,
„în amestecul de vile de la șosea, locuințele ieftine, prin simplicitatea lor, prin puritatea formei și
a stilului, și prin cerdacele lor pitorești, răsar ca o arătare din vremurile trecute când se păstra o
bună tradiție în meșteșugul de a se clădi la noi.”194 În anii cincizeci, arhitectul Grigore Ionescu
considera că „plastica arhitecturală, în linii generale echilibrată și simplă, recurge la elemente
tradiționale prelucrate.”195 Trajanescu a proiect pe baza unor referințe la arhitectura tradițională
ca principală influență asupra proiectului său: balconul din lemn („foișor”), ancadramentele
semicirculare ale ferestrelor de pe fațadă, precum și ornamentele dintre parter și etaj, toate dintre
ele destinate să conecteze trecutul cu prezentul, să construiască o comunitate aparte și să îi dea
un sens și o semnificație. Un perete cu un strat dublu de cărămizi și un coș separă locuințele

192 Tablou de numirile date străzilor din parcul Delavrancea, fost parc Boerescu, în Monitorul Comunal , XLXIV, no.
26, 24 Iunie 1923, p. 5
193 Efigii identice se regăsesc și pe fațadele casei sculptorului Ion Dimitrie Bârlad, construită tot de Societatea
Comunală după 1925. Pentru mai multe detalii, vezi capitolul următor.
194 […], I. D. Trajanescu, în Universul Literar , luni, 25 Iulie 1911, No. 30, p.4
195 Grigore Ionescu, Arhitectura…, p. 570

70
cuplate de la acoperiș până în pivniță. În continuarea sa, gardul dintre cele două case separă
grădinițele, marcând clar proprietățile. Locuitorii foloseau drept acces ușa laterală care intră într-
o sală mică, plasată sub foișor și continua spre cele două camere. La etaj se găseau dormitoarele,
în timp ce învelitoarea era acoperită cu eternit. Toate casele erau dotate sobe pe lemne.
Analiza statutului profesional al locuitorilor dovedește că însă aceștia proveneau dintr-o
clasă economică diferită de clasele vulnerabile pe care Societatea dorea să le reprezinte. În
primul rând, beneficiarii plăteau pentru casă cea mai mare sumă prevăzută de lege, 8.000 de lei.
În al doilea rând, analiza căsătoriilor între anii 1912 și 1935 confirmă faptul că Societatea a
distribuit jumătate din case (fie prin închiriere, inițial, fie prin vânzarea ulterior) funcționarilor
publici, avocaților, inginerilor și ofițerilor.196 Aceste dovezi confirmă faptul că parcelarea a
reprezentat aspirația burgheziei la statutul de elită, iar vila în stil neo-românesc unul din
mijloacele de a dobândi o poziție mai bună în societate.

2.1.3. Parcelarea Lupească
Cel de-al doilea proiect al Societății Comunale, pe strada Lupească, era mai puțin
simbolic, deoarece sectorul și inelul în care Societatea a plasat parcelarea se găseau departe de
centru. Parcelarea făcea din primul sector, aproape de Gara Dealul Spirii, la intersecția dintre
străzile Drumul Sării și intersecția Răzoare. În 1911, Societatea a construit 30 case, cuplate două
(11 grupuri) sau patru (două grupe) sub același acoperiș. (Fig. 12) În primul rând, arhitecții și
inginerii Societății, probabil împreună cu angajații municipiului au aliniat strada Lupească.
Astfel, au deschis strada Lupească Nouă în continuarea străzii existente, pe care au redenumit-o
Sebastian,197 în 1928 și Lupească Veche, lângă Fabrica de Bazalt (inițial redenumită Longinus, în
1915, mai târziu redenumită Sergent Nuțu Ion, în memoria unui erou din Primul Război

196 Analiza căsătoriilor din Monitorul Comunal demonstrează că, din 54 locuitori care au locuit între 1912 și 1939,
18 erau funcționari, 8 aveau profesii liberale (avocați, profesori), 6 erau muncitori, 4 casnice, iar pentru restul 18 nu
sunt date.
197 „Porțiunea din strada Lupească, cuprinsă între Calea 13 Septembrie și Drumul Sării, fiind în directă continuare a
străzii Sebastian, Comisiunea decide ca acea porțiune a str. Lupească să fie denumită în toată lungimea ei str.
Sebastian,” în Primăria Municipiului București, „Proces – Verbal al Comisiei de Nomenclatură – Ședința de la 13
Decembrie 1927,” în Monitorul Comunal, anul XXVII, Nr. 1, 1 Ianuarie 1928, p.1

71
Mondial).198 Sfințescu menționa că locuințele din 1911 au fost de tip A (parter cu două încăperi
și o sală mică, cu o suprafață de 48 mp) și de tip B (parter, trei camere și o sală, în jur de 72 mp).
O fotografie a locuințelor din 1933 ilustra noul ritm al străzii, caracterizat prin elementele
arhitecturale și urbanistice care îi asigurau uniformitatea, precum porțile de lemn care separau
proprietățile, paziile caselor care preluau modelul porților, precum și spațializarea egală a
coșurilor de cărămidă și a ferestrelor (fig. 13). Societatea le-a vândut la prețul de 3.000 lei (tip A)
și 4.350 lei (tip B), jumătate din prețul celor de pe strada Clucerului. Societatea a folosit
materiale similare celor de pe strada Clucerului, cum ar fi betonul pentru fundație, cărămizi
pentru pereți și eternit, plăci și metal pentru acoperișuri. În septembrie 1911, Primăria a instalat
plăcile cu numerele caselor, a racordat casele la sistemul de canalizare și a pavat strada cu
bolovani de râu. Spre deosebire de locuințele de pe Candiano Popescu și Clucerului, cele din
Lupească nu erau retrase de la alinierea străzii, dar respectau orientarea nord-sud. Fără îndoială,
parcelarea Lupească reprezenta o alegere mai bună financiar pentru clasele muncitoare decât
Clucerului.
În 1912, Ioachimescu prezenta rezultatele campaniei de construcție din 1911 în articolul
său din Buletinul Societății Politehnice , în care explica principalele caracteristici tehnice ale
acestora, opțiunea pentru locuințe cuplate în contrast cu blocurile cu apartamente și importanța
vieții de familie într-o casă înconjurată de grădină. Inginerul sublinia materialele românești de
construcție, publica planurile și secțiunile locuințelor, și clarifica faptul că lucrările s-au făcut cu
materiale furnizate de către societate de către antreprenori privați. De asemenea, Ioachimescu
menționa că în aceste prime case locuiau peste șase sute de locuitori, aceștia fiind obligați să
contracteze și asigurare. În caz de deces, locuințele rămâneau moștenitorilor fără ca aceștia să
mai plătească ratele. Ioachimescu invoca nevoia de a-i ajuta pe cei mai vulnerabili cetățeni
pentru procurarea unei locuințe, iar logica Societății nu se aservea profitului financiar.
Cu toate acestea, Dr. C. Orleanu, vicepreședintele Consiliului de Igienă, inițiatorul
propunerii de a construi locuințe de către Consiliul Comunal încă din 1906, a semnalat direcția
greșită a reformei în privința distribuirii locuințelor. Orleanu susținea că noii proprietari nu
reprezentau grupul țintă al Societății Comunale și sublinia absența muncitorilor dintre
beneficiarii caselor: „este drept că Societatea Comunală pentru construcțiuni de case economice

198 Vezi Ședința Comisiei de Nomenclatură din 25 Februarie1915, în Arhiva P.M.B. Fond Tehnic, dosarul 320 /
1915

72
aduce ajutor populației nevoiașe prin faptul că construiește case ieftine, dar dacă cercetăm
îndeaproape cum stau lucrurile, vom vedea că cei mai mulți sunt oameni cu oarecare stare
materială bunicică și că ar fi putut să-și construiască o casă la mahala.”199 În timp ce consilierii
au inițiat reforma având în vedere un preț de 3.000 de lei, accesibil pentru clasele vulnerabile,
jumătate din producția societății în 1911 costa mai mult decât dublu. Ioachimescu nu menționa
nimic despre demolarea locuințelor insalubre și deplasarea locuitorilor lor în noi sau despre
efectele tuberculozei, obiectivele inițiale ale reformatorilor. Urma Societatea să producă pentru
clasa de mijloc așa cum anticipau socialiștii sau se va concentra asupra producției de locuințe
ieftine pentru clasa muncitoare?

2.2 Noile parcelări din 1912
În cel de-al doilea an de activitate, Societatea a demarat construirea a patru noi parcelări,
Zablovschi, Rahova, Șerban Vodă și Grant, solicitând avizul Consiliului Comunal. Acest an a
marcat o primă schimbare de strategie, deoarece Societatea a semnat primele sale convenții cu
alte instituții publice și private care aveau ca scop construirea de locuințe pentru angajații lor.
Întrucât aceste instituții au angajat Societatea doar pentru construirea locuințelor, ele au controlat
distribuirea, un element esențial al reformei care a oprit Societatea Comunală de a-și îndeplini
direct semnificația socială a scopului său. Prin urmare, Societatea și-a îndreptat atenția asupra
transformării peisajului urban în conformitate cu principiul modern al orașului-grădină, având la
dispoziție terenuri largi. În plus, arhitectul Trajanescu a proiectat alte planuri pe care Societatea
le-a executat simultan în toate aceste parcelări, ridicând complexitatea și îmbogățindu-le cu
ornamente pentru a simboliza stilul neo-românesc. În plus, Societatea a angajat, de asemenea, un
nou arhitect, Dimitrie Mohor, susținător al stilului neo-românesc. Este incert care sunt motive
pentru care Dimitrie Mohor a devenit al doilea arhitect al Societății și dacă a proiectat și a lucrat
în același timp cu Trajanescu sau i-a urmat în funcția de arhitect al Societății. Cert este că toate
planurile dintre 1914 si 1916 poartă semnătura sa. In aceste patru parcelări, Societatea a construit
aproximativ două sute de locuințe până la sfârșitul anului, dublând producția în comparație cu
anul 1911. Toate aceste parcelări au fost aprobate de municipalitate în ședința de la 10 Februarie
1912.

199 Dr. C. Gh. Orleanu, Raport general asupra igienei, stării sanitare precum și asupra mersului Serviciului Sanitar
al Capitalei pe anul 1911 , (București: Noua Tipografie „Profesională” Dimitrie C. Ionescu, 1912), p.19

73

2.2.1. Parcelarea Rahova
În Rahova, Societatea a construit douăzeci și șase de locuințe individuale, conform
planului de parcelare aprobat de Comisia Tehnică (fig. 14). Parcelarea măsura 30.000 mp și a
fost împărțită în 112 parcele de câte 200 mp pe două străzi noi paralele și perpendiculare pe
Calea Rahova, unite la capătul lor de cea de a treia stradă. Era situată în primul sector, aproape
de Parcelarea Lupească la intersecția dintre Calea Rahovei și strada Sebastian. Consiliul
Comunal a condiția avizarea parcelării de deschiderea celei de a treia străzii (strada A) și
prelungirea ei până în strada Sebastian (fapt care a fost ignorat) și de rezervarea un scuar în
centrul acesteia.200 Societatea a denumit cele două străzi B și C. Ulterior, probabil în 1928,
Comisia pentru Nomenclatură le-a redenumit Petrache Poenaru, respectiv Grigore Tocilescu, în
memoria a doi academicieni români. În 1912, Societatea a construit doar treisprezece clădiri
cuplate (douăzeci și șase individuale), oprind construirea celorlalte, din motive necunoscute.
Toate aceste locuințe reprezentau noul tip, pe care Trajanescu l-a proiectat în 1912, diferit de A,
B, C, D din 1910 până în 1911.201 Compus doar la parter, noul tip se diferenția de precedentele în
special în privința proiectării podului, mai mare decât în proiectele din anii precedenți și mai
utilizabil (fig. 15). Sursele nu prezintă detalii despre prețul acestui tip nou sau numele acestuia.
Cel mai probabil, Societatea a folosit aceleași materiale de construcție precum cele utilizate în
parcelările anterioare, și a realizat și lucrările edilitare precum introducerea sistemului de
canalizare. Arhivele nu păstrează suficiente detalii în privința primilor locuitori.

2.2.2. Parcelarea Zablovschi
Parcelarea Zablovschi a fost aprobată de către Consiliul Comunal în primăvara anului
1912. Societatea Comunală pentru Locuințe Eftine a proiectat în această lotizare 132 de locuințe,
amplasate pe un teren pe care îl avea în proprietate(fig. 16). Acesta se întindea între Bulevardul
Filantropia202 și strada Iordache Golescu și era delimitat la nord de strada Ing. Zablovschi și la
sud de Cimitirul Evreiesc. Orientarea terenului de la est la vest a determinat deschiderea unei

200 Ședința extraordinară de la 10 Februarie 1912, „Parcelarea locului Societății Comunale pentru construcțiunea de
locuințe Ieftine din Calea Rahovei, No. 286”, în Monitorul Comunal , 17 Martie 1912.
201 Arhiva nu păstrează numele acestui noi tip.
202 Astăzi, Bulevardul 1 Mai

74
singure străzi, Mihail Cornea,203 și construirea locuințelor pe ambele părți ale acesteia, precum și
pe partea sudică a străzii Ing. Zablovschi. Construirea a început dinspre Bulevardul Filantropia, a
fost oprită în 1916 și a fost reluată în 1921. Pentru ridicarea primelor locuințe, Societatea a
folosit tipurile C și D, proiectate de Trajanescu în Rahova și noile tipuri E și F, proiectate de
Mohor. Acestea din urmă erau mai complexe, având o suprafață de 62 mp și dezvoltându-se pe
parter și etaj.204 Toate casele erau retrase de la aliniamentul trotuarului cu trei metri și erau
construite din aceleași materiale pe care Societatea le folosea în lotizările construite simultan.
Casa simbol a acestei parcelări este situată la intersecția dintre străzile Mihail Cornea și
Bulevardul Filantropia și semnifica direcția reformei spre un stil neo-românesc complex și un
public țintă al Societății format din membrii clasei mijlocii (fig. 17). Arhitectul acestei case, cel
mai probabil Mohor, a propus o morfologie diferită și mult mai complexă față de cea a tipurilor
de locuințe elaborate de Societate anterior. Fațada dinspre strada Mihail Cornea se caracterizează
printr-o compoziție simetrică, cu volumele dezvoltate pe verticală, amplasate la extremități și
care închid corpul principal al clădirii, retras de la alinierea generală. Cu toate că arhitectul a
utilizat forme variate, compoziția lotizării este caracterizată de unitate, obținută prin rezolvarea
de detaliu a elementelor arhitecturale. Parterul fațadei principale este rimat prin intermediul
utilizării aceluiași tip de ferestre, decorate cu ancadramente atent lucrate. Chiar dacă golurile au
forme și proporții diferite, profilele ancadramentelor repetă modele similare, lăsând loc unor
rezolvări speciale în careul celor trei goluri ale fațadei dinspre bd. Filantropia. Ritmul impus de
împărțirea ferestrelor în trei cadre, repetarea pe fațada dinspre bd. Filantropia a celor trei ferestre,
cele trei trepte și legătura dintre ancadramentele ferestrelor cu cadrul arcadei care susține
veranda conferă uniformitate fațadei asimetrice. Designul riguros al jardinierei și al capului
coloanei precum și alinierea lor cu cadrele florale oferă o compoziție coerentă acestei fațade.
Intrarea beneficiază un vestibul monumental, susținut de un stâlp de piatră și continuă ca un
volum vertical, cu o scară și un balcon la etajul superior.
Modernitatea a pătruns în parcelare în anii 1920 și a lăsat urme vizibile în configurația
actuală, care trădează transformarea treptată a parcelării dintr-o compoziție repetitivă într-o una
particulară. În afară de modificarea tipurilor locuințelor sau de diverse extinderi, Societatea a

203 Strada fusese denumită astfel în memoria lui Mihail Cornea, avocatul și poet, asociat Junimii, care murise în
1901 în București. A fost redenumită în memoria lui Gala Galaction, unul dintre cei mai cunoscuți locatari.
204 Cincinat Sfințescu, „Societatea…”, p.182.

75
proiectat toate gardurile cu uluci de lemn similare, chiar dacă, ulterior, proprietarii le-au
schimbat cu garduri cu model metalic. Societatea sau Primăria au plantat copacii pe trotuare, în
fața casei, la distanță egală, ca expresie a principiilor moderne de dezvoltarea orașului. Plăcuțele
de metal cu numărul caselor demonstrează că familiile au fost subscrise la Societatea de Gunoi,
la Radio și și-au asigurat casele la diferite companii. Municipalitatea a comandat construirea unei
școli publice începând cu anul 1913 în această parcelare,205 a renumerotat locuințele din 1931 și
a pavat-o cu piatră de piatră 1933, toate aceste elemente reprezentând expresii ale modernității.
O analiză a căsătoriilor din parcelare dovedește că majoritatea locuitorilor proveneau din
rândurile funcționarilor sau aveau profesii liberale, iar foarte puțini dintre aceștia erau muncitori.
Din totalul de o 132 de familii, care implică cel puțin trei sute de locatari, sursele din Monitorul
Comunal între 1915 și 1939 menționează profesia a doar 80 dintre aceștia. În această perioadă,
20 erau funcționari publici, 18 aveau profesii liberale (profesori, avocați, artiști, arhitecți), 15
erau gospodine, în timp ce doar 9 erau muncitori. Restul erau ingineri, studenți sau nu aveau
locuri de muncă. Cel mai renumit locatar era Grigore Pisculescu (Gala Galaction), preot,
traducător al Bibliei și personalitate importantă a României între războaie și după cel de-al
Doilea Război Mondial. După moartea sa (în 1964), strada i-a purtat numele și o placă de
marmură a fost așezată în casa în care locuia. În 1937, printre muncitorii din parcelare se număra
și Teohari Georgescu, un tipograf în vârsta de 29 de ani, absolvent al cursurilor Școlii
Profesionale de Artă Grafică, și angajat la „Cartea Românească”, „Adevărul” și „Imprimeriile
Naționale.” Evidența căsătoriilor din Monitorul Comunal relevă faptul că locuia pe strada
Zablovschi, la numărul cinci. Acest tip de evidență nu menționează dacă deținea casa, o
închiriase sau doar a folosit adresa ca dovadă pentru documentația căsătoriei sale cu Leide
Gherscovici. Un simplu lucrător în 1937, Georgescu va juca un rol major în reforma locuințelor
din București, în calitate de ministru al Afacerilor Interne în primul guvern pro-comunist din
1945.

2.2.3. Parcelarea Șerban Vodă

205 Legea instrucțiunii publice prevedea construirea de școli primare. Primăria trebuia să construiască un nou local, a
cumpărat terenul de la Societate pe care Societatea făcuse deja lucrările edilitare (Consiliul Comunal al Capitalei ,
Ședința extradorinară de la 1 August 1913, „Cumpărarea locului de pe strada Zablovschi, pentru construcțiunea unui
local de școală primară”, în Monitorul Comunal , 22 Sept 1913, p. 639 – 640)

76
Simultan cu Rahova și Zablovschi, Societatea a început construirea parcelării Șerban-
Vodă, în primăvara anului 1912. Terenul era amplasat pe Calea Șerban-Vodă nr. 197, 201 și 203,
la sud de Parcul Carol, în vecinătatea Sanatoriului de Tuberculoză, foarte aproape de străzile
Candiano Popescu și Lânăriei și fusese cedat de Consiliul Comunal conform convenției din
1910. Terenul avea o suprafață de 110.182 mp si a fost împărțit în 115 parcele de câte 210 mp pe
patru străzi orientate dintre nord-vest spre sud-est (fig. 18). Acestea au fost denumite de Comisia
de Nomenclatură în memoria eroilor naționali căzuți în Războiul de Independență sau a locurilor
unde Armata Română a repurtat victorii în acel Război precum Nicopole,206 General Lupu,
General Cerchez,207 Colonel Albu (astăzi Muguraș) și Căpitan Savopol (astăzi Soldat Ilie
Șerban). Pe terenul rămas, Societatea a proiectat un mic parc. Ulterior, Primăria a construit
sistemul de canalizare în 1927, a lărgit Calea Șerban-Vodă și a pavat-o în 1936 (fig.19).
În 1913, Societatea a vândut cele 115 locuințe ale parcelării Șerban-Vodă unei instituții
private, Așezămintele Brâncovenești , o organizație filantropică care urmărea să ofere
funcționarilor săi locuințe ieftine.208 Arhivele demonstrează că Societatea a construit locuințele
de pe străzile Nicopole și Gen. Lupu în 1912, iar primii locatari s-au mutat în octombrie 1912.
Toate locuințele erau retrase la trei metri de la trotuar și măsurau șapte metri lățime și zece
lungime, în timp ce distanța dintre clădiri era de 16 m. Restul de 140 mp reprezentau grădina
înconjurătoare.209 Societatea a folosit planurile semnate de Trajanescu, atât cele tip A și B, câte și
cele noi, din 1912. Cele mai multe dintre ele erau de tip B, parter cu hol, salon, living, bucătărie
și toaletă. Dormitoarele erau îndreptate spre stradă, în timp ce sufragerie spre curtea din spate.
Inițial, Așezămintele au închiriat locuințele angajaților lor și, în 1926, le-au vândut locatarilor,
deducând chiria pe care o plătiseră deja. Prețul era diferit, în funcție de tipul de locuință.
Beneficiarii trebuiau să rămână angajați la instituție pentru un anumit număr de ani, în funcție de
anii petrecuți deja în slujba Așezămintelor. Majoritatea acestor locuitori erau funcționari, printre

206 Sat din Bulgaria, loc a victoriei armatelor româno-ruse împotriva Imperiului Otoman, iulie 1877
207 Mihail Cristodulo Cerchez (1839 – 1885), general român, comandant a Armatei Române în Războiul de
Independență.
208 Așezămintele Brâncovenești fuseseră înființate în 1832 de către nepoata prințului Constantin Brâncoveanu (1688
– 1714) și guverna o serie de școli și spitale. Pentru mai multe detalii despre această instituție, vezi Oana Marinache,
Așezămintele Brâncovenești , proiectul cultural implementat în 2015.
209 Majoritatea datelor provin din dosarul „Construirea locuințelor Ieftine pentru funcționarii Epitropiei de către
Societatea Comunală”, în A.N.I.C., Fondul Epitropia Așezămintelor Brâncovenești.

77
care preoți, doctori sau inspectori. Șerban-Vodă a reprezentat prima parcelare în care Societatea
ceda dreptul de distribuire a locuințelor unui partener.

2.3. Schimbarea strategiei – Convențiile cu instituțiile de stat
Locuințele construite în 1911 și primele proiecte din 1912 erau insuficiente pentru
îndeplinirea scopurilor sociale ale Societății, și, în consecință, directorii au schimbat strategia,
începând construirea de parcelări de locuințe-tip pentru marile instituții de stat. Cazarea
lucrătorilor de la periferie poate fi considerată cu greu o realizare în 1911, având în vedere
numărul mic de locuințe construite și distribuite acelor muncitori aflați în cartiere cu o rată
ridicată a mortalității cauzată de tuberculoză. În consecință, Societatea și-a îndreptat atenția către
instituțiile de stat, cei mai mari angajatori a forței de muncă din București. Urmarea acestei
colaborări a fost construirea a șapte noi parcelări, dintre care trei erau destinate muncitorilor, iar
celelalte patru erau destinate funcționarilor publici și ofițerilor. Avantajele colaborării dintre
Societate cu aceste companii de stat erau ambivalente. Pe de o parte, companiile se asigurau de
loialitatea angajaților lor, care nu puteau părăsi locul de muncă fără a-și pierde locuințele, fapt ce
încuraja continuarea producției și stabilitatea organizațională. De asemenea, angajații beneficiau
mutarea de la locuințele nesănătoase de la periferie la o casă sigură și sănătoasă, într-o parcelare
cu lucrările edilitare finalizate, în schimbul achitării unei rate lunare. Pe de altă parte, convențiile
permiteau Societății proiectarea unor cartiere veritabile, nu doar deschiderea de străzi cu
locuințe-tip, ceea ce vor reprezenta primele cartiere muncitorești. În același timp, Societatea își
asigura activitatea și putea investi în deschiderea fabricilor proprii de tâmplărie și de cărămizi.
Pentru a putea executa parcelări de mari dimensiuni, Societatea Comunală a fost nevoită
să își schimbe statutele și legea care o guvernau, întrucât acestea nu stipulau explicit posibilitatea
ca Societatea să încheie convenții cu alte instituții în vederea construirii de locuințe sau de alte
edificii publice. În primă fază, Societatea și-a modificat statutele în ședința sa din 17 mai 1912 și
a cerut aprobarea acestor modificări Consiliului Comunal în data 28 mai, solicitare rezolvată
favorabil. Cel mai important punct al celui de-al cincilea articol prevedea că societatea era
autorizată „a construi locuințe individuale sau colective în scopul a fi vândute, în urma unor
angajamente speciale, încheiate cu colectivitățile cu caracter permanent, ca autoritățile publice,
stabilimentele industriale, societățile de bine-facere și în general, cu orice instituție care dorește
să înlesnească personalului său ocuparea unei locuințe ieftine și igienice. În cartierele de lucrători

78
și funcționari ce s-ar forma astfel, Societatea va putea amenaja sau construi de asemenea localuri
pentru biblioteci, serbări, farmacie etc.”210
Posibilitatea de a construi cartiere nu era singura schimbare adusă statutelor, iar celelalte
modificări au îndepărtat Societatea de scopul său social prin mărirea prețului de achiziție, a
măririi pragului salarial al beneficiarilor și prin înăsprirea măsurilor împotriva locuitorilor care
întârziau plata ratelor. De exemplu, articolul cinci al legii din 1910 prevedea că prețul maxim
pentru o locuință era de 8.000 de lei. Noile statute creșteau valoarea de 15.000 de lei (inclusiv
terenul), triplu față de prețurile pe care consilierii l-au convenit în prealabil cu doi ani înainte. La
fel de important a fost faptul că suprafețele parcelelor particulare pe care le puteau construi au
crescut peste 200 mp, iar salariul maxim pe care un beneficiar trebuia să îl aibă a crescut de la
200 de lei la 400 de lei, mărind publicul țintă spre clasa de mijloc. Legea prevedea, de asemenea,
la articolul 34 că dacă locuitorii nu vor plăti chiria timp de un an, puteau fi evacuați, dar, potrivit
noii legi, acest fapt putea să se întâmple doar după trei luni. Cu toate acestea, Parlamentul a
adoptat legea pentru a aproba modificările abia la 20 aprilie 1913, așadar, la un an după ce
Societatea își schimbase statutele și după ce semnase deja parteneriatele. Astfel, din mai 1912 și
mai 1913, Societatea își desfășura activitatea la limita legii.
Pe baza acestor modificări, între 1912 și 1915, Societatea Comunală a semnat cinci
convenții importante cu scopul construirii de locuințe pentru muncitorii și funcționarii de stat.
Prima dintre ele viza construirea de locuințe pentru muncitorii Manufactura pentru Tutun (aflată
în subordinea Regiei Monopolurilor Statului și, implicit, a Ministerului de Finanțe), în apropierea
fabricii din cartierul Grant și fost semnată în 1912. A doua convenție, semnată cu Căile Ferate
Române, a stat la baza proiectării și executării parcelării Steaua din Grivița și a locuințelor din
partea de nord parcelării Grant, cel mai probabil în 1913. În 1914, Societatea Comunală încheia
un parteneriat cu Casa de Economii, Credit și Ajutor a Ministerului de Finanțe pentru edificarea
„Cartierului Finanțelor,” pentru funcționarii superiori ai Ministerului. A patra convenție a fost
semnată cu Ministerul de Război în 1914 și avea ca scop construirea a șapte parcelări în
București, pe terenurile Ministerului. Dintre acestea, Societatea a construit doar trei parcelări, în
Cotroceni (Ana Davila), în vecinătatea Regimentului Mihai Viteazul (Drumul Sării) și pe terenul

210 Consiliul Comunal al Capitalei, Ședința extraordinară de la 8 Iunie 1912, Proces Verbal: „Societatea Comunală
de locuințe Ieftine comunică modificările aduse articolului 5, 14, 17, 34, 36 din statute”, în Monitorul Comunal nr.
29, anul XXVI, 15 Iulie 1912.

79
din Dealul Arsenalului (Lăzureanu).211 Construirea de locuințe pentru muncitorii Fabricii de
Chibrituri, aflată, de asemenea, în subordinea Regiei Monopolurilor Statului a reprezentat
scopului ultimei convenții, datând din 1915. Convențiile cu Ministerul de Finanțe și cu
Ministerul de Război au fost semnate în 1914 și s-au derulat pe fondul începerii Primul Război
Mondial. Construirea locuințelor pentru toate aceste instituții publice s-a oprit în vara anului
1916, odată cu intrarea României în război și au fost reluate în 1919. Urmăreau aceste convenții
cazarea locuitorilor periferiei sau asigurarea fidelității funcționarii celui mai important minister și
a ofițerilor?

2.3.1. Parcelarea Grant – Belvedere
Prima convenție a fost semnată pe 2 mai 1912, între directorii Societății Comunale pentru
Locuințe Ieftine și ai Regiei Monopolurilor Statului, Andrei G. Ioachimescu, respectiv Oscar
Kiriacescu, și prevedea construirea a 200 de locuințe pentru muncitorii și funcționarii
Manufacturii de Tutun din Grant. Contractul menționa cumpărarea de către Regie a terenului
Societății din Grant, cu o suprafață de 62.300 mp,212 plătibil în treizeci de ani și stipula ca
locuințele urmau a fi finalizate până în noiembrie 1913. Manufactura era situată în partea de nord
a orașului și fusese preluată de către Regia Monopolurilor de Stat de la Effingham Grant, în
1864, când statul a impus monopolul de producția și distribuirea tutunului. La începutul secolului
al XX-lea, Manufactura număra peste 1.250 de angajați,213 având, printre angajați, numeroase
femei și copii, de vreme ce producția de țigări era considerată o industrie ușoară. Femeile s-au
dovedit a fi una dintre categoriile cele mai revoluționare, nemulțumite de salariile mici pe care le
primeau. România Muncitoare analiza situația muncitoarelor din octombrie 1906, justificând
grevele pe care le organizaseră.
aceste 2.000 de nenorocite, căci nu le pot numi altfel, duc o viață din cele mai mizerabile,
din cauza exploatării neomenești la care sunt supuse. La Regia Monopolurilor Statului
lucrează peste o mie din aceste ființe, începând de la vârsta de 13 – 14 ani. Închipuiți-vă o

211 În plus, Societatea construia o parcelare cu unsprezece locuințe cuplate în orașul Silistra, în Dobrogea de Sud, un
teritoriu dobândit cu doar un an înainte, în 1913.Conform convenției, Societatea a finalizat construirea în 1915. Este
unul dintre puține proiecte de acest fel în afara Bucureștiului. Irina Calotă menționează încă unul la Lucăcești (Vezi
Irina Calotă – Dincolo de centru )
212 Cu terenul rezervat CFR, parcelarea ajungea la 82.964mp.
213 Maria Duțu, Aurel Duțu, Manufactura de Tutun “Belvedere” , București: Muzeul Municipiului București, 2000

80
copilă de 13 ani, intrată în acest local unde sunt supuse muncii, aerului stricat din cauza
tutunului, și, pe deasupra plătite atât de prost, că abia pot mânca o pâine goală și rareori
întovărășită cu ceva brânză sau măsline. […] Patronul e chiar statul român, care fără
rușine speculează pe aceste ființe în modul cel mai murdar posibil. Ca orice patron, statul
nu are în vedere decât ca aceste femei să-i producă cât mai multă muncă în schimbul
căreia să le plătească cât mai puține cu putință […] Aici sunt lucrătoare care sunt plătite
de la 70 de bani până la 1,50 – 2lei pe zi.214
Consiliul Comunal a avizat Parcelarea Grant mai întâi în februarie și apoi, în mai 1912,
după clarificarea aspectelor juridice ale parteneriatului dintre cele două instituții. Societatea a
parcelat terenul în 187 de parcele, fiecare dintre ele de câte 170 mp, cu o latură de 10 m și o
lungime de of 17 m, cu străzi care ocupau 20.900 m.p. (33% din suprafața totală).215 Parcelarea
era orientată de la nord-vest spre sud-est și era mai extinsă dintre toate parcelările Societății
construite sau în curs de construire până la acea dată (fig. 20). În cererea din mai 1912,
Ioachimescu menționa că Societatea plănuia să construiască patruzeci de locuințe dintre care
douăzeci și patru erau tipul B², șase erau tip C și zece tip D. O a doua cerere a fost trimisă pe 12
Decembrie 1912, menționa construirea a încă nouăzeci și opt de locuințe, dintre care treizeci și
șase tip B², douăsprezece tip B, douăzeci și șase de tip C și douăzeci și patru tip D.216 Așadar,
arhivele păstrează cererile de construire pentru 138 dintre cele 187 de locuințe. Ulterior, acestor
187, li s-au adăugat și cele optsprezece locuințe de pe latura sudică a bulevardului C.F.R., mărind
astfel capacitatea parcelării la 205 locuințe individuale. În plus, după 1913, pe latura nordică a
Bulevardului C.F.R., Societatea a mai construit alte 168 de locuințe pentru ceferiști, grupate fie
două câte două sau patru sub același acoperiș, transformând parcelarea în cel mai mare cartier
muncitoresc proiectat până la acea dată în București, cu aproape patru sute de locuințe. În afara
locuințelor, Societatea a mai proiectat o grădină publică, o biserică, la jumătatea anilor treizeci,
iar locuitorii beneficiau și de accesul la școala construită deja de Primărie în 1908, lângă

214 Ion Pribeagu, „Lucrătoarele de la Regie”, în România Muncitoare , 23 – 30 Aprilie 1906
215 Cincinat Sfințescu, „Societatea Comunală…”, p. 278
216 Construcții proprietatea R.M.S. făcute de Societatea Comunală de Locuințe Ieftine , D.M.B.A.N Fond Serviciul
Tehnic P.M.B., Dosarul 159 / 1912, fila 2

81
Manufactură și de beneficiile maternității, construită în anii douăzeci. Inițiatorii proiectului au
pus piatra de temelie a locuințelor într-o ceremonie la data de 5 Mai 1912 (fig. 21-22).217
Inspirați din principiile orașului-grădină, proiectanții parcelării au imprimat o compoziție
panoramică, uniformă și coerentă, în care țesutul dezvoltat organic a fost înlocuit cu o
compoziție geometrizată. Arhitecții au proiectat două axe principale, bulevardul C.F.R. (astăzi
Boișoara) și strada B (astăzi Cristian Pascal), care împărțeau parcelarea între locuințele
ceferiștilor (la nord la Bulevardul C.F.R.) și cele ale muncitorilor de la manufactură (la sud-vest).
Intersecția acestor căi principale, piața circulară, conferă două perspective: una spre de Grădina
Publică și a doua spre scuarul pe care, ulterior, a fost proiectată Biserica.218 Lângă Grădina
Publică, proiectații au decis și amenajarea unui parc sportiv.219 Toate străzile erau numerotate cu
litere, însă cele două axe principale au fost redenumite Bd. Alexandru Cottescu, în amintirea
directorului C.F.R. de la acea dată și Andrei G. Ioachimescu, după moartea acestuia, în 1943.
Arhivele nu menționează câte locuințe fuseseră terminate până în 1916, însă cert este că
parcelarea a fost finalizată abia în anii douăzeci, fapt confirmat de fotografiile aeriene din 1927.
(fig. 23). În anii treizeci, Manufactura de Tutun a construit și o biserică, purtând hramul Sfinților
Apostoli Petru și Pavel, după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu (fig. 24). Conform
istoricului Gh. Parussi, piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 25 Octombrie 1934, în prezența

217 La această ceremonie au participat Th. Rosetti (ministru de finanțe), D. Dobrescu (primarul Capitalei), Octav
Kiriacescu (directorul general al R.M.S), inginerul Theodorescu (directorul Fabricii Belvedere, în cinstea căruia una
dintre străzile cartierului i-au purtat numele), inginerul Thedor (subdirectorul Fabricii Belvedere, în cinstea căruia
una dintre străzile celei de-a doua parcelări a R.M.S, pentru Fabrica de Chibrituri , i-a purtat numele), D. P. Arion
(subdirectorul Regiei), I. Bacalbașa (Directorul General al Teatrelor, nu este clar motivul prezenței sale), dar și dr.
Costinescu și inginerul Ioachimescu. Serviciul religios a fost oficiat de arhimandritul Iulie Scriban. Conform
reporterilor Gazetei Ilustrate , valoare lucrărilor era de două milioane lei. În imaginile publicate de către Gazetă se
observă numeroase muncitoare ale Fabricii. Pentru mai multe detalii vezi „Punerea pietrei fundamentale a
locuințelor lucrătorilor R.M.S.”, în Gazeta Ilustrată , anul I, No. 23, 19 Mai 1912, p. 10
218 O perspectivă interesantă îi aparține lui Dan Ionescu care plasează proiectarea acestei parcelări în limbajul
Orașelor – Grădină Englezești cu omphalos (reședința comanditarului), oasis (Grădina Publică) și axis mundi care
conecta omphalos de spațiul sacru. Pentru mai multe detalii, vezi Dan Ionescu, “…”, în Arhitext, 2014
219 Astăzi, stadionul Sportul Studențesc

82
patriarhului, iar Biserica a inaugurat și o grădiniță și o cantină pentru copiii muncitorilor din
Regie, iar din 1946 a înființat și o școală de catehizare.220
Influența stilului neo-românesc asumată de arhitectul parcelării, Ioan D. Trajanescu, atât
în stilul locuințelor, cât și a instituțiilor publice (școală, maternitate, biserică) este covârșitoare.
Simultan cu activitatea desfășurată ca arhitect al Societății, Trajanescu lucra, de asemenea, la
Comisia Monumentelor Istorice, concentrându-și atenția pe restaurarea celor mai importante
mânăstiri brâncovenești.221 Fațada pe care Trajanescu o propunea și în această parcelare urma să
îl transporte pe privitor spre locul de unde arhitectul își preluase sursele de inspirație, în timpul
deselor sale vizite la țară. Din perspectivă arhitecturală, locuințele erau cuplate câte două sau câte
patru sub același acoperiș, fiind în mare măsură aceleași tipuri pe care Trajanescu le proiectase în
parcelările anterioare, constând în parter sau parter și etaj (fig. 25). Trajanescu a proiectat și noi
tipuri, inclusiv colective, sau cel puțin așa au primit denumirea cele înșiruite. Printre tipurile noi
se numără și Tipul Special , proiectate la intersecțiile străzii ing. N. Teodorescu, cu străzile
Cristian Pascal și Larisa (fig. 26). Acestea reprezintă, probabil, cele mai complexe tipuri în stil
neo-românesc din parcelare, și urmau să marcheze din punct de vedere urbanistic intrările în
parcelare, și social, statutul diferit al deținătorilor lor. Cele patru locuințe rupeau uniformitatea
tipologică prin volumul dublu față de locuințele tip A sau B care le urmau, păstrând aceleași
ornamentale precum foișoarele de lemn, cornișa cu motive florale, ancadramentele semicirculare
ale ferestrelor (fig. 27). Societatea Comunală a folosit aceleași materiale de construcție precum
în parcelările anterioare, precum cărămizi, lemn și eternit, produse de propriile fabrici. Camerele
aveau o înălțime de 2,90 m. Încălzirea se făcea cu lemne aduse de la depozitul din curtea
Manufacturii de Tutun.
Construirea celor două sute de locuințe nu putea, însă, satisface cererile de locuințe ale
celor peste o mie de angajați ai Manufacturii. Analiza căsătoriilor dintre 1914 și 1939 arată faptul
că locuințele nu au fost distribuite doar muncitorilor, ci și funcționarilor. Astfel, din cei 335 de
locuitori ai parcelării (inclusiv ceferiștii), 95 erau funcționari, 92 muncitori, 15 aveau profesii

220 Istoricul notează, de asemenea, că „biserica se va clădi prin eforturile preotului Paroh Petre Șarpe și a enoriașilor
[…] Biserica va fi terminată în 1940. Lucările de finisare vor fi reluate la 1 Septembrie 1947 și vor fi continuate, cu
mari întrepruperi, până în 1974, când va fi pictată.” Vezi Gheorghe Parussi, Cronologia… , p. 567
221 Printre acestea se numărau Hurezi, Bistrița, Govora, Mânăstirea Dintr-un Lemn, Stănești, Brâncoveni. Pentru mai
multe detalii, vezi http://www.trajanescu.ro/

83
liberale (în special copiii muncitorilor, ajunși la majorat după 1920), în timp de 28 nu aveau nicio
profesie, iar despre alți 28 nu se cunosc date. Într-o adresă din 1926, Societatea declara explicit
că s-a implicat doar în construirea caselor și nu ar trebui să fie responsabili pentru plata acestor,
de unde rezultă că, cel mai probabil, Manufactura a distribuit locuințele, fiind neclar dacă
directorii Manufacturii au respectat cerințele legii de construire a locuințelor ieftine în ceea ce
privește distribuirea lor angajaților cu un salariu sub 200, ulterior 400 lei.222
La sfârșitul anului 1912, Societatea construise 480 de locuințe individuale, care însemnau
aproape jumătate din numărul necesar estimat de medici la începutul reformei pentru eradicarea
tuberculozei. În ciuda eforturilor, niciuna dintre aceste parcelări nu a rezultat din demolarea unui
întreg cartier contaminat sau expus la tuberculoză. În plus, nu există mărturii care să confirme
faptul că beneficiarii mutați în noile parcelări erau din cei expuși tuberculozei. Societatea a mai
construit case pe loturi individuale, însă lipsa arhivelor nu permite analiza acestora. Analiza
beneficiarilor celor patru parcelări construite în 1912, precum și a urmărilor schimbării statutelor
și a legii de funcționare indică mai degrabă distribuirea lor unor clase mijlocii, confirmând
temerile atât ale socialiștilor, cât și a reformatorilor precum Orleanu. Prin creșterea prețului casei
de la un maxim de 8.000 lei la 15.000 lei, reformatorii se adresau unui public care își putea
permite această investiție, departe de cel al muncitorilor care menționau dificultatea de a le
cumpăra chiar și pe cele de 5.000 lei.
Cu toate acestea, parcelarea Grant, a cărei construcție a fost probabil declanșată de
acțiunea lui Vintilă Brătianu și a lui Andrei G. Ioachimescu după grevele muncitorilor din 1907,
reprezintă primul efort urbanistic coerent, la scară largă de regândire a condițiilor de locuire ale
muncitorilor de la periferie. Exemplul acestei parcelări a fost continuat, la scurt timp, de Căile
Ferate Române, probabil cel mai mare angajator al acelei perioade, ai căror lucrători erau mai
vocali în exprimarea cerințelor și mai îndreptați către rezolvarea politică a problemei prin
aderarea la socialism.

2.3.2. Parcelarea Steaua

222 La răspunsul somației percepției comunale, în martie 1925, Societatea Comunală răspundea „cum noi am făcut
decât oficiul de antreprenori pentru executarea construcțiilor, vă rugăm să binevoiți a da ordin ca să fim scăzuți,
neprivindu-ne taxele de mai sus.” Construcții proprietatea R.M.S. făcute de Societatea Comunală de Locuințe
Ieftine, D.M.B.A.N., P.M.B. Serviciul Tehnic, 159 / 1912, fila 5

84
Simultan construirii locuințelor pentru angajații Manufacturii de Tutun, Societatea
Comunală semna și convenția C.F.R. pentru construirea parcelării Steaua și a completării
parcelării Grant cu locuințe pentru ceferiști. Muncitorii de la Căile Ferate se găseau, în special, în
zona de nord a orașului, în proximitatea Gării de Nord și a atelierelor C.F.R. Motivele pentru
care directorii Căilor Ferate au angajat Societatea Comunală să construiască locuințele pentru
ceferiști erau determinate de condițiile precare de locuire și de muncă ale acestora. Dificultățile
prin care treceau ceferiștii, prezentate în gazeta lor principală, Muncitorul Căilor Ferate ,223
demonstrau radicalizarea acestor și gruparea în jurul sindicatelor socialiste. Ceferiștii au
reprezentat o puternică rezistență împotriva autorităților statului liberal, fapt ce a dus la cenzura
gazetei și interzicerea sindicatului. Parcelarea Steaua era, împreună cu Grant – Belvedere cea
mai întinsă parcelare a Societății, cu o suprafață de 118.600 m.p. și cu o diversitate tipologică ce
o depășea pe cea din Grant. Singura mențiune legată de anul începerii parcelării, 1913 îi aparține
lui Sfințescu.224 Așadar, parcelarea a fost aprobată, probabil, în mandatul primarilor Constantin
Istrati (octombrie 1912 – martie 1913) sau Grigore Gh. Cantacuzino (martie 1913 – decembrie
1913). Parcelarea a fost finalizată în anii douăzeci, când au fost construite și edificiile publice
precum biserica, maternitatea, liceul feroviar și școlile generale.
Parcelarea era situată în satul Grivița (devenit comună suburbană în 1925, integrată
ulterior în administrația orașului), între Calea Griviței și Bulevardul Filantropia, având la nord
Fabrica de Petrol Steaua Română,225 căreia i-a preluat numele, și la sud, groapa Cuțarida.
Proiectanții au proiectat deschiderea a patru străzi paralele (care ocupau doar 28% din suprafața
parcelării), orientate de la est la vest, care uneau cele două mai bulevarde și a încă două străzi
perpendiculare pe cele patru pentru a le asigura comunicarea. În plus, paralel cu Bulevardul
Filantropia, de-a lungul Gropii Cuțarida, proiectații au mai deschis două străzi paralele. Străzile
erau numerotate cu litere, începând dinspre actuala stradă Pavlov (A) spre Feroviarilor.
Societatea a împărțit terenul în 350 de parcele, fiecare dintre acestea de câte 150 mp, cele mai
mici loturi în comparație cu toate celelalte parcelări construite între 1911 și 1916. Planul de
parcelare includea nu doar construirea locuințelor, ci și a edificiilor pentru instituții publice (fig.

223 Muncitorul Căilor Ferate a apărut pentru prima dată în 1913 și a fost închisă de către autorități la puțin timp.
Muncitorul Căilor Ferate se preocupa exclusiv de problemele ceferiștilor și se dezbăteau probleme, publicau petiții.
224 Sfințescu, „Societatea comunală…”, p. 278
225 Distrusă de bombardamentele din aprilie 1944

85
28). Parcelarea nu dispune de o axă principală sau de un centru simbolic. Străzile au dimensiuni
relativ egale, iar centrul este dominat de liceul feroviar, construit ulterior. Instituțiile publice,
plasate de-a lungul Calea Griviței, pentru a fi mai aproape de ateliere, înclină ritmul parcelării
spre Grivița și nu există nici un echivalent pentru a-l contrabalansa spre Filantropia.
Arhitectural, casele proiectate inițial de Trajanescu preiau elementele întâlnite în
parcelările precedente și prezintă noi tipologii și diversificări ale stilului neo-românesc. Casele
de pe cele două străzi paralele cu Bulevardul Filantropia (parter și etaj) conferă aspectul unor
locuințe colective care găzduiau mai multe familii (fig. 29). În rest, parcelarea dispunea de
locuințe cuplate două câte două sub același acoperiș, învelite cu țiglă sau eternit, respectând
principiul conform căreia fiecare familie trebuia să dețină propria casă înconjurată de grădină.
Din punct de vedere social, analiza căsătoriilor denotă distribuirea locuințelor mai
degrabă către funcționarii ceferiști, mai puțin către muncitori. Din cele 318 mențiuni ale
locuitorilor parcelării, 102 erau funcționari, 75 muncitori, iar după 1920, copiii acestora au putut
să se îndrepte către profesii liberale. Activitatea constructivă s-a oprit în 1916 și a fost reluată în
1919, iar după 1921 C.F.R. a înființat propria companie și a continuat parcelarea, proiectând
blocuri de apartamente, edificiile instituțiilor publice, dar și aproape toate lucrările publice.
Parcelarea Steaua a devenit treptat centrul propagandei comuniste și socialiste, cu precădere
după 1919.

