1.Structuri de societate in epoca regatului dac din timpul lui Decebal 2.Evolutia [605108]

1.Structuri
de
societate
in
epoca
regatului
dac
din

timpul lui Decebal

2.Evolutia
raporturilor
daco-romane
intre
secolele
II
B.C.
si
sfarsitul

secolului I A.D.

Istoria
politica
a
dacilor
de
la
moartea
lui
Burebista
pana
la
Decebal
este
in
buna
parte
o
istorie
a

luptelor
necontenite
cu
romanii,
ajunsi
intre
timp
vecini
directi
cu
dacii.
Primele
contacte
si
primele

ciocniri
ale
dacilor
cu
romanii
au
loc,
se
pare,
inca
in
secolul
al
II-lea
B.C.
iar
ele
se
intensifica
in

decenii
ale
veacului
urmator.
Ele
se
produc
ca
urmare
​
a
înstăpânirii
romanilor
mai
întâi
pe
coasta

Dalma
ț
iei
în
Illyricum
,în
secolul
III-lea,
apoi
în
Macedonia
ș
i
in
Grecia
în
secolul
II-lea
B.C.

Macedonia,
transformată
în
provincie
romană,
devine
cea
mai
puternică
bază
a
opera
ț
iunilor

militare menite să extindă puterea romană până la Dunărea de jos
ș
i la Pontul Sting.

Succesele
înregistrate
în
această
direc
ț
ie
in
prima
jumătate
a
secolului1
B.C.,
prin
ac
ț
iunile

conduse
de
generalii
C.
Scribonius
Curio
ș
i
M.Terentius
Varro
Lucullus,
sunt
însă
zădărnicite

temporar
de
e
ș
ecul
suferi t
de
C.
Antonius
Hybrida
în
anul
61,
în
apropiere
de
Histria,
ș
i
mai

ales
ca
urmare
a
ac
ț
iunilor
războinice
ale
lui
Burebista,
care
a
pus
stapanire,
cum
s-a
arătat,

pe
toate
ora
ș
ele
grece
ș
ti
de
la
Pont
până
la
Apollonia
ș
i
pe
ț
inuturile
din
sudulDunării
până
la

Haemus.

La
moartea
lui
Caesar
puterea
romană
la
Dunărea
de
jos
era
cu
totul
desfiin
ț
ată.

Augustus,
rămas
singur
stăpân
pe
destinele
Romei,
nu
a
încercat
să
ducă
la
îndeplinire
planul

lui
Caesar,
ci
s-a
mul
ț
umit
cu
ac
ț
iuni
repetate
duse
de
generalii
săi,
ca
M.
Licinius
Crassus,

M.
Vinicius,
Cn.
Cornelius
Lentulus,
Aelius
Catus,
care
au
ca
rezultat
stabilirea
definitivă
a

hotarelor
imperiului
roman
pe
tot
malul
drept
al
Dunării,
până
la
vărsarea
ei
în
mare
.
Pe
bună

dreptate
Augustus
rezuma,
în
a
ș
a-zisul
testament
politic
al
său,
rezultatul
ac
ț
iunilor

întreprinse
în
timpul
domniei
lui
împotriva
dacilor,
afirmând
că
a
învins
ș
i
a
respins
dincolo

de Dunăre armata dacilor
ș
i a silit neamurile acestora să respecte put erei poporului roman.

Teritoriul
Dobrogei
de
astăzi,
Scythia
Minor,cum
începe
să
fie
numit,
împreună
cu
ora
ș
ele

grece
ș
ti
de
pe
ț
ărmul
mării,
intră
efectiv
sub
stăpânirea
Romei.
A
ș
a
a
fost
posibil
ca
poetul

Ovidius
să
fie
exilat
in
anul
8
e.n.
la
Tomis.
ln
anul
15
se
organizează
provincia

Moesia.Curând
însă
romanii
î
ș
i
întind
tentaculele
ș
i
dincolo
de
fluviu.
Încă
in
vremea
lui

Augustus,
Aelius
Catus
a
mutat
50
000
de
geți
in
sudul
Dunării,
ceea
ce
a
avut
ca
urmare
,

cum
au
arătat
cercetările
arheologice,
crearea
unei
zone
de
ș
erte
de-a
lungul
malului
sting
al

Dunării.
Teritoriul
controlat
de
romani
la
nordul
Dunării
de
jos
a
fost
extins
prin
ac
ț
iunile
lui

Ti.Plautius
Silvanus
Aelianus,
pe
vremea
lui
Nero,
între
anii
62
ș
i
66
e.n.,
care
,
după
cum

aflăm
din
inscrip
ț
iade
pe
mausoleul
acestuia
de
la
Tibur,
a
strămutat
in
Moesia
100
000
de

transdanubieni, intre ace
ș
tia, fire
ș
te,
ș
i mul
ț
i daci.

Roma,
sesizând
puterea
ș
i
pericolul
pe
care-I
reprezintă
pentru
planurile
ei
dacii,
duce
cu

răbdare
o
politică
consecventă
ș
i
de
încercuire
a
lor,
folosindu-se
de
mijloace
variate,
dar
mai

ales
de
cele
diplomatice.
Ea
încheie
alian
ț
e
ș
i
tratate
de
clientelar
cu
popoarele
din

vecinătatea
dacilor.
In
cadrul
acestor
măsuri
se
produce,
probabil
cu
asentimentul
tacit,
dacă

nu
chiar
la
chemarea
directă
a
romanilor,
strămutarea,
pe
la
anul
20
e.n.
,
a
sarma
ț
ilor
iazigi

de
la
est
de
Dacia,
unde
locuiau
până
acum,
în
câmpia
dintre
Tisa
ș
i
Dunăre.
Intr-un
teritoriu

care
apar
ț
inuse
mai
înain te
dacilor.
Ca
urmare
a
politicii
romane
de
încercuire
,
dacii
sunt

prin
ș
i
ca
in
ghearele
unui
uria
ș
cle
ș
te.
Dacii
încearcă
să
reac
ț
ioneze,
călcând
chiar
în
ț
elegerile

încheiate
,
de
câte
ori
se
ive
ș
te
prilejul,
prin
atacuri
ș
i
invazii
in
teritoriile
romane
.
O
astfel
de

ocazie
s-a
ivit
ș
i
după
moartea
lui
Nero
din
anul
68,
cu
care
prilej
îi
rizează
Tacitus
pe
daci

drept un "neam niciodată cu credin
ț
ă" (Dacorum gens nunquam fida).

Curând
însă
raporturile
dintre
daci
ș
i
romani
intră
într-o
fază
acută.
Spre
a
face
fată

amenin
ț
ării
de
moarte
din
partea
romanilor,
dacii
se
unesc
din
nou
in
jurul
unui
nou
ș
i
ultim

rege
Decebal,
sub
conducerea
căruia
vor
înfruntă
eroic
atacurile
romanilor,
hotărâ
ț
isă
pună

capăt conflictului îndelungat cu dacii.

Luptele
încep
pe
vremea
domniei
împăratului
Domițian,
printr-o
invazie
nimicitoare
a
dacilor

in
Moesia
in
iarna
anilor
85-86.
Conducerea
dacilor
o
avea
bătrânul
Duras-Diurpaneus,
care
,

atunci
când
generalul
roman
Cornelius
Fuscus
înaintează
in
fruntea
armatei
sale
in

Dacia,cedează
tronul
de
bunăvoie
lui
Decebal.Ridicarea
acestuia
la
conducerea
statului
dac
se

dovede
ș
te
a
fi
foarte
fericită.
Romanii
suferă
o
grea
înfrângere
,
chiar
Cornelius
Fuscus

căzând
în
luptă
pe
pământul
Daciei.
O
nouă
armată
trimisă
în
Dacia
sub
conducerea
lui

Tettius
Iulianus
ob
ț
ine
o
biruin
ț
ă
categorică
la
Tapae,
în
defileul
Por
ț
ilor
de
Fier
ale

Transilvaniei .

Cu
toate
acestea,
pacea
încheiată
în
anul
89
nu
a
fost
defavorabilă
dacilor.
Decebal
devine,
e

adevărat,
clientelar
Romei,
dar
prime
ș
te
în
schimb
subsidii
anuale
în
bani
ș
i
me
ș
teri
iscusi
ț
i.

Anii
de
pace
care
au
urmat,
Decebal
ș
tie
să
profite
de
avantajele
ob
ț
inute
pentru
a-
ș
i
întări

apărarea
ș
i
a
consolida
statul,
care
,
de
ș
i
mai
redus
ca
întindere
decât
pe
vremea
lui
Burebista,

ni
se
înfă
ț
i
ș
ează
ca
mai
bine
organizat
din
punct
de
vedere
econo mic
ș
i
militar
ș
i
mai
evoluat

din
punct
de
vedere
politic
ș
i·
cultural,
deoarece
în
toate
domeniile
dacii
au
făcut
între
timp

însemnate
progrese.
Cultura
lor
materială
ș
i
spirituală
s-a
îmbogă
ț
it
mult,
cunoscând
o

perioadă
de
maximă
înflorire
.Astfel
organizat
ș
i
consolidat,
statul
dac
de
sub
conducerea
lui

Decebal
personalitate
istorică
de
seamă,
căruia
nu
i-au
lipsit
nici
calită
ț
ile
de
iscusit
om

politic
,
de
abil
diplomat
ș
i
de
priceput
conducător
de
o
ș
ti,
dar
nici
eroismul
ș
i
abnega
ț
ia,

dusă până la sacrificiul vie
ț
ii, era pregătit să înfrunte atacul hotărâtor al romanilor.

3.Conflictele daco-romane din perioada Domitian-Traian

Politica
de
expansiunea
romana
la
Dunarea
de
Jos,
in
vremea
lui
Domitianus,
din

motive
economice
(suspendarea
subsidiilor),
dar
si
politice
(inlaturarea
pericolului
dacic),
a

contribuit
la
continuarea
incursiunilor
daco-getice
la
sud
de
fluviu,
incursiuni
ce
reprezentau

forme de aparare impotriva acestei expansiuni.

Iordanes
afirme
ca
pe
vremea
cand
domnea
Diurpaneus,
dacii
temandu-se
de

zgarcenia
lui
Domitian
au
desfacut
tratatul
incheiat
cu
alti
imparati
si
au
atacat
malul
drept
al

Dunarii.
Istoricul
got
se
refera
la
un
tratat
incheiat
cu
Vespasian
dupa
atacut
dacic
din
anul

69.

Dupa
un
conflict
de
proportii
mai
mici
la
inceputul
domniei
lui
Domitian
(81-82)

marele
atac
s-a
produs
in
85/86.
Poate
sub
comanda
lui
Decebal,
dacii
alaturi
de
bastarni
si

sarmati
au
trecut
Dunarea
si
au
inceput
sa
pustiasca
teritoriul
provinciei
Moesia.

Guvernatorul
provinciei
prins
si
decapitat.
Domitian
va
impartit
Moesia
in
Inferior
si

Superior
deoarece
era
o
frontiera
lunga
si
greu
de
aparat.
Comanda
trupelor
romane

incredintata lui Cornelius Fuscus care incepe sa pregateasca o ofensiva in Dacia.

In
87
Diurpaneus
ii
cedeaza
conducerea
lui
Decebal,
care
incearca
initial
sa
previna

ofensiva
romana
prin
diplomatie,
propunandu-i
lui
Domitian
o
pace.
Domitian
respinge

propunerea.
Decebal
trimite
o
solie
in
batjocura
catre
Domitian
si
ameninta
ca
va
pricinui

mari necazuri romanilor.

Fuscus
s-a
grabit
sa
treaca
Dunarea,
a
inaintat
adand
in
Dacia,
Decebal
l-a
asteptat

intr-un defileu unde armata romana a fost zdrobita. Fuscus ucis.

In
88
romanii
trimit
o
noua
armata
condusa
de
Tettius
Iulianus,
trece
Dunarea
si

inainteaza
cu
prudenta
in
Banat,
fiind
intampinat
de
Decebal
in
stramtoarea
Tapae,
victoria

romanilor. Tettius nu inainteaza spre muntii Orastie de teama unei curse a lui Decebal.

Romanii
intreprind
o
campanie
devastatoare
pentru
ei
in
Panonia,
si
sunt
nevoiti
sa

ceara
pacea
dacilor,
incheiata
in
89,
favorabila
Romei,
astfel
Dacia
devine
stat
clientelar
al

Romei.
Decebal
nu
respecta
tratatul,
nu
inapoiaza
prizonierii
si
sa
va
folosi
de
ajutorul
roman

pentru
a
se
pregati
de
lupta
impotriva
Imperiului
(a
instruit
armata,
completat
sistemul
de

fortificatii din muntii Orastiei, o vasta activitate constructiva la Sarmizegetusa Regia etc.)

Dupa
asasinarea
lui
Domitian
(96)
si
dupa
scurta
domnie
a
lui
Nerva,
in
98
ajunge
la

tronul
Imperiului
Ulpius
Traianus
(98-117).
Acestuia
problemele
de
la
Dunarea
de
Jos
i
se

pareau
urgente
–
intreprinde
o
calatorie
de
inspectie
la
Dunare,
sapa
un
canal
pentru
navigatia

prin
Cazane
si
concentreaza
o
armata
puternica
in
cele
doua
Moesii.
Un
regat
dac
puternic

ameninta
posesiile
romane
din
zona,
dar
si
o
eventuala
alianta
cu
germanii
sau
sarmatii

constituie un pericol permanent pentru romani.

Traian
paraseste
Roma
in
25
martie
101,
pleaca
in
Moesia
Superior.
Armata

concentrata
acolo
cuprindea
13
sau
14
legiuni
plus
cohorte
pretoriene,
trupe
auxiliare
din

armata
regulata
si
mai
mult
formatiuni
speciale,
iregulare
(cavaleristi
mauri
si
arcasi

palmyrieni).
In
total
armata
romana
cuprindea
cca.
150.000
oameni,
depasind
considerabil

efectivele dace.

Trec
Dunarea
la
Viminacium
pe
un
pod
dublu
de
vase,
patrund
in
Banat
(pe
drumul

Varadia
–
Berzovia
–
Farliug
–
Surduc
–
Jupa),
de
la
Tibiscum
patrund
in
valea
Bistrei
si
ajung

la
Tapae.
Decebal
incearca
sa-i
opreasca
in
defileu,
lupta
apriga
cu
pierderi
in
ambele
parti,

Traian castiga batalia si patrunde in Tara Hategului, Decebal se retrage.

La
Dunarea
de
Jos
Decebal
intreprinde
o
manevra
de
diversiune
alaturi
de
roxolani
si

bastarni,
ataca
garnizoanele
romane
din
Moesia
Inferior.
In
3
batalii
grele
Traian
reuseste
sa-i

invinga.
Romanii
reiau
ofensiva
in
primavara
lui
102,
patrund
in
muntii
Orastiei,
cuceresc

cetatea
Costesti
si
o
incendiaza,
Sarmizegetusa
asediata
concentric,
cavaleria
maura
a
atacat

prin
alta
parte
decat
Traian
dinspre
sud
peste
munte.
Intr-una
din
cetatile
cucerite
Traian
a

gasit
prizonierii
capturati
de
la
Fuscus.
Va
fi
capturata
sora
lui
Decebal
si
acesta
este
nevoit

sa
ceara
pacea.
Incheiata
in
102
in
conditii
aspre
pentru
Dacia.
Trebuiau
sa
predea
toate

armele
si
masinile
de
razboi,
sa
extradeze
dezertorii
romani,
sa
darame
fortificatiile
si
sa

cedeze
o
parte
din
tinuturile
ocupate
de
romani
(Moldova
de
sud,
Muntenia,
Oltenia
de
est,

Banat,
Tara
Hategului
si
costul
sud-estic
al
Transilvaniei)
si
sa
renunte
la
o
politica
externa

proprie.

Traian
a
lasa
trupele
concentrate
in
Moesia
Superior,
cucerise
o
buna
parte
din
Dacia

si
o
intarise
cu
garnizoare
romane
in
frunte
cu
leg.
IV
Flavia
Felix,
lasata
pe
locul
viitoarei

capitale
a
provinciei.
Traian
ii
porunceste
lui
Apolodor
din
Damasc
sa
construiasca
podul

peste Dunare de la Drobeta.

Decebal
organizeaza
rezistenta,
reface
rapid
cetatile
distruse
de
razboi
sau

demantelate,
ridica
unele
noi
pe
locurile
altora
mai
vechi,
primeste
in
continuare
dezertori

romani, se reinarmeaza, cauta aliati intre triburile vecine si recucereste Banatul de est.

Roma
declara
cel
de-al
doilea
razboi
dacic
(105-106).
Se
stabileste
intr-o
locaalitate
in

fata
Drobetei,
primeste
solie
de
la
Decebal,
prin
care
regele
dac
cauta
sa
castige
timp
pentru
a

se
intari
(triburile
dacice
se
supusesera
romanilor,
si
alierea
cu
vecinii
esueaza).
Refuza
sa-l

asculte
pe
regele
dac,
Decebal
recurge
la
acte
disperate:
trimite
asasini
in
Moesia
sa-l
ucida

pe
Traian,
prinsi
inainte
de
a
realiza
planul.
Il
atrage
intr-o
cursa
pe
Longinus
comandantul

trupelor
romane
din
teritoriile
dacice
ocupate
si
incearca
sa
afle
planurile
imparatului,
fara

succes.
Ii
cere
lui
Traian,
in
schimbul
eliberarii
lui
Longinus
pace
si
renuntarea
la
teritoriile

ocupate din stanga Dunare, in zadar ca Longinus se sinucide.

In
vara
lui
105
romanii
incep
ofensiva.
Luptele
au
durat
mai
putin
ca
in
primul
razboi.

Traia
consolideaza
cu
grija
teritoriile
cucerite.
Armatele
romane
inainteaza
din
mai
multe

directii
catre
centrul
regatului
dac,
Decebal
a
fost
parasit
de
o
parte
din
aristocratia
daca
care

s-a
inchinat
lui
Traian.
In
primavara
lui
106
incepe
asediul
Sarmizegetusei.
Dacii
reusesc
sa

respinga
o
prima
incercare
a
trupelor
auxiliare
de
a
lua
cetatea
cu
asalt,
dar
interventia

legiunilor
a
fost
decisiva
(leg
IV
Flavia
Felix
si
II
Adiutrix
si
vexillatio
din
VI
Ferrata

participa la cucerirea capitalei dacice).

Decebal
fuge
insotit
de
o
escorta
si
incearca
organizarea
unei
rezistente
in
munti,
a

fost
urmarit
si
ajuns
de
un
detasament
de
calareti
romani
comandat
de
Tiberius
Claudius

Maximus,
care
duce
capul
si
mana
dreapa
a
lui
Decebal
la
Ranisstorum,
fapta
pentru
care

devine decurion in all II de pannonieni.

Diploma
militara
de
la
Porolissum
atesta
ca
la
11
august
106
Dacia
era
deja
provincie

romana,
cu
prim
guvernator
pe
Terentius
Scaurinus.
Prada
de
razboi
include
tezaurul
regal,

cu
ajutorul
caruia
s-au
putut
redresa
partial
finantele
Imperiului.
Au
fost
capturati
cca.
50.000

razboinici.

4.Reformele
administrative
din
timpul
dinastiei
Antoninilor
din
provincia

Dacia

În
timpul
lui
Traian
​
,
din
106
până
în
118
la
venirea
lui
Hadrian,
Dacia
a
fost
o

provincie
imperială
de
rang
consular,
având
trei
legiuni
:
XIII-a
Gemina,
IV
Flavia
ș
i
I

Audiutrix.
Guvernatorul
avea
sediul
la
Apullum,
dar
re
ș
edin
ț
a
procuratorului
financiar
se
afla

la
Ulpia
Traiana.
Primul
Guvernator
a
fost
Iulius
Sabinus.
În
timpul
guuvernatorului
Terentius

Scaurianus
se
înfiin
ț
ează
primul
ora
ș
roman,
Colonia
Ulpia
Traiana
Augusta
Dacica

Sarmizegetusa.
În
anul
110
au
fost
emise
ș
i
monede
cu
legenda
Dacia
August(i)
Provincia.

Guvernatorii
Daciei
traiane
dispuneau
de
numeroase
efective
militare,
legiuni
ș
i
trupe

auxiliare.
Se
confruntă
cu
multe
dificultă
ț
i
de
construire
a
sistemului
defensiv
roman
iar
în

acela
ș
i
timp
trebuiau
introduse
ș
i
permanentizate
structurile
organizatorice
ș
i

administrativ-politice
romane,
rezolvarea
numeroaselor
probleme
legate
de
colonizarea

masivă.
De
aceea,
primii
guvernatori
au
fost
ale
ș
i
dintre
consularii
cu
multă
experien
ț
ă

politică, militară
ș
i administrativă.

În
timpul
lui
Hadrian
au
avut
loc
mari
schimbări
politico-administrative
ș
i
militare,

determinate
de
atacurile
roxolanilor
ș
i
iazigilor.
Politica
defensivă
a
noului
împărat
urmărea

fixarea
grani
ț
ei
imperiului
pe
aliniamente
nature.
A
abandonat
sudul
Moldovei
ș
i
aproape

toată Muntenia.

În
prima
jumătate
a
anului
118
el
a
înfiin
ț
at
trei
provincii
separate
:
Dacia
Inferior,

Dacia
Superior
ș
i
Dacia
Porolissensis.
Ele
intră
în
sistemul
obi
ș
nuit
de
guvernare
în
func
ț
ie

de importan
ț
a
ș
i ponderea militară a fiecăreia.

Dacia
Superior
este
prima
atestată
documentar,
era
provincia
cea
mai
întinsă
ș
i

cuprindea
vestul
Olteniei
cu
ora
ș
ul
municipiu
Drobeta,
întreg
Banatul
ș
i
Transilvania
fără

păr
ț
ile
de
sud-est
ș
i
nord-vest
care
au
fost
încorporate
la
Dacia
Inferios
ș
i
Porolissensis,

având
importan
ț
a
maximă,
din
punct
de
vedere
militar,
economic,
social
ș
i
cultural.
Avea
în

componen
ț
ă
principalele
mine
de
aur,
ocne
de
sare,
zăcăminte
de
fier,
sta
ț
iuni
balneare
ș
i

ora
ș
e.
Dacia
Superior
era
condusă
de
un
legatus
Augusti
pro
praetore
deoarece
avea

legiunea
a
XIII
Gemina,
singura
care
a
rămas
în
Dacia
după
118.
Re
ș
edin
ț
a
guvernatorului

era la Apulum.

Dacia
Inferior
avea
un
teritoriu
mai
redus
ș
i
mai
pu
ț
in
important,
cuprinde
Oltenia
de

la
est
de
Hiu,
sud-estul
Transilvaniei
ș
i
vestul
Munteniei(sunt
teritoriile
Moesiei
Inferior).
Avea

numeroase
trupe
auxiliare,
era
condusă
de
un
procurator
Augusti
numit
de
împărat
având

întreaga putere de conducere a provinciei.

Dacia
Porolissensis
formată
în
nordul
Daciei
traiane,
teritoriul
aflat
la
nord
de
răurile

Mure
ș
ș
i
Arie
ș
,
era
guvernată
de
un
procurator
Augusti
care
avea
re
ș
edin
ț
a
la
Napoca
sau

Porolissum.
Asemenea
celui
din
Dacia
Inferior,
procuratorul
presidial
de
rang
ecvestru

cumula
toate
atribu
ț
iile
administrative,
judecătore
ș
ti
ș
i
financiare,
fiind
în
acela
ș
i
timp

comandantul
trupelor.
Reorganizarea
de
către
Hadrian
a
Daciei
a
rămas
până
în
timpul
lui

Marcus
Aurelius
provincii
independente/separate,
singura
modificare
adusă
de
către
Marcus

Aurelius
fiind
un
comandament
unificat
pentru
cele
trei
provincii
dacice
care
vor
forma
de

acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.

Sub
​
Marcus
Aurelius
situa
ț
ia
Daciei
prin
situare
sa
geogrfică
a
pus-o
în
fa
ț
a

asalturilor
sarma
ț
ilor,
vandalilor,
burilor
care
se
învecinau
cu
Provincia.
Succesul
atacurilor

barbare
asupra
Daciei
vădeau
neajunsurile
militare
ș
i
organizatorice
ale
Provincie
iar
în

contextul
acestor
evenimente
Marcus
Aurelius
a
decis
reorganizarea
militară
ș
i

administrativă
a
Daciei.
În
169,
M.
Claudius
Fronto
devine
primul
guvernator
consular
al

celor trei Dacii.

