Coordonator Științific: Lect.univ.dr. Ifrim Roxana Student: Tanasă Robert -Veronel București 2012 – 1 – CUPRINS Introducere… [605020]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ BUCUREȘ TI

LUCRARE DE LICEN ȚĂ
Libertatea de exprimare

Coordonator Științific: Lect.univ.dr. Ifrim Roxana

Student: [anonimizat] 2012

– 1 –
CUPRINS
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 3
Capitolul I: Generalități ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 5
I.1. Definirea și consacrarea legislativ ă ………………………….. ………………………….. ………………….. 5
I.2. Libertatea de exprimare. Noțiunea și locul acesteia în cadrul drepturilor și libertăților
fundamentale. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 7
I.3. Conținut ul și titularii libertății de exprimare ………………………….. ………………………….. ……… 9
I.4. Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare ………………………….. ………. 10
Capitolul II: L ibertatea de exprimare.Componente ………………………….. ………………………….. ……. 11
II.1. Libertatea de exprimare – primul paragraf. ………………………….. ………………………….. ……. 11
II.1.1. Libertatea de opinie. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 11
II.1.2. Libertatea de a comunica informații și idei. ………………………….. ………………………….. 12
II.1.3. Distincția dintre fapte și judecăți de valoare. ………………………….. ………………………… 13
II.1.4. Libertatea de a primi inform ații și idei. ………………………….. ………………………….. …… 14
II.1.5. Libertatea presei. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 14
II.1.6. Libertatea de difuzare a emisiunilor radio și de televiziune. ………………………….. …… 18
II.2. Sistemul restricțiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare – cel de -al
doilea paragraf. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 20
Capitolul III: Libe rtatea de exprimare a agentului media. ………………………….. ……………………….. 37
Capitolul IV: Libertatea de exprimare în jurisprudenta C.E.D.O. ………………………….. …………….. 46
IV.1. Lesnik c. Slo vaciei – Insultarea unui procuror. Acuzații grave. Sancționare.
Admisibilitate. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 46
IV.2. Yağmurdereli c. Turcia – Libertatea de exprimare. Discurs politic. ………………………….. . 47
IV.3. Nikula c. Finlanda – Libertatea de exprimare. Avocat. ………………………….. ……………….. 47
IV.4. De Diego Nafria c. Spania – Libertatea de exprimare. Acuzații nefondate. ………………… 49
IV.5. Corneliu Vadim Tudor c. România – Dezbatere politică. Acuzații grave. Admisibilitatea
unor sancțiuni. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 49

– 2 –
IV.6. Băcanu și SC «R» SA c. Româ nia – Libertatea presei. Posibilitatea de exagerare. ……… 50
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 54
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 57

– 3 –
Introduc ere

Convenția europeană pentru Drepturile Omului este cea mai importantă formă de
exprimare a atașamentului profund al Statelor membre ale Consiliului Europei față de valorile
democrației, păcii și justiției, iar prin intermediul lor față de respectarea dreptu rilor și libertăților
fundamentale ale indivizilor aflați sub jurisdicția lor.1
Convenția europeană pentru Drepturile Omului (în continuare „Convenția”) a fost
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Pe parcursul ultimilor 50 de ani acest instrument a evoluat
grație interpretărilor dispozițiilor sale de către Curtea europeană a Drepturilor Omului și Comisia
europeană a Drepturilor Omului2, precum și datorită activității Consiliului Europei. Cel din urmă
a adoptat protocoale adiționale care au extins domeniul d e aplicare al Convenției, rezoluții și
recomandări, care au dezvoltat și au propus norme de conduită Statelor membre și au impus
sancțiuni statelor care nu respectau prevederile acestui instrument.
Aproape toate Statele Părți la Convenția europeană pentru Drepturile Omului au integrat
Convenția în legislația lor națională. Astfel, Convenția este parte a sistemului de drept al Statelor
Părți și aplicarea prevederilor ei este obligatorie pentru instanțele judecătorești naționale și
autoritățile publice națio nale. Respectiv, orice individ, afl at sub jurisdicția Statelor vizate, se
bucură de drepturile și obligațiunile care decurg din Convenție și, prin urmare, poate, în cadrul
intern, invoca direct textul Convenției și jurisprudența Curții, care trebuie să fi e aplicate de
instanțele judecătorești naționale. Mai mult decăt atât, autoritățile naționale, inclusiv instanțele
judecătorești, trebuie să acorde Convenției prioritate asupra oricărei legi naționale ce contravine
ei sau jurisprudenței Curții.
Textul Co nvenției nu poate fi interpretat separat de jurisprudența sa. Convenția
funcționează în conformitate cu un sistem de drept comun. Hotărârile Curții europene a
Drepturilor Omului (în continuare Curtea) explică și interpreteză textul. Ele constituie preceden te
obligatorii, al căror statut juridic este cel al normelor juridice obligatorii. Prin urmare, odată cu
ratifi carea Convenției, autoritățile naționale ale Statelor semnatare, inclusiv cele care practică un

1 Introducerea în Convenția europeană pentru Drepturile Omului – colecție de texte, Consiliul Europei 1994
2 În conformitate cu Protocolul Adițional nr . 11 Comisia europeană și Curtea europeană a Drepturilor Omului au
format un organ unic, Curtea europeană a Drepturilor Omului.