2.3.3. Ministerul Finanțelor: Prelungirea Dorobanți
Cea de-a treia convenție a fost semnată de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine
cu Casa de Economii, Credit și Ajutor a Ministerului de Finanțe în iulie 1914 și avea ca obiect
construirea unui cartier pentru funcționarii ministerului de Finanțe și pentru cei ei Ministerului
de Război. Terenul era situat în Parcul Bonaparte ,226 pe Prelungirea Dorobanți (șoseaua
Herăstrău), zonă care făcea parte din sectorul al doilea, inelul al patrulea și ocupa o suprafață de
20,998 m.p. Societatea achiziționase acel teren în iunie 1912.227 Conform convenției, Societatea
Comunală urma să construiască inițial șaizeci de locuințe individuale și să execute lucrările

226 Parc de vile asemănător parcului Boerescu / Delavrancea sau Filipescu
227 Vezi actul de vânzare între Anastasia Gheciu și Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, reprezentată de
Ioachimescu și Costinescu, A.N.I.C., Fondul Ministerul de Finanțe – Casa de Credit a Funcționarilor din M.F.,
dosarul 16 / 1914, filele 132 – 135

86
publice precum nivelarea terenului, deschiderea și pavarea străzilor și sistemul de canalizare. În
cazul în care proiectul avea succes, cele două instituții urmau să colaboreze la un proiect
viitor.228 Imediat după semnarea convenției, în decembrie 1914, Societatea trimitea solicitarea de
avizare Primăriei condusă de liberalul Emil Petrescu împreună cu planurile de parcelare.
Completările pe care Comisia Tehnică le cerea, precum poziționarea fiecărei locuințe în parcelă
și tipurile de locuințe care urmau a fi construire, a amânat avizarea ei mai întâi până în aprilie
1915, apoi până în martie 1916. În cele din urmă, Comisia a aprobat parcelarea, cu mențiunea că
Societatea avea obligația de a nu construi pe parcelele de la intersecții, pentru a lăsa loc Primăriei
pentru o eventuală lărgire a străzilor.229 Mai mult, consilierii comunali considerau că Societatea
trebuia să rezerve și câteva parcele pentru construirea de școli. Primarul sfătuia consilierii să
amâne construirea de școli și a altor edificii pentru instituții publice până după terminarea
războiului.230 Inițial, Comisia de Nomenclatură hotărâse a denumi străzile în memoria
personalităților marcante din domeniul finanțelor și economiei precum Menelas Ghermani (1843
– 1899, fost ministru de finanțe între 1888 și 1895), Dionisie Marțian (1829 – 1865, statistician și
economist), Dimitrie Frunzescu (editor al Dicționarului topografic și statistic al României, 1872)
și Ion Ionescu de la Brad (1818 – 1891, agronom și statistician), decizie care nu a fost aprobată
de Consiliul Comunal. După Primul Război Mondial, străzile au fost denumite Braziliei,
Lisabona, Washington și Bruxelles, în amintirea aliaților României în Antanta.231
Planul Cartierului Finanțelor , semnat de arhitectul Dimitrie Mohor, consta în construirea
de către Societatea Comunală a șaizeci de locuințe până în octombrie 1916 (fig. 30). Convenția
stipula construirea a douăzeci tipuri C (9.000 lei fiecare, față de 8.000 cât costau cele din
Clucerului, tot tipul C), douăzeci tipul E (12.000 lei fiecare) și douăzeci tipul F (15.000). Aceste
ultime două tipuri reprezentau compoziții mai complexe, iar prețul era pe măsură, ajungând chiar
și de trei ori mai ridicat decât prețurile propuse inițial de reformatori. Ulterior, arhitecții au
înlocuit aceste tipuri cu tipurile I, II, III, IV, asemănătoare (fig. 31). Pe planurile de parcelare

228 Colaborarea nu a mai avut loc între cele două instituții, ci între S.C.L.E și Cooperativa „Munca,” formată din
funcționarii Ministerului Muncii, vezi capitolul următor
229 Consiliul Comunal al Capitalei, „Ședința ordinară de la 15 Ianuarie 1916, Proces Verbal, în Monitorul Comunal ,
anul XX – No 11, 13 Martie 1916, p. 224 vezi și dosarul 386 / 1916, Arhiva P.M.B, Fond Tehnic
230 Consiliul Comunal al Capitalei, „Ședința ordinară de la 15 Ianuarie 1916…”, p. 224
231 Vezi Ședințele Comisiei de Nomenclatură din 1915 în Arhiva P.M.B., Dosarul 320 / 1915

87
apare și numerotarea a 47 dintre cele 60 de parcele, probabil acestea fiind cele asupra cărora
comanditarii hotărâseră beneficiarii. Planul de parcelare dispunea de două scuaruri, iar
intersecțiile străzilor deschise prin acest plan marcau retrageri ale parcelelor pentru a reda o
vizibilitate mai bună circulației.
Până în vara anului 1916, doar opt dintre aceste locuințe fuseseră finalizate, iar
distribuirea acestora confirmă noua direcție pe care Societatea și-o asuma, aceea de a oferi
locuințe clasei de mijloc formată din funcționari. Printre beneficiarii caselor, care nu au mai
intrat în posesia caselor, se numărau însuși Petre Stoenescu – Dumitrescu, președintele Casei de
Economii, Credit și Ajutor a Ministerului de Finanțe (care locuia pe Calea Victoriei și care
primise două parcele), Statie Ciortan, arhitectul-șef al Ministerului de Finanțe sau Ernest
Grințeanu, subdirector la Regia Monopolurilor Statului sau Dimitrie Dobrescu, Director General
în Ministerul de Finanțe.232 Majoritatea ocupau funcții importante precum inspectori, directori
generali, unii dintre aceștia care dețineau deja o casă în parcelarea Grant.
Convenția încheiată în iulie 1914, la câte zile de la începerea Primului Război Mondial
între cele două instituții probabil avea ca scop asigurarea fidelității funcționarilor Ministerului de
Finanțe pe parcursul conflictului. Folosirea stilului neo-românesc în cadrul tipurilor E și F, mult
mai complex decât precedentele confirmau și ascensiunea profesională pe care acești funcționari
și-o doreau. Proiectul era similar, în multe privințe cu Wekerle, proiectul Ministerului de Finanțe
din Budapesta, care începuse în 1907 și care construise aproape 3.000 de locuințe până la
începerea războiului.

2.3.4. Ministerul de Război: Parcelarea Lăzureanu – Cazărmii
A patra convenție a fost semnată cu Ministerul de Război și se urmărea construirea a
șapte parcelări de locuințe pentru militari în București. Obiectul convenției era „construirea, prin
mijlocirea Societății Comunale, de locuințe ieftine pentru ofițeri și plutonieri. Aceste lucrări se
vor executa în București sau oriunde Ministerul de Război va avea nevoie în condițiile legii
speciale din 6 Mai 1914.”233 Societatea vindea terenurile pe care le cumpărase anterior

232 Vezi fondul Ministerul de Finanțe – Casa de Credit a Funcționarilor din M.F., dosarul 16 / 1914, filele 7 – 213
233 Convențiune intre Ministerul de Război reprezentat prin Directorul Superior al Domeniilor Militare, cu aprobarea
Consiliului de Miniștri dată prin jurnalul 373 / 923, pe de o parte, și Societatea Comunală pentru construcția de

88
Ministerului,234 construia locuințelor prin contractarea unor antreprenori și distribuia locuințelor
„prin comună înțelegere între Minister și Societate.”235 Convenția stipula și posibilitatea ca
Ministerul să contribuie cu oameni și material pentru construirea rapidă a locuințelor, dar și
obligativitatea Societății de a realiza lucrările edilitare precum „nivelarea terenului, deschiderea
și pavarea de străzi, trotuare, apă, canal, lumină etc.”236 Aceste articole, precum și menționarea
profitului de 6% care revenea Societății erau asemănătoare convenției încheiate cu Ministerul de
Finanțe. În plus față de acea convenție, „Ministerul va hotărî tipul locuințelor și modalitatea de
execuție apoi Societatea va întocmi planurile și devizele pentru fiecare tip și localitate în parte,
aceste studii vor trebui înaintate Ministerului de Război și aprobate.”237 În cele din urmă,
convenția stipula explicit, că după finalizarea lucrărilor, casele rămâneau în proprietatea
Ministerului de Război, „în virtutea acestei convenții care are valoarea unui act translativ de
proprietate. Ministerul va dispune de ele cum va crede de cuviință.”238 În total, Societatea trebuia
să construiască pentru Minister un total de 137 de locuințe în București și alte 22 în Silistra. Cele
137 din București se refereau doar cele din Cotroceni (terenul din Drumul Sării, unde urmau să
se construiască optzeci și două de locuințe), Dorobanți (douăzeci și cinci de locuințe) și Ana
Davila (treizeci de locuințe). Planurile pentru celelalte terenuri nu fuseseră concepute. Convenția
nu este datată, dar menționarea legii din 6 Mai 1914, denotă clar că aceasta era semnată ulterior,
probabil în vara anului 1914, în preajma izbucnirii războiului.
Convenția nu menționa detalii despre parcelarea Lăzureanu, pe care Societatea a început
să construiască în primăvara anului 1914, semn că, cel mai probabil, casele parcelării au fost
ridicate de Societate fără o înțelegere prealabilă cu Ministerul, căruia i-au fost vândute ulterior.
Parcelarea Lăzureanu, singura parcelare a Societății Comunale demolata în întregime în anii

locuințe Ieftine reprezentată prin domnii ingineri A.G. Ioachimescu, administrator delegat și Inginer N. Georgescu,
în A.N.I.C, fond Ministerul de Război,
234 Terenul din șoseaua Panduri, nr. 30, terenul din Șoseaua Panduri, 26, terenul din fundătura Leopardului, 24 de
loturi din moșia Davila – Cotroceni, terenul Cuțarida din moșia Davila – Cotroceni, învecinat cu loturile anterioare,
terenul vecin cu poligonul armatei, terenul din prelungirea Dorobanți, acesta din urmă, împărțit cu Ministerul de
Finanțe pentru construirea Cartierului Finanțelor, cf. convenției, p.1
235 Convenție p. 2
236 Convenție, p. 2
237 Convenție, p. 3
238 Convenție, p. 6

89
optzeci, era situată în sectorul al doilea, pe străzile Cazărmii și Lăzureanu la numărul 71, aproape
de Bulevardul Uranus (fig. 32). În consecință, istoria se bazează pe documentele de la Arhivele
Primăriei Municipiului București,239 pe fotografiile recent publicate online, precum și pe
memoriile pe care câțiva le-au publicat în ultimul an.240 În martie 1914, Ioachimescu solicita
Primăriei (în acel moment, sub mandatul primarului Emil C. Petrescu și adjunctul său C.
Hălăuceanu, care semna corespondența cu Societatea) aprobarea planurilor de parcelare și a
locuințelor, ambele semnate de Mohor (fig. 33).
Construirea parcelării Lăzureanu a început după mai 1914, iar Societatea aducea o
inovație față de proiectele precedente prin proiectarea locuințelor ținând seama de înclinația
terenului. Ambele străzi, Lăzureanu și Cazărmii urcau de la strada Sfinții Apostoli spre
Bulevardul Uranus. Această dispunere a însemnat și limitarea grădinii înconjurătoare, redus la
minim. Parcelarea avea aspectul unui cul – de – sac , în jurul străzii Aron Vasile, denumită ulterior
Emil Costinescu, iar arhitectul Dimitri Mohor era unul dintre primii locuitori ai parcelării.241
Locuințe cuplate erau separate de scări care urcau în partea superioară a curților. 242
Arhitectural, aceste tipuri se caracterizează printr-o compoziție complexă, unde stilul
neo-românesc caracterizat prin arcadele trilobate la uși și ferestre, bovindouri și foișoare juca un
rol din ce în ce mai mare. Societatea a proiectat diferite tipuri: patru locuințe tip E, șase locuințe
de tip E¹, patru cuplate și un tip individual E². În 1933, Sfințescu menționa că, „totuși, înainte de
război, Societatea a construit tipuri mai încăpătoare, precum tipul F, parter și etaj, cu câte trei
încăperi și hol la parter și etaj, plus baie, pe un perimetru al construcției închizând circa 62 m.p.
care cele din strada Cazărmii […]”243 și publica și planul uneia dintre aceste locuințe. În absența
caselor, este dificil de a analiza diferențele dintre planurile tip E și F pentru a înțelege care dintre
ele au fost construite, oricum diferențele erau destul de mici și ambele reprezentau o influență și

239 Dosarul 177/1914, PMB „Dosarul pentru planul de situație al clădirilor societății L.E.[Locuințe Ieftine] din strada
Cazărmei 71”.
240 Pagina FaceBook Cartierul Uranus
241 Comisia de Nomenclatură din 22 Februarie 1915 a denumit strada în amintirea poetului Vasile Aron (1770 –
1822). Nu este clar când a schimbat numele în Emil Costinescu, membru marcant al Partidului Național Liberal,
prim – ministrul al României, decedat la 11 Iunie 1921.
242 Potrivit unui set recent de fotografii din arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism, se poate reconstrui
profilul străzii (nepublicate)
243 Cincinat Sfințescu, „Societatea Comunală…”, p.182.

90
mai semnificativă a stilului neo-românesc. Este posibil ca arhitecții să fi modificat această
solicitare inițială și să fi construit tipuri F, sau Sfințescu să nu fie precis. În orice caz, Societate
folosea aceleași materiale precum în cazurile precedente (cărămizi, beton etc.), iar învelitoarea
era din țiglă.244 Locuitorii acestor locuințe erau ofițerii din cadrul Ministerul de Război.
Municipalitatea a numerotat strada Lăzureanu în 20 mai 1915, când acestea nu fuseseră încă
distribuite ofițerilor.245

2.3.5 Parcelarea Drumul Sării
Cel de-al doilea proiect construit de Societatea Comunală pentru Ministerul de Război era
situat în partea de vest a orașului, lângă Poligonul de Tragere, unde între 1914 și 1916,
Societatea a construit 54 de locuințe cuplate câte două sub același acoperiș. Comisia Tehnică a
aprobat parcelarea după solicitarea lui Ioachimescu din 1914, cu o singură obiecție: „să se
prevadă în plus o degajare (eșire) spre strada Drumul Sării și să se teșească colțurile celor două
piețe.”246 După aprobarea și de către Consiliul Tehnic Superior al Ministrului Lucrărilor Publice,
construirea a început în 1914, când a aprobat planurile trimise de Societate, cu o serie de
modificări. Inițial, dispunerea caselor a fost determinată de forma ternului, care nu permitea
proiectarea a trei șiruri paralele de case și era orientată de la nord la sud.
Din perspectivă urbanistică, parcelarea a cunoscut numeroase modificări și completări,
iar cele 54 de locuințe cuplate au fost distribuite respectând principiile asumate de Societate,
precum spațierea riguroasă, retragerea de la aliniament și proiectarea unei grădini înconjurătoare.
Cele zece locuințe cuplate de pe strada Caranda erau plasate cu spatele spre Poligonul de Trageri
și erau retrase de la aliniamentul trotuarului. De cealaltă parte a străzii Caranda, proiectanții au
dispus șase locuințe cuplate, una individuală și, la intersecția cu strada N. Găină plasau o locuință
cuplată, însă nu aliniată cu celelalte, ci paralel cu strada Găină. Pe strada Negel, șase locuințe

244 Dosarul 177/1914, PMB „Dosarul pentru planul de situație al clădirilor societății L.E.[Locuințe Ieftine] din strada
Cazărmei 71”.
245 „Tabloul de numărătoarea străzilor”, în Monitorul Comunal , no. XIX, no. 44, 1 Noiembrie 1915, anexele I – XIII
Știm că la Cazărmii, Societatea avea patru locuințe: în 1915, două dintre ele (cel mai probabil cea cuplată) erau
proprietatea Cpt. Ștefaniu (73 – 75), în timp ce 69 și 71 au fost proprietatea Societății.
246 „Aprobarea planului de parcelare a terenului de lângă tabăra Regimentului Mihai Viteazu, str. Lupească,
prezentat de soc. Comunală pentru locuințe Ieftine”, în ședința extraordinară de la 3 Iulie 1914 din Monitorul
Comunal, anul XVIII – no 30, 27 Iulie 1914, p.527

91
cuplate respectau aliniamentul străzii și retragerea de la trotuar, spate în spate cu cele de pe
Caranda. În cele din urmă, între Negel și Caranda, Societatea a proiectat doar patru locuințe cu
fațadele spre Negel și a lăsat liber spațiul destinat celor dinspre Drumul Sării.247 Cel mai
probabil, Societatea a amânat construirea străzilor pentru a lăsa liber spațiul pentru o eventuală
lărgire a străzii Drumul Sării. Mai mult, Societatea a prevăzut și un scuar la intersecția cu str. N.
Găină, a proiectat un mic parc pe terenul rămas și a pavat străzile cu bolovani de râu (fig. 34).
Arhitectura propusă de Dimitrie Mohor reprezenta o întoarcere la stilul neo-românesc
simplificat utilizat de Doneaud la proiectarea locuințelor de pe Lânăriei și de Trajanescu la cele
din parcelarea Lupească. Societatea a proiectat, în special, tipul B sau derivări ale acestuia, doar
parter, și consta într-o compoziție cu două camere la parter, coșuri separate, iar acoperișul era
acoperit cu țigle. Având în vedere faptul că în 1914, Trajanescu nu mai colabora cu Societatea
Comunală, tipul proiectat de Mohor reprezenta, probabil, o derivare a tipului B din 1910 – 1911.
Arhivele nu păstrează și lista cu beneficiarii acestor locuințe, însă conform convenției,
acestea urmau să fie distribuite, în principal, ofițerilor și plutonierilor. De altfel, inaugurarea
cartierului a avut loc în octombrie 1915 confirma construirea a treizeci de case pentru plutonieri
(fig. 35).248 Comisia pentru Nomenclatură a denumit străzile Negel și Caranda în 1915, „pentru a
se da pildă ofițerilor aviatori, care au contribuit la avântul aviației militare române și și-au
pierdut viața în zbor.”249 De altfel, un monument a fost ridicat în cinstea lui Caranda, nu departe
de parcelare.250

247 Pe fotografia aeriană din 1927, mai apare cea de a cincea locuință, proiectată cu ieșirile atât spre Negel, cât și
spre Drumul Sării, însă nu este clar anul construirii acesteia.
248 Astfel, inaugurarea locuințelor s-a desfășurat în prezenta mai multor personalități, printre care generalul
Paraschivescu, gen. Iliescu (secretarul general al Ministerului de Război), generalul Cottescu (Comandantul corpului
2 de armată), dr. Costinescu și Inginerul Ioachimescu, din partea Societății, Emil Petrescu (primarul Capitalei).
Comentariul redactorilor Gazetei Ilustrate: „Zilele trecute a avut loc, la Cotroceni, o solemnitate din cele mai
înălțătoare. S-a sărbătorit împroprietărirea unui număr de peste treizeci de plutonieri, cu case construite anume
pentru ei de către Societatea comunală a locuințelor iIeftine. Pentru o anuitate foarte redusă, plătită și ea în rate
lunare de 20 de lei, un plutonier devine posesorul unei case din două camere cu bucătărie, pivniță și curte. Acesta
este un început care cu timpul se va generaliza,” în Gazeta Ilustrată, anul IV, No. 47, 31 Octombrie 1915, p. 9.
Fotografiile erau realizate de Iosif Berman.
249 Ședința Comisiei de Nomenclatură, în Dosarul 320 / 1915, Fond Serviciul Tehnic , Arhiva P.M.B., nenum.
250 Pe monument stă scris „Locotenentului Aviator Caranda Gh., care la nașterea aviației române a botezat-o prin
sângele său de erou, 20 Iunie 1912.”

92

2.3.6. Parcelarea Ana Davila
Tot în baza convenției din 1914, Societatea Comunală începea și construirea locuințelor
din cea de a treia parcelare, proiectată pe terenul cumpărat de la moștenitorii Davila și Cuțarida.
În august 1914, Societatea Comunală solicita Primăriei autorizația pentru parcelarea terenului de
lângă Palatul Cotroceni. Această parcelare însemna deschiderea a două străzi, paralele cu
bulevardul care trecea prin fața Palatului și perpendiculare pe strada Ana Davila: Dr. Ștefan
Capșa, înspre est, și Dr. Zaharia Petrescu, înspre vest (fig. 36). Numele parcelării provenea de la
cea de a doua soție a doctorului Carol Davila, care alături de Iacob Felix. a pus bazele sistemului
medical modern românesc. Străzile au fost denumite foarte rapid de către Comisia de
Nomenclatură, în martie 1915: „având în vedere repetatele plângeri că străzile din cartierul
Cotroceni, deschide prin parcelarea moștenitorilor Davilla, care a fost aprobată și de Consiliul
comunal, nu au nici un numele oficial, din care cauză decurg numeroase inconveniente pentru
locatari, mai ales în ceea ce privește poșta, telefonul și telegraful.”251 Cea de a doua denumire
sub care se găsește în arhive sau în literatura anilor douăzeci este Parcul Ofițerilor . Comisia
Tehnică a Primăriei a aprobat planul de parcelare semnat de Mohor și de Ioachimescu, în august
1914, dar a solicitat Societății lărgirea străzii Stefan Capșa drept condiție pentru aprobarea
construirea caselor, precum și întârzierea construirii caselor pe parcelele dinspre bulevard, „până
se va lua o hotărâre definitivă asupra deschiderii acestui Bulevard”.252
În această parcelare, Societatea Comunală a construit doar o singură casă în 1915,
confirmată de inscripția anului pe fațada principală, oprind construirea în vara anului 1916 (fig.
37). După Război, între 1922 și 1924, Societatea a continuat construirea de clădiri sub
conducerea inginerului N. I. Georgescu si a arhitectului Ion D. Trajanescu. Așa cum sugerează și
cea de a doua denumire și convenția din 1914, casele au fost distribuite ofițerilor.

2.3.7. Parcelarea Fabrica de Chibrituri
Ultima convenție înainte de Primul Război Mondial a fost semnată cu Regia
Monopolurilor Statului și prevedea construirea locuințelor pentru personalul Fabricii de
Chibrituri din Filaret. Condițiile de locuire ale muncitorilor din Fabrica de Chibrituri erau

251 Arhiva P.M.B, Fond Serviciul Tehnic, 321 / 1915
252 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosar 299 / 1941

93
similare celor de la Manufactura de Tutun, iar motivele care au stat la baza inițierii acestei
parcelări îți găsesc explicația tot în încercările de prevenire a răspândirii tuberculozei. În primul
rând, zona Filaret era, pe harta Ecaterinei Arbore, unul dintre focarele de tuberculoză ale
orașului. Arbore îi considera pe lucrătorii de la fabrică drept cei mai afectați de această maladie,
întrucât aceștia foloseau fosforul pentru fabricarea chibriturilor, cu urmări grave pentru
organism.253
Societatea a cumpărat terenul în 1915 și a început construirea celor șaizeci și șase de
locuințe pe baza planului de parcelare semnat de Ioachimescu și de Mohor. Terenul avea o
suprafață de 30.015 mp,254 se învecina direct cu Fabrica de Chibrituri și cu Academia Tehnică
Militară (fig. 38). Societatea a dispus parcelarea lui prin deschiderea unei străzi nord-sud care
asigura legătura cu strada Fabrica de Chibrituri, a patru străzi paralele, precum și a uneia
perpendiculare, care, în 1926 a fost prelungită până în Șoseaua Viilor. Unsprezece locuințe
cuplate au fost proiectate pe strada Ing. Teodoru, iar restul pe străzile perpendiculare.255 Terenul
nu avea mărimea necesară proiectării unui cartier complex și lăsa puțin spațiu pentru proiectarea
de edificii publice sau spații verzi.256 Parcelarea a fost racordată la sistemul de canalizare abia
după 1926, odată cu prelungirea străzii Teodoru. Până în 1948, străzile erau numerotate cu litere.
În această parcelare, Societatea a utilizat două noi tipuri, tip C¹ și F și a proiectat și o
locuință colectivă, toate trei în stil neo-românesc (fig. 39). Tipul C¹ avea trei camere la parter,
două la primul etaj și baie, cu o suprafață de 55 mp. Ornamentele neo-românești au devenit din
ce în ce mai bogate, și, odată cu ele, și semnificația lor. Tipul F, folosit de Societate și în
Prelungirea Dorobanți, indică statutul social și profesional al beneficiarilor. Intrarea în locuință
se făcea printr-un hol cu arc trilobat, deasupra căruia se găsea foișorul cu stâlpi de lemn, iar
ferestrele au ancadramente cu motive neo-românești. Tipul C¹ a fost adaptat pentru intersecții,
prezentând o discretă teșitură, dar, mai important, având intrarea din două străzi. Locuința
colectivă este situată pe strada B. Un raport din 1942 menționa că „toate locuințele […] sunt de
tipul vilar, izolat sau grupat câte două, parter sau parter și etaj. Toate locuințele au instalație

253 Această tehnică a fost abandonată treptat, aparent până în 1912. Unul dintre inginerii responsabili cu asta era D.
Tacu, al cărui nume apare pe o stradă lângă parcelare
254 Mai multe detalii în Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 421 / 1926, nenumerotat
255 Mai multe detalii în Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 421 / 1926, nenumerotat
256 În parcelare se găsește și o grădiniță, însă este incert dacă a fost construită de Societatea Comunală.

94
electrică de lumină, apă curentă și canal; o foarte mică parte din ele au băi”.257 Mai mult, „au
curți și grădinițe individuale variind între 100 și 400 mp, iar aleile și spațiile verzi comune au, la
Filaret, 8.000 m.p”.258
Din punct de vedere social, arhivele nu păstrează mențiuni despre locuitori, nici dacă
acestea au fost inițial închiriate sau vândute direct, însă analiza căsătoriilor publicate în
Monitorul Comunal demonstrează că între 1927 și 1939, 40% erau funcționari, în timp ce doar
14% erau muncitori. Potrivit unor surse, distribuirea de către Fabrică muncitorilor ținea cont de
„venitul total al solicitantului și familiei sale, numărul copiilor, vechimea în serviciu, calificația
funcționarilor și gradul său, așa că repartizarea să se facă ținând seama pe de o parte de aportul
ce-l aduce solicitatorul Administrației, iar pe de altă parte celor mai împovărați cu sarcini
familiare și cu venituri mai reduse”.259

2.4. Parcelarea Raion
Între aceste convenții, Societatea Comunală a mai proiectat parcelarea Raion, la începutul
anului 1914, care, ulterior, a devenit unul dintre cele mai mari proiecte ale companiei. Terenul a
fost probabil achiziționat de la investitorii Blank și Pleșoianu, autorii unui proiect care a nu mai
fost realizat, în 1909. Era situat în estul Bucureștiului, între străzile Gura Lupului și Raion, la
acea dată în sectorul III, inelul III. Societatea a înaintat planurile de parcelare împreună cu
solicitarea oficială, și a primit acceptul Consiliului Comunal în cadrul aceleași ședințe cu
parcelarea Lăzureanu, pe 31 Martie 1914.260 Cu toate acestea, Consiliul Comunal a revenit
asupra deciziei, în ședința din iulie și a condiționat aprobarea parcelării cu o serie de modificări,
fără a schimba radical planul original.261 Inițial, parcelarea cuprindea trei străzi paralele, Ismail,

257 C.A.M.R.R. – Direcția Exploatărilor Industriale, Serviciul Administrația Bunurilor, „Memoriu,” în Dosarul 1749
/ 1942, Problema locuințelor Ieftine pentru funcționari și muncitori, Fond Ministerul L. P – C.T.S. p.1
258 Idem, p. 2
259 Idem, p. 3
260 Consiliul Comunal al Capitalei, Ședința Extraordinară de la 31 Martie 1914, în Monitorul Comunal , anul XXVIII
– No. 19, 11 Mai 1914, p. 363
261 „Această comisie, examinând planurile prezentate a fost de părere că ele să fie aprobate cu obligația pentru
societatea de a face legătura dintre strada Didiței și spre strada Negoiță cum și legătura cu piața spre strada Unirii și
cu restricția de a nu se clădi încă pe parcelele dinspre strada Raionului și Gura Lupului în vederea eventualei lărgiri

95
Vâlcov și Orhei, toate trei perpendiculare pe Calea Raion, deschise pe direcția nord-sud și încă
trei paralele cu Calea Raion, denumite Reni, Leova, Orheiului și Cogâlnic (fig. 40). Suprafața
terenului era de 91.700 m.p., iar planul inițial în 198 de loturi de 180 mp fiecare. Din această
suprafață, străzile ocupau 29% (26.800 mp). Numele străzilor a fost dat de Comisia de
Nomenclatură în ședința din 22 februarie 1915 și reprezentau nume de localități din Basarabia.
Atât denumirea parcelării, cât și a celor șase străzi inițiale care o compuneau denotau intenția
autorităților de a familiariza bucureștenii cu aceste denumiri din Basarabia, una dintre provinciile
pe care România dorea să o întregească în granițele sale, la acea dată, parte a Imperiului Țarist.
Construirea locuințelor din parcelarea Raion au început pe primele două străzi, Vâlcov și
Ismail, unde Societatea a executat primele 10 locuințe și o grădiniță de copii. Dintre acestea,
patru erau tip B¹ patru erau de tip C și două erau tip E. De vreme ce Societatea trebuia să solicite
autorizația de construire pentru fiecare locuință în parte, arhivele încă mai păstrează câteva dintre
acestea (fig. 41).Una dintre ele este cea din mai 1916, de pe strada Ismail, unde Societatea a
construit „patru corpuri tip B1, patru corpuri tip C și două tip E, toate de zid masiv, acoperite cu
țiglă, după planurile tip la societății și pe suprafețe plătite”.262 Până în vara anului 1916,
Societatea nu a construit mai mult de 19 locuințe cuplate (fig. 42), iar arhivele nu menționează
explicit date despre noii locuitori ai parcelării.

2.5. Concluzii
Scopul Societății Comunale fusese acela de a construi locuințe și cartiere noi pentru
populația aflată în pericolul tuberculozei pentru a pune capăt acestei epidemii, iar prima parte a
activității constructive a Societății s-a oprit în 1916. Intrarea României în război a însemnat și noi
sarcini date de Vintilă Brătianu lui Ioachimescu care nu mai aveau legătură cu activitatea
Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine.263 În lipsa sa, la conducerea Companiei rămăsese
consilierul Ioanin. Până în 1916, Societatea începuse paisprezece parcelări, dintre care numai
cinci fuseseră finalizate, restul urmând a fi completate după război și luase în adminsitrație și
casele de pe strada Lânăriei. În această primă perioadă, Societatea construise numărul de case pe

a acestor străzi” în Consiliul Comunal al Capitalei, Ședința Extraordinară de la 3 Iulie 1914, în Monitorul Comunal ,
anul XXVIII – No. 30, 27 Iulie 1914, p. 525
262 Arhiva P.M.B, Fond Serviciul Tehnic , Dosar 352 / 1916
263 Printre ele, negocierea cu Rusia, cu care România era în alianță, în privirea tranzitului materialelor de război.

96
care medicii îl considerau suficient pentru rezolvarea problemei tuberculozei, iar parteneriatele
cu companiile de stat îi asiguraseră comenzi continue.
Analiza situației tuberculozei demonstrează că această maladie încă făcea victime în
București, așa cum reiese dintr-un articol al doctorului Banu, medic la Spitalul Filaret din
decembrie 1915.264 Conform rezultatelor cercetărilor sale, din 54.447 de lucrători, 8,17% dintre
aceștia erau bolnavi de tuberculoză (aproximativ 2.000). Tipografii, brutarii erau cel mai afectați
de această boală, în timp ce sculptorii, muncitorii din artele grafice, mecanicii și metalurgiștii au
avut rate mai mari de mortalitate. Statistica a fost probabil și mai gravă, întrucât doctorul Banu a
investigat numai lucrătorii care aveau asigurare, având în vedere că erau mai mulți muncitori
afectați de boală care nu și-au putut permite să vadă un medic, așa cum el însuși menționează.265
Cazul pe care îl detalia se referea la familia unui muncitor, îngrămădită într-una din numeroasele
locuințe improvizate de la periferie: „Sunt chemat să văd pe nevasta acestuia, pe baza dreptului
de meseriaș care îl are copilul de 17 ani, care lucrează la tipografie. Are tuberculoză pulmonară
cavernoasă. Într-o săptămână moare. Aflu că și soțul murise de un an de tifos exantematic”.266
Medicul prevedea un destin asemănător și copiilor acestei familii lovite de tuberculoză: „Familia
rămasă se compune din șapte copii: o fată de 23 de ani, lucrătoare la tipografie, un fată de 22 de
ani lucrătoare la cartonaje, un băiat de 17 ani lucrător la tipografia Carol, o fată de 14 ani, un
băiat de 11, altul de 9 și al șaptelea de 7 ani. Dintre cei cinci copii mai mici, niciunul nu a urmat
la școală, neavând îmbrăcăminte”.267 Cât privește condițiile de locuire, medicul detalia factorii
care au favorizat răspândirea tuberculozei, printre care lipsa luminii și a aerului proaspăt:
„locuința, o cameră de 2/3m, înaltă de 1 ½ – 2 m, o singură fereastră, în curte, acoperită de
streașină, mare de 15 / 50 și lipită jumătate cu hârtie. Mobilierul e reprezentat prin două paturi,
care ocupă lungimea pereților, o sobă de tablă și un dulăpaș. Aici locuiesc cei șapte copii. Pe
aceste paturi a zăcut mama tuberculoasă.”268 În aceeași curte, o familie cu patru copii prezentat
același trăsături: tuberculoza, alimentația constând numai din murături și pâine, o locuință cu o
singură cameră, instabilitatea locurilor de muncă și a copiilor, care nu puteau frecventa școala

264 Gh. Banu, „Tuberculoza la Meseriașii din București pe anul 1915,” în Independența Economică , 1920, p. 6
265 Banu, „Tuberculoza…”, p. 6
266 Banu, „Tuberculoza…”, p. 6
267 Banu, „Tuberculoza…”, p. 6
268 Banu, „Tuberculoza…”, p. 6

97
din cauza lipsei de bani. Descrierile sale nu sunt cu mult diferite față de cele ale jurnalistului
Baboeanu sau a medicilor Proca, Arbore și Minovici, din primul deceniul al secolului al XX-lea.
Din teoria și practica orașului-grădină, asumată de reformatorii urbani, Societatea
Comunală a preluat proiectarea egală a parcelelor în planul de parcelare, geometrizarea, parcelele
regulate, proiectarea unui centru al parcelării, acolo unde terenul o permitea, dotări publice de
vecinătate și lucrări edilitare. Deși separat, fiecare dintre acestea nu reprezentau o influență
directă ale acestor principii, integrarea lor unui scop inițial social a condus la proiectarea a două
cartiere muncitorești veritabile, chiar dacă nefinalizate, și la alte zece parcelări de o calitate
superioară peisajului urban de la acea dată.
Stilul național a devenit mai complementar ornamental, a renunțat la formele simplificate
în favoarea unei morfologii care includea arcuri trilobate, foișoare de lemn și arcade atent
lucrate. Această complexitate a determinat creșterea prețurilor, și implicit, distribuirea acestora
către clasa de mijloc. Standardizarea producției prin fabricile de tâmplărie (de pe Prelungirea
Polonă – Calea Floreasca)269 și de cărămidă, precum și comenzile mari primite de la R.M.S. și
C.F.R. au ușurat construirea, însă nu au asigurat și menținerea prețului de vânzare la o limită pe
care clasele muncitoare să și-o poată permite. Boyer considera că „invenția tradițiilor se baza pe
abilitatea de a formaliza și a ritualiza trecutul prin repetiție,”270 iar proiectele lui Trajanescu și
Mohor confirmau această practică. În ciuda certei valori arhitecturale, locuitorii caselor le-au
adaptat treptat nevoilor lor încă din primii ani ai cumpărării acestora, așa cum va exemplifica
următorul capitol.
Discursul lui Hagi Tudoraky din 19 noiembrie 1908 devenea clar: elita politică nu făcea
municipalism social, ci planificare urbană. Deși parcelarea părea să fie în egală măsură rezultatul
reformei sociale și a celei urbane, foarte rapid a înclinat balanța pentru a doua. Parcelarea, în
aceste cazuri, de locuințe-tip, a devenit sinonimă cu precizia unei soluții proiectare – executare
de care Societate se îngrijea aproape în totalitate de la lotizarea terenului, construirea caselor
până la dotarea parcelării cu necesarul confortului urban. Principiile orașului-grădină, stilul neo-
românesc, diversitatea tipologiei și distribuirea către elita administrativă și politică indică o

269 Societatea a înaintat cererea pentru aprobarea construirii Fabricii de Tâmplărie în Mai 1915, după planurile
arhitectului D. Mohor
270 Christine Boyer, The City… p. 313

98
reproducere a mecanismului capitalist de stat și al unui ideal elitist, prin care birocrația a fost
răsplătită pentru fidelitatea sa, în timp ce problema periferiei încă persista.

Capitolul 2: Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine 1919 – 1927

3.1 Contextul politic și administrativ
Sub semnul simbolic al congreselor internaționale a stat și cea de a doua parte a reformei
locuirii în București, între 1919 și 1927, și implicit, activitatea Societății Comunale pentru
Locuințe Ieftine, confirmând opțiunea pentru construirea de case înconjurate de grădini.
Delegații congreselor organizate de către „Federația Internațională pentru Amenajarea Orașelor,
Regiunilor și Orașelor – Grădini”, succesoarea „Asociației orașelor-grădini”, în prima decadă
după terminarea războiului, au respins locuințele colective drept soluție pentru îmbunătățirea
condițiilor de locuire pentru clasele muncitoare. Acest scop fusese asumat și de Societatea
Comunală, care spre deosebire de prima etapă a activității sale, avea deja o experiență
considerabilă, prin construirea celor paisprezece parcelări, cu aproximativ 1.000 de locuințe-tip,
înconjurate de grădină sau curte. În prima etapă, Societatea nu a reușit să devină filiala
românească a „Asociației orașelor-grădini”, contactele cu această asociație fiind mai degrabă
indirecte. Însă, începând cu 1926, România a fost reprezentată în cadrul acestei Federații de către
Sfințescu și de către Costinescu, în ciuda faptului că nicio organizație românească nu făcea parte,
încă, din Federație în acel an. Sfințescu menționa că, începând cu 1926, România urma să adere
la Federație cu trei organizații, Uniunea Orașelor din România,271 Societatea Comunală pentru
Locuințe Ieftine și Direcția Construcțiilor din Ministerul Muncii.272 În toamna anului 1926 se
desfășura unul dintre cele mai importante congrese ale Federației, la Viena, unde 1.000 de
delegați s-au întrunit, din nou, pentru a dezbate problema locuirii după Primul Război

271 Uniunea Orașelor din România a fost înființată la 11 Iunie 1922, sub conducerea primarului Bucureștiului și
reunea primari și reprezentați ai orașelor din întreaga țară. Uniunea a editat, începând cu acel an Monitorul Uniunii
Orașelor, sub conducerea lui Cincinat Sfințescu. Monitorul și-a schimbat numele în Urbanismul , la începutul anilor
treizeci. Nu este clar dacă această organizație a și devenit membră a Federației.
272 Această direcția din cadrul Ministerului Muncii devenea responsabilă, treptat, de preluarea sarcinilor de
construire a locuințelor pentru muncitorii și funcționari atât în capitală, cât și în provincie. Importanța sa crescândă a
condus la intenția de a se afilia cu Federația.

99
Mondial.273 Printre aceștia se număra și Raymond Unwin, din partea Ministerul Sănătății Publice
al Angliei și membru în Comitetul „Federației pentru Amenajarea Orașelor”, unul dintre pionierii
orașelor-grădină, participant la Congresul precedent de la Viena. România era reprezentată, de
această dată, de Cincinat Sfințescu.
Congresul de la Viena din 1926, aducea din nou în discuție problema locuințelor
individuale în contrast cu cele colective, însă, diferența față de congresul din 1910 consta în
construirea de către municipalitatea vieneză a 25.000 de locuințe pentru clasele muncitoare,
majoritatea în blocuri de apartamente, oferind, astfel, o variantă la locuințele individuale.
Programul de construire a apartamentelor în locuințe colective a fost implementat de către noul
regim social-democrat de la Viena începând cu anii 1922-1923 și a condus la construirea a peste
60.000 de apartamente pentru clasa muncitoare până în 1933, oferind o locuință pentru
aproximativ 10% din populație. În ciuda realizărilor indiscutabile ale Vienei, conform lui
Sfințescu, „toți vorbitorii au fost favorabili locuinței familiale și chiar reprezentanții orașului
Viena,”274 însă urbanistul român era surprins de poziția adoptată de către Raymond Unwin, care
lăuda inițiativa Vienei de a construi locuințe colective: „Unwin, în cuvântarea de închidere a
congresului, trage concluzia că orașului Viena a învins în mod demn greutăți nemaivăzute, spre
uimirea tuturor”.275 Raymond Unwin fusese un promotor al locuințelor individuale de la primele
sale proiecte, însă, probabil, experiența sa în funcția publică pe care o ocupa îi determina să
accepte și alte soluții pentru rezolvarea problemei locuirii. Discuțiile se pare că au fost atât de
contrastante încât la proiectarea unui film despre locuințele colective, unul dintre susținătorii
locuințelor individuale „a ținut să-și manifeste ideile și prin aplauze furtunoase, atunci când
apărea pe pânză locuința familială destul de rar, de altfel, în masa de cazărmi gigantice cu
chiriași ai municipalității.”276
Nu doar dezbaterile de la Congres confirmau poziționarea diferită a delegaților, ci și
vizionarea expoziției realizată cu această ocazie, precum și vizitele la câteva blocuri realizate de

273 Cele mai multe detalii de la acest congres au fost publicate de Sfințescu, vezi Cincinat Sfințescu, „Congresul
Internațional de Locuințe și Amenajarea Orașelor,” în Monitorul Uniunii Orașelor , anul III, no 12, Decembrie 1926
p. 3 – 14
274 Sfințescu, „Congresul…”, p. 6
275 Sfințescu, „Congresul…”, p. 6
276 Sfințescu, „Congresul…”, p. 6

100
municipalitatea vieneză. Expoziția prezenta „eforturile tuturor țărilor în domeniul reformei
locuirii,”277 iar vizitele în Viena „cele circa 25.000 locuințe terminate, pe care orașul Viena a
hotărât să le clădească de la 1923 la 1927, produc o profundă impresie vizitatorului, atât prin
cantitatea lor, prin masele de zidărie întrunite pe spații restrânse, cât și prin curățenia,
comoditatea și larghețea cu care au fost construite.”278 Uimit de Reumannhof , unul dintre cele
mai importante proiecte ale Municipalității, unde municipalitatea construise 1.000 de locuințe,
Sfințescu prezenta avantajele locuinței colective, precum „spălătorii centrale la subsol, cu toate
aparatele moderne de spălat, uscat și călcat rufe; instalații de băi, amenajări pentru copii în curți
speciale, școli de copii mici; biblioteci, pompieri, clinici dentare; chiar și dispensare pentru
asistența tuberculoșilor.”279 Conform lui Sfințescu, costul acestor locuințe era atât de redus, încât
putea fi acoperit de orice locuitor al orașului: dintr-un salariu de 250 șilingi pe lună, chiriași
plăteau o sumă de doar 5-7 șilingi. În ciuda celor 25.000 locuințe, reformatorii nu s-au arătat
impresionați de alegerea blocurilor colective:
„locuințe familiale s-au făcut mult mai puține, și de aceea și congresiștii au criticat […]
sistemul colectiv ales de orașul Viena. Dar municipalitatea justifică soluția prin faptul că
a dus lipsă de teren în apropriere de centrul orașului și pentru economie ca să poată obține
cu anumită sumă cât mai multe locuințe. Totuși, s-au construit și 3,500 de asemenea case
cu grădini.”280
Sfințescu concluziona, din nou, că „în Europa este tendința pentru casele individuale
executate pe terenuri proprii acestui scop”.281
Construirea de locuințe pentru clasele muncitoare după Primul Război Mondial nu era
doar o dezbatere despre opțiunea arhitectural – urbanistică a noilor proiecte care își propuneau
îmbunătățirea condițiilor de locuire, ci, în egală măsură, o acțiune a statului de limitare a
propagandei socialiste și comuniste, din ce în ce mai accentuată după succesul Revoluției din
Rusia. Reîntoarcerea de pe front a soldaților a determinat creșterea cererii de locuințe, iar
guvernele au înțeles că lipsa reacției în acest domeniu favoriza radicalizarea acestora. De
exemplu, politicienii britanici considerau că investițiile financiare de construire a locuințelor

277 Sfințescu, „Congresul…”, p. 6
278 Sfințescu, „Congresul…”, p. 8
279 Sfințescu, „Congresul…”, p. 9
280 Sfințescu, „Congresul…”, p. 10
281 Sfințescu, „Congresul…”, p. 13

101
reprezentau „asigurarea împotriva Bolșevismului și Revoluției”.282 Burnet confirmă faptul că
aceste temeri au stat la baza intervenționismului public: „în anii încheierii războiului și în lunile
imediat următoare armistițiului, temerile, reale sau imaginate, de tulburări sociale grave – chiar
de răspândirea bolșevismului în Marea Britanie – au convins treptat toate partidele politice de
necesitatea urgentă a reformelor sociale.”283 Astfel, propaganda socialistă în rândul muncitorilor
și soldaților devenise o amenințare voalată la adresa guvernelor liberale, iar soluționarea ei,
problemă de stat: „aproape peste noapte, problema asigurării unei locuințe claselor muncitoare
[….] a devenit responsabilitate publică. Rezultate, între cele două războaie mondiale, au constat
în mai mult de un milion de locuințe construite de autoritățile locale, majoritatea locuințe
individuale, fiecare cu grădina ei, sub forma unor orașe-satelit la periferia orașelor.”284
Locuințele construite de englezi nu puteau fi altfel decât individuale: „noua casă construită de
către stat – individuală, înconjurată de copaci și garduri vii și echipată cu facilitățile unei case ale
clasei de mijloc – urma să asigura dovada certă a irelevanței revoluției”.285 Același Burnett
explica faptul că „implicarea autorităților locale în furnizarea de locuințe, începută în 1919, a
reprezentat o mică revoluție în ceea ce privește standardele locuirii claselor muncitoare. Prin
adoptarea, în general, a principiului locuinței individuale în suburbii-grădină, această revoluție a
însemnat răspândirea a sute de mii de oameni din zonele de oraș aglomerate în cartiere
rezidențiale noi la periferia orașului și, în unele cazuri, în comunități complet planificate, departe
de fostele case”.286 Aproape toate statele europene au construit masiv după terminarea războiului,
la presiunile grupurilor radicale. De altfel, rezultatele acestei strategi au și fost prezentate în
cadrul expoziției de la Congresul de la Viena din 1926. În Europa Centrală și de Est, construirea
de noi locuințe a continuat și în Budapesta (finalizarea ansamblului rezidențial Wekerle) sau în
Cehoslovacia, unde antreprenorul Thomas Bata a comandat arhitectului František Lydie Gahura
construirea unui amplu proiect rezidențial pentru familiile angajaților săi de la Fabrica de
Încălțăminte din Zlin.287

282 Hall, Cities of Tomorrow… , p. 71
283 Burnett, A Social History… , p. 225
284 Hall, Cities of Tomorrow… , p. 68
285 Hall, Cities of Tomorrow… , p. 71
286 Burnett, A Social History… , p. 234
287 Vezi, printre altele, articolul „A murit Thomas Bata”, Realitatea Ilustrată, 21 iulie 1932, p. 19-21

102
În acest context, urma Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine să continue
construirea de locuințe-tip în parcelări în stil național sau să-și schimbe strategia și să
construiască imobile cu apartamente? Datorită întreruperii activității cauzate de război,
Societatea Comunală mai avea de finalizat parcelările pe care le începuse deja pe baza
convențiilor cu Ministerul de Război, Ministerul de Finanțe, CFR și RMS. Însă întoarcerea în
București reluarea activității avea să se desfășoare în condiții diferite. Bucureștiul devenise
capitala României Mari, un stat care integra Transilvania, Basarabia și Bucovina, cu o populație
de peste 15 milioane de locuitori. Administrarea acestui stat a însemnat o creștere a numărului de
birocrați și a unui nou val de migrație din noile provincii către capitală. Locuințele deveneau din
ce în ce mai importante. Această creștere a determinat noi strategii în cadrul reformei locuirii, iar
Societatea Comunală nu mai era singura responsabilă de această reformă.
Rezolvarea problemei locuinței funcționarilor revenea și administrației centrale, care,
prin adoptarea reformei agrare din 1921, intra în posesia unor terenuri întinse la marginea
orașului, aceste urmând a fi oferite funcționarilor pentru construirea de locuințe. Această acțiune
a condus la apariția, la periferia Bucureștiului, a unor parcelări precum Băneasa, Dămăroaia,
Dudești (pentru funcționarii Ministerului Industriei), Chitila (pentru funcționarii Ministerul
Finanțelor), Andronache – Plumbuita (pentru funcționarii Ministerului Culturii) etc.288 Aceste
parcelări urmau să acopere deficitul de locuințe, prin responsabilizarea proprietarilor, care
trebuiau să se organizeze și să realizeze lucrările edilitare, să-și procure împrumuturi pentru
construirea caselor și să preseze autoritățile pentru ridicarea de edificii publice pentru școli,
prelungirea liniilor de tramvai etc. În aceste noi cartiere, urmau a se muta „funcționarii, familiile
cu copii mulți, apoi invalizii de război și cei ce semnează acțiunile societății.”289 Inginerul
Dandea prefigura o intervenție masivă a statului, în care măsuri precum rechiziționarea caselor, a
materialelor de construcție și altele mai constructive ar fi condus la acoperirea deficitului de case
la nivel național, estimat la 500.000 locuințe, la nivel național:

288 Pentru o analiză detaliată a acestor parcelări, vezi Irina Calotă, Dincolo de centru –Politici de locuire… și Ing. T
Rădulescu, „Asupra împroprietăririi funcționarilor din București pe cele 400 de hectare destinate de Ministerul
Domeniilor,” în Monitorul Uniunii Orașelor , anul III, Mai – Iunie 1926, No. 5 – 7, p. 9 – 12.
289 Dr. E. A. Dandea, „Studiu asupra rezolvării prin edificare a crizei de locuințe și asupra împroprietăririi cu care a
funcționarilor și muncitorilor. În anexe: proiectul de lege și formulare referitoare”, în Monitorul Uniunii Orașelor
din România , nr. 12 / 1924, p.13

103
„Statul ar da directivele generale, comuna cele impuse de nevoile locale. Nici chiar –
horribile dictu! o hiperproducție în locuințe nu ar avea urmări dăunătoare. În cazul în care
s-ar produce mai multe locuințe ca și de câte avem nevoie pentru așezarea celor lipsiți,
având în vedere că locuințe noi vor fi mai moderne și mai igienic construite, locuitorii se
vor năzui a le ocupa pe acestea abandonând locuințele scunde și nesănătoase.”290
Dandea propunea un model în care locuințele noi urmau a fi ocupate de către
reprezentanții claselor superioare, iar casele acestora urmau a fi ocupate de către clasele
muncitoare: „Chiria se va nivele prin locul cererii și ofertei; în cazul când s-ar muta în casele noi
populațiunea mai bine situată atunci vor românea libere locuințele vechi.” 291
Construirea parcelărilor pe baza legii împroprietăririi continua problema întinderii
dezorganizate a capitalei, în contextul în care administrația se confrunta cu incapacitatea
realizării lucrărilor edilitare în parcelare. Această inițiativă avea o serie de probleme pe care
reformatorii le-au evidențiat încă de la debutul acestei strategii: „majoritatea orașelor care au
aplicat-o (n.a. legea) s-au extins în mod inutil cu cartiere lipsite de orice lucrări edilitare […]. De
altfel, se știa că numai simpla distribuire de loturi inalienabile nu ușurează de loc clădirea de
locuințe unor proprietari lipsiți de orice capital de construcție […].”292 Spre deosebire de aceste
parcelări, majoritatea aflate în comunele suburbane, Societatea Comunală continua
achiziționarea de terenuri în limitele orașului, unde realizarea lucrărilor edilitare era mai ușoară.
Din cauza crizei acute de locuințe, reformatorii au pledat pentru înființarea altor societăți
de construcții, care urmau să completeze activitatea Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine,
atât în București, cât și la nivel național. Unul dintre acești noi reformatori, Grigore Trancu –
Iași, fondator al Partidul Muncii, opta pentru înființarea, sub autoritatea Ministerului Muncii, pe
care l-a condus în două rânduri, a unei Case a Construcțiilor.293 Mai mult, Trancu a promulgat
legea pentru încurajarea construcțiilor din 1921, care urmărea favorizarea investitorilor publici și

290 Dr. E. A. Dandea, „Studiu asupra rezolvării…”, p.13
291 Dr. E. A. Dandea, „Studiu asupra rezolvării…”, p.13
292 Cincinat Sfințescu, . „Activitatea constructivă în orașele noastre în ultimii ani”, în Monitorul Uniunii Orașelor,
anul II, 15 Ianuarie 1926, No. 1, p. 9
293 Partidul Muncii s-a înființat la Iași, în 1917 și a fuzionat, rapid cu Liga Poporului, formațiunea politică a
generalului Alexandru Averescu și a intrat la guvernare în 1921. Pentru mai multe detalii, vezi și Alexandru Murad
– Mironov, „Grigore Trancu – Iași și „protecția muncii naționale.” Politica socială interbelică între naționalism și
combaterea șomajului, în Transilvania , nr. 10-11 / 2014, p. 64 – 72

104
privați, prin scutiri de taxe și reglementa și activitatea Societății Comunale. În ciuda eforturilor,
Sfințescu considera că măsurile erau ineficiente fără un important sprijin financiar din
străinătate:
în starea actuală economică și financiară a țării, locuința celor foarte săraci locuitori ai
orașelor și cu atât mai puțin a celor de la sate, nu poate fi asistată nici de inițiativa publică
și în consecință nici de cea privată, deși se impune ca această asistență să fie permanentă.
Numai o colaborare internațională de asistență a acestei clase, prin procurarea de capital
și credit ieftin adus de acolo de unde se găsește, ar putea într-un timp mai scurt realiza și
în România ceva în această privință.294
Sfințescu prefigura astfel importantul capital pe care statul l-a împrumutat în 1930 pentru
construirea locuințelor de către noua Casă a Construcțiilor, din subordinea Ministerului Muncii.
Societatea Comunală nu mai era privită drept principala instituție responsabilă de rezolvarea
acestei probleme.
Nu doar înființarea de societăți de construire a locuințelor era necesară, ci și
eficientizarea aparatului administrativ care să se ocupe de realizarea lucrărilor edilitare
obligatorii pentru orice proiect urbanistic de anvergură. Astfel, la 21 iulie 1923, Primăria
București a încredințat realizarea acestor lucrări edilitare unei noi societății aflate în subordinea
sa, Uzinele Comunale București. Aceasta era singura instituție care avea monopolul introducerii
sistemului de canalizare și racordare a gospodăriilor la rețeaua de apă și canal. Prin urmare,
reprezentanții Uzinelor Comunale făceau parte și din Consiliul Tehnic Superior al Ministerului
Lucrărilor Publice, având rol de decizie (și) în avizarea parcelărilor Societății Comunale.
Problemele administrative rezultate din unirea provinciilor din 1919 a fost rezolvată, parțial în
1925, prin adoptarea unei noi legi a administrației naționale, și, în 1926 a uneia specifice
Bucureștiului. Între 1919 și 1926, Bucureștiul nu a fost condus de primari, ci de o Comisie
Intermediară, al cărei președinte avea atribuții de primar. Așadar, între noiembrie 1918 și aprilie
1926, la conducerea Comisiei Intermediare s-au succedat șapte președinți: Emil Petrescu, ultimul
primar al Capitalei înainte de război ales democratic (noiembrie – decembrie 1918), Constantin
Hălăuceanu, fost ajutor de primar (între decembrie 1918 și septembrie 1919), Pandele Țărușanu

294 Cincinat Sfințescu, „Problema locuințelor în Romania în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul
internațional ținut la Paris în Iulie 1928,” în Monitorul Uniunii Orașelor din România , anul V, nr. 7, 8 și 9, Iulie,
August și Septembrie 1928, p. 17

105
inginer, membru al Comisiei Tehnice a Primăriei (între octombrie 1919 și ianuarie 1920),
Gheorghe Gheorghian (între ianuarie 1920 și februarie 1922), Matei Gh. Corbescu (între
februarie 1922 și decembrie 1922), Lucian Skupiewski (între februarie 1923 și aprilie 1923) și
doctorul Ioan E. Costinescu, (între aprilie 1923 și aprilie 1926), unul dintre fondatorii Societății
Comunale, în anii douăzeci administrator delegat al acesteia. Cu această ocazie, Bucureștiul a
fost împărțit în cinci sectoare (culori), fiecare dintre acest sector fiind condus de către un primar
de sector, ajutat de un consiliul local. Un fapt important pentru activitatea Societății Comunale
era că proiectele sale urmau a fi mai întâi avizate de către Comisiile Tehnice ale primăriile de
sector, mai apoi de către Consiliul Comunal și ministerele de Interne, respectiv Lucrărilor
Publice. Consiliul Comunal era compus din „36 de consilieri aleși, 24 de drept și 7 consilieri
femei cooptate. El alegea un primar general, care trebuia să aibă titlu universitar și o delegație
permanentă, compusă din opt membri.”295 După adoptarea legii privitoare la administrația
Bucureștiului, în februarie 1926, au avut loc primele alegeri din care a rezultat primar general
Anibal Teodorescu, între aprilie 1926 și iulie 1927, urmat de cel de-al doilea mandat al lui
Costinescu, între 1927 și noiembrie 1928 și de un interimat al lui Gheorghe Gheorghian, până în
ianuarie 1929, când administrația a fost preluată de Dem. I. Dobrescu, primarul aflat la cel de-al
doilea mandat, după cel din 1912. Tot în baza acestei legi, municipalitatea lua în administrare și
cele 11 suburbii. În paralel, numărul funcționarilor de la toate primăriile era de 1899.296
Revenirea lui Emil C. Petrescu la conducerea primăriei, în noiembrie 1918, a însemnat și
adoptarea primului plan general de sistematizare, realizat de Cincinat Sfințescu, care introducea
conceptul de zonificare (specializarea cartierelor), fapt ce urma să ducă la proiectarea cartierelor
de locuințe ieftine la periferia orașelor.297 Conceptul, deși de inspirație occidentală, nu era nou,
bazându-se chiar pe prevederile regulamentele din 1894 care mutau industria spre periferie. Prin
acest studiu, Sfințescu punea planificarea urbană pe baze științifice și explica modul în care
administrația ar trebui să decidă autorizarea clădirilor în diferite zone ale orașului. Planul de

295 Ion Vitan, Primarii Bucureștiului , p. 24
296 Gheorghe Parussi, Cronologia Bucureștilor: 20 Septembrie 1459 – 31 Decembrie 1989; Zilele, faptele, oamenii
Capitalei de-a lungul a 530 de ani (București: Compania, 2007), p. 512
297 Ion Vitan, Primarii Bucureștiului , p. 25. Legea din 1894 obliga toate primăriile să întocmească un plan de
sistematizare, dar doar Bucureștiul a început să lucreze la un plan. După revenirea în România, în 1913, sarcina i-a
fost încredințată lui Cincinat Sfințescu, însă adoptarea acestuia a fost amânată de Războiul Mondial. La acea dată,
Sfințescu era Șeful Serviciului Tehnic și al Planului, în cadrul Primăriei.

106
sistematizare avea la bază analizele lui Sfințescu publicate într-un articol, în 1916.298 În acel
articol, Sfințescu considera că zona de locuințe ieftine ar trebui să fie la periferia orașului, în
apropierea industriilor: „cartierul de locuințe mici și Ieftine trebuie să se găsească în fiecare oraș,
el fiind cartierul lucrătorilor. Ca atare, acest cartiere se va găsi la marginea orașului, acolo unde
terenul este Ieftine și în imediata vecinătate a regiunii industriale.”299 Sfințescu nu neglija nici
posibilitatea ca aceste cartiere să fie proiectate în apropierea centrului, și, în acest caz, să dispună
construirea de blocuri cu apartamente, dar concluziile sunt clare: „în general, însă, se caută ca
terenurile ieftine să fie ocupate cu locuințe ieftine, pentru a se putea dezvolta locuințele mici
separate, cu curțile lor, instituindu-se așa numitele orașe-grădină.”300 Constructorii acestor
cartiere cu locuințe ieftine urmau a fi municipalitatea și industriașii. Cincinat Sfințescu „această
prevedere pe cartiere însă, nu are un caracter coercitiv, adică în sensul de a se impune în acele
regiuni numai construcții de locuințe ieftine, ci numai în sens facultativ, adică se admite de valori
mai reduse cu exigențe mai puține, eliminând numai construcțiile pentru industrii insalubre.”301
Gândirea arhitecturală și urbanistică, dominată de ideile lui Sfințescu, nu concepea altă
soluție pentru rezolvarea problemelor locuitorilor în afara construirii de locuințe tip în orașe-
grădină. Aceste locuințe tip trebuiau să asigure construirea celor 45.000 de clădiri, estimate drept
necesare pentru depășirea crizei locative în București.302 Sfintescu aducea în discuție și
locuințele colective, doar pentru a le respinge cu autoritate: „în legătură directă cu această
chestiune este și aceea a felului cum să se construiască orașul în interiorul acestei zone:
construcții colective cu multe etaje (cazărmi) sau locuințe de o familie (sistem oraș-grădină)?
Sfintescu opta pentru orașele-grădină
fiindcă se pare că nici această chestiune nu e elucidată pentru București, prin reviste încă
discutându-se acest lucru, mă opresc puțin și asupra acestui obiect, asupra căruia e bine să
fim fixați de la început, spre a înțelege măsurile ce se propun în cele ce urmează la locul
potrivit în acest studiu. […] Ei bine, pe lângă felul de organizație al vieții românești, care
nu se împacă, după cum arătai, cu viața comună în cazărmi, nu mai din punct de vedere

298 Cincinat Sfințescu, Parcela și blocul , București, 1916 (extras din Buletinul Societății Politehnice)
299 Sfintescu, Parcela…, p. 50
300 Sfințescu, Parcela…, p. 51-52
301 Sfințescu, „Politica funciară a comunelor”, în Monitorul Uniunii Orașelor , anul II, August 1925, No. 8, p.12
302 Ing. Ștefan Mihăilescu, „Capitalul, creditul și construcția de locuințe”, în Urbanismul , Anul X (II), Nr. 5 -6 (Mai
– Iunie 1933), p. 261

107
social, dar și din punct de vedere economic, aceste cifre sunt factorii determinanți ai
felului cum se va construi capitala.303
Sfintescu respingea soluția construirii de blocuri cu apartamente pentru clasele
muncitoare, nu și pentru clasele de mijloc, care locuiau în centrul orașului:
„fiindcă rentabilitatea unei construcții este în relație cu raportul dintre numărul de etaje
ale construcției și prețul terenului este normal ca acolo unde terenul este scump să se
ridice locuințe comune. Conduși dar de aceste motive am prevăzut […] o construcție
închisă și mai înaltă pentru miezul orașului și o dezvoltare de construcții în suprafață în
cartierele de periferie, cartiere care cată a se specializa. În orice caz susținem un sistem
de orașe-grădini, care au dat rezultate atât de frumoase în Anglia și care se împacă foarte
mult cu felul de viață românesc.”304
Așa cum viziunea orașului-grădină domina imaginarul locuirii din punct de vedere
urbanistic, în aceeași măsură stilul neo-românesc devenea, neîndoielnic, singurul stil acceptat de
către arhitecți pentru construirea noi națiuni române. Proiectul național învinsese prin Unirea de
la 1918, arhitecții români deveneau din ce în ce mai numeroși, academismul francez își încheiase
perioada de glorie, iar stilurile moderne nu se afirmaseră încă. Astfel, arhitecții Societății, D.
Mohor (1919 – 1923) și Ioan D. Trajanescu (1924 – 1927) au continuat proiectele în stil neo-
românesc în parcelări. Acești arhitecți au continuat o serie dintre tipurile folosite înainte de
război și au proiectat noi tipuri, venind în întâmpinarea cererii crescânde de locuințe în stil neo-
românesc. În paralel cu activitatea lui D. Mohor, Societatea Comunală a mai apelat la încă doi
arhitecți, Fr. Reiss și Zimmer, aceștia semnând atât planurile de parcelare, cât și cele pentru noi
locuințe.305
Schimbarea conducerii și adoptarea altei legi de funcționare au completat contextul în
care Societatea Comunală și-a desfășurat activitatea. Încă din timpul războiului, inginerul Andrei
G. Ioachimescu nu se mai ocupa de activitatea Societății, iar după terminarea ostilităților și
reluarea activității, conducerea Societății Comunale a fost încredințată adjunctului său, inginerul

303 Sfințescu, Parcela și blocul
304 Sfințescu, Parcela și blocul
305 Cei doi arhitecți sunt puțin cunoscuți în literatura de specialitate, iar motivele cooptării lor sunt neclare.

108
N. I. Georgescu.306 Totuși, Ioachimescu a rămas, împreună cu Costinescu, în funcția de
administrator delegat al Societății. Legea din 23 Iulie 1921 crea o serie de avantaje printre care
reducerea taxelor de construcție și de transport, obligația orașelor de a vine terenurile virane și
posibilitatea funcționarilor de a-și înființa cooperative cu scopul construirii de locuințe pentru
aceștia. Unul dintre efecte a fost înființarea cooperativei „Munca,” a funcționarilor Ministerului
Muncii, care a apelat la Societatea Comunală pentru construirea unei parcelări de locuințe pentru
membrii ei. Ulterior, Sfințescu considera că „legea pentru încurajarea construcțiilor din 1921 a
avut efecte pozitive cum ar fi impozitele scutite pentru fiecare clădire nouă în următorii zece ani,
reducerea taxelor de transport pe calea ferată. De asemenea, legea a încercat să forțeze
companiile cu rentabilitate să construiască locuințe pentru angajații lor.”307 Legea din 1921 era
necesară pentru înlocuirea celei din 1913, care stabilise prețul maxim al edificiilor la 15.000 lei,
fapt care devenise imposibil datorită deprecierii monetare din anii războiului. Noua lege nu
menționa un preț maxim, deoarece legislatorii se temeau de faptul că situația economică s-ar
înrăutăți și un nou prag ar necesita noi legi dificil de trecut. Sfințescu menționa că prețul maxim
a fost stabilit de Guvern, care l-a mărit treptat: în 1921 era de 250.000 de lei, în iunie 1924, era
de 400.000, iar în aprilie 1926, un milion de lei, un preț prohibitiv pentru clasele muncitoare. În
1922, pe baza acestei legi, Societatea și-a schimbat și statutele.308 Începutul a fost incomparabil
mai lent decât ritmul construcțiilor din 1916, estimat la 300 de locuințe: în 1920, ea a executat
douăzeci și opt de locuințe, iar altele pe parcele private. În 1921, a executat șaptezeci și două de
locuințe, în 1922, nouăzeci și trei, și s-a concentrat și pe comanda proprietarilor privați care
achitau 50% din costuri, iar în 1924, tot nouăzeci și trei de locuințe.309
Între 1919 și 1927, Societatea a continuat execuția parcelărilor pe care nu se finalizase,
Steaua, Grant, Drumul Sării, Ana Davila, Dorobanți și Raion. Continuarea parcelărilor nu s-a

306 Nu se cunosc date despre inginerul Nicolae. I. Georgescu și, similar schimbării arhitecților, Arhiva nu explică
cauzele acestei schimbări. O listă a articolelor pe care acesta le-a publicat demonstrează că era inginer hidraulic,
redactor al Gazetei Matematice (condusă de Andrei G. Ioachimescu), între 1909 și 1914.
307 Sfințescu, „Societatea Comunală…”,
308 Legea a fost promulgată la 23 Iulie 1921. Statutele au fost schimbate în 1923, vezi „Proces – Verbal al Ședinței
extraordinare de la 17 Martie 1923, continuată în zilele de 19 și 21 Martie a.c.,” în Monitorul Comunal , LXXII, no
82, 8 aprilie 1923, p. 2
309 Cincinat Sfințescu, „Activitatea constructivă a orașelor noastre în ultimii ani,” în Monitorul Uniunii Orașelor ,
anul II, no 1, Ianuarie 1925, p. 7 – 8.

109
realizat sub aceleași auspicii cu care începuse. CFR a înființat Casa Muncii CFR , în 1920 și
prelua construirea parcelării Steaua, renunțând la parteneriatul cu Societatea Comunală.
Ministerul de Finanțe a încetat rapid colaborarea cu Societatea, preferând să vândă o parte a
loturilor din prelungirea Dorobanți direct membrilor Casei de Economii. Societatea a finalizat
parcelarea Grant pentru C.F.R. și Ana Davila pentru Ministerul de Război, în timp ce Raion și
Drumul Sării au fost completate, dar nu și finalizate la dimensiunile pe care le proiectaseră, fiind
extinse și după 1927.

3.2. Completarea parcelărilor precedente

3.2.1. Finalizarea Parcelărilor Steaua și Grant
Construirea de locuințe pentru ceferiști devenea una dintre cele mai importante investiții
ale statului, având în vedere numeroasele greve și amenințări ale ceferiștilor, simpatizanți ai
socialismului și comunismului, și, implicit, unii dintre cei mai importanți critici ai statului
național – liberal. Dacă, inițial, prețul locuințelor construite în parcelarea Steaua de către
Societatea Comunală și condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească beneficiarii erau cele
stabilite de legea din 1913 (maxim 15.000 lei și vânzarea în deplina proprietate), muncitorii se
plângeau în 1919 de faptul că CFR a schimbat aceste reguli. Astfel, Muncitorul Căilor Ferate310
menționa explicit că prețul locuințelor se dublase față de prețul inițial:
„dacă luăm de exemplu locuințele construite de aceeași societate și vândute particularilor,
vedem că costul unei locuințe se ridică la aproximativ 15.000 lei, plătibil în rate lunare
timp de 20 de ani, după care timp, locuința rămâne în proprietatea exclusivă a
cumpărătorului, pe când la C.F.R. lucrătorul plătește timp de douăzeci și cinci de ani

310 Cu această ocazie, gazeta a fost închisă de autorități, și a mai reapărut abia la sfârșitul anilor douăzeci cu un
mesaj clar adresat autorităților: „Muncitorimea ceferistă din toată țara nu mai poate suporta mizeria și exploatarea.
[…] Astăzi (nota mea – 1930), Uniunea Sindicatelor de muncitori ceferiști numără câteva mii de membri. Mâine va
avea zeci de mii; va trebui să aibă. […] De aceea reapare și Muncitorul Căilor Ferate . El era impus de necesitățile
propagandei de organizare, era cerut de tovarășii din toată țara, căci el este tribuna de la care se protestează
împotriva exploatării și samavolniciilor.” Lipsa arhivei S.C.L.E sau C.F.R. face imposibilă confirmarea sau
infirmarea acestui fapt sau a motivelor pentru care conducerea C.F.R. ar fi recurs la această acțiune.

110
enorma sumă de 30.000 lei, după care timp locuința rămâne tot la Direcției C.F.R. și
venind la rând alte generații de lucrători vor fi la fel exploatați.”311
Casa Muncii CFR, care a preluat sarcina construirii de locuințe de la Societatea
Comunală, a fost înființată în 1920 și era subordonată Direcției Generală a CFR, cu buget
propriu, personalitate juridică și administrare separată.312 Potrivit lui Sfințescu, Casa Muncii
CFR a început construirea de locuințe în 1921, prin diverși antreprenori, și a executat în 1921 –
1922 un număr de șaptezeci și patru de apartamente în București, în 1923 – 1924 alte o sută
douăzeci și opt de apartamente și 3 clădiri cu băi: „acest departament intenționa să parceleze
terenuri pentru forța de muncă C.F.R. pentru a construi locuințe private, așa cum a procedat în
1923 și 1924 cu terenul de lângă Gara de Nord, unde cu împrumuturi pe care acest departament
le furnizase cu o rată scăzută a dobânzii (5%), funcționarii publici au reușit să construiască un
anumit număr de locuințe private, ca vile, foarte confortabile.”313
Motivul pentru care CFR a înființat Casa Muncii CFR era legat de adeziunea ceferiștii la
ideile comuniste, văzute drept o amenințarea de către elita național – liberală. Explicația se
găsește atât în înțelegerea fenomenelor internaționale, enumerate mai sus, cât și în cele naționale.
Într-un articol de la sfârșitul anilor treizeci în Enciclopedia României, autorii susțineau că
ceferiștii trebuiau îndepărtați de pericolul ideologiei comuniste prin intervenția statului.314
Aceștia considerau că soluția pentru rezolvarea problemelor muncitorilor era „organizarea, în
folosul funcționarilor CFR, a unei vaste opere de asistență care, asigurându-le condițiile mai
bune de viață, să-i pună fizicește și sufletește în măsura de a corespunde cu succes muncii

311 Printre măsurile luate de C.F.R. era și oferirea unei îndemnizații de chirie pentru ceferiști: din August 1919,
Direcția Generală a dat ordin să se oprească lucrătorilor în contul ocupării locuințelor, întreaga indemnizație de
chirie bănească care li se plătea, neținând seama de angajamentul pe care și-l luase la aplanarea grevei din 1919,
când se hotărâse ca lucrătorii să-și primească indemnizația de chirie regulamentară, din care să plătească chiria
fixată în anul 1913. […] Prin oprirea întregii indemnizații de chirie cuvenită lucrătorului, Direcția Generală C.F.R.
transformă aceste locuințe în obiect de speculă. „Respectarea vechilor condiții de închiriere a locuințelor
personalului C.F.R.” în „Cererile muncitorilor C.F.R. și transportul pe apă al Statului”, în Muncitorul Căilor Ferate ,
1920
312 Data oficială de înființare era 23 Aprilie 1920
313 Sfințescu, „Activitatea constructivă…”, în Monitorul Uniunii Orașelor , nr. 01, 15 ianuarie 1925, p. 8. Parcelarea
la care face referire Sfințescu este parcelarea „Inginerilor”, de pe străzile Pandele Țărușanu și C. Dissescu.
314 Enciclopedia a apărut, între 1938 și 1943, în patru volume, sub auspiciile Academiei Române.

111
trudnice pe care trebuiau să o presteze și jertfelor de energie pe care această muncă le cerea.”315
Autorul sublinia că acest fapt trebuia să contraatace răspândirea comunismului:
„personalul Căilor Ferate, istovit de munca supraomenească ce i se cerea în timpul
războiului, decimat de boli, hărțuit de lipsuri și de greutățile din ce în ce mai mari ale
vieții, era demoralizat, ceea ce constituia o primejdie cu atât mai gravă cu cât mișcările cu
caracter social și mai ales curentele anarhice care începuseră să-și facă drum la noi nu
așteptau decât o asemenea stare de spirit pentru însămânțarea dezordinilor de tot felul
[…].”316
Tot ei considerau că „toate aceste considerațiuni au făcut să se caute mijlocul de a se
îmbunătăți starea slujbașilor de cale ferată, fără să li se mărească salariile, pe deoparte fiindcă
situația financiară a țării nu îngăduia o asemenea operațiune, iar pe de altă parte fiindcă planul în
care se situa această problemă era mult mai înalt și reclama cu totul altceva decât o dezlegare a ei
pe latura strict materială.”317
Efortul de construire a locuințelor a început în parcelarea Steaua, unde Casa Muncii
C.F.R. l-a angajat pe arhitectul Constantin Pomponiu, unul dintre adepții stilului neo-românesc,
pentru a termina cartierul și a construi edificiile pentru instituțiile publice. Pomponiu (1887 –
1945) făcea parte din cea de-a doua generație de arhitecți români, student la Școala de
Arhitectură (1909), implicit elev al lui Mincu, în vârstă de treizeci și patru de ani la începerea
lucrărilor în parcelarea Steaua. În paralel cu activitatea în cadrul Casei Muncii C.F:R., Pomponiu
a lucrat la proiectul Mausoleului Mărășești și a Catedralei din Cluj, ambele, simboluri ale
afirmării naționale. În parcelarea Steaua, Pomponiu a proiectat Biserica Sf. Gheorghe, între
1926 și 1931, două școli, un cămin de copii, Maternitatea „Regina Elisabeta” (astăzi, Spitalul de
Arși), Liceul Aurel Vlaicu (1923) (fig. 43). În plus, a proiectat și un atelier de tâmplărie, unde
locuitorii găseau materiale pentru repararea casele. Tot în parcelarea Steaua, Pomponiu și
arhitecta Maria Cottescu, adjuncta lui de la Casa Muncii, au proiectat opt blocuri de locuințe pe
strada Feroviarilor și Pavlov, și o sută șaizeci și patru case de individuale, finalizând astfel

315 „Casa Muncii C.F.R.”, în Enciclopedia României , vol. I p. 540
316 „Casa Muncii C.F.R.”, în Enciclopedia României , vol. I p. 540
317 „Casa Muncii C.F.R.”, în Enciclopedia României , vol. I p. 540

112
parcelarea. Printre acestea se numărau și cele de-a lungul bulevardului Filantropia (fig.44 și
45).318
Constantin Pomponiu a proiectat toate locuințele și edificiile pentru instituțiile publice în
stil neo – românesc, acest stil fiind asumat oficial de către CFR pentru toate proiectele în care era
implicată. Stilul neo-românesc era considerat indispensabil pentru construirea națiunii, iar CFR
era unul dintre cei mai importanți agenți ai acestei construirii. Stilul contribuia la „o unitate de
concepție constructivă, cu un aspect simplu și plăcut, servind ca îndrumare și ca exemplu pentru
public”, în același timp și „la înfrumusețarea rețelei CFR, constituind elementele de animare ale
călătorilor și de conștiință și admirația stilului românesc pentru străinii care cutreieră țara”319, dar
și la „cultivarea cadrului plăcut care asigură buna dispoziție sufletească a personalului CFR, atât
de importantă vieții sale armonioase și activității sale consacrate Instituției pe care o slujește.”320
Blocurile de pe strada Feroviarilor (parter și două etaje), fiecare dintre ele cu câte opt
apartamente, au fost proiectate cu accesul direct de pe trotuar și prezentau elemente de stil
românesc precum ornamentele de sub cornișă și lucarnele, arcadele ferestrelor. Intrările în aceste
blocuri erau plasate sub console. Consolele susțineau volumul vertical al acestor clădiri, iar un
foișor discret la ultimul nivel adăuga un nou element neo-românesc acestei compoziții. Pe partea
opusă a străzii Feroviarilor, Pomponiu a proiectat diferite tipuri de case, cu câte două camere
fiecare pentru parter și pentru etajul superior. Fotografiile aeriene din 1927 demonstrează că, la
acea dată, cartierul era finalizat.
Un raport din 1942 confirma faptul că în parcelarea Steaua locuiau peste 2.400 locuitori
în 542 de locuințe, însă numărul camerelor era insuficient pentru familiile mari.321 Raportul
menționa că dimensiunea locuințelor varia între 37 și 75 mp și că în ele locuiau: „familii
numeroase, cu mulți copii: cinci familii au între 10 și 15 copii, iar 200 de familii au între 5 și 10

318 Renumerotarea străzii Mihai Ghica, noul nume al Bulevardului Filantropia, din 1930, concluzionează că de la
numerele 157 până la 239 erau ale C.F.R. Așadar erau 82 de locuințe. Vezi „Tablou”, în Monitorul Comunal , anul
XXIX, nr. 9, 23 Februarie 1930 p. 23 – 24
319 Inginer T. Atanasescu, „Locuințe pentru funcționarii și locuitorii C.F.R. și programul de viitor,” Aprilie 1942, în
A.N.I.C., Dosarul 1749 din 1942, Fond Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior.
320 Inginer T. Atanasescu, „Locuințe pentru funcționarii și locuitorii C.F.R. și programul de viitor,” Aprilie 1942, în
A.N.I.C., Dosarul 1749 din 1942, Fond Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior.
321 Inginer T. Atanasescu, „Locuințe pentru funcționarii și locuitorii C.F.R. și programul de viitor,” Aprilie 1942, în
A.N.I.C., Dosarul 1749 din 1942, Fond Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior.

113
copii. Aceste familii locuiesc în imobile având patru camere și dependințe.”322 Autorul
raportului, considera că „însă, din cauza marii aglomerații, această suprafață se mai reduce încă,
amenajându-se locuințe dintr-o singură camera și bucătărie. […] Continuând construcția conform
planului de sistematizare inițial, cartierul Steaua suferă de o prea mare aglomerațiune de clădiri
în raport cu spațiile libere, iar terenurile pentru curți, grădini etc. sunt prea reduse.”323 Lucrările
edilitare ale acestui cartier au fost finalizate abia în 1939, când un raport al Direcției Generale
pentru Ocrotirea și Ajutorarea Personalului CFR confirma că „lucrările edilitare ca apă, canal,
lumină electrică au fost recepționate și luate în primire de UCB și Societatea Generală de Gaz și
Electricitate.”324 Străzile au fost pavate cu bolovani, trotuarele cu asfalt, iar parcelarea a fost
conectată la centrul orașului prin prelungirea liniilor de tramvai (fig. 46 și 47). Între anii 1921 și
1927, Monitoarele Comunale păstrează evidența a șaizeci și șapte de căsătorii, dintre care
douăzeci dintre acestea erau între locuitorii parcelărilor. Cei 117 locuitori ai parcelării căsătoriți
în această perioadă, erau în general, funcționari (patruzeci și unu), muncitori (douăzeci și cinci),
casnice (treizeci și nouă), toți în slujba CFR-ului.325
Societatea a finalizat parcelarea ceferistă din Grant, prin construirea de locuințe pe
parcelele rămase libere, dar și prin proiectarea unei maternități și a unei biserici.326 Locuințele
au fost construite pe străzile G (astăzi Ciortan) și F, precum și pe Bulevardul Cottescu
(redenumit în memoria directorului Căilor Ferate). Solicitarea trimisă de Societatea Comunală
prezenta planurile tip BB¹ pentru aceste locuințe (parter și etaj), în care Societatea menționa că
fuseseră proiectate de arhitectul Zimmer, iar aprobarea Primăriei venea în Octombrie 1922. Cu
toate acestea, planșele care însoțeau solicitarea purtau semnătura lui Fr. Reiss (Fig. 48).327
Cazarea ceferiștilor a reprezentat în această perioadă până în 1945 una dintre cele mai
importante strategii ale statului și, în același timp și un indicator extrem de important al
diferențelor dintre statul național liberal și ceferiști. Pentru a satisface cererile muncitorilor, CFR

322 Inginer T. Atanasescu, „Locuințe…”, p. 316
323 Inginer T. Atanasescu, „Locuințe…”, p. 316
324 Șeful Secțiunii Planului, Subing. Stelian Teodorescu, „Memoriu”, Dosar 94/1939, PMB, fila 1 numerotară
necorespunzător
325 Începând cu 1925, Monitorul Comunal păstrează evidența numelor persoanelor care se căsătoreau, dar, spre
deosebire de perioada anterioară, și vârsta și ocupația precisă.
326 Nu este clar dacă a fost construită de Societatea Comunală sau de către Regia Monopolurilor Statului.
327 Arhiva P.M.B, Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 225 / 1922

114
a încercat un nou proiect în cartierul Colentina împreună cu Societatea Comunală pentru
Locuințe Ieftine, la sfârșitul anilor treizeci, abandonat rapid din cauza lipsei de încredere a
directorilor în posibilitatea muncitorilor de a-și plăti ratele. În afara acestui proiect, Casa Muncii
CFR a proiectat parcelarea Inginerilor (1923 – 1929), lângă Gara de Nord, cel mai controversat
proiect ceferist328 și parcelarea Viilor (1927 – 1929).329 În plus, CFR a început o parcelare în
suburbia Chitila,330 dar și construirea de apartamente în locuințe colective. Printre aceste blocuri
se numărau și pavilioanele de lângă Gara de Est și Gara de Sud, pe strada Petru Poni, pe strada
Icoanei și pe Calea Griviței, însă au fost insuficiente pentru a rezolva cererea de locuințe.331

3.2.2. Prelungirea Dorobanți
Nu doar cazarea ceferiștilor reprezenta o prioritate pentru statului național – liberal, ci și
continuarea construirii locuințelor pentru personalului ministerelor de război și de finanțe, iar
parcelarea Dorobanți marca reluarea activității de construire, chiar dacă pentru scurtă durată.
Până în 1916, Societatea Comunală construise în Parcelarea Dorobanți numai opt case.
Convenția cu Ministerul de Finanțe nu a mai fost prelungită, drept urmare, Casa de Credit a
vândut restul parcelelor neconstruite propriilor funcționari, care aveau obligația de a-și construi
casa în mai puțin de opt ani. Astfel, noii beneficiari au semnat noi contracte pentru un împrumut
de 20 de ani, în timp ce dobânda lunară a fost păstrată din salariu. În acești opt ani, noii
proprietari nu puteau vinde casa și nu făceau niciun fel de activități economice. În același timp,

328 Pe terenul dintre străzile Petre Poni și C. Dissescu, directorii Casei Muncii C.F.R. au construit o parcelare de vile
pentru personalul superior al C.F.R., fiind acuzați de sindicatele ceferiste că au acceptat ridicarea de vile în locul
unui sanatoriu sau al unui liceu ceferist. Articolele din presa ceferistă demonstrează faptul că directorii C.F.R. au
folosit fondurile pentru a-și ridica ilegal acele case, fapt confirmat și de Ministrul Comunicațiilor, Virgil Madgearu.,
care a organizat o investigație care a condus la demisia directorilor Casei Muncii C.F.R. Vezi „Neregulile de la Casa
Muncii”, în Muncitorul Căilor Ferate (organul Uniunii generale a sindicatelor de ceferiști din România ), an I, seria
IV, nr 1, București, 20 februarie 1930
329 Construirea locuințelor tip din parcelarea Viilor a început în 1927 și s-a oprit în 1929. Locuințele au fost
proiectate de Constantin Pomponiu și Maria Cottescu. După 1948, parcelarea a fost completată în mai multe rânduri.
330 Pentru mai multe detalii, vezi „Memoriul” trimis de Ing. Atanasescu Generalului Antonescu, în A.N.I.C., Fond
C.T.S., Dosarul 1749 / 1941
331 Astfel, blocul de pe Calea Griviței, nr. 337 avea 44 locuințe, imobilul din parcelarea Calea Grivița (str. Petre
Poni, nr.7) era compus din 38 locuințe, în timp ce pavilionul construit pe actuala stradă Icoanei adăpostea doar 11
familii.

115
Societatea Comunală a continuat construirea caselor pentru Ministerul de Război. Astfel,
Societatea primea aprobarea Primăriei, la 16 octombrie 1920, de construire a trei apartamente tip
F și unsprezece tip III C, cu pivniță, parter și pardoseală, realizate din cărămizi, acoperite cu
tablă zincată.332 Primele șase apartamente de tip III C au fost construite pe strada Braziliei,
grupate în jurul unui scuar, fiind case cu parter și etaj (Fig. 49 și 50).
Arhitectul Societății Comunale, D. Mohor a asigurat uniformitatea parcelării prin
utilizarea elementelor comune în proiectarea noilor tipuri, în ciuda diversificării compoziției.
Această diversitate era caracterizată prin tipurile variate propuse de Mohor, plasarea în teren a
caselor (retrase de la stradă sau plasate pe aliniament), sau amplasarea parcelei în planul de
parcelare. Accesul în casă se făcea printr-un hol aflat sub foișor, marcat de un contrafort, un
element comun al tuturor locuințelor de tip IIIC. Ancadramentele ferestrelor și ușilor au elemente
stilistice trilobate, un alt element definitoriu al arhitecturii neo-românești. Simeria locuințelor
cuplate, împreună cu dialogul dintre cele patru bovindouri ale locuințelor din jurul scuarului
oferă intimitate și eleganță compoziției (Fig. 51). Pe strada Braziliei, la intersecția cu strada
Washington, arhitectul a retras cele patru clădiri din intersecție (diferite între ele), creând o
piațetă discretă, care continua scuarul precedent. Explicația pentru această alegere era evidențiată
de Sfințescu și era o trimitere clară la conceptul orașelor – grădini: „Raymond Unwin a studiat
îndeosebi această chestiune, iar soluțiile sale mai interesante aplicate în diverse orașe-grădini, le
redăm mai jos. Astfel, la debușarea unei strada în alta care se continuă, el mărește spațul liber și
vederea liberă pentru circulație, retrăgând construcțiile mai mult ca de obicei din aliniere și
creează astfel o adevărată piațetă, ușurând problemele clădirii propriu-zise. Această soluție poate
avea mai multe variante.”333 Aceste case reprezintă derivate din modelele anterioare, cu aceleași
elemente. Pe strada Washington, Mohor a proiectat tipul F, caracterizat printr-o compoziție
simetrică și intrări pe fațada laterală, precum și cu un foișor deasupra intrării.
Diversificarea tipologiei în parcelarea Dorobanți are explicația, probabil, în dorința noilor
proprietari (ofițeri din cadrul Ministerului de Război) de a-și individualiza locuința și de a-și
promova noul statut social. Ofițerii care primiseră case în această parcelare participaseră la
război, iar oferirea unei locuințe era modul în care statul național – liberal le recompensa

332 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 51 / 1929
333 Cincinat Sfințescu, „Încrucișările și cadrul străzilor”, în Monitorul Uniunii Orașelor , n 4 / 1926, p. 9

116
fidelitatea. Parcelarea a fost asfaltată cu granit, în 1923.334 Conform fotografiei aeriene din 1927,
Societatea construise cele douăzeci și trei de locuințe cuplate la sud de strada Lisabona (prin
urmare patruzeci și șase de locuințe individuale), iar restul, la nord de această stradă erau în
proces de construire de către funcționarii Ministerului de Finanțe.

3.2.3. Parcelarea Drumul Sării
Tot pentru Ministerul de Război au fost continuată și parcelarea Drumul Sării, în 1921,
Societatea construind zece locuințe în partea de nord a acesteia. Directorul N.I. Georgescu a
cerut aprobarea de la Primărie în iulie și a obținut-o rapid. Extinderea parcelării s-a făcut pe baza
planurilor de parcelare ale lui Fr. Reiss, iar noile case purtau semnătura lui D. Mohor. Dintre cele
zece, dar doar nouă au fost construite, așa cum demonstrează fotografia din 1927. Astfel,
parcelarea avea un scuar elegant, strada Negel era astfel prelungită până în Drumul Taberei, iar
str. Nicolae Găină (proiectată și numită astfel încă din 1915) crea o scurtătura, prin parcelare
între Drumul Taberei și Drumul Sării. Cel mai probabil, și aceste noi case au fost distribuite
ofițerilor din armată.335

3.2.4. Parcelarea Raion
În 1921, Societatea Comunală relua și lucrările la parcelarea Raion, pe baza autorizației
Primăriei, eliberată în noiembrie 1920. Societatea a construit primele patru locuințe cuplate, tip
B¹, compuse din parter și 2 camere, pe strada Ismail, pe baza planurilor semnate de arhitectul
Zimmer.336 În 1922, Societatea a început și construirea grădiniței de pe strada Vâlcov, conform
planurilor semnate de arhitectului Dimitrie Mohor și de Andrei G. Ioachimescu. Nedatate, aceste
planuri indică faptul că, cel mai probabil, grădinița fusese proiectată încă înainte de începerea
războiului și a fost înaintată spre autorizare abia în 1922. Devizul lucrărilor includea lista
activităților pe care Societatea urma să le realizeze, precum săparea subsolului, turnarea
fundațiile și racordarea la sistemul de canalizare, nivelarea curții, zidăria de beton și cărămidă,
numărul și lemnul ușilor și al ferestrelor, dar și ornamentele de pe pazie și cornișă. Aceste date
reprezintă un ghid complet pentru înțelegerea pașilor de urmat pentru construirea imobilelor

334 „Licitațiuni cu oferte închise pe ziua de 12 Mai”, în Monitorul Primăriei București , nr. 87, 13 Mai 1923, p. 8
335 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 168 / 1921
336 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 64 / 1920

117
Societății.337 Fotografia aeriană din 1927 demonstrează că Societatea construise numai treizeci și
opt de locuințe cuplate, așadar șaptezeci și șase de locuințe individuale pe străzile Vâlcov și
Ismail.

3.2.5. Parcelarea Zablovschi
Până în 1927, Societatea Comunală a finalizat și parcelarea Zablovschi, construind
locuințele pe toate cele 132 de parcele. Astfel, Societatea solicita primăriei, în 1921, aprobarea
construirii a trei locuințe de pe strada Cornea, după planurile lui D. Mohor. În mai 1921,
Primăria aproba construirea casei de la nr. 17, de pe strada Mihail Cornea, pe baza planurilor
arhitectului D. Mohor, pentru Victor Dumitrescu. În iunie, Elena Pavelescu primea autorizația și
pentru construirea casei de la nr. 15, în numele Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, care
consta în „parter, un hol, trei camere, o cămară și un closet și la etaj, un hol, două camere și o
baie cu closet.”338 În octombrie 1921, cpt. D. Bucur prezenta Primăriei solicitarea de construire
pentru casa de la numerele 9 – 11, pe strada Mihail Cornea, împreună cu planurile semnate de
arhitectul D. Mohor. După 1927, majoritatea avizelor de construire semnate de primărie se
refereau, în special, la extinderi și construiri de garduri. Una dintre autorizațiile de construire din
1921, menționa faptul că societatea realizase toate lucrările edilitare pe strada Mihail Cornea:
apă, canalizare, electricitate și asfalt. În plus, fotografia aeriană din 1927 demonstrează că toate
casele erau deja construite, iar, la acea dată, Uzinele Comunale instalaseră sau îmbunătățiseră
sistemul de canalizare.

3.2.6. Parcelarea Lupească
In 1922, Societatea a continuat și lucrările în parcelarea Lupească, unde a proiectat și
construit alte cinci locuințe cuplate, spate în spate cu cele construite deja în 1911. Acestea erau
tipuri B și B¹, doar parter și erau acoperite cu tablă zincată, după planurile semnate de către
arhitectul Fr. Reiss. Prima dintre aceste autorizații a fost eliberată de către Primărie în august
1921, pentru construirea unui „corp parter și pivniță din zid, acoperit cu metal.”339 Următoarele
avizării, pentru celelalte patru locuințe, erau din iulie și septembrie 1922.

337 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 193 / 1921
338 Vezi dosarele 133,153 și 154/1921, Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic .
339 Arhiva P.M.B., Fondul Serviciul Tehnic , Dosarul 157 / 1921. Vezi și dosarele 245 și 276 / 1922.

118

3.2.7. Parcelarea Ana Davila
În cele din urmă, Societatea a reluat lucrările în 1923 și la parcelarea Ana Davila, pentru
Ministerul de Război, de această dată pe baza planurilor semnate de Ioan D. Trajanescu și de N.I.
Georgescu. În aprilie 1923, Consiliul Comunal a aprobat construirea locuințelor și deschiderea
unei noi străzi. A urmat aprobarea Ministerului de Interne și ulterior, a Consiliului Tehnic
Superior, în iunie 1923.340 Planul de parcelare, cuprinzând douăzeci și patru de parcele și planul
locuințelor erau semnate de Ioan D. Trajanescu, prezentând cele opt locuințe deja planificate din
1915. Noul tip semnat de Trajanescu continua, în linii mari, stilul neo-românesc propus de acesta
încă din 1910.341 Terenul a fost parcelat în 24 de loturi, doar 20 au fost construite (în total 10.000
mp) și alte patru au fost păstrate de rezervă (2.500 mp). Sfințescu a menționat noul tip semnat de
Trajanescu „mai dezvoltat, ca având fiecare casă două apartamente la fiecare cat (unul de
închiriat) este modelul cu două case grupate […], adică ocupând fiecare apartament, de câte 4
camere, baie și scară de serviciu, câte circa 98 mp […]. Pe același principiul este conceput și
modelul […], dar fiecare apartament ocupând 125 mp și având câte o cameră în plus față de
precedentul. Acest model a fost executat pentru Ministrul de Război în cartierul ofițerilor in
strada Ana Davila.”342 Acest model avea o suprafață triplă față de suprafața media a caselor din
Steaua.

3.3. Noile Parcelări ale Societății Comunale
În paralel cu extinderea și completarea acestor parcelări, Societatea a început construirea
de noi parcelări, precum Cornescu, Drumul la Tei, Verzișori și Boiangiu. În total, planurile
pentru aceste parcelări însumau construirea a încă 277 de locuințe, dintre care 94 în Cornescu, 97
în Drumul la Tei, 50 în Verzișori și 36 în Boiangiu. Până în 1927, Cornescu, Verzișori și
Boiangiu fuseseră finalizate aproape în întregime, iar Societatea lucra Drumul la Tei, unde nu

340 Arhiva Naționale, Fond Ministerul Lucrărilor Publice, Consiliul Tehnic Superior „Planul deschiderii unei străzi
pe terenul str. Ana Davila, proprietatea Societății pentru Locuințe iIeftine din Capitală,” Dosarul 164/1923
341 Pentru mai multe detalii, Ioan D. Trajanescu, „Locuințe economice în Capitală – Contribuția Soc. Comunale de
Locuințe Ieftine pentru ameliorarea crizei de locuințe,” în Arhitectura , anul III, 1924, pp. 23 – 27
342 Sfințescu, „Societatea…”, p. 282

119
finalizase decât aproximativ 20 de locuințe cuplate. Ulterior, în 1938, Societatea Comunală a
completat parcelarea Cornescu.