Reforma
a
constat
în
primul
rând
în
aducerea
legiunii
V
Macedonica
la
Potaissa
ș
i

subordonarea
întregii
armate
a
Daciei
autorită
ț
ii
unui
singur
guvernator
care
avea
de
data

aceasta
rang
consular.
Astfel,
atribu
ț
iile
legatului
fostei
provincii
Dacia
Superior
se
extindeau

ș
i
asupra
celorlalte
două
provincii
ale
Daciei.
Se
realiza
unificarea
Daciilor
într-un
organism

militar
ș
i
administrativ
unitar.
Tres
Daciae
alcătuia
prin
urmare
o
singură
provincie
din
punctul

de
vedere
al
comandei
militare
ș
i
al
jurisdic
ț
iei.
Guvernatorul
consular
î
ș
i
avea
re
ș
edin
ț
a
la

Apulum
ș
i avea jurisdic
ț
ie asupra întregului teritoriu al Daciei.

Esen
ț
a
reogranizării
sub
Marcus
Aurelius
constă
în
refacerea
din
punct
devedere

militar,
administrativ
ș
i
juridic
a
unui
organism
institu
ț
ional
unitar.
A
ș
adat,
cele
trei
Dacii
au

fost
puse
sub
autoritatea
unui
guvernator
unic,
vir
consularis
situa
ț
ie
ce
a
rămas

neschimbată în esen
ț
a ei până la abandonarea provinciei de către Aurelian.

Men
ț
inerea
idnentită
ț
ii
fiecăre
provincii
se
observă
din
faptul
că
lega
ț
ia
guvernatorului

consular
con
ț
ine
totdeauna
referirea
la
tres
Daciae
sau
provinciae
Daciarum.
Problemele

financiare erau girate separat pentru fiecare provincie.

5.Retragerea aureliana si consecintele ei asuprea spatiului nord dunarean

Parasirea
Daciei
de
catre
Imperiul
Roman
este
consemnata
in
istoriografia
antica
abia

un
secol
mai
tarziu
dupa
ce
s-a
petrecut
acest
eveniment,
de
catre
Aurelius
Victor,
Eutropius

si
Rufinus
Festus.
Relatarile
acestor
izvoare
sunt
reluata
in
secolul
V
de
care
Orosius,
si
mai

tarziu
de
Iordanes.
Istoriografia
se
confrunta
totusi
cu
o
dilema,
si
anume
a
fost
Dacia
parasita

in vremea lui Gallienus sau Aurelianus.

In
legatura
cu
pierderea
Daciei
s-a
adus
in
discutie
si
circulatia
monetara,
care
scade

in
intensitate
dupa
domnia
lui
Filip
Arabul.
mai
mult
concludenta
pare
incetarea
ridicarii

vreunui monument epigrafic oficial in Dacia, dupa anul 260.

Dupa
ce
gotii
au
atins
chiar
Asia
Mica,
atacurile
lor
au
continuat
in
anii
263-264
si

266,
urmate
de
cea
mai
grava
incursiune
a
lor
intre
267-268,
cand
probabil
Dacia
a
fost

pierduta
(amissa),
deci
cu
cativa
ani
inainte
de
data
oarecum
unanim
acceptata
(anul
271)

pentru retragerea stapanirii romane in Dacia.

Cum
atacurile
carpilor
au
afectat
doar
partea
sudica
a
provinciei,
este
posibil
ca
acei

care
au
fortat
limesul
Daciei
sa
fi
fost
carpii.
Concomitent
cu
ei
au
patruns
probabil
pe

teritoriul provinciei dacii din nord-vest, fapt sugerat si de izvoarele arheologice.

Astfel,
concluzionand,
putem
spune
ca
mai
probabila
pare
o
pierdere,
sub
Gallenius,
a

autoritatii
imparatului
asupra
Daciei,
in
contextul
numeroaselor
rebeliuni
militare
din
ultimul

deceniu
de
domnie.
Sub
Aurelianus
va
avea
loc,
efectiv,
evacuarea
institutiilor
si
indeosebia

populatiei
oraselor,
care
nu
mai
beneficiau
de
o
protectie
efectiva
in
fata
navalirilor
barbare.

Afirmatia
lui
Eutropius
privitoare
la
retragerea
intregii
populatii
din
Dacia
trebuie
privita
cu

circumspectie, ea fiind infirmata de descoperirile arheologice.

Gotii
nu
s-au
stabilit
pe
teritoriul
Daciei
inainte
de
sfarsitul
sec.
III,
dupa
ce,
mai
intai

si-au extins dominatia asupra unei parti din Muntenia si estul Transilvaniei.

Patrunderea
dacilor
liberi
din
nord-vest
si
a
carpilor
dinspre
est
pe
timpul
lui

Gallienus
a
izolat
provincia
de
imperiu.
De
altfel,
chiar
in
conditiile
unei
veritabile
captivitati,

conditiile de viata la barbari prea dure.

Revenind
la
afirmatie
despre
evacuarea
populatiei
provinciale
din
Dacia
de
catre

Aurelian,
aceasta
este
unul
din
numeroasele
falsuri
patriotice
ale
istoriografiei
romane.

Asadar
pierderea
Daciei
s-a
petrecut
sub
imparatul
Gallienus,
insa
in
provincie
a
ramas
o

parte
insemnata
a
populatiei,
care
nu
avea
unde
sa
mearga,
dar
foarte
probabil
nici
nu
voia
sa

plece.

6.Intemeierea statului medieval Tara Romaneasca

Intemeierea
statului
romanesc
dintre
Carpatii
Meridionali
si
Dunare
a
fost
pusa
pe

seama
“descalecatului”
din
Fagaras.
Din
tara
Fagarasului
ar
fi
venit
Negru
Voda,
la
sfarsitul

secolului
al
XIII-lea,
1290-1291
“cu
toata
casa
lui
si
cu
multime
de
noroade”
si
“a
inceput
sa

faca
tara
noua”.
Initial
a
infiintat
orasul
Campulung,
apoi
Arggesul
care
avea
sa
devine

centrul
scaunului
de
domnie.
Basarabestii
si
boierimea
de
peste
Olt
i
s-au
inchinat
si
supus
lui

Negru
Voda.
Motivul
pentru
care
voievodul
fagarasean
a
trecut
muntii
este
conflictul
pe
care

acesta il avea cu regalitatea maghiară.

Contributia
Tarii
Fagarasului
si
a
Tarii
Hategului
la
constituirea
statului
muntean
este

un
fapt
real
dovedit
si
de
istoriografie.
Si
mai
ales
contactele
stranse
intre
aceste
regiuni

inaintea
descalecatului.
(nu
stiu
de
ce
nu
am
vreb
in
propozitie
am
adaptat
un
paragraf
de

vrajeala)

Constituirea
statului
medieval
Tara
Romaneasca
s-a
desfasurat
in
timp
si
in
mai
multe

etape,
dupa
un
adevarat
plan
de
unificare
dupa
N.
Iorga.
Initial
a
fost
razvratirea
lui
Litovoi

(posibil
ac
elasi
mentionat
in
Diploma
Cavalerilor
Ioaniti
in
1247
sau
poate
un
urmas
al
sau,

Litovoi
II)
care
a
avut
loc
dupa
anul
1272,
in
vremea
minoratului
regelui
ungar
Ladislau
al

IV-lea.
Impreuna
cu
fratii
sai
(mafia),
Litovoi
nu
î
ș
i
achită
obliga
ț
iile
vasalice,
ș
i
nu

recunoa
ș
te autoritatea reg alită
ț
ii

Așadar,
voievodul
român
din
Oltenia
a
ignorat
autoritatea
suveranului
de
la
Buda.

Confruntarea
armată
s-a
terminat
nefericit
pentru
români.
Litovoi
a
căzut
în
luptă,
iar
fratele

său,
Bărbat,
luat
captiv
,
a
fost
dus
la
curtea
regală,
de
unde
s-a
eliberat
contra
unei
însemnate

sume
de
bani.
Voievodul
din
Oltenia
a
pierdut
controlul
asupra
Țării
Hațegului
(care
la
1247,

și
după
aceea,
ținea
de
Țara
Litua
sau
Țara
lui
Litovoi),
unde
în
1276
este
menționat
un

comite, dregător regal.

Ce
a
urmat
după
răscoala
lui
Litovoi
este
greu
de
reconstituit.
Pentru
aproape
o

jumătate
de
secol
informațiile
lipsesc.
La
capătul
acestei
perioade,
în
1324,
Țara
Românească

exista
ca
entitate
statală,
condusă
de
un
mare
voievod
ca
unic
stăpânitor.
Basarab
este
primul

domn,
un
stăpân
al
întregii
țări.
Într-o
diplomă
a
regelui
Carol
Robert
de
Anjou,
din
26
iulie

1324,
este
amintit
Basarab
„voievodul
nostru
transalpin”,
de
unde
se
poate
deduce
că
la
acea

dată
suveranul
Ungariei
era
suzeranul
voievodului
Țării
Românești.
Într-un
alt
act,
Basarab

este
înfățișat
ca
„fiu
al
lui
Tihomir”.
Foarte
probabil,
Tihomir
a
fost
un
voievod
în
stânga

Oltului,
un
urmaș
al
lui
Seneslau.
Acțiunea
începută
de
Litovoi,
căreia
nu
i
se
cunoaște
precis

data
(după
1272,
dar
înainte
de
1282)
a
fost
continuată,
prin
urmare,
de
voievozii
din
stânga

Oltului,
care
rezidau
la
Curtea
de
Argeș.
Am
avea
astfel
succesiunea

Seneslau-Tihomir-Basarab.

Pe
ce
cale
s-a
făcut
unificarea
structurilor
politice
existente
anterior,
este
greu
de
spus.

A
fost
o
unificare
prin
violență
sau,
poate,
o
confederare,
o
recunoaștere
a
preeminenței
unuia

dintre
voievozi.
Oricum,
Basarab
ne
este
înfățișat
ca
„mare
voievod”,
superior,
prin
urmare,

celorlalți cnezi și voievozi.

Constituirea
statului
românesc
dintre
Carpații
Meridionali
și
Dunăre
are
la
bază
un

lung
proces,
o
evoluție
de
la
sat
la
stat,
o
succesiune
de
etape
social-politice
care
au
prefigurat

statul.
Ultima
etapă,
trecerea
„de
la
țară
la
stat”,
s-a
putut
realiza
într-o
conjunctură
externă

favorabilă.
Este
vorba,
mai
ales,
despre
situația
critică
prin
care
a
trecut
regatul
Ungariei,

măcinat de lupte interne, situație care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpați.

Când
în
Ungaria
criza
politică
s-a
încheiat
prin
victoria
la
tron
a
lui
Carol
Robert
de

Anjou,
noul
suveran
a
reluat
politica
transcarpatică.
Documentul
din
1324,
unde
este

menționat
Basarab
„voievodul
nostru
transalpin”,
amintește
de
mai
multe
solii
precedente

acestei
date
(ceea
ce
sugerează
și
anterioritatea
domniei
lui
Basarab),
pe
care
magistrul

Martin le îndeplinea în Țara Românească.

Relațiile
bune
dintre
Ungaria
și
Țara
Românească
au
durat
până
în
1330,
când
s-a

ajuns
la
un
conflict
armat
a
cărui
principală
consecință
a
fost
independența
Țării.
Cauzele

acestui
diferend
ne
sunt
înfățișate
de
Cronica
pictată
de
la
Viena.
Regele
Carol
Robert
a
fost

îndemnat
de
câțiva
mari
nobili,
precum
Toma
Szécsény,
voievodul
Transilvaniei
și
Dionisie

Szécsi,
fost
castelan
de
Mehadia,
„ca
să
alunge
din
țara
aceasta
pe
Basarab,
sau
[…]
să
o
dea

unuia
din
sfătuitorii
săi”.
Dionisie
Szécsi
dorea
Banatul
de
Severin,
aflat
atunci
în
stăpânirea

Țării
Românești,
pe
care
l-a
și
căpătat
la
începutul
expediției.
Cât
despre
Toma
Szécsény,

aspirațiile lui se pare că vizau chiar țara lui Basarab.

Voievodul
muntean
a
fost
acuzat,
fără
motive,
de
„necredință”,
de
„nesupunere”
și

„răzvrătire”.
Expediția
maghiară
contra
Țării
Românești
a
început
în
septembrie
1330,
oștirea

condusă
de
regele
însuși
a
urmat
itinerarul:
Severin
(cetatea
este
cucerită
și
dată,
împreună
cu

titlul
de
ban,
lui
Dionisie
Szécsi),
a
traversat
Oltenia
și
s-a
îndreptat
spre
Curtea
de
Argeș,

reședința
marelui
voievod
Basarab.
Domnul
Țării
Românești
a
trimis
solie
de
pace,
oferind

regelui
condiții
foarte
avantajoase:
cedarea
Severinului,
plata
unui
tribut
anual,
un
fiu
ca

ostatic
și
o
despăgubire
de
război
în
valoare
de
7.000
mărci
de
argint
(=
1.680.000
dinari).

Trufașul
rege
angevin
a
respins
oferta
deși
fusese
avertizat
că,
de
va
continua
expediția

„înlăuntrul
țării,
primejdia
niciodată
nu
o
va
putea
înlătura”.
Armata
maghiară
a
continuat

înaintarea,
dar
avea
să
simtă
curând
efectele
drumului
pustiit
și,
în
consecință,
regele
a

ordonat
retragerea.
A
trebuit
s-o
facă
pe
calea
cea
mai
scurtă,
spre
Transilvania.
Și
aceasta
a

fost, cred cei mai mulți istorici, pe valea Argeșului superior, prin Loviștea, spre Sibiu.

Cronica
pictată
de
la
Viena,
care
narează
întreaga
campanie,
spune
că,
în
drumul
ei
de

întoarcere,
oștirea
lui
Carol
Robert
de
Anjou
a
trebuit
să
traverseze
o
vale
lungă
și
îngustă,

„un
loc
crângos
și
păduros
închis
cu
dese
întărituri”.
În
acest
defileu
a
fost
atacată
de
armata

lui
Basarab
I,
între
9-12
noiembrie
1330;
este
ceea
ce
s-a
numit
„bătălia
de
la
Posada”.

Mulțimea
nenumărată
a
românilor,
sus
pe
râpi
–
spune
izvorul
citat
–
alergând
din
toate

părțile
arunca
săgeți
asupra
oastei
ungurești
care
era
în
fundul
văii,
pe
un
drum
care
însă
nici

nu
ar
fi
trebuit
numit
drum,
ci
mai
curând
un
fel
de
corabie,
strâmtă
[…]”,
unde
„ostașii

regelui
erau
cu
totul
prinși
ca
niște
pești
în
mreajă”.
Pierderile
au
fost
mari,
au
căzut
acolo,
de

partea
maghiară,
„tineri
și
bătrâni,
principi
și
nobili
fără
nici
o
deosebire”.
Au
murit
trei

administratori
ai
bisericii
catolice
din
Ungaria,
din
care
unul,
fiind
și
vicecancelar,.
„a
pierit

cu
sigiliul
regelui”.
Românii
au
luat
mulți
prizonieri
și
captură
de
război:
arme,
haine

prețioase,
bani
de
aur
și
argint,
vase
scumpe,
cai
cu
șei
și
frâie.
Regele
Carol
Robert
de

Anjou,
pentru
a
scăpa
„și-a
schimbat
însemnele
armelor
sale,
cu
care
a
îmbrăcat
pe
Desev,

fiul lui Dionisie”, care fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”.

Victoria
din
noiembrie
1330
constituie
un
moment
de
referință
în
istoria
românilor.

Statul
cârmuit
de
Basarab
I
Întemeietorul
și-a
dovedit
puterea,
disponibilitățile
economice
și

militare,
iar
marele
voievod
și-a
înscris
numele
între
oamenii
de
seamă
ai
neamului
nostru.

Basarab
I
a
fost
nu
numai
întemeietor,
ci
și
un
apărător,
care
a
asigurat
independența
Țării

Românești.
Acest
mare
voievod,
„singur
stăpânitor”,
a
fost
fondatorul
dinastiei
muntene

care-i
va
purta
numele,
Basarabii.
Mai
mult,
după
numele
său
va
fi
numit
uneori
și
statul:

Țara Basarabească.

7.Intemeierea statului medieval Moldova

Constituirea
statului
românesc
dintre
Carpații
Orientali
și
Nistru
a
fost
socotită,
de

tradiția
literară
târzie,
tot
ca
produsul
unui
„descălecat”.
În
fond,
un
dublu
„descălecat”,
al
lui

Dragoș
mai
întâi,
apoi
al
lui
Bogdan.
Descriere
evenitementelor
este
făcută
de
Ioan
de

Târnave, cronicar al regelui Ludovic de Anjou

În
cazul
Țării
Moldovei,
realitatea
personajului
”descălecător”
este
în
afara
oricăror

îndoieli.
Dragoș
și
Bogdan
au
fost
voievozi
ai
Maramureșului
care,
în
anumite
condiții

istorice,
au
trecut
la
răsărit
de
Munții
Carpați.
Statutul
lor
aici
e
diferit
fundamental.
Cel

dintâi
a
fost
voievod
dependent
de
regele
Ungariei,
cel
de
al
doilea
a
fost
voievod
și
domn

independent.
Istoricește
se
poate
spune
că
Dragoș
a
fost
un
„descălecător”,
iar
Bogdan
un

întemeietor.

Țara
Moldovei
s-a
dezvoltat
din
acumulări
structurale
și
instituționale
proprii.

Reglementându-se
relațiile
cu
dominatorii
asiatici,
turcici
(turanici)
și
mongoli,
ajungându-se

la
o
viață
de
vecinătate
cu
aceștia
(nu,
însă,
la
o
comuniune
de
viață)
datorită
achitării
dărilor,

mai
ales
din
cereale,
românii
din
acest
spațiu
au
putut
rezista
și
evolua.
Situația
demografică

s-a
îmbunătățit,
satele
se
înșiruiau
de-a
lungul
văilor,
la
marginea
codrilor,
în
luminișul

pădurilor
și
la
poalele
munților.
Se
făcea
comerț,
iar
la
întâlnirea
drumurilor
de
negoț
se

țineau
târguri,
unele
dintre
ele
fiind
nuclee
ale
viitoarelor
așezări
urbane.
Exista
o
pătură

socială
superioară,
dovadă
fiind
și
tezaurele
monetare,
ca
și
podoabele
descoperite

arheologic.
Din
rândul
acesteia
s-au
ridicat
fruntașii
locali,
conducătorii
de
„țări”,
cnezate
și

voievodate de văi.

Către
jumătatea
secolului
al
XIV-lea
și
condițiile
externe
au
fost
favorabile.
Pe

vremea
hanului
Djanibek
(1341-1357),
fiul
hanului
Uzbek,
dominația
Hoardei
de
Aur
în

părțile
de
vest
(deci
și
în
teritoriul
românesc)
a
slăbit.
Concentrându-și
atenția
spre
răsărit,

hanul
Djanibek
a
lăsat
rezolvarea
problemelor
din
această
zonă
cumnatului
său,
principele

Athlamos.
De
această
situație
au
profitat
regii
angevini,
mai
ales
Ludovic
I
cel
Mare,
care
și-a

făcut
un
program
din
lichidarea
dominației
tătare
la
est
de
Carpați
și
asigurarea
drumului
spre

Marea
Neagră.
Vreme
de
un
secol,
tătarii
au
făcut
numeroase
incursiuni
în
Transilvania
și

Ungaria.
Regele
Ludovic
cel
Mare
a
hotărât
să
pună
capăt
acestor
prădăciuni.
În
1345,
a

organizat
o
expediție
împotriva
lor
pusă
sub
comanda
lui
Andrei
Láckfi,
comitele
secuilor,

fratele
lui
Ștefan,
voievodul
Transilvaniei.
La
această
campanie
au
participat
și
românii
din

Maramureș sub comanda voievodului Dragoș.

Expediția
a
avut
loc
în
sudul
Moldovei
și
s-a
terminat
cu
un
succes.
Tătarii
au
fost

înfrânți
și
împinși
spre
răsărit,
iar
principele
lor
Athlamos
a
fost
ucis.
Cronicarul
Ioan
de

Târnave
scria
că
„acei
dintre
tătari
care
mai
rămăseseră
au
fugit
la
ceilalți
tătari,
departe,
spre

părțile
mării”.
Dar,
tătarii
constituiau,
încă,
un
pericol
și
amenințau,
dinspre
răsărit,
Ungaria.

Apărarea
se
putea
lesne
realiza
de
pe
versantul
Carpaților
Orientali.
De
aceea,
Ludovic
s-a

hotărât
să
înființeze
aici
o
marcă
de
apărare
a
regatului
în
fruntea
căreia
a
numit
pe
Dragoș,

voievodul
românilor
din
Maramureș.
Structura
aceasta
(cu
reședința
la
Baia,
oraș
care
inițial

s-a
numit
Moldavia,
după
râul
omonim),
de
esență
militară,
s-a
suprapus
formațiunilor

politice
„de
văi”
existente,
care
au
constituit
o
etapă
din
evoluția
de
la
sat
la
stat.
Dragoș
a

condus
aici
ca
vasal
al
regelui
Ungariei.
Letopisețul
de
când
s-a
început,
cu
voia
lui

Dumnezeu,
Țara
Moldovei,
scris
în
vremea
lui
Ștefan
cel
Mare,
atribuie
lui
Dragoș
doi
ani
de

domnie,
începând
cu
1359,
ceea
ce,
evident,
nu
se
poate
accepta.
Venirea
lui
Dragoș
în

Moldova,
ca
voievod
dependent
de
regele
Ungariei,
Ludovic
I
cel
Mare,
a
fost
pusă
de

istorici
la
ani
diferiți,
data
cea
mai
acceptabilă
fiind
1346-1347.
După
cercetări
mai
noi,

Dragoș
ar
fi
murit
în
1354,
fiind
înmormântat
la
Volovăț.
Lui
i-a
succedat
fiul
său
Sas
și
apoi,

efemer (mai curând desemnat pentru a domni), Balc, fiul lui Sas.

În
paralel
cu
evenimentele
de
la
răsărit
de
Carpați,
Țara
Maramureșului
cunoștea
o

mișcare
de
mare
interes,
condusă
de
voievodul
Bogdan.
Regii
angevini
ai
Ungariei,
Carol

Robert
și
ludovic
I,
au
voit
să
desființeze
vechile
libertăți
ale
românilor,
ceea
ce
a
dat
naștere

la
tulburări.
Românii
s-au
răsculat
în
frunte
cu
Bogdan
din
Cuhea,
pentru
a-
și
apăra
viața
de

obște,
cu
obiceiurile
ei
și
cu
deplina
ei
libertate.
La
21
octombrie
1343,
Bogdan
apare

documentar ca rebel (infidelis) și fost voievod al Țării Maramureșului.

Fusese,
prin
urmare,
destituit
de
rege
pentru
„necredința”
lui.
Peste
șase
ani,
în
1349,

la
15
septembrie,
Bogdan
este
pomenit
ca
„infidel
notoriu”,
ceea
ce
arată
durata
nesupunerii.

Documentul
acesta
este
foarte
important
pentru
datele
despre
familia
lui
Bogdan
și
deținerea

dregătoriei
de
voievod
în
cadrul
ei.
Voievozi
au
fost
și
Iuga,
fratele
lui
Bogdan
și,
de

asemenea,
Ioan,
fiul
lui
Iuga
și
nepotul
lui
Bogdan.
Revolta
lui
Bogdan
a
durat
încă
mulți
ani.

Când
n-a
mai
putut
rezista
în
Maramureș
el
a
trecut
la
răsărit
de
Carpați
cu
fiii,
rudele
și

colaboratorii
săi,
care
au
voit
să-l
urmeze.
Data
când
a
avut
loc
această
trecere
este
pusă,
de

cei
mai
mulți
istorici,
în
1359.
Recent
s-a
propus,
printr-o
nouă
interpretare
a
documentelor,

anul
1363,
ceea
ce
schimbă
total
cronologia
primilor
voievozi
moldoveni,
de
la
Dragoș
la

Bogdan.

Venit
peste
munți,
în
Țara
Moldovei,
Bogdan
a
înlăturat
pe
Balc,
urmașul
voievodului

Sas,
desemnat
să
urmeze
părintelui
său
și
l-a
obligat
să
părăsească
Moldova
și
să
se
întoarcă

în
Maramureș.
Voievodul
Bogdan
a
devenit
exponentul
dorinței
de
emancipare
a
boierilor

moldoveni
și
a
organizat
rezistența
împotriva
oștirii
lui
Ludovic
I,
care
nu
putea
să
consimtă

la pierderea controlului dincolo de Carpații Orientali.