– 4 –
sistem de drept civil „continental”, trebuie să considere hotărârile Curții legi obligatorii. Din
această cauză textul acestui manual se va referi în mod extensiv la jurisprudența Curții. În această
ordine de idei, trebuie să înțelegem că în prezent, chiar și sistemele tradiționale de drept
continental, practică un sistem mixt de drept continental și de drept comun, unde jurisprudența
are aceiași valoare ca și legile adoptate de Parlament.
Interpretarea textului Convenției este dinamică și evolutivă, ceea ce evidențiază faptul că
Convenția este un instru ment iu, care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale. Respectiv,
Curtea este (și trebuie să fi e) infl uențată de schimbările și convergențele standardelor acceptate
în toate Statele membre ale Consiliului Europei.
Conform spiritului general al Convenției, responsabilitatea inițială și primară de a
proteja drepturile consacrate în Convenție revine Înaltelor Părți Contractante. Curtea a fost
instituită pentru a monitoriza acțiunile statelor, exercitându -și competența de revizuire. Astfel,
marja d e apreciere conferită autorităților naționale este coordonată cu supravegherea europeană.
Doctrina marjei de apreciere se aplică în mod diferit și nivelul discreționar permis statelor variază
în funcție de context. Statului i se acordă o largă libertate de apreciere în cazuri de urgență
publică în conformitate cu prevederile articolului 15 sau în anumite domenii, cum ar fi protecția
libertății de exprimare, în care lipsa unei concepții comune în Statele Contractante duce la
reducerea aproape completă a pute rii discreționare.
Scopul acestui ghid este de a ajuta judecătorii de toate nivele să asigure soluționarea
tuturor cauzelor care vizează libertatea de exprimare în conformitate cu obligațiile impuse de
articolul 10 din Convenție, așa cum au fost dezvoltate de Curtea de la Strasbourg.

– 5 –
Capitolul I: Generalități
I.1. Definirea și consacrarea legislativă
Libertatea de exprimare reprezint ă una dintre condi țiile primordiale pentru existen ța unei
societ ăți democratice. Proclamarea ei cu acest titlu în drepturil or omului este reflectat ă în dreptul
intern prin consacrarea ca drept fundamental în art. 30 alin.(1) din Constitu ția României :
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credin țelor și libertatea crea țiilor de
orice fel, prin viu grai, p rin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare
în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisã.
(3) Libertatea presei implicã si libertatea de a înfiin ța publica ții.
(4) Nici o publica ție nu poate fi suprimat ã.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masã obliga ția de a face publicã sursa
finan țãrii.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a
persoanei și nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interz ise de lege defãimarea țãrii și a na țiunii, îndemnul la rãzboi de agresiune, la urã
naționalã, rasialã, de clasã sau religioasã, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violen țã publicã, precum și manifestãrile obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Rãspunderea civilã pentru informa ția sau pentru crea ția adusã la cuno ștințã publicã revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestãrii artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau d e televiziune, în condi țiile legii. Delictele de
presã se stabilesc prin lege.
Prin urmare, libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a -și exprima
prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în
public, g ândurile, opiniile, credin țele religioase și crea țiile spirituale de orice fel.
Constitu ția Rom âniei interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constitu țional ă
decisiva pentru libertatea de exprimare . Libertatea de expri mare, declarat ă inviolabila, reprezint ă
principiul, iar toate celelalte dispozi ții ale art. 30 trebuie interpretate în sensul respect ării acestui
principiu. Orice interpretare contrara, care ar tinde s ă transforme excep țiile în regula ar fi de
natur ă să încalce voin ța consti tuantei, voin ță exprimat ă expres.

– 6 –
Aceast ă garantare a liberta ții de exprimare este tradi țional ă în dreptul constitu țional
românesc. Principiul, stabilit de Constitu ția din 1866( Art. 24 : ,,Constitu țiunea garante ază tuturor
libertatea de a comunica și pub lica ideile și opiunile lor prin graiu, prin scris și prin pres ă, fiecare
fiind respundetor de abusul acestor libert ăți în casurile determinate prin Codicele penal, care în
acest ă privin ță se va revisui și complecta, f ără însă a se putea restr înge dreptul de sine, sau a se
înfiin ța o lege escep țional ă. Delictele de pres ă sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o alt ă
măsură preventiv ă pentru apari țiunea, vinderea sau distribu țiunea oric ărei publica țiuni nu se va
putea re înfiin ța. Pentru publica țiuni de j urnale nu este nevoe de autorisa țiunea prealabil ă a
autorit atei. Nicio cau țiune nu se va cere de la z iariști, scriitori, editori, tipografi și litograf i. Presa
nu va fi supus ș nicio data sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publica țiune nu va put ea
fi suspendat ă sau suprimat ă. Autorul este respundetor pentru scrierile s ale, iar in lipsa autorului
sunt respundetori sau girantul sau editorul. Veri ce jurnal trebue s ă aibă un girant responsabil care
să se bucure de drepturile civi le si politice.” ), a fost preluat aproape ad literam de Constitu ția din
1923. Chiar Constitu ția autoritara din 1938 il proclam ă, într-o form ă mai atenuata.3
Conven ția European ă a Drepturilor Omului consacr ă aceast ă libertate în art. 10:
1. Orice persoană are dreptul la libert atea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților
publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedic ă Statele să supună
societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supus ă unor
formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevă zute de lege, care co nstituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța
publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția
reputației sau a drepturilor a ltora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau
pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.4