3.3.1. Parcelarea Cornescu
În februarie 1922, Societatea Comunală, prin semnătura directorului N.I. Georgescu,
trimitea președintelui Comisiei Interimare cererea prin care solicita autorizația de construire
pentru parcelarea Cornescu, împreună cu planurile de parcelare semnate de Fr. Reiss. Zona Tei –
Floreasca era unul dintre cele mai insalubre cartiere din capitală, afectată de epidemia de tifos și
holeră, fără lucrări edilitare și cu o mortalitate ridicată cauzată de tuberculoză.343 Zonificarea pe
care o propunea Sfințescu în planul de sistematizare considera această zonă era propice
proiectării de locuințe Ieftine pentru muncitori și pentru funcționarii de stat. În același cartier,
foarte aproape de parcelarea Cornescu, Societatea începea, în 1923, să execute o nouă parcelare,
Drumul la Tei, iar Societatea industrială Princom intenționa să execute o alta, refuzată de către
autorități.344 Parcelarea era delimitată de Calea Floreasca (Prelungirea Polonă) la vest, de groapa
de nisip Floreasca la est și sud (unde, ulterior, autoritățile au amenajat un velodrom) și un maidan
la nord, parcelat la sfârșitul anilor treizeci de către SNIC.345 Terenul a fost probabil cumpărat de
Societate de la proprietarii Cornescu și făcea parte din cel de-al doilea district, inelul patru. În
total, parcelarea ocupa 37.800 mp, dintre care 17% din suprafața parcelării (6.450 mp) era
rezervată străzilor (fig.52). Fiecare dintre aceste parcele măsura mai mult de 330 m.p., cea mai
mare suprafață pentru o parcelă dintre toate parcelările executate de către Societate.346 Înainte de
construirea acestor case, Societatea construise în 1915 pe Calea Floreasca, o școală pentru

343 Legat de groapa din vecinătatea parcelării, locuitorii menționau, în 1930: “în timpul verii anului trecut a poposit
în groapa din vecinătatea locuințelor […] o turmă foarte numeroasă de oi. Prezența lor într-un cartier populat
constituie un permanent focare de infecție și de boli – pe lângă că tulbură în tot cursul zilei și chiar al nopții liniștea
cetățenilor prin zgomotul produs de behăitul oilor și lătratul continuu al câinilor,” în A.N.I.C., Fond Ministerul
Muncii, Dosarul 83 / 1930
344 D.M.B.A.N, Fond P.M.B. Serviciul Tehnic, 2/1916; Princom era prescurtarea de la Progresul Industrial,
Comercial și Imobiliar.
345 Terenul aparținea Societății Naționale pentru Îmbunătățirea (rasei) Cailor și a fost parcelat, însă nu a și fost
construit, în anii patruzeci.
346 Sfințescu, „Societatea Comunală…,” p. 278

120
Societatea Ortodoxă Română (fig. 53) și Fabrica de Tâmplărie, după planurile arhitectului
Dimitrie Mohor.347
În mai 1922, Societatea începea construirea caselor, deși Comisia Tehnică din Primărie
nu își dăduse acordul pentru începerea lucrărilor. În plus, Societatea trimitea și planurile pentru
construirea a trei corpuri tip E, pe Calea Floreasca.348 Solicitarea Societății nu primise un răspuns
în timp util de la Consiliul Comunal, și, în consecință, pe data de 15 Mai, Georgescu revenea cu
o completare: „în conformitate cu art. 85 din statutele Societății, orice plan de parcelare trebuie
aprobat de Comună în termenul de 45 de zile și cum acest termen a expirat […] și campania de
lucru este deja înaintată, vă rugăm să binevoiți a dispune să ni se dea cuvenitele autorizări de
construcție.”349 Deși Primăria nu autorizase parcelarea, Societatea anunța Primăria că „au început
lucrările de construcție care trebuie terminate neapărat în această toamnă” și ruga primăria „să
oprească Poliția să nu confiște șantierul”.350 De ce a refuzat Primăria aprobarea acestei parcelări?
Motivele erau legate de noile reguli impuse de către planul de sistematizare, pe care proiectanții
nu le-au luat în considerare. Sfatul Comisiei Tehnice era „a se atrage atenția Societății ca pe
viitor, la întocmirea planurilor de parcelare să [țină] seama de planul general de sistematizare
decretat și de legăturile probabile ale arterelor existente și viitoare.”351 Până la urmă, Primăria a
aprobat parcelarea în noiembrie 1922 și a trimis dosarul altor instituții pentru a le aproba:
Consiliul Tehnic Superior le-a aprobat, în cele din urmă, în ianuarie 1923, Ministerul de Interne
și, în cele din urmă, parcelarea a fost aprobată prin decret regal, în aprilie 1923.
Până la 1927, Compania a construit aproape toate locuințele din parcelare, pe baza
planurilor arhitecților Mohor și Trajanescu. Cei doi arhitecți au proiectat casele în stil neo-
românesc complex, folosind elemente caracteristice precum foișoarele, cerdacele sau
ancadramentele ferestrelor în stil trilobat. Astfel, pe Calea Floreasca, primele două case, tip E,352
deși separate de restul parcelării, sunt caracterizate prin ancadramente bogate semicirculare ale
ferestrelor, motive tradiționale sub ferestrele de la etaj și pe fațadele laterale. Primele case din

347 Cererea pentru aprobarea construirii școlii a fost înaintată de Societate încă din primăvara anului 1914, însă
birocrația a încetinit construirea localului. Vezi, Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 227 / 1914
348 Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosar 386 / 1922 – casele erau la numerele 28 și 30, pe Calea Floreasca.
349 Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosar 386 / 1922
350 Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosar 386 / 1922
351 Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosar 386 / 1922
352 La acel moment, la numerele 72 – 74 și 76

121
parcelare,353 au fost ridicate în intervalul 1927 și 1938, un fapt caracteristic din acea perioadă
fiind tencuiala diferită, dar și unele ornamente pe fațadele laterale. Aceiași arhitecți au mai
proiectat un tip diferit, în consolă,354 singurul de acest tip din parcelarea Cornescu. Motivele
florale bogate prezente pe fațada volumului principal ale acestui edificiu, ancadramentul de sub
consolă și lucarnele sunt elemente care caracterizează neo-românescul acestui imobil.
Următoarele locuințe cuplate de pe Calea Floreasca355 reprezintă un alt tip, care continuă trama
stradală și era retras de la trotuar, iar tipul proiectat de Dimitrie Mohor la intersecția dintre
Floreasca și prima stradă a parcelării („proiectată”) reprezintă o altă conjugare a limbajului neo-
românesc. După intersecția cu strada „proiectată,” urma școala proiectată pentru Societatea
Ortodoxă Română, încă din 1915. În cele din urmă, cele trei locuințe cuplate, care închid
parcelarea, ocupau parcelele între Calea Floreasca și strada paralelă (astăzi av. Paul Urechescu)
au drept elemente caracteristice arcul trilobat prezent atât la uși, cât și la ferestre și balcoane
discret din lemn. Pe străzile (astăzi) Dobrota și Urechescu și Bănciulescu („proiectată”),
Societatea a proiectat tipuri într-un stil românesc mult mai complex.
După finalizarea caselor și distribuirea acestora, în jurul anului 1927, proprietarii, în
marea lor majoritate ingineri, funcționari de stat și privați, au început să își adapteze locuințele
conform propriilor nevoi, prin construirea de bucătării și garaje.356 Locuințele erau unele dintre
cele mai scumpe pe care Societatea le proiectase, iar prețul lor era între 600.000 lei și 1 milion de
lei, sume prohibitive pentru clasele muncitoare. Mai mult, unele dintre locuințe aveau chiar șapte
camere principale, terase, camere, sală de servitori, în total 275 mp, altele cinci camere și camere
de servitoare, fapt care certifică faptul că acestea nu putea fi locuite de alte categorii sociale

353 La acea dată, la numerele 78-80 și 82-84
354 La acea dată, la numerele 86-88
355 La acea dată, la numerele 90-92
356 Conform datelor din Monitorul Comunal, dintre cele 36 de persoane care s-au căsătorit în intervalul 1924 – 1940,
14 erau funcționari publici și privați, cinci erau muncitori, iar restul casnice sau nu aveau vreo profesie. Astfel, V.
Chiper, proprietarul locuinței de pe str. E, (Donizetti Gaetano) nr. 11 și-a construit în 1931 un adaos la casa deja
existentă, la fel și Valeria Stamatin de pe strada str. C (Dobrota), nr. 1, care, tot în 1931, construia o anexă (baie,
bucătărie și spălătorie), după planurile arhitectului Societății, Fr. Reiss. Asemănător este cazul lui Alexandru
Niculescu de pe str. E (Donizetti Gaetano), nr. 15, al lui I. Stoicescu de pe str. C – (Dobrota), nr. 4, M. Popovici de
pe str. A – (Turbinei), nr. 10 sau I. Dimancea de pe str. D (Paul Urechescu), nr.14 care cer aproape simultan
construirea de garduri sau anexe.

122
decât cele ale funcționarilor publici sau privați. Printre aceștia, se numărau contabilul Moscu
Mizrahy și sculptorul Dimitrie Bârlad. Memoriile copiilor acestor doi, artiștii Dan Mizrahy și
Margareta Pâslaru completează imaginea vieții cotidiene din parcelarea Cornescu.
O casă cu ornamente reprezentând trei feminine sculptate pe fațada de pe strada
Urechescu și alte două reprezentând Raffaello și Michelangelo, pe fațada de pe strada Donizetti,
reprezintă unul dintre simbolurile arhitecturale ale acestei parcelări (fig. 54). Într-un contrast clar
în comparație cu locuințele neo-românești, această locuință prezintă asemenea ferestre de mari
dimensiuni pe fațade, iar unele detalii clasice în partea superioară indică o funcție diferită a
locuinței. Cele două efigii poartă numele Sanda și Magda, în timp ce cel din centru pare a fi
Regina Maria. Același tip de ornamente se găsesc și pe casa arhitectului Trajanescu de pe Strada
Clucerului, pe Ady Endre 3. Placa instalată la numerotarea acestei străzi păstrează amintirea
numelui parcelării Parcul Cornescu, numele inițial al străzii, D și numărul casei, 16. Aceasta era
casa sculptorului Ion Dimitrie Bârlad și a soției sa, Nona. Cele două figuri feminine le reprezintă
pe Magda (fiica sculptorului și mama artistei Margareta Pâslaru) și Sanda (cea de a doua fiică).
Ioan Dimitrie Bârlad era unul dintre cei mai importanți sculptori la acea dată din România, autor
a numeroase monumente ale victoriei din Primul Război Mondial, multe dintre ele dedicate în
special Reginei Maria.
Aceasta este casa în care a copilărit artista Margareta Pâslaru, singura nepoată a
sculptorului Dimitrie Bârlad. În cartea sa de memorii, artista își amintea copilăria petrecută în
această casă: „Decorul în care am zburdat în primii ani de viață a fost atelierul bunicului meu.
Sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, profesor la Liceul Lazăr, membru al Fondului Plastic.”357 Casa
reprezenta pentru artistă un loc al memoriei, o întoarcere la copilăria fericită împreună cu bunicii
ei: „casa uriașă în care am copilărit avea fiecare încăpere tapetată diferit, cu gust, în tonuri
închise, arabescuri patinate în aur vechi. Dormitoarele și baia cochetă erau la etaj, iar sufrageria,
salonul și restul gospodăriei, la parter. Clădirea era dominată de atelierul imens, cu geamuri
uriașe, formate din numeroase carouri, ca o tablă de șah, înalt cât două etaje; avea și o trapă spre
subsol, unde lutul prețios era păstrat la o temperatură constantă și la umezeală continuă.”358
Dormitorul elegant de la etaj era tapetat cu „frunze palmate în relief, închise la culoare și

357 Margareta Pâslaru, Eu și timpul , (București: Editura Curtea Veche, 2012), p.19
358 Margareta Pâslaru, Eu și timpul , p. 20

123
pastelate cu bronz, astfel încât lumina le făcea reale, îți venea să le desprinzi din perete.”359 Nu
doar interiorul casei reprezenta universul copilăriei, ci și întregul cartier Floreasca, aflat în
construcție la începutul anilor cincizeci. Nevoită să se mute din această casă, dar vizitând-o
săptămânal, artista subliniază atmosfera plăcută a cartierului care cuprindea și parcelarea: „tot ca
în filme era și blestemul săptămânal de a-mi lăsa în urmă paradisul artistic, mângâierile și duioșia
bunicii, sunetul pianului, strada Aviator Paul Urechescu, prietenii, nucul bătrân pe care mă
cățăram în chip de Făt-Frumos […], leagănul din vișin, ouăle de ciocolate ascunse printre
crengile înflorite de Paști, stânjeneii mov, parfumați…Toate. Ștrandul Floreasca – oaza
vacanțelor de vară -, aleile plimbărilor cu bicicleta, prietenii se pierdeau în zare.”360 Aceste
mărturii demonstrează, în primul rând, modul în care locuitorii își amenajau interiorul caselor, și,
în al doilea rând, aspecte ale vieții cotidiene din parcelare, mărturii care lipsesc din documentele
din arhive.
Născut în familia contabilului Moscu Mizrahy, într-o casă tip E de pe strada A, construită
de Societatea Comunală în 1923, compozitorul Dan Mizrahy oferă probabil cea mai
cuprinzătoare descriere a locuinței și a parcelării în anii treizeci (fig.55). Martor direct al
schimbării care a caracterizat această parcelare aproape un veac, Mizrahy aduce în prim plan o
narațiune bazată atât pe modalitățile prin care familia își apropia o casă a Societății,
transformând-o într-un cămin, cât și pe relațiile politice care au afectat parcelarea, de la
construirea sa. În cartea sa de memorii, Mizrahy amintea că tatăl să Moscu „s-a căsătorit cu
mama (Henrietta) în 1920 și, lucrând amândoi ca funcționari, după ce au locuit trei ani în camere
mobilate, și-au construit cu plata în rate, prin Societatea de locuințe ieftine, casa (de tip E) în care
trei ani mai târziu (1926) m-am născut eu.”361 Inițialele acestora sunt sculptate pe ușa de intrare.
Viitorul artist și-a petrecut copilăria printre vecinii funcționari și cu profesii liberale. Cutremurul
din 1940 a lăsat și el urme: „odată cu marele cutremur din noiembrie al acelui an de tristă
amintire, casa noastră a fost grav avariată. Așa cum am relatat, imobilul fusese construit de
Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, în 1923. Se compunea din parter și etaj. La etaj,
locuința cuprindea două dormitoare, un hol și o cămăruță de trecere care separa holul de baie.
Odată cu creșterea copiilor (sora mea avea 12 ani și eu 9), părinții au hotărât să mărească

359 Margareta Pâslaru, Eu și timpul , p. 20
360 Margareta Pâslaru, Eu și timpul, p. 41
361 Dan Mizrahy, Așa a fost…exerciții de memorie , (București, Editura Hasfer, 2005)

124
locuința, prin adăugarea unei camere la etaj și implicit mărirea holului de jos.”362 Această
extensie a fost realizată după planurile arhitectului Ștefan Ciocârlan, după 1934.363 Casa a fost
rechiziționară de către noile autorități din 1940, transformată în secție de poliție, iar artistul a fost
nevoit să plece din țară. Abia în 1948 a fost retrocedată familiei, însă artistul a trecut prin
numeroase dificultăți pentru a putea locui în continuare în ea.364
Una dintre cele mai constante probleme cu care s-au confruntat locuitorii, adusă în
discuție și de Dan Mizrahy, a fost schimbarea numelui străzilor. Inițial, ca toate celelalte străzi
din parcelările Societății, străzile din Cornescu purtau nume de litere de la A la F până în 1940.
Inițial parcelarea se numea Cornescu, iar parcelele aveau numere, nu erau numerotate în clasicul
străzilor. De exemplu, casa pe care o cumpărase Moscu Mizrahy era situată în parcelarea
Floreasca, prelungirea Polonă, nr. 42, dar numărul se referea la parcelă. Treptat, parcelarea a fost
redenumită Floreasca, iar străzile au fost redenumite astfel: Prelungirea Polonă a luat numele
Calea Floreasca, mai apoi Aviator Craiu, iar după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-
a întors la denumirea de Calea Floreasca. În decembrie 1940, Comisia de Nomenclatură au
schimbat denumirea străzilor astfel: strada A (actuala Turbinei) s-a numit Breslau, strada care
făcea legătura între strada A și Calea Floreasca (acum parte a străzii Turbinei) se numea Plut.
Pilot I. Muntenescu (mort în Primul Război Mondial), str. B a fost redenumită Locotenent
Comandor Aviator Bănciulescu (mort la datorie în anul 1935), strada D s-a numit căpitan aviator
Paul Urechescu (decedat în Primul Război Mondial).
Zonificarea propusă de Sfințescu pentru acest cartier, care urmărea cazarea funcționarilor,
a fost pusă în practică prin acest prim proiect, dar locuitorii parcelării nu erau funcționarii săraci
ai statului. Din contră, aceștia făceau parte dintr-o clasă de mijloc în plină ascensiune, iar stilul
neo-românesc era singura opțiune pentru această categorie socială, importantă pentru crearea
României Mari.

3.3.2. Parcelarea Drumul La Tei
Concomitent cu construcția parcelării Cornescu și în proximitatea acesteia, Societatea
Comunală a început construirea celei de a doua parcelări, Drumul la Tei, pentru Cooperativa

362 Mizrahy, Așa a fost …, p.
363 Vezi Arhiva P.M.B., Fond Primăria Sectorului Galben, dosarul 160 / 1934
364 Vezi, pe larg, ultimul capitol al acestui studiu, p. 200

125
„Munca”, formată din funcționarii Ministerului Muncii. Acest minister căpăta tot mai multă
importanță în rezolvarea problemei locuirii, ca urmare a acțiunilor ministrului Grigore Trancu-
Iași. De exemplu, legea din 1921, adoptată de inițiativa ministrului, permitea funcționarilor
publici să înființeze societăți și organizații pentru construirea de locuințe pentru proprii membri.
Ca urmare a acestei legi, funcționarii Ministerului Muncii au înființat cooperativa „Munca,” și au
angajat Societatea Comunală pentru a construi locuințe pe terenul din bulevardul Drumul la Tei.
Convenția dintre cele două instituții, din 12 octombrie 1923, a fost semnată de N. I. Georgescu și
I. C. Negrescu din partea Societății și Inspectorul General Mihail din partea Cooperativei.
Conform acestui contract, „Societatea Cooperativă „Munca” va face parcelarea terenului vândut.
Societatea Comunală face demersurile pentru obținerea autorizației de parcelare, care parcelare
va fi obligatorie pentru cumpărător.” Societatea „Munca” avea obligația să construiască
locuințele în maxim 10 ani, iar „cumpărătorii acelor parcele […] nu le vor putea vinde decât cu
autorizația Societății, orice înstrăinare făcută în timp de 10 ani, fără consimțământul va fi nulă de
drept.”365 Chiar dacă cele două instituții au semnat protocolul de colaborare în anul 1923, au
început construirea caselor abia în 1925, ca urmare a numeroaselor reproiectări ale planului de
parcelare. Terenul se găsea în sectorul doi și era separat de parcelarea Cornescu de groapa de
nisip, însă nu era proiectată vreo stradă care să le unească, de bulevardul Drumul la Tei, în partea
de vest. Întreaga suprafață avea, în total, 55.900 mp și a fost parcelat inițial, în nouăzeci și patru
de parcele, fiecare dintre ele cu o suprafață medie de 200 mp, ulterior în două sute de parcele,
dintre care s-au construit locuințe pe o sută cincizeci dintre acestea (fig. 56).
Cele două instituții au înaintat planul de parcelare Primăriei la sfârșitul anului 1923, însă
Comisia Tehnică a amânat aprobarea ei din mai multe motive. Aflându-se lângă o groapă de
nisip, într-o zonă considerată insalubră, Primăria ridica o serie de întrebări legate de justețea
construirii de case în această zonă, cerând aprobarea Consiliului de Igienă al Capitalei pentru „a
da avizul dacă se permit construcții pe acele parcele și în ce condiții de igienă și salubritate
publică.”366 O altă problemă era legată de cererea mare de case din partea membrilor
Cooperativei, fapt ce însemna micșorarea loturilor și a străzilor. Acest fapt contravenea
Regulamentului de Alinieri și Construcțiuni, iar negocierea dintre Comisia Tehnică și Societatea
Comunală împreună cu Cooperativa „Munca” a durat peste doi ani. În plus, conform legislației,

365 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosar
366Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosar

126
lucrările edilitare ale parcelărilor nou-deschise trebuiau realizate de către parcelator înainte de
construirea caselor. Abia după schimbarea planului de parcelare, Comisia Tehnică înainta
planurile Consiliul Tehnic Superior din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, aprobată de către
consilieri, iar la 23 Mai 1925, prin înalt decret regal, planul de parcelare era aprobat și
construirea caselor putea începe.
Planul de parcelare, semnat de arh. Fr. Reiss și modificat de Ioan D. Trajanescu,
cuprindea doar locuințe, nu și edificii pentru instituțiile publice sau spații verzi. Planul era
caracterizat prin proiectarea a patru străzi paralele cu Bulevardul Drumul la Tei, de la nord la sud
și a două străzi care închideau parcelarea, perpendiculare pe bulevard. Străzile au fost
redenumite de Comisia de Nomenclatură în ședința din 5 mai 1930. Prima dintre străzile
paralele, A (cu prelungirea F), a fost redenumită Doamna Oltea și era plasată între bulevard și
groapa de nisip. Străzile B și F au fost unite și redenumite Roibului, ocolind întreaga parcelare,
strada C a fost redenumită Pintenogului (astăzi Radu Mihăilă), strada D a fost numită Buestrului
(astăzi Beirut). Ulterior, strada Roibului a devenit Comandor Eugeniu Botez.367 Spre deosebire
de celelalte parcelări, societatea nu a executat școli sau parcuri, deoarece cererea de locuințe din
partea membrilor cooperativei nu permitea spații și pentru alte instituții publice. În 1924,
cooperativa a început și lucrările edilitare, împreună Uzinele Comunale București, iar parcelarea
avea de la inaugurare apă, canalizare, iluminat, dar și lucrări de pavaj executate la timp: bordurile
erau realizate din beton comprimat, trotuarele pavate cu asfalt, iar pavajul carosabil era realizat
din bolovani de râu.
Societatea a început construirea locuințelor, cel mai probabil, în 1926, iar primele planuri
ale locuințelor erau semnate de către Ioan D. Trajanescu, iar până în 1927 construise deja
douăzeci și una de locuințe cuplate. Aceste prime locuințe au fost construite cu fațada spre
bulevardul Drumul la Tei, până la intersecția cu calea Lacul Tei. Cel mai probabil, compania a
plantat și platanii în același timp, același tip de arbori precum cei de pe strada Lânăriei și din
parcelarea Fabrica de Chibrituri. Plantarea arborilor era importantă, având în vedere faptul că
parcelarea nu avea scuaruri, grădini publice și era aproape de groapa de nisip insalubră. Aceste
prime tipuri erau Bș și B² (ambele doar parter) se diferențiau între ele prin numărul de camere.
Tipul Bș era compus dintr-o cameră, un dormitor, bucătărie, debara și cameră de baie.368 Tipul

367 Eugeniu Botez era numele adevărat al scriitorului Jean Bart, autorul romanului Europolis.
368 (precum la casele de la numerele actuale 9, 21 și 25)

127
B² era compus din două camere cu fațada spre Bulevard, cu intrări pe fațadele laterale.369
Tipologii diferite au fost proiectate la intersecția dintre străzile Doamna Oltea și Roibului
(Eugeniu Botez). În afara acestor tipuri, Trajanescu a mai proiectat și tipuri cu etaj și foișor, tot
pe bulevardul Drumul la Tei, unele cu stâlpi de lemn, altele cu coloane din piatră și arcuri
trilobate, retrase de la fațadă. În majoritatea cazurilor, învelitorile erau din țiglă și aveau lucarne.
Locuințele au fost distribuite membrilor cooperativei „Munca,” majoritatea dintre aceștia
fiind funcționari înalți ai ministerului și instituțiilor subordonate. Printre ei se numărau ministrul
Grigore Trancu-Iași și Calin Adam Botez, ofițer de marină, fiul lui Eugeniu Botez, în onoarea
căruia a fost (re)denumită strada care înconjura parcelarea. Acesta locuia pe strada doamna Oltea
și se căsătorea, în martie 1935, cu Cecilia Storck, fiica artiștilor plastici Frederich Storck și
Cecilia Cuțescu Storck. Lucrările au continuat între 1928 și 1934, însă, însă pe baza altor planuri
de parcelare și de locuințe.

3.3.3. Parcelarea Verzișori – Tăbăcari, Cartierul Tăbăcarilor
În afară de cele două parcelări, Societatea Comunală a demarat construirea unei noi
parcelări, „Cartierului Tăbăcarilor,” finalizată între 1923 – 1927, pe străzile care astăzi se
numesc Aristizza Romanescu și Petre Liciu. În această parcelare, Societatea a proiectat și
executat douăzeci și cinci de locuințe cuplate. Numele cartierului și plasarea acesteia în
proximitatea fabricilor de tăbăcărie de pe Dâmbovița ar sugera că locuințe au fost construite
pentru muncitorii din fabricile de tăbăcărie. Cartierul de la sud de Piața Mare (astăzi, Unirii), pe
malurile Dâmboviței, a fost din secolul al XIX-lea locul în care tăbăcarii și-au înființat atelierele,
pentru a deversa deșeurile în Dâmbovița, fără a afecta centrul orașului. Străzile din acest cartier
încă mai poartă numele inițiale (Tăbăcarilor, Morilor, Lânăriei).370 Atelierele de tăbăcărie au fost
înlocuite la începutul secolului al XX-lea cu fabricile industriale precum Talpa, Grigore
Alexandrescu (Dâmbovița) și Sapatino (Bourul). România Muncitoare descria situația tăbăcarilor
din acest cartier în culori sumbre: „lucrătorul tăbăcar muncește 10 ore pe zi. E o muncă

369 Astfel, pe strada Doamna Oltea, la numerele 24 – 26 întâlnim case compuse doar din parter, iar la numărul 28,
tipul B², cu ancadrament semicircular la fereastră Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic, Dosar 386 / 1922
370 Liviu Chelcea, Bucureștiul postindustrial , Iași, Polirom, 2008 p.117, 220 În imediata vecinătate, se găsește
Fabrica Pionierul, care „a fost fondată în 1917 de către frații Prodanoff, sub denumirea de Talpa, prin comasarea mai
multor ateliere mici ce funcționau în zonă care produceau încălțăminte militară etc.”

128
istovitoare și murdară. El este exploatat de capital într-un mod neomenos și cu toate acestea stă
în nepăsare și suferă acest jeg rușinos al robiei […] E persecutat, înjurat și batjocorit, nesocotit ca
om, fiind chiar amenințat cu bătăi de șefii atelierelor de prin fabrici”.371 Însă parcelarea Verzișori
– Tăbăcari nu era construită pentru aceștia.
Terenul pe care Societatea a executat parcelarea făcea parte dintre cele pe care Consiliul
Comunal le-a vândut Societății în 1910 și era situat în sectorul al treilea, inelul al treilea.372
Terenul, cu o suprafață de 14.686 mp a fost la un pas de a fi ales în 1909 pentru construirea
primelor locuințe, dar, în cele din urmă, Consiliul Comunal a optat pentru strada Lânăriei. Drept
urmare, Primăria a închiriat acest teren, folosit pentru o grădină de zarzavaturi. În 1914,
Societatea decidea parcelarea terenului și construirea primelor locuințe: „dorind a începe
construcții de locuințe […], vă rugăm să binevoiți a dispune măsurarea, predarea și încheierea
actelor definitive de vânzare pentru acest teren. […] în ceea ce privește parcelarea terenului, ne
vom ține de aceea ce ne-a fost trimisă de Primărie […] din 20 octombrie 1914”.373 Dimitrie
Mohor a întocmit planul de parcelare și planurile de locuințe și construirea putea începe. Planul
de parcelarea prevedea deschiderea a două străzi, pe care Comisia de Nomenclatură le-a denumit
în memoria a doi actori celebri ai perioadei, Petre Liciu (1871 – 1912) și Aristizza Romanescu
(1854 – 1918). Construirea locuințelor a fost amânată de tergiversările legate de închirierea
terenului și de începerea războiului. După terminarea războiului, în iulie 1922, directorul
Societății, N. I. Georgescu, cerea autorizația de construire printr-o solicitare adresată Primăriei.
Planurile de parcelare au fost modificate, iar Comisia Tehnică, ulterior Consiliul Tehnic
Superior, au avizat favorabil parcelarea, pe 25 Iulie 1923.374 În cele din urmă, parcelarea a fost
aprobată la sfârșitul anului 1923, prin Decret Regal.
Construirea a început probabil în primăvara anului 1924 și consta în șase apartamente de
tip E (cu pivniță, parter și un singur etaj), opt apartamente B¹ și un sanatoriu pentru femeile
sărace și un dispensar.375 Planurile erau semnate de Dimitrie Mohor, iar planul de parcelare de

371 [?], „Din mizeriile tăbăcarilor”, în România Muncitoare , anul VL, seria II, no. 53, 9 Septembrie 1910, p. 3
372 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 73 / 1916
373 Andrei G. Ioachimescu, [„Adresă”], în Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosar 73 / 1916
374 „Se aprobă parcelarea terenului din str. Tăbăcari și Verzișori, proprietatea Soc. Com. pentru construcții de
locuințe eftine, cu obligațiunile impuse prin lege și statut”, în „Proces – Verbal al Ședinței extraordinare de la 22
[Iulie]…”, în Monitorul Comunal , anul XXIII, No. 58, 17 Septembrie 1922
375 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 331 / 1922

129
Fr. Reiss.376 Planurile nu au fost respectate întocmai, două locuințe cuplate tip E, fiind înlocuite
cu tipul B¹. Pe strada Verzișori, Societatea a proiectat tipuri mai complexe, derivări ale tipului E
(fig. 57 și 58). Fotografia aeriană din 1927 certifică finalizarea caselor, la fel cum o face și o
scrisoare semnată de inginerul Stoica, directorul Companiei, la 11 octombrie 1927 (fig. 59).
Stilul național caracterizează și aceste locuințe, prin proiectarea de foișoare susținute de stâlpi de
lemn cu motive florale și ancadramente bogate în jurul ferestrelor semicirculare. Gardurile care
delimitau proprietățile erau din lemn, iar toate casele sunt înconjurate de o grădiniță pentru flori
(fig. 60). Societatea folosea materiale de construcție asemănătoare celor din parcelările
precedente: beton, cărămidă, iar învelitoarea era din eternit. Cu toate acestea, din punct de vedere
tehnic, locuințele au avut o serie de probleme importante, semnalizate de către locuitorii caselor.
Societatea a comis o serie de greșeli tehnice la construirea fundațiilor, care au determinat
reacția locuitorilor, și, implicit, necesitatea renovării caselor, la scurt timp după inaugurarea lor.
Acest fapt reprezintă singurul caz documentat de sursele istorice în care sunt demonstrate
probleme la execuția caselor Societății Comunale. Aceleași surse scot la iveală și beneficiarii
locuințelor, confirmând faptul că aceste case nu fuseseră distribuite tăbăcarilor din acest cartier,
ci funcționarilor de stat.
Florian Vasilescu, inspector la Ministerul de Finanțe, cumpărase, în 1927, casa de pe
strada Petre Liciu, nr. 24, pe baza unui împrumut la Casa de Credit a Funcționarilor Ministerului
de Finanțe. Inspectorul lucra în cadrul ministerului din 1899 (așadar, de 29 de ani în 1927), era
căsătorit, nu avea copii și urma să se pensioneze în curând. Vasilescu împrumutase de la Casa de
Credit suma de 500.000377 și, împreună cu cei 220.000 pe care îi deținea, achitase Societății
prețul cerut pentru casă. Aceasta era o locuință tip B¹, formată din parter, trei camere, baie,
bucătărie, cameră de servitori, W.C. și cămară. Suprafața terenului este de cca 210 mp, iar
construcția avea 98 mp.
Într-o scrisoare trimisă Societății pe 23 septembrie 1932, Vasilescu invoca o serie de
probleme în executarea casei cu care se confrunta, cea mai importantă fiind legată de faptul că
fundațiile și pivnițele fuseseră afectate de către ciuperca Merulis Lacrimans . Funcționarul cerea

376 Planurile purtau data Mai 1922
377 Vasilescu a împrumutat de la casă pe o perioadă de 30 de ani, și plătea anual aprox. 20.000 lei pe an cu tot cu
dobânda de 1%, așadar aproximativ 1660 lei/lună. Mai multe detalii, în A.N.I.C., Fondul Ministerul de Finanțe –
Casa de Credit a Funcționarilor din M.F. , Dosarul 48 / 1927.

130
repararea casei sau o altă casă de la Societate în care să se mute. Vasilescu menționa că „v-am
adus la cunoștință că locuința mea din str. Petre Liciu, nr. 24 este infectată de spori de ciuperci,
care au putrezit dușumele de sub parchete. Deși până la această dată, auzisem de la domnii
Lupan, Rush, Bădescu etc., proprietarii de la numerele 17, 26, 19 au ieșit ciuperci prin parchet,
atât la mine cât și la vecinul de la numărul 22, Caracudovici, cu care am perete despărțitor.”378
Aparent, problema casei nu era singulară, ci afecta și pe ceilalți locuitori ai parcelării.
Pentru a identifica și remedia problema, Societatea și-a delegat arhitectul – șef, care a
constat existența putregaiului de sub parchet și nevoia de a renova casa. Pașii pentru refacerea
podelei erau costisitori și necesitau timp îndelungat: scoatere parchetului, a dușumelei, a ușilor și
a mobilierului de lemn, îndepărtarea pământului și înlocuirea întregului subsol cu alte materiale.
Funcționarul oferea și o posibilă explicație pentru această stare de fapt: „casele mele, ca și
celelalte case construite în 1927, pe strada Petre Liciu, sunt așezate pe un teren care mai demult
fusese albie a râului Dâmbovița, sau care era inundat prin revărsările acestui râu până la data
canalizării lui. În urmă a servit ca grădină de zarzavat, făcându-se umplerea lui cu băligar
[…].”379 Funcționarul considera că
„Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine a făcut, deci, o primă greșeală
fundamentală când a așezat casele pe asemenea teren…altă greșeală a fost că nu a
înlocuit pământul de băligar cu pământ galben uscat, peste care să se așterne zgură, nisip
sau praf de cărbune, deși cea mai bună procedare era așternerea de beton și asfalt. A treia
greșeală este că, deși s-au așezat dușumelele pe asemenea pământ, nu s-a avut nici măcar
prevederea de a se gudrona aceste dușumele când este știut că chiar micii constructori
țărani nu pun grinzi în imediata apropriere a pământului, decât după ce le-a(u) uns cu
păcură.”380
În concluzie, funcționarul considera că avea toate motivele pentru a se considera
nedreptățit de situația în care se afla și alegea să se mute, Societatea Comunală oferindu-i la
schimb altă locuință în Parcul Raion, pe strada Ismail, nr. 12. O plângere fusese făcută și în mai
1932 de către Vasile Marinescu care solicita intervenția Municipalității în vederea rezolvării
aceleași chestiuni, pentru imobilul său din strada Aristizza Romanescu.

378 A.N.I.C., Fondul Ministerul de Finanțe – Casa de Credit a Funcționarilor din M.F. , Dosarul 48 / 1927
379 A.N.I.C., Fondul Ministerul de Finanțe – Casa de Credit a Funcționarilor din M.F. , Dosarul 48 / 1927
380 A.N.I.C., Fondul Ministerul de Finanțe – Casa de Credit a Funcționarilor din M.F. , Dosarul 48 / 1927

131
Ceilalți beneficiari erau funcționari, medici, ingineri și profesori, printre puținii care își
puteau permite achiziționarea unei locuințe a Societății Comunale. Prețul ridicat al caselor era
cauzat și de metoda de scoatere la licitație a acestora, prețurile variind în acea perioadă între
425.000 și 700.000, în funcție de tipul lor. Anunțul de licitație menționa explicit că erau acceptați
doar cetățeni români care nu dețineau alte proprietăți și plăteau avansul de 10%. Conform
tabelului de numerotare a străzii Petre Liciu, din 1931, majoritatea locuitorilor din parcelare erau
de origine evreiască.381 Este posibil ca aceștia să fi fost evacuați din locuințe la sfârșitul anilor
treizeci și în anii patruzeci, pe baza legislației antisemite adoptată după 1938.

3.3.4. Parcelarea Boiangiu
Ultima dintre parcelările începute de Societatea Comunală în 1923 și finalizată până în
1927, era parcelarea Boiangiu, situată în primul sector, ocolul al patrulea, în vecinătatea
parcelării Zablovschi. Inițial, în anii douăzeci, strada se numea Ghiță Boiangiu, Comisia de
Nomenclatură a renumit-o în anii treizeci Generalul Magheru, după 1945, a purtat numele
România Muncitoare , iar după 1989, strada se numește Sfânta Maria. Planul de parcelare era
întocmit de către Fr. Reiss, în ianuarie 1922 și consta în treizeci și șase de parcele, construite pe
ambele laturi ale străzii Boiangiu. Societatea a primit autorizația pentru construirea primelor
locuințe în august 1923 (fig. 61).382 Acestea erau tipurile Bș și B¹, proiectate de către Ioan D.
Trajanescu, asemănătoare cu cele din parcelarea Drumul la Tei. Casele erau retrase de la
aliniament, erau doar parter și pivniță și acopereau o suprafață de 67 mp, respectiv 74 mp. În
septembrie 1925, Societatea primea autorizația Primăriei și pentru construirea ultimelor trei
locuințe din parcelare (pe parcelele 34, 35 și 36), tip Mș, semnate de același Trajanescu, constând
în parter și pivniță (fig. 62).383 Fotografia aeriană din 1927 dovedește că toate locuințele erau
construite până la acea dată, dar puține surse istorice indică și beneficiarii lor.

3.4. Schimbările din 1927 / 1928
Anul 1927 a reprezentat un moment de schimbare în istoria Societății Comunale pentru
Locuințe Ieftine, marcat de schimbarea directorului, a arhitectului, a legii de funcționare, precum

381 [Tabel pentru numerotarea străzilor], în Monitorul Comunal , anul XVI – Nr. 35, 30 August 1931, pp. 13 – 14.
382 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , dosarul 130 / 1923
383 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic, dosarul 152 / 1925

132
și a adoptării unui nou regulament urbanistic.384 Tot atunci începeau să fie avizate și următoarele
parcelări, care au fost construite în anii treizeci. În cele din urmă, Societatea se muta și într-un
nou sediu, în piața Rosetti, proiectat de către arhitecta Virginia Haret, împreună cu arhitectul
Jean Pompilian, finalizat în anii 1926 – 1927.
În primul rând, din motive care nu sunt sigure, inginerul Dumitru Stoica l-a înlocuit pe
inginerul N. I. Georgescu la conducerea Societății, la sfârșitul anului 1926, iar în anul 1928,
arhitectul Ioan Țărușeanu l-a înlocuit pe Ioan D. Trajanescu în funcția de arhitect – șef. Prima
mențiune a inginerului Stoica datează din decembrie 1926, când Societatea Comunală publica
bilanțului pe 1927 și își invita acționarii la adunarea generală a societății.385 Puține date s-au
publicat în literatura de specialitate despre inginerul Stoica.386 Similar, arhitectul Ioan Țărușeanu
care a îndeplinit funcția de arhitect – șef, era abia la începutul carierei. Țărușeanu era membru al
Societății Arhitecților Români, din 1925 și participase la concursul pentru Palatul Comunal din
1926. Pentru o scurtă perioadă, planurile de parcelări și de locuințe au fost semnate și de P.
Rossin, un alt arhitect puțin cunoscut. Prima semnătură a lui Țărușeanu pe un plan de parcelare
data din ianuarie 1929. Unele dintre planurile lui Trajanescu și ale lui Rossin erau contrasemnate
sau modificate de către Țărușeanu.387
În al doilea rând, noua lege pentru încurajarea construcțiilor, din 1927, prevedea
înființarea unei Case a Construcțiilor, aflată sub controlul Ministerului Muncii, confirmând
faptul că Societatea Comunală își pierduse importanța pe care o avea înainte de război.
Reformatorii au înțeles că Societatea nu putea face față cererii de locuințe din București, pe
măsură ce populația depășise 500.000 locuitori. Cele 600 de locuințe construite în acest interval
nu puteau rezolva criza locuințelor. În Monitorul Uniunii Orașelor , Sfințescu considera că
„locuințele executate de societate nu corespund posibilităților celor foarte săraci, căci cea mai

384 Nu am exclus din această limitare nici un motiv mai degrabă metodic, fotografiile aeriene din 1927
385 Societatea Comunală pentru Construirea de Locuințe Ieftine, „Convocare,” în Monitorul Comunal , anul XXVII,
Nr. 9, 26 Februarie 1928, p. 2 – 3.
386 Aparent, locuia pe strada Veronica Micle într-o vilă realizată de Virginia Haret, vezi Răzvan Lăcraru, Traseul
arhitectural Virginia Andreescu Haret , proiect online, http://virginiaharet.blogspot.com/ , accesat Iunie 2017
387 Momentul exact al venirii lui Țărușeanu este cu greu databil, doar pe baza planurilor de parcelare. De exemplu,
semnătura lui Trajanescu apare pe o autorizație din mai 1928. În iulie 1928, pe cererea de autorizare a unui alt
imobil, numele lui Trajanenescu era tăiat, în locul său apărea Țărușeanu. (vezi Arhiva P.M.B. Fond Primăria
Sectorului Albastru – dosarele 618 și 619 / 1928

133
redusă costă acum 400.000 cu teren cu tot, ceea ce face o anuitate și un amortisment de lei circa
4.000 lei lunar, ceea ce este exclus a putea fi plătit de cei foarte săraci, care la noi în țară nu ar
putea plăti mai mult de 400 lei lunar. În consecință nu se poate concepe ajutorarea locuinței celor
foarte săraci, fără ca statul și comuna să o asiste cu capital a fonds perdu și fără ca societatea să
studieze un tip de locuință de un preț mult mai redus.”388 Casa Construcțiilor a reprezentat o
instituție paralelă, care a activat până în 1949 și care a realizat două parcelări de locuințe în
București, Independenței (cu șaptezeci și patru de locuințe) și Vatra Luminoasă (cu peste șase
sute). Legea din 1927 relua o serie de avantaje pe care administrația centrală și locală urmau a le
oferi societăților de construcții (de orice fel), precum scutirea de taxe și reducerea tarifelor de
transport.389
În ultimul rând, noul Regulament de Alinieri și Construcții, adoptat în 1927, care intra în
vigoare începând cu 1928, urma să stabilească detaliile urbanistice ale parcelărilor.
Regulamentul a fost adoptat mai degrabă provizoriu, până la adoptarea unui plan de
sistematizare.390 Regulamentul introducea o serie de reglementări prin care cei care deschideau
parcelări trebuiau să proiecteze străzile cu o lățime mai mare de 12 m, cu excepția celor mai mici
de 100 m. Articolul 14 specifica explicit că locuințele ieftine puteau să ocupe o parcele între 100
și 150 mp,391 articolul 21 stipula că „în zonele de locuințe ieftine, regimul va fi pe aliniere închis,
grupat sau izolat, sau retras din aliniere, izolat sau grupat câte 2-4 sau 6, cu condiția de a nu avea
calcane vizibile și de a fi grupate armonios.”392 Articolul 45 reglementa faptul deja existent, și
anume că locuințele puteau fi doar parter, dar, în zonele de locuințe ieftine, industriale și
militare, se vor tolera și clădiri numai cu parter, cu condițiunea ca fundațiile și zidurile să poată
suporta parter și etaj,”393 iar înălțimea camerei era de 2.70 m.394 Un articol important prevedea că

388 Cincinat Sfințescu, „Problema locuințelor în România în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul
Internațional ținut la Paris în iulie 1928,” în Monitorul Uniunii Orașelor , nr. 7-8-9 / 1928, p. 17
389 Pe baza acestei legi, Societatea Comunală și-a schimbat și statutele, vezi Proces Verbal al Ședinței delegațiunii
permanente a consiliului Comunal General al Municipiului București de la 8 Aprilie a.c., continuată la 12, 15 și 19
Aprilie, în Monitorul Primăriei București , XXVI, No. 20 / 13 Mai 1927, p.5
390 Primăria Municipiului București, Regulamentul de Construcții și Alinieri al Municipiului București , publicat în
Monitorul Comunal, nr. 4, din 22 Ianuarie 1928. Consiliul Comunal l-a adoptat în ședința din 30 Noiembrie 1927
391 Regulament , art. 14
392 Regulament , art. 21
393 Regulament , art. 45

134
locuințele proiectate la intersecții urmau să aibă colțurile teșite, retrase obligatoriu de la
aliniament. Chiar dacă această practica era întrebuințată de către Societatea Comunală, de
exemplu, în parcelările Ana Davila și Dorobanți, din 1927, toate parcelările Societății au fost
proiectate cu aceste colțuri teșite. Astfel, acest regulament a confirmat tipologia de colț, puțin
folosită de către arhitecții Societății până în 1927. În continuarea aceste prevederi, articolul 64
stabilea că imobilele „situate la unghiuri, a căror deschidere este până la 100 grade, vor fi
prevăzute cu o teșitură de 5 m lungime sau cu o curbă înscrisă în ea. Cele situate la unghiuri mai
mari de 100 grade vor fi prevăzute numai cu o racordare curbă, afară de cazurile prevăzute în
planul de sistematizare.”395 Desigur, aceste reguli erau valabile pentru toți constructorii de
locuințe, dar confirmă, influența pe care a au avut-o asupra desfășurării activității ulterioare a
Societății. Administrația municipală urmărea prin acest regulament întărirea autorității și
creșterea calității clădirilor. Pentru orice modificare, constructorul avea nevoie de avizul
primăriei de sector, chiar și pentru reparații, extinderi și construirea gardurilor.396 Regulamentul
de construcții și alinieri acorda autoritate primarului pentru impunerea măsurilor drastice în
vederea demolării locuințelor insalubre. Astfel, regulamentul continua o serie dintre măsurile pe
care municipalitatea le-a urmărit în precedentele două decenii, cel puțin de la începerea
discuțiilor despre construirea de locuințe noi și demolarea celor insalubre. Regulamentul
permitea primarului să înființeze comisii, care împreună cu poliția să viziteze casele insalubre, și,
eventual, să le dărâme.397 În ciuda numeroaselor prevederi, Regulamentul nu detalia regimul
parcelărilor, fapt care atrăgea critica lui Sfințescu, acest considerând că „avem un regulament
pentru parcelări aplicabil în exteriorul Capitalei, dar nu avem încă unul pentru interiorul ei. Iată
încă un motiv pentru care periferia orașului se dezvoltă dezordonat.”398

3.5. Concluzii

394 Articolul54c: „în zonele III, IV și V (asta de unde a apărut) se va lăsa liberă cel puțin 1/3 din suprafața terenului,
pentru înălțimile minime fixate pentru fiecare grup. Dacă înălțimea e aceleași ca la zona I, se va aplica regulamentul
acestui zone,” iar articolul 58 explica „în afară de suprafețele libere arătate mai sus se permit curți mici de lumină și
de ventilație de cel puțin 4 m.p.”
395 Regulament , Capitolul VIII
396 Regulament , capitolul XI și XIII
397 Regulament , art. 217, capitolul XVIII („Măsuri de luat contra caselor insalubre existente”)
398 Sfințescu, Cum să sistematizăm orașul , p. 10.