Intervenția
regelui
maghiar
a
fost
inutilă,
Țara
Moldovei
n-a
mai
putut
fi
recuperată

(într-un
document
regal
se
vorbește
despre
restaurarea
„Țării
Moldovei”).
În
anul
1364

armata
lui
Ludovic
cel
Mare
a
suferit
o
grea
înfrângere
în
Țara
Moldovei
și
suveranul

maghiar
a
trebuit
să
renunțe
la
„restaurarea”
pe
care
și-o
dorea.
Dovadă
este
documentul
din

2
februarie
1365,
socotit
un
adevărat
„act
de
naștere”
al
statului
independent
Țara
Moldovei.

Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul citat, pe Balc, fiul lui Sas.

Prin
donațiunea
pe
care
i-o
făcea
lui
Balc,
fiul
lui
Sas,
suveranul
Ungariei
recunoștea

eșecul
încercărilor
de
a-l
îndepărta
pe
Bogdan
din
Moldova.
În
1365
statul
românesc
Țara

Moldovei era constituit și independent.

Bogdan
I
Întemeietorul
a
avut
o
domnie
scurtă,
până
în
1367.
Nu
se
știe
exact
care
era

întinderea
statului
său.
Este
de
presupus
că
el
cuprindea
întreg
versantul
răsăritean
al

Carpaților
Orientali,
cu
văile
Siretului
și
Prutului,
de
la
Ceremuș
la
Oituz
și
până
în
Vrancea.

Procesul
de
unificare
s-a
desfășurat
și
în
următoarea
perioadă,
statul
extinzându-se
către

răsărit
și
sud,
spre
Nistru,
Dunăre
și
Marea
Neagră.
Statul
s-a
desăvârșit,
foarte
probabil,
în

vremea lui Petru I Mu
ș
at(1375-1391) sau Roman I (1391-1394).

Într-un
document
din
30
martie
1392,
acesta
din
urmă
se
intitula
„marele
singur

stăpânitor,
din
mila
lui
Dumnezeu
domn,
Io
Roman
voievod,
stăpânind
Țara
Moldovei
de
la

munte până la mare”.

Bogdan
I
a
fost
îngropat
la
biserica
domnească
din
Rădăuți,
ctitorie
care
i
se
pune
în

seamă.
Mai
târziu
Ștefan
cel
Mare
a
refăcut
acest
lăcaș
de
închinăciune,
pe
care
l-a

transformat
în
necropolă
domnească.
Cu
acest
prilej,
marele
domn
a
înfrumusețat
mormântul

Întemeietorului
cu
o
lespede
pe
care
stă
scris:
„Cu
mila
lui
Dumnezeu,
Io
Ștefan
Voievod,

Domnul
Țării
Moldovei,
fiul
lui
Bogdan
Voievod,
a
împodobit
acest
mormânt
strămoșului

său, bătrânului Bogdan Voievod, în anul 6988 (1480, n.n), luna ianuarie, în 27”.

8.Teritoriul Transilvaniei in secolele X-XII

Formarea
voievodatului
Transilvaniei
a
fost
un
proces
complex
ce
a
avut
la
bază
trei

elemente
care
treptat
s-au
combinat,
adică
existen
ț
a
forma
ț
iunilor
politice
prestatale

române
ș
ti, cuceririle mag hiarilor
ș
i tendin
ț
a de autonomie.

Informa
ț
ii
despre
Panonia
ș
i
Transilvania
ș
i
Banat
ne
oferă
Gesta
Hungarorum
sau

Cronica
notarului
anonim,
redactată
în
secolul
al
XII-lea
de
către
Anonymus.
Aceasta

prezintă
situa
ț
ia
de
la
sfâr
ș
itul
secolului
al
X-lea
ș
i
începutul
secolului
al
XI-lea
din
Panonia

ș
i
Transilvania.
Potrivit
cronicii
la
venirea
maghiarilor
în
Panonia
aici
trăiau
slavi
ș
i
români.

În
momentul
în
care
maghiarii
încep
cucerirea
Transilvaniei,
Sunt
men
ț
ionate
în
cronică
3

formatiuni
politice
prestatale
române
ș
ti,
în
Transilvania
Gelu
cu
re
ș
edin
ț
a
la
Dăbâca,

Menumorut
pe
Cri
ș
uri
cu
re
ș
edin
ț
a
la
Biharea
ș
i
Glad
în
Banat
cu
re
ș
edin
ț
a
la
Cuvin.r
Tot

acest
act
relatează
ș
i
încercarea
triburilor
maghiarer
de
a
supune
voievodatele
din

Transilvania
sub
conducerea
lui
Tuhutum.
Acesta
reu
ș
e
ș
te
să-
ș
i
impună
stăpânirea
asupra

vestului
ș
i centrului Tran silvaniei, sudul rămânând sub domina
ț
ia românilor.

Cucerirea Transilvaniei a fost realizată în etape, vreme de mai bine de două secole.

În
anul
905
triburile
maghiare
sun
înfrânte
în
bătălia
de
pe
râul
Lech
de
către
Otto,

împăratul
Sfântului
Imperiu
Romano-German.
În
urma
acestei
înfrângeri,
armata
maghiară
se

reîntoarce
în
Câmpia
Panonică.
În
anul
1001,
ducele
Vaic
trece
la
cre
ș
tinism
în
rit
apostolic,

luându-
ș
i
numele
de
Ș
tefan.
El
se
angaja
să
nu
mai
organizze
expedi
ț
ii
împotriva
statelor

cre
ș
tine catolice
ș
i î
ș
i va îndrepta aten
ț
ia înspre est.

Regele
Ș
tefan
începe
cucerirea
Transilvaniei,
unde
se
va
confrunta
cu
cele
două

forma
ț
iuni
politico
milit are
conduse
de
Ahtum
în
Banat
cu
sediul
la
Morisena
(Cenad)
ș
i

Gyla
în
Transilvania,
cu
sediul
la
Alba
Iulia.
Informa
ț
iile
ne
sunt
date
de
Legenda
Sfântului

Gerard.
Cei
doi
sunt
înfrân
ț
i.
În
procesul
de
cucerire
efectivă
a
Transilvaniei
au
fost
utilizate

diferite
mijloace
de
către
regalitatea
maghiară.
Militare,
politice,
administrative,
religioase
ș
i

etnice.
Pentru
a-
ș
i
impun e
stăpânirea
în
Transilvania,
în
secolele
XII-XII
au
fost
coloniza
ț
i

secuii, sa
ș
ii
ș
i cavalerii teutoni

1.A
ș
ezarea secuil or.

În
scopul
întăririi
stăpânirii
maghiarilor
în
Transilvania
ace
ș
tia
recurg
la
sistemul

a
ș
ezării
ș
i
colonizării
cu
popula
ț
ie
străină.
Astfel,
vor
fi
coloniza
ț
i
în
diferite
păr
ț
i
ale
ț
ării

secuii,
sa
ș
ii
si
cavaleri
teutoni.
Misiunea
principală
a
acestora
apărarea
trecătorilor
din

Carpa
ț
ii Orientali împotri va cumanilor.

Secuii
după
părerea
unor
istorici
sunt
ori
de
origine
hunică,
ori
avară,
cabară
sau
chiar

ș
i
maghiară.
Cu
privire
la
a
ș
ezarea
lor,
Anonymus
este
de
părere
că
ace
ș
tia
erau
deja
în

păr
ț
ile
nord-vestice
ale
Transilvaniei,
înainte
de
venirea
maghiarilor
ș
i
au
ajutat
la
cucerirea

Transilvaniei.

Ini
ț
ial
ace
ș
tia
sunt
a
ș
eza
ț
i
în
păr
ț
ile
Bihorului
de
unde
mai
apoi
vor
fi
deplasa
ț
i
spre

teritoriile
locuite
de
ei
ș
i
astăzi.
Ace
ș
tia
trăiau
în
organiza
ț
ii
de
triburi.
AVeau
obliga
ț
ii

militare,
ș
i în schimb se b ucurau de privilegii.

2.A
ș
ezarea sa
ș
ilor

Motive
asemănătoare
ca
ș
i
în
cazul
secuilor
dar
ș
i
altele
de
ordin
economic,

exploatarea
mai
intensă
a
teritoriilor
dăruite
au
determinat
regalitatea
maghiară
să
colonizele

Transilvania
cu
o
popula
ț
ie
germanică.
Această
popula
ț
ie
a
venit
în
grupuri
succesive,
prima

oară
venind
un
grup
din
Flandra,
numi
ț
i
fflandresi,
al
ț
ii
cunoscu
ț
i
sub
numele
de
teutoni,
iar

ultimii, care au dat numele coloni
ș
tilor germani, sa
ș
ii.

O
parte
din
ț
ărani i
emigra
ț
i
la
care
s-au
adăugat
unii
me
ș
te
ș
ugari
ș
i
negustori
au
fost

coloniza
ț
i
în
Transilvania
unde
li
s-a
acordat
pământ
cu
drept
de
mo
ș
tenire
în
schimbul
unor

obliga
ț
ii
fiscale
mici.
Conducătorul
acestora
se
numea
greav
care
avea
dreptul
de
a
re
ț
ine
o

parte
din
dările
strânse
ș
i
gloabe.
Sa
ș
ii
sunt
a
ș
ezati
in
zonele
Sibiu,
Bistri
ț
a,
Bra
ș
ov
ș
i

Târnave.
Ace
ș
ia
sunt
buni
agricultori,
negustori
ș
i
me
ș
te
ș
ugari.
Au
contribuit
la
dezvoltarea

economică
ș
i
socială
a
zonelor
unde
s-au
a
ș
ezat,
întemeind
ora
ș
e,
de
altfel
fiind
principalii

autori
ai
civiliza
ț
iei
urban e,
nu
numai
în
Transilvania
ci
ș
i
în
întreaga
Ungarie.
Privilegiile
au

fost recunoscute prin Bula de Aur a sa
ș
ilor.

Din
motive
de
ordin
militare
si
religioase
au
fost
coloniza
ț
i
în
Ț
ara
Bârsei
–
Cavaleri

Teutoni..Regele
maghiar,
Andrei
al
II-lea
le
acordă
privilegii
cu
condi
ț
ia
de
a
nu-
ș
i
construii

cetă
ț
i
de
piatra,
iar
în
caz
de
doresc
expansiune
o
puteau
face
doar
în
afara
arcului
Carpatic.

Ace
ș
ia
lichidează
dimin a
ț
ia
cumană
ș
i
asigurp
maghiarilor
drumul
spre
Dunărea
de
jos.

Rămând
în
Ț
ara
Bârsei
între
1211-1225
când
sunt
alunga
ț
i
ș
i
primi
ț
i
de
regele
Poloniei
unde

vor
întemia
un
stat
teutonic.Din
motive
de
ordin
militare
si
religioase
au
fost
coloniza
ț
i
în

Ț
ara Bârsei – Cavaleri Te utoni.

Organizarea voievodatului Transilvaniei

Pe
măsura
feudalizării
ei,
Transilvania
este
organizată
ș
i
din
punct
de
vederepolitic
ș
i

administrativ.
În
fruntea
Transilvaniei
este
amintit,
în
anul
1111
cel
dintâi
coduncător
politic,

în
persoana
unui
Mercurius,
purtând
titlul
de
principe.
Este
o
încercare
a
regaliră
ț
ii
maghiare

de
a
instaura
un
model
occidental
de
feudalism.
În
anul
1176
este
men
ț
ionat
Leustachius

voievod,
ș
i
tragem
conc luzia
că
încercarea
regalită
ț
ii
maghiare
de
a
înlocui
principatul
cu

voievodatul
a
e
ș
uat.
Voievodatul
se
va
men
ț
ine
până
în
secolul
XVI.
Voievodul
era
vasal

regal
ș
i
avea
atribu
ț
ii
militare
dar
ș
i
administrative.
În
perioada
de
criză
a
regalită
ț
ii
maghiare

în
sec
XIII-XIV
voievozii
Transilvaniei
Roland
Bor
ș
a
ș
i
Ladislau
Kan
î
ș
i
asumă
chiar

prerogtive
regale.
Î
ș
i
aveau
sediul
la
Deva
dar
încercarea
lor
e
ș
uează.
Transilvania
ș
i-a

men
ț
inun
individualitatea
pe
parcursul
evului
mediu,
atât
economic
în
structurile
sociale
ș
i
în

organizarea politico-administrativă.

Din
punct
de
vedere
administrativ,
Transilvania
este
împăr
ț
ită
în
comitate,
cuprinzând

teritoriul din jurul cetă
ț
ilor, la început nedelimitat precis.

Pe
la
sfâr
ș
itul
secolului
al
XII-lea
Transilvania
a
fost
organizate
în
comitate
regale,
iar

voievodatele,
cnezatele
ș
i
ț
ările
au
rămas,
iar
mai
târziu
au
fost
numite
districte
române
ș
ti
ș
i

ș
i-au
păstrat
o
anumit ă
autonomie,
func
ț
ionând
după
vechiul
drept
românesc
„
jus

valachium”.

Voievodul
Transilvaniei
era
numit
de
rege
dintre
nobili,
iar
vicevoievozii
erau
numi
ț
i

de
voievod.
La
sfâr
ș
itul
sec.
XII
aveau
tulburări,
iar
voievodul
î
ș
i
spore
ș
te
putere.
S-au

construit
domenii
regale,
biserice
ș
ti,
ș
i
nobiliare.
Puterea
nobililo r
a
crescut
tot
mai
mult,
unii

au
ob
ț
inut
privilegii
de
imunitate.
Astfel
în
1222,
nobilii
l-au
obligat
pe
rege
să
semneze
un

doment
cu
numle
„Bula
de
Aur”.
Din
punct
de
vedere
social
ș
i
nobilimea
era
împăr
ț
ită
dupa

situa
ț
ia
economică
ș
i
politică.
Foarte
mul
ț
i
ț
ărani
au
fost
transforma
ț
i
in
iobagi,
dar
majoritate

ț
ărănimii, intre sec XII pa na in XIII,
ș
i-a păstrat libertatea
ș
i trăia în ob
ș
ti săte
ș
ti.

Dezvoltarea
societă
ț
ii
a
fost
oprită
de
marea
invazie
mongolă.
Sub
conducerea
li

Genghis-Han
au
devenit
puternici,
cucerind
multe
teritorii
in
Asia,
Sudul
Rusiei,
luând

na
ș
tere
hanatul
Hoardei
de
Aur,
au
supus
cnezate
ruse
ș
ti
ș
i
s-au
indreptate
spre
Europa
în
mai

multe
coloane.
O
coloană
a
invadat
Polonia
ș
i
a
ajuns
până
in
Germania.
Alte
trei
coloane

străbat
teritoriul
de
la
Nordul
Dunării,
s-au
indreptat
spre
Ungaria,
unde
pe
11
Aprilie
1241

oastea
regelui
Bela
al
IV-lea
este
infrântă
pe
râul
Sajo.
După
retragerea
mongolă,
regalitatea

î
ș
i
va
reinstaura
autorit atea
până
la
lan
ț
ul
Carpatic
ș
i
va
încerca
să
evite
pe
viitor
noi

incursiuni.
Sunt
construite
noi
cetă
ț
i
ș
i
refăcute
cele
distruse.
A
ș
a
se
explică
semnarea
în

1247 a Diplomei Cavalerilor Ioani
ț
i.

În
anul
1366
regele
Ludovic
de
Anjou
dă
un
edict
prin
care
condi
ț
ioneză
calitatea
de

nobili
de
apartenen
ț
a
la
catolicism.
Mul
ț
i
din
mica
nobilime
români,
vor
trece
la
catolicism

pentru
a-
ș
i
păstra
titlur ile
nobiliare
ș
i
posesunile.
Cel
mai
renumit
este
cazul
viitorului

voieovd
al
Transilvaniei,
Iancu
de
Hunedoara
dar
ș
i
famiile
Cândea,
Drago
ș
ș
i
Banu.
Numai

în
Ț
inutul Ha
ț
egului
ș
i Hunedoarei erau men
ț
ionate 200 de familii de mici nobili români.

9.Politica externa a lui Stefan cel Mare

În
primii
ani
de
domnie,
Ș
tefan
cel
Mare
a
fost
nevoit
să
recunoască
suzeranitatea
regelui

Poloniei
Cazimir
al
IV-lea
ș
i
plăte
ș
te
tribut
sultanului
Mahomed .
Tratatul
cu
regele
Poloniei

este
semnat
la
Overchelău
ț
i.
Prin
acest
tratat
Ș
tefan
îl
recuno
ș
tea
pe
rege
ca
suzeran
al
său.
A

avut o avilă politică întrucât nu s-a aflat niciodată în conflict cu mai mul
ț
i adversari.

Majoritatea
războaielor
purtate
de
Ș
tefan
au
fost
pentru
apărarea
teritoriului,
astfel

acesta
este
nevoit
să
î
ș
i
întărească
cetă
ț
ile
sau
să
construiască
altele
noi.
Acesta
dore
ș
te
să

recupereze
Chilia
de
la
feudalii
maghiari,
dacă
în
primă
fază
e
ș
uează,
în
1465
reu
ș
e
ș
te
să
o

cucerească.
Această
ac
ț
iune
nemul
ț
ume
ș
te
sultanul
ș
i
se
pregăte
ș
te
de
o
campanie
la
care
însă

renun
ț
ă, mul
ț
umindu-se doar cu sporirea tributului de la 2 000 la 3 000 de galbeni.

Matei
Corvin
porne
ș
te
o
ofensivă
împotriva
lui
Ș
tefan
cel
Mare,
având
de
gând
sa-l

reînscăuneze
pe
tron
pe
Petru
Aron.
S-au
dau
lupte
grele,
însă
victoria
de
la
Baia
a
apar
ț
inut

moldovenilor.

Ș
tefan
are
să
înfrunte
ș
i
pe
tătari,
astfel
că
în
20
august
la
Lipnic,
pe
Nistru,

moldovenii câ
ș
tigă lupta împotriva armatei inamice, însu
ș
indu-
ș
i o pradă bogată.

Anexarea
Chiliei
love
ș
te
interesele
negustorilor
din
porturile
dunărene
ale
Ț
ării

Române
ș
ti,
astfel
cu
sprijinul
turcilor,
ace
ș
tia
atacă
Chilia
dar
fără
izbândă.
În
urma
unei

incursiuni
din
partea
transilvănenilor
Ș
tefan
cade
în
mâinile
du
ș
manilor.
Acesta
reu
ș
e
ș
te
să

scape,
î
ș
i
adună
for
ț
e
noi,
izgone
ș
te
invadatorii
ș
i-l
prinde
pe
Petru
Aron
ș
i
pe
boierii
trădtori

ș
i pe care-i ucide.

Ș
tefan
cel
Mare
se
hotără
ș
te
să
se
implice
în
politica
Ț
ării
Române
ș
ti,
ș
i
chiar
să
o

integreze
în
planurile
sale
politice.
Astfel,
în
1473
Ș
tefan
împreună
cu
o
ș
tile
sale
pătrund
în

Ț
ara
Românească
iar
în
apropiere
de
Gherghi
ț
a
oastea
munteană
este
înfrântă.
Radu
cel

Frumos este nevoit să se refugieze la turci iar în locul lui domn vine Laiotă Basarab.

Mahomed
al
II-lea
cere
lui
Ș
tefan
cel
Mare
să
predea
cetă
ț
ile
si
portul
din
sud
ș
i
să

plătească
tribut
pe
trei
ani,
care
refuză
categorig.
Sultanul
furios,
pregăte
ș
te
o
campanie
de

pedepsire
împotriva
moldovenilor.
Soliman
Pa
ș
a
trece
în
iarna
anului
1474
Dunărea
cu
o

efectivă
de
aproximativ
120
000
oameni.
Ș
tefan
cel
Mare
dispune
de
o
armată
de
aproximativ

40
000
de
unită
ț
i
plus
seuci,
maghiari
ș
i
poloni.
Acesta
a
pustiit
totul
în
calea
turcilor
ș
i
se

retrage
către
Vaslui,
într-o
mocirlă
din
apropierea
Bârladului.
Turcii
se
lasă
atra
ș
i
în
cursă
iar

modlovenii
ob
ț
in
o
victo rie
deplină
după
3
zile
de
lupte
la
10
ianuarie
1475
într-o
zi
de
iarnă

mai caldă decât de obicei, cea
ț
a favorizând atacul surpriză a lui
Ș
tefan.

Ș
tefan
î
ș
i
dă
seama
că
sultanul
nu
va
renun
ț
a
la
luptă,
astfel
că
se
apropie
de
regele

Ungariei
Matei
Corvin
cu
care
încheie
un
tratat
în
1475
împotriva
turcilor,
după
ce
a
trimis
o

serie
de
solii
la
regele
Polonie
ș
i
chiar
la
Vene
ț
ia
ș
i
Regatul
Papal
dar
fără
succes.
În
vara

anului
1476,
Mahomed
al
II-lea
porne
ș
te
în
fruntea
unei
armate
de
200
000
de
solda
ț
i

împotriva
lui
Ș
tefan,
dând
ordin
si
tătarilor
să
atace
dinspre
Nistru.
Ș
tefan
î
ș
i
împarte
armata

în
doua,
o
parte
rămâne
să
se
apere
de
tătari
iar
cealaltă
îl
întampină
pe
Mahomed.
Lupta
cu

turcii
s-a
dat
la
Războieni
iar
Ș
tefan
a
fost
învins.
Acesta
nu
a
cedat,
ș
i-a
strâns
din
nou

armata
ș
i
a
pornit
împre ună
cu
Matei
Corvin
după
turcii
care
s-au
răspândit
după
pradă.

Astfel,
turcii
sunt
nevoi
ț
i
să
se
retragă
iar
victoria
lui
Mahomed
începe
să
se
tranfrome
într-o

înfrângere.
Planul
lui
Mahomed
era
de
a
ocupa
cetă
ț
ile
Moldovei,
dar
acest
plan
va
e
ș
ua

întrucât
în
rândurile
armatei
otomane
izbucnesc
epidemii,
fapt
ce-l
obligă
pe
Mahomed
să
se

retragă. Astfel,
Ș
tefan cel Mare reu
ș
e
ș
te să păstreze independe
ț
a.

În
anul
1476
o
ș
tile
moldovene
ș
i
transilvănene
intră
în
Ț
ara
Românească
unde
Laiotă

este alungat, pe tron fiind a
ș
ezat Vlad
Ț
epe
ș
, care este asasinat la pu
ț
in timp.

Turcii
atacă
din
nou
cetatile
Chilia,
Cetatea
Albă
cu
iesire
la
Dunare
si
Marea
Neagra.

În
1484
Ș
tefan
a
pierdut
aceste
ceta
ț
i,
fiind
o
pierdere
din
punct
de
vedere
economic,
politic

si
militar,
deoarce
prin
acestea
se
desfă
ș
ura
un
comer
ț
activ
care
aducea
venituri
Moldovei.

De
asemenea
lasă
ț
ara
descoperită
la
sud,
devenind
locul
de
organizare
a
incursiunilor

turce
ș
ti.
Ș
tefan
încearcă
recuperarea
acestora
dar
fără
succes,
iar
în
schimba,
Matei
Corvin
îi

feră domenii în Transilvania (Cicleu
ș
i Cetatea de Baltă)

După
moartea
lui
Cazimir
IV
în
1485
Ș
tefan
încheie
un
jurământ
de
ajutor
cu
Polonia,

însă
ace
ș
tia
trădează
ș
i
la
rândul
lor
semnează
pace
cu
turcii.
În
aceste
circumstan
ț
e,
Ș
tefan

este nevoit să plătească din 1487 un tribut de 5 000 de galbeni.

Pe
tronul
Ungariei
rege
era
Vladislav
Iagello
iar
pe
cel
al
Poloniei,
fratele
său
Ioan

Albert.
Ace
ș
tia
voiau
să-l
pună
pe
tronul
Moldovei
pe
fratele
lor
Alexandru,
astfel
că
în
1497

organizează
o
expedi
ț
ie
în
Moldova
pentru
a-
ș
i
pune
planurile
în
aplicare.
Ș
tefan
î
ș
i
adună

armata
la
Roman,
12
000
de
oameni
condu
ș
i
de
generalul
Bartolomeu.
În
octombrie
1497
are

loc bătălia în Bucovina unde
Ș
tefan învinge.

Între
timp
Ș
tefan
a
refăcut
cur
ț
ile
domne
ș
ti
ș
i
a
întărit
cetatea
de
la
Suceava.
L-a

asociat la

domnie
pe
fiul
său
Bogdan
I.
La
21
iunie
1504
Stefan
moare.Acesta
a
domnit
47
de
ani,
a

avut
36
de
războaie
din
care
a
câ
ș
tigat
34.
Perioada
lui
a
reprezentat
o
epocă
de
aur
pentru

cultură, iconografie
ș
i arhitectură (acum apare stilul moldovenesc).