3 http://.regielive.ro
4 http://provitabucuresti.ro

– 7 –
I.2. Libertatea de exprimare. Noțiunea și locul acesteia în cadrul
drepturilor și libertăților fundamentale.
Liber tatea de exprimare include mai multe drepturi fundamentale, fiind „libertatea
mama" a tuturor drepturilor de comunicare. Ea este str âns legat ă de garantarea demnit ății umane
și ocup ă un loc important în rândul drepturilor și libert ăților omului și în cel a l libert ăților
constitu ționale.
Din con ținutul reglement ărilor cuprinse în instrumentele juridice interna ționale în
materia drepturilor omului și din dispozi țiile cuprinse în constitu țiile unor t ări, rezult ă că
libertatea de exprimare este desemnat ă fie sub aceasta denumire, fie sub denumirea de „drept la
libertatea de exprimare", fie sub denumirile unora din aspectele sale: libertatea cuvantului și
libertatea presei.
Este de remarcat c ă se folosesc ambele no țiuni, at ât cea de drept, cât și cea de libertat e,
libertatea de exprimare fiind un drept și o libertate în acela și timp, at âta timp c ât opinia majoritară
în literatura juridic ă de specialitate este în sensul echivalen ței celor doua notiuni.
Având în vedere c ă libertatea de exprimare este un drept consa crat at ât de instrumentele
juridice interna țional e în materie, c ât și la nivel constitu țional, prin prisma explica țtiilor
terminologice anterioare, putem concluziona c ă libertatea de exprimare este deopotriva: un drept
al omului, o libertate public ă și un drept fundamental și cetățenesc. Cum toate cele trei no țiuni se
refer ă la drepturi subiective, dreptul la libertatea de exprimare este și el un drept subiectiv.
Sub aspectul clasific ărilor operate în literatura de specialitate cu privire la drepturile și
libertățile fundamentale, remarc ăm că libertatea de exprimare este un drept politic, ce face parte
din genera ția a doua de drepturi și libert ăți, dar este deopotriva și un drept individual, ce ține de
libertatea spiritual ă a fiec ărei persoane, c ât și un dre pt colectiv – sau mai degrab ă convivial –
permi țând comunicarea cu ceilalti.5
Sub aspectul con ținutului libert ății de exprimare cuprins în reglement ările interna țional e
și în cele constitu țional e, remarc ăm faptul că și acesta este diferit.
Astfel, unele in strumente juridice includ expres în con ținutul libert ății de exprimare
libertatea de opinie și libertatea de informare. În alte reglement ări se include expres în conținutul
libert ății de exprimare doar libertatea cuv ântului adică libertatea de opinie; libertatea de

5 Frederic Sudre, Drept european și interna țional al drepturilor omului, Ed . Polirom, Bucure ști, 2006, p. 351.

– 8 –
informare este reglementat ă ca drept separat, la fel ca și libertatea presei. Alte reglement ări includ
în con ținutul libert ății de exprimare, al ături de libertatea de opinie și informare, sau al ături de
libertatea cuv ântului, și libertatea presei . O parte din instrumentele juridice interna țional e și
constitu țional e mai sus amintite, chiar dac ă nu prevăd expres – în cuprinsul reglement ărilor pe
care le cuprind – și libertatea presei ca un element de con ținut al libert ății de exprimare, fac
referiri la aceasta.
Putem trage a șadar concluzia c ă libertatea de exprimare este un drept cu un con ținut
complex. În opinia noastră libertatea de exprimare cuprinde în con ținutul s ău alte trei libert ăți:
libertatea de opinie, libertatea de informare și libertatea presei. Aceste trei libert ăți sunt
independente dar neput ând să se manifeste una în lipsa celeilalte.
Mai putem face și observa ția că libertatea de exprimare se manifest ă atât ca libertate
negativ ă, cât și ca libertate pozitiv ă. Ca libertate negativa – în raport cu statul, c ăruia îi este oprit
sau interzis pentru a interveni și a o limita, iar ca libertate pozitiva – din punct de vedere al
individului sau al grupului care se implica în procesul politic. Elementul pozitiv și cel negativ nu
pot exista disti nct, efectul politic al opiniei publice nu s -ar putea afirma fără protec ția și
garantarea acestei libert ăți.
Izvorul libert ății de exprimare, al form ării și alegerii opiniei, este critic ă. Critica este
aceea care poate ridica semne de întrebare în fața unor percep ții deja consacrate ori pur și simplu
enun țate și deasemenea poate crea idei și opinii noi. F ără o critic ă adecvat ă nu s -ar crea
posibilitatea alegerii opiniilor iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice
dezvoltare. Istor ia a dovedit c ă orice încercare de a opri, de a suprima diferitele opinii a fost mai
mult sau mai pu țin dramatic refuzat ă de omenire.
Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimarii individualit ății, este elementul care pe
lângă diferen țele fizionomic e, individualizeaz ă o persoana și o face diferit ă de ceilal ți. Fără
libertatea fundamental ă de exprimare a percep țiilor și ideilor proprii nu ar exista individualit ăți și
nu ar exista evolu ție.
J. S. Mill care apar ă cu o convingere puternic ă libertatea de exprimare, arat ă în lucrarea
sa „On Liberty " (Despre libertate – 1859), c ă aceasta este o condi ție necesar ă pentru progresul
intelectual și social: „Nu putem fi niciodata siguri – afirm ă el – că o idee nespus ă nu con ține
elemente utile". De asemenea, a su sținut faptul c ă a asculta păreri false este ceva productiv din
doua motive: în primul r ând, pentru c ă indivizii sunt mai dispu și să renun țe la opiniile eronate