135
Până la sfârșitul anului 1927, Societatea Comunală construise aproximativ 1.650 locuințe
individuale în cele cincisprezece parcelări finalizate (incluzând și strada Lânăriei) și în
parcelările Raion și Drumul Sării.399 Dintre acestea, doar 600 fuseseră construite între 1919 și
1927, pe fondul dublării populației orașului. Depărtându-se de idealurile reformatoare din 1908 –
1910, Societatea își construise imaginea unei instituții dedicate funcționarilor publici din clasa
mijlocie, fapt care i-a atras numeroase critici. În perioada imediat următoare, consilierii comunali
au încercat să reducă sprijinul pe care îl acordau acestei instituții.
În trei dintre zonele în care Societatea Comunală a construit locuințe, Drumul La Tei,
Dudești (zona Raion) și Rahova – Sebastian, rata mortalității cauzată de tuberculoză era cea mai
ridicată din tot orașul, fapt care confirma lipsa de eficacitate a Societății în rezolvarea acestei
probleme. Deși, în ansamblu, Sfințescu sublinia că, între 1922 și 1929, mortalitatea de
tuberculoză scăzuse și că locuințele și starea generală s-a îmbunătățit, urbanistul considera că
aceste considerente se bazau pe retragerea populației sărace în suburbane.400
Inginerul T. A. Rădulescu, unul dintre autorii planului de sistematizare din 1935,
confirma că realizările în domeniul locuințelor ieftine au fost limitate și totodată, sublinia nevoia
prezenței claselor muncitoare în București, ca bază pentru dezvoltarea statului: „față de starea
culturală și economică a populației noastre, nu putem împiedica construcția acestor case pe care
și le fac cei săraci; nu-i putem expulza din București, căci avem nevoie de ei, ei sunt brațele de
muncă.”401 În plus, inginerul considera urbanismul drept soluția provizorie pentru rezolvarea
unor dintre problemele locuirii, până la dobândirea fondurilor necesare construirii de locuințe:

399 Este greu de estimat câte case au fost finalizate de Societate în parcelarea Steaua și câte au fost continuate de
Casa Muncii C.F.R. În rest, până atunci parcelările aveau următorul număr de case: Lânăriei – 28, Clucerului – 61,
Lupească – 40, Candiano Popescu – 10, Zablovschi – 132, Rahova – 26, Verzișori – 50, Boiangiu – 36, Ana Davila –
16, Floreasca – 57, Fabrica de Chibrituri – 66, Lăzureanu – 26, Drumul Sării – 86, Dorobanți – 40, Raion – 38, Grant
– 400, Șerban Vodă – 115. În total, 1227, cărora li se adaugă cele din parcelarea Steaua.
400 „Este probabil, însă, că această scădere să fie provenită și prin retragerea populației sărace în cartiere […] care au
apărut în suburbanele imediat limitrofe cu orașul”, în Cincinat Sfințescu, Zonificarea urbanistică a Municipiului
București , (București: Tipografia Curții Regale, 1931), publicat și în Buletinul Societății Politehnice , anul XLV,
martie 1931, p.35.
401 Inginer T.A. Rădulescu, „Adunarea documentelor pentru întocmirea planurilor de sistematizare. Ridicări de
planuri prin fotografierea din avion”, în Monitorul Uniunii Orașelor , anul IV, Nov – Dec 1927, no 11 / 12, p. 50

136
„Nu avem capitalurile mari și ieftine pentru a construi în masă locuințe sănătoase pentru
această populație, însă până atunci, prin planul de sistematizare se prevedea anumite
regiuni, unde să se colonizeze lucrătorii, acelea pe care le vrem noi și le socotim mai apte
pentru astfel de cartiere în apropierea fabricilor, unde să li se facă și anumite ușurări, ca
să fie atrași să construiască acolo și nu în altă parte. Și atunci și măsurile restrictive pot fi
aplicate, chiar cu organizarea polițienească insuficientă de acum.”402
Astfel, Rădulescu miza, fără îndoială, pe construirea de locuințe individuale la periferie,
în apropierea fabricilor, pentru o mai bună supraveghere atât a muncitorilor, cât și a calității
construirii. Sfințescu menționa, la rândul său, lipsa reformelor care a avut ca scop întârzierea
construirii de locuințe pe scară largă și sublinia importanța măsurilor coercitive pentru stoparea
dezvoltării iraționale a orașului: „nu s-a ajutat realmente construcția ieftină; nici cel puțin
amenajarea rațională a terenurilor periferice pentru a se dezvolta pe ele locuința muncitorului nu
s-a încercat. S-ar fi putut organiza măcar poliția și administrația periferică spre a înfrâna
specularea sălbatică a nevoii de locuință a muncitorului și apoi întinderea hidoasă a mizeriei
periferice.”403 Nici chiar cu alegerea medicului Costinescu în funcția de primar al orașului
problema îmbunătățirii locuirii nu părea a-și găsi leacul.
Modelul de construire a locuințelor în parcelări situate cartierele mărginașe, de care era
responsabilă, în special, Societatea, până la 1927, era dominat de idealul locuinței individuale și
orașului-grădină, în ciuda exemplelor din Viena, prezentate chiar de către Cincinat Sfințescu. În
1929, acesta insista pe importanța orașului-grădină în dezvoltarea Bucureștiului, subliniind cum
„construirea și extinderea periferiei orașului s-a făcut după obiceiului pământului. Nicio măsură
eficace de producțiune a locuinței muncitorești, adică dezvoltată prin adevărate „cites – jardins,”
cum, în această epocă, s-au realizat în toate țările occidentale.”404
Stilul neo-românesc garanta noilor beneficiari ai locuințelor un statut superior, conform
aportului pe care îl aduseseră în crearea României Mari. Arhitecții Mohor și Trajanescu au
proiectat locuințe cu un limbaj arhitectural tot mai complex, însă acest fapt a determinat și
creșterea prețului acestora. Încercarea de a găsi forma arhitecturală a sufletului românesc nu

402 Inginer T.A. Rădulescu, „Adunarea…”, p. 50
403 Cincinat Sfințescu, Cum să sistematizăm orașul , (București: Cultura Națională,1929), p. 5, publicat inițial în
Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, anul VIII, No. 1-3 / 1929.
404 Cincinat Sfințescu, Cum să sistematizăm orașul , (București: Cultura Națională,1929), p. 5, publicat inițial în
Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, anul VIII, No. 1-3 / 1929.

137
putea începe decât prin recursul la idealul impus de reformatori, casa înconjurată de grădină și a
fost impusă de către factorul politic drept stil oficial și prin intermediul parcelărilor Societății
Comunale. Locuințele Societății au fost distribuite cu precădere funcționarilor de stat și privați.
Costul ridicat al caselor îi oprea pe muncitorii de la periferie să își achiziționeze de la Societate.
În 1909, cu o rată lunară care echivala cu o treime din salariu, unui muncitor de pe strada
Lânăriei, îi trebuiau zece ani să plătească casa. Cu o treime din salariu, patru sute de lei pe lună,
în 1927, unui muncitor îi trebuiau optzeci de ani. În plus față de aceste locuințe din parcelări
Societatea Comunală a mai realizat o serie de edificii pentru instituții publice sau private, precum
un azil pentru lehuze sărace pe Calea Griviței, nr. 288, în anul 1923405 sau locuința preotului din
curtea bisericii Manea Brutaru,406 în 1925, pe baza planurilor lui Trajanescu.
Cea de a doua etapă a activității Societății lua sfârșit în jurul anului 1927, însă acel an
marca și un fapt inedit pentru Societate, construirea primei clădiri de apartamente. Clădirea,
situată în Piața Lahovary era realizată pentru Regia Monopolurilor Statului, iar planurile erau
semnate de arhitectul Lucian Teodosiu. Societatea era angajată doar să executate lucrările.
Clădirea era compusă din parter, patru etaje și mansardă și adăpostea 70 de familii și 15
funcționari nefamiliști.407 Acesta a reprezentat primul proiect al Societății diferit față de
locuințele tip grupate în parcelări. Urma Societatea să continue acest model după 1927 sau avea
să rămână fidelă principiilor sale?

Capitolul patru. Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine între 1928 și 1945

4.1 Contextul social la începutul anilor treizeci
Două decenii trecuseră de când consilierii comunali hotărau construirea primelor locuințe
în parcelări, iar îmbunătățirile pe care acestea le aduseseră proprietarilor lor deveneau din ce în
ce mai vizibile. Îmbunătățirile se refereau atât la calitatea locuințelor din punct de vedere al
materialelor de construcție, cât și din punct de vedere al dotărilor parcelărilor cu instituții publice
și lucrările edilitare. Fabricile de tâmplărie și cărămidă aprovizionau Societatea Comunală cu

405 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 136 / 1923.
406 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 147 / 1925.
407 Statie Ciortan, „Locuințe pentru funcționarii Ministerului de Finanțe, în Institutul Urbanistic, Locuința în
România (București: Institutul Urbanistic al României, [1933], p.113.

138
materiale de calitate, iar primăria și, ulterior, Uzinele Comunale București introduceau sistemul
de apă și canal, dar și, treptat, sistemul de iluminat public. În plus, trotuarele și străzile erau
pavate cu bolovani, piatră sau asfalt. În aceste parcelări, Societatea a deschis grădinițe
(Zablovschi, Raion), școli (Floreasca), azil pentru femei sărace (Verzișori – Tăbăcari), parcuri
(Grant – Belvedere) sau scuaruri (Șerban – Vodă, Rahova, Dorobanți), iar completarea parcelării
Steaua de către Casa Muncii CFR transforma această parcelare în cel mai complex proiect
urbanistic al Societății, cu biserică, maternitate, școli și atelier de tâmplărie.
Aspecte vieții cotidiene din parcelările Societății precum repararea caselor, schimbările
generaționale, căsătoriile și decesele, denotă caracteristici ale locuirii dincolo de perspectivele
arhitectural – urbanistice ale acestora și confirmă succesul Societății în creșterea calității locuirii.
De exemplu, strada Lânăriei a fost pavată în 1922 și electrificată în 1929, însă autoritățile
deschideau și o linie de cale ferată care unea Gara Filaret și Splaiul Dâmboviței, care trecea pe
această stradă, înlocuind vechea linie de tramvai tras de cai.408 Linia deservea atât Abatorul
Comunal, situat pe Calea Văcărești, prin transportul de animale care urmau a fi sacrificate, cât și
Uzinele Lemaitre. În 1931, locuitorii străzii, nemulțumiți de prezența liniei de cale ferată,
înaintau o petiție autorităților, prin care cereau desființarea liniei. Motivele petiției țineau de
faptul că „aproape toate casele au fost zdruncinate din temelii, la unele dintre ele crăpând și
pereții.” În plus, „prin zgomotul care-l face șuieratul mașinilor, locuitorii nu pot avea odihnă în
timpul nopții, din cauza fumului ce se produce, nu pot ține ferestrele deschise,” iar această linie
trece prin fața a două școli și, deci, viața copiilor este în primejdie, iar prin faptul trecerii ei pe la
intersecția străzii Lânăriei și ale străzi se produc numeroase accidente de vehicule și de tramvai.”
Consiliul Comunal a votat în „contra prelungirii concesiunii acestei linii de garaj” și decidea „ca
la expirarea concesiunii, să se ia măsuri urgente pentru desființarea ei.”409 Unul dintre accidente

408 Primăria Orașului București – Direcția Administrativă – Serviciul Licitațiilor Publicațiuni : „pavarea cu piatră
alenormă a străzii Lânăriei, partea dintre Calea Șerban – Vodă și Parcul Regele Carol I, în Monitorul Comunal, anul
XXIII, No. 59, 28 Octombrie 1922, p. 6. În 1929, în București circula ultimul tramvai tras de cai.
409 Toate citatele sunt extrase din Sectorul III Albastru, „Proces verbal al Ședinței Consiliului Comunal de la 25
Septembrie 1931”, din Monitorul Comunal , anul LVI, Nr. 51, 20 Decembrie 1931 p.16. Linia a fost demontată după
cel de-al doilea Război Mondial. Istoricul Gh. Parussi confirma această petiție, dar o data în 1932: Locuitorii
străzilor Lânăriei și C. Istrati protestează împotriva intenției municipalității de a prelungi cu încă 20 de ani
funcționarea liniei ferate care trece pe aceste străzi, spre Abator. (Magazin Istoric, 8/1982, p.60).

139
a cauzat și moartea unuia dintre cei mai faimoși locuitori ai străzii, cofetarul Niță Ionescu, în
1942. Gazeta Municipală menționa despre moartea acestuia:
„Copil sărac din Fințești – Buzău, venit în metropola țării, învățând meșteșugul cofetăriei,
o ridică la rangul de artă, atât pe temelia progresului din țările străine pe care le vizita
anual în acest scop, cât și a spirtului întreprinzător și inventiv cu care era dotat. […]
Ultimul lui gând, pe care mi-l arăta întotdeauna, era să facă, undeva, departe de Capitala
tuturor slăbiciunilor, un așezământ de meserii pentru orfanii războiului. Moartea i-a
curmat viața la 82 de ani, pe neașteptate.”410
Ceea ce nu menționează articolul este că Ionescu a murit lovit de tramvai, în timpul unei
alarme aeriene, chiar pe strada Lânăriei (probabil la intersecția cu Calea Șerban – Vodă pe unde
circula tramvaiul). De altfel, problema trenului pe această stradă a fost prezentată și de presa
vremii. Realitatea Ilustrată , sub semnătura lui Alex F. Mihail,411 prezenta drumul parcurs de tren
„locomotiva septuagenară plină de funingine și fum, șerpuiește pe lângă casele noi, zidite pe
acolo, trăgând după dânsa convoiul tristelor vagoane cu gratii, de unde se aud răgetele jalnice ale
boilor însetați, zbieretele disperate al vițeilor și clamoarea plângătoare a mieilor.”412 Autorul reda
și reacțiile locuitorilor la trecerea trenului „închideți ferestrele, închideți ferestrele – se aude
strigând din toate părțile – Vine trenul! Multe case din strada Lânăriei sunt crăpate, altele au
pereții afumați pe din afară, și pe dinăuntru. Cu toată graba locuitorilor de a închide ferestrele
totuși perdelele la ferestre sunt negre, iar mobila din apartamente e unsuroasă și de culoare
măslinie. De altfel, prin unele străzi, cum e, de pildă, strada Lânăriei, scena se repetă, în special
duminica, de patru, cinci ori.”413 Între timp, strada fusese renumerotată, în 1915.
Schimbarea generațională din parcelări își făcea simțită prezența, iar locuitorii de pe
strada Lânăriei se bucurau de căsătoriile copiilor lor sau își renovau casele afectate de linia de
cale ferată. Astfel, Natalia, fiica lui Leondia Mănișor, negustorul de pe Lânăriei, numărul 137, se
căsătorea, în 1924, cu funcționarul Ioan Ionescu, cu care locuia în casa părinților, însă, la mai
puțin de doi ani, divorța și se căsătorea cu un avocat. Leonida Mănișor depunea o cerere de
reparații simple la imobilul său, mai întâi în martie 1930, apoi în septembrie 1933, ca urmare a

410 [?], „La moartea lui Niță Ionescu Cofetaru”, în Gazeta Municipală, anul XI, Nr. 549, 29 Noiembrie 1942. Textul
era preluat din Universul , așa cum menționează autorul.
411 Alex F. Mihail, „Trenul pe străzile capitalei”, în Realitatea Ilustrată , Nr. 505, 23 Septembrie 1936, pp 8 – 9.
412 Alex F. Mihail, „Trenul pe străzile capitalei”, în Realitatea Ilustrată , Nr. 505, 23 Septembrie 1936, pp 8 – 9.
413 Alex F. Mihail, „Trenul pe străzile capitalei”, în Realitatea Ilustrată , Nr. 505, 23 Septembrie 1936, pp 8 – 9.

140
problemelor aduse de linia de cale ferată. Romulus Georgescu, probabil fiul lui Ștefan
Georgescu, de la numărul 129, funcționarul de la Serviciul Apelor care primise casa în 1909, la
rândul său funcționar public, se căsătorea cu Maria Ioanițescu, funcționară P.T.T., în 1924.
Ștefan Georgescu își repara casa, în martie 1935, iar profesorul Ioan P. Constantinescu, de la nr.
123, divorțase și se căsătorea cu profesoara Maria Ionescu, cu care locuia împreună. La numărul
107, cei doi funcționari, Ion Mihăilescu și Maria Constantinescu se căsătoreau, la rândul lor în
iunie 1934. Funcționara Emilia Potop, în vârstă de 25 de ani, fiica lui Tănase Potop de la
numărul 115, se căsătorea cu Mihail Montan, funcționar din parcelarea Clucerului, în ianuarie
1939.
Viața cotidiană din parcelările Clucerului, Zablovschi, Șerban – Vodă și Grant era
caracterizată de fenomene asemănătoare celor din Lânăriei, semn al stabilității aduse de către
mutarea în locuințele Societății. În parcelarea Grant, numărul căsătoriilor între 1927 și 1939 a
crescut la peste o sută treizeci, iar în parcelarea Steaua, la peste o sută șaizeci. După 1930, aceste
căsătorii erau ale copiilor primilor proprietari ai caselor, mulți dintre aceștia având profesii
diferite față de cele ale părinților lor ceferiști sau lucrători la Regie (studenți, militari, profesori).
În 1927, fiica lui Gala Galaction se căsătorea în parcelarea Zablovschi, iar în parcelarea Șerban –
Vodă, Așezămintele Brâncovenești vindeau casele funcționarilor deja mutați acolo și se judeca
cu unul dintre aceștia care refuza să fie evacuat.414 În parcelarea Cornescu, funcționarii începeau
deja să își modifice locuințele – tip sau să ceară autorizații primăriei pentru construirea de
garduri, garaje și anexe. Inginerul Stoica era ajutat, în continuare de Costinescu, în calitate de
administrator delegat, Ermil Pangratti era menționat drept președinte al Consiliului de
Administrație, în 1930, iar N. Georgescu, dreptul unul dintre cenzori.415 În 1933, Societatea
Comunală înființase chiar și o casă de pensie și ajutor a funcționarilor.416
În contrast cu locuitorii din parcelările Societății, în cartierele sărace ale Bucureștiului,
problema calității modeste a locuirii persista, iar sociologii, precum Veturia Manuilă, directoarea

414 Vezi A.N.I.C, Fondul Epitropia Așezămintelor Brâncovenești , Dosarul 117 / 1924 („Procesul cu căpitanul
Popescu pentru evacuarea imobilului din str. Nicopole, nr. 13)
415 Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, „Extras din procesul verbal al adunării generale ordinare din 3
Aprilie 1930”, în Monitorul Comunal , Nr. 17, 20 aprilie 1930, p. 12
416 Societatea Comunală – București pentru Construirea de Locuințe Ieftine, „Convocare,” în Monitorul Comunal,
Nr. 8 / 25 Februarie 1934, p. 43

141
Școlii Superioare de Asistență Socială, prezentau o serie de exemple ale locuirii la periferie, unde
insalubritatea era probabil cea mai comună caracteristică a locuințelor. În 1939, autoarea publica
un articol în revista Sociologie românească , editată de către Institutul Social Român , începând cu
1936, sub conducerea lui academicianului Dimitrie Gusti. Articolul său prezenta situația a 765 de
familii, „familii care s-au declarat incapabile să lupte mai departe singure pentru existența lor,
fiind nevoie să apeleze la ajutorul asistenței sociale.”417 În ceea ce privește salubritatea
locuințelor, autoarea menționa că,
„întreaga populație cercetată, în număr de 2,782 persoane, locuiește în 805 camere, dintre
care 436 au fost găsite insalubre. Am considerat ca insalubre camerele de un cubaj mic,
mai mic decât 2X3, camerele igrasioase, fără ventilație suficientă, fără soare sau fără
lumină. […] În cele 722 de locuințe cercetare, s-au găsit 478 bolnavi adulți, 502 copii
anemici și 210 copii bolnavi. Deci 43% din populația care locuiește în aceste încăperi
prezintă o gravă problemă sanitară.”418
Referindu-se la capacitatea de plată a acestora, autoarea concluziona că locuitorii nu își
puteau permite chirii mai mare de patru sute de lei pe lună. În comparație, rata lunară pentru o
casă de la Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine era de câteva mii de lei. Condițiile de
locuire în aceste case din Tei erau deplorabile: „adesea plouă înăuntru, viscolul aduse zăpadă în
casă, iar vântul șuieră în voie. […] Din cauza crizei, însă, muncitorul sărac cu mulți copii se vede
silit să le accepte așa cum sunt.”419 În concluzie, „nu încape îndoială că insuficiența câștigului
influențează, în primul rând, felul locuinței unei familii. Prima restrângere a unei familii lovite de
șomaj sau de venituri insuficiente se face asupra locuinței. […] Avem familii care în doi ani și
jumătate și-au schimbat de trei – patru ori locuința, de fiecare dată găsind că chiria este încă tot
prea mare pentru capacitatea lor de plată.”420 Cât despre interiorul caselor, autoarea menționează

417 Aut. Veturia Manuilă, „Pauperismul și criza familială într-un cartier mărginaș al Bucureștilor (Tei),” în
Sociologie Românească , anul IV, nr. 4 – 6 / aprilie-iunie 1939, pp. 170 – 178. Articolul a fost republicat în Zoltan
Rostas, Între proiecții urbanistice și sărăcie letargică. Bucureștiul arhitecților, sociologilor și al medicilor
(București: Vremea, 2015). Veturia Manuilă era directoarea Școlii Superioare de Asistență Socială.
http://www.edituravremea.ro/intre-proiectii-urbanistice-si-saracie-letargica.-bucurestiul-arhitectilor–sociologilor-si-
al-medicilor
418 Veturia Manuilă, „Între pauperism…,”
419 Veturia Manuilă, „Între pauperism…,”
420 Veturia Manuilă, „Între pauperism…,”

142
că „433 de familii nu au decât un singur pat în cameră, 286 de familii au două paturi, patruzeci și
cinci de familii au trei paturi și numai o singură familie are patru paturi. […] În acest singur pat
dorm toți membrii familiei, indiferent de vârstă, sex sau relații familiale.” Unul dintre cele mai
sumbre cazuri prezentate în articol era cel al unui funcționar, care locuia într-una dintre aceste
locuințe din Tei.
Un funcționar particular cu 6 copii avea o leafă de 4,000 lei pe lună. 3 dintre copii se
îmbolnăvesc de pojar în toiul iernii, unul după altul. Medicul, doctoriile, regimul lactat l-
au pus în situația de a nu-și putea plăti chiria lunară de 1.500 lei, timp de două luni. De la
patron n-a mai îndrăznit să ceară avans, fiindcă luase anterior pentru palton. Prietenii și
cunoștințele se găseau și ei în situații similare, astfel că nimeni nu-i putea da nimic. Pus
în fața situației de a fi evacuat, cu lucrurile reținute, cu copiii convalescenți în stradă, pe
un astfel de frig, funcționarul, care era casier, a sustras suma de 3,000 lei din casa
patronului și și-a plătit chiria, cu gândul că va lua de undeva un împrumut și va pune
banii la loc. Odată începutul făcut, de câte ori era la strâmtoare, lua cât îi trebuia din casă.
Bineînțeles, sumele erau mici, câteva sute de lei, ca să-și plătească datoria la lapte, câteva
sute la băcan, la brutar, ghetele copilului mai mare și impozitul care trebuia plătit. Pe
urmă s-a întâmplat ceea ce era fatal să se întâmple. Controlul casei și stabilirea lipsei de
5,800 lei. Patronul nu s-a adresat parchetului, dar l-a concediat, lăsându-l fără slujbă în
miez de iarnă, cu nevastă și 6 copii. Rezultatul a fost dezastruos. Fiind fără lemne, 3
dintre copii au contractat pneumonie, 2 au murit, al treilea a fost salvat la spitalul de
copii. Tatăl lor a umblat după ajutoare prin toate părțile, dar fără prea mult rezultat. Este
criză, nu sunt bani. De la primărie a luat, ca șomer, câteva sute de lei și alimente: fasole,
linte, cartofi și pâine. Lua ce putea și de la Palat, de la ziare și diferite societăți de
binefacere. Suferința l-a învățat să mintă ca să poată obține mai mult. Omul acesta nu mai
are demnitate, nu mai este omul de odinioară, funcționarul cinstit timp de 16 ani. Când nu
avea lemne, fura de unde putea, câte o bucată, două de la depozite, de la particulari, în
stradă de la căruțele de lemne, cerea de la servitoare, impresionându-le cu trista lui
situație. Și când nu mai avea altă soluție, fura din garduri ca să-și încălzească copiii.
Omul acesta nu are nici un viciu, este cel mai devotat soț și tată. Când găsește, lucrează
orice, cară pietre, lucrează la pavaj. Acum o săptămână a intrat curier cu leafă de 1.800

143
lei lunar. Familia lui nu a știut de unde aduce el toate lucrurile, nu a știut că el fură și
minte ca să-i poată salva.421
Reformatorii locuirii erau conștienți de aceste realități de la periferia Bucureștiului și
considerau că această stare se putea îmbunătăți prin introducerea conceptelor urbanistice
moderne. De exemplu, Sfințescu considera că specializarea cartierelor și separarea „bogaților” de
„săraci” era benefică pentru viitorul orașului și argumenta împotriva celor care susțineau
contrariul:
„au fost și susținători ai ideii că nu trebuie să se facă o separație pe cartiere a zonelor de
locuit, adică să se păstreze mai mult amestecul în același cartier al locuinței săracului cu
aceea a bogatului. Din punct de vedere economic acest deziderat nu este posibil, căci
dacă un cartier progresează terenul se scumpește, iar locuința săracului dispare de acolo,
și din contră, în cartierele sărăcăcioase nu se dezvoltă de obicei locuințele bogaților.
Selecțiunea se face dar natural.”422
Aceste rațiuni economice se împleteau cu cele ideologice: „Nici din punct de vedere
social acest amestec nu prezintă avantaj. Motivele pro sunt mai mult de ordin sentimental.
Realitatea pledează mai curând în sens contrar, căci clasa săracă nu ia ușor de la bogat exemplul
cel bun, ci mai curând pe cel rău; iar ura de clasă apare tocmai din cunoașterea mai de aproape a
felului de viață a claselor bogate, și dacă există, ura se adâncește și mai mult.”423 Soluția se găsea
și în mâinile arhitecților și urbaniștilor:
„de aceea, e recomandabil a indica în planul de sistematizare și încuraja prin mijloace
bine chibzuite cartierele populare, căci astfel se poate obține o soluție și mai ieftină, iar
rezultatele bune sociale vor fi mai sensibile. Cartierele de vile se ridică ele însele, dar
trebuie a fi pregătite. Urbanismul modern caută metodele cele mai economice pentru
cartierele de locuințe ale diferitelor clase sociale, și desigur metoda cea mai economică
este specializare acestor cartiere de locuințe.”424
Sfințescu era doar unul dintre reformatorii urbani care descria clasele muncitoare de la
periferie drept primejdioase pentru sănătatea centrului, viziunea sa urbanistică, era tributară
acestei concepții paternaliste despre locuire. Zonificarea urmărea separarea riguroasă a centrului

421 Veturia Manuilă, „Între pauperism…,”
422 Sfințescu, Zonificarea Urbanistică a Municipiului București , p. 51
423 Sfințescu, Zonificarea Urbanistică a Municipiului București , p. 51
424 Sfințescu, Zonificarea Urbanistică a Municipiului București , p. 51

144
față de periferia dominată de promiscuitate, a claselor sociale în numele idealului lui Sfințescu
despre urbanismul modern și continua concepțiile lui Hagi Tudoraky sau ale doctorului
Costinescu.
Criza locuințelor și incapacitatea micilor funcționari sau a muncitorilor de a locui în
locuințe sănătoase era demonstrată în numeroase studii din această perioadă. Astfel, inginerul
Mihăilescu considera că venitul unui funcționar (2.500 – 3.000 lei pe lună) era insuficient pentru
a-și asigura o locuință compusă din cameră, antreu și bucătărie. Conform studiilor sale, „un
apartament modest cu trei camere și dependințe costă de la 2.500 – 3.000 lei pe lună. Pentru
micul burghez, adică pentru oameni care n-au venituri mai mari de 6 -10.000lei pe lună, este
literalmente imposibil să plătească ceastă cotă, care în raport cu venitul este superioare chiar
celei din Germania”.425 Oferind exemplu din același cartier, Tei, autorul considera că „în
cartierul Tei o odaie, cu o săliță, fără bucătărie se plătește 700 lei pe lună; în comuna Șerban-
Vodă, strada pavată, două odăi numai cu electricitate, fără nicio altă instalație, 900 lei pe lună; în
cartierul Colentina o cameră goală și magazie 800 lei; la Floreasca o cameră și o sală 650 lei pe
lună. Putem conchide că o odaie goală, poate și o bucătărie, pardosită cu scânduri, de multe ori
cu zidurile din paiantă, cu ferestre mici, de cel mai multe ori cu alții în curte, cu closet comun, nu
se găsește sub prețul de 500 lei pe lună”.426 Mihăilescu cita și alte studii, demonstrând, indirect,
faptul că locuințe Societății Comunale nu erau accesibile acestor mici funcționari sau muncitor,
așa cum își propuseseră reformatorii, în primul deceniu al secolului al XX-lea.
În acest context, populația Bucureștiului creștea anual, în 1930 dublându-se față de anul
1912, iar administrația municipală și Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine căutau noi
modele pentru a rezolva problema locuirii.427 De-a lungul deceniului al patrulea, capitala a avut
doar trei primari, Dem. I. Dobrescu, aflat la cel de-al doilea mandat după cel din 1912 (între
1929 și decembrie 1933), urma de Alexandru Donescu (între 1934 și 1938) și Victor
Dombrovsky, primar numit direct de către Rege, fără alegeri (1938 – 1940). Sub conducerea
inginerului D. Stoica și a arhitectului Ioan Țărușeanu, Societatea căuta noi soluții administrative

425 Ing. Ștefan Mihăilescu, „Capitalul, creditul și construcția de locuințe,” în Urbanismul , Anul X (II), Nr. 5 -6 (Mai
– Iunie 1933), p. 261
426 Ing. Ștefan Mihăilescu, „Capitalul, creditul și construcția de locuințe,” în Urbanismul , Anul X (II), Nr. 5 -6 (Mai
– Iunie 1933), p. 261
427 Populația ajungea la 564,575 locuitori în oraș și încă și la 66,713 în suburbane, în total 639,040, în 1920

145
și tehnice pentru construirea cât mai rapidă a locuințelor. Astfel, Societatea continua parcelările
începute deja, încerca noi parteneriate cu CFR și prezenta noi tipuri de locuințe. Jucând un rol
secundar în noua reformă care se baza pe parcelările de împroprietări și prin înființarea Casei
Construcțiilor, Societatea se confrunta și cu o serie de probleme legate de chestionarea menirii
sale sociale.
Primăria își pierduse încrederea în capacitatea Societății Comunale de a rezolva
problemele locuirii în București, iar venirea lui Dem Dobrescu la conducerea primăriei a coincis
cu o retragere a sprijinului acordat Societății și a generat și dezbaterile privitoare la posibilitatea
construirii altor locuințe din fonduri proprii, fără ajutorul Societății. Dezbaterile din Consiliul
Comunal stau mărturie pentru aceste încercări, iar intensificare criticii la adresa Societății între
1929 și 1933 a condus la construirea de către primăriei a unei parcelări de locuințe – tip pentru
proprii funcționari. Critica a fost lansată de către unul dintre consilierii municipali, Virgil
Serdaru care analiza problema locuințelor din două perspective, prima, cea a
împroprietăririlor,428 și cea de a doua, legată de terenurile pe care Primăria le-a cedat sau vândut
la prețul foarte mic Societății, care „în loc de a construi locuințe ieftine pentru lucrători și
funcționari, potrivit legii cu care a fost creată, construiește care mari și palate și speculează
terenurile luate de la comună, pe prețuri derizorii.”429 Pe baza acestor critici, Consiliul Comunal
a cerut un raport Societății în privința realizărilor sale, iar problema era din ce în ce mai tranșantă
atunci când Dobrescu a numit un consilier tehnic al municipiului, pentru studiul problemei
locuințelor ieftine.430 Dobrescu cunoștea activitatea Societății, încă de la primul său mandat,
1912, iar acest fapt părea să îi crească neîncrederea în activitatea Societății. Vara anului 1929
părea a fi încărcată în privința acestor decizii, pe măsură ce consilierul comunal Serdaru și
consilierul Șeinescu, care făcea parte din Consiliul de Administrație al Societății au început să

428 D. Virgil Serdar, expunea problema privitoare la împroprietărirea foștilor luptători demobilizați, a văduvelor de
război, a invalizilor, militarilor și funcționarilor în baza legii de împroprietărire din 1921, a modului cum s-a aplicat
această împroprietărire și stadiului în care se găsesc cererile cât și actele de împroprietărire
429 Primăria Municipiului București, „Proces-verbal al ședinței de la 12 Februarie 1929 a comisiei interimare a
consiliului comunal general al Municipiului București,” în Monitorul Comunal , nr. 8, 24 feb 1929, p. 3
430 Acesta era avocatul B. Magder, vezi Primăria Municipiului București, „Proces – verbal al ședinței comisiei
interimare a consiliului comunal general al municipiului București, din ședința de la 25 Aprilie…”, în Monitorul
Comunal, nr. 22, 2 iunie 1929, p. 7

146
dezbată problema mai pe larg. Serdaru își continua argumentația prin care critica Societatea
Comunală că nu servea scopului pentru care fusese creată și cerea
„a se intenta acțiune de rezilierea contractelor dintre comună și numita societate, spre a se
putea salva terenurilor ce nu au fost încă construite și înstrăinate și a le aduce în
patrimoniul comunei; în urma răspunsului dat de d. col. M. Șeinescu care este și cenzor la
societatea comunală […] prin care combate cele arătate de d. Serdaru, s-a decis ca să se
țină în ziua de 3 Iulie, o ședință specială, în care să se discute numai această chestiune și
să instituie o comisie compusă din domnii col. M. Șeinescu, Șt. Romanescu și D. I.
Niculescu, care să studieze chestiunea și să refere în ședința specială când se va discuta
pe larg și se va putea lua o hotărâre.”431
Nu e clar dacă această ședință s-a ținut, dar cert era că la sfârșitul anului, problema încă
persista, conform ședințelor Consiliului Comunal.432
Pe fondul acestor tensiuni, Primăria aproba construirea propriei parcelări de locuințe tip
pentru funcționarii comunali, în Ghencea, pe Calea 13 Septembrie.433 Punerea pietrei
fundamentale avusese loc la 22 Septembrie 1929, iar finalizarea acestora a durat probabil până în
1932 (fig. 63). În total, primăria construia cincizeci de case. În decembrie 1929, Realitatea
Ilustrată sublinia aportul consilierul angajat de primărie pentru realizarea acestei parcelări: „în
realizarea acestei opere, dl. Primar a avut concursul neprecupețit al d-lui consilier B. Magder și a
unei comisii, care într-un timp foarte scurt i-a indicat posibilitățile și soluțiile practice pentru
realizarea acestui fericit început, aprobând studiile și planurile arhitectului comisiei, dl. I.
Bozianu, sub a cărui conducere și supraveghere continuă s-a ridicat acest cartier.”434 Construirea
a fost încredințată unui antreprenor, „care, printr-o organizare desăvârșită tehnică, modernă, a

431 Primăria Municipiului București, „Proces – Verbal al ședinței comisiei interimare a consiliului comunal general
al municipiului București, din ședința de la 25 Iunie…”, în Monitorul Comunal , nr. 28, 14 iulie 1929, p. 2
432 Vezi ședința de la 10 decembrie 1929 a Comisiei Interimare…, în Monitorul Comunal, nr. 51, 22 decembrie
1929, p. 3 – 4.
433 Această inițiativă semăna cu cea din 1909 care a dus la construirea locuințelor – tip de pe strada Lânăriei. În cele
din urmă, locuințele au fost inaugurate, iar Realitatea Ilustrată scria un reportaj de la inaugurarea acestora, vezi [?],
„Primele construcții în adevăr populare executate din inițiativa domnului Primar Dem. Dobrescu”, în Realitatea
Ilustrată, 7 decembrie 1929.
434 [?], „Primele construcții în adevăr populare executate din inițiativa domnului Primar Dem. Dobrescu”, în
Realitatea Ilustrată, 7 decembrie 1929, p. 25

147
reușit într-un scurt timp să ducă la capăt, ridicarea acestui cartier.”435 Consilierul M. Șeinescu
dezavua politica lui Dobrescu de a construi locuințele din Ghencea, considerându-le la fel de
scumpe precum cele pe care le construia și Societatea. Prețurile lor variau între 195.000 și
450.000 și această inițiativă a dus la construirea a doar 60 de locuințe. Dobrescu susținea că
„atâta timp cât mahalalele sunt pline de șandramale oribile, în care stinge viața copiilor,
Municipiul e dator să prevadă în bugetul noi, nu 12 milioane, ci 120 milioane pentru această
operă.”436 Fonduri, pe care, desigur, Primăria nu le avea. Șeinescu susținea că Societatea
Comunală construia o sută de locuințe pe an, în timp ce primăria construise numai șaizeci în trei
ani, demonstrându-i lui Dobrescu dificultatea oricărui proces asemănător. Discuțiile au continuat
fără ca vreuna din tabere să fie convinsă de argumentele celeilalte.437 Pe 27 Martie 1932, avea loc
o altă întâlnire, în care locuitorii parcelărilor Societății acuzau Societatea că „încărcase abuziv
[…] prețul de vânzare, lucrând un câștig mai mare care cel prevăzut de lege; […] [prețul]
terenului care i-a fost pus la dispoziție de comună, aproape gratuit.”438 În plus, aceștia considerau
că „li s-a luat diferențe de curs la obligațiuni; li se percepe dobânda de 12 – 24% etc. și cere ca
acum când s-a depus la Cameră un proiect de lege din inițiativă parlamentară, în vederea ușurării
ratelor la locuințele ieftine, să se intervină ca cu ocazia discuției și votării legii arătată să se
curme nedreptatea ce s-a făcut până acum;”439 Societatea se confrunta, așadar, nu doar cu
neîncrederea primăriei, ci și cu acuzele aduse de proprii locuitori.
Proiectarea de parcelări la periferie, considerată încă înainte de Război principala metodă
de dezvoltare urbană, a condus la probleme precum realizarea lucrărilor edilitare, pe care
inițiatorii nu le-ar fi anticipat înainte de Război, având în vedere dublarea populației până în
1930. În ședința Consiliului General din martie 1930, Serdaru, aparent unul dintre cei mai activi
consilieri în ceea ce privește problemele locuirii, invoca din nou, conceptul de oraș-grădină

435 [?], „Primele construcții în adevăr populare …”, în Realitatea Ilustrată, 7 decembrie 1929, p. 25
436 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței Consiliului General al Municipiului București de la 5 Octombrie,
continuată…”, în Monitorul Comunal , No. 8 , 28 Februarie 1932, p.14
437 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței Consiliului General al Municipiului București de la 5 Octombrie,
continuată…”, în Monitorul Comunal , No. 8 , 28 Februarie 1932, p.14
438 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței Delegației Consiliului Comunal General al Municipiului București, de la
1 Martie 1932, continuată la 8 Martie 1932”, în Monitorul Comunal, No. 12, 27 Martie 1932, p. 12
439 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței Delegației Consiliului Comunal General al Municipiului București, de la
1 Martie 1932, continuată la 8 Martie 1932”, în Monitorul Comunal, No. 12, 27 Martie 1932, p. 12

148
pentru construirea de locuințe pentru proiectarea acestor parcelări în suburbiile capitalei.
Consilierul se plângea că „deși un număr mare de funcționari au fost împroprietăriți de
Ministerul Domeniilor pe un teren din comuna Dudești Cioplea, totuși nici până la această dată,
din cauza opunerii primăriei nu li s-au eliberat actele de împroprietărire.440 Președintele Comisiei
Interimare, Dem. Dobrescu considera că „dar s-au văzut că dacă s-ar întinde parcelările în
diferite puncte al orașului, ar fi o nouă sarcină pentru municipiu, pentru că lucrările edilitare
reclamă sume enorme. Arată că aceeași delegațiune s-a prezentat și la domnia sa în ajunul
alegerilor căreia i-a spus că nu poate face nicio promisiune, deoarece s-ar mări anarhia
parcelărilor.”441 De vreme ce suburbane intraseră în administrația indirectă ale Primăriei (ele
aveau propriile administrații), soluția era crearea de… orașe-grădini, „populate de funcționari,
lucrători și muncitori.”442 Idealul „orașului-grădină” continua să domine gândirea reformatorilor,
indiferent dacă aceștia se numeau Procopie Dumitrescu sau Virgil Serdaru, în timp ce alte soluții
erau considerate inoportune.
Problema realizării lucrărilor edilitare în parcelări de Uzinele Comunale București
devenea o problemă tot mai invocată de către administrație. Consilierul Em. Dan arăta că „orașul
București se întinde prea mult din cauza parcelărilor care se fac în jurul său și își exprimă părerea
că ar fi mai cuminte ca tendința să fie de a se construi pe înălțime; că în comisiunea care a studiat
chestiunea modificării regulamentului de construcții și alinieri se reușise a se stabili înălțimea
construcțiilor în mai multe puncte ale orașului.”443 Directorul Uzinelor invoca numeroasele
probleme pe care le întâmpina în realizarea acestor lucrări, în special economice. Disputa cu
primăriile de sector care încasau taxele pentru lucrările edilitare din parcelări a condus la
întârzierea efectuării acestor lucrări. Consilierii comunali care analizau această problemă erau în
acord cu directorul Uzinelor Comunale care menționa că
„prin aceasta se creează o situație dăunătoare parcelărilor atât din punct de vedere sanitar,
cât și edilitar, care s-ar putea evita dacă nu s-ar deschide parcelări decât numai după ce s-
au angajat lucrările de apă și canal cu Uzinele Comunale întocmirea devizelor pentru

440 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței de la 18 Martie 1930, a comisiei interimare a Consiliului Comunal
General al Municipiului București”, în Monitorul Comunal , Nr. 14, 30 Martie 1930, p. 3
441 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței de la 18 Martie 1930”, p. 3
442 Municipiul, „Proces – Verbal al ședinței de la 18 Martie 1930”, p. 3
443 Municipiul, Proces – Verbal al ședinței Delegației Consiliului Comunal General al Municipiului București, de la 6
Septembrie 1932, în Monitorul Comunal, No. 39, 2 oct 1932, p.5

149
lucrările de apă și canal, urmând ca costul lor să fie achitat anticipat Uzinelor, iar
cumpărătorilor de parcele să nu li se elibereze autorizații de construcții până când străzile
respective nu vor fi prevăzute cu conductă de apă și canal public.”444
Deși această măsură era obligatorie prin legea de funcționare a Uzinelor Comunale
București, consilierii întăreau aceste considerente, fapt ce semnifica faptul că numeroși
parcelatori nu țineau cont de această măsură.
Din 1930, toate planurile de parcelare trebuiau să fie semnate de către urbaniști, ca
urmare a deciziei din Comisiei Speciale pentru Aplicarea Regulamentului de Construcții și
Alinieri și a primarului Dobrescu.445 Din această comisie făceau parte unii dintre cei mai
importanți arhitecți și urbaniști ai României, la acel moment, precum Petre Antonescu, A.
Davidescu, E Lăzărescu, S. Ciortan. C. Sfințescu, A. Crutzescu și I. Davidescu, Comisia
considera că, până la aprobarea regulamentului de parcelare, nicio parcelare să nu fie aprobată
până nu este aprobată de către un urbanist recunoscut de Primărie.446 Acești urbaniști urmau să se
înscrie pe o listă asemănătoare cu cea arhitecților: „se recomandă a se face de către aceeași
comisiune care face și înscrierea arhitecților, luând și relațiuni de la societatea de specialitate
asupra persoanei care cere înscrierea”.447 Comisia lua această decizie întrucât „se prezintă
planuri de parcelare în contradicție cu regulamentul și principiile celei mai elementare
urbanistice,” și că „asemenea planuri sunt întocmite de persoane care n-au nicio pregătire în
asemenea materii.” Mai mult, comisia considera că atâta timp cât pentru orice locuință se cere un
plan avizat de către un arhitect, era normal ca „pentru dezvoltarea de cartiere care interesează o
populație întreagă, iar nu numai o singură familie, cu atât mai multe trebuie luate garanțiile
necesare.” În plus, membrii Comisiei subliniau problema extinderii neraționale a parcelărilor
cauzată de lipsa de profesionalism a planului de parcelare conducea la „exproprieri sau amenajări
costisitoare”448.

444 Procesul Verbal al ședinței delegației consiliului General al Municipiului București de la 12 Martie 1935, în
Monitorul Comunal, Nr. 15, 14 aprilie 1935, p. 4
445 „toate planurile de parcelare trebuie proiectate de persoane competente, urbaniștii.”Comisia Specială pentru
aplicarea regulamentului de construcții și alinieri, „Ședința de la 11 Iulie 1930”, (aprobat Dem. I. Dobrescu, 5
August 1930) în Monitorul Comunal , Nr. 39, 14 Septembrie 1930, p.4
446 Comisia Specială pentru aplicarea regulamentului de construcții și alinieri, „Ședința de la 11 Iulie 1930”, p. 4
447 Comisia Specială pentru aplicarea regulamentului de construcții și alinieri, „Ședința de la 11 Iulie 1930”, p. 4
448 Comisia Specială pentru aplicarea regulamentului de construcții și alinieri, „Ședința de la 11 Iulie 1930”, p. 4

150
Realitățile de la periferia Bucureștiul, extinderea nerațională parcelărilor și lipsa
lucrărilor edilitare nu au condus la o regândire a idealului orașului-grădină, iar Societatea
Comunală nu părea a lua în considerare altă soluție, continuând parcelările deja începute. În
ciuda creșterii calității locuirii în parcelările Societății, proletarii bucureșteni nu se puteau bucura
de aceste avantaje, iar probleme cu care se confruntau la nivel personal, în 1910, erau aceleași și
în 1930. Societatea continua să construiască locuințe-tip în parcelările sale și să le distribuie
claselor de mijloc, incapabilă să își atingă scopul social pentru care fusese înființată. Idealul
familiei naționale, care locuia într-o casă înconjurată de grădină nu accepta realitățile de la
periferie, unde proletarii își construiau un alt tip de societate. Reformatorii nu păreau să fie
dispuși la compromisuri, iar numărul persoanelor afectate de condițiile de locuire improprii
creștea anual. Începând cu 1928, Societatea Comunală a extins parcelările Raion, Rahova și
Drumul la Tei și a început construirea locuințelor în parcelările Sf. Vineri, Iancului și Panduri.
După adoptarea planului de sistematizare, în 1935, Societatea a continuat parcelările Iancului,
Drumul Sării, Cornescu, Raion și a început parcelările Echinocțiului, Maior Giurescu și Calea
Lacul Tei, construind și locuințele de pe strada Victor Manu, pentru Primărie. Noul arhitect al
Societății, Ion Țărușeanu a proiectat noi tipuri, pe care le-a utilizat în aceste parcelări între 1928
și 1934. Odată cu adoptarea Planului de Sistematizare, fiecare instituție care depunea planuri de
parcelare trebuia să completeze un Certificat de aliniere și regim redactat de către Direcția
Planului și Serviciul Cadastrului.

4.2. Continuarea parcelărilor
4.2.1. Extinderea Parcelării Raion
Parcelarea Raion a fost prima parcelare continuată după 1927, unde Societatea a
construit, până în 1948, peste 600 de locuințe, fiind una dintre cele mai mari parcelări ale
Societății Comunale, alături de Steaua, Grant și Iancului. Conform noii reforme administrative,
din 1926, Parcelarea făcea parte din sectorul II Negru. Prima extindere a început în iunie 1927,
când Primăria aproba solicitarea Societății pentru construirea de noi locuințe. Comisia Tehnică a
aprobat această extindere în urma ședinței din 16 martie 1927, iar Primăria Sectorului II a
aprobat-o în ședința din 14 mai 1927.449 Ulterior, Societatea solicita modificarea planului pe

449 Primăria Municipiului București – Sectorul II Negru, „Proces – Verbal – Ședința de la 14 Mai a Consiliului
Comunal al Sectorului II Negru”, în Monitorul Comunal , No. 23, 5 Iunie 1927, p. 5

151
parcelare din strada Dristorului – Vâlcov și obținea aprobarea Comisiei Tehnice, la 22 noiembrie
1929.450 În aprilie 1931, parcelarea era din nou extinsă.451 Până în 1933, Societatea terminase
construirea tuturor locuințelor pe străzile Ismail și Vâlcov, în total 46 de locuințe cuplate și o
grădiniță. În plus, pe străzile Reni, Leova, Orhei, Societatea a construit alte 46 de locuințe
cuplate și încă două grupuri de locuințe, care cuprindea câte 6 locuințe înșiruite, așadar 12
locuințe individuale. Astfel, în 1933, parcelarea număra 196 de locuințe, așa cum demonstrează o
schiță publicată de către Sfințescu și o fotografie aeriană publicată împreună cu schița (fig. 64).
Străzile Ismail și Leova au fost pavate de Uzinele Comunale în 1929, respectiv 1930, iar o
fotografie din acea perioadă, de pe strada Ismail, confirmă acest aspect. Totodată, fotografia de
pe strada Ismail confirma și faptul că gardurile inițiale erau realizate din uluci de lemn,
instituțiile acreditate au introdus electricitatea, trotuarele erau asfaltate și încă nu se plantaseră
arbori pe aceste străzi. Loturile aflate la intersecțiile străzilor, acolo unde trebuia proiectată
tipologia de colț, obligatorie de către Regulamentul de Alinieri, nu au fost construite de către
societate. Singurele excepții erau cele două clădiri construite de la intersecția străzii Reni cu
strada perpendiculară proiectată la jumătatea străzii Reni, pe care o unea cu strada Leova. De-a
lungul străzii Dristorului sau din prelungirea străzii Ismail, loturile au rămas libere, cel mai
probabil, proiectanții luând în vedere o eventuală lărgire a acestor străzi.
Arhitectul Ion Țărușanu a proiectat, în această parcelare, o serie de tipuri, compuse din
parter sau parter și etaj, într-un stil diferit față de cel al lui Trajanescu, cu influențe minime ale
stilului național. Printre acestea se numărau tipul 100, cu o suprafață de doar 35.50 mp (fig. 65),
tipul formând redanuri de 65 mp, cu câte trei camere, antreu și baie, și tipul 102 cu câte trei
camere (59 mp). Tot Țărușeanu a proiectat și tipul 203 (parter și etaj), cu 52 mp, cu trei camere
la parter și trei la etaj, sau tipul cu două case grupate, care avea 98 mp (patru camere).
Construirea locuințelor a continuat și în aprilie 1935, prin construirea, pe baza autorizațiilor
emise de Direcția Cadastrului și Sistematizării, a încă șase locuințe proiectate de Țărușeanu.
Patru dintre acestea (două cuplate) erau construite pe strada Cogâlnic și încă două (una cuplată)
pe strada Hârșova (fostă Orhei). unde schița lui Sfințescu din 1933 indica doar două locuințe

450 Sectorul II Negru, „Proces Verbal al Ședinței Comisiei Interimare din ziua de 20 Ianuarie 1930”, în Monitorul
Comunal, Nr. 5, 2 Februarie 1930, p. 13
451 „Proces Verbal nr. 6 al ședinței Consiliului Comunal din 26 Martie 1931”, în Monitorul Comunal, Nr. 17, 26
Aprilie 1931, p. 20

152
cuplate).452 Aceste două străzi erau paralele cu străzile Reni și Leova, pe care se finalizase
construirea locuințelor.
Cât privește beneficiarii locuințelor parcelării, evidențele căsătoriilor din Monitoarele
Comunale demonstrează că majoritatea erau funcționari publici. Costurile locuințelor variau între
290.000 și 720.000 lei, în funcție de mărirea acestora. Astfel, în 1934, Societatea scotea la
licitație casa din strada Leova, nr. 9 cu două camere la prețul de 290.000 lei. În 1931, casa de pe
strada Reni 33 (parter, cu două camere), pleca de la prețul de 300.000,453 iar în 1933, pentru
locuința de pe Leova, nr. 34, tot cu două camere, solicitanții trebuiau să achite 320.000 lei. Alte
case, de dimensiuni mai mari, precum cea de cinci camere de pe strada Ismail 11 costa 500.000
lei, iar Ismail 22 (cu două dormitoare, sufragerie) începea de la 700.000, în 1940. Toate aceste
case erau scoase la licitație, iar prețul menționat era cel de pornire.