10.Lupta antiotomana a lui Iancu de Hunedoara

Iancu
(Ioan)
de
Hunedoara
era
fiului
unui
cneaz
român,
Voicu,
curtean
în
slujba
lui

Sigismund
de
Luxemburg.
Ca
răsplată
a
faptelor
sale
de
vitejie
a
fost
înnobilat
de
către
rege

care
îi
dăruie
ș
te
în
1409
domeniul
Hunedoarei,
cuprinzând
cetatea
ș
i
vreo
40
de
sate.
Iancu

urmează
cariera
militară
a
tatălui
său,
ș
i
dând
dovadă
de
calită
ț
i
Sigismund
îl
ia
în
slujba
sa.

Acesta
pleacă
în
Italia
unde
î
ș
i
însu
ș
e
ș
te
elemente
de
tactică
ș
i
strategie.
Urma
ș
ul
la
tron
al

împăratului
Sigismund,
Albert
îi
acordă
titlul
de
ban
al
Severinului
la
care
îl
asociază
pe

fratele lui, Ioan.

În
urma
sprijinirii
lui
Vladislav
I
pentru
tronul
Ungariei,
acesta
îl
ridică
pe
Iancu
de

Hunedoara
în
1441
la
rangul
de
voievod
al
Transilvaniei,
păstrându-
ș
i
dregătoria
de
ban
al

Severinului
ș
i comite al T imi
ș
oarei.

În
anul
1440,
sultanul
Murad
al
II-lea
ordonă
oastei
turce
ș
ti
să
atace
Belgradul,
însă

asediul
nu
reu
ș
e
ș
te
iar
Iancu
ia
imediat
măsuri
pentru
reconstr uirea
cetă
ț
ii.
În
perioada
ce

urmează duce lupte împotriva otomanilor pe care le biruie
ș
te.

În
anul
1443
sub
îndemnul
papei
unele
state
din
Europa
încep
organizarea
unei

campanii
puternice,
​
Campania
cea
lungă
​
,
de
alungare
a
turcilor
din
Europa
care
încercaseră

să
cucerească
Constantinopolul.
Iancu
de
Hunedoara
pregăte
ș
te
o
mare
expedi
ț
ie
în
Balcani

însă
ajutorul
promis
este
sub
a
ș
teptări.
El
porne
ș
te
cu
o
oaste
de
35
000
de
oameni,
trece

Dunărea
ș
i
cucere
ș
te
Ni
ș
,
Sofia
ș
i
ajunge
până
la
Zlati
ț
a
unde
sultanul
concentrează
o
oaste

numeroasă.
Împiedicat
să
înainteze,
Iancu
se
retrage
ș
i
ob
ț
ine
alte
ș
ase
victoriii
asupra

turcilor.
Strălucita
victorie
în
campania
cea
lungă
este
urmată
de
semnarea
unui
tratat
de
pace

între
Ungaria
ș
i
Imperiu l
Otoman
valabil
timp
de
10
ani.
Tratatul
este
favorabil
regatului

Ungariei
Marile
succese
din
campania
cea
lungă
determină
reluarea
tratativelor
pe
plan

european pentru organizarea unei noi expedi
ț
ii antiotomane.

În
septembrie
1444
oastea
condusă
de
Ioan
de
Hunedoara
trece
Dunărea
pe
la
Or
ș
ova

ș
i
se
une
ș
te
cu
oastea
lui
Vlad
Dracul
la
Nicopole.
De
la
Nicop ole
oastea
se
îndreaptă
spre

Marea
Neagră,
iar
lângă
Varna
are
loc
sângeroasa
luptă
în
care
turcii
câ
ș
tigă
iar
regele

Ungariei,
Vladislav
I
moare.
Iancu
nu
renun
ț
ă
iar
în
anul
1445
ajutat
de
flota
burgundă

reu
ș
e
ș
te să cucerească din mâna turcilor cetatea Giurgiu.

În
urma
pierderii
pe
câmpul
de
luptă
al
regelui
Ungariei,
nobilimea
mică
ș
i
mijlocie

apreciind
calită
ț
ile
politic e
ș
i
militare
ale
lui
Iancu
îl
aleg
pe
acesta
guvernator
al
Ungariei
în

iunie
1446,
până
la
majoratuli
lui
Ladislau
Postumul,
fiul
lui
Vladislav.
În
pozi
ț
ia
de

guvernator,
Iancu
strânge
legăturile
cu
Moldova
ș
i
Ț
ara
Românească.
Pe
plan
intern
adoptă

măsuri pentru cre
ș
terea v eniturilor statului
ș
i dezvoltarea ora
ș
elor.

În
1447
Iancu
începe
o
ac
ț
iune
diplomatică
în
Europa
prin
care
cerea
ajutor
militar
ș
i

financiar
pentru
a
reîncepe
războiul
cu
turcii
însă
demersurile
acestuia
e
ș
uează.
Între
timp

albanezii
poartă
lupte
grele
cu
turcii
iar
Iancu
î
ș
i
mobilizează
trupele
ș
i
pleacă
în
ajutorul
lui

cu
o
efectivă
de
22
000
de
oameni.
Acesta
î
ș
i
a
ș
ează
tabăra
la
Kossovopolje,
dar
trădat
de

Brancovici,
despot
în
Serbia,
turcii
năvălesc
asupra
lui
Iancu.
Bătălia
se
desfă
ș
oară
pe

parcursul
a
3
zile,cre
ș
tinii
având
pierderi
enorme,
fiind
ultima
mare
ofensivă
anti
otomană

din
sec
XV.
În
ciuda
măiestriei
dovedite
pe
câmpul
de
luptă,
Ioan
de
Hunedoara
este
nevoit

să se retragă.

În
1451,
de
ș
i
aflat
în
defensivă,
Iancu
de
Hunedoara
semnează
un
armisti
ț
iu
pe
3
ani

cu Imperiul Otoman.

În
1452
Iancu
încheie
pacea
de
la
Adrianopo
cu
turcii
prin
care
sultanul
Mahomed
se

angaja
ca
timp
de
trei
ani
să
nu
atace
Ț
ara
Românească,
Transilvania,
Ungaria
ș
i
Serbia
ș
i
să

nu
contruiască
noi
fortifica
ț
ii
pe
linia
Dunării.
Iancu
încearcă
o
colaborare
cu
împăratul

bizantin dar acesta nu acceptă.

În
1453
Iancu
se
retrage
din
func
ț
ia
de
guvernator
iar
Ladislau
devine
rege
al

Ungariei,
însă
rămâne
cu
fun
ț
ia
de
căpitan
suprem.
În
acela
ș
i
an,
Mehmet
al
II-lea
cucere
ș
te

Constantinopolul
ș
i denun
ț
ă armisti
ț
iu cu statele cre
ș
tine.

În
1455
turcii
au
incursiuni
în
Serbia
ce
atrage
aten
ț
ia
lui
Iancu
ș
i
porpune
dietei

ungare organizarea unei puternice apărări pe linia Dunării însă nu sunt de acord.

În
primăvara
anului
1456
sultanul
otoman
ordona
pregătirea
unei
campanii
de

cucerire
a
Belgradului
ș
i
Semendriei,
obstacolul
principal
al
înaintării
turcilor
spre
Europa.

Flota
otomană
se
întăre
ș
te
pe
Dunăre
ș
i
se
concentrează
la
Vidin .
Iancu
trimite
o
armată
de
5

000
de
mercenari
pentru
a
întări
garnizoana
din
Belgrad.
Porne
ș
te
mai
apoi
împreună
cu

călugărul
Ioan
de
Capistrano
ș
i
o
armată
de
30
000
de
luptători
în
apărarea
Belgradului.
De

cealaltă
parte,
armata
lui
Mahomed
atingea
aproximativ
100
000
de
soda
ț
i.
Flota
turcă
este

distrusă
de
cea
a
lui
Iancu
putând
astfel
să
fie
trimise
ajutoare
celor
asedia
ț
i.
În
21
iulie

sultanul
ordonă
asaltul
general,
însă
cetatea
rezista
iar
armata
lui
Iancu
reu
ș
e
ș
te
să
provoace

pierderi
uria
ș
e
silind
oastea
să
se
retragă.
În
fundalul
acestei
mari
ș
i
bucuroase
victorii,
Iancu

de
Hunedoara
se
stinge
însă
de
ciuma
lângă
Belgrad
în
11
august
1456.
Această
grea
pierdere

a turcilor îi sile
ș
te pe ace
ș
tia să nu mai atace Transilvania mai bin e de 2 decenii.

11.Revolutia de la 1848 din Transilvania

Va
fi
mult
mai
sângeroasă
și
se
va
transforma
într-un
război
pentru
păstrarea
ființei

naționale românești;

În
martie
1848,
începe
la
Budapesta
revoluția
și
apoi
Dieta
de
la
Bratislava
votează

anexarea Transilvaniei la Ungaria.

La
18
aprilie
1848,
fruntașii
românilor
se
întâlnesc
la
Blaj
și
hotărăsc
convocarea
unei

Mari Adunări Naționale pentru luna mai.

La
3-5
mai
1848
are
loc
Marea
Adunare
Națională
de
la
Blaj,
la
care
participă
40000

de
oameni,
unde
se
aprobă
„Petițiunea
Națională”,
care
devine
programul
mișcării
(16

puncte),
dintre
care
cele
mai
importante
erau:independența
națiunii
române
și
egalitate
în

drepturi
cu
celelalte
naționalități,
reprezentare
în
Dietă
propor
ț
ional
cu
numărul
locuitorilor;

independența
Bisericii
române
și
egalitatea
ei
în
drepturi
cu
celelalte
biserici
din

Transilvania;
învățământ
românesc
de
toate
gradele,
folosirea
limbii
române
în
justiție
și

administrație;
emanciparea
țăranilor
fără
despăgubire.
Se
respinge
anexarea
Transilvaniei
la

Ungaria și se exprimă fidelitatea românilor față de împăratul de la Viena.

Se alege un Comitet Național Român, condus de episcopul Andrei Șaguna. Comitetul

trimite două delegații la Viena și la Budapesta, dar sunt respinse, iar pe 17 mai Dieta de la

Cluj votează alipirea Transilvaniei la Ungaria. Legile privind desființarea iobăgiei în

Transilvania nu se aplică și împotriva țăranilor este folosită forța. Chiar dacă sașii și românii

s-au declarat fideli împăratului,depășit de evenimente, acesta acceptă anexarea Transilvaniei

la Ungaria. În fața represaliilor la care este supusă populația românească, fruntașii ei hotărăsc

convocarea unei noi adunări naționale la Blaj;

În
Transilvania,
Comitetul
Național
Român
a
convocat
o
nouă
adunare
la
Blaj,3/15

12/25
septembrie1848.
Românii,
in
numar
de
20.000
majoritatea
țărani,
erau
înarmați
cu
lănci

și
furci,
unii
chiar
cu
puști.
Avram
Iancu,
Axente
Sever
și
Iovian
Brad,
conducătorii,
au

organizat
pe
participanți
militărește.Este
respinsă
anexarea
Transilvaniei
la
Ungaria
și
se

hotărăște
înființarea
a
15
legiuni,
conduse
de
prefecți
S-a
aprobat
o
nouă
revoluție,
in
care
se

protesta
contra
„uniunii”
Transilvaniei
cu
Ungaria,
se
cerea
alegerea
unei
diete
și
a
unui

guvern
provizoriu
compuse
și
din
români,
proporțional
cu
numărul
lor
și
încetarea
presiunii

exercitate
asupra
țăranilor
pentru
executarea
muncilor
agricole
in
favoarea
nobilimii.
În

octombrie
a
inceput
lupta
înarmată
pentru
îndepartarea
administrației
maghiare
din

Transilvania.
Legiunile
românești
,
în
număr
de
15
și
comandate
de
câte
un
prefect
și
un

viceprefect,
au
înfrânt
gărzile
naționale
maghiare
sprijinite
și
influențate
de
nobilimea

transilvăneana.
În
ținuturile
românești
eliberate
s-a
organizat
o
administrație
românească.

Guvernul
țării
era
constituit
de
Comitetul
Național
Român
din
Sibiu.
La
îndemnul
lui
N.

Bălcescu,
la
sfarșitul
lui
decembrie
al
aceluiași
an,
s-a
propus,
intr-o
adunare
la
Sibiu,

crearea
unui
principat
român
din
toate
ținuturile
românești
din
Imperiul
Habsburgic,
inclusiv

Bucovina.

Guvernul
revoluționar
maghiar
a
trimis
în
Transilvania
o
armată,
sub
conducerea

generalului
polon
Iosif
Bem.
După
ce
a
învins
la
Ciucea
legiunile
slab
înarmate
ale

românilor,
la
13/25
decembrie
Bem
a
cucerit
Clujul
și
a
cerut
românilor
să
accepte
autoritatea

maghiară.
Cu
o
armată
mai
numeroasă
acum,
Bem
a
cucerit
până
în
martie
1849
cea
mai

mare
parte
a
Transilvaniei,
fără
Alba
Iulia
și
regiunea
Munților
Apuseni.
A
cucerit
apoi

Sibiul,
iar
revoluționarii
români
s-au
refugiat
în
Țara
Româneasca.
Pe
măsură
ce
armata

maghiară
înainta
spre
sud,
s-au
organizat
expediții
de
pedepsire
și
au
fost
înființate
„tribunale

de sânge”.

Bem
face
noi
cuceriri,
ajuns
acum,
aprilie
1849,
la
Banat.
Țăranii
conduși
de
Avram

Iancu
și
refugiați
în
Munții
Apuseni
rezistau
cu
succes
armatelor
maghiare.
În
intervalul
de

timp
2/14
aprilie
–
24
aprilie/
6
mai
a
loc
lupte
sângeroase
între
forțele
maghiare
și
trupele

române din Apuseni, în care pier circa 5.000 de maghiari.

Încercările
de
colaborare
cu
revoluționarii
maghiari
s-au
facut
de
către
revoluționarii
români

din
Transilvania
și
de
N.
Bălcescu,
I.
Ghica.
Kassuth,
guvernatorul
regatului
ungar,
a
semnat

la
2/14
iulie
1849,
la
Seghedin,
„Proiectul
de
pacificare”
și
tratatul
pentru
formarea
unei

legiuni
române.
Camera
de
Jos
maghiara
a
votat,
la
16/28
iulie,
un
proiect
de
lege
prin
care

recunoștea
drepturi
naționale
românilor
și
slavilor
din
Ungaria.
Avram
Iancu
nu
va
mai
ataca

forțele
maghiare,
iar
Kossuth
a
publicat
un
decret
pentru
incetarea
luptei
armatelor
maghiare

împotriva
românilor.
Dar
la
1/
13
august
1849,
comandantul
forței
armatei
maghiare
a

capitulat
la
Siria
în
fața
armatelor
habsburgice
și
țariste.
Revoluția
din
Transilvania
se

încheiase.

12.Revolutia de la 1848 din Banat

În
1848
izbucne
ș
te
revolu
ț
ia
în
Europa.
În
Imperiul
Habsburgic
aceasta
a
avut
un

caracter
preponderent
na
ț
ional,
maghiarii
vedeau
momentul
oportun
pentru
a
ie
ș
i
de
sub

autoritatea
Casei
Imperiale,
în
timp
ce
minorită
ț
ile
din
regatul
maghiar
doreau
să
folosească

momentul
să
se
desprindă
de
regatul
maghiar.
În
acest
an,
trupele
revolu
ț
ionare
maghiare

înfrâng
trupele
imperiale
austriece
din
Transilvania
ș
i
Banat
asediind
timp
de
114
zile
cetatea

Timi
ș
oarei,
fără
a
o
cuceri.
Totu
ș
i
pierderile
de
vie
ț
i
umane
ș
i
pagubele
materiale
au
fost

semnificative.
Revolu
ț
ia
a
fost
înnăbu
ș
ită
în
Banat
ș
i
Transilvania
prin
interven
ț
ia
trupelor

imperiale.

După
evenimentele
de
la
Pesta,
revolu
ț
ia
apare
ș
i
în
Banat,
18
martie
1848,
se

organizeaza
de
catre
liberalii
maghiari
adunarea
generală
la
Timi
ș
oara
la
care
participă
circa

2000
de
oameni.
Reprezentan
ț
ii
maghiarilor
îi
îndeamnă
să
urmeze
programul
de
la
Pesta,

astfel
adoptă
12
puncte
din
deciziile
de
la
Pesta,
strâng
semnături
pentru
Peti
ț
ie
ș
i
pentru

Dietă.

În
22
martie
are
loc
o
nouă
manifestare,
mai
mul
ț
i
oameni
participă,
vicecontele
de

Timi
ș
Sebo
Vukovic
ia
cuvantul.
Pia
ț
a
în
care
s-au
întâlnit
se
va
numi
ulterior
Pia
ț
a

Libertă
ț
ii.
La
4
aprilie
înlocuiesc
func
ț
ionarii
numi
ț
i
de
austrieci,
inclusiv
pe
români.

Evenimente
similare
au
loc
ș
i
la
Lugoj
unde
se
convoacă
o
adunare
în
29
martie
dar
ș
i
în

Cara
ș
are loc o reograniza re a autorită
ț
ilor locale.

Guvernul
maghiar,
informat
despre
miscarile
sarbilor
introduce
masuri
exceptionale,

adica
decreteaza
starea
de
asediu
in
comitatele
unde
s-au
produs
tulburari.
Inca
pe
data
de
26

aprilie,
Peter
Csernovics
comitele
Timisului,
primeste
imputernicirea
din
partea
palatinului

Stefan
si
a
primului
ministru
sa
introdustarea
de
asediu
in
comitatele
Torontal,
Timis,
Caras

si
Arad.
Se
va
organiza
o
adunare
a
populatiei
sarbesti
la
Novi
Sad,
dar
sosirea
lui
Csernovics

si
indemnul
acestuia
de
a
respecta
legile
maghiare
face
populatia
sa
se
mute
la
Karlowitz
care

facea
parte
din
comitatul
Sirmiu
care
nu
avea
introdusa
starea
de
asediu.
Distanta
era
de
doar

12
kilometri,
usor
de
parcurs.
Astfel
Congresul
se
va
desfasura
mai
devreme
de
data

prestabilita de 27 mai.

În
această
primă
fază
aderă
românii,
sârbii,
ș
vabii,
atra
ș
i
de
diferitele
propuneri
însă

sârbii
se
desprind
treptat
de
restul
în
speran
ț
a
că
vor
beneficia
de
o
serie
de
drepturi

biserice
ș
ti
ș
i
politice.
O
delega
ț
ie
de
60
de
reprezentanti
ai
romanilor
din
granita
militara
si

diocezele
Varset
si
Timis
participă
la
Congresul
sârbilor
de
la
Karlowitz
dar
nu
ob
ț
in
nicio

concesie deorece sârbii doreau teritorii din Banat. Congresul ia urmatoarele decizii:

–
Poporul
sarb
din
Austria
se
declara
natiune
libera
si
independentadin
punct
de

vedere politic fiind sub dinastia Austriei si sub protectoratul coroanei ungare.

–
Mitropolitul
Rajacic
si
urmasii
lui
vor
purta
titlul
de
patriarh
asa
cu
l-a
avut

Arsen Carnojevic

–
Se
creeaza
un
teritoriu
national
pentru
populatia
sarba
din
Austria
care
se

numeste
Voivodina.
Noua
Voivodina
va
cuprinde
comitatele:
Sirmiu,
Barania,

Bacica,
batalionul
ciaicasilor,
iar
din
Banat
districtul
Kikinda
si
granita

militarizata.
Capitala
Voivodinei
va
fi
in
orasul
Timisoara.
Voivodina
va
fi

unita
din
punct
de
vedere
politic
cu
regatul
Croatiei,
Sloveniei
si
Dalmatiei.
Ca

voievod
al
noului
teritoriu
national
este
ales
colonelul
din
armata
austriaca

Stefan Suplicat.

In
ceea
ce
ii
priveste
pe
romani,
Congresul
voteaza
o
motiune
de
prietenie
scrisa
in

termeni
fratesti.
Cei
60
de
delegati
“avand
frica
a
se
intoarce
la
ai
sai,
ca
ei
vor
fi
trasi
la

raspuns”
cer
ca
patriarhul
sa
le
dea
in
scris
ca
romanii
vor
avea
posibilitatea
de
a
avea
un

mitropolit roman. Acesta la da o scrisoare, care se pierde.

Sarbii
lanseaza
un
manifest
–
chemare
la
arme
–
cu
cuvinte
de
prietenie
fata
de
romani,

dar
fara
sa
trateze
problematica
unui
ban
roman
sau
a
unui
mitropolit
roman.
Vor
invoca

totusi
conditia
comuna
de
natiune
asuprita.
Acestia
nu
le
garanteaza
nici
independenta

bisericeasca ba si instiinteaza ca o mare parte din Banat va fi incorporata in Voivodina.

Românii
din
Banat
trimit
o
scrisoare
la
Pesta
pentru
a
protesta
ș
i
a
arăta
raportul
fa
ț
ă

de
sârbi.
Se
va
incerca
atragerea
romanilor
de
partea
revolutiei
maghiare,
fiind
un
moment

propice
din
punct
de
vedere
politic,
dar
nici
administratia
maghiara
nu
avea
de
gand
sa
le

indeplineasca romanilor vreo dorinta.

În mai se realizează o Adunare la Lugoj care nu trimite reprezentant la Karlowitz.

La
Pesta
9/21
mai,
Emanuil
Gojdu
convoaca
o
adunare
redusa,
unde
protestează

împotriva
ridicării
mitropolitului
Iosif
Rajacic
la
rang
de
Patriarh,
ș
i
separarea
bisericii
de

sârbi. Acestia cer in “Petitia neamului romanesc di Ungaria si Banat”:

–
Ocarmuire bisericeasca neatarnata de la mitropolitul de la Karlowitz

–
Sa
se
numeasca
o
comisie
romano-sarba
care
sa
cerceteze
situatia
fundatiilor

bisericesti, manastiresti si scolare in vederea separarii ierarhice.

–
Instituirea
unei
conduceri
bisericesti
si
scolare
neatarnate
precum
si
un
sinod

bisericesc separat.

–
Limba
romana
sa
nu
fie
impiedicata
in
biserici,
scoli
si
“in
toate
trebile
natiei

noastre
cele
din
nauntru”
in
schimb
recunosc
limba
maghiara
ca
limba

oficiala

–
Sa functioneze o sectie romaneasca pe langa Ministerul Cultelor

–
Romanii sa fie tratati “cu mai mare bagare de seama de aci inainte”

–
In “reghimentele militaresti” sa fie numiti ofiteri romani.

Guvernul
maghiar
acceptă,
congresul
bisericesc
să
fie
la
Timi
ș
oara
care
nu
are
loc
din

cauza
refuzului
patriarhului
si
a
episcopului
comitatens
Jivcovic.
Si
anume
sub
pretextul
ca

nici
romanii
nu
au
tinut
sa
se
prezinte
la
Congresul
de
la
Karlowitz,
si
ca
Jivcovic
nu
este
in

masura
sa
ia
decizii
pentru
alte
dioceze,
si
mai
ales
pentru
ca
sarbii
nu
se
vor
prezenta
intr-un

numar
exponential.
Romanii
se
intalnesc
totusi
intr-o
biserica
din
suburbiul
Fabric.

Conferinta
prezidata
de
Mihail
Cociuba
din
Arad.
Adunarea
isi
insuseste
cererile
formulate
la

Pestaprin “Petitia neamului romanesc”, la care mai adauga trei:

–
Nationalitatea romana a locuitorilor romani sa fie recunoscuta

–
Pentru
problemele
bisericesti
si
scolare
se
propune
ca
in
fiecare
dioceza
sa
se
tina
cate

o
adunare
in
care
functionarii
bisericesti
si
zcolari
sa
fie
alesi
nu
numitiExistă
riscul

unei confruntari intre romani si sarbi. (a treia nu mai e specificata)

Desi
cerute
in
masa
nu
s-au
facut
revendicari
taranesti,
pe
motivatia
ca
era
doar
un

congres bisericesc.