– 9 –
atunci c ând se afl ă într-o dezbatere și, în al doilea rând, pentru c ă teoriile corecte vor fi c ontinuu
susținute și reafirmate, nefiind doar propozi ții unanim acceptate ca fiind adev ărate. Fiecare
trebuie s ă înțeleag ă de ce ader ă la un anumit set de idei sau de ce nu.
Constr ângerea asupra unei persoane nu poate aparea din dorin ța de a -i impune conc epții
ale altora cu privire la modul de via ță ori la conduit ă. Singura manier ă prin care se poate încerca
schimbarea unui individ este discu ția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare),
întruc ât „asupra lui insu și, (…) individul este suver an". În concluzie, Mill afirm ă că societatea are
mai mult de c âștigat dac ă respect ă libertatea individual ă, cu at ât mai mult pe cea de exprimare.
Atâta timp c ât faptele unei persoane nu au consecin țe negative asupra alteia, aceasta trebuie l ăsată
să trăiască dupa propriile reguli și nu dupa norme impuse din exterior.
I.3. Conținutul și titularii libert ății de exprimare
Așa cum rezultă din alin.1 al art. 30 din Constituția României, în domeniul libertății de
exprimare intră aproape orice form ă de comunicare orală sau scris ă, verbal ă sau nonverbal ă. Pot
fi comunicate nu numai opinii propriu -zise, ci și credin țe, gânduri și orice alt tip de idei sau
creații. Practic enumerarea făcută în text este una exemplificativă ea fiind de natură să acopere
orice formă de comunicare. Chiar și greva foamei se încadrează în domeniul art. 30 din
Constitutie întrucat greva foamei reprezintă o modalitate extremă de exprimare, de comunicare a
unor idei sau convingeri, o formă de protest. Din moment ce textul constituțional nu fa ce nici un
fel de distincție în acest sens , titularii libert ății de exprimare sunt atat persoanele fizice cât și
persoanele juridice . În ceea ce prive ște prima categorie, ea cuprinde toate persoanele fizice nu
numai cet ățenii. În ceea ce prive ște persoanel e juridice, acestea dispun în egal ă măsură de
libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare apar ține în egal ă măsură și reprezentan ților poporului , cu at ât
mai mult cu c ât ace știa au fost ale și și acționeaz ă în temeiul acestui mandat. Aceast ă opinie es te
susținută și în jurispruden ța Cur ții Europene a Drepturilor Omului care consider ă că libertatea de
exprimare a unui ales al poporului, atunci c ând ac ționeaz ă în aceast ă calitate, este extins ă și
trebuie protejat ă eficient.

– 10 –
I.4. Răspunderea pentru dep ășirea limitelor libert ății de exprimare
Existen ța unor coordonate juridice înlăuntrul c ărora trebuie s ă se exercite libertatea de
exprimare implic ă și răspunderea juridic ă pentru dep ășirea acestor limite, altfel spus pentru
abuzul în exercitarea acestei lib ertăți așa de importante. De aceea, art. 30 stabile ște formele
răspunderii și subiectele r ăspunderii. Astfel, în alineatul (8) sunt stabilite explicit doua forme ale
răspunderii și anume r ăspunderea civil ă și răspunderea penal ă.
Cât prive ște răspunderea c ivilă, textul constitu țional stabile ște că ea revine editorului
sau realizatorului, autorului, organizatorului manifest ării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condi țiile legii . Prin
exprimarea ,, în condi țiile legii” se d ă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condi țiile
stabilirii rspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea r ăspunderii civile pe cei raspunz ători. C ât
prive ște ordinea în care se raspunde, ea este cea stabilit ă expre s prin textul constitu țional, acesta
urmărind de fapt s ă asigure responsabilitatea necesar ă într-un domeniu at ât de important. Din
punct de vedere al r ăspunderii civile, aceasta este în principiu o răspundere civil ă delictual ă
reglementat ă de normele perti nente din Codul civil și din legile speciale, scopul acesteia fiind
repararea prejudiciilor morale și materiale suferite de persoana afectat ă de exercitarea abuziv ă a
libert ății de exprimare. Astfel victima unui abuz al libert ății de exprimare are dreptul de a solicita
daune pentru prejudiciul moral astfel suferit.
Răspunderea penal ă poate fi atras ă numai pentru cazurile c ând aceste abuzuri sunt
considerate infrac țiuni. Privitor la r ăspunderea pentru delictele de pres ă ( răspunderea penala),
ea va fi cea s tabilit ă prin lege, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare împotriva
tendi nțelor autoritare ale puterii executive sau judec ătorești, iar nu pentru a limita aceast ă
libertate .

– 11 –
Capitolul II: Libertatea de exprimare.Componente

II.1. Libert atea de exprimare – primul paragraf.
Primul paragraf din Articolul 10 prevede că:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestec ul autorităților
publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună
societățile de r adiofuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare.”
Primul paragraf evidențiază trei componente ale liber tății de exprimare:
 libertatea de opinie;
 libertatea de a primi informații și idei,
 libertatea de a comunica informații și idei.
Aceste libertăți trebuie să fi e exercitate în mod liber fără amestecul autorităților publice
și fără a ține seama de frontiere.
II.1.1. Libertatea de opinie.
Libertatea de opinie este o condiție prealabilă pentru exercitarea altor libertăți garantate
de articolul 10, bucurându -se de o protecție aproape absolută, în sensul că exclude aplicarea
restricțiilor posibile enunțate în al doilea paragraf. Conform declarației Comitetului Miniștrilor
„orice restricție asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu natura unei societăți
democratice”.6
Statele nu trebuie să încerce să indoctrineze cetățenii aflați sub autoritatea lor și să
opereze distincții între indivizi în funcție de opiniile împărtășite. Mai mult decât atât, promovarea
informațiilor unilaterale de către Stat poate constitui un obstacol serios și inacceptabil pentru
exercitarea libertății de opinie.
Dreptul la libertatea de opinie, de asemenea, protejează indivizii împotriva unor posibile
consecințe negative, care rezultă în cazurile când indivizilor li se atribuie anumite opinii ca

6 Raportul Comitetului Miniștrilor inclus în „Teoria și practica Convenției europene pentru Drepturile Omului”, Van
Dijk și Van Hoof, Kluver, 1990, p. 413.