4.2.2. Completarea Parcelării Rahova
În paralel cu extinderea parcelării Raion, Societatea a decis și reluarea construirii
parcelării Rahova, stopată în 1913. Străzile parcelări au fost redenumite, cu această ocazie,
preluând numele a doi academicieni români. Astfel, străzile purtau denumirile Petrache Poenaru
și Grigore Tocilescu, ambele fiind canalizate și pavate în 1929. Cu aceste completări din 1928 și
1929, parcelarea ajungea la o sută de locuințe construite, iar, în parcelare, mai rămăseseră încă
douăsprezece loturi libere. Acestea au fost, la rândul lor, construite în 1938. În afara locuințelor,
pe 20 mai 1928, Societatea Comunală a trimis Comisiei Tehnice și cererea pentru construirea
unei școli (numărul 39), pe baza planurilor arhitectului Țărușeanu, pe terenul dintre străzile
Tocilescu și Poenaru (fig. 66). Acceptul Comisiei venea în iulie 1928, iar Societatea a organizat
o licitație pentru construirea ei. Edificiul, compus din demisol, parter înalt, etaj și pod cu foișor
era proiectat într-un stil explicit neo-românesc caracterizat printr-o compoziției simetrică a patru
volume orizontale și a unuia vertical, dispus între acestea. Volumul vertical avea, la ultimul nivel
un foișor susținut de opt coloane de piatră. Ferestrele școlii au ancadramente semicirculare, iar
ușa principală de acces, dinspre strada Tocilescu era străjuită de coloane cu capiteluri bogat

452 “Activitatea serviciilor pendinte de Municipiul București pe timpul de la 8 Aprilie până la 15 Aprilie 1935.
Direcția Planului și Sistematizării”, în Monitorul Comunal , anul LX, 21 aprilie 1935, p. 19
453 Societatea Comunală pentru construirea de locuințe Ieftine, „Licitație”, în Monitorul Comunal , anul LVII, No.
14, 10 Aprilie 1932, p.3

153
ornamentate și ancadramente cu motive florale. Școala a fost comisionată de către Primărie.
Lângă această școală, Societatea a mai proiectat și o grădiniță, în locul locuințelor cuplate,
propuse inițial de Trajanescu. În fața școlii, autoritățile luau în considerare și amplasarea unui
bust al lui Take Ionescu, realizat de către sculptorul Ioan Dimitrie Bârlad.454
Inițial, planurile locuințelor care urmau a fi construite, începând cu 1928, erau semnate de
Trajanescu, dar numele acestuia era înlocuit de cel al lui Țărușeanu pe autorizațiile de construire,
începând cu vara anului 1928. Trajanescu a proiectat primele două locuințe cuplate pe strada
Poenaru și încă o locuință cuplată la pe strada Tocilescu (neconstruite, locul lor fiind luat de
grădiniță), în imediata continuare a celor din 1913. Acestea erau tipul 24 (parter), cu o suprafață
de 67 mp. Începând cu 1928, Ioan Țărușeanu a proiectat două imobile cu câte șase apartamente
pe strada Tocilescu, asemănătoare celor din parcelarea Raion și încă douăzeci și cinci de locuințe
cuplate. Cele mai multe dintre acestea erau tipul 100 cu 65 mp și tipul 101, de 59 mp.455 Tot
Țărușanu a semnat și planurile pentru locuințele cu colțurile teșite de la intersecția străzii A cu
străzile Tocilescu și Poenaru, precum și casa de la intersecția Căii Rahova cu strada Tocilescu.
După 1938, Societatea Comunală a construit și ultimele imobile, finalizând astfel
parcelarea, iar majoritatea locuințelor au fost scoase la licitație achiziționate de către funcționari
publici și privați. Arhitectul Dan Ionescu a proiectat case pe spațiile libere inițial rezervate
deschiderilor străzilor. Este cazul parcelei din dreptul Școlii, pe strada Poenaru, unde a proiectat
o locuință cuplată, a parcelei de la intersecția străzilor Poenaru și A, în colț, dar și a celor două
imobile care închid scuarul din fața școlii, la intersecția străzii Tocilescu cu strada care leagă
parcelarea de strada Sebastian. Acestea au colțurile retrase succesiv, dovadă a influenței
Regulamentului de Construcții și Alinieri din 1928, care obliga parcelatorii să proiecteze astfel
de locuințe. În cele din urmă, Societatea a construit și singurele două locuințe rămase, la
intersecția Căii Rahova cu străzile Tocilescu și Poenaru, tip C, ridicând numărul locuințelor la
112 (fig. 67). Casele scoase la licitație între 1932 și 1939 aveau prețurile cuprinse între 290.000
și 400.000 lei, iar dintre cei șaisprezece locuitori pe care Monitoarele Comunale îi menționează,
cincisprezece erau funcționari publici și privați, împreună cu soțiile lor, și doar un singur locuitor
era muncitor.

454 Proces – Verbal al Ședinței Delegațiunii Consiliului Comunal (al primăriei sectorului III Albastru) din ziua de 5
Mai…, în Monitorul Comunal, anul LVI, Nr. 21, 24 Mai 1931, p.26
455 Arhiva P.M.B., Fond Primăria Sectorului III Albastru, Dosarele 276 – 288 / 1928 și 618 – 627 / 1928

154

4.2.3. Continuarea Parcelării Drumul la Tei
Cea de a treia parcelare continuată după 1927 a fost Drumul la Tei, pe baza planurilor de
locuințe semnate de Paul Rossin și Ioan Țărușeanu. În contrast cu Raion și Rahova, activitatea de
construire a locuințelor nu fusese oprită, ci continua progresiv. Parcelarea nu era legată de Calea
Floreasca, fiind separată de parcelarea Cornescu de gropile de nisip, fapt remediat abia în anii
cincizeci.456 În septembrie 1932, cooperativa trimitea o scrisoare autorităților, în care menționa
că majoritatea oficialilor lucrau în centru457 și cereau Societății de Tramvaie prelungirea liniei de
tramvai. Până în 1927, Societatea construise aproape toate locuințele pe bulevardul Drumul la
Tei (redenumit Barbu Văcărescu, în 1931) și pe strada Doamna Oltea, până în apropierea
intersecției cu Calea Lacul Tei. Până în 1934, parcelarea a fost completată cu locuințe pentru
funcționarii cooperativei Munca, însă nu a fost finalizată în întregime datorită renunțării la
convenția din 1923. După 1927, Societatea a construit locuințele de pe strada Doamna Oltea,
renunțând a mai construi și pe cele de la bulevard, întrucât autoritățile nu se hotărâseră asupra
alinierii acestuia (fig. 68). A urmat, progresiv, construirea locuințelor pe străzile B (Eugeniu
Botez), E (Pintenogului) și D (Buestrului), pe baza planurilor lui Țărușeanu și Rossin, în total
nouăzeci și opt de locuințe finalizate până în 1933. Alte 36 de parcele erau în curs de autorizare,
conform schiței lui Sfințescu din 1933. Cei doi arhitecți au respectat prevederile Regulamentului
de Construcții și alinieri, privitoare la teșitura colțurilor. Majoritatea planurilor locuințelor erau
semnate de Țărușeanu, care propunea o serie de tipuri noi față de cele din Raion și Rahova.
Astfel, arhitectul proiecta tipul 401 pentru construirea a trei locuințe cuplate pe strada Doamna
Oltea, parter și etaj, într-un stil care aduce mai degrabă a influențe moderniste decât neo-
românesc, cu consolă și arcade (fig. 69).458 Același arhitect proiecta și tipurile 204 și 206
(parter), iar pe strada Buestrului, proiecta un tip unicat, pe colț, cu turn și compoziție asimetrică.

456„S.S. Lupașcu Andreescu roagă pe d. primar să ia măsuro pentru realizare unei legături mai civilizate între
cartierul Floreasca și str. Doamna Oltea, deoarece atât Biserica, cât și școala sunt complet izolate de oraș. Domnul
Primar Ion Săbăreanu promite că va lua măsuri”, vezi Proces – Verbal al Ședinței Consiliului Comunal al Sectorului
I Galben de la 18 August 1934, în Monitorul Comunal , anul LIX, No. 40, 30 Sept 1934, p. 18
457 În1932 s-a inaugurat sediul Casei Centrale a Asigurărilor, pe Bulevardul Carol I
458 Astăzi la numerele 62 – 64 pe doamna Oltea și 39 – 41 și 43 – 45.

155
Până în 1934, Uzinele Comunale realizaseră doar sistemul de apă și canal.459 Unii locuitori se
plângeau de faptul că țiglele căzuseră de pe casă după ce au fost așezate.460
Funcționarii cooperativei „Munca” făceau parte din personalul superior al Ministerului
Muncii sau al instituțiilor aflate în subordinea sa. În afara ministrului Grigore Trancu Iași, în
parcelare locuiau funcționari înalți precum Cornel Todea (inspector general), Anghel Petrescu
(Director General al Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale), Constantin Stănescu
(sub-șef birou la Casa Centrală) și Ion Minea (inspector la Băncile Populare). În 1933, prețul
unei case de pe strada Doamna Oltea, precum cele de la nr. 9 începea de la 860.000 lei, întrucât
era compus din șase camere, în afara dependințelor.461 Alte tipuri, precum cele, Pintenogului 3,
cu trei camere costa 432.000 lei. Acesta era compus din „teren și construcție, pivniță, parter și
etaj, având la parter: holl – sufragerie, bucătărie, W.C. cămară, iar la etaj două dormitoare și
baie, având instalații de apă, canal, lumină electrică, sobe de teracotă, acoperiș de țiglă, etc. total
m.p. construcție și teren 155.”462 La acea dată, un funcționar înalt din cadrul ministerelor câștiga
până la 10.000 lei lunar. Rata unei case de 275.000 lei era de 2.150 lei, calculată pe 15 ani.
După înființarea Casei Autonome a Construcțiilor, sub autoritatea Ministerului Muncii și,
ulterior, a Casei Centrale a Asigurărilor, membrii Cooperativei au abandonat colaborarea cu
Societatea Comunală și s-au mutat în noul cartier al Casei Construcțiilor, Vatra Luminoasă. Într-
o adresă din 16 iunie 1938, președintele Cooperativei menționa că îl contactase pe directorul
casei „în privința punerii la dispoziția cooperativei a douăzeci și cinci de locuințe clădite în Vatra
Luminoasă, în care scop se va face o intervenție scrisă la Consiliul Casei Construcțiilor.”463
Parcelele rămase libere ca urmare a abandonării acestei colaborări au fost vândute.

4.3. Noile Parcelări

4.3.1 Parcelarea Sfânta Vineri

459 Proces – Verbal al ședinței Delegației Consiliului Comunal al Sectorului I Galben de la 4 Octombrie 1933, în
Monitorul Comunal , anul LIX, No. 12, 25 Martie 1934, p. 49
460 Adresa semnată de Berechi Paraschiv, care locuia pe strada Doamna Oltea, nr. 46, în A.N.I.C., Fond Ministerul
Muncii¸Dosarul 83/ 1930, p. 48
461 Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, „Licitație”, în Monitorul Comunal , nr. 33, 16 August 1931, p. 5
462 Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, „Licitație”, în Monitorul Comunal , nr. 23, 7 iunie 1936
463 A.N.I.C., Fond Ministerul Lucrărilor Publice , Dosar

156
Inițiativa realizării parcelării Sf. Vineri datează din 1925m însă această lotizare a rezultat
în special în urma demersurilor inițiate în 1927, care au condus la autorizare ei un deceniu mai
târziu, în 1936. Inițial, terenul pe care a fost proiectată parcelarea se aflat dincolo de limita
orașului, în comuna suburbană Grivița. Modificările impuse de legea administrativă din 1926 au
condus la includerea ei în Sectorul IV Verde. În acest sector, Societatea construise deja
parcelările Clucerului, Zablovschi, Steaua și Boiangiu, de-a lungul bulevardului Filantropia.464
Terenul pe care a fost edificată parcelarea Sfânta Vineri era delimitat la nord de groapa Cuțarida,
la est de bulvardul Fiantropia, la vest de cimitirul Sf. Vineri și la sud de strada Clucereasa Elena
și avea o suprafață de 50.370 mp, dintre care străzile ocupau 14.710 mp, grădinile publice 2.958
mp, iar parcelele rămase ocupau 31.737 mp. Acesta probabil era o refacere a planului inițial,
care, probabil, fusese semnat de Trajanescu. Societatea a deschis, pe acest teren, două străzi
paralele, pe direcția vest – est, unite prin două străzi perpendiculare. Străzile se numeau Sf.
Vineri și Traian, chiar dacă în centrul orașului mai erau două străzi cu acest nume, întrucât
parcelarea făcea parte din comuna suburbană Grivița. Schimbarea administrativă din 1925 și
încorporarea acestor suburbane în cadrul municipiului a dus la schimbarea numelor străzilor.
Astfel, strada Sf. Vineri a devenit Trotușului, iar Traian a preluat denumirea Caraiman.
Parcelările Sf. Vineri și Steaua erau separate de groapa Oatu, o groapă de nisip și pentru
producerea de cărămizi, unde se deschiseseră fabricile de textile și cuie. Totuși, cele două
parcelări corespondau în apropierea bulevardului Filantropia, unde cele două străzi paralele ale
parcelării Sf. Vineri se intersectau cu străzile E și F din Steaua. Proiectarea acestei parcelări
scoate la iveală conflictele între administrația de sector și primăria generală, dar și, mai cu

464 În paralel cu discuțiile despre avizarea acestei parcelări de locuințe ieftine, Primăria Sectorului IV – Verde
decidea să înființeze propria Comisie pentru Locuințe Ieftine pentru soluționarea acestei probleme în sector, o
inițiativă, aparent, fără rezultate notabile. Astfel, primăria decidea să înființeze „cu începere de la 6 Februarie
[1928], un birou special pentru eliberarea autorizațiilor de construcții și reparații, cum și pentru executarea de
planuri tip de construcții Ieftine, pentru cetățenii nevoiași”. Astfel, „cetățenii nevoiași vor găsi la acest birou
planurile tip de construcții economicoase, plătind suma de 1.000 – 1.500 lei, după importanța construcției, iar pentru
micile modificări în vederea adaptării planului la ternul fiecărui cetățean, se va plăti lei 500.” Consiliul sectorului IV
verde preciza că, „în privința construirii de locuințe Ieftine pentru muncitori, s-a discutat mult această chestiune și s-
a ajuns la convingerea că nu se poate construi pentru unii și pentru alții nu, căci s-ar produce foarte multe
nemulțumiri printre muncitori.” (vezi Primăria Sectorului IV Verde, „Deciziunea No. 4”, în Monitorul Comunal ,
anul XXVII, Nr. 8, 19 Februarie 1928, p. 8)

157
seamă, între viziunile urbanistice și arhitecturale. Încă de la avizarea parcelării Cornescu,
membrii Comisiei Tehnice recomandau Societății luarea în serios a prevederilor Planului de
Sistematizare, iar conflictul părea să escaladeze odată cu dezbaterile despre avizarea parcelarea
Sf. Vineri. Societatea nu concepea construirea altor tipuri de imobile pentru publicul său decât
locuințele tip, cu parter sau parter și etaj, înconjurate de grădină. De altă parte, urbaniștii insistau
pe nevoia de lărgire a arterelor de circulație, pe seama proprietarilor. Aceste viziuni s-au
confruntat în cazul parcelării Sf. Vineri unde interesele divergente ale Societății și urbaniștilor au
condus la amânări consecutive a avizării parcelării, mai bine de un deceniu.
În februarie 1927, inginerul D. Stoica, directorul Societății Comunale, cerea Comisiei
Tehnice din cadrul Sectorului IV Verde avizarea parcelării Sf. Vineri.465 În solicitarea sa, Stoica
părea a anticipa refuzul Comisiei Tehnice, din cauza lățimii mici ale străzilor și motiva această
alegere prin nevoia de a obține mai multe parcele. Stoica menționa că „am prevăzut străzile de
10 m lățime și o retragere a fațadelor de câte 3 m în sensul prevederilor art. 8 din „Legea pentru
mărginirea Bucureștiului.”466 […]. Vă rugăm să binevoiți a avea în vedere că suprafața liberă
pentru parcelare este de circa 34.000 mp față de 16.000 mp, străzi, grădini publice, ceea ce va
spori prețul de vânzare al terenurilor cu 48%, așa că orice alte lărgiri de străzi, creări de piețe ar
scumpi mai mult terenul în sarcina cumpărătorilor amatori de locuințe ieftine”.467 Planul de
parcelare, datat, 5 aprilie 1928, era semnat de arhitectul P. Rossin. Comisia Tehnică nu
intenționa să schimbe alinierea deja decretată prin planul de sistematizare și obliga Societatea
Comunală să „pună în concordanță cu alinierile decretate”.468 Societatea a refuzat și s-a lovit de
un nou refuz din partea Comisiei Tehnice, în mai 1927. Ședința din 7 februarie 1928 a Comisiei
Tehnice a sectorului explica faptul că planul de sistematizare însemna prelungirea străzii
Muntenescu din parcelarea Domenii (actuala Alexandru Constantinescu) dincolo de Filantropia,
cu o lărgime de 20 m și conectarea acestuia cu strada Turda prin proiectarea unui nou bulevard

465 Vezi detalii în Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 428/1928
466 În acel moment, Regulamentul din 1928 nu era încă în vigoare, iar lățimea străzilor era stabilită conform
prevederilor din 1894.
467 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic, Dosarul 428/1928.
468 Arhiva P.M.B., Avizul Comisiei Tehnice de la 18 Martie 1927, „Dosar Lucrări și planuri referitoare la parcelarea
C.F.R. Steaua cuprinsă între Calea Griviței și Bd. Col. M. Ghica”, 94/1939.

158
(Iordache Golescu), ambele pe terenul Societății Comunale.469 Miza Societății era să convingă
Comisia Tehnică să renunțe la proiectarea acestor două bulevarde, pentru a păstra cât mai mult
spațiu pentru locuințe. În ședința din 13 Martie 1928, Comisia Tehnice decidea ca strada Traian
urma să aibă o lărgime de 18 m, așadar cu 8 m mai mare decât ar fi dorit Societatea, iar cea de a
doua stradă strada a doua, paralelă cu str. Traian (actuala Trotușului) […] se prevede cu
lungimea de 12 m, iar construcțiile se vor executa retrase 2 m de la stradă.”470 Comisia Tehnică
mai decidea proiectarea unui scuar, chiar la intersecția dintre Sf. Vineri și strada Volga din
parcelarea Steaua, astfel ca această piață să meargă până în strada Clucereasa.”471 Aceste decizii
nu aveau cum să mulțumească Societatea.
În fața poziției inflexibile a Comisiei Tehnice, Societatea Comunală dorea soluționarea
acestei probleme și era dispusă la un compromis, fapt care a condus, în cele din urmă, la avizarea
parcelării. Pe 5 aprilie 1928, Societatea Comunală menționa că „în noul plan de parcelare am
prevăzut o lărgime de 16 m, între fațadele caselor, dacă am prevedea o lărgime mai mare nu ne
mai rămâne la multe parcele de nici 12 m adâncime de la fața construcțiilor până la fundul
parcelelor, ceea ce ar conduce la construcții până în fundul curților, care astfel vor fi lipsite de
curentul necesar pentru aerație.”472 Societatea își apăra punctul de vedere, concluzionând că
îngustimea străzii nu ar opri traficul, pentru că erau destule străzi paralele care să îl preia. Astfel,
ofereau altă soluție: lărgimea străzii să fie de 12 m și construcțiile să fie retrase 2 m de la trotuar
„luându-ne angajamentul să prevedem în actele de vânzare că atunci când Primăria se va decide
a lărgi și pava strada întreagă pe 16 m, cumpărătorii de case să fie obligați a-și retrage gardurile
pe noua aliniere, fără a avea dreptul să pretindă vreo despăgubire din partea Primăriei.”473 Pe 10
aprilie 1928, Comisia Tehnică a aprobat proiectul, acceptând propunerea Societății: „Societatea
își va lua obligația a trece în actele de vânzare că terenurile dintre împrejmuire și clădiri atunci
când se va executa pavajul vor rămâne Comunei gratuit pentru ca în viitor clădirile să fie pe

469 Arhiva P.M.B., Avizul Comisiei Tehnice de la 7 Februarie 1927, „Dosar Lucrări și planuri referitoare…”,
numerotat necorespunzător, 94/1939,” și va fi realizat în anii regimului comunist.
470 Arhiva P.M.B. Avizul Comisiei Tehnice de la 13 Martie 1928, „Dosar Lucrări și planuri …”, numerotat
necorespunzător, 94/1939,
471 Arhiva P.M.B., Dosarul 94/1939, Avizul Comisiei Tehnice de la 13 Martie 1928, „Dosar Lucrări și planuri …”,
numerotat necorespunzător Scuarul nu a mai fost proiectat.
472 Arhiva P.M.B., Dosar 94/1939, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, [Adresă],
473 Arhiva P.M.B., Dosar 94/1939, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, [Adresă],

159
aliniere, iar lărgimea străzilor să devină una de 16 m și str. Traian și cealaltă paralelă de 14
m.”474 Aceste discuții despre lărgimea străzilor s-au finalizat prin aprobarea de la 2 octombrie.
Pentru rezolvarea acestui diferend, Societatea Comunală ceda gratuit, un teren pe strada
Caraiman, „cu toate construcțiile și îmbunătățirile aflate pe el […], pentru a fi puse gratuit la
dispoziția publică spre a servi ca grădină publică, bazin cu apă, plaje pentru copii, cum și pentru
orice îmbunătățiri se va găsi necesar. Consiliul Comunal, în ședința din 23 mai 1935 condusă de
Primarul Al. D. Matak acceptă această donațiune.”475 Terenul a fost cedat Ministerului Sănătății
care, „prin Fundația Rockfeller va construi un spital pe care îl va înzestra cu tot utilajul necesar și
îl va întreține.”476
După avizul Comisiei Tehnice al Primăriei de Sector, parcelarea trebuia aprobată și de
către comisia pentru implementarea regulamentului de construcții și pregătirea planului de
sistematizare, care a sesizat compromisurile și a refuzat aprobarea parcelării. Membrii Comisiei
confirmau că „întrucât asupra dreptului de lotizare legea nu este clară dacă decide Municipiul sau
Sectorul, rămâne (Consiliului responsabilitatea de) a stabili definitiv retragerile clădirilor.”477 În
cele din urmă, în 1936, Consiliul Comunal, sub conducerea noului Primar, Al. G. Donescu punea
capăt problemei: „Delegațiunea Consiliului General cu unanimitate de voturi a membrilor
prezenți, revine asupra deciziei sale cu Nr. 688 din 2 octombrie 1928 și aprobă parcelarea Soc.
Comunale de Locuințe Ieftine situată la nord de cimitirul Sf. Vineri, în condițiile stabilite prin
decizia cu nr. 65 din 7 iunie 1928 a Consiliului Comunal al Sectorului IV Verde.”478 Avizarea

474 Arhiva P.M.B., Dosar 94/1939, Avizul Comisiei Tehnice de la 10 Aprilie 1928, „Dosar Lucrări și planuri
referitoare”, numerotat necorespunzător, 94/1939.
475 Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic, D osar 81/1939Ședința Consiliului Comunal, Parcelarea S.C.L.E. din strada
Caraiman, Cart. Steaua, fila 68 (numerotat necorespunzător),
476 „Proces – Verbal No. 1 – Ședințele de la 26 Februarie și 3 Martie 1938 ale Consiliului Comunale,” în Monitorul
Comunal, anul LXII, Nr. 24, 13 iunie 1937, p. 14
477 În februarie 1932, această comisie critica decizia de a proiecta strada Trotușului cu o lățimea de 11 m și clădirile
retrase 1m, în loc de o stradă de 10 și retrase 2m. menționând că, totuși „strada Traian a executată pe 12 m lungime
cu retrageri pentru construcții de câte 1 m, în loc de 10 m cu 2” și „gruparea clădirilor a fost complet schimbată
construindu-se pe grupări de loturi masat”. În plus, „fațada loturilor din grup fiind de 4.5 – 5 m în loc de minimum
11m fațadă cum a fost prevăzut în planul parcelar”. Ședința de la 22 Februarie 1932 a Comisiei Speciale pentru
aplicare regulamentului de construcțiuni și alinieri, 94/1939, Arhiva P.M.B., Fond Tehnic
478 „Proces – Verbal al ședinței delegațiunii consiliului general al municipiului de la 29 Iulie 1936,” în Monitorul
Comunal, anul LXI, Nr. 46, 15 noiembrie 1936, p. 8

160
parcelării durase nouă ani, timp în care Societatea construise deja locuințe pe toate cele o sută
cincizeci de parcele (fig. 70 și 71).
Arhitectul Ioan Țărușeanu a proiectat toate locuințele din această parcelare, pe baza
planurilor folosite și în parcelările anterioare, Raion, Rahova și Drumul la Tei. Construirea
locuințelor s-a desfășurat în campanii anuale. În total, planul de parcelarea viza realizarea a 188
de locuințe cuplate sub același acoperiș și încă 24 locuințe înșiruite, grupate câte șase și formând,
așadar, patru construcții distincte. O schiță publicată de Sfințescu confirma că în parcelare se
construiseră 122 de locuințe până în 1933, iar autorizații acordate de către primărie menționează
încă douăsprezece locuințe, în 1934, iar în 1935 un număr de 39 de autorizații, în total, așadar
173 de locuințe.479 Restul, probabil au fost construite în 1936. Majoritatea loturilor de la
intersecțiile străzilor (atât cele interioare lotizării, cât și cele de la limita nordică, care se
învecinau cu parcelarea Steaua) rămăseseră neconstruite până în 1933, în vederea stabilirii
lărgimii străzilor și a rezolvării colțului. Într-un articol publicat în 1933, așadar, în timpul
construirii acestei parcelări, Sfințescu menționa că în lotizarea Sf. Vineri, Societatea a
întrebuințat planurile tip 100, 102 și 203, dar și tipul cu redanuri, tip ce presupune o înșiruire de
clădiri cu retrageri succesive, prin intermediul cărora se formează curți către stradă (fig.72).480
Din perspectivă tehnică, Sfințescu menționa că „fundațiile deseori au fost executate din beton, iar
zidăria din cărămidă de mână și de presă, învelitorile cu eternit sau tablă (înainte de război), în
urmă cu țiglă, tâmplăria din lemn de brad. Lucrările au fost executate dându-se în întreprindere,
în genere numai manopera, materialul fiind furnizat de Societate, pentru a evita o economie, rău
înțeleasă, la calitatea ori cantitatea materialelor, de către antreprenor.”481 Locuințele formând
redanuri au fost construite pe strada Caraiman, înspre Clucereasa Elena și pe strada A
(Trotușului). Adiacentă funcțiunii rezidențiale, parcelarea mai dispunea și de o grădină publică
pe care Ministerul Sănătății a construit un complex sanitar. Străzile au fost și ele pavate,
începând din 1929, și tot atunci, Uzinele Comunale București începeau și lucrările edilitare la
rețele de apă, canal și iluminat public.

479 Vezi autorizațiile date de Serviciul Cadastrului și Sistematizării, Sectorul II Negru, în Monitorul Comunal, anul
LX, Nr. 12, 24 martie 1935, p. 29
480 Cincinat Sfințescu, „Societatea…”, p. 282
481 Cincinat Sfințescu, „Societatea…”, p. 282

161
Printre beneficiari se numărau funcționari, dar și numeroși ceferiști, care se mutau în
parcelare datorită proximității Atelierelor Grivița. Prețurile locuințelor scoase la licitație erau
asemănătoare cu cele din Raion, Rahova și Drumul la Tei, fiind tipuri asemănătoare. În 1935, o
casă cu cinci camere (parter și etaj), de pe strada Trotușului, cu o suprafață de 115 mp și cu
racordările la sistemul de apă, canal și electricitate, costa 460.000 lei, iar în 1936, o casă de două
camere, cu 134 mp era scoasă la licitație pornind de la o sumă de 380.000 lei.482
În concluzie, istoria parcelării Sf. Vineri demonstrează nu doar neclaritatea legilor
administrative, exprimată prin conflictele dintre birocrațiile pe care le reprezentau arhitecții și
urbaniștii, cât și conservatorismul Societății Comunale, care nu era dispusă să caute alte soluții
pentru proiectarea locuințelor. Dezbaterile privind lărgimea străzilor au pornit de la dorința
Societății Comunale de a folosi terenul pentru construcția unui număr cât mai mare de case,
respectând principiul după care a fost ghidată încă din 1910. Prin urmare, nici de această dată
Societatea nu renunța la principiul locuințelor individuale, preferând să insiste pentru
modificarea planurile de sistematizare. Singura concesie în privința planurilor locuințelor era
proiectarea grupurilor de câte șase apartamente, unele dintre primele exemple de locuințe înșirate
din București, construite în Rahova, Raion și Sf. Vineri. Urbaniștii și arhitecții Comisiei Tehnice,
au încercat impunerea și respectarea anumitor reguli, însă fără succes. În cele din urmă, strada
Caraiman nu a mai fost lărgită, istoria dând câștig de cauză, în această dispută, Societății
Comunale pentru Locuințe Ieftine.

4.3.2. Parcelarea Iancului
Una dintre cele mai întinse parcelări ale Societății Comunale, cu peste 600 de locuințe,
era cea din șoseaua Iancului. Terenul era situat la nord de strada Mărcuța dintre Vii (vechea
denumire a șoselei Vatra Luminoasă) și se învecina, la est, cu Fabrica de Textile, iar la nord, cu
șoseaua Iancului. Societatea a trimis planurile de parcelare Comisiei Tehnice în 1925, iar
parcelarea fost aprobată de către Primărie, în septembrie 1925.483 În ciuda acestei avizări,
lucrările de construire au început după 1928, cu o serie de modificări ale planului de parcelare și
al planurilor de locuințe. Parcelarea avea, inițial, o suprafață de 74.700 mp, dar, din cauza

482 Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, „Licitație,” în Monitorul Comunal, nr. 61, 14 iunie 1936, p. 4
483 „Procesul – Verbal al ședinței Comisiei Intermediare de la 22 Septembrie 1925”, p. 1, Monitorul Comunal , nr.
XLXIV, no 42, 15 Octombrie 1925

162
deschiderii a numeroase străzi (în total 32.800 mp), suprafața rămasă era suficientă pentru
construirea a mai puțin de două sute de locuințe. În octombrie 1930, parcelarea a fost pavată „cu
bolovani la partea carosabilă, bordură de beton cu fețele mozaicate și trotuare cu dale de beton, a
străzii proiectată din Parcul Iancului,” și trebuia finalizată în două luni.484 Desigur, Societatea a
realizat și lucrările edilitare pe aceste străzi, împreună cu Uzinele Comunale București.485
Locuințele parcelării Iancului au fost proiectate în totalitate de Ioan Țărușeanu.
Construirea lor a început, probabil în 1930, iar până în 1933 se construiseră doar 30 de locuințe
cuplate, așadar 60 de locuințe individuale (fig. 73). În 1935, Monitorul Comunal menționa
aprobarea construirii a 13 locuințe, toate pe strada Iancului, încă 4 aprobate de primăria
Sectorului Negru, încă 8 pe strada Vatra Luminoasă, ajungând, așadar la 85 de locuințe
construite. Locuințele aveau o fațadă, în medie de 8 m, o lungime de 20 m. Din perspectivă
arhitecturală, arhitectul Țărușeanu a continuat proiectarea acelorași tipuri. Astfel, apăreau tipurile
102, cu trei camere și etaj, și tipul 203, iar suprafețele variau între 42 și 64 mp. Conform lui
Sfințescu, aveau fundațiile din beton, cărămidă și eternit, cu tâmplăria de brad. Se observă la
intersecțiile străzilor A. B, C și D cu strada proiectată tipologia de colț.
Străzile purtau nume provizorii de litere, și au fost redenumite ulterior, la inițiativa
Cultului Eroilor, cu nume de eroi români din Primul Război Mondial. Astfel, strada A a fost
redenumită Maior Popescu Gheorghe (astăzi Competiției), strada B s-a redenumită lt. Anton
Ionescu, strada C purta numele lt. Radu Robescu, D, era S. Virgil Lazarovici, strada E era S.
Niculescu Bazar, iar strada F se redenumea strada Maior Dr. Laurențiu Claudian, iar strada
Proiectată era Victor Manu. Scuarul de la mijlocul parcelării se numea piața Butculescu (fig.74 și
75). Redenumirea străzilor s-a făcut în 1934:
„Domnul Consilier N. Trestianu […] reamintește consiliului că, în anul 1934, în cadrul
unei festivități la care a luat parte d. Primar General Al. G. Donescu, un delegat al „Cultul
Eroilor,” Comitetul Cetățenesc din cartierul Iancului și un foarte numeros public, s-au
atribuit străzilor cartierului Iancului și împrejmuirilor lui nume de eroi, accentuând că

484 Sectorul II Negru, „Licitații”, în Monitorul Comunal , anul XXIX, nr. 42, 5 Octombrie 1930, p. 26
485 „Comisia Interimară, cu majoritate de voturi, aprobă completare lucrărilor de pavaj la partea carosabilă și trotuare
pe str. proiectată, pe str. A, C, D, G și E și parc. Iancului…”, în Sectorul II Negru, „Proces – Verbal, No. 11 al
ședinței Comisiei Interimare din 29 Octombrie 1932, p. 18

163
prima tăbliță indicatoare cu nume de acest fel a fost țintuită chiar de domnul Primar
General cu propria sa mână”.486
După finalizarea lucrărilor, Societatea Comunală a vândut locuințele funcționarilor de
stat și muncitorilor. Dintre aceștia, majoritatea erau militari, funcționari bancari, de la PTT și
CFR, comercianți, ingineri, dar și brutari sau fierari. O locuință de pe strada Victor Manu,
compusă din parter și etaj cu trei camere, costa, în 1935, 410.000 lei, iar una de pe strada C, de
două camere, cu 163 mp începea de la 325.000 lei. După 1935, Societatea a început construirea
și extinderea parcelării, dincolo de Fabrica de Textile, cu încă 100 de locuințe. Primele dintre
acestea au fost construite pe șoseaua Iancului și pe prima stradă paralelă cu Iancului, deschisă cu
această ocazie, strada C (Grigore Gabrielescu). În total, pe aceste două străzi, Societatea a
construit, tot pe baza planurilor lui Trajanescu, 28 de locuințe cuplate, respectând tipologia de
colț.
Parcelările Societății construite între 1927 și 1935 însemnau construirea a încă 500 de
locuințe, atât în parcelările deja începute, cât și în cele nou deschise. Cele 500 de locuințe se
adăugau se celor 1.650 deja existente. În total, cele 2.200, împreună cu cele construite pe
terenurile private, ridicau cifrele Societății la 2.863, conform lui Cincinat Sfințescu. Societatea
construia în douăzeci și cinci de ani puțin peste 110 locuințe anual, împreună cu edificii pentru
instituții publice. Un nou impuls urma să fie dat de către Planul de Sistematizare, adoptat, în cele
din urmă, în 1935.

4. 4. Parcelările de locuințe și Planul de Sistematizare din 1935
Pe 5 mai 1935, primarul Alexandru Donescu cerea de la regelui „cu adâncă emoție,”
„suverana aprobare” a Planului de Sistematizare.487 Planul a fost redactat de către o comitet de
lucru din care făceau parte arh. Duiliu Marcu, arh. G.M. Cantacuzino, ing. C. Sfințescu,
Directorul General al Cadastrului și Sistematizării, arh. Roger Bolomey, Directorul Arhitecturii,
ing. N. Rădulescu, Director al Cadastrului, arhitect Davidescu, Subdirector al Arhitecturii. Planul
de Sistematizare nu era un articol de presă, ci un document oficial, echivalentul unei legi, aprobat
prin Decret Regal. Rezumarea celor mai importante prevederi ale acestui plan erau redactate într-

486 Vezi „Comunicări”, în Monitorul Comunal, nr. 61, 16 Februarie 1936
487 „Semnarea planului de sistematizare al Bucureștiului de către M.S. Regele”, în Monitorul Comunal , anul LX, Nr.
19, 12 mai 1935, p. 3

164
un Memoriu Justificativ. În ceea ce privește locuințele pentru clasele vulnerabile și problema
tuberculozei, cadrul de discuție din aceste memoriu justificativ, continua gândirea arhitecturală și
urbanistică din anii precedenți. Planul se Sistematizare era o încununare a ideilor exprimate în
ultimele două decenii.
Autorii Planului de Sistematizare criticau politicile precedente de construire a locuințe
ieftine, considerând că instituțiile chemate să rezolve probleme locuirii, nu se achitaseră de
sarcina lor, iar proletarii locuiau în condiții grele la periferie. Autorii considerau că
„în oraș, nu găsește nici de închiriat, nici de cumpărat locuințe salubre și adevărat ieftine,
deoarece nu este nimic organizat în acest scop și nicio lege și nicio instituție nu a venit să
încurajeze o industrie de locuințe foarte ieftine, de existență minimă! Această este o
constatare gravă, de mare importanță, care trebuie să dea de gândit tuturor
conducătorilor.”488
Aceste critici păreau a fi scrise de Sfințescu, urbanistul reproșând încă din anii douăzeci,
eșecul instituțiilor, deși nu nominaliza direct Societatea Comunală. Consecința lipsei de locuințe
ieftine din oraș era mutarea proletariatului la periferie: „această populație e silită din motive
economice, să-și facă locuința afară, pe câmp, unde cu 25.000 lei, plătibili în rate, oricine poate
deveni proprietar.”489 Autorii considerau că dezvoltarea nefastă a orașului se datora modului în
care locuitorii săraci își construiau aceste locuințe la periferie, fără a avea acces la materiale de
construcție de calitate și nici la lucrările edilitare:
„modul cum se construiesc astăzi și cum se răspândesc aceste locuințe, constituie poate
cea mai mare plagă edilitară a orașului. Clădirile celor săraci sunt construite de cele mai
multe ori, după tipul „vagon,” cu fațada laterală îndreptată spre calcanul vecinului (cu
dorința de a se orienta, pentru că, în fond camerele nu au lumină suficientă, către
miazăzi), este cel mai neigienic posibil, pentru că nu au posibilitatea să fie ventilate
„transversal” pentru a se primeni aerul în mod eficace și sunt în același timp și
scumpe.”490

488 Primăria Municipiului București, Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare.
Rezumat al Memoriului Justificativ , întocmit de arh. Duiliu Marcu, Arh. G. M. Cantacuzino, Arh. R. Bolomey, Arh.
I Davidescu, Ing. T. Rădulescu, (București: Institutul Urbanistic al României, 1935), p. 14
489 Primăria Municipiului București, Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare.
Rezumat al Memoriului Justificativ , întocmit de arh. Duiliu Marcu, Arh. G. M. Cantacuzino, Arh. R. Bolomey, Arh.
I Davidescu, Ing. T. Rădulescu, (București: Institutul Urbanistic al României, 1935), p. 14
490 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 18

165
Punând pe seama acestor condiții, arhitecții și inginerii concluzionează: „acesta este încă
un motiv pentru care populația săracă fuge în afară de raza orașului, și a suburbanelor pentru a
construi case în plin câmp.”491 Mai mult, autorii considerau că și elita tehnică avusese partea ei
de vină, pentru că „pe de altă parte, regulamentele de construcții și alinieri, azi în vigoare, sunt în
parte neraționale. Unele prescripțiuni sunt prea slabe, și nu asigură o bună igienă, altele sunt prea
drastice și inutile.”492
Creșterea constantă a populației îngrijora arhitecții și inginerii, care considerau că era
nevoie de 12.500 locuințe uvriere, construite rapid, și alte 1.200 anual, pentru a ține pasul cu
migrația în București.493 Autorii evitau termenul de „ieftin” sau și foloseau uvriere traducerea
unui termen, semn al evitării asocierii cu Societatea. Soluția pentru construirea acestor locuințe
era re-municipalizarea acestui serviciu: „comuna să preia asupra ei construirea în masă de
locuințe igienice și cu adevărat economice, care să poată fi puse la dispoziția populației sărace cu
o anuitate suportabilă. O subvenția din partea Statului și o degrevare de impozite numai pentru
aceste locuințe tip de existență minimă, este necesară.”494 Mai mult, „crearea unui tip economic
și executarea lui în interiorul orașului ar scuti comuna de necesitatea recunoașterii unui mare
număr de străzi deschise prin contravenție de către particulari, iar apoi primăria să execute, pe
spesele ei, lucrări edilitare: pavaj, canal, apă, pază polițienească […].”495 Menționarea unui „tip
economic” reprezenta deja un prim semnal asupra formei pe care trebuiau să le ia aceste locuințe.
Pe cât de radicale păreau aceste verdict, pe cât de tradițională rezolvarea.
Autorii Planului de Sistematizare considerau că problema locuințelor putea fi rezolvată
prin construirea de locuințe tip la periferie, pe baza principiilor orașului-grădină. După 25 de ani
de la primele dezbateri în consiliul comunal care au condus la înființarea Societății Comunale,
arhitecții și urbaniștii ajungeau la aceleași concluzii. Autorii considerau că
„studiind în detaliu această problemă, am ajuns concluzia că tipul cel mai favorabil
pentru populația săracă este acel al locuinței individual cu parte și etaj, locuințe lipite,

491 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 18
492 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 18
493 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 18
494 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 19
495 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 19

166
calcan la calcan, retras din alinierea străzii cu 6 m lăsând o grădiniță cu flori, iar, la fund,
o grădină de cultură, mai importantă.”496
Nicio diferență față de planurile din 1910 și a conceptului lui Ioachimescu. Urbanistic,
aceste locuințe-tip urmau a fi construite în parcelări în care „străzile ar fi largi de numai de 6-8m,
dar distanța între fronturile caselor ar fi de 14 până la 20 m, ceea ce permite accesul soarelui cu
prisosință, și prin urmare a sănătății. În acest proiect, cheltuielile sunt reduse la minimum și
totuși se obțin locuințe confortabile și igienice.”497 Aceste caracteristici urbanistice continuau, în
linii mari, același concepții din 1910. Autorii aveau în vedere și costurile locuințelor. Societatea
Comunală, Casa Construcțiilor sau Primăria nu reușiseră să construiască mai ieftin de 200.000
lei în acești ani, însă se părea că arhitecții găsiseră soluția proiectării unui tip care, împreună cu
terenul să coste 140.000 lei, pentru o familie cu cinci persoane, inclusiv lucrările edilitare.” 498
Astfel, cele 12.500 locuințe ar fi reprezentat
„un efort de 1.750.000 lei care amortizați în 20 de ani, cu o dobândă de 2% ar reprezenta
o anuitate de plătit de viitori proprietari de 7.200 lei pe an de cap de familie, adică 600 lei
lunar, (care ar reprezenta și chiria), sumă, desigur suportabilă pentru nenumărate familii
în stare de a munci.”499
Această soluție fusese implementată din 1910, iar lipsa de rezultate a acestei strategii a
fost criticate de înșiși autorii planului de sistematizare. Prin urmare, autorii luau în considerare și
altă soluție, construirea de clădiri cu apartamente:
„soluția locuințelor individuale cu calcan lipit de calcan nu este desigur singura posibilă.
Soluția locuințelor în case-bloc poate fi și ea destul de interesantă și ar putea fi încercată.
Credem însă că ea nu se potrivește mentalității și obiceiurilor muncitor români, proaspeți
veniți de la țară și obișnuiți cu un trai cu caracter rural. De asemenea, soluția caselor –
bloc exclude achiziționarea locuinței, convenind numai închirierii, așa cum se întâmplă în
țările industrializate, care au construit astfel de locuințe. În sfârșit, aceste blocuri au o
influență certă în favoarea comunismului, pe când locuințe individuală și proprietate a
muncitorului combate această tendință căci leagă pe cetățean de pământ.”500

496 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 20
497 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 20
498 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 20
499 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 20
500 Comitetul de Lucru al Planului de Sistematizare, Planul de Sistematizare. Rezumat al Memoriului… , p. 21

167
Așadar, această soluție nu era, cu adevărat, dorită de către autorii Planului de
Sistematizare, și din motive ideologice.
Prizonieri ai propriului limbaj, autorii foloseau aceleași concepte despre locuința celor
săraci, care nu aduseseră rezultate favorabile, precum reformatorii din primul deceniu al
secolului al XX-lea, insistând pe locuința individuală ca forma urbană a sufletului românesc.
Reformatorii urbani și sociali considerau că proiectarea și construirea de blocuri favorizează un
comportament urban politic, iar beneficiarii apartamentelor urmau a fi influențați de ideologia
comunistă. Practica arhitecților autori ai Memoriului Justificativ îi contrazicea, având în vedere
că aceștia proiectaseră blocuri în centrul orașului. Așa cum susținea un alt reformator în
domeniul urban, juristul Iulian Pascu, locuirea la casă reprezenta unica soluție pentru construirea
orașului, întrucât se plia pe stilul de viață românesc. Într-un articol înflăcărat, publicat în același
an cu planul de sistematizare, 1935, Pascu întărea conceptul orașului-grădină: „Orașul nostru este
orașul-grădină; orașul în care fiecare locuitor arde de dorul a fi proprietarul casei și grădinii lui și
numai a lui și pe care, dacă nu o poate avea ca proprietate, o are măcar ca chiriaș. Toate orașele
țării noastre sunt astfel, cu excepția celor câteva burguri săsești și maghiare.”501 Juristul critica
proiectarea caselor în noile stiluri moderne, și considera că
„proprietatea de apartament, este expresia locuinței comunizate și a proprietății colective,
care precede comunismului, sau chiar îl satisface pe deplin, reducând dreptul integral de
proprietate, la mai nimic. Și mă îngrozesc la gândul că democrația noastră românească
poate fi atât de oarbă, pentru a promova lupta comunistă și comunizantă chiar și pe
această cale a transformării locuinței noastre și a întregii structuri a orașelor românești și
prin ele a sufletului nostru și a vieții noastre intime și sociale, și să legifereze chiar ea
singură comunizarea dreptului de proprietate, cea mai puternică chezășie a democrației și
a civilizației noastre naționale.502
Pascu nu oferea vreo soluție pentru construirea rapidă de locuințe tip la periferie, la fel
cum nu reușeau nici autorii memoriului justificativ sau arhitecții Societății Comunale pentru
Locuințe Ieftine.
Autorii Planului de Sistematizare nu combăteau conceptul de oraș-grădină, ci, din contră,
considerau că acesta era idealul de urmat, ignorând insuccesele inițiativelor românești care l-au

501 Iuliu Pascu, Dreptul urbanistic și sistematizarea Bucureștilor , (București: Editura Revistei Parlamentul
Românesc), 1935, p. 26
502 Iuliu Pascu, Dreptul urbanistic… , p. 26

168
urmărit. Mai mult, semnatarii planului de sistematizare erau arhitecți renumiți, autori ai
blocurilor moderne cu apartamente, însă nu concepeau să le construiască și pentru clasele
muncitoare de la periferie, invocând primejdia acestor clase. Permanenta grijă pentru muncitorii
periculoși părea a afecta concepțiile arhitecților. Nu este clar în ce măsură apartamentele erau
considerate doar de închiriat, nu și de vânzare. Acest fapt nu însemna că muncitorii de la
periferie doreau, în mod explicit, apartamente în blocuri. De exemplu, ceferiștii respingeau
această soluție și cereau parcelări de locuințe individuale. Pe fondul acestor discuții, populația
Bucureștiului creștea, ajungând la mijlocul deceniului al patrulea, la 786.929 de locuitori.
În concluzie, planul de sistematizare nu avansa cu nimic în ceea ce privește problema
locuirii la periferie, demonstrând că aceasta nu putea fi realizată, prin urbanism și arhitectură, ci
ca urmare a unei acțiuni politice și administrative sau private. În memoriul justificativ al planului
de sistematizare, soluția orașelor-grădină era doar o altă pagină într-un capitol al utopiei urbane.
Rezultatul nu însemna decât reluarea unor concepte, care își demonstraseră ineficiența timp de
douăzeci și cinci de ani. Planul de Sistematizare controla și mai atent parcelările, iar Societatea
Comunală trebuia să obțină avizele Comisiei Speciale ale Planului, înainte de a le înainta
Comisiei Tehnice al sectorului, Consiliului General, Ministerului și Consiliul Tehnic Superior.
Birocrația se dovedea a fi din ce în ce mai anevoioasă. În 1936, pe baza acestor noi realități,
Societatea Comunală și-a schimbat și statutele.503 În același an, Societatea îl angaja și pe noul
arhitect, Dan Ionescu, cel care a rămas în funcție până în 1948. Similar cu cazurile precedente,
sunt neclare motivele schimbării arhitectului, data exactă, iar Dan Ionescu este puțin cunoscut în
literatura de specialitate.