Eftimie
Murgu
lansează
un
manifest
spre
poporul
român,
acesta
cere
unitate
alături
de

maghiari,
î
ș
i
propune
să
organizeze
o
adunare
populară
la
Lugoj.
Autorită
ț
ile
maghiare
îi

permit
cu
condi
ț
ia
să
nu
se
ia
decizii.
La
8
iunie
ajunge
la
Lugoj
unde
ț
ine
un
discurs
prin

care
îi
critică
pe
sârbi
ș
i
pe
maghiari
si
invoca
libertarea
sociala
pentru
tarani
si
inarmarea

poporului,
merge
la
Caransebe
ș
unde
încearcă
să
atragă
armata
de
partea
lui
însă

comandantul
regimentului
îl
scoate
afară
din
ora
ș
.
Murgu
se
întoarce
la
Lugoj
ș
i
hotără
ș
te

formarea
unei
adunări
banato-timi
ș
eană.
La
15/27
iunie,
Adunare
la
Lugoj
cu
cca.
10
000

oameni,
unde
cheama
reprezentan
ț
ii
adunărilor
din
Banat,
reprezentantul
guvernului
maghiar,

îi
cere
lui
Murgu
să
respecte
ni
ș
te
condi
ț
ii
ș
i
anume
să
nu
ia
hotărâri,
Banatul
să
nu
fie

proclamată
provincie
separată
iar
adunarea
să
nu
ț
ină
mai
mult
de
o
zi.
Adunarea
are
loc
pe

Dealul
Viilor,
ș
i
se
cerea :
înarmarea
poporului
in
decurs
de
sase
zile
ș
i
formarea
unei
gărzi

româno-bănă
ț
ene,
numir ea
lui
Murgu
drept
căpitan
general
al
gărzii,
3
căpitani
români,

români
în
func
ț
iile
de
comandă,
înlăturarea
episcopilor
sârbi
de
Timi
ș
oara
(Jikovic)
ș
i
Vâr
ș
et

(Popovic)
fiind
inlocuiti
cu
vicari
pasoptisti
(D.
Petrovici-Stoichescu
si
Ignatie
Vuia),

convocarea
unui
sinod
românesc,
autoritatea
episcopilor
sârbi
să
nu
mai
fie
recunoscută,

folosirea
limbii
române
în
toate
locurile
unde
românii
sunt
majoritari
(maghiara
urmand
a
fi

folosita
doar
in
corespondenta
cu
guvernul),
formarea
armatei
ș
i
recunoa
ș
terea
independen
ț
ei.

La
sfâr
ș
it
este
aleasă
o
delega
ț
ie
care
trebuie
să
înainteze
cererile,
Murgu
va
redacta
ș
i
un

raport
cu
cererile
care
nu
suportă
amânare
(inarmarea
cere
restituirea
armelor
confiscate
de

“guvernul nemesesc” si proclamarea bisericii independente pana la intrunirea sinodului).

Autorită
ț
ile
magh iare
concluzioneaza
ca
dezideratele
romanilor
sunt
similare
cu

cererile
sarbilor,
evident
nu
le
conveneau
deloc.
Vukovics
isi
incheie
raportul
si
il
considera

pe
Murgu
a
fi
eficient
impotriva
gruparilor
sarbesti,
dar
pana
atunci
nu
il
vor
lua
in
serios.In

vara
lui
1848
au
loc
alegeri
pentru
parlament,
apar
tensiuni
între
români
ș
i
maghiari,
sediul

trebuia
să
fie
la
Pesta,
iar
la
30.000
de
localnici
să
trimită
un
deputat.
Categoriile
care
au

drept de vot:

–
Toti cei care au avut si pana la 1848 drept de alegere

–
Toti
cetatenii
tarii,
precum
si
cei
naturalizati
in
urma
cu
20
de
ani
–
cu
exceptia

femeilor- care indeplinesc urmatoarele conditii:

a)
La
orase
poseda
o
avere
in
valoare
de
300
de
fiorini
de
argint,
iar
la
sate
au
un
sfert
de

lot de pamant urbarial sau alta avere echivalenta

b)
Maistorii
cu
cel
putin
o
calfa,
negustorii
si
fabricantii
stabili
“care
au
ale
lor

duchene”(pravalii)

c)
Toti cetatenii care pot dovedi ca au un venit asigurat de 100 de fiorini de argint pe an

d)
Toti
intelectualiiindiferent
de
venit:
doctorii,
chirurgii,
avocatii,
inginerii,
profesorii,

membri Academiei maghiare, farmacistii, preotii, notarii, invatatorii

e)
Toti cei ce au fost cetateni ai oraselor regesti chiar daca nu au venitul de mai sus.

Autorită
ț
ile
maghiare
doreau
să
aibă
cât
mai
mul
ț
i
deputa
ț
i
care
să
sus
ț
ină
guvernul

de
la
Pesta.
Românii
au
fost
intimida
ț
i
să
se
inscrie
pe
liste,
în
comitatul
Timi
ș
,
iunie
au
loc

alegeri
unde
sunt
ale
ș
i
doi
deputa
ț
i
români,
singurul
comitat
unde
românii
câ
ș
tigă
este
Cara
ș
,

din
cele
6
circumscrip
ț
ii,
Murgu
candidează
în
4
(Lugoj,
Oravita,
Faget
si
Zorlent).
Trimful

partidei
lui
Murgu
e
total.
A
fost
clarificată
ș
i
pozi
ț
ia
politică
a
românilor.
A
fost
ales
în

3(Lugoj,
Oravita
si
Faget)
circumscrip
ț
ii,
el
optează
pentru
Lugoj.
În
celelalte
două
urmând

să aiba loc noi alegeri.

La
11
iulie
1848
Kossuth
propune
parlamentului
infiintarea
unei
armate
de
200
000

de
oameni
pentru
apararea
statului
maghiar
care
era
in
pericol.
Inca
de
la
sfarsitul
lui
iulie

incep
recrutarile
si
se
intalnesc
cu
opunerea
indarjita
a
taranilor
care
refuza
sa
se
inroleze

intr-o
armata
ce
nu
le
apara
interesele.
Initial
taranimea
si
muncitorime
din
Banat
au
sustinut

revolutia
maghiara,
dar
conditionau
acest
lucru
de
eliberarea
social-nationala
a
poporului

roman.
Ulterior
se
va
produce
“divortul”,
la
aceasta
contribuind
si
inabusirea
cu
brutalitate
a

razvratirilor
taranesti.
In
sudul
Banatului
“oamenii
pamantului”
fraternizau
cu
revolutionarii

sarbi
refuzand
sa
lupte
impotriva
lor.
In
august
1848
ei
izbutesc
sa
se
instapaneasca
aasupra

localitatilor
miniere
Moldova
Veche
si
Moldova
Noua,
obtinand
si
biruinta
de
la
Straja.
O

ceata
de
“rebelianti”
sarbi
inaintand
pe
Valea
Almajului
e
primita
frateste
de
romani.
Mai

mult
de
atat
cand
ofiterii
regimentului
roman
de
granita
poruncesc
ostasilor
sa
traga
in

revolutionarii
sarbi,
acestia
se
opun
dezarmandu-i
pe
superiori.
Totusi
cand
unii

revollutionari
sarbi
incearca
sa
ocupe
localitatile
San-Mihai
si
Vlaicovat,
populatia

romaneasca a acestor asezari se apara cu arma.

Garnizoanele
din
Timisoara
si
Banat
vor
ramane
aproape
de
autoritatile
imperiale,
iar

in octombrie 1848 se decreta starea de asediu.

Vucovic
pleaca
din
Timisoara,
iar
in
timp
aceasta
va
deveni
o
tinta.
Unii
voiau
sa
o

pastreze,
altii
sa
o
cucereasca.
In
octombrie
este
suspendat
parlamentul
de
la
Pesta,
iar

Banatul
este
practic
impartit
intre
autoritatea
maghiara
si
cea
imperiala.
Au
loc
lupte
la

Lipova, Resita, Bocsa si Varset. Iau nastere rascole/revolte in diverse comune din Banat

Dupa
abdicarea
lui
Ferdinand
si
urcarea
pe
tron
a
lui
Franz
Joseph
(2
decembrie
1848)

au
loc
cateva
urmari:
Lugojul
este
un
fief
al
revolutionarilor;
se
incepe
administrarea
sarba,

imediat
dupa
recunoasterea
oficiala
a
patriarhului
Rajacic
de
catre
Franz
Joseph,
in

Voivodina;
austriecii
cer
ca
actiunile
sa
se
faca
sub
steagul
imperial
nu
sub
cel
sarb.
Armata

imperiala
dizolva
autoritatile
sarbe
instituite
de
patriarh,
dezarmeaza
satele
sarbesti
si

introduce
limba
germana
ca
limba
oficiala
in
locul
celei
sarbe.
Aceste
masuri
produc
mari

nemultumiri
in
randurile
sarbilor
fata
de
imperiul
habsburgic,
fapt
ce
va
atenua
mai
mult
sau

mai putin conflictul cu romanii.

Conflictul
romano-sarb
era
foarte
acut
in
duna
decembrie
1848
si
in
primele
doua
luni

din
1849
pana
la
ordinul
lui
Windisgraetz
(masurile
antipatriarhale).
In
februarie
1849
ajunge

la
cote
maxime.
Romanii
proteseaza
prin
diferita
publicatii
in
presa
precum
“Gazeta

Transilvaniei”.

La
4
aprilie
1849
se
da
o
noua
Constitutie
(constitutia
octroata)
prin
care
este

recunoscuta
Voivodina
pentru
romani
nu
este
anuntat
nimic.
Romanii
inainteaza
un
nou

memoriu
in
care
mentioneaza
ca
nu
se
opun
formarii
Voivodinei
atat
timp
cat
acesta

inglobeaza
doar
zonele
cu
populatie
majoritar
sarba,
nu
si
romaneasca.
Romanii
se
opun

formarii
si
trimit
o
delegatie
la
Viena
in
16
mai
1849,
ei
protesteaza
impotriva
noii
constitutii.

Dar nici acest memoriu nu a fost luat in seama de catre imparat.

Dupa
succesele
din
Ardeal,
la
inceputul
lui
aprilie
1849
generalul
Bem
porneste
spre

Banat
pentru
a-l
cuceri
din
mainile
imperialilor.
Politica
sa
de
amnistie
si
impaciuire
a

castigat
simpatia
popoarelor
din
Ardeal.
Era
adversarul
urii
si
milita
pentru
infratirea
si
unirea

popoarelor.
Dar
aceasta
politica
era
contracarata
de
trupele
seciuesti
si
maghiare
aflate
in

comanda
sa,
care
sub
pretextul
dezarmarii
savarsesc
excese,
se
razbunau
asupra
fostilor

adepti
imperiali,nevoia
de
aprovizionare
ii
determina
sa
rechizitioneze
vite
si
animale
de
la

populatie
fara
despagubire,
deasemenea
si
populatia
este
recrutata
cu
totul.oamenii
ingriziti

se
refugiau
in
paduri
pentru
a
scapa
de
recrutare,
familiilor
acestora
impunandu-se
amenzi
de

cate 200 de fiorini.

Bem
se
orienta
spre
a
cuceri
Caransebesul(17
aprilie)
si
apoi
Lugojul(18
aprilie).De
la

Lugoj
avea
sa
faca
jonctiunea
cu
armata
maghiara
care
intrase
in
Banat
pe
la
Ilia-Faget.
In

prima
jumatatea
lunii
mai,
Bem
ocupa
orasele
Varset,
Biserica-Alba,
Oravita
si
Bazias.
La
15

mai
ajunge
la
Orsova
si
regimentul
romano-banatean
se
retrage
in
Tara
Romaneasca
deci

pana la 15 mai Bem reuseste sa ocupe tot Banatul cu exceptia Timisoarei.

Dupa
recuperarea
Banatului,
guvernul
maghiar
incepe
reorganizarea
comitatelor.
Va

desfiinta
regimentul
de
granita
roman,
va
desfiinta
iobagia,
recunoasterea
ortodoxiei,
vor

promite
subventii
pentru
scolile
ortodoxe,
vor
introduce
contributia
comuna
la
impozite,
vor

aboli
decima
preoteasca,
vor
extinde
dreptul
de
vot,
se
promit
si
granicerilor
o
serie
de

avantaje, preocuparea este orientata catre Timisoara care trebuia cucerita.

Trupele
maghiare
cuceresc
si
cetatea
Arad.
Bazandu-se
ca
Timisoara
era
inconjurata

incep
asediul
ei.
13-25
aprilie
acestiacuceresc
cartierele
din
jurul
Timisoarei:
Iosefin,

Freidorf,
Mehala,
Fabric.
Si
isi
stabilesc
in
mod
provizoriu
resedinta
in
comuna
Sannicolaul

Mare.

Asediul
Timisoarei
incepe
inca
din
25
aprilie
1849.
Pana
la
jumatatea
lunii
mai
au
loc

hartuieli
neinsemnate.Taie
conductele
care
aprovizionau
cetatea
pe
14
mai.
Puturile
din

interior
nu
acupereau
nevoile
a
8840
de
militari,
4433
recruti,
6000
civili
adica
15
000
de

oameni si aproximativ 1300 de cai. Incercarile de a recuceri Fabricul esueaza.

In
iunie,
maghiarii
incearca
un
nou
atac
asupra
cetatii,
isi
fortifica
pozitiile
in

cartierele
marginase
ajungand
pana
la
11
000
de
oameni
si
68
de
tunuri
si
incep
sa

bombardeze
cetatea
intre
4
si
19
iulie.
Kossuth
vine
in
lagarul
asediatorilor
si
le
cere
sa

cucereasca
numaidecat
cetatea,
astfel
in
noapte
de
18-19
iulie
se
declanseaza
un
nou
atac

deosebit de violent care in cele din urma este respins.

Situatia
trupelor
si
civililor
din
cetate
devine
din
ce
in
ce
mai
grea,
incep
sa
se
termine

proviziile
si
iau
avant
molimele
tifos,
holera,
scorbut
etc.
Spitalele
sunt
luate
cu
asalt
iar

ranitii
mor
din
cauza
infectiilorjumatate
din
garnizoana
a
fost
decimata
de
obuze
si
boli,
o

patrime
din
ea
alaturi
de
60
de
ofiteri
sunt
in
spitale..
La
31
mai
sunt
expulzati
de
catre

comandamentul garnizoanei 400 de sarmani, iau la 1 iulie o a doua transa de 800 de nevoiasi.

Cetatea
nu
cedeaza
in
speranta
ca
se
apropie
trupele
imperiala,
la
9
august
ajung

trupele
imperiale
iar
asediul
ia
sfarsit.
Acestea
incep
recucerirea
Banatului,
ajung
si
la
Lugoj

unde
liderul
revolutionar
maghiar
Kossuth
fuge
in
Turcia,
trupele
lui
Bem
si
ale
lui
Murgu

incearca
o
ultima
refacere
a
revolutiei
dar
esueaza
din
cauza
ca
sunt
parasiti
de
trupe
din

cauza
lipsei
de
motivatie
si
datorita
refuzului
locuitorilor
lugojeni
de
a-i
aproviziona.
Bem

pleaca
spre
Deva,
trupele
imperiale
ocupa
Caransebesul
si
ajung
pana
la
Orsova
care
este

cucerita la 13 august.

Se
iau
masuri
impotriva
revolutionarilor
romani,
Eftimie
Murgu
condamnat
la
moarte

dar
pedeapsa
este
redusa
la
4
de
ani
de
inchisoare.
Liderii
revolutionari
arestati,
iar
generalii

maghiari au capitulat la
Ș
iria.

13.Dubla alegerea a lui Al.I.Cuza si recunoasterea internationala

Unirea
Principatelor
a
fost
din
punct
de
vedere
politic,
ideea
centrală
perioade
ce
a

urmat
revolu
ț
iei
de
la
1848.
Condi
ț
iile
interne
ș
i
interna
ț
ionale
au
fost
influen
ț
ate
ș
i
de

încheierea
în
1849
a
Conven
ț
iei
de
la
Balta
Liman,
între
puterea
suzerană
ș
i
puterea

protectoare,
care
îngrădea
ș
i
mai
mult
autonomia
internă
a
principatelor.
Poarta
ș
i
Rusia
î
ș
i

arogă
dreptul
numirii
domnilor,
durata
domniilor
reducându-se
la
7
ani.
Adunări
ob
ș
te
ș
ti
erau

dizolvate
ș
i înlocuite cu a dunări, compuse exclusiv din marii boieri.

Deteriorarea
rela
ț
iilor
dintre
Rusia
ș
i
Imperiul
Otoman
a
dus
în
1853
la
declan
ș
area

războiului
Crimeei,
cu
consecin
ț
e
ș
i
asupra
situa
ț
iei
interne
din
Principate.
Înfrângerea

RUsiei
a
fost
sanc
ț
ionată
prin
încheierea
protectoratului
pe
care
l-a
exercitat
asupra

Principatelor.

Prevederile
Tratatului
de
la
Paris
din
18/30
martie
1856
ce
a
urmat
războiului

Crimeei,
au
finfluen
ț
at
dezvoltarea
politică
a
Principatelor.
De
ș
i
au
rămas
sub
suzeranitatea

Imperiului
Otoman,
Principatele
beneficiau
de
protec
ț
ia
colectivă
a
marilor
puteri
-Imperiul

Otoman,
Rus,
Habsburgic,
Fran
ț
a,
Anglia,
Prusia,
Sardinia-.
Toate
păr
ț
ile
semnatare,
inclusiv

Poarta,
recuno
ș
teau
indep enden
ț
a
administrativă
a
Principatelor,
dreptul
fiecăruia
de
a
avea
o

armată
na
ț
ională,
de
a
emite
legi
ș
i
de
a
face
comer
ț
liber
cu
alte
ț
ări.
De
asemenea
marile

puteri
au
creat
o
comisie
specială
de
anchetă
pentru
a
strânge
informa
ț
ii
ș
i
a
face
recomandări

asupra
noii
forme
de
guvernământ.
Puterile
garante
au
pregătii
alegerea
unei
adunări

consultative
speciale,
ad-hoc,
în
fiecare
Principat,
pentru
a
face
cunoscută
comisiei,
pozi
ț
ia

românilor în privin
ț
a unir ii.

În
privin
ț
a
Princi patelor,
aplicarea
clauzelor
Tratatului
de
la
Paris
s-a
realizat
prin

ac
ț
iuni
interne
ș
i
negocieri
între
marile
puteri.
Prima
ac
ț
iune
a
fost
cea
de
alegere
a
adunărilor

din
1857
atât
în
Moldova
ș
i
Ț
ara
Românească.
Au
apărut
două
tabere,
cea
unionistă
ș
i

cealaltă
antiunionistă.
Reprezentan
ț
ii
Imperiului
Otoman
caimanacul
Moldovei,
falsifică

alegerile,
anti-unioni
ș
tii
manipulează
alegerile.
În
acest
context,
Napoleon
al
III-lea
amenin
ț
ă

ca
va
rupe
rela
ț
iile
cu
Poarta.
Se
dorea
refacerea
alegerilor
dar
Marea
Britanie
ș
i
Imperiul

Otoman
nu
au
fost
de
acord
cu
refacerea
ș
i
unirea.
Pe
de
altă
parte,
Fran
ț
a
sus
ț
inea
ideea
de

unire.

În
1857
octombrie,
se
reunesc
cele
două
adunări
ș
i
elaborează
rezolu
ț
ii
prin
care

cereau
unirea,
autonomia
ș
i
o
garan
ț
ie
colectivă
a
noii
ordini
de
către
marile
puteri.
Poarta

refuza
să
accepte
revendicarea
unirii
pe
care
o
considera
contrară,
clauzelor
Tratatului
de
la

Paris.

În
1858
comisia
de
anchetă
a
prezentat
raportul
său
către
marile
puteri
asupra

dorin
ț
elor
exprimate
în
adunările
ad-hoc.
Marile
puteri
au
semnat
la
7/19
august
1858

Conven
ț
ia
de
la
Paris
cu
scopul
de
a
oferi
Principatelor
o
organizarea
definitivă.
Se

recuno
ș
tea
dreptul
la
unire,
dar
fiecare
Principat
î
ș
i
men
ț
inea
domnul,
pământean
nu
străin,

a
ș
a
cum
se
ceruse
în
rezolu
ț
iile
adunărilor
ad-hoc,
precum
ș
i
guverne
separate.
Marile
puteri

au
fost
de
acord
ca
Principatele
Unite
ale
Moldovei
ș
i
Ț
ării
Române
ș
ti,
să
se

autoadministreze,
fără
ameste
din
partea
Imperiului
Otoman.
O
comisie
Centrală
se
întrunea

periodic
la
Foc
ș
ani,
pentru
a
dezbate
legile
de
interes
comun,
ș
i
tot
la
Foc
ș
ani
func
ț
iona

Curtea
de
Casa
ț
ie
ș
i
Justi
ț
ie.
Marile
puteri
au
lăsat
guvernul
fiecărui
principat
în
grija
unei

comisii
provizorii,
formate
din
trei
caimacami,
până
la
alegerea
domnitorului.
Principala

atribu
ț
ie a comisiilor prov izorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective.

Campania
electorală
din
Moldova
a
dus
la
alegerea
unei
adunări
favorabilă
unirii.

Unioni
ș
tii
moldoveni
au
putut
impune
cu
u
ș
urin
ț
ă
candidatura
colonelului
A.I.
Cuza
care
a

fost ales domn la 5/17 ianuarie 1859.

Ideea
alegerii
domnului
moldovean
ș
i
la
Bucure
ș
ti
a
fost
sugerată
de
către
delega
ț
ia

Moldovei
care
mergea
spre
Constantinopol
pentru
a
anun
ț
a
rezultatul
alegeri
de
la
Ia
ș
i.
În

Ț
ara
Românească
adunar ea
a
fost
dominatp
de
conservatori
care
erau
scinda
ț
i.
Conservatorii

munteni
au
sfâr
ș
it
prin
a
se
ralia
la
candidatul
partidei
na
ț
ionale
care
a
fost
ales
la
24
ian/5
feb

1859,
domn
al
Ț
ării
Române
ș
ti.
Astfel,
românii
au
realizat
de
facto
unirea,
punând
la
24

ianuarie 1859 bazele statului na
ț
ional modern român.

Marile
puteri
s-au
întrunit
la
Paris
26
martie/7
aprilie
1859.
Cu
excep
ț
ia
Austriei
ș
i

Imperiului
Otoman,
celelalte
puteri
au
recunoscut
actul
de
la
24
ianuarie.
Recunoa
ș
terea

oficială
de
către
puterile
garante
s-a
realizat
în
cadrul
Conferin
ț
ei
de
la
Constantinopol
din
22

noiembrie/4
dec
1861.
Alexandra
Ioan
Cuza
proclama
la
11/23
decembrie,
înfăptuirea
unirii

depline
ș
i na
ș
terea na
ț
iunii române.

14.Reformele lui Al.I.Cuza

Intern
s-a
trecut
la
unificarea
serviciilor
publice,
armata
se
unifica
ș
i
ea.
La
fel
ș
i

liniile
telegrafice
ș
i
serciviile
vamale.
S-a
trecut
ș
i
la
unificarea
guvernelor
ș
i
a
adunărilor

celor două Principate. Se înfiin
ț
ează Universitatea de la Ia
ș
i

La
22
ianuarie,
1862
s-a
format
primul
guvern
unic
al
Principatelor
Unite,
condus
de

conservatorul
Barbu
Catargiu.
Acesta
face
un
proiect
de
lege
rurală
care
provoacă
puternice

dezbateri
care
nu
au
sor
ț
i
izbândă.
Barbu
Catargiu
a
fost
asssasinat
iar
guvernarea
lui
se

sfâr
ș
e
ș
te.

Guvernul
Nicolae
Cre
ț
ulescu,
liberalism
moderat,
continuă
modernizarea.
Au
fost

puse
bazele
arhivelor
na
ț
ionale,
se
înfiin
ț
ează
jandarmeria
ș
i
primele
universtă
ț
i.
Se
formează

o
comisie
care
încep
lucrările
la
Codul
de
Procedură
civilă,
pregătirea
secularizării
averilor

mănăstire
ș
ti, ac
ț
iuni pentru oprirea corup
ț
iei.