– 12 –
urmare a declarațiilor publice anterioare. Libertatea de opinie cuprinde libertatea negativă a unei
persoane de a refuza comunicarea propriilor opinii.7
II.1.2. Libertatea de a comunica informații și idei.
Libertatea de a comunica informații și idei are o importanță primordială pentru viața
politică și structura democratică a unei țări. În absenț a acestei libertăți este imposibilă organizarea
unor alegeri cu adevărat libere. În plus, o exercitare deplină a libertății de a comunica informații
și idei permite critica liberă a guvernului, care constituie indicatorul principal al unui sistem de
guvern are liber și democratic. După cum a declarat Curtea în 1976, funcțiile sale de supraveghere
„impun asupra sa obligația de a atrage o atenție deosebită principiilor caracteristice unei
„societăți democratice”. Libertatea de exprimare constituie unul din fun damentele esențiale ale
unei societăți democratice, una din condițile primordiale ale progresului său și ale dezvoltării
fiecărei persoane”.8
Libertatea de a critica guvernul a fost confi rmată în mod explicit de către Curte în 1986:
este de datoria presei „să comunice informații și idei dezbătute în arena politică, la fel ca și cele
privind alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de
informații și idei, dar publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi”.9
În mod ev ident, libertatea de a comunica informații și idei este complementară libertății
de a primi informații și idei. Aceasta este valabil în ceea ce privește presa scrisă și audiovizualul.
Cât privește cel din urmă, Curtea a declarat că amestecul autorităților naționale în relațiile dintre
postul de difuzare și telespectatorul/ascultătorul nu este permis, deoarece ambele părți au dreptul
de a avea contact reciproc direct.10
Libertatea de a comunica informații și idei cu privire la chestiuni economice (așa
numitul discurs comercial) este de asemenea garantată de articolul 10. Cu toate acestea, Curtea a
decis că în acest domeniu autoritățile naționale se bucură de o lib ertate mai largă de apreciere.11
Creația și reprezentațiile artistice, precum și distribuirea lor, este percepută de Curte ca o
contribuție majoră la schimbul de idei și opinii, un component esențial al unei societăți

7 Voght v. Germania, 1995.
8 Handyside v. Regatul Unit, 1976.
9 Lingens v. Austria, 1986; Sener v. Turcia, 2000; Thoma v. Luxembourg, 2001; Dichand și Alții v. Austria, 2002
10 Groppera Radio v. Elveția, 1990 și Casado Coca v. Spania, 1994.
11 Mark intern v. Germania, 1989.

– 13 –
democratice. Declarând că libertatea artistică și difuzarea liberă a operelor de artă este limitată
numai în societățile nedemocratice, Curtea a afirmat că „prin intermediul activității sale creative,
artistul își exprimă nu numai viziunea personală asupra lumii, dar, de asemenea, perceperea
societății sub autoritatea căreia se afl ă. În această măsură arta nu numai contribuie la formarea
unei opinii publice, dar este și modul de exprimare a acesteia, și poate confrunta publicul cu
problemele majore actuale.”12
II.1.3 . Distincția dintre fapte și judecăți de valoare .
Din timp ce libertatea discutată se referă la comunicarea atât a informațiilor cât și a
ideilor, distincția trasată de către Curte devine relevantă la această etapă incipientă. Determinând
distincția clară între informații (fapte) și opinii (judecăți de valoare) Curtea a declarat că
„existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este
susceptibil de a fi dovedit… În cazul judecăților de valoare, proba veridicității este imposibilă, iar
exigența administrării ei afectează esența libertății de opinie, care constituie unul din elementele
fundame ntale ale dreptului garantat de articolul 10 din Convenție.”13
În timp ce opiniile sunt puncte de vedere sau declarații personale asupra unui eveniment
sau situații și nu sunt susceptibile de probațiune, faptele, adevărate sau false, în baza cărora se
forme ază o opinie, s-ar putea dovedi a fi adevărate sau false . În egală măsură, în speța Dalban
Curtea a declarat inacceptabilă ideia „că un ziarist ar trebui împiedicat să exprime judecăți de
valoare critice, cu condiția că el sau ea să poată dovedi adevărul”.14
Prin urmare, deopotrivă cu informațiile sau datele care pot fi verificate, criticile sau
speculațiile, care nu pot fi supuse probei veridicității sunt, de asemenea, protejate de articolul 10.
În plus, judecățile de valoare, în special cele exprimate asupra problemelor dezbătute în arena
politică, se bucură de o protecție specială în conformitate cu exigența pluralismului opiniilor, care
este crucială într-o societate democratică. Distincția între fapte și opinii, precum și interzicerea
probei veridicități i cu privire la cele din urmă, devine extrem de importantă în sistemele de drept
național, care în continuare prevăd aplicarea probei veridicității asupra infracțiunilor de „insultă”,
care vizează exprimarea ideilor și opiniilor. Mai mult, în ceea ce prive ște faptele, Curtea a

12 Otto Preminger Intitute v Austria, 1994.
13 Lignes, 1986; Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand și Alții v. Austria, 2002.
14 Dalban v. România, 1999.

– 14 –
recunoscut apărarea bunei credințe în scopul acordării mijloacelor de informare în masă „a unui
spațiu rezervat pentru eroare”. Spre exemplu, în speța Dalban , Curtea a remarcat că „nu s -au adus
dovezi că faptele descrise în articole e rau în totalitate false și că serveau alimentării unei
campanii de defăimare a lui G.S…”15
În fond, apărarea bazată pe buna credință substituie proba veridicității. În cazul când un
ziarist sau un organ de presă urmărește un scop legitim, chestiunea în ca uză se circumscrie unui
interes public și au fost depuse eforturi rezonabile în vederea verificării faptelor, presa nu trebuie
să poarte responsabilitate, chiar dacă faptele respective au fost dovedite a fi false. Oricum, o bază
faptică suficientă trebuie să sprijine judecățile de valoare
După cum a subliniat Curtea „chiar și în cazurile în care o declarație constituie o
judecată de valoare, proporționalitatea unei ingerințe poate depinde de existența unei baze faptice
suficiente pentru afirmația contestată , din timp ce chiar și o judecată de valoare fără o bază
faptică poate fi excesivă”.16
II.1.4. Libertatea de a primi informații și idei .
Libertatea de a primi informații și idei include dreptul de a colecta informații și de a
căuta informații, utilizând to ate sursele legitime disponibile. Libertatea de a primi informații, de
asemenea, acoperă emisiunile televizate internaționale.17
Deși libertatea de a primi informații și opinii se referă la mijloacele de informare în
masă, acordându -le dreptul de a comunic a publicului astfel de informații și idei, Curtea, de
asemenea, include în această libertate și dreptul publicului de a fi informat în mod adecvat, în
special asupra problemelor de interes public.
II.1.5. Libertatea presei .
În unele documente internațion ale, în doctrină și în actele normative românești, se
vorbește de libertatea presei , în timp ce în altele se folosește termenul de drept sau drepturi ale
presei . După unii autori, între "drept" și "libertate" nu ar fi nici o deosebire, arătând că termenul
de "libertate" a fost folosit pentru frumusețea acestuia în limbajul juridic.18