4.5. Parcelări construite după adoptarea Planului de Sistematizare

503 „Având în vedere că statutelor S.C.L.E. din București, votate de consiliul comunal la 4 iunie 1910 și aprobate
prin Decretul Regal No 2340 din 14 Iunie 1910, având în vedere că aceste statute au fost modificate de adunările
generale ale Societății la 17 Mai 1912, 12 iunie 1919, 15 Martie 1923, 28 Martie 1927 și 21 Aprilie 1932, spre a fi
puse în concordanță atât cu legile speciale votate, cât și cu diverse noi cerințe; având în vedere că modificările aduse
la 1912, 1919 și 1923 au fost aprobate de Consiliul Comunal în ședințele de la 12 / 21 Martie 1923 și de consiliul de
miniștri cu no 838 din 1 Mai 1923….C.G.M.B., cu unanimitate de voturi, aprobă modificarea statutelor SCLE ar 16,
21, 25, 31, 34, 35, 36 și 39, așa cum s-a hotărât de adunarea generală a acționarilor Soc. din 22 Martie 1927 și 21
Aprilie 1932 etc. 8 martie 1936

169
4.5.1 Parcelarea Panduri
În 1935, Societatea Comunală a parcelat terenul pe care îl deținea pe șoseaua Panduri și a
construit cincisprezece locuințe cuplate, după planurile arhitectului Dan Ionescu. Terenul era
situat la numărul 24 și făcea parte din Sectorul III Albastru.504 Comisia Specială, întrunită în
ședința din 17 Mai 1935, aproba parcelare, cu condiția ca Societatea să proiecteze singura stradă
deschisă (Doctor Ion Ghiulamila) cu o lățime de 10 m, iar clădirile să fie retrase 2 m (fig. 76).
Din această comisie făceau parte arhitecții Petre Antonescu, Statie Ciortan, E. Lăzărescu,
Inginerul M. Stroescu, arh. R. Bolomey și Inginerul Rădulescu. După această aprobare, tot în mai
a urmat aprobarea Consiliului Comunal al Sectorului III Albastru, iar, în iulie, a Consiliul
General. Lucrările edilitare erau fost realizate de către Uzinele Comunale București, iar costul lor
a fost achitat, în mod egal, de Societatea Comunală și de către Primărie. Nu se cunosc date
despre beneficiarii acestor locuințe.

4.5.2. Parcelarea Echinocțiului – Gafton Lazăr
Propunerea Societății Comunale de a construi parcelarea Echinocțiului data din 1934,
însă, Comisia Superioară a Planului de Sistematizare a aprobat-o abia în 1935. Planurile de
parcelare erau semnate de arhitectul Dan Ionescu și cuprindeau 9 case cuplate și încă 3
individuale, în total, 21 de locuințe. Condițiile pe care Comisia le punea erau legate de mărimea
loturilor (cel puțin 200 mp) și de înălțimea caselor cu parter și etaj (8 m la cornișe). În plus,
Societatea trebuia „să execute pe străzile parcelate apă, canal, luminat public și particular, cu
cablu subteran, la trotuare pavaj de asfalt cu borduri de granit, iar pe partea carosabilă pavaj de
granit pe pat de beton cu rosturile umplute cu mastic.”505 Planul de parcelare menționa și
amplasarea tipurilor de locuințe proiectate de Ionescu și confirmă și existența tipologiei speciale
pentru colț (fig. 77).

4.5.5. Parcelarea Maior Giurescu

504 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarele 89 și 92 / 1935, („Parcelarea Proprietății Societății Comunele de
Locuințe Ieftine din Șoseaua Panduri, nr. 24”)
505 Arhiva P..M.B., Fondul Serviciul Tehnic , Dosarul 58/1934 („Parcelarea propr. Societății Comunale de Locuințe
Ieftine din str. Echinocțiului 3).

170
Parcelarea Maior Giurescu a fost construită pe un teren vândut de către Primărie pe baza
Convenției din 1910 și se găsea pe Splaiul Independenței, în aproprierea parcelării Verzișori –
Tăbăcari. În aprilie 1939, Societatea Comunală trimitea Primăriei solicitarea pentru autorizarea
parcelării, pe terenul din strada Apele Minerale, colț cu strada Nouă, ce debușează în Splaiul
Unirii. Primăria menționa că „pe ambele străzi se găsesc apă canal, lumină electrică, trotuare și
pavaje de bolovani.”506 În parcelare, Societatea a construit doar patru locuințe cuplate, iar
planurile locuințelor, semnate de Dan Ionescu, erau similare cu cele din Panduri și Echinocțiului
(fig. 78).

4.5.7. Extinderea Parcelării Cornescu
În 1938, Societatea Comunală a continuat parcelarea Cornescu, prin construirea a
optsprezece locuințe cuplate și una individuală, după planurile lui D. Ionescu (fig. 79). Societatea
a prelungit strada A (Turbinei) și a conectat-o cu Calea Floreasca. Cartierul era dotat de la
început cu facilitățile moderne ale vremii. Conform unui document elaborat de Direcția Drumuri
și Poduri, de la jumătatea anilor treizeci, „Societatea a executat toate lucrările de apă, canal și
electricitate precum și toate construcțiile care sunt chiar locuite în parcelarea Societății din strada
Aviator Craiu (Calea Floreasca) și prelungirea A (Turbinei) din Parcul Cornescu,” urmând a se
ocupa de „lucrările de pavaj pe partea căruțabilă și pe trotuare.”507 Completarea este vizibilă prin
arhitectura casei cuplate din dreptul străzii Muntenescu: jumătate fusese construită în anii
douăzeci după planurile lui Mohor, iar cea de a doua jumătate fusese atașată în 1938. În 1938,
Societatea solicita aprobarea acestei deschideri Comisiei Tehnice, prezentând și tipurile de case
proiectate de către Dan Ionescu. În contrast cu varietatea arhitecturală a parcelării, Ionescu a
propus câteva planuri simple, uniformizând această prelungire cu un stil sobru.
Tipurile proiectate de Ionescu erau compuse parter și etaj, iar stilul adoptat de acesta se
îndepărta de stilul neo-românesc promovat de arhitecții precedenți. Casele erau retrase de la
aliniament cu patru metri de la alinierea străzii Turbinei. Un detaliu important al autorizației
eliberată de primăria sectorului I Galben era legat de împrejmuirea proprietății: „la față din
zăbrele de lemn date la rindea, vopsite în culoare de ulei, iar între vecini din uluci de lemn […]

506 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 86/1939 („Parcelarea „Societății de locuințe Ieftine,” spl. Maior
Giurescu”)
507 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Primăria Sectorului Galben, Dosarul 61/1942

171
înalte de cel mult 2 m, pe o lungime totală de 46 m, făcând la colț o teșitură de 5 m.”508 Cât
privește detaliile tehnice ale acestor noi locuințe, Societatea avea „obligația de a executa ultimul
planșeu din beton armat pe care la mobilizare va așterne un strat de nisip de 0.15m, conf.
ref(eratului) Serviciului Apărării pasive. Autorizația și planurile se vor păstra pe șantier pentru
control. Materialul se va depune în curte.”509 Majoritatea tipurilor proiectate de Ionescu sunt
caracterizate printr-un rezalit (zid în trei trepte) care desparte locuințele individuale.

4.5.6. Parcelarea Drumul Sării
Una dintre cele mai importante completări a fost Drumul Sării, Societatea continuând
parteneriatul cu Ministerul de Război, stopat la începutul anilor douăzeci. Societatea a obținut
aprobarea planului de extindere a parcelării în 1930, dar nu început construirea locuințelor, fapt
amânat până în 1938. Noua extindere completa spre sud parcelarea, prin continuarea străzilor
Negel și Caranda și deschiderea unei noi străzi (astăzi Octav Băncilă). În plus, Societatea
deschidea o nouă stradă, perpendiculară pe Drumul Sării, care unea această arteră de strada
Lupească, în dreptul parcelării construită în 1911 și 1921. În 1940, această stradă a fost denumită
Aviator Garofeanu Ion (căzut la datorie în 1923),510 (fig.80) iar parcelarea s-a mai numit
Poligonul de Trageri.
În această parcelare, Societatea a hotărât prelungirea celor două străzi, Negel și Caranda
spre sud, lăsând liberă o porțiune de teren, între casele deja construite până în 1921 și prima
stradă perpendiculară din parcelare (A, redenumită General Ioan V. Culcer), trasată în dreptul
străzii Garofeanu. Acel teren, aparținând Ministerul de Război, a rămas neconstruit până la
începutul anilor cincizeci. Ministerul de Război ceda doar un teren de 300 mp necesar
deschiderii străzii. Așadar, construirea caselor a început de la strada Culcer până la strada lt. Col.
Constantin Marinescu. În total, D. Ionescu a prevăzut construirea a 28 de case, majoritatea
cuplate, cu excepția celor de la intersecții. În februarie 1930, Comisia Tehnică a Primăriei aproba
planul, stabilind ca toate clădirile să fie retrase doi sau patru metri de la alinierea străzii
(„retragerea fiind uniformă pe străzi întregi pe ambele părți ale ei”). Comisia Tehnică ținea cont

508 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Primăria Sectorului Galben, Dosarul 38/1938
509 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Primăria Sectorului Galben, Dosarul 38/1938
510 Municipiul, [„Decizie”] în Monitorul Comunal , Nr. 51 / 22 Decembrie 1940, p. 6

172
de deciziile Comisiei Speciale și cele ale primăriei de sector și avea nevoie și de avizul
Ministerului de Interne. Străzile au fost pavate în aprilie 1940
În afară de completarea către sud, Societatea a proiectat paisprezece locuințe cuplate pe
strada Garofeanu, după planurile lui Dan Ionescu. Acestea erau tipurile B¹ C, D, E, precum și
tipologia specială pentru intersecții.

4.5.8. Parcelarea Calea Lacul Tei
Ultima parcelare a Societății Comunale dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial a
fost proiectată în cartierul Tei și completa proiectele precedente din Cornescu și Drumul la Tei.
Acest cartier era unul dintre cele mai afectate de sărăcie, destinat a fi construit cu locuințe ieftine,
conform zonificării propuse de Sfințescu și a planului de sistematizare. Parcelarea se găsea în
sectorul I Galben, pe Calea Lacul Tei, în apropierea fabricii de cărămizi Tonola. Intervenția
Societății în această zonă afectată de condițiile insalubre de locuire a dus la o înrăutățire a
situației locuitorilor din cartier, însă și la crearea de locuințe noi pentru funcționarii bucureșteni.
Locuitorii caselor din vecinătatea terenului unde Societatea decidea construirea caselor erau
afectați de această parcelare, pentru că le închidea accesul către stradă. Aceștia trimiteau o
scrisoare primărie, cerând rezolvarea situației, semnându-se drept „oameni săraci, servitori pe la
diverse instituții din Capitală și singurul nostru sprijin sunt aceste imobile, făcute cu truda
sărăciei noastre.”511
Societatea Comunală a solicitat încă din 1936 aprobarea parcelării din Sectorul Galben,
prezentând planurile parcelării care conțineau peste 200 locuințe, edificii pentru instituții publice,
dar și parc, teren sportiv, grădiniță, școală. Avizarea acestui proiect depindea de rezervarea unui
lot de 20 de locuințe pentru funcționarii primăriei Sectorului Galben (fig. 81).512 Pe acel teren,
Societatea construise deja o grădiniță și o casă a copilului, la începutul anilor treizeci. După
refacerea planurilor, parcelarea a fost aprobată în ianuarie 1937 de către Comisia Tehnică a
primăriei de sector. A urmat aprobarea Consiliului Tehnic Superior din decembrie 1937 și a
Uzinelor Comunale București. Conform deciziei primarului Ion Săbăreanu „aduce la cunoștința
Consiliului că cu ocazia parcelării acestui teren, s-a gândit să rezerve o suprafață pentru
construirea unor locuințe pentru funcționarii care nu au proprietăți – ei sau familiile lor – și la

511 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul X / 1941,
512 A.N.I.C., Fond Ministerul Lucrărilor Publice, Fond C.T.S., Dosarul 524 / 1937

173
acei care nu au nici un fel de avere, iar venitul lor este de așa natură, încât nu pot plăti o chirie
corespunzătoare gradului și situației lor familiare.”513
Arhitectul Ionescu propunea zece noi tipuri de locuințe, incluzând tipurile T1, T2, T3,
special proiectate pentru colțuri (Fig. 82-83). Toate erau retrase de la aliniament cinci metri sau
patru (pe strada Scheiul de Sus) și erau fie parter, fie parter și etaj. Societatea a renunțat la eternit
și folosea țiglele pentru învelitoarea caselor. În campania de construire din 1937, Societatea a
finalizat locuințele dintre Calea Lacul Tei și strada A (Banu Dumitrache). În campania anului
1938, din planurile de parcelare rezultă faptul că au fost executate 26 de vile cuplate, însumând
plus o locuință individuală tipul 3, între străzile Banul Dumitrache, Județului, Ghica Tei, strada
care face legătura cu Maria Ghiculeasa și din nou strada scurtă ce face legătura cu Banul
Dumitrache. Campania de construire din 1939 consta în execuția caselor dintre strada Ghica Tei
și strada Sf. Treime. Campania din 1940 urmărea să construiască pe străzile A (Banu
Dumitrache) și B (Maria Ghiculeasa) un număr de 14, respectiv 27 de locuințe, așadar 41 de
locuințe, după planurile lui Dan Ionescu.
După 1940, parcelarea s-a extins spre est, unde Societatea a construit 14 locuințe duble pe
strada A (Banul Dumitrache) și 27 de locuințe pe strada Maria Ghiculeasa, în continuarea celor
care se construiseră deja. Lărgimea străzilor Dumitrache, Ghiculeasa, Banu Scarlat era de 8,5 m,
în timp ce pe cele două străzi perpendiculare precum și pe Scheiul de sus era de 12 m. În 1941, s-
a schimbat și denumirea străzilor. Astfel, strada A se denumea Dumitrache Banul (1718 – 1807),
strada B se numea Maria Băneasa, strada D devenea Costache Banul, strada E a fost redenumită
Scarlat Banul.514 Planul de parcelare era mult mai complex, cartierul de case urmând a se întinde
până la strada Teiul Doamnei, însă costurile războiului au condus la abandonarea acestor planuri
(Fig. 84).

4.5.9. Parcelarea Victor Manu
Încercarea Primăriei Municipiului București a căuta alternative pentru îmbunătățirea
condițiilor de locuire și experiența Societății Comunale au condus la construirea parcelării Victor
Manu. Astfel, la inițiativa Primăriei, Societatea a executat 16 locuințe pe strada Victor Manu,
după planurile arhitectului Horia Creangă, directorul departamentului Lucrări Noi din cadrul

513 Monitorul Comunal, nr. 24, 14 iunie 1936
514 Monitorul Comunal, nr. 30, 3 August 1941, p.

174
Primăriei. Acesta reprezenta primul proiect de locuințe în stil internațional executat de către
municipalitate. Numirea arhitectului Horia Creangă în fruntea departamentului (1933), și
ulterior, în Consiliul de Administrație al Societății Comunale (1941) a însemnat un nou impuls
pentru Societate. Horia Creangă (1892 – 1943) era considerat unul dintre pionierii arhitecturii
moderne din România, autor a numeroase edificii publice și private în București și în țară.
Horia Creangă a fost desemnat cu proiectarea locuințelor de pe strada Victor Manu, iar
Societatea Comunală cu construirea lor. Terenul pe care Primăria a decis construirea se afla
lângă Parcul Iancului, și a fost împărțit în 19 parcele de aproximativ 400 mp,515 cu o suprafață
desfășurată a caselor de aproximativ 86.40 mp. Societatea a construit în total 9 locuințe cuplate,
și una individuală, fiecare dintre ele cu subsol, parter și etaj, pivnița fiind formată, la rândul său,
din trei camere. La parter, arhitectul proiectase un dormitor, o cameră mare, sufragerie, antreu,
hall, cameră și cameră pentru servitori, iar la etaj erau două camere mari, o cameră pentru birou,
una pentru baie și una pentru w.c. (fig. 85). Pe de altă parte, construcția era realizată din
cărămidă cu mortuar de var, subsolul din beton armat, iar acoperișul din tablă.
Construirea locuințelor de pe strada Locotenent Victor Manu a început la data de 28
Aprilie 1937. Aceasta este data când „s-a aprobat propunerea făcută de Primarul General al
Municipiului de a se conveni cu Societatea Locuințelor Ieftine pentru construirea a 15 locuințe în
Parcul Iancului, care să fie atribuite în plină proprietate și gratuit la cinci scriitori, cinci ziariști și
cinci învățători, din cei mai săraci care s-au distins în lucrările profesiunilor respective.”516
Avizarea prin decret regal vine abia la 6 septembrie 1939 („Decret – Lege pentru autorizarea
Municipiului București de a ceda în mod gratuit, folosința a 15 imobile, în scop cultural”),517
când cel mai probabil primii beneficiari se mutaseră deja acolo. Cei cincisprezece au fost
desemnați de Sindicatul Ziariștilor , Societatea Scriitorilor Români și Asociația învățătorilor ,
criteriul principal al alegerii lor fiind acela de a nu avea deja o proprietate.
După construire, Primăria a distribuit casele intelectualilor săraci, dar după septembrie
1940, ele au fost preluate de către membrii Mișcării Legionare. Casa de pe șoseaua Iancului

515 Militza Sion, Horia Creangă (1892 – 1943) – Crezul simplității , (București: Simetria, 2012)
516 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Primăria Municipiului București, Direcția Financiară, „Adresă,” 5
Noiembrie 1942, Dosar 112/1942
517 „Decret – Lege pentru autorizarea Municipiului București de a ceda în mod gratuit, folosința a 15 imobile, în scop
cultural”

175
50,518 locuința i-a fost repartizată lui Al. Cazaban (1872 – 1966), cunoscut ziarist și scriitor, iar
cea de-a doua casă a duplexului (Iancului 52) i-a fost acordată lui Mihail Celarian. Carol
Ardeleanu (distins în 1933 cu premiul Societății Scriitorilor Români, locuia la Iancului 54, și
Dumitru Karnabat (poet simbolist, jurnalist și critic, 1877 – 1949, la numărul 56) împărțeau
același imobil. Pe strada Victor Manu, la nr. 4, Mihail Sorbul (distins în 1937 cu Premiul
Național pentru Teatru) și-a luat casa în primire în toamna anului 1939. Învățătorii Juarez Movilă
și Teodor Castrișeanu la numerele 8, respectiv 10, Aurelia Cantemir și Constantin Enescu la
numerele 16, respectiv 18 și Gh. Diaconescu la numărul 24, urmând să devină locatari din
toamna anului 1939. Acesta din urmă locuia în singura vilă individuală din parcelare.
Distribuirea de către primărie urmărea oferirea unei locuințe intelectualilor care nu își puteau
permite, însă după septembrie 1940, casele au fost distribuite membrilor conducerii Mișcării
Legionare. Astfel, procesul verbal din data de 26 octombrie 1940 stabilea că locuințele erau
oferite lui Corneliu Georgescu (Victor Manu, nr. 6, devenind astfel vecin cu Mihai Sorbul),
Gheorghe Ghițea și Lucia Borș (numerele 12, respectiv 14), Radu Mironovici (numărul 22), iar
„cea de a cincea locuință a fost predată liberă și se găsește astăzi ocupată de Serviciul de Studii și
Statistică al Municipiului” (numărul 20).519 Numele beneficiarilor sunt cunoscute în istoriografia
românească: Corneliu Georgescu și Radu Mironovici au fost membri fondatori ai Mișcării
Legionare, pe când Ghițea a ocupat un post în Ministerul Muncii, în timpul guvernării legionare
(septembrie 1940 – ianuarie 1941).
Construirea caselor din Victor Manu continua eforturile primăriei de independență față de
Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine, precum în cazul parcelării Ghencea. Cea mai
importantă diferență era legată de distribuirea caselor, în cazul parcelării Victor Manu, aceasta
aparținând Primăriei. În acești ani, Monitorul Comunal a renunțat la publicarea ședințelor
Consiliilor Locale și Consiliul General, iar ultimele alegeri libere au fost în decembrie 1937. În
februarie 1938, regele introducea un regim autoritar care a durat până în septembrie 1940. În
Consiliul de Administrație al Societății intrau, în octombrie 1938, arhitecții Roger Bolomey și
Horia Creangă și însuși primarul Victor Dombrowski.520 Conform rapoartelor interne, Societatea
construise aproape doua sute de locuințe în 1938 și 1939, în timp ce în 1940, numărul era doar de

518 Numerotarea străzilor a condus la schimbarea numărului caselor. Astfel 50 devenea 52, 52 devenea 54 etc.
519 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 112 / 1942
520 Municipiul, „Decizii”, în Monitorul Comunal , anul LXIII, Nr. 41, 9 Octombrie 1938, p. 3

176
97, dintre care 41 în Drumul la Tei, 21 în parcelarea Raion, și 35 de locuințe în Drumul Sării.
Societatea urma să intre în ultima etapă a activității și existenței sale, cu aceeași conducere și
arhitect și același plan de construire a locuințelor-tip în parcelări.

4.6. Societatea Comunală în timpul regimului Antonescu

Schimbările politice din vara anului 1940, probabil cel mai dramatic moment din istoria
României, au influențat, inevitabil, reforma locuirii și activitatea Societății Comunale, începând
cu septembrie 1940, când generalul Ion Antonescu, sprijinit de Mișcarea Legionară prelua
puterea în București. Pierderea provinciilor istorice a determinat migrația numeroșilor
funcționari din aceste provincii înspre capitală. În administrația Bucureștiului, regimul autoritar
impus de Antonescu însemna continuarea practicii de numire a primarilor, nu de alegere a lor.
Astfel, Gheorghe I. Vântu (din septembrie 1940 până în ianuarie 1941) a fost numit în locul
primarului Dombrowski. Au urmat la conducerea primăriei Rodrig Modreanu, până în decembrie
1941, urmat de Constantin Florescu (decembrie 1941 până în octombrie 1942) și de generalul
Ion Rășcanu (până în august 1944). Aceștia erau și președinți de onoare ai Societății Comunale
pentru Locuințe Ieftine. De-a lungul regimului său, Antonescu a încercat o centralizare a
reformei locuirii, în special după cutremurul din 10 Noiembrie 1940 și după preluarea totală a
puterii, în ianuarie 1941. Cutremurul a afectat și parcelările Societății Comunale, iar Antonescu a
decis schimbarea normelor pentru aprobarea clădirilor. Cea mai afectată parcelare a fost Grant –
Belvedere, unde cutremurul a distrus casele de pe strada Vasile Burla. În locul lor, Casa
Autonomă a Monopolurilor de Stat a decis construirea unui bloc de apartamente, proiectat de
arhitectul Lucian Teodosiu (fig. 86). Cutremurul a mai afectat si o serie de locuințe în parcelarea
Cornescu, precum cea a maiorului Velcescu521 sau a familiei Mizrahy.
Una dintre deciziile de centralizare ale noului regim se referea și la redenumirea numelor
străzilor, primăria continuând politica precedentă de numire a străzilor cu numele de eroi

521 Arhiva P.M.B., Serviciul Tehnic, Dosarul 195 / 1945: „Domnule Primar, Subsemnatul Eleonora Colonel Matei
Velcescu proprietar în Parcul Cornescu str. B, Nr. 1, urmând a face reparațiuni radicale imobilului din sus zisa
stradă, ce a avut de suferit de pe urma cutremurului din ziua de 10 Noiembrie 1940, cu onoare vă rog să binevoiției a
mi se aproba ca, la autorizarea de reparații a casei ce voi solicita, să ies cu 1 ½ – 2m în afară cu zidul exterior al
clădirii înspre strada B. pentru a putea face consolidarea deplină a casei.”

177
naționali. Astfel, în iulie 1941, prima lună de război, Primăria a hotărât schimbarea numelor a
peste o mie de străzi, printre care și unele ale Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine.522
Printre acestea erau strada E din Grant – Belvedere, redenumită în memoria lui Andrei G.
Ioachimescu și apoi Cristian Pascal, în memoria primului director al Manufacturii Belvedere. În
parcelarea Dorobanți, strada G. Washington a fost redenumită Washington.523 În același timp,
Primăria redenumea străzile din parcelarea Calea Lacul Tei și Iancului.
Din septembrie 1940 până în august 1944, Societatea Comunală a lucrat la patru
parcelări: Drumul Sării, Iancului 2, Raion, Calea Lacul Tei, și a construit aproximativ 100 de
locuințe pe an. În aceeași perioadă, Societatea înainta și planurile de parcelare pentru două
proiecte, parcelările Ziduri – Moși și Pantelimon, amânate până la terminarea războiului.524 În
1941, primarul Modreanu îl delega pe ajutorul său, Hagi Mosco, în Consiliul de Administrație al
Societății,525 și, începând cu iunie 1941, arhitectul Horia Creangă, devenea cenzor supleant.526 În
afară de construirea locuințelor în parcelări, Societatea Comunală își îndrepta atenția și către
construirea de școli. Primăria și Societatea Comunală semnau o convenție prin care prin care
urmăreau să se renoveze mai multe școli:527 Fotografia aeriană din 1943 indică precis ce s-a
construit în această perioadă și confirmă finalizarea parcelărilor.
Construirea locuințelor din parcelarea Drumul Sării a continuat anual din 1938 până în
1944 și a condus la finalizarea acesteia, pe baza planurilor lui Dan Ionescu. Parcelarea a
cunoscut numeroase probleme cu autorizarea. În aprilie 1940, Societatea Comunală cerea
primăriei eliberarea unui certificat de aliniere și regim pentru construirea a treizeci și cinci de
locuințe. Primăria refuza inițial construirea, considerând că „nu există la sector nici un plan
parcelar aprobat cu toate formele legale, așa cum ar trebui să existe,” dar și „Societatea pretinde
că a fost cândva aprobat un plan de parcelare. […] Dar chiar dacă există într-adevăr, el datează în

522 „Schimbări de denumiri de străzi,” în Monitorul Comunal, anul LXVI, Nr. 30, 3 August 1941, p. 8 – 14
523 Monitorul Comunal, anul LXVI, Nr. 30 , 3 August 1941, p. 8 – 14
524 Pentru mai multe detalii, vezi Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 67 / 1942 (pentru parcelarea
Pantelimon) și 92 / 1935 (pentru parcelarea Ziduri Moși)
525 Primăria Municipiului București, [„Decizie]”, în Monitorul Comunal, anul LXVI, nr. 13, 30 Martie 1941, p. 9
526 Primăria Municipiului București, [„Decizie]”, în Monitorul Comunal, anul LXVI, nr. 21, 1 Iunie 1941, p. 6
527 „Convenție cu Societatea Comunală pentru construire de locuințe Ieftine”, în Monitorul Comunal, anul LXVII,
Nr. 35, august 1940, p.4 Convenția se referea la școlile 32 de băieți, 12 și 36 de băieți și fete și 3 de fete.

178
orice caz dinainte anului 1930 și astăzi nu mai mare nicio valabilitate.”528 Conform Certificatului
de aliniere și regim, eliberat în cele din urmă, în 1941, clădirile „erau retrase la 5 metri pe strada
Drumul Sării, la 4 metri pe strada Proiectată, la 4 metri o porțiune din strada B și Strada General
Culcer și la 2 mp la restul străzilor din interiorul parcelării. Dintre aceste case, zece erau pe
prelungirea Negel, douăsprezece pe prelungirea Caranda și încă treisprezece pe strada Nouă. În
total, treizeci și șase de locuințe. Una dintre locuințele de la intersecția străzilor Nouă (Băncilă)
și Caranda, realizată în 1942, tip „Drumul Sării” era compusă din „pivniță, parter și etaj, din
zidărie masivă, cu planșeuri de beton armat, acoperită cu material necombustibil […] De
asemenea, va face și o împrejmuire la față pe aliniere, iar între vecini din uluci înfundate, pe o
lungime totală de 42,50 ml.529 Fotografia aeriană din 1943 confirmă faptul că aproape toate
locuințele fuseseră construite.
După 1941, Societatea a continuat construirea locuințelor în parcelarea Iancului. În
campania 1942 – 1943, Societatea a adoptat și o tipologie de case înșiruite pe străzile Leonard și
Grozăvescu. Toate celelalte erau asemănătoare cu cele pe care le proiectase deja în parcelările
Raion, Drumul Sării și Calea Lacul Tei. Numele străzilor a fost schimbat: astfel, strada A,
denumită pentru scurtă vreme Alexandru Sturdza se numea Gheorghe Folescu (cântăreț de
operă), strada B devenea Jean Athanasiu (bariton), strada C primea denumirea Grigore
Gabrielescu (tenor), strada F se numea Ion Băjenaru, strada E, Nicolae Leonard (tenor,
supranumit „prințul operetei”) și strada F, Traian Grozăvescu (tenor născut la Lugoj, cu un
succes internațional remarcabil).530 Societatea nu a finalizat toate locuințele până la terminarea
războiului, continuând și în anii 1946 – 1948 construirea lor (fig. 87).
Ultima extindere a parcelării Raion a fost aprobată de către Comisia Superioară a
Planului de Sistematizare în iunie 1941.531 Pe parcela dintre Dristor – Cerceluș (Leova) și
Diligenței (Negoiu), Societatea a construit o sută de locuințe, pe planurile lui Dan Ionescu și
altele pe străzile (azi) Țiglina și Mircea Bădescu, pe un teren lângă destinat construirii unei

528 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 416 /1940 („Proprietatea Societății Locuințe Ieftine…”)
529 Arhiva P.M.B. Fond Serviciul Tehnic , Dosarul13 / 1941
530 Vezi Monitorul Comunal, nr. 65, 22 decembrie 1940
531 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic Dosarul 58/1934 „Parcelarea propr. Societății…”

179
bisericii.532 După terminarea războiului, Societatea a început și construirea bisericii purtând
hramul Sf. Fanurie, pe un teren sfințit în ianuarie 1943. Arhitectul Dan Ionescu a realizat
planurile inițiale pentru această parcelare, însă aceasta a fost construită pe baza planurilor lui
Dumitru Ionescu Berechet.
În Calea Lacul Tei, Societatea nu a terminat construirea locuințelor, oprindu-se la strada
Șcheiul de Sus. În decembrie 1940, primăria redenumea și străzile parcelării. Astfel, strada A
devenea strada Dumitrache Banul (1718 – 1807), strada B devenea Maria Băneasa (decedat
1772), strada D se numea Costache Banul (decedat 1808), iar strada E, Scarlat Banul (decedat
1808). Parcelarea a fost continuată într-o formă diferită după 1948.
Primăvara anului 1944 a consemnat și bombardarea Bucureștiului de către Aliați și,
implicit, distrugerea sau avarierea a numeroase locuințe din parcelările Societății Comunale. În
aprilie 1944, aliații au bombardat Bucureștiul, iar în iulie, Consiliul Tehnic Superior identifica
cele mai avariate cartiere. Metodologic, autorii acestor rapoarte au identificat pe teren peste
cincizeci de mici cartiere (de obicei delimitate de patru-cinci străzi) pe care le-au considerat
zonele cele mai neadecvate locuirii din București.533 Din cele 14.302 clădiri menționate în raport,
autorii rapoartelor considerau că 8.470 erau insalubre și puternic afectate de bombardamente.
Rapoartele din 1944 nu făceau decât să confirme rezultatele nesatisfăcătoare ale deciziilor
politice și administrative. Rapoartele includ și mențiuni referitoare la bombardamente, iar hărțile
anexate ilustrează distrugerile masive în zona Gării de Nord, dar și din alte cartiere (Văcărești)
sau din centrul orașului. În total, Scânteia din 1945 trebuie luate cu scepticism, „au fost distruse
complet 4.470 de clădiri, 3.058 au fost grav avariate și 2.700 avariate mai ușor. Ceea ce
înseamnă că mai mult de 10% din totalul clădirilor din București au devenit nelocuibile.”534
Noile autorități din septembrie 1944 subliniau amploarea acestui dezastru:

532 Biserica nu a mai fost proiectată din mai multe motive. Cele mai importante erau legate de obligativitate
poziționarea altarului spre est și intrarea spre vest. În acest fel, biserica ar fi fost proiectată cu spatele direct la
bulevardul Mihai Bravu. De aceea, proiectanții au decis, proiectarea sa pe partea opusă bulevardului, pentru a avea
intrarea direct din bulevard și a păstra proiectarea altarului spre est.
533 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic, Direcția Planului și Sistematizării în 1944, Dosar 106 / 1944, „Statistica
imobilelor insalubre din cuprinsul municipiului București – regiunea din interiorul limitei administrative”
534 Pen Rozopol, „Spre o soluționare a crizei de locuințe. Principiile proiectului modificator al legii chiriilor. Ce s-a
construi în ultimele luni,” în Scânteia, 1945

180
„cartiere întregi muncitorești au fost prefăcute în ruine. Imobile mari de sute de
apartamente sunt de nelocuit. Dacă până acum această problemă nu a fost simțită, odată
cu venirea iernii sau chiar a timpului ploios de toamnă, se va pune cu toată asprimea […]
Mulțimile evacuate, dispersate de teama bombardamentelor, au început să se întoarcă.
Foarte mulți dintre ei nu mai au casă. […] De asemenea, ei fiind considerați victime ale
războiului, trebuiesc ajutați. Iată pentru ce se impune o cât mai grabnică soluționare a
acestei probleme.”535
Cele patru parcelări construite de Societatea Comunală pe fondul implicării României în
cel de-al Doilea Război Mondial nu aveau cum să rezolve problema locuirii. Niciunul dintre
aceste proiecte nu avea o dimensiune radicală, de regândire a situației urbanistice și de creștere a
condițiilor de locuire, în contextul deceniului al cincilea. Afectat de cutremurul din 1940 și de
bombardamentele aliate din primăvara anului 1944,536 Bucureștiul depășise cifra de 1 milion de
locuitori, iar condițiile de locuire deveneau din ce în ce mai grele. Preocupat cu desfășurarea
războiului, Ion Antonescu nu a reușit să dea o formă clară centralizării pe care o propusese, iar
înlăturarea sa de la putere a oprit orice inițiativă concretă în această direcție. Deși începută încă
de la sfârșitul secolului al XIX-lea, lupta împotriva locuințelor insalubre nu părea a fi ajuns la
vreun rezultat concret, de vreme ce de la an la an, numărul acestor locuințe era în creștere,
proporțional cu numărul creșterii demografice. Lupta împotriva insalubrității caselor fusese
motorul înființării Societății Comunale, iar eforturile anuale de demolare și de construire a
locuințelor noi nu rezolvaseră această situație, așa cum am demonstrat de-a lungul studiului.
Pentru rezolvarea problemelor de locuire din București, noile autorități preluau puterea,
propulsau în funcțiile administrative proprii membri de partid și începeau implementarea
propriilor politici de locuire.

4.7. Concluzii: Societatea Comunală între 1928 și 1948
Între 1928 și 1944, Societatea Comunală a construit încă o mie de locuințe în parcelările
sale. Astfel, a finalizat parcelările Cornescu, Drumul la Tei, Verzișori – Tăbăcari, Boiangiu,
Zablovschi, Grant, Steaua, prelungirea Dorobanți, Drumul Sării, Raion, Sf. Vineri, Iancului,

535 „Problema locuințelor”, Monitorul Comunal , anul LXIX, Nr. 36 din 3 Septembrie 1944, Nr. 37 din 10
Septembrie 1944, Nr. 38 din 17 Septembrie 1944, p. 5
536 Pentru mai multe detalii asupra bombardamentelor, vezi Arhiva P.M.B, Fond Serviciul Tehnic , Dosarele 106 și
107 / 1944

181
Panduri, Echinocțiului, Maior Giurescu și Calea Lacul Tei. Împreună cu locuințele construite
înainte de 1927, Societatea a construit aproape trei mii de locuințe în aceste parcelări, la care se
adaugă, conform estimărilor lui Cincinat Sfințescu, încă aproximativ o mie pe terenurile
particulare. Societatea a construit și localuri pentru edificiile publice, precum școli, biserici,
grădinițe și azile. Împreună cu Primăria care asigura jumătate din costuri, Societatea a realizat și
lucrările edilitare ce constau în pavaje, iluminat public, canalizare. La 31 decembrie 1941 a
încetat delegația lui Sfințescu „care timp de 13 ani cât timp fost delegat, prin faptul că era șeful
casei construcțiilor „ne-a dat sprijin neprețuit, atât prin cunoștințele D-sale urbanistice, cât mai
ales prin însuflețirea deosebită cu care a îmbrățișat de la început problema locuințelor Ieftine.”537
Timpurile noi cer noi oameni, iar timpul se accelera și nu mai avea răbdarea nici măcar cu cei
mai buni sfetnici ai lui. În 1944, aproape toate parcelările erau dotate cu aceste facilități, sau în
curs de dotare.
Principiile care stăteau la baza acestor parcelări se bazau pe idealul orașului-grădină.
Arhitecții Societății, Dimitrie Mohor, Ioan D. Trajanescu, Ioan Țărușeanu au continuat utilizarea
stilului neo-românesc, fiecare dintre aceștia preluând elemente tradiționale în compoziția lor. În
schimb, Dan Ionescu a preferat o arhitectură mai sobră, cu influențe mai degrabă ale stilurilor
moderne, nu ale stilului neo-românesc. Regulamentul de Construcții, din 1928, și Planul de
Sistematizare, din 1935, au influențat forma urbană a parcelărilor și birocrația necesară aprobării,
însă nu și idealul orașului-grădină. Costurile ridicate ale locuințelor a determinat achiziționarea
lor de către un public format din funcționari sau din membrii clasei de mijloc, ignorând nevoile
clasei formată din proletarii de la periferia orașului. Tuberculoza, cauzată de condițiile improprii
de locuire, continua să fie o problemă majoră pentru aceștia. În plus, bombardamentele aeriene și
schimbarea regimului Antonescu, în august 1944, au condus la o regândire a reformei locuirii și,
implicit, a activității Societății Comunale.

Capitol cinci. Socialismul de stat și dizolvarea Societății

5.1. Contextul politic între 1944 și 1948

537 Societatea Comunală – București pentru construirea de Locuințe Ieftine, Darea de seamă a Consiliului de
Administrație și raportul Comitetului de Cenzori către Adunarea Generală Ordinară de la 27 Martie 1942 ,
(București: Tipografia Cartea Românească Centrală, 1942)

182
Schimbarea politică de la 23 August 1944 a însemnat o nouă promisiune de reconstruire a
Bucureștiului și de rezolvare a problemei locuirii pentru clasele sociale ignorate de către regimul
precedent. Social-democrații și comuniștii, considerându-se reprezentanții clasei muncitoare, și-
au găsit locul în noile guverne din 1944 și 1945. Drept urmare, Dej prelua portofoliul Ministerul
Comunicațiilor (care avea în subordine CFR-ul) în Guvernul Sănătescu și, din martie 1945, și
portofoliul Lucrărilor Publice, iar din decembrie 1946 devenea Ministrul Economiei Naționale.
Numirea lui Dej reprezenta garanția rezolvării problemelor ceferiștilor, cei mai vocali susținători
ai noului regim, care își exprimau fidelitatea în paginile principalul lor ziar, Lupta C.F.R. ,
reapărut în 1944.538 Cu toate acestea, în perioada 23 August 1944 – 30 Decembrie 1947,
autoritățile au fost preocupate mai degrabă de stabilizarea politică, încheierea păcii și acapararea
puterii, mai puțin de rezolvarea proiectelor pe termen lung, precum construirea locuințelor.539 În
septembrie 1944, se întorcea la conducerea primăriei Victor Dombrovschi. Cum au privit noi
guvernanți problema locuirii în acest interval? Care erau intențiile liderilor, care era situația
clădirilor insalubre, care era arhitectura și urbanismul și cui urmau să se distribuie locuințele?
Comuniștii au continuat această politică sau început să re-gândească strategia? Ce tipuri de
locuințe urmau să construiască noile autorități?
În încercarea de a rezolva rapid problema locuirii, noile autorități s-au lovit de aceleași
probleme tehnice și ideologice pe care le-au înfruntat și predecesorii lor precum dificultățile
economice, lipsa terenurilor centrale, dar și de aspectele arhitecturale și urbanistice. Care era
forma arhitecturală și urbanistică pe care locuirea (de această dată, socialistă) urma să o ia? Dacă

538 În numeroase reportaje din primul deceniu, prezența lui Gheorghiu Dej la evenimentele ceferiste precum
Congresul Uniunii Sindicale CFR (ianuarie 1945), aniversarea grevei de la Grivița (anual, pe 16 februarie),
deschiderea expoziției „Refacerea și dezvoltarea Căilor Ferate” reprezentau tot atâtea motive pentru noul lider
comunist de a întări legăturile ceferiștilor cu partidul, dar și de a le rezolva problemele. Aceste întâlniri erau
reflectate în presa vremii, în special în Scânteia și în Lupta CFR. În afara întâlnirilor menționate, presa publica
aspecte de la primul meci de fotbal dintre o echipă muncitorească română și o echipă sovietică, de la întâlnirea din
august 1945 de pe stadionul Giulești, precum și de la deschiderea noului teatru C.F.R – Giulești în septembrie 1946
sau inaugurarea viaductului Caracău septembrie 1946.
539 Pentru mai multe detalii, vezi Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist 1944 – 1989 (București:
Simetria, 2011), Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în
București 1945 – 1989 , (București : Simetria, 2012), Miruna Stroe, Locuirea între proiect și decizie politică
(București: Simetria, 2015), Irina Tulbure, Arhitectura și urbanism în România anilor 1944 – 1960: constrângere și
experiment (București: Simetria, 2016).

183
ideologia statului național cerea un stil „românesc”, ce propuneri urmau să adreseze comuniștii,
adversari declarați ai fostului regim? Pe termen scurt, autoritățile au încercat să rezolve
problemele prin naționalizarea locuințelor, însă acest fapt abuziv nu putea decât să ofere un răgaz
înainte de demararea noilor construcții.540 Violența acestor naționalizări, confiscările și
arbitrariul cu care multe dintre imobile au fost preluate de către membrii de partid sau oferite de
către aceștia intelectualilor, funcționarilor sau simplilor muncitori nu oferă însă o explicație
exhaustivă a situației locative din București. Criza acută de locuințe pentru majoritatea populației
nu fusese rezolvată prin proiectarea și executarea de locuințe-tip în parcelări sau de celelalte
strategii de locuire implementate de autorități (împroprietări, împrumuturi sau construirea de
mici blocuri/pavilioane). Din contră, distribuirea locuințelor aproape în exclusivitate
funcționarilor, personalul de conducere al fabricilor de stat și, în general, persoanelor cu venituri
sigure crease și o serie de neliniști sociale și proteste din partea celor ce se considerau
neîndreptățiți, în special a ceferiștilor.541
În anul dizolvării Societății Comunale, 1948, autoritățile au realizat un recensământ la
cerința lui Gheorghiu Dej, cu scopul înțelegerii noi situații sociale după Război. Bucureștiul nu
mai era, în 1945 satul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ci un oraș cu o rețea densă de
tramvaie, clădiri înalte de apartamente și arhitectură modernă. Conform datelor acestui
recensământ, în București locuiau 1.041.807 de locuitori în 326.026 gospodării, dintre care
886.110 erau localizați în municipiu, iar 155.697 în suburbane. Între 1930 și 1941 populația
crescuse anual cu (în medie) 31.736 de locuitori, în timp ce, între 1941 și 1948, rata de creștere
se diminuase, fapt explicat de autorul recensământului, Anton Golopenția, prin situațiile în care
s-a găsit capitala:

540 Liviu Chelcea, „The ‘Housing Question’ and the State-Socialist Answer: City, Class and State Remaking in
1950s Bucharest”, International Journal of Urban and Regional Research , 2011
541 Am detaliat, în cazul precedent, parcelarea Inginerilor, construite de directorii C.F.R. După 1948, casele din
parcelarea Inginerilor au fost naționalizate, în ele s-au mutat muncitori, iar foștii proprietari – directorii ceferiști au
fost nevoiți să se restrângă la o cameră sau două sau au fost evacuați. După 1989, proprietarii sau urmașii acestora
au redobândit casele, înlăturând din ele pe chiriași.