Guvernarea
Mihail
Kogălniceanu
(oct
1863
–
mai
1864).
Este
un
partener
loial
a
lui

Cuza,
începe
guvernarea
în
for
ț
ă,
punând
bazele
unui
program
de
reforme.
Se
pun
bazele
unui

program
de
mpsuri
legislative.
Legea
contabilită
ț
ii
generale
a
statului,
legea
reorganizării

armatei
ș
i
administra
ț
iei(consilii
jude
ț
ene,
consilieri
ale
ș
i),
legea
contribu
ț
iilor
pentru

drumuri
ș
i
poduri,
legea
impozitului
financiar.
În
25
decemrie
1863
legea
secularizării

averilor
mănăstire
ș
ti
care
dă
o
serie
de
supărări
progunde,
se
oferă
o
despăgubire
care
este

refuzată.
În
aprilie
1864
se
aduce
în
discu
ț
ie
Proiectul
de
lege
rurală.
Kogălniceanu
vrea
să-
ș
i

dea
demisia
însă
Cuza
refuză.
În
2
mai
1864
se
desfiin
ț
ează
adunarea.
Se
organizează
un

plebiscit
care
impune
mai
multe
acte
–
Statului
Dezvoltător
ar
Conven
ț
iei
de
la
Paris
ș
i
noua

lege
electorală.
Actele
au
fost
adoptate
iar
Cuza
merge
la
Constantinopol
pentru
a
ob
ț
ine

sus
ț
inerea puterilor garan te iar cuza ob
ț
ine suportul acestora.

Statului
dezvoltător
al
Conven
ț
iei
de
la
Paris
este
un
act
adi
ț
ional
la
Conven
ț
ia
de
la

Paris,
fiind
valabil
până
în
1866
cand
apare
constitu
ț
ia,
ș
i
este
precizat
numele
de
România.

Actul
pune
în
pagină
:
separarea
puterilor
în
stat,
puterea
legislativă
era
a
domnului
ș
i
a

corpurilor
legiuitoare
(senat
ș
i
parlament),
ini
ț
iativa
legilor
domnul,
puterea
executivă
era
a

domnului
ș
i guvernului ia r puterea judecătorească era a instan
ț
elor judecătore
ș
ti.

Atribu
ț
iile
domn ului
sunt
:
pre
ș
edintele
Consiliului
de
Stat,
sanc
ț
ionează
legile,

nume
ș
te pre
ș
edintele camerei, nume
ș
te cei 64 de membrii ai senatului.

Legea
electorală
are
elemente
de
noutate.
Stabile
ș
te
drept
de
vot
cetă
ț
enilor
peste
25

de ani(doar bărba
ț
i). Erau alegători primari (plăteau o taxă)
ș
i direc
ț
i.

Guvernul
este
condus
de
Cuza,
care
conduce
prin
decrete-legi.
Sun
emise
40
de

decrete în iulie-decembrie.

Legea
rurală
în
august
1864
prin
care
se
desfiin
ț
ează
claca,
dijma
ș
i
toate
obliga
ț
iile.

Ț
ăranii
sunt
împroprietă ri
ț
i
în
func
ț
ie
de
numărul
de
vite.
Existau
3
categorii
de
ț
ărani,

pălma
ș
i
–
0
vite,
mijloca
ș
ii
–
2
vite,
frunata
ș
ii
–
4
vite.
Era
o
suprafa
ț
ă
limitată,
diferită
între

Ț
ara Românească
ș
i Moldova.
Ț
ăranul trebuia să despăgubească proprietarul în 15 ani

Legea
asupra
instruc
ț
iunii
publice
–
pentru
bazele
învă
ț
ământului
public.
Erau
3

cicluri
de
formare
primar,
obligatoriu,
gratuit,
secundar,
7
ani,
universitar
3
ani.
Se
pun

bazele
îmvă
ț
ământului
profesional,
medica
ș
i
ingineresc.
Sunt
reglementate
ș
i
situa
ț
iile

elevilor săraci, burslele, salariile personalului didactic.

Se
reorgranizează
Curtea
de
Casa
ț
ie.
Se
introduce
legea
camerelor
de
comer
ț
.

Înfiin
ț
ate
Casa
de
Econ omii
ș
i
Consemna
ț
iuni,
Ș
coala
pentru
drumuri
ș
i
poduri,
intră
în

vigoare
codul
civil/penal,
institu
ț
ia
căsătoriei
civile
ș
i
a
divor
ț
ului,
Muzeul
Na
ț
ional
de

Antichită
ț
i.
După
decem brie
1864
se
continuă
cu
procesul
de
modernizare.
În
1865
legea

organelor
judecătore
ș
ti,
se
organizează
serviciul
de
po
ș
tă
ș
i
telegraf,
legea
pensiilor,
cod
de

procedură
civilă.
România
aderă
la
conven
ț
ia
pentru
serviciul
de
telegrag
româno-sârbă,

româno-austriacă
ș
i româ no-rusă.

A
încercat
să
instituie
o
decora
ț
ie
na
ț
ională
–
Ordinul
Unirii-
ș
i
dorea
să
bată
o

monedă – Romanat.

15.Razboiul de independenta 1877-1878

După
ce
Cuza
intră
în
procesul
de
constituire,
următorul
obiectiv
a
fost
acela
al

ob
ț
inerii
independen
ț
tei
pe
cale
diplomatică.
În
1874
se
înche ie
conven
ț
ia
comercială
cu

Austro-Ungaria.

În
1876
pe
fondul
izbucnirii
crizei
orientale,
România
va
indentifica
posibilitatea
de
a

ob
ț
ine
independen
ț
a.
Pe
fondul
crizei,
Imperiul
Otoman
în
vara
lui
1875
începe
mi
ș
cări
în

Balcani.
Încep
răscoale
în
Balcani,
Bosnia,
Her
ț
egovina,
Bulgaria,
Muntenegru
ș
i
Serbia

declară
război
Por
ț
ii,
sus
ț
inute
fiind
de
Rusia.
România
se
va
pozi
ț
iona
înneutralitate
dar

simpatizează
cu
ac
ț
iunile
antiotomane
ș
i
le
sus
ț
ine.
Poarta
acuză
România
că
îi
sus
ț
ine
pe

bulgari, fapt pentru care trimite la Vidin un corp de armată
ș
i vase de război pe Dunăre.

În
1876
printr-o
notă
circulară,
România
î
ș
i
precizează
pozi
ț
ia
fa
ț
ă
de
evenimente
ș
i

încearcă să for
ț
eze ob
ț
inerea pe cale diplomatică a independen
ț
ei.

Marile
Puteri
încearcă
să
convingă
Poarta
să
introducă
reforme
în
zonele
de
revoltă

însă nu e dispusă la foarte multe concesii, România fiind catalogată drept parte a imperiului.

Războiul
ruso-turc
fiind
inevitabil,
începe
la
Livada
(Crimeea)
discu
ț
ii
privind

condi
ț
iile
de
trecere
ale
armatei
Ruse
prin
România,
ea
nefiind
independentă
la
acea
vreme.

La
4
aprilie
1877
este
semnată
conven
ț
ia
iar
la
11
aprilie,
armatele
trec
grani
ț
a
în
România
ș
i

declară război Imperiului Otoman, a cărei replică se va sim
ț
i pe teritoriul românesc.

La
29-30
aprilie
cele
2
camere
vor
decreta
stare
de
război.
La
9
mai
1877
ministru
de

externe, Kogălniceanu, roste
ș
te „Suntem independen
ț
i, suntem na
ț
iune de sine stătătoare”.

Agen
ț
ii
diplomati ci
primesc
o
altă
notă
circulară
prin
care
să
anun
ț
e
Marile
Puteri.

Parisul
prime
ș
te
cu
răcea lă
această
veste.
Berlinul
afirmă
că
atitudinea
Germaniei
va
depinde

de
modul
în
care
se
va
rezolva
prolmea
Strasberg.
Austro-Ungaria
are
o
atitudine
rezervată,

recomandând
marilor
puteri
că
abia
după
război
să
se
pronun
ț
e
în
privin
ț
a
independen
ț
ei.
În

privin
ț
a
războiului,
Aust ro-Ungaria
era
neutră
ș
i
la
sfâr
ș
itul
războilui
primea
administrarea

Bosniei
ș
i
Her
ț
egovinei.
Rusia
afirmă
ca
este
o
chestiune
de
fap
ș
i
nu
de
drept,
ș
i
că

independen
ț
a
va
fi
recunoscută
mai
târziu.
Italia
prive
ș
te
cu
simpatie,
dar
oficial
este

rezervată.

Militar,
România
nu
stătea
bine.
Au
făcut
comenzi
de
armament
pentru
a
se
remedia

lipsurile.
În
1877
au
fost
create
8
noi
regimente,
ș
i
au
fost
dublate
numărul
regimentelor
de

artilerie.
În
aprilie
1877
se
dă
un
decret
de
mobilizare
al
armatei.
A
fost
adoptat
un
nou

Regulamen
de
Rechizi
ț
ii.
Pe
parcursul
a
doi
ani,
România
a
încerca
să
creeze
ce
este
necesar

unui astfel de război. Armata rusă a concentrat 200.000 de oameni dar au trimis 135.000.

Armatele
ruse
trec
Dunărea,
o
parte
la
Isarcea
în
N
Dobrogei
ș
i
o
parte
la
Zimnicea.

Bateriile
de
tun
de
pe
malul
românesc
încep
să
bombardeze
malul
bulgăresc,
turcii

reac
ț
ionând.
Armatele
turce
ș
ti
se
vor
grupa
la
Plevna
unde
înceac ă
să
blocheze
armatele
ruse.

Prin
această
pozi
ț
ie,
Osm an
Pala
reu
ș
e
ș
te
să
ț
ină
blocate
trupele
ruse
ș
ti.
La
8
iulie,
Rusia

încearcă
un
atac
la
Plevna
însă
este
învinsă
iar
acest
fapt
duce
la
cererea
de
ajutpr
din
partea

armatei
române.
Se
cere
insistent
intrarea
trupelor
române
în
război
iar
în
primă
fază
Carol
nu

e interesat să intre în răzoi.

Vor
fri
trimise
peste
Dunăre
armate
care
să
ajunte.
Momentul
de
la
Plevna
este
un

moment
important
în
războiul
ruso-turc.
Pozi
ț
ia
turcească
este
una
bine
organizată.
În
266

august
începe
focul
de
artilerie
asupra
turcilor.
În
final
va
fi
nevoie
de
un
atac
la
baionetă.

Prin
eforturi
mari
ș
i
continue
sunt
cucerite
redutele
Grivi
ț
a
1
ș
i
2
ș
i
Plevna.
Armatele
ruse

continuă
drumul.
Plevna
a
fost
o
fortifica
ț
ie
importantă,
asediată
3
luni.
După
se
concentrează

pe Vidin
ș
i pe Smordan. A u loc lupte până în iarna lui 1877-1878.

Transportul
era
dificil,
fiind
un
impas
mare
în
ceea
ce
prive
ș
te
aprovizionarea
armatei.

Victoria
de
la
Plevna
a
permis
armatelor
ruse
să
continue
spre
Constantinopol.
Imperiul

Otoman
cere
încheierea
Păcii
la
San
Stefano
prin
care
România
ș
i
Serbia
devin
independente,

Bulgaria e autonomă iar Rusia prime
ș
te Dobrogea.

Prin
această
manifestare,
România
î
ș
i
manifestă
dorin
ț
a
de
a
devenii
independentă.

Războiul nu s-a desfă
ș
urat pe teritoriul României, dar cu toate astea pierderile au fost mari.

16.Guvernarea Ionel Bratianu (19 ianuarie 1922- 30 martie 1926)

Rezolvarea
problemei
guvernamentale
a
venit
o
data
cu
aducerea
la
putere
a
unui

guvern
liberal
monocolor.
Venirea
acestui
guvern
la
putere
simboliza
iesirea
burgheziei
din

criza
postbelica
si
totodata
inceperea
unei
perioade
de
stabilitate
in
care
se
va
consolida
din

punct de vedere politic statul si deasemenea si organizarea economica.

Programul
de
guvernare
prevedea:
elaborarea
si
votarea
unei
noi
Constitutii,
o
politica

de
dreptate
sociala,
aplicarea
reformei
agrare,
imbunatatirea
conditiilor
de
viata
ale

muncitorimii, revizuirea impozitelor, acordarea de drepturi egale tuturor cetatenilor.

In plan extern guvernul Bratianu a urmarit o politica de pace si demnitate nationala.

Martie
1922
organizarea
alegerilor
parlamentare
generale
(pentru
un
parlament
care

sa
voteze
Constitutia):
PNL
obtine
majoritatea;
Partidul
Poporului
inregistreaza
un
regres,

Partidul
Taranesc
un
succes
scontat,
Partidul
Conservator
Progresist
nu
a
obtinut
niciun

mandat, P.S.D a trimis 2 deputati in parlament.

27 martie 1922
​
se produce deschiderea Corpurilor Legiuitoare.

15-17
octombrie
1922
serbarile
incoronarii
regelui
Ferdinand
si
a
reginei
Maria
la

Alba Iulia, moment ce va consacra statul roman unitar.

Guvernul a adoptat o legislatie extrem de vasta:

1.
Constitutia
(29
martie
1923)are
la
baza
principiul
separarii
puterilor
in
stat
in:
putere

judecatoreasca,
executiva
si
legislativa.
Statul
era
“national,
unitar
si
indivizibil”.

Stabilea:
egalitatea
cetatenilor
in
fata
legii,
libertatea
presei,
libera
asociere,
dreptul
la

invatatura,
dreptul
la
munca
si
drepturi
egale
ale
minoritatilor.
Prin
Constitutie
vor

deveni
votul
universal
si
infaptuirea
reformei
agrare
obiective
principale.
Proprietatea

era
definita
ca
functie
sociala
fiind
prevazut
dreptul
de
expropriere
al
statului
in
caz

de
utilitate
publica.
Se
prevedea
nationalizarea
bogatiilor
subsolului.
Legislatia

electorala
prevedea
dreptul
de
vot
doar
al
barbatilor
majori,
de
peste
21
de
ani

impliniti;
in
privinta
femeilor
stabilea
legi
speciale
pentru
a-si
putea
exercita
dreptul

de
vot.
Pentru
a
fi
eligibil
in
Adunarea
Deputatilor
se
cerea:
a
fi
cetatean
roman,
a

avea
exercitiul
drepturilor
civille
si
politice,
25
ani
impliniti
si
domiciliul
in
Romania.

Senatul
compus
din
senatori
alesi
si
senatori
de
drept.
Senatorii
alesi
erau
alesi
de

cetateni
romani
cu
40
ani
impliniti,
membrii
consiliilor
judetene
si
membri
consiliilor

comunale
si
urbane,
Camera
de
Comert,
de
Industrie,
de
Munca
si
Agricultura;
de

fiecare
universitate
cate
un
senator
ales
prin
votul
profesorilor.
Membrii
de
drept
ai

Senatului:
mostenitorul
tronului
de
la
varsta
de
128
ani,
mitropolitii,
episcopii
earhioti

ai
BOR
si
greco-catolice;
capii
confesiunilor
recunoscute
de
stat,
fosti
ministri
cu

vechime
de
6
ani
+,
fosti
presedinti
ai
Corpurilor
legiuitoare
cu
vechime
de
8
sesiuni

ordinare,
fosti
senatori
si
deputati
cu
10
legislaturi,
fosti
prim-presedinti
ai
Inaltei

Curte
de
Casatie
si
Justitie
vechime
5
ani,
generalii
in
rezerva
sau
in
retragere
care
au

luptat
pe
front
ca
titulari
cel
putin
3
luni,
fosti
sefi
de
stat
major
sau
inspectori

generali
de
armata,
fostii
presedinti
ai
adunarilor
nationale
de
la
Chisinau,
Cernauti,

Alba-Iulia.
Mandatele
deputatilor
si
senatorilor
erau
de
4
ani
si
se
bucurau
de

imunitate
parlamentara.
In
ceea
ce
priveste
dreptul
regelui
de
a
numi
primul
ministru,

2
interdictii:
nu
poate
sa
fie
din
familia
regala
si
trebuie
neaparat
sa
fie
cu
cetatenie

romana.
Suveranul
aproba
lista
de
ministri
alcatuita
si
era
capul
puterii
armate
si

militarii
nu
aveau
dreptul
sa
faca
politica.Judecatorii
erau
inamovibili.Succesiunea
la

tron
era
dreptul
ereditar
al
primogeniturii.
Regele
avea
initiativa
la
Adunarile

Legiuitoare
de
a
revizui
Constitutis
total
sau
partial,
iar
revizuirea
se
realiza
de

adunari
in
acord
cu
regele.
Prinicipiul
fundamental
care
sta
la
baza
constitutiei
“regele

domneste
dar
nu
guverneaza”,
in
fond
nu
exista
o
ramura
a
statului
in
care
monarhul

sa nu fie implicat

2.
Legea pentru infiintarea Societatii Nationale de Credit Industrial
​
(23 iunie 1923)

3.
Legea persoanelor juridice
​
(februarie 1924)

4.
Legea energiei
​
(aprilie 1924)

5.
Legea
privitoare
la
comercializarea
si
controlul
intreprinderilor
economice
ale

statului
​
(7 iunie 1924)

6.
Legea
pentru
unificarea
judecatoreasca
​
(iunie
1924)
organizarea
de
judecatorii

urbane,
rurale
si
mixte,
de
tribunale
(in
capitale
de
judet),
a
12
Curti
de
Apel,
precum

si
a
unei
Inalte
Curti
de
Casatie
si
Justitie,
care
judeca
situatiile
exceptionale

(constitutionalitatea
legilor,
acuzatiile
aduse
ministrilor).
In
fiecare
capitala
de
judet

exista
un
tribunal
cu
una
sau
mai
multe
sectiuni,
fiecare
sectiune
cu
un
presedinte,cel

putin
2
judecatori
de
sedinta,
unul
sau
doi
supleanti,
grefieri,
ajutori
de
grefieri
si

imipiegati.
Pe
langa
judecatorii
de
sedinta
fiecare
tribunal
avea
2
judecatori
cu

insarcinari
speciale
(pentru
instructie
sindic,
pentru
tutela,
pentru
infractiunile

minorilor).
In
Dobrogea
functionau
“Cadiatele”
care
judecau
dupa
Sharia.
Pe
langa

fiecare
tribunal
exista
o
Curte
de
Jurati
care
judecau
afacerile
criminale,
delictele

politice
si
de
presa.
Magistratii
nu
puteau
ocupa
nicio
alta
functie
publica
in
afara
de

profesor la Facultatea de Drept sau la o scoala superioara.

7.
Legea
minelor
​
(4
iulie
1924)
conditiile
de
exploatare
a
resurselor,
care
reveneau

statului,
cu
exceptia
drepturilor
castigate,
adica
a
capitalului
strain
investit
anterior,

urmand
ca
orice
societate
mixta
sau
straina
sa
posede
60%
capital
romanesc
si
doua

treimi
din
membrii
Consiliului
de
Administratie
sa
fie
romani.
Datorita
presiunii

marilor
puteri
legea
a
fost
modificata
in
1925
si
anuma
ca
numai
50,1%
din
capital

trebuia sa fie romanesc.

8.
Ordonantele
Corpului
II
de
Armata
​
(aprilie
1924,
iulie
1924)
Partidul
Comunist

trece in ilegalitate.

9.
Legea
pentru
Invatamantul
primar
al
statului
sin
invatamantul
primar-normal

(26 iulie 1924) 7 clase primare devin obligatorii.

10.
Legea
pentru
reprimarea
unor
infractiuni
contra
linistii
publice
sau
​
“Legea

Marzescu”
​
(19 decembrie 1924, modificata in 1927)

11.
Legea
pentru
unificarea
administrativa
(14
iunie
1925)
inlatura
organizarea

diferita
a
provinciilor
istorice;
71
judete,
judetele
impartite
in
plasi,
plasile
in
comune,

comunele
in
sate.
Astfel
se
intareste
caracterul
centralizat,
birocratic
al
administratiei

de stat.

12.
Legea
pentru
reglementarea
repausului
duminical
si
a
sarbatorilor
legale
(18

iunie 1925)

13.
Legea
votata
de
Adunarea
Nationala
​
privitoare
la
renuntarea
principelui
Carol
la

succesiunea Tronule
​
(4 ianuarie 1926) prin care se rezolva criza dinastica.

14.
Legea
electorala
pentru
Adunarea
Deputatilor
si
Senat
​
sau
​
“legea
primei

majoritare”
​
(27
martie
1926)
a
sporit
numarul
senatorilor
(
ceva
mizerie
de
calcul
cu

procente
si
votanti,
ma
doare
capu
plm,
avem
destul
acia)
Gruparea
majoritara

primeau
jumatate
din
mandate
iar
cealalta
jumatate
se
impartea
intre
toate
celelalte

gruparile
inclusiv
ceva
majoritara,
toate
in
functie
de
procentele
primite.
Daca
nu
era

o
grupare
stabilita
majoritare
se
imparteau
strict
in
functie
de
procente.
Numarul

deputatilor
a
fost
stabilit
la
387
iar
senatorii
254
(din
care
113
alesi
la
Colegiul

Universal).
A
fost
elaborata
pentru
a
evita
gruparile
de
coalitie,
pe
ideea
guvernarii

monopartide, in final obtinant aprox. 70% din mandatele din Camera Deputatilor.

Dupa
indeplinirea
mandatului
de
4
ani
guvernul
liberal
si-a
prezentat
demisia
la
30

martie 1926.

17.Regimul autoritar al lui Carol al II-lea (1938-1940)

Primul Guvern Miron Cristea (10 februarie – 30 martie 1938)

Primul
guvern
avea
rolul
de
a
face
masurile
antidemocratice
sa
para
temporare.
Miron

cristea,
patriarh,
numit
presedinte
al
Consililului
de
Ministri,
pentru
sprijinul
clerului
in

actiunea
de
influentare
a
maselor
de
credinciosi.in
consiliu
au
fost
inclusi
7
fost

prim-ministri:
Alexandu
Averescu,
Nicolae
Iorga,
Constantin
Angelescu,
Arthur
Vaitoianu,

Alexandru
Vaida-Voevod,
G.G.
Mironescu
si
Gheorghe
Tatarescu.
Acestia
girau
pentru
noul

regim, dandu-i autoritate in taras, Maniu si Octavian refuza sa adere la noul regim.

Ministrii
cu
functii
efective:
PNL:
Victor
Diamandi,
Ioan
Costinescu
si
Mircea

Canciov;
PNT:
Armand
Calinescu;
Forntul
ROmanesc:
Voicu
Nitescu,
C.Angelescu;

Uniunea Agrara: Constantin Argetoianu,

Iorga
si
Diamandi
cu
viziuni
clare
antidictatoriale
se
datora
faptului
ca
au
considerat

ca regimul autoritar va fi un obstacol in calea instaurarii dictaturii legionare.

11
februarie
1938
emiterea
​
decretului-lege
pentru
introducerea
starii
de
asediu
pe

intreg
teritoriul
tarii;
mentinerea
ordinii
publice
si
a
sigurantei
va
trece
in
competenta

militara.
Au
fost
numiti
noi
prefecti
in
judete
din
randul
ofiterilor
si
a
fost
revocata

convocarea corpului electoral.

S-a
trecut
la
institutionalizarea
noului
regim,
incepand
cu
noua
Constitutie
la
27
februarie

1938.

Dupa
intrarea
in
vigoare
a
noii
constitutii
s-a
format
la
30
martie
un
nou
guvern

prezidat tot de Miron Cristea.

Al doilea guvern Miron Cristea (30 martie 1938-7 martie 1939)

Din punct de vedere legislativ se disting urmatoarele masuri:

1.
Decretul-lege
de
dizolvare
a
tuturor
asociatiilor,
gruparilor
si
partidelor
politice

(31
martie
1938)
interzicerea
activitatii
tuturor
partidelor,
ele
neputand
sa-si
mai

desfasoare activitatea inca din 10 februarie odata cu introducerea starii de asediu.

2.
Decretul-lege
pentru
apararea
ordinei
in
stat
​
(14
aprilie
1938)
dizolvarea
unei

grupari
politice
aducea
cu
sine
inchiderea
cluburilor
si
a
localurilor
de
intrunire
a

acestora

3.
Legea pentru organizarea Consiliului Superior Economic
​
(1 iunie 1938)

4.
Decretul-lege
pentru
reforma
administrativa
(13
august
1938)
se
introduce
tinutul

(ex.
Timisoara
resedinta
tinutului
Timis
in
componenta
caruia
intrau
mai
multe

judete). Primarii nu mai erau alesi ci numiti pe o perioada de 6 ani.

5.
Decretul-lege
privind
reorganizarea
justitiei
​
(19
august
1938)se
desfiinteaza

inamovibilitatea magistratilor.

6.
Decretul-lege
privind
dizolvarea
Confederatiei
Generale
a
Muncii
​
(septembrie

1938)

7.
Decretul-lege
privind
recunoasterea
si
functionarea
breslelor
de
lucratori,

functionari
particulari
si
meseriasi
​
(12
octombrie
1938)
breslele
isi
desfasoara

activitatea
numai
in
plan
international
si
nu
vor
fi
afiliate
la
organizatii
cu
caracter

international. Se va urmari interzicerea colaborarii acestora cu sindicatele.