15 Dalban v. România, 1999.
16 Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand și Alții v. Austria, 2002.
17 Autronic v. Elveția,1990.
18 Ioan Muraru. Drept Constituț ional și Instituții Politice. Editura Actami București, 1997.

– 15 –
Cu privire la acest aspect, ne permitem să avem o altă opinie și anume, că cei doi
termeni au semnificații juridice diferite.
Astfel socotim că termenul de "libertate" presupune :
a) – obligații din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a nu face ceva ce ar
stingheri subiectul posesor al libertății în exercitarea acesteia;
b) – obligația autorităților publice de a respecta de a nu face ceva care ar stingheri
subiectul posesor al libertății;
c) – obligația autoritãților publice de a face ceea ce prevede legea pentru apărarea
libertății , atât preventiv cât și reparatoriu sau punitiv atunci când a fost încălcată.
De aici observăm că "libertatea" nu presupune obligații de a face ceva din partea
celorlalți , alții decât autoritățile publice abilitate, în domeniul apărării libertății. Spre exemplu,
există o diferență între dispozițiile constituționale formulate astfel: "Libertatea de a munci este
garantată" și "Dreptul la munc ă este garantat". În prima formulare, nu există obligația de a pune
la dispoziție locuri de muncă, așa cum o presupune în a doua formulare. Pe de altă parte,
"libertatea de a primi informație" nu este tot una cu "dreptul la informație".
Deci, termenul de "drept" inclusiv al agentului media, presupune toate obligațiile de la
punctele a -c, din cazul libertății și în plus:
d) – obligația din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a face ceva (corelativ),
pentru a se realiza dreptul respectiv. Într -un capitol anterior am văzut că dreptului la informație
îi corespunde, spre exemplu, "obligația de a face" adică, de a pune la dispoziție autorului
dreptului, informația de interes public sau de interes personal .
e) – obligația autorităților publice de "a face ceva corelativ dreptului" . Spre exemplu,
în cazul dreptului la informație, autorității publice îi revine obligația constituțională de a
furniza în mod corect informații "asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes
personal".
În art. 19 a l Declarației Universale a Drepturilor Omului se vorbește de "libertatea de a
primi și de a răspândi, fără a se ține seama de granițe, informații și idei prin orice mijloc de
exprimare, "fără a menționa expres ceva referitor la agentul media.
În art. 19 pc t. 1 – 3 din "Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice" se
dă o reglementare mai precisă, astfel:
1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.

– 16 –
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; ace st drept cuprinde libertatea
de a cânta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub
formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă
îndatoriri și răspunderi speciale ."
Deși este un progres, folosind termenul "drept" observăm că nu este asociat în mod
expres cu obligația corelativă a autorităților publice de a pune la dispoziție informații le de interes
public.
În art. 9.1. al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinței asupra
dimensiunii umane a O.S.C.E. din 29.06.1990 se prevede: "Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare, inclusiv dreptul de a comunica (s.n.). Acest drept cuprinde libertatea
de a-și exprima opiniile ca și de a primi și transmite informații și idei, fără ingerință din partea
puterilor publice și independent de frontiere". Aceste dispoziții se regăsesc și în art. 10 pct. 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994.
În Constituția Germaniei , se vorbește de libertatea de opinie și a presei:
"Libertatea presei și libertatea de informare prin radio și film sunt garantate. Nici o
cenzură nu poate avea loc. Aceste drepturi își au limitele în prevederile legilor ordinare, în
prescripțiile legale privind protecția tinerilor și dreptul la onoarea persoanei." Observăm că
drepturile și libertățile agentului media, inclusiv limitele acestora sunt lăsate a fi reglem entate
prin lege, de către Parlament și nu sunt reglementate de Constituție.
În Constituția Spaniei reglementările referitoare la drepturile și obligațiile agentului
media sunt prevăzute în art. 20, astfel:
“1. Sunt recunoscute și ocrotite următoarele drep turi:
a) de a exprima și răspândi liber gândurile, ideile și opiniile prin viu grai, prin scris
sau orice alt mijloc de comunicare.
b) de a comunica sau primi, liber, informații reale prin orice mijloc de difuzare.
Prin lege se va stabili dreptul de a invoca clauza de conștiință și secretul profesional, în
exercitarea acestor libertăți.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nici o formă de cenzură
prealabilă .