184
„din anul 1945, organele administrative au împiedicat chiar noile stabiliri în Capitală,
prin măsuri restrictive luate în acest scop542. […] Este un fapt cunoscut că sporul cel mai
mare de populație îl aduc în mediul urban, migrațiunile interne de la sat la oraș. N-ar
trebui pierdut din vedere că populația Capitalei în 1941 era artificial mărită prin
concentrările militare și prezența refugiaților, întorși acum în ce mai mare parte la casele
lor.543
În plus, conform acelorași date, în zona urbană 63% din locuitori erau chiriași, adică peste
500.000 locuitori, 25% erau proprietari, iar 11% erau în altă situație locativă (militari etc.).
Autorii recensământului preluau o terminologie asemănătoare recensământului din 1912 și
diferențiau între menaj și familie. Golopenția explica faptul că „noțiunea de gospodărie (menaj)
nu trebuie confundată cu aceea de familie, deoarece în gospodărie au fost incluse toate
persoanele care trăiesc în aceeași locuință și duc laolaltă un trai comun, chiar dacă nu sunt unite
prin legături de familie. În această accepțiunea, personalul casnic, ucenicii, lucrătorii, care
mănâncă și dorm obișnuit în casa capului gospodăriei, s-au numărat printre membrii de
gospodărie ai acestuia […].544
Bucureștiul prezentat în recensământul din 1948 era mult mai eterogen decât imaginarul
dominant care simplifica traiul fiecărei familii în casa proprie, iar locuirea mult mai diversificată
decât imaginarul la care tindeau reformatorii, „fiecare familie cu casa și gospodăria sa,” așa cum
fusese exprimată de Ioachimescu în 1910. Nu doar că acest ideal nu fusese atins, dar nici
condițiile de locuire nu se schimbaseră radical față de 1910. Din această perspectivă, concluziile
autorului recensământului sunt clare, în liniile de critică pe care elita tehnică și administrativă a
anilor treizeci le enunțase, dar pe care nu le rezolvase pe deplin. Astfel,
„abia jumătate din totalul corpurilor de casă din regiunea urbană au apă curentă în imobil,
canalizare și lumină electrică […] Pe întreaga regiune suburbană, numai unul din treizeci

542 Recensământul reprezintă una dintre printre puținele surse care menționează explicit faptul că în București s-a
încercat limitarea creșterii populației administrativ, probabil din motive strict economice, mai precis, a lipsurilor
alimentare.
543 Institutul Național de Statistică, Populația și clădirile Municipiului București în 1948. Rezultate provizorii ale
recensământului de la 25 Ianuarie , (București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională,
1948), p. 14
544 Idem, Populația …, p. 48

185
și două de corpuri de casă are apă curentă, unul din șaizeci și două are canalizare și unul
din opt corpuri are lumină electrică.”545
Condițiile nu aveau cum să se îmbunătățească rapid, de vreme ce rapoartele anuale ale
Uzinelor Comunale București menționau faptul că modernizarea se desfășura într-un ritm lent,
iar dezvoltarea pe orizontală a capitalei necesita un efort considerabil din partea Uzinelor
Comunale care nu putea ține pasul cu introducerea lucrărilor edilitare în aceste parcelări. Zona
centrală și parcelările de locuințe-tip reprezentau o excepție de la această statistică, imobilele
beneficiind de confortul urban pe care reformatorii îl doriseră.
Politizarea administrației nu reprezenta noutate: în Bucureștiul primei jumătăți de secol,
primarul nu era ales de cetățeni, ci de consilierii comunali (aceștia fiind cei votați de către
cetățeni), iar recomandarea pentru numirea acestuia venea de la Ministrul de Interne, la rândul
său dependent de jocurile politice. Față de contextul politic precedent, jocul de transfer al puterii
de la sfârșitul anilor patruzeci era doar în mâinile noilor autorități care urmau să găsească cea
mai bună cale pentru rezolvarea problemei locuirii. Implica această schimbarea și o re-gândire a
strategiei de construire a locuințelor-tip pentru a rezolva situația dificilă creată de
bombardamente, dar și de întârzierea soluționării locuințelor insalubre? Încă de la primul capitol
am analizat opțiunea certă a factorilor de decizie politici și administrativi, dar și a elitei tehnice
pentru construirea locuințe-tip, fără a neglija și presiunile locuitorilor pentru construirea de case
înconjurate cu grădină, dar și respingerea opțiunii de a construi blocuri, cauzată de factori
ideologici. Ca urmare a schimbării politice și implicit ideologice, problema este din nou adusă în
discuție, ca urmare a presiunilor ceferiștilor care cereau reconstruirea cartierului Grivița.
În aprilie 1945, guvernul Petru Groza a hotărât începerea construirii locuințelor din
cartierul Grivița (inclusiv parcelarea Steaua), afectată de bombardamente. Parcelarea Steaua, în
imediata apropiere a Atelierelor Grivița, era locul în care a început noua reformă a locuirii în
București, centrul ideologic al comuniștilor. Lucrările de reconstrucție au început în primăvara
anului 1944 și au constat în construirea și repararea locuințelor afectate de bombardamente (fig.
88-89). În plus, pe 28 noiembrie 1945, autoritățile au deschis o clinică C.F.R. Ulterior, în mai
1949, la liceul Aurel Vlaicu începea să funcționeze primul post de radioficare din țara noastră.
Noile autorități au dispus noi măsuri, precum numerotarea caselor din București,
continuând politica de ordine, control și supraveghere. Pe 1 aprilie 1945, Monitorul Comunal

545 Idem, Populația …, p. 48

186
publica noile Regulamente: „orice proprietate clădită sau loc viran va trebui să poarte un număr
fixat la fața locului și înregistrat în planurile și condicile comunale speciale,”546 iar fixarea
plăcuțelor intra în atribuțiile agenților primăriei. Se stipulau detaliat chiar și că toate casele
trebuiau să lase un loc la vedere pentru fixarea plăcuțelor, dar și faptul că autorizațiile de
construire urmau a fi însoțite cu obligativitatea constructorului de a fixa, dar și contravențiile pe
care trebuiau să le suporte cei care nu se îngrijeau de acest fapt. Importanța numirii străzilor
revenea unei Comisii formată din personaje importante precum primarul sau delegatul său,
delegați de la Ministerul Afacerilor Interne, Academia Română, Marele Stat Major al Armatei
„Secția Istorică,” Prefectura Municipiului București, Poșta Telefon Telegraf, un membru
specialist în discipline istorice și genealogice, un membru desemnat de Primar, directorul
Planului de Sistematizare și Șeful Serviciului de Nomenclatură (probabil din Primărie) „care va
îndeplini și funcțiune de secretar al comisiei.”547 Legislatorii recomandau ca numele străzilor să
poarte denumiri „naționale și cu caracter politic, istoric, literar […], atât în ce privește numiri de
persoane cât și de datini, de bătălii, creațiuni popular etc., preferându-se numele în legătură cu
istoricul Bucureștilor și al țării”, însă „se va căuta pe cât posibil străzilor a căror nume au mai
fost schimbate să nu li se mai schimbe numele”, dar și „arterelor principale și străzilor cu nume
adânc înrădăcinate în tradiția orașului să nu li se schimbe numele.”548 Referitor la parcelări,
articolul 35 stipula ca „toate străzile deschise de particulari pe proprietățile lor, în baza
autorizațiilor de parcelare eliberate de Administrația Comunală vor purta table cu numele
străzilor respective, proprietarii sunt obligați a le înzestra cu table regulamentare. Prezența
tablelor se va verifica la recepția provizoria a lucrărilor edilitare din fiecare parcelare.”549 Mai
mult, articolul 39 prevedea ca „proprietarii sau oricare altă persoană ar desființa, ridica sau
schimba tablele de nomenclatură sau se vor opune la fixarea lor ori vor denumi singuri strada
fără aprobarea comunală, vor fi judecați ca contravenienți.”550 Această amplă măsură de
reconfigurare a memoriei naționale se aplica și parcelărilor, încă purtând nume de litere.551

546 „Regulament pentru numerotarea și nomenclatura străzilor Municipiului București,” în Monitorul Comunal , anul
LXX – Nr. 13, Duminică, 1 Aprilie 1945, p. 3
547 „Regulament pentru numerotarea și nomenclatura străzilor Municipiului București,” în Monitorul Comunal , anul
LXX – Nr. 13, Duminică, 1 Aprilie 1945, p. 3
548 Regulament , art. 28, p. 4.
549 Regulament , art. 35, p. 4
550 Regulament , art. 39

187
În același an, Teohari Georgescu, devenit Ministru al Afacerilor Interne, anunța reforma
chiar în paginile ziarului Scânteia. Georgescu considera că „guvernul fascist al lui Antonescu,
care a dus o politică de jecmănire a întregii populații a desființat, în fapt, această societate prin
suspendarea legii pe care se baza.”552 Legea anunțată de către Georgescu era o scutire de taxe și
impozite: „Guvernul Groza, preocupat de grija refacerii țării, și de ajutorarea în special a
muncitorimii, funcționărimii și intelectualilor dă posibilitatea acestor să-și rezolva una din
problemele cele mai arzătoare: locuința.”553 Schimbarea de regim aducea și structurări
administrative, prin plecarea lui Victor Dombrovschi de la Primărie, în iunie 1948, și numirea
generalului Nicolae Pârvulescu la conducerea administrației bucureștene. Astfel, Nicolae Lascu
menționa că „la 22 ianuarie 1948 este instalat un Comitet provizoriu, care n-a rezultat din
alegeri, ci a fost numit de guvern, din „reprezentanți ai cetățenilor capitalei”; 15 dintre aceștia au
fost înlocuiți, în luna octombrie al aceluiași an, printr-o decizie a Ministerului de Interne.”554

5.2. Dizolvarea Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine, 1948
Dizolvarea a venit la 11 Iunie 1948, când numele Societății apărea pe lista companiilor
naționalizate de către noul regim, deși, în primele luni de după 23 August, dizolvarea Societății
nu se întrevedea. Condusă în continuare de inginerul D. Stoica, Societatea construia locuințele-
tip în parcelările Raion, Iancului sau Drumul la Tei, dar și Ziduri – Moși din zona Obor (fig. 90),
Pantelimon (fig. 91), în parcul Raion dincolo de bulevardul Mihail Bravu (fig. 92). Toate aceste
parcelări erau de dimensiuni reduse: parcelarea Ziduri – Moși nu avea mai mult de 50 de loturi
iar parcelarea Pantelimon, 18 case cuplate.555 Toate acestea au fost abandonate din motive
necunoscute, cel mai probabil din lipsa investițiilor necesare pentru demararea proiectelor. În
afara acestor planuri, nu reiese din arhive vreun plan de reconstrucție, cu excepția continuării
construirii locuințelor în cartierul Raion dincolo de Bd. Mihai Bravu. După abandonarea acestui
proiect, pe acel loc, după 1953, Ministerul Construcțiilor a început construirea unui nou cartier

551 Probabil această măsură a durat câțiva ani, Parussi menționând că abia în 1948 au fost redenumite diferite străzi.
552 [?], Spre rezolvarea problemei locuințelor, în Scânteia, 22 Iulie 1945, p. 5
553 [?], Spre rezolvarea problemei locuințelor, în Scânteia, 22 Iulie 1945, p. 5
554 Nicolae Lascu, Legislație… , p.188
555 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic, Dosar 67/1942, nenumerotat

188
(cunoscut în literatura de specialitate drept „Cățelul”).556 Societatea Comunală pentru Locuințe
Ieftine nu își mai găsea rostul în noua administrație socialistă. Rezultatele din cei aproape
patruzeci de ani de activitate nu au convins noile autorități că Societatea ar putea să sprijine
efortul comuniștilor pentru schimbarea totală a Bucureștiului, plan ce părea tot mai evident după
30 decembrie 1947. În februarie 1948, s-a publicat și ultimul bilanț al Societății Comunale. Acest
bilanț era semnat de noul director, Ioan Berindei și de dr. Costinescu. Ultima mențiune din
Monitorul Comunal , la 18 aprilie 1948, menționa recalcularea patrimoniului, fără a oferi mai
multe detalii.

5.3.Parcelările în anii socialismului de stat

Acest ultim subcapitol examinează parcelările Societății după 1948, în special pe baza
interviurilor cu actualii locuitori ai parcelărilor. În 1948, mulți dintre beneficiari încă își achitau
ratele, iar reforma monetară și desființarea Societății schimba modul de raportare al locuitorilor
la instituțiile de stat. Parcelările nu au fost demolate de către noul regim, cu excepția parcelării
Lăzureanu, distrusă pentru a face loc centrului civic. Alte intervenții au afectat parcelările Raion
și Zablovschi și se refereau, în special, la lărgirea bulevardelor. Fiecare dintre aceste parcelări au
avut un destin cu caracteristici comune, precum naționalizarea sau impunerea locuitorilor de
chiriași. Naționalizarea din 1948, apoi din 1951 a însemnat limitarea spațiului locativ la 14 mp
de persoană, ceea ce însemna că locuințele în care locuiau o familie compusă doar din soț și soție
au avut de suferit, dar cu spațiu mai mare erau afectate. Acesta era cazul, în special al caselor
Societății Comunale, proiectate cu etaj. Multe dintre locuințele Societății aveau o suprafață
destul de mare, fapt care a produs numeroase probleme locatarilor. Așa cum studiul a arătat în
numeroase rânduri, locuințele Societății Comunale căpătaseră, după război, dimensiuni
apreciabile.
Locuințele de pe strada Lânăriei nu au avut de suferit după 1948. Din contră, autoritățile
au desființat la începutul anilor cincizeci linia de cale ferată care unea Gara Filaret de Abator, iar
traficul de vite a încetat, fapt ce a adus liniștea pe aceste străzi. Recent, parcelarea a fost folosită

556 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 92 / 1935, („Parcelarea propr. Soc. Com. de Locuințe Ieftine din
Șos. Panduri, Nr. 24)

189
drept locație de film în producția „Closer to the Moon”.557 Nepoata cofetarului Niță Ionescu,
decedat în anii patruzeci, își amintea, în 2012, că locuințele au fost construite de o „societate
canadiană,” unde lucra străbunicul ei, Nicolae Titirig. Printre cele mai importante amintiri sunt
cele legate de tranșeele din Parcul Carol, folosite pentru adăpostirea în timpul războiului,
bombardamentele de pe strada Lânăriei, care nu au afectat casele, ci doar strada. Mai mult,
familia a fost nevoită să se mute din București și a revenit după terminarea războiului. Fiind cea
mai veche locatară de pe strada Lânăriei, născută la începutul anilor treizeci, nepoata cofetarului
își amintește și numele primilor locuitori ai străzii și destinul acestora (fig. 93).
Puține date sunt despre parcelarea Candiano Popescu, în schimb locuitorii de pe strada
Sergent Nuțu Ion, din parcelarea Lupească, consideră că locuințele au fost construite pentru
muncitori, în special pentru ceferiști și pentru fabricile din apropiere. Sistematizarea străzii
Sebastian în anii optzeci nu a afectat parcelarea, dărâmarea caselor vechi și construirea blocurilor
oprindu-se lângă parcelare.
Parcelarea Clucerului a avut un regim diferit față de Lânăriei și Lupească. Inițiatorii ei și
locuitorii au menționat în dese rânduri faptul că parcelarea era una pentru clasa de mijloc.
Mărturiile uneia dintre cele mai vechi locatare din parcelare confirmă faptul că locuitorii caselor
au fost nevoiți, după 1948, să accepte chiriași. După 1989, într-una dintre aceste case a fost
amenajat un depozit de vinuri. Locuitorii își amintesc aspecte ale locuirii precum tăierea
arborilor inițiali în anii șaizeci, dar și păstrarea vechilor aspecte ale vieții cotidiene precum
trecerea zilnică a iaurtgiilor, lăptarilor și negustorilor. Niciuna dintre casele menționate mai sus
nu au avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1940 și 1977. Strada B a fost denumită Petőfi
Sandor, iar strada A, Ady Endre, ambele purtând numele a doi poeți maghiari. Nu este clar când
autoritățile au atribuit aceste denumiri, însă cert este că, în 1940, ele încă erau cu nume de litere.
De asemenea, locuitorii își amintesc de sobele de teracotă din interiorul caselor.
În Rahova, locuitorii parcelării menționează faptul că parcelarea urma să fie demolată în
1990 pentru lărgirea străzii Sebastian, însă evenimentele din 1989 a stopat acest proiect. De
asemenea, locuitorii au confirmat faptul că mulți dintre beneficiari erau funcționari ai Poștei și că
locuințele erau „ieftine”.
Parcelarea Zablovschi nu s-a schimbat radical față de 1948. Dacă în prima etapă gardurile
erau au fost realizate din uluci de lemn, ulterior, proprietarii și le-au schimbat cu garduri din

557 Closer to the Moon , regia N. Caranfil

190
plasă de metal. Încă de la parcelarea terenului, Societatea s-a îngrijit și de plantarea copacilor, iar
trunchiurile groase ale stejarilor care păzesc grădinița, precum și ceilalți arbori de pe stradă
asigură umbra. Mulți copaci dintre cei plantați inițial lipsesc. Arborii s-au descurcat să iasă prin
metal. Deși sunt tip, doar două dintre aceste imobile se găsesc pe lista caselor cu risc seismic
ridicat. Încălzirea caselor s-a făcut inițial cu lemne, ulterior cu motorină și, în cele din urmă cu
gaze.
Așezămintele Brâncovenești au fost scoase în afara legii și patrimoniul, confiscat în
1951, iar locuitorii parcelări au fost fie mutați, fie obligați să accepte chiriași. Numele străzii
Savopol a fost schimbat în Muguraș. Un singur locatar dintre actuali ai parcelării își amintește
originea caselor drept inițiativa colaborării între Societate și Așezămintele Brâncovenești.
Ceilalți își reconstruiesc istoria prin povestirile ascultate din vecini, plasând originile în inițiativa
comunistă de a oferi caselor lucrătorilor în anii cincizeci, inventând astfel o nouă istorie și o
narațiune imaginară care probabil caracterizează naționalizarea lor. Spre deosebire de o inițiativă
care probabil a devenit tabu ca Societatea care l-a comandat. Singurul locuitor care a oferit o
perspectivă mai apropiată de narațiunea „de arhivă” s-a dovedit a fi nepotul unuia dintre primii
locuitori, ilustrând o continuitate tăcută a povestirii.
Parcelarea Belvedere-Grant a fost bombardată masiv în 1944, fapt care a condus la
demolarea a numeroase locuințe și la reconstruirea lor (fig. 94). În 1946, „în subsolul Bisericii
Belvedere din Regie este deschisă o școală duminicală de cateheză, cu scopul educării religioase
a enoriașilor. Școala va fi închisă de autorități în 1950. În 1954, în spațiul respectiv, se va
amenaja un paraclis pentru slujbele din timpul iernii, în care încă se mai oficiază slujbe.”558 Nu
este clar dacă au fost naționalizate sau nu, dar cert este că comuniștii au început schimbarea
denumirii străzilor. Redenumirea lor comunistă probabil din 1948 a imprimat clasei muncitoare
amintiri ale momentului revoluționar important (Cărvunari), peisajului (Scăeni), câtorva ingineri
(Zalic și Teodorescu) dar și altele. Străzile din zona CFR (Radna, Fulga, Țibleș și Gabriel
Ciortan) trebuie încă investigate. De-a lungul secolului, în special în Grant, locatarii și-au
construit bucătăriile proprii de vară, garajele și cotețe de pui. Momentul blocului de apartamente
nu venise încă.
Parcelarea Steaua este una dintre puținele parcelări în care locuitorii își amintesc
apartenența la originile ceferiste și muncitorești. Din turelele Bisericii Sfântul Gheorghe –

558 Parussi, p.

191
Grivița sau de pe acoperișul liceului feroviar Aurel Vlaicu se poate descifra ușor ce Boyer
considera „un alt instrument al reconstruirii spațiale a fost încorporarea imaginarului național în
arhitectura monumentală și individuală.”559 Texturile parcelării denotă standardizarea
preindustrială bazată pe producția de la fabricile Societății Comunale sau ale C.F.R. – ului: plăci,
stâlpii pe care Uzinele Comunale București i-a folosit pentru telefon și electricitate, gardul de
plasă și cutiile poștale. Străzile au fost redenumite Pavlov, Comuna de la Paris, Kiev, locuri ale
memoriei în imaginarul comunist. După 1989, ele au fost rebotezate cu numele de politicieni
anti-comuniști sau naționaliști precum Ciugureanu și Al. Pappia.
Parcelarea Dorobanți a fost construită pentru ofițerii armatei regale, iar casele au fost
naționalizate după 1948. Puțini descendenți ai locuitorilor inițiali locuiesc acum în parcelare.
Doar una dintre aceste locuințe au fost demolată, pe strada Washington. Conform arhivei
primăriei, casa de pe strada Lisabona 8 era administrată în anii șaptezeci de ICRAL, iar
proprietarul de la acea dată care o închiria menționa numele fostul proprietar, Pârligas, unul
dintre primii beneficiari ai parcelării.560
Parcelarea Lăzureanu este singura care nu se mai găsește în peisajul actual bucureștean,
demolată în anii optzeci pentru a face loc centrului civic, împreună cu întregul cartier Uranus.
Poate cea mai importantă continuare se găsește în parcelarea Drumul Sării (străzile Negel
și Caranda) unde arhitecții Ministerului Forțelor Armate au proiectat, în 1952, un tip de locuințe
special, cu fațada din cărămidă aparentă, asemănător cu cvartalul Panduri (fig. 95). În aceeași
perioadă, arhitecții au pregătit și continuarea parcelării până la strada Constantin Marinescu –
General Ioan V. Culcer – V. Macarovici, însă nu s-au mai construit locuințe tip, ci fiecare și-a
ridicat locuințe conform planurilor proprii.
Sunt puține date despre parcelarea Ana Davila, iar singurele mărturii orale confirmă
faptul că aceste case au fost naționalizate.
Actualii locuitori ai locuințelor din parcelarea Fabrica de Chibrituri au menționat detalii
importante despre istoria parcelării. Narațiunea comună a inclus un aspect important: casele au
construite de către „suedezi” în anii treizeci. Fără îndoială, informația este falsă: fotografia
aeriană din 1927 demonstrează fără îndoială că casele erau deja construite, în timp ce arhitectura
acestora nu oferă suficient spațiu pentru interpretare, stilul Societății fiind inconfundabil. Acest

559 Boyer, The City of… p. 413
560 Arhiva P.M.B., Fond Serviciul Tehnic , Dosarul 51 / 1920.

192
mit al suedezilor are importanța sa, deoarece statul român a vândut monopolul producției de
chibrituri la începutul anilor treizeci, când Marea Criză a lovit Bucureștiul. Suedia a cumpărat
fabrica și a păstrat-o până în 1948, când comuniștii au naționalizat-o. Ce spune asta despre
narațiune? Mărturiile confirmă, indirect, faptul că locuitorii păstrează un mit al construirii caselor
legat de o autoritate străină pentru a sublinia calitatea caselor, întrucât toate mărturiile au apreciat
calitatea designului și execuției caselor. În octombrie 1948, noua administrație schimba numele
străzilor din parcelarea Fabricilor de Chibrituri în parcelarea Fabrica de Chibrituri numele cu
eroii comuniști morți în manifestația din 8 Noiembrie 1945. Astfel, strada B devenea Ion
Scorțaru, strada C se redenumea Ion Sulea, strada D devenea Hălmăgeanu, strada E se numea
Emilia Irsa, strada F devenea Ion Floruță, iar strada G devenea Beiu Constantin. O parte dintre
locuințele parcelării au fost naționalizate, iar modernizare lor continua într-un mod diferit. După
1945, administrația a desemnat un delegat al străzii pentru a se ocupa de problemele zilnice din
raion, membru de partid. Viața cotidiană a parcelării însemna sincronizarea cu modernitatea,
simultan cu lucrările publice, cum ar fi pavarea cu piatră a străzii, introducerea sistemul de
canalizare și drenaj, electricitatea, precum și platanii plantați pe fiecare dintre cele șapte străzi.
Mai târziu, în anii treizeci, Societatea a introdus și rețeaua de telefon și telegraf. Fiecare dintre
străzi avea diferite tipuri de copaci, cum ar fi castani, salcâm și plop. Gardurile metalice și
vechile cutii poștale confirmă uniformitatea lotului, ca semn viabil al modernizării din anii
treizeci. Construirea a durat câțiva ani, iar unul dintre cei mai vechi locuitori din parcelare
menționează că tatăl său s-a mutat în 1942 în parcelare. Podurile aveau un mecanism care le
făcea rezistente la cutremur.
Construirea locuințelor din parcelarea Raion s-a încheiat cel mai probabil în jurul anului
1944, însă ulterior, noile autorități au modificat această parcelare. Placarea cu blocuri din anii
șaptezeci și optzeci de pe bulevardul Mihai Bravu face dificilă observarea din stradă a caselor ce
formează această parcelare. În partea de vest, deschiderea bulevardului Burebista și construirea
blocurilor de zece etaje nu au afectat parcelarea Societății Comunale, decât pe Ismail și Vâlcov.
Denumirea străzilor nu putea să mai dureze, întrucât acestea purtau numele localităților din
Basarabia. Noua administrație comunistă a redenumit străzile. Astfel, străzile au fost redenumite
Rodiei, Meletin, Levănțica, Chiparosului, iar Leova se numea Cerceluș și Sulina – Aurel Botea.
Amintirile preotului paroh al bisericii Sf. Fanurie menționează faptul că parcelarea era la un pas
de a fi demolată la sfârșitul anilor optzeci, însă a fost salvată în ultimul moment (fig. 96-99).

193
După 1989, parcelarea a fost clasată pe Lista Monumentelor Istorice.561 Numeroase date despre
istoria parcelării se găsesc în Cartea de Aur a Bisericii.
Parcelarea Cornescu a fost afectată de schimbările politice, atât prin schimbarea numelui
străzilor, cât și prin construirea de noi locuințe sau demolarea celor vechi. Pe strada Turbinei din,
Institutul de Agronomie a proiectat tot în anii cincizeci trei blocuri tip parter și etaj, dar și vile
într-un stil sobru, apropiat clasicismului promovat la începutul anilor cincizeci. După 1948, în
case s-au mutat familii de chiriași. Probabil cel mai cunoscut locatar al imobilelor de pe strada
Turbinei era fratele mai mic al lui Nicolae Ceaușescu, Nicolae Andruța Ceaușescu. De altfel,
mărturiile locuitorilor din zonă indică faptul că după 1945, unele dintre case au fost naționalizate,
iar noii locuitori proveneau din rândurile simpatizanților sau membrilor Partidului Muncitoresc
Român sau a instituțiilor de stat. Puțini locuitori din cartier cunosc aspecte precum anul
construirii propriilor case, unii amintindu-și anul 1925, alții confirmând că imobilele au cel puțin
cincizeci de ani. Puțini sunt cei care diferențiază între locuințele construite în anii douăzeci și
cele de pe strada Turbinei, construite în 1938. De asemenea, doar unul dintre locuitorii
intervievați cunoștea faptul că arhitectul și-a proiectat propria casă în cartier, fără a-l putea
denumi și faptul că au fost construite de Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine. Doar o
mărturie vagă amintește că au fost construite de diverse instituții care le vindeau ulterior
salariaților în rate. Unii locatari își mai aduc aminte de faptul că locuințele au fost achitate în rate
până târziu (în anii șaizeci) și că purtau denumirea de locuințe ieftine.
Pe strada Turbinei, o placă memorială menționează faptul că în acea casă locuia Dan
Mizrahy (fig. 100). În cartea sa de memorii, Mizrahy reamintește încercarea de preluarea abuzivă
a casei, din 1951: „un eveniment absolut incredibil s-a petrecut curând după revenirea noastră în
casă. Într-o dimineață […] sună la ușă un tip care, cu șapca specifică vremii, intră în casă, scoate
nu știu ce hârtie din buzunar și cu un calm indolent ne comunică hotărârea (parcă a Primăriei)
prin care această casă se rechiziționează, urmând să devină sediu al „Spațiului locativ” (instituție
care a ființat zeci de ani, normând, repartizând și controlând spațiul de locuit al oamenilor).
Hotărârea – prezentată ca definitivă și inatacabilă – urma să intre în vigoare peste 24 de ore!

561 Parcelarea a fost înscris ca patrimoniu protejat, sub numele de Parcelarea Dristor, codul B-II-s-B-17916, și este în
mod eronat datat 1915-1919. Este legat de strada Str. Caloian Județul – str. lt. Aurel Botea – str. Dristor – Intr.
Amazoanei – str. Cerceluș – str. Diligenței – str. Negoiu. Din motive necunoscute, nu sunt incluse străzile Țiglina,
Mircea Bădescu și Tudor Niculae, de asemenea parte din parcelare.

194
Exact identic cu prima evacuare a familiei în noiembrie 1941.” Deși nu a fost naționalizată în
cele din urmă, proprietarii au fost nevoiți să accepte chiriași.562
Livingul de la intrare, cu cele două fotolii confortabile și cele șase scaune cu
aceeași tapițerie, colțul Aubusson, lampa pe picior, splendidul candelabru de
bronz cu 12 brațe, în ton cu cele două aplice din același material, străjuind lateral
șemineul (cu placă de marmură distrusă de ocupanții din timpul războiului). În
camerele din dreapta (transformate într-una singură după renovarea casei din
1935) se afla în partea dinspre stradă biroul tatei, cu fotoliul respectiv și o
superbă bibliotecă cu uși de cristal, iar în partea dinspre curte, sufrageria din
stejar formată dintr-o masă extensibilă pentru 24 de persoane, sprijinită pe două
picioare masive, sculptate, un bufet imens care acoperea un perete întreg în
înălțimea și lățime, o servantă pe un alt pere și , în sfârșit, o minunată vitrină de
cristal turnat pe un desen-fantezie, având ca subiect de inspirație valsul lui
Strauss „Wein, Wieb und Gesang.”563
Redenumirea străzilor din parcelarea Cornescu reprezintă unul dintre cele mai importante
schimbări aduse de comuniști.
Hotărârea primăriei trebuia să consemneze restituirea imobilului situat în strada
Turbinei, nr. 1. Dar actul de proprietate al casei atesta drept adresă: prelungirea
Polonă, parcelarea Floreasca nr. 42! Prin urmare, a trebuit să demonstrez că era
vorba de una și aceeași adresă. Numai că, după parcelarea Floreasca, noua
denumire a devenit parcul Cornescu, str. A, nr. 32, după care a devenit strada
Breslau, nr. 1, ca apoi să redevină A, dar de data asta purtând nr.1, iar apoi
“angelicul” nume de Turbinei, tot nr. 1.”Această succesiune a denumirilor, care
probabil a afectat și alte familii aflate în aceeași situație este caracteristică
succesiunii regimurilor politice și administrative ale Bucureștiului, și, în special,
parcelărilor Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine. În plus, Dan Mizrahy
„Un alt important eveniment al anului 1948 a fost revenirea în luna septembrie în
casa noastră din strada numită azi Turbinei. Despre diferitele denumiri ale acestei
străzi poate voi apuca să scriu cândva. Strâns legată de odiseea casei mele
părintești, denumirea străzii și numărul casei în care m-am născut și locuiesc și
astăzi, aveau să-mi dea destulă bătaie de cap atunci când pentru a doua

562 Dan Mizrahy, Așa cum a fost , p.
563 Mizrahy, Așa a fost , p.

195
recuperarea a casei, 24 de mai târziu, am fost nevoie să procur dovezi că
Prelungirea Polonă nu știu cât e aceeași cu Parcul Cornescu, str. A., nr. 32,
aceeași cu str. Breslau, nr.1, aceeași cu strada A, nr1. În sfârșit cu str. Turbinei,
nr. 1. Dar asta e o ală poveste.”
Interesant este și faptul că „fericită să revină la de mult părăsita aranjare a mobilei la
locul ei, mama era preocupată să redea casei aspectul ei tradițional, atât de frumos și cu atâta
dragoste și bun gust aranjat.”564 Conform listei imobilelor naționalizate, autoritățile au confiscat
casele de pe străzile Paul Urechescu, nr. 14 (proprietatea lui Dan Alexandrescu), Dobrota 11
(proprietatea Mariei Niculescu), Turbinei 2 (Antoaneta Papp), Turbinei 15 (Witel Smit), Turbinei
5 (Maria Chitimia), Turbinei 39 (Alexandru Costache), Turbinei 17 (Elena Dorst), Turbinei 11
(Enescu Viorela). Nu au scăpat de aceste imixtiuni nici proprietarii de pe strada Urechescu
numărul 16.
Parcelarea Drumul la Tei nu a fost afectată de schimbările urbanistice. Una dintre
mărturii provine de la una dintre cele mai vechi locatare ale parcelării. Viața cotidiană era dictată
de ritmul jocurilor copilăriei și de comerțul ambulant. Între parcelările Cornescu și Drumul la
Tei, autoritățile au construit depozitul de autobuze Floreasca și au construit și o stradă de
legătură între aceste două parcelări.
Parcelarea Verzișori – Tăbăcari a fost la un pas de a fi demolată în întregime pentru
lărgirea străzii Lânăriei, devenită bulevardul Șincai. Conform mărturiilor, în parcelare locuiau
numeroși evrei în anii treizeci, probabil fiind nevoiți să se mute în anii patruzeci sau după
terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Puține modificări au fost aduse parcelării Sf. Vineri. După terminarea războiului,
comuniștii au amenajat parcul Cireșarii și au construit blocurile de patru etaje pe strada nou
deschisă Constantin Buzdugan, paralelă cu celelalte două străzi. Construirea acestora se
integrează țesutul urban al parcelării. Complexul de pe strada Caraiman și-a continuat scopul
social.
Parcelarea Iancului a fost completată cu blocurile de pe străzile Vatra Luminoasă și Jean
Athanasiu. 565 Locuitorii cartierului încă își amintesc de faptul că această parcelare era construită

564 Mizrahy, Așa cum a fost , p.
565 Casele din parcelare sunt pe lista monumentelor istorice a Ministerului Culturii (numărul B-II-s-B-17918 pentru
prima zonă, datată incorect 1913 și B-II-s-B-17919 pentru cea de a doua, datată ambiguu prima jum. a sec. XX.)

196
cu “locuințe ieftine,” construite în 1930, într-o zonă unde se aflau opt fabrici de cărămidă. Inițial,
casele erau înconjurate cu garduri mici ( un metru și zece cm), făcute la nicovală . Casele erau
dotate cu sobe și erau încălzite inițial cu lemne, ulterior folosindu-se păcura și, după 1989,
gazele. Locuitorii menționează că, după anii cincizeci, în parcelare s-au mutat numeroși
funcționari înalți precum decanul Facultății de Petrol și Chimie un inginer, un doctor, un
judecător și o arhitectă, generalul Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României, dar și
profesorul de limbă franceză Diaconu sau directorul general al tutunului pe toată țara, Bibilov.
Referindu-se la industria din zonă, interlocutorii își amintesc de fabrica Zefirul, construită în
1923 de către francezi, care a funcționat până după Revoluție. Nu de mult timp, fabrica a fost
demolată, în locul ei un business centre urmând a fi proiectat. Cealaltă fabrică, Metalurgica, are
patru sute de lucrători și funcționează și acum, fabricând fișete. De altfel, blocurile au fost
construite în anii șaptezeci, doi ani fiind oprită circulația. Au fost demolate cocioabele
înconjurate de garduri de scândură, fiind înlocuite cu blocuri frumoase .
Locuințele din parcelarea Iancului 2 au fost construite după 1945, conform unuia dintre
locuitorii născuți la sfârșitul anilor patruzeci (fig. 101-102):
Casele, cel puțin după război, se vindeau în rate, dar în rate „scurte.” Nu deveneai
proprietar pînă nu o achitai integral. Nici nu puteai să te muți în ea mai înainte. (Erau
vremuri tulburi, băncile nu riscau.) În 1946, la stabilizarea monetară, unii din cei care
plătiseră doar avansul au rămas fără bani. Nu au mai putut plăti restul. Banca finanțatoare
a executat ipoteca și a devenit proprietară. („Darea în plată”). Casele au fost finalizate și
repartizate, ceva mai tîrziu, unor salariați din bancă. (Alte case în aceeași situație, au fost
preluate de Societate, care la-a dat tot unor salariați. Operațiunea a avut loc prin 1947-48.
Criteriile de repartizare au fost cele ale comunismului din primii ani. În iunie 1948 toate
băncile au fost naționalizate și reunite într-una singură care s-a numit Banca de Stat (era
și bancă centrală și bancă comercială). Pe vremea lui Ceaușescu a preluat denumirea de
Bancă Națională. […] Școala a fost construită începând cu 1955 și dată în funcțiune în
1957. Terenul aparținuse țesătoriei.566
Parcelarea Calea Lacul Tei a fost completată de către noile autorități, dar nu cu locuințe –
tip, ci cu edificii pentru instituțiile publice și cu blocuri. Astfel, arhitecții Grigore Ionescu și de
arh. Stan Bortnowski proiectau Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului fost Emilia Irza ,
între 1949 – 1959 dar și Facultatea de Drumuri si Poduri (1950):

566 Horia Leibovici, comunicare mail. 21.08. 2016

197
la sfârșitul anilor ’40 mai sunt concepute în București construcții la care s-a folosit o
expresie arhitecturală care se înscria celei moderne, specifică perioadei interbelice. Foarte
repede ele se vor dovedi a fi ultimele manifestări de acest gen. Este vorba, în primul rând,
de Spitalul de Copii, fost „Emilia Irza”, și clădirea pentru Facultatea de Drumuri și
Poduri (1949 – 1950, arh. Grigore Ionescu), din B-dul Lacul Tei, amplasate vizavi de
Lacul Tei. Relativ asemănătoare, cele două construcții, de înălțime medie, P+2/4,
respectiv P+3, se remarcau prin volumele simple și clare a căror orizontalitate era
subliniată de ferestrele dispuse în benzi continue pe toată lungimea fațadelor principale.
Dacă Spitalul de Copii mai păstrează în general aspectul inițial, calitatea arhitecturii
originale a Facultății de Drumuri a fost redusă la anonimat prin transformări succesive și
înglobarea în șirul de clădiri inexpresive realizate în anii ’70-80 pentru Institutul de
Construcții.567
Pe lângă aceste proiecte, arhitectul Gabriel Cristea a proiectat, între 1970 și 1972,
Facultatea de Hidrotehnică, iar la sfârșitul anilor șaptezeci la intersecția cu Barbu Văcărescu era
construit sediul Institutului de Studii și Proiectări Energetice. Bulevardul a fost placat între 1974
și 1979, pe baza unui proiect al arhitecților Carol Hacker, I. M. Niculescu, Peter Ferenczy,
Yvonne Răzor). Conform arhitectului Alexandru Panaitescu acest fronton se caracterizează prin
„agresivitatea cu care au trebuit să fie amplasate blocurile, de regulă P+10, accidental cu un
accent P+14. Acestea, în mare parte cu secțiuni tip sau refolosite, având de regulă apartamente și
la parter sunt dispuse la limita trotuarului.”568 Între 1975 și 1985, în partea sudică a parcelării, pe
strada Ghica-Tei, arhitectul Albert Mihail Caffe proiecta un cămin de bătrâni.
Locuitorii parcelării Victor Manu confirmă faptul că locuințe erau „ieftine,” construite
de stat pentru militari și bugetari. Ca în toate cazurile precedente, niciunul dintre locuitorii
intervievați nu își aduce aminte numele arhitectului, al Societății sau al inginerilor care au
construit casele. Cu toate acestea, locuitorii recunosc faptul că proiecte asemănătoare au fost
construite și în alte cartiere ale Bucureștiului, precum în zona Domenii. Alți locuitori consideră
că imobilele reprezintă „locuințe ieftine construite pentru diverși funcționari, în special pentru
Ministerul Aviației”, a căror construcție a fost începută în 1939 și terminată în 1941. Alții
menționează casele de pe strada Grivița pentru C.F.R, dar și lângă Academia Militară pentru

567 Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului …p.18
568 Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului …, p.150

198
Ministerul de Război. În ultimul rând, locuitorii de pe strada Victor Manu își amintesc de faptul
că în parcelare locuiau legionari.

Capitolul șase. Concluzii

După 1948, rădăcinile socialiste ale orașului-grădină își găseau regimul politic pentru a fi
din nou re-discutate. Influența acestor principii, împreună cu practicile locale, au conturat
construirea de parcelări, singura strategie acceptată și promovată de către Societatea Comunală
de-a lungul celor aproape patruzeci de ani de existență. Venirea comuniștilor a însemnat stoparea
contactelor cu reformatorii din Marea Britanie, Franța și Germania. Ideile orașului-grădină
proveneau din ideile socialiste și utopice ale Occidentului secolului al XIX-lea, iar punerea lor în
practică a fost realizată prin intermediul birocrațiilor statelor capitaliste. Urmau noile autorități
comuniste să reinterpreteze ideile utopice și să ofere proletarilor bucureșteni noi proiecte de
locuințe sau să continue parcelările de locuințe – tip?
Societatea Comunală a refuzat construirea de blocuri de apartamente și s-a bazat doar pe
strategia de construire a parcelărilor de locuințe tip, a căror depărtare de centru creștea anual.
Binevenită în primul deceniu al secolului al XX-lea, strategia de construire a locuințelor –tip se
dovedea a nu fi potrivită pentru asigurarea unei locuințe pentru muncitorii de la periferia
Bucureștiului. Societatea nu a căutat să își redefinească în vreun fel strategia și să ia în calcul
construirea de scară largă. Dacă în acești ani, la Viena, municipalitatea social-democrată
construia blocuri care adăposteau 200.000 de muncitori în baza unei politici sociale coerent,
dublată de un avânt considerabil al modernismului, inerția construirii de casă a elitei liberale
considerată a se potrivi cu mentalitatea românească a condus la aceste evidente întârzieri. În
ciuda rapoartelor alarmante publicate anual de către arhitecți, ingineri, politicieni care au
exprimat constant faptul că sunt prea puține locuințe, proiectanți nu au dispus schimbarea
strategiei, ajungând la sfârșitul anilor patruzeci într-o situație alarmantă. Construirea a cel puțin
50.000 de locuințe pentru a rezolva criza locuințelor, era o cifră estimată de către arhitecți și
ingineri, nu (doar) de noile autorități comuniste.
Analiza parcelărilor de locuințe rezultate din implementarea acestor politici demonstrează
că principalul promotor al proiectării și construirii de locuințe, Societatea Comunală pentru
Locuințe Ieftine a încurajat construirea de locuințe pentru categoriile de muncitori și funcționari

199
capabile să returneze investiția prin achitarea de rate lunare. Societatea Comunală a ignorat
treptat cerințele categoriilor sociale ale căror nevoi duseseră la înființarea sa, în special a
proletariatului care locuia în codiții precare la periferia Bucureștiului. Parteneriatele cu Căile
Ferate Române și Regia Monopolurilor de Stat, precum și cu Ministerele de Finanțe sau de
Război au condus la mutarea în cartierele noi înființate a muncitorimii și funcționarilor de stat cu
un venit constant. Treptat, Societatea nu a mai răspuns cerințelor pentru care fusese creată în
1910. În consecință, Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine și-a atras numeroase critici din
partea muncitorilor, așa cum reiese din presa socialistă a perioadei, dar și din partea principalilor
reformatori care sprijiniseră inițiativa înființării Societății.
Din punct de vedere urbanistic, Societatea Comunală a optat pentru un model de
dezvoltare bazat pe principiile orașului-grădină, caracterizat prin parcelarea de terenuri la
periferia de atunci a orașului, terenuri pe care Societatea a construit locuințe individuale pentru
beneficiari și familiile lor. Societatea a dotat aceste parcelări cu edificii pentru locuințe publice,
precum școli, biserici și grădinițe. Pe termen lung, această politică de locuire prin parcelări
succesive de case a determinat dezvoltarea aproape rurală a Bucureștiului.
Motivul înființării Societății Comunale a fost încercarea de a opri răspândirea
tuberculozei, însă statisticile de la sfârșitul anilor patruzeci demonstrează că activitatea sa rareori
a avut succes. Momentul determinant pentru debutul reformei locuirii a fost răspândirea
tuberculozei, care afectat clasa muncitoare. Doctorii au fost primii care au intrat în contact cu
aceste probleme și au propus nu doar demolarea locuințelor insalubre, ci și construirea
locuințelor noi. Prin influența pe care o aveau în Consiliul Comunal și în Consiliul de Igienă
medicii au convins politicienii, singuri autorizați să rezolve administrativ această problemă.
Tuberculoza încă făcea ravagii în București, iar noile autorități au început lupta împotriva ei.
Scânteia menționa că, în 1951, au fost înființate 148 de dispensare de tuberculoză în toată țara:
„lupta împotriva tuberculozei, ca și împotriva celorlalte boli, care au secerat ani de-a
rândul milioane de vieți în țara noastră, se duce acum cu tot mai mare intensitate. Până la
începutul acestui an, au fost înființate 148 de dispensare de tuberculoză […], iar numărul
paturilor în sanatoriile de tuberculoză a crescut de trei ori față de 1944. […] Toate aceste
măsuri fac ca mortalitatea în tuberculoză să fie în necontenită scădere.”
Pentru acest fapt, comuniștii înființau un nou spital, lângă Ospiciul Zerlendi: „de curând
și-a început activitatea Institutul de Ftiziologie din București, în noul local din curtea spitalului
unificat TBC – Filaret. Fiind construit după modelul Institutelor de același fel din Uniunea

200
Sovietică, Institutul de Ftiziologie cuprinde un dispensar model și numeroase laboratoare de
cercetări.”569 Mortalitatea era în continuare agravantă, locuințele realizate de comuniști nu
puteau rezolva problema, iar postbelicul își aștepta investiția masivă în locuințe care să rezolve
problema.
Politicienii, arhitecții și lucrătorii au respins în mod constant ideea imobilului de
apartamente ca o soluție pentru creșterea masivă a populației, considerată a fi o soluție străină.
Chiar și atunci când grevele muncitorilor și concluzia comună a arhitecților și a politicienilor au
demonstrat că statul nu ar construi cantitatea necesară de locuințe doar prin proiectarea de
locuințe individuale, reformatorii au respins blocul de apartamente pentru reprezentările sale
ideologice. În concepția lor, blocul simboliza atât pericolul comunismului sovietic, cât și
„decăderea” internațională. După 1945, autoritățile comuniste au investit masiv în blocuri de
locuințe, iar cartiere muncitorești din București stau mărturie acest semn distinctiv al
comunismului românesc. Cu toate acestea, examinarea primelor proiecte ale noului regim
dovedește că socialiștii s-au bazat pe practici anterioare și, inițial, nu avea un plan pe termen lung
pentru a construi blocuri de locuințe. Comuniștii au abandonat parcelările nu doar din motive
ideologice, dar, la fel de important, din motive tehnice și administrative, cauzate de incapacitatea
administrativă de a efectua lucrări la periferie. Prin urmare, regimul nou socialist a continuat în
primul deceniu să se suprapună scopului locuinței formei sale urbane, parcelarea, înlocuind stilul
neo-românesc cu noul stil „stalinist”. Mai târziu, în anii cincizeci, statul a reconfigurat ideile
orașului-grădină și a propus noi abordări, dar a abandonat tehnica parcelării și juxtapunerea
dintre nevoia de locuințe și necesitatea dezvoltării urbane și a locuințelor individuale,
concentrându-se treptat asupra clădirilor de locuințe prefabricate. Acest control de stat menționat
de Foucault a continuat după 1945 în alte modalități.
Reformatorii locali au avut ca scop transformarea peisajului vizual al Bucureștiului
preindustrializat într-o metropolă modernă, prin înlocuirea locuințelor vechi și nesănătoase cu
edificii noi și rezistente. Ei au căutat, de asemenea, să creeze familii puternice, oferind condiții
de trai mai bune decât cele pe care le-au moștenit de la părinți și să-și transmită copiii un oraș
mai bun decât Bucureștiul la începutul secolelor. Referințele la modernitate ca linie de rupere cu
trecutul au declanșat simultan cele mai multe dintre domeniile vieții publice.

569 [?], „Grijă pentru sănătatea oamenilor muncii”, în Scânteia, nr. 1951

201
În ciuda faptul că Societatea Comunală avea ca scop executarea locuințelor-tip pentru
clasele sociale vulnerabile într-un stil mai degrabă sobru, proiectul de față reprezintă
materializarea dorinței unei elite tehnice și îndepărtarea Societății de scopul pentru care a fost
înființată. Astfel, a demonstrat că îngrijorările presei socialiste care se temea de faptul că
locuințele-tip nu vor ajunge la clasele sociale vulnerabile au fost îndreptățite. Mai mult, strategia
Societății Comunale de apropiere de instituțiile statului a condus în majoritatea cazurilor la
amânare soluționării problemei periferiei și a claselor muncitoare. Stilul neo-românesc,
diversitatea tipologică, mutarea în cartier a elitei tehnice indică o reproducere a mecanismelor
capitalismului de stat prin care birocrația este răsplătită pentru fidelitate prin lărgirea accesului la
bunuri, în timp ce problema periferiei a rămas, în continuare nerezolvată.
Parcelările au reprezentat rezultatul implicării statului în construirea și distribuirea
locuințelor și reflecta dorința politică de a controla noii proprietari, considerați noi participanți la
viața politică. Referințele constante la pericolul comunist, socialist la statul național de la
discuțiile timpurii din 1906 până la sfârșitul statului național liberal, în 1947 nu sunt doar dispute
politice evidente, ci una dintre cheile de a înțelege producerea și distribuția locuințelor în
parcelări bazate pe principiul oraș-gradină. Politicienii și arhitecții au optat pentru stilul neo-
românesc datorită dorinței de a satisface cererea arhitecților locali și de a reproduce discursul
național(ist), care viza schimbarea imaginii Bucureștiului sub ideologia statului național.
Mecanismul de control social s-a îndreptat către țăranii care au venit în oraș, considerați
periculoși și necivilizați. Situația lor era grea, iar doctorii au fost primii care au intrat în contact
cu realitățile de la periferie. Parcelarea a reprezentat o reacție critică a elitei tehnice și politice a
fenomenelor din Europa, care au transformat ideile într-o direcție care a declanșat o noutate în
expansiunea Bucureștiului. S-a încheiat, deoarece nu putea să țină pasul cu transformările urbane
și sociale rapide. Uzinele Comunale București, ca instituție autorizată unică pentru proiectarea
instalațiilor, au profitat de dreptul său de a decide autorizarea parcelării și au refuzat să le aprobe.
Schimbându-și conceptul despre menirea săracilor și integrarea lor în mecanismul
controlului de stat, reformatorii urbani și sociali au schimbat publicul-țintă al Societății
Comunale de la proletarii periferiei către funcționarii din aparatul central. Această deplasare a
publicului țintă și deposedare a sensului social inițial reprezenta o asigurare că banii investiți vor
fi returnați de către beneficiari. Implicarea statului era mult diferită față de inițiativa filantropică,
unde banii puteau fi cheltuiți fără nevoia de a fi recuperați. Pe termen scurt, statul național-liberal

202
a încercat să cazeze cât mai mulți muncitori, iar primii beneficiari ai acestui program făceau
parte din clasele muncitoare. Construirea locuințelor de pe strada Lânăriei, drept experiment
înainte de trecerea legii prin Parlament s-a dovedit un experiment pentru înțelegerea prețului
acestui program și a modului în care acesta urma a fi implementat. Cu toate acestea,
discrepanțele dintre ideile inițiale și punerea lor în practică nu i-au mulțumit pe medici. Preluarea
acestei inițiative părea a direcționa reforma în alte direcții. Locuințele au devenit din ce în ce mai
dezirabile de clasa de mijloc.
Reforma locuirii s-a desfășurat simultan cu alte aspecte al politicilor sociale, care aveau
scopul de a îmbunătății condițiile de locuire pentru clasele de jos. Pericolul comunismului și
implicațiile arhitecturale ale stilului neo-românesc au însemnat construirea doar de locuințe
individuale. Imaginarul proiectat încă din primele zile ale reformei continua. Desființarea
Societății a survenit ca urmare a motivațiilor ideologice sau celor tehnice, bazate pe incapacitatea
orașului de a echipa parcelările la marginea orașului cu lucrări edilitare? Abandonarea Societății
și a modelului de parcelare a însemnat și refuzul orașului-grădină, în 1945?
La Congresul de la Viena din 1910, doar delegații americani au refuzat intervenționismul
municipal în domeniul construirii de locuințe. Unul dintre motivele acestui scepticism era legat
de pericolul socialismului. De exemplu, unul dintre inițiatorii unui proiect bazat pe principiile
oraș-grădină, Chatham Village din Pittsburgh, de la începutul anilor treizeci, „se temea că
implicarea guvernului cu producția de locuințe anunța zorii socialismului. El și-a repoziționat
campania promoțională pentru Chatham Village în consecință, prezentând comunitatea ca un
simbol al capacității capitalului privat de a satisface nevoia de locuințe ale națiunilor.”570 Dintr-o
inițiativă care își propunea să îmbunătățească condițiile de locuire ale proletarilor bucureșteni,
Societatea Comunală de Locuințe Ieftine-București s-a transformat într-o instituție de stat care
producea și distribuia locuințe membrilor claselor de mijloc. Consecințele ignorării proletarilor
își poate găsi un răspuns în intervenția masivă de construire a locuințelor de la sfârșitul celui de-
al Doilea Război Mondial, când noile autorități au reformat decisiv domeniul arhitecturii și al
urbanismului.

570 Angelique Bamberg, Chatham Village – Pittsburgh’s Garden City , (Pittsburgh: University of Pittsburgh Press,
2011), p. 136