8.
Adoptat
​
noul Cod Comercial
​
(10 noiembrie 1938)

9.
Dectretul-lege
privind
reorganizarea
“Strajii
Tarii”
​
(3
decembrie
1938)
toti
baietii

intre 7-18 ani si fetele intre 7 si 21 ani incadrati obligatoriu in straja tarii.

10.
Legea
pentru
infiintarea
“Bancii
pentru
industrializarea
si
valorificarea

produselor agricole”
​
(5 decembrie 1938) credite pentru proprietati mai mari de 5 ha.

11.
Decretul
lege
pentru
infiintarea
organizatiei
politice
a
“Frontului
Renasterii

Nationale”
​
(15
decembrie
1938)
Carol
era
seful
suprem
al
FRN;
organele
de

conducere numite in functie pe scara ierarhica.

12.
Decretul-lege
pentru
infiintarea
“Frontului
National
Studentesc”
​
(18
decembrie

1938) inscrisi automat toti studentii

In
1938-1939
au
fost
luate
masuri
severe
contra
Garzii
de
Fier:
arestarea
si

condamnarea
la
inchisoare
a
mai
multori
conducatori
legionari,
printre
care
si
Zelea

Codreanu si asasinarea acestuia in 29/30 noiembrie 1938.

Dupa
moartea
lui
Miron
Cristea,
Armand
Calinescu
va
prelua
guvernul
pana
la

asasinarea sa.

Guvernul Armand Calinescu (7 martie – 21 septembrie 1939)

D.p.d.v. legislativ, masuri:

1.
Decretul privind mobilizarea partiala a armatei romane
​
(15 martie 1939)

2.
Decretul-lege
pentru
reforma
electorala
​
(9
mai
1939)
detalia
prevederile
din

Constitutie.
Numarul
deputatilor
a
fost
redus
de
la
387
la
258.
La
alegerile
din
1
iunie

1939 victoria a revenit FRN.

3.
Legea
pentru
organizarea
si
functionarea
invatamantului
primar
si
normal
​
(26

mai 1939)

4.
Decretul-lege
privind
obligatiile
parlamentarilor
​
(3
iunie
1939)
deputatii
si

senatorii
obligati
sa
depuna
juramant
regelui,
cei
ce
refuza
sunt
considerati

demisionati.

5.
Decretul-lege
pentru
mobilizarea
agricola
​
(18
septembrie
1939)
autoritatile
aveau

dreptul sa rechizitioneze bratele de munca pe care la considerau necesare.

Dupa
asasinarea
lui
Armand
Calinescu
de
catre
legionari
;a
21
septembrie
1939,
se

constituie
un
guvern
de
tranzitie,
prezidat
de
Gheorghe
Argeseanu
(21-28
septembrie

1939)care va lua masuri punitive impotriva legionarilor.

Guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie – 24 noiembrie 1939)\

1.
Decretul-lege
privind
schimbul
international
si
platile
(1
octombrie
1939)

infiintarea “oficiului Schimburilor cu Strainatatea” cu control total asupra comertului

2.
Emiterea
​
bonurilor pentru inzestrarea armatei
​
(noiembrie 1939)

Guvernul Gheroghe Tatarescu (24 noiembrie 1939- 4 iulie 1940)

1.
Decretul-lege
privindinvestirea
Ministerului
Economiei
Nationale
cu
depline

puteri
(mai
1940)
organizarea,
coordonarea
si
controlul
productiei;
circulatia

articolelor
necesare
armatei
si
populatiei
civile
in
economia
interna
si
in
schimburile

cu strainatatea

2.
Dectretul-lege
pentru
transformarea
Frontului
Renasterii
Nationale
in
Partidul

Natiunii
(22
iunie
1940)
partid
unic
de
tip
totalitar,
aceasta
data
marcheaza
trecerea

de la regim autoritar la dictatura regala.

3.
Dectretul-lege
pentru
apararea
ordinii
politice
unice
si
totalitarea
a
statului

roman
​
(22 iunie 1940)

De
la
inceputul
anului
regimul
autoritar
a
mers
pe
calea
reconcilierii
cu
legionarii,
in

martie
–
aprilie
1940
au
fost
eliberati
legionarii
detinuti
in
lagarele
de
concentrare.
La
28

iunie 1940 Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor si Artelor.

Tot
la
28
iubnie
11940
intervine
cedarea
Basarabiei,
Nordului
Bucovinei
si
Tinutului

Herta
in
urma
ultimatumului
sovietic.
Acest
fapt
va
determina
guvernul
sa
renunte
la

garantiile anglo-franceze (1 iulie 1940)

Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940)

Elementele
tataresciene
si
calinesciene
au
fost
ilaturate
si
inlocuite
cu
oameni
politici

cu vederi de extrema dreapta. Legionarii au primit 3 locuri in guvern.

5
iulie
1940
a
fost
emis
​
decretul
regal
privind
dizolvarea
parlamentului
iar
la
11

iulie
1940
Romania
se
retrage
din
Liga
Natiunilor,
in
scopul
de
a
castiga
increderea

Germaniei naziste.

La
15
iulie
1940
Hitler
trimite
regelui
o
scrisoare
ultimativa
in
care
cerea
ca
România

să
înceapă
negocieri
cu
Ungaria
ș
i
Bulgaria,
pentru
cedarea
unor
teritorii
in
vederea
evitarii

coflictelor
directe,
deoarece
Germania
beneficia
de
exportul
de
petrol
romanesc
si
o
intrare
a

Romaniei
in
razboi
putea
sa
pericliteze
exportul.
La
20
iulie
o
delega
ț
ie
s-a
prezentat
la
palat

în
frunte
cu
Sima,
cerând
regelui
să
încredin
ț
eze
puterea
mi
ș
cării
legionare.
Evident,
regele
a

refuzat.

La
8
august
regele
dă
​
decretul-lege
privind
starea
juridică
a
locuitorilor
evrei
din

România
încrecând
să
se
înscrie
la
noua
ordine
europeană
impusă
de
Germania.
Decretul

interzicea
evreilor
veni
ț
i
în
România
dupa
30
decembrie
1918
să
ocupe
func
ț
ii
publice,
să
fie

militari, să facă parte din administra
ț
ie, să de
ț
ină proprietă
ț
i rurale, etc.

În
împrejurările
de
după
​
Diktatul
de
la
Viena
​
(30
august
1940),
regele
a
trebuit
să

apeleze
la
Ion
Antonescu,
deoarece
acesta
se
bucura
de
încrederea
armatei
ș
i
pricipalelor

partide politice.

La
3
septembrie
legionarii
au
întreprins
o
serie
de
atacuri
armate
împotriva

autorită
ț
ilor de stat, a uno r unită
ț
i militare soldate cu mor
ț
i
ș
i răni
ț
i.

La
4
septembrie
a
Antonescu
a
fost
însărcinat
cu
constituirea
unui
nou
guvern.
În

aceea
ș
i
seară,
îi
va
cere
regelui
să
îi
acorde
puteri
depline.
Regele
dându-
ș
i
seama
că
nu
avea

pe
cine
să
se
sprijine
pentru
a
opune
rezisten
ț
ă
l-a
investit
pe
Antonescu
cu
puteri
depline

pentru
conducerea
României
pe
5
septembrie.
În
aceea
ș
i
zi
a
fost
suspendată
Constitu
ț
ia
ș
i

dizolvate
corpurile
legiuitoare.
În
seara
zilei
de
5
septembrie,
Antonescu
îi
cere
regelui
să

abdice.
În
diminea
ț
a
6
septembrie
semnează
un
apel
către
ț
ară
prin
care
renunta
la
domnie
in

favoarea
fiului
sau.
În
aceea
ș
i
zi
Mihai
depune
jurământul
în
calitate
de
rege
ș
i
printr-un

decret îl reinvestea pe Antonescu cu drepturi depline.

18.Regimul antonesciano-legionar

La
14
septembrie
1940
România
este
proclamată
Stat
Național
Legionar.
Se

alcătuiește
noul
guvern
sub
conducerea
lui
Ion
Antonescu,
iar
Horia
Sima
este
numit

vicepreședinte
al
consiliului
de
miniștri.
Ion
Antonescu
va
detine
controlul
asupra
deciziilor

in cadrul razboiului, si va detine conducerea justitiei, armatei, finantelor si serviciilor secrete.

Antonescu
a
concentrat
in
mainile
sale
atributele
esentiale
puterii
politice:
„el
avea

dreptul de initiativa legislativa, de a numi membrii guvernulu si nu raspundea nimanui.”

Baza
politica
a
regimului
a
constituit-o
Garda
de
Fier,
iar
generalul
Antonescu
a
luat

parte
activa
la
actiunile
organizate
de
legionari,
a
imbracat
camasa
verde
cu
diagonala
si
a

acordat acestora puteri mari si fonduri din tezaurul statului.

Astfel
incepea
un
regim
de
dicatura
antonesciano-legionara
cu
trasaturi
specifice:

„excluderea
separatiei
puterilor
in
stat,
anularea
libertatilor
si
drepturilor
cetateniesti,

defiintarea
institutiilor
fondate
de
Carol
al
II-lea,
conducerea
prin
decrete-legi,
incurajarea

nationalismului si a antisemitismului.”

Legionarii
isi
vor
crea
institutii
proprii
care
de
fapt
la
dublau
pe
cele
ale
Statului:

politie,
organizatii
paramilitare,
tribunale
etc.).
acestia
nu
ezitau
sa
contracareze
anumite

decizii ale lui Antonescu in plan politic si economic.

Pentru
a
atrage
masele
de
partea
lor
si
totodata
sa
atraga
simpatizanti
cati
mai
multi,

legionarii
recurg
la
mass-media
vremii
pentru
a
publia
calendare,
brosuri,
carti
in
care
erau

proslavite
legiunea
si
Capitanul,
sau
pentru
organizarea
de
ceremonii
publice
in
memoria

legionarilor
ucisi
intre
1938-1939.
Deasemenea
vor
infiinta
in
special
in
cartierele

muncitoresti
magazine
si
cantine
legionare.
O
alta
modalitate
de
a
atrage
simpatizanti
au
fost

promisiunile legate de marirea salariilor muncitorilor sau imbunatatirea conditiilor de munca.

Tandemul
Antonescu-Garda
de
Fier
a
inceput
sa
arate
semne
de
nesiguranta
inca
din

primele
zile
de
existenta.
Dupa
14
septembrie
1940
au
devenit
foare
clare
telurile
fiecarei

parti,
si
s-a
ajuns
la
o
confruntare.
Partea
antonesciana
dorind
sase
urmeze
calea
legala
in

pedepsirea
„vinovatilor”
iar
grupul
legionar
care
dorea
sa-l
inlature
complet
pe
general
de
la

guvernare, ca sa poata pune bazele unui guvern strict legionar inspirat din ideologia lor.

Diferentele
la
nivelul
regimului
devin
publice
după
27
noiembrie
1940,
ca
urmare
a

asasinării
de
către
legionari
a
64
de
de
ț
inu
ț
i
politici
la
închisoarea
Jilava,
precum
ș
i
a

profesorilor
universitari
Nicolae
Iorga
ș
i
Virgil
Madgearu
alături
de
generalul
Gheorghe

Arge
ș
eanu
(fost
prim
ministru)
ș
i
Victor
Iamandi
(fost
ministru
de
justi
ț
ie)precum
si

asasinate la Prefectura Poli
ț
iei Capitalei, în pădurea Balta
ș
i pădurea Vlăsiei.

Masurile
adoptate
de
legionari
vizau
defapt
inlaturarea
lui
Antonescu
de
la
conducere,

si
mai
ales
eru
in
contradictie
cu
regimul
antonesciano-legionar.
Antonescu
a
incercat
o

limitare
a
prerogativelor
colaboratorilor
sai,
si
anume
in
decembrie
1940
desfiinteaza
politia

legionara,
si
printr-un
decret
lege
va
stabili
pedeapsa
pentru
instigarea
la
rebeliune
cu

moartea.

Horia
Sima,
sprijinit
de
Hitler,
a
inceput
înarmarea
mi
ș
cării
legionare
pentru
a
prelua

puterea.

Odata
cu
acceptul
Fuhrerului,
Antonescu
ia
anumite
masuri
crunte
împotriva
mi
ș
cării

legionare.
Antonescu
a
recurs
la
măsuri
drastice
împotriva
gărzii
de
fier
:”
a
destituit

ministerul
de
interne
legionar,
directorul
general
al
siguran
ț
ei
statului,
prefectul
capitalei
ș
i

prefec
ț
i legionari ai jude
ț
ului
ș
i primarii legionari, etc”.

Între
de
21-23
ianuarie
1941,
legionarii
au
organizat
o
​
rebeliune
​
,
atacând
ș
i
ocupând

institu
ț
ii
administrative,
sec
ț
ii
de
poli
ț
ie
ș
i
centre
de
comunica
ț
ie.
„Au
fost
devastate
3400
de

imobile
ș
i
institu
ț
ii,
au
fost
omorâte
374
de
persoane
dintre
care
118
evrei
ș
i
74
militari.

Valoarea
pagubelor
însuma
1
miliard
de
lei.”
Antonescu
a
recurs
la
armată,
a
înfrânt

rebeliune
ș
i
a
arestat
circa
8.000
de
rebeli.
Circa
700
de
legionari
în
frunte
cu
Horia
Sima
s-au

refugiat în Germania. Dupa acest episod mi
ș
carea legionară a fost scoasă din afara legii.

La
27
ianuarie
1941,
Antonescu
a
format
un
nou
guvern
al
caruia
va
rămâne
în

continuare pre
ș
edinte al c onsiliului de mini
ș
trii, dar preluând
ș
i ministerul de interne.

19.Regimul antonescian (27 ianuarie 1941- 23 august 1944)

La
27
ianuarie
1941,
Antonescu
formeaza
un
nou
guvern,
din
militari
si
tehnicieni,
cu

obiectivele
principale:
asigurarea
ordinii
publice
si
administrarea
eficienta
a
tarii.
Antonescu

ramanea
in
continuare
conducatorul
consiliului
de
ministri
si
va
prelua
si
Ministerul
de

Interne.

In
intrervalul
ianuarie
1941-
august
1944
mai
multe
remanieri
guvernamentale:
26

mai
1941,
Mihai
Antonescu
(ministru
de
stat
si
ministru
al
propagandei
nationale)
este
numit

vicepresedinte
al
consiliului
de
ministri
si
atributii
de
conducator
al
acestuia
in
absenta

maresalului,
ulterior
va
deveni
ministru
de
externe;
24
noiembrie
1941
toti
Mihaita
ia
si

Ministerul
Apararii
Nationale;
23
ianuarie
1942
generalul
Constantin
Pantazzi
devine

ministru al Apararii Nationale; intre 1943-44 inca cateva remanieri ale cabinetului.

Initial
actiunile
lui
Antonescu
impotriva
gruparii
legionare
au
fost
aprobate
de
liderii

PNT
si
PNL,
insa
nu
au
fost
multumiti
cu
masurile
ulterioare
similare
cu
politica
Berlinului.

Maniu
si
Dinu
Bratianu
inainteaza
proteste,
ei
accepta
unele
acte
ale
lui
Antonescu
si

dezaproba altele, precum si inaintarea armatei dincolo de Nistru.

Antonescu
instaureaza
un
regim
totalitar
in
care
detine
puterea
legislativa,
executiva

si
controleaza
justitia,
conduce
prin
decrete-legi,
numea
si
concedia
orice
functionar
al

statului,
initia
sau
modifica
legile,
dirija
politica
externa.
Spre
deosebire
de
regimurile

fasciste, acesta nu avea o ideologie si nici nu se baza pe un partid politic.

Erau
ignorate
partidele
si
politicienii,
armata
si
aparatul
de
siguranta
erau
folosite
ca

importante
instrumente
in
conducerea
statului.
Aceasta
autoritate
se
reflecta
in
toate

nivelurile
administratiei;
prefectii
aveau
totusi
putere
absoluta
in
teritoriu
si
executau

dispozitiile primite de la guvern.

A
minimalizat
​
institutia
monarhica
​
,
socotindu-l
pe
rege
doar
ca
un
simbol
si

lipsindu-l
de
dreptul
de
a
se
impica
in
conducerea
tarii.
Omul
numarul
2
in
stat
era
profesorul

Mihai Antonescu.

Masuri
in
plan
intern:
​
militarizarea
intreprinderilor
si
controlul
statului
asupra

economiei,
interzicerea
organizatiilor
politice
si
sindicale;
​
incetarea
lucrului
va
fi

pedepsita
cu
inchisoare
intre
15-20
ani,
se
infiinteaza
lagare
de
munca
in
care
au
fost
internati

mai multi membri ai fostelor prtide politice, in luna mai 1941.

A
promovat
o
politica
antisemita
actionand
impotriva
evreilor
din
Basarabia
pe
care
ii

acuza
de
comunism.
S-au
inregistrat
pogromuri
(Iasi,
Odessa)
numarul
evreilor

morti/disparuti
s-a
ridicat
la
cca.
124.000.
Se
mai
adauca
100.000
din
NE
Transilvaniei,
aflat

sub
ocupatia
Ungariei.
“Se
cuvine
mentionat
faptul
ca
Ion
Antonescu
nu
a
admis
solutia

finala(exterminarea tuturor evreilor), ceruta de Hitler.”

Principalii
lideri
ai
opozitiei
erau
supravegheati
dar
impotriva
lor
nu
s-au
putut
lua

masuri
coercitive.
Antonescu
a
avut
repetate
intalniri
cu
ei
si
a
purtat
o
bogata
corespondenta

privind problemele esentiale ale Romaniei.

12
iunie
1941
dupa
o
intalnire
cu
Hitler
in
care
a
fost
informat
de
inceperea
razboiului

impotriva Uniunii Sovietice decide de Romanis ds participe.

In
cadrul
operatiunii
Barbarossa
armatele
romane
reusesc
sa
elibereze
teritoriile

romanesti rapite de URSS in iunie 1940.

La
21
august
1941
Antonescu
este
avansat
la
gradul
de
maresal;
de
catre
rege
care

primise pe 10 mai 1941 acelasi grad de la Antonescu.

Eliberarea Basarabiei si Nordului Bucovinei

Antonescu
voia
sa
faca
o
provinci
model
din
Basarabia.
La
29
iunie
1941
semneaza

decretul-lege
privind
organizarea
Basarabiei
si
a
Bucovinei
​
–
acestea
erau
2
provincii

separate si administrate direct de catre guvern, aveau buget propriu.

Administratia
romaneasca
se
instaleaza
in
20
iulie
1941la
Chisinau,
generalul

Constantin
Voiculescu
este
numit
guvernator
al
Basarabiei;
Corneliu
Catolescu
al
Bucovinei.

Erau
impartite
pe
sectoare,
si
un
sector
general
controlat
toata
activitatea
executiva.
Fiecare

sector
condus
de
un
directorat
care
rezolva
problemele
de
natura:Financiara,
afaceri,

administrative, agricultura si domenii, economie nationala, invatamant si culte.

Basarabia
impartita
in
9
judete:
Balti,
Cetatea
Alba,
Cahul,
Chilia,
Ismail,
Lapusna,

Orhei, Soroca, Tighina.

Bucovina
forma
un
tot
unitarsi
cuprindea
initial
judetele:
Campulung,
Cernauti,

Radauti, Storojinet la care se adauga ulterior Hotinul din Basarabia.

Prin
dectretul-lege
de
la
4
septembrie
1941
guvernul
roman
anuleaza
efectele
ucazului

sovietic si toti locuitorii Basarabiei si nordului Bucovinei isi recapata cetatenia romana.

Urmeaza
reconstructia
Bucovine
si
Basarabiei,
atentie
deosebita
acordata
agriculturii.

Reconstruita reteaua de scoli nationale.

Transnistria
pusa
sub
administratie
romaneasca
folosit
ca
teritoriu
tampon,
care

continea
linia
Moghilev-Iampol-Rabnita,
sau
varianta
dorita
de
Antonescu

Hotin-Vasiliuti-Rabnita.
Dupa
ocuparea
Odessei
Romania
incearca
o
reconstruire
a

Transnistriei zona care avea sa fie ocupata de romani.

In
transnistria
au
fost
evacuati
numerosi
evrei,
in
Bucovina
erau
tinuti
in
lagare
de

concentrare, numarul mortilor din transnistria se ridica la 106.000.

Cand
trupele
sovietice
sparg
linia
din
Transnistria
in
1944
administratia
romaneasca

revine in Romania fara a mai lua legatura cu comandamentul german.

Mihai
Antonescu
cu
stirea
maresalului
a
negociat
incheierea
pacii
separate
cu

Natiunile
Unite.
Iuliu
Maniu
adreseaza
memorii
Londeri
in
acelasi
scop;
nu
au
avut
rezultate

concrete,
SUA
si
Marea
Britanie
hotarasera
la
Casablanca
in
ianuarie
1943
sa
impuna
Axei

formula
“capitularii
neconditionate”.
Si
guvernele
de
la
Londra
si
Washingtom
au
decis
sa
nu

poarte
discutii
separate
cu
Germania
si
aliatii
ei
ci
sa
actioneze
de
comun
acord
cu
Kremlinul.

La
conferintele
de
la
Moscova
si
Teheran
din
1943
s-a
convenit
asupra
sferelor
de
influenta

care reveneau SUA, UK si URSS; la Romania cuvantul decisiv il avea URSS.

Dupa
victoria
sovieticilor
de
la
Kursk,
acestia
avanseaza
rapid,
si
Romania
risca

(iminent)
sa
devina
teatru
de
razboi;
in
aceste
conditii
URSS
transmite
guvernului
roman

conditiile
de
armistitiu
​
:
iesirea
Romaniei
din
razboi,
intoarcerea
armelor,
acceptarea

frontierelor
estice
din
iunie
1940,
eliberarea
prizonierilor
si
plata
unor
despagubiri
de
razboi.

Diktatul
de
la
Viena
era
considerat
nedrept
iar
Moscova
promite
ajutor
pentru
eliberarea

partii de nord-vest a Transilvaniei (anexata de Ungaria).

Antonescu
refuza,
considerand
conditiile
inadmisibile.
Decide
continuarea

negocierilor
cu
sovieticii
la
Stokhol,
pentru
a
ameliora
conditiile
de
armistitiu.
Germania

dorea
insa
o
rezistenta
disperata
pe
Carpati
care
erau
fortificati
si
puteau
prelungi
razboiul
cu

aprox. 6 luni.

20. Perioada de tranzitie spre regimul comunist.

Guvernele Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu

Odată
cu
înfăptuirea
actului
de
la
23
august
1944,
pentru
guvernul
sovietic
nu
a
mai

contat
nici
un
fel
de
“angajament”
referitor
la
respectarea
integrității
teritoriale
și
a
ordinii
în

stat.
Primele
declarații
politice
din
23
și
24
august
1944,
constituirea
unui
guvern

reprezentativ
condus
de
generalul
Constantin
Sănătescu,
repunerea
parțială
în
vigoare
a

Constituției
din
1923,
toate
grefate
încă
pe
speranța
sprijinului
noilor
aliați
occidentali,
au

situat România pe linia reinstaurării sistemului democratic interbelic.

Existența
consensului
național,
bazat
pe
structurile
politice
tradiționale
și
în
care
PNȚ

era
în
ascensiune
de
autoritate
și
popularitate,
a
redat
speranța
unei
reinstaurări
și
consolidări

a
rânduielilor
cu
adevărat
democratice.
Speranțele
se
vor
nărui
imediat
ce
trupele
sovietice

încep
jaful
și
spolierea
materială
a
României
ocupate.
Semnarea
Armistițiului,
un
veritabil
și

extrem
de
împovărător
tratat
de
pace
impus,
un
act
care
statua
ocuparea
de
facto
a
țării,
a

legalizat
jaful
și
supunerea
totală
a
României.
Rămân,
totuși,
cele
șase
luni
–
până
în
martie

1945
–
în
care
s-a
mai
sperat,
pe
măsura
evoluțiilor
generale,
în
menținerea
și
chiar

consolidarea rânduielilor democratice.

Nu
vom
insista
asupra
partidelor
politice,
în
rândul
cărora
nu
lipsesc
luptele
interne,

disensiunile
–
de
tradiție
–
manifestate
în
PNL,
cât
și
în
PNȚ
sau
PSD
și
care
sunt
forțate
să

cedeze
din
prerogative
atât
de
comuniști,
care
doreau
lărgirea
bazei
de
masă,
cât
și
la

presiunea
sovietică,
exercitată
printr-un
nucleu
restrâns
de
reprezentanți
ai
acesteia.