– 17 –
3. Prin lege se vor reglementa organizarea și controlul parlamentar al mijloac elor de
comunicare socială dependente de stat de orice altă entitate publică și va garanta accesul la
aceste mijloace al grupurilor sociale și politice semnificative, cu respectarea pluralismului
societății și a diferitelor limbi din Spania.
4. Sechestrare a publicațiilor, a înregistrărilor și a altor mijloace de informare, nu se
poate face decât în baza unei hotărâri judecătorești."
Observăm că prin Constituția Spaniei sunt recunoscute și ocrotite drepturile mijloacelor
de difuzare dispunând ca legiuitorul să vină cu reglementări care ocrotesc acest drept. Deci,
obligațiile autorităților publice, corelative dreptului la informare nu sunt ridicate la rang de lege
fundamentală – Constituție – așa cum este în Constituția României.
Interesante sunt reglementăril e din Constituția Italiei , în care în art. 21 se dispune:
"Fiecare are dreptul de a -și manifesta gândirea în mod liber, prin cuvânt, în scris, sau
prin orice alt mijloc de difuzare. Presa nu poate fi supusă autorizării sau cenzurii . Se poate
proceda la confiscare numai prin act motivat al autorității judiciare în caz de delicte, pe care
legea presei le prevede în mod expres sau în caz de violare a normelor pe care legea le prevede
pentru stabilirea responsabililor. În astfel de cazuri, dacă este absolut urg ent și nu este posibilă
intervenția la timp a autorității judiciare, confiscarea presei periodice poate fi efectuată de
cãtre ofițeri ai poliției judiciare care trebuie să anunțe imediat sau nu mai târziu de 24 de ore
autoritatea judiciară .
Dacă autoritate a judiciară nu -i confirmă în următoarele douăzeci și patru de ore,
confiscarea este socotită ca anulată și fără efect. Sunt interzise publicațiile , spectacolele și orice
alte manifestări care contravin bunelor moravuri . Legea stabilește măsuri adecvate pen tru
prevenirea și reprimarea abuzurilor ."
În art. 24 al. 1 din Constituția Italiei se dispune că oricine poate să se adreseze justiției
pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime proprii . Iar în art. 28 al aceleiași Constituții se
prevede: "Funcți onarii și angajații statului și ai instituțiilor publice sunt direct răspunzători , în
conformitate cu legile penale, civile și administrative, de acțiunea prin care aceștia violează
drepturile cetățenilor . În astfel de cazuri răspunderea civilă se extinde asupra statului și a
instituțiilor publice."

– 18 –
Observăm că în Constituțiile la ale căror dispoziții m -am referit, se pune accentul în mod
diferit pe drepturile, libertățile și obligațiile agenților media, fiind lãsate de regulă în competența
de reglementare a Parlamentului.
Potrivit Constituției României , precum și a legilor în vigoare drepturile și libertățile
agentului media sunt:
a) Dreptul de acces la sursele de informare;
b) Libertatea de opinie;
c) Libertatea de exprimare;
d) Dreptul de acces la orice i nformație de interes public;
e) Libertatea de a înființa publicații;
f) Dreptul de a informa;
g) Dreptul de a întreba și a primi răspuns;
h) Dreptul de a -și proteja sursele;
i) Dreptul la replică și dreptul la rectificare;
j)Dreptul și obligația la protecț ia sursei.
Observăm că vorbim de drepturile presei atunci când constituantul sau legiuitorul
definește conținutul dreptului, cadrul și coordonatele acestuia, pe când libertățile presei sunt acele
posibilități infinite în timp și spațiu, care mai rămân după interzicerea legitimă a acelor activități
prin care s -ar leza drepturile, libertățile, interesele legitime și celelalte valori supreme ocrotite de
lege.
II.1.6. Libertatea de difuzare a emisiunilor radio și de televiziune.
În conformitate cu ultima frază a primului paragraf, dreptul de a primi și comunica
informații și idei, prevăzut în articol „nu împiedică statele să supună societățile de
radiodifuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare” . Această clauză a
fost inclusă la o etapă avansată a lucrărilor pregătitoare la Convenție din motive tehnice: numărul
limitat de frecvențe disponibile și faptul că, la acel moment, majoritatea statelor europene
dețineau monopol asupra difuzării emisiunilor de radio și televiziune. Oricum, ac este motive au
dispărut odată cu progresul tehnicilor de radiodifuziune. În c azul Informationsverein Lentia19
Curtea a declarat că în rezultatul „progresului tehnic din ultimele decenii , justificarea acestor

19 Informationsverein Lentia și Alții v. Austria, 1993.

– 19 –
restricții nu mai poate fi bazată pe considerente referitoare la numărul de frecvențe și de canale
disponibile”.
Transmisiile prin antene de satelit, precum și televiziunea prin cablu, au dus la
multiplicarea numărului de frecvențe. În acest context, dreptul statului de a supune societățile de
radiodifuz iune regimului de autorizare a dobândit o s emnifi cație și un scop nou: garantarea
libertății și a pluralismului de informare în scopul satisfacerii necesităților publice.20
Curtea a afi rmat că competența autorităților naționale de a reglementa sistemul de
autorizare nu poate fi exercitată decât pentru scopuri tehnice și într -un mod care nu aduce
atingere libertății de exprimare și satisface exigențele impuse de cel de -al doilea paragraf din
articolul 10. În cazul Groppera21 Curtea a hotărât „ …scopul celei de a treia fraze enunțate în
articolul 10 paragraful 1 din Convenție este de a preciza faptul că statelor li se permite să
reglementeze printr -un sistem de acordare a autorizațiilor organizarea radiodifuziunii pe
teritoriul lor, în special în ceea ce prive ște aspectele tehnice ale acesteia… Acest fapt nu implică
că măsurile de autorizare trebuie să cadă sub rezerva cerințelor impuse de articolul 10
(paragraful 2), dat fiind faptul că în caz contrar rezultatul va contraveni obiectului și scopului
general urmărit de articolul în cauză.”
În cazul Autronic Ag22 Curtea a declarat, că mijloacele electronice de recepționare a
informațiilor difuzate, așa cum sunt antenele parabolice, nu cad sub rezerva restricției prevăzute
de ultima frază din paragraful 1. În spe ța Tele1 Privatfernsehgessellschaft MBH , invocând lipsa
unei baze juridice care ar sprijini acordarea autorizațiilor în scopul creării și administrării
difuzării programelor de televiziune de către oricare alt post decât Compania Austriacă de
Radiodifuziun e, Curtea a stabilit că autoritățile austriece au încălcat articolul 10.23
Monopolurile publice în domeniul mijloacelor audiovizuale de comunicare în masă
erau considerate de către Curte pasibile de a încălca prevederile articolului 10, în special pentru
că acestea nu asigurau pluralitatea surselor de informare. Un astfel de monopol nu este necesar
într-o societate democratică și poate fi justificat numai de o necesitate socială presantă. Oricum,
în societățile moderne, multiplicarea metodelor de difuzare și dezvoltarea televiziunii

20 Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1995; Informationsverein Lentia și Alții v. Austria, 1993.
21 Groppera Radio AG v. Elveția, 1990.
22 Autronic AG. v. Elveția, 1990.
23 Tele 1 Privatfernsehgesellschaft MBH v. Austria, 2001.