Necesitatea
de
a
stabili
cauzele
și
condițiile
în
care
se
va
implanta
sistemului
comunist
în

România
ne
conduce
către
ceea
ce
a
venit
din
exterior
ca
factor
determinant
,
dar
presupune
și

judecarea
raportului
de
forțe
în
plan
intern.
Este
un
lucru
de
netăgăduit
că
majoritatea

populației,
până
în
anii
1947/1949
–
și
pentru
care
partidul
comunist
nu
reprezenta
nici
o

speranță
spre
mai
bine
–
credea
încă
în
posibilitatea
instituirii
unui
regim
de
libertate,

democratic.

Confruntarea
din
ce
în
ce
mai
inegală
pentru
forțele
democratice,
cărora
li
se

contrapune
partidul
comunist,
consolidat
artificial,
dar
servind
ca
excelent
cal
troian
pentru

hegemonia
sovietică
în
România,
a
netezit
calea
către
preluarea
definitivă
a
puterii
politice.

Reluând
considerațiile
referitoare
la
puternicele
disensiuni
din
rândul
partidelor
de
tradiție,

care
explică,
parțial,
erodarea
puterii
și
influenței
lor
în
societate,
se
constată
lipsa
de
strategie

în
tentativa
acestora
de
a
realiza
o
structură
unitară
–
chiar
și
temporară
–
care
să
se

contrapună
ascensiunii
partidului
comunist.
Ele
nu
au
avut
o
concepție
unitară
și
coerentă
nici

în
torpilarea
guvernului
Petru
Groza,
nici
în
viitoarea
campanie
electorală.
Cât
privește

partidul
comunist,
care
s-a
remarcat
până
în
1944
doar
prin
faptul
că
se
constituise
ca
un

„partid
sectar”
care
a
urmat
cu
fidelitate
linia
Cominternului
de
negare
fățișă
a
unei
realități

istorice
confirmată
atât
de
voința
populară,
cât
și
de
Sistemul
de
Pace
de
la
Versailles
–
ne

referim
la
România
Mare
–
lipsit
de
aderenți
și
unitate
în
conducere
(cu
un
organism
în
țară
și

altul
în
străinătate),
supus
oprobriului
public
din
cauza
adoptării
liniei
doctrinare

antiromânești
și
antinaționale
pe
tot
parcursul
perioadei
interbelice,
acesta
se
manifestă
după

23
august
1944
ca
forța
cea
mai
motivată
în
preluarea
puterii
politice
în
stat,
beneficiiind
de
o

armă
redutabilă:
logistica
doctrinară
și
financiară
a
Moscovei,
precum
și
sprijinul

necondiționat
și
nemijlocit
al
Armatei
Roșii
și
al
guvernului
sovietic.
32
În
plus
–
se
știe
–

societățile
traumatizate
de
război
sunt
mult
mai
predispuse
să
accepte
ceea
ce
sociologii
au

denumit
fascinația
stângii.
Cazul
Franței
și
al
Italiei
postbelice,
de
pildă,
sunt
relevante.
Acea

“stafie”
de
care
vorbeau
Marx
și
Engels
la
1848
reprezenta
o
anumită
realitate
și
în
România.

Nociv
în
perioada
interbelică,
prin
promovarea
agresivă
a
ideilor
sale
antinaționale,
PCR
a

devenit,
din
1944,
patul
germinativ
cel
mai
potrivit
pentru
creșterea
și
răspândirea
idealurilor

comuniste,
respectiv
a
intereselor
sovietice
în
România.
Atât
partidul
comunist
în
sine,
care

niciodată
–
în
pofida
semnificativei
creșteri
numerice
–
nu
a
depășit
statutul
de
simbol
al
unei

idei
cu
aderență
redusă
în
mase,
cât
și
folosirea
sa
drept
vehicol
politic
pentru
sovietici,
pot
fi

considerate
elementele
cheie
ale
mecanismului
preluării
puterii
de
către
extrema
stângă
în

România, după 23 august 1944.

Urmărind
să
sugerăm
doar
eforturile
interne
suficiente
pentru
a
urma
calea
unui

regim
democratic
începând
cu
august
1944,
se
poate
menționa
că,
imediat
după
constituirea

guvernului
de
uniune
națională
din
seara
zilei
de
23
august,
s-a
emis
decretul
de
amnistie

generală
politică
și
militară,
precum
și
decretul
de
desființare
a
lagărelor
de
concentrare
și
de

punere
imediată
în
libertate
a
celor
arestați.
Prin
același
decret
erau
suspendate
imediat
toate

dispozițiile
administrative
cu
privire
la
domiciliul
obligatoriu,
sau
alte
măsuri
de
îngrădire
a

libertății
individuale.
Prin
decretul
regal
din
31
august,
publicat
la
2
septembrie
1944,
s-au

repus
în
vigoare
37
de
articole
din
cele
138
ale
Constituției
din
1923,
România
redevenind
o

monarhie
constituțională.
Pe
măsură
ce
s-a
încercat
o
anumită
normalizare
a
vieții
de
stat,

lupta
pentru
putere
a
devenit
trăsătura
fundamentală
a
vieții
politice
din
România.
Stânga

comunistă,
secondată
pas
cu
pas
de
armata
și
diplomația
sovietică,
a
început
asaltul
spre

guvernare
prin
constituirea,
la
sfârșitul
lunii
septembrie
și
începutul
lunii
octombrie
1944,
a

Frontului Național Democrat.

În
urma
presiunilor
FND,
inclusiv
prin
părăsirea
guvernului
de
către
reprezentantul

PCR
și
cel
al
PSD,
cât
și
din
partea
sovieticilor,
care
–
prin
generalul
V.P.
Vinogradov
–
și-au

arătat
nemulțumirea
față
de
“mersul
cu
totul
nesatisfăcător
al
aplicării
Convenției
de

Armistițiu”
cerând
guvernului
Sănătescu
“să
curme
această
politică
de
tărăgănare”,
la
4

noiembrie
se
formează
un
nou
guvern,
condus
de
același
premier,
Constantin
Sănătescu,
dar

cu
un
câștig
substanțial
pentru
FND,
care
deține
acum
o
treime
din
totalul
departamentelor

(șase
ministere
și
trei
subsecretariate
de
stat).
33
În
condițiile
creșterii
presiunilor
externe,

corelate
cu
infiltrarea
comunistă
în
structurile
puterii
locale
(prefecturi
și
primării),

Constantin
Sănătescu,
în
acord
cu
PNȚ
și
PNL,
își
va
depune
mandatul
guvernamental
la
2

decembrie
1944.
Speranțele
acestora
se
bazau
pe
o
revenire
la
o
guvernare
reprezentativă,

bazată
pe
oameni
politici
și
nu
pe
specialiști.
Noul
guvern,
numit
la
6
decembrie
1944
și
în

fruntea
căruia
a
fost
instalat
generalul
Nicolae
Rădescu
a
păstrat
însă
vechea
structură,
cu

excepția
preluării
de
către
premier
a
portofoliului
internelor,
deținut
anterior
de
țărănistul

Nicolae
Penescu.
Acest
guvern,
bazat
pe
un
acord
între
PNȚ,
PNL
și
FND,
a
reprezentat
un

echilibru
vremelnic
între
forțele
politice
în
lupta
pentru
putere.
Între
6
decembrie
1944
și
30

ianuarie
1945,
acest
echilibru
temporar
a
permis
să
se
ajungă
la
adoptarea
unor
acte

normative
necesare
restabilirii
ordinei
în
țară.
Începutul
anului
1945
găsește
în
plină
ofensivă

partidul
comunist
care,
prin
intermediul
Frontului
Național
Democrat,
publică
la
29
ianuarie

un
nou
program
de
guvernare.
Reușind
să
atragă
cunoscutele
dizidențe
din
PNL
(Gh.

Tătărăscu)
și
PNȚ
(Anton
Alexandrescu),
propulsați,
în
continuare,
de
sovietici,
profitând
de

deruta
generală
din
țară,
comuniștii
se
îndreaptă
către
preluarea
puterii
și
odată
cu
aceasta
se

diminuează substanțial speranțele reinstaurării unui regim democratic în România.

Guvernul dr. Petru Groza

Pe
fundalul
unor
acute
provocări
interne
dirijate
împotriva
forțelor
democratice
și
în

condițiile
abținerii
de
la
orice
intervenție
mai
fermă
în
apărarea
intereselor
României
de
către

34
Marea
Britanie
și
Statele
Unite
ale
Americii,
Uniunea
Sovietică
a
trecut,
în
februarie
1945,

la
asaltul
decisiv
spre
încercarea
de
impunere
a
unui
guvern
care
să-i
slujească
interesele.
S-a

recurs
la
presiuni
directe,
încheiate,
practic,
cu
un
dictat
referitor
la
structura
viitorului

guvern.
Sub
pretextul
“îngrijorării”
față
de
situația
din
România,
“unde
forțe
reacționare
se

dedau
la
acte
de
violență,
precum
și
la
sabotaje
împotriva
armatei
sovietice”,
sosește
în

România,
la
26
februarie
1945,
Andrei
Ianuarevici
Vîșinski,
primul
locțiitor
al
Comisarului

Poporului
pentru
Afacerile
Externe
al
URSS.
În
prima
audiență
de
la
Palat,
din
27
februarie,

acesta
a
cerut
în
mod
direct
demiterea
guvernului
generalului
Rădescu.
Fără
a
mai
lăsa
răgaz

suveranului
să
reflecteze
și
să
aștepte
răspuns
de
la
misiunile
americană
și
britanică
din

București
–
între
timp
informate
despre
situația
ivită
de
„nerespectarea”
prevederilor
de
la

Yalta
–
în
cea
de
a
doua
audiență,
din
28
februarie,
Vîșinski
–
care
la
argumentarea
regelui

referitoare
la
faptul
“că
guvernul
are
un
caracter
constituțional
și
că
el
corespunde
acordurilor

de
la
Yalta”
vine
cu
celebrul
răspuns
“Yalta
sunt
eu”
–
preciza
clar
că
“Uniunea
Sovietică
nu

mai tolerează prezența guvernului Rădescu”.

Guvernul
a
demisionat
în
aceeași
zi.
Următoarele
două
audiențe,
din
1
și
2
martie,
îl

obligă
pe
rege
să
renunțe
la
alte
variante
guvernamentale,
între
care
una
condusă
de
prințul

Știrbey.
Zilele
de
2-6
martie
nu
duc
la
nimic
nou;
PNȚ
și
PNL,
nedorind
colaborarea
cu

FND,
refuză
participarea
la
guvern,
sperând
în
sprijin
britanic
și
american
pentru
a
bloca

intervenția
moscovită.
Între
timp,
presiunile
sovietice
se
amplifică.
La
5
martie
Comisarul

Poporului
pentru
Afaceri
Externe,
Veaceslav
Molotov,
a
adresat
o
notă
diplomatică

Departamentului
de
Stat
și
Foreign
Office-ului,
prin
care
informa
“că
situația
din
România
a

devenit
intolerabilă
datorită
permanentelor
crize
de
guvern”,
fapt
care
determină
guvernul

sovietic
să
intervină
“pe
orice
cale
pentru
a
pune
capăt
dezordinei
sociale”.
Generalul

Vinogradov,
după
ce
recurge
la
gestul
extrem
de
dezarmare
a
unităților
armatei
române
din

interiorul
țării,
a
ordonat
încercuirea
capitalei
de
către
trupele
sovietice,
avioanele
rusești

survolând la joasă înălțime zona Palatului Regal.

La
6
martie,
în
condițiile
mobilizării
unor
mase
mari
de
indivizi
pe
străzile

Bucureștiului,
Vîșinski
a
telefonat
de
la
ambasada
sovietică
regelui
în
legătură
cu
noua

variantă
de
guvern.
Acceptarea
noii
formule
guvernamentale,
condusă
de
dr.
Petru
Groza
–

“nici
comunist
nici
socialist,
mare
proprietar
agricol
legat
de
interesele
țărănimii”
–
având
ca

vicepreședinte
și
ministru
de
externe
pe
Gh.
Tătărăscu,
nu
mai
putea
fi
amânată.
35
Astfel,

aducerea
guvernului
dr.
Petru
Groza
“a
fost
un
act
străin
de
ființa
neamului
românesc;
el
a

fost
un
dictat”.
Guvernul,
independent
de
structura
sa
eterogenă,
cu
personalități
din
diverse

formațiuni
politice,
în
fapt
expresia
voinței
FND,
s-a
situat
pe
poziții
procomuniste,
de
slujire

a
intereselor
expansioniste
și
de
dominație
din
partea
Uniunii
Sovietice.
Actul
politic
de
la
6

martie
1945,
care
presupune
răspunsuri
la
numeroasele
întrebări
care
nu
pot
încăpea
în

sinteza
de
față,
ne
situează
în
miezul
evenimentelor
care
au
marcat
fundamental
destinele

României după cel de-al doilea război mondial.

Potrivnic
mersului
firesc
al
istoriei
și,
de
aici,
contrar
speranțelor
poporului
român,

instaurarea
guvernului
de
la
6
martie,
procomunist
în
esența
sa,
a
situat
România
pe
o

traiectorie
nedorită,
impusă
din
exterior,
consecință
a
înțelegerilor
prealabile
și
a
politicii
de

concesii
și
dominație
caracteristice
lumii
postbelice.
O
succintă
menționare
a
cadrului

internațional
facilitează
înțelegerea
drumului
urmat
de
România,
drum
fără
de
alternativă
în

condițiile
date.
Modul
cum
s-a
acționat
în
România,
simptomatic
pentru
făurirea
sistemului

socialist,
îmbracă
și
ținuta
de
model
pentru
sovietici,
un
experiment
care
nu
se
dorea
eșuat.
Se

impune
precizarea
că
aducerea
guvernului
dr.
Petru
Groza
prin
eforturile
decisive
ale
lui

Vîșinski
–
a
se
vedea
cele
patru
audiențe
consecutive
la
Rege
dintre
27
februarie
și
2
martie
–

era
nu
numai
prima
consecință
în
timp
a
acordurilor
de
la
Yalta,
dar
și
“prima
încercare

făcută
de
Uniunea
Sovietică
spre
a
măsura
dorința
de
rezistență
a
marilor
puteri
occidentale”,

a
căror
slăbiciune
le
fusese
confirmată
încă
o
dată
în
Crimeea.
Interpretarea
acordurilor
de
la

Yalta,
sub
raportul
gradului
de
cedare
în
fața
Uniunii
Sovietice
din
partea
puterilor

occidentale
lasă
și
loc
de
nuanțe.
Ceea
ce
este
evident
este
faptul
că,
în
spiritul
și
în
virtutea

acestor
acorduri,
sovieticii
au
acționat
după
propriile
interese.
Luând
în
calcul
chiar
existența

„zonelor
de
influență”,
deocamdată
nu
atât
de
sever
delimitate
ca
teritoriu
și
putere
de

dominație,
este
evident
că
Uniunea
Sovietică
a
violat
acordurile
de
la
Yalta,
însă
este
tot
atât

de
adevărat
că,
prin
modul
în
care
ceilalți
semnatari
ai
acestui
act
au
reacționat
la
inițiativa

Kremlinului,
aceasta
a
însemnat,
în
practică,
un
cec
în
alb
acordat
Moscovei
în
această
parte
a

Europei.

Confruntări și evoluții politice după 6 martie 1945

Următorii
doi
ani
și
jumătate
de
după
6
martie
1945
se
prezintă
ca
teren
al
unor

dramatice
confruntări
politice
între
opoziție,
cu
suportul
în
cele
două
partide
–
PNȚ
și
PNL,

între
care
primul
rămâne
portdrapelul
luptei
pentru
democrație
–
și
comuniști,
cu
aliații
lor

vremelnici
(treptat,
pe
măsura
consolidării
la
putere,
comuniștii
vor
înghiți
sau
lichida
toate

formațiunile
aliate).
Intervalul
martie-decembrie
1945,
dominat
de
eforturi
interne
și
externe

pentru
înlăturarea
guvernului
nereprezentativ,
s-a
încheiat
printr-un
nou
și
grav
compromis

între
cele
trei
mari
puteri,
pe
seama
României.
Uniunea
Sovietică,
care
recunoscuse
deja

guvernul
și
reluase
relațiile
diplomatice
cu
România
la
23
august
1945,
a
avut,
din
nou,
câștig

de
cauză.
Cu
prețul
unei
simple
completări,
prin
includerea
în
guvern
a
câte
unui
reprezentant

al PNȚ și PNL, la 5 februarie 1946 SUA și Marea Britanie au recunoscut guvernul României.

Anul
1946
este
dominat
de
alegerile
parlamentare
din
19
noiembrie,
anunțate
de

guvern
încă
din
ziua
de
5
ianuarie
1946.
Pentru
opoziție
aceasta
a
reprezentat
o
ultimă
mare

șansă
și
speranță
de
a
reuși
să-și
reocupe
locul
pe
eșichierul
vieții
politice,
pentru
țară
s-ar
fi

putut
relua
calea
unei
evoluții
democratice.
Alegerile
“libere
și
democratice”,
așa
cum
au

fost,
teoretic,
concepute,
dacă
se
impuneau
în
practica
social-politică
ar
fi
dat
câștig
de
cauză,

în
principal,
PNȚ
și
PNL.
Cu
toată
agitația
comunistă,
care
este
privită
din
ce
în
ce
mai
mult

cu
rezervă,
partidele
din
opoziție
se
bucurau
de
certă
popularitate
și
încredere.
Presiunea

exercitată
de
forțele
guvernamentale
încă
din
vara
anului
1946,
cu
prilejul
adoptării
Legii

electorale
și
a
celei
privitoare
la
organizarea
Reprezentanței
naționale,
ulterior
campania

electorală,
calificată
ca
“o
încordată
luptă
politică”,
urmată
de
abuzuri
la
întocmirea
listelor

electorale
și
în
procesul
de
desemnare
a
candidaților
pentru
parlament,
au
prefațat
falsul
și

demagogia în privința consemnării rezultatului alegerilor.

Desfășurate
sub
strict
control
sovietic,
refuzându-se
prezența
unor
observatori
străini

pe
motive
de
încălcare
a
suveranității
naționale,
falsul
s-a
realizat
prin
atribuirea
voturilor

altfel
decât
rezultaseră
acestea
din
urne.
Astfel,
Blocul
Partidelor
Democratice,
condus
de

comuniști,
preia
voturile
țărăniștilor
(80%)
iar
pe
ale
lor
le
atribuie
liberalilor
(12%);

totodată,
voturile
liberalilor
vor
reveni
țărăniștilor
(3%).
Dar,
referitor
la
alegeri
și
la

rezultatul
acestora
rămân
multe
probleme
nelămurite.
În
esență,
acceptând
ideea
falsificării

s-ar
impune
37
să
venim
cu
precizări
în
ceea
ce
privește
calea
urmată
și
dimensiunile
acestui

fenomen.
Apoi,
nici
BPD,
o
largă
coaliție
de
partide
și
facțiuni
politice,
nu
a
fost
o
forță

nedemnă
de
a
fi
luată
în
seamă.
În
1947,
stânga
comunistă
își
consolidează
puterea
în
stat
atât

prin semnarea și ratificarea Tratatului de Pace, cât și prin acte economice și politice interne.

Lichidarea
partidelor
politice
de
opoziție
precum
și
forțarea
includerii
curentului

social-democrat
în
partidul
comunist
veneau
să
distrugă
orice
formă
de
rezistență,
amplă
și

organizată,
în
calea
preluării
întregii
puteri
de
către
reprezentanții
Moscovei.
Procesele

împotriva
liderilor
acestor
partide,
din
toamna
anului
1947,
au
inaugurat
cel
mai
radical
val

de
represiune
și
care
va
cunoaște
proporții
aberante
în
anii
următori.
În
septembrie
1947,

după
ce
utilitatea
prezenței
în
guvern
a
grupării
Tătărăscu
nu
se
mai
justifică
pentru

comuniști,
aceștia
declarau:
“pare
evident
că
relațiile
de
colaborare
cu
grupul
Tătărăscu
se

apropie
de
sfârșit”.
Într-adevăr,
la
5
noiembrie,
Adunarea
Deputaților
a
adoptat
o
Moțiune
de

neîncredere
în
Gheorghe
Tătărăscu,
încă
ministru
de
externe,
iar
în
ziua
următoare
întreaga

grupare liberală a demisionat.

După
expresia
lui
Petru
Groza
însuși,
“eliminându-se
adversitatea
și
antagonismele”

din
guvern,
prin
înlăturarea
oricărei
forme
de
opoziție,
s-a
ajuns
la
preluarea
integrală
a

puterii
în
stat
de
către
forțele
procomuniste
și
prosovietice.
S-a
înfăptuit,
astfel,
ultimul
pas

înaintea
atacului
decisiv,
din
30
decembrie
1947,
concretizat
prin
abolirea
monarhiei
și

proclamarea
republicii
populare.
După
martie
1945,
acel
“experiment”
al
Moscovei
pe
deplin

reușit,
dar,
totodată
și
un
test
edificator
în
ceea
ce
privește
înfrângerea
opoziției
interne
și

externe,
momentul
19
noiembrie
1946,
cu
toate
consecințele
sale
în
planul
politicii
generale,

precum
și
ultimele
evoluții
interne
și
externe
din
cursul
anului
1947
au
dus
nemijlocit
și

previzibil
spre
înlăturarea
Regelui
și
abolirea
instituției
monarhice
în
favoarea
unei
structuri

statale
de
tip
republican.
Analiza
poziției
instituției
monarhice,
a
Regelui
Mihai,
care,
după
6

septembrie
1940,
alături
de
experiența
războiului
și
a
urmărilor
sale
imediate,
a
ajuns
și
la

vârsta
responsabilității
depline,
ridică
o
sumă
de
întrebări.
În
ce
măsură
acesta
putea

contracara
ofensiva
comunistă
și
sovietică,
în
condițiile
unor
concesii
făcute
acestora
încă
de

la
23
august,
în
ce
măsură
acceptarea
silită
a
guvernului
dr.
Petru
Groza,
precum
și
acceptarea

remanierii
formale
din
ianuarie
1946
–
inițiativă
aprobată
de
marile
puteri
–
dar
și
a
38

rezultatelor
alegerilor
din
noiembrie
1946,
prin
deschiderea
lucrărilor
parlamentului

reprezintă erori imputabile Suveranului ?

Nu
au
lipsit
protestele
interne,
între
care
greva
regală
a
constituit
un
moment

culminant,
deși
contestabil
ca
soluție.
Pe
lângă
eșecul
grevei,
“între
urmările
acestui
insucces

s-a
numărat
și
acela
că
milioane
de
oameni
s-au
convins
că
țara
poate
fi
guvernată
și
fără

regalitate,
creindu-se
astfel
un
precedent
pentru
actul
de
la
30
decembrie
1947".”
În
ceea
ce

privește
poziția
Regelui
în
intervalul
august
1944
–
decembrie
1947,
se
pot
emite
destule

ipoteze,
toate
acestea
având
însă
o
legătură
minimă
cu
momentul
30
decembrie
1947.
Nu

problema
monarhului
ca
persoană
a
interesat,
documentele
existente
neaducând
nici
o
acuză

majoră
Regelui,
–
din
contra,
nu
lipsesc
aprecierile
generoase
–
ci
caracterul
„desuet”
și

„incompatibilitatea”
instituției
monarhice
cu
noile
realități
au
fost
propuse
ca
„temă
de

discuție”
de
către
propaganda
oficială.
Înlocuirea
monarhiei
cu
republica
populară
a
instaurat,

în
realitate,
o
formă
nouă
de
stat,
străină
concepțiilor
politice
românești
din
secolul

modernizării,
de
natură
totalitară
și
bazată
pe
dictatura
proletariatului,
conform
tezelor

leninisto-troțkiste.

De
altfel,
după
război,
se
constată,
dar
din
rațiuni
specifice,
de
la
țară
la
țară,
“o

adevărată
cavalcadă
de
prăbușiri
a
tronurilor”
atât
în
Bulgaria,
cât
și
în
Albania,
Iugoslavia,

Grecia
sau
Italia.
În
ceea
ce
ne
privește,
odată
cu
începutul
anului
1948
întreaga
putere

politică
a
revenit
partidului
comunist
care,
după
„ingurgitarea”
fracțiunii
pro-comuniste
din

Partidului
Social
Democrat,
în
februarie
1948,
se
va
numi,
pentru
următorii
17
ani,
Partidul

Muncitoresc
Român.
S-a
decis,
astfel,
cotitura
către
dictatura
de
tip
comunist,
exercitată,

formal,
„în
numele
proletariatului”
dar,
în
egală
măsură,
îndreptată
împotriva
întregii
societăți

românești.