– 20 –
transfrontaliere face imposibilă justificarea existenței monopolurilor. Din contra, diversitatea
cerințelor publicului nu poate fi satisfăcută numai de o singură societate de radiodifuziune.24
Publicitatea comercială difuzată de mi jloacele audiovizuale este de asemenea protejată
de articolul 10, chiar dacă autoritățile naționale beneficiază de o largă libertate de apreciere
privind necesitatea restrângerii libertății de exprimare în acest domeniu.25
În principiu, publicitatea trebuie să fie concepută ținând cont de responsabilitatea față de
societate, iar valorile morale, care constituie fundamentul oricărei societăți democratice, trebuie
să fie respectate cu precauție. Orice tip de publicitate adresată copiilor ar trebui să excludă
informații care ar putea prejudicia interesele lor și trebuie să respecte dezvoltarea lor fizică,
psihică și morală.

II.2. Sistemul restricțiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de
exprimare – cel de -al doilea paragraf .
Al doilea paragraf al ar ticolului 10 prevede:
„Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă
unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într -o societate democratică, pentr u securitatea națională, integritatea teritorială sau
siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a
moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informații confidenți ale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii
judecătorești.”

 „Exercitarea acestor libertăți … poate fi supusă…”
Orice restricție, condiție, limitare sau orice altă formă de ingerință în libertatea de
exprimare poate fi aplicată numa i la o anumită exercitarea a acestei libertăți. Conținutul dreptului
la libertatea de exprimare nu trebuie să fie vreodată modificat. În această privință articolul 17
prevede: „nici o dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru
un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini

24 Informationsverein Lentia și alții v. Austria, 1993.
25 Mark intern v. Germania, 1989.

– 21 –
un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta Convenție
sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această
Convenție.” Evident, o limitare a conținutului unui drept este similară cu distrugerea dreptului
respectiv.
De asemenea, amestecul autorităților naționale în exercitarea libertății de exprimare nu
este cerut de fiecare dată când una din condițiile enumerate în paragraful 2 este în pericol, aceasta
rezultând în limitarea conținutului acestui drept. De exemplu, prejudicierea reputației și onoarei
unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracțiune penală și /sau un act care justifică
acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile. În mod similar, exprimările publice, care expun
unui risc autoritatea puterii judecătorești, trebuie să fie sancționate de fiecare dată când se aplică
critica. Cu alte cuvinte, a utoritățile publice au numai posibilitatea nu și obligația de a ordona
și/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libertatea de
exprimare. O abordare directă ar rezulta în crearea unei ierarhii de drepturi și val ori sau interese,
plasând libertatea de exprimare la sfârșitul listei ierarhice, fiind precedată, de exemplu, de dreptul
la demnitate și onoare, morală sau ordine publică. Sau, o astfel de ierarhie ar contraveni
prevederilor tuturor tratatelor internaționa le care garantează egalitatea drepturilor și nu permit
aplicarea unor limitări constante exercitării unui drept, deoarece acest fapt ar constitui o negare a
dreptului respectiv.

 „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități…”
Ideea, conform căreia exercitarea libertății de exprimare comportă datorii și
responsabilități, este unică în ansamblul Convenției și nu poate fi găsită în niciuna din prevederile
care reglementează drepturile și libertățile.
Acest text nu a fost interpr etat ca o clauză distinctă care limitează în mod automat
libertatea de exprimare a persoanelor care aparțin unor categorii profesionale anumite și impune
„îndatoriri și responsabilități” . Hotărârile Curții reflectă diferite opinii cu privire la îndatoriril e
și responsabilitățile unor funcționari de stat în exercitarea dreptului lor la exprimare. În plus,
jurisprudența a evoluat dintr -un mod de abordare mai curând conservativ, conferind Statelor o
capacitate mai extinsă de a adopta un mod de abordare mai lib eral în cazurile când ele
beneficiază de o discreție mai limitată.

– 22 –
De exemplu, în speța Engel și Alții26 interzicerea publicării și distribuirii de către soldați
a unui articol, care critica niște ofițeri superiori, a fost estimată de Curte ca o ingerință j ustificată
în exercitarea libertății de exprimare. Cu toate acestea, Curtea, de asemenea, a declarat că „nu era
necesar privarea lor de libertatea de exprimare, ci numai sancționarea exercitării abuzive a acestei
libertăți”.
La fel, în speța Hadjianastassi ou27, un ofițer a fost condamnat pentru divulgarea
informațiilor secrete. El a divulgat informații referitor la o armă, precum și informațiile tehnice
privind exploatarea acesteia, capabile de a cauza prejudicii considerabile securității naționale.
Curtea a hotărât că condamnarea a constituit o ingerință în libertatea de exprimare a ofițerului,
care era justificată conform prevederilor paragrafului 2:
„Este …necesar să se țină cont de condițiile speciale aferente vieții militare și de
„îndatoririle” și “re sponsabilitățile” speciale obligatorii pentru ofițerii forțelor armate…
Petiționarul, în calitate de ofițer la KETA, responsabil pentru un program experimental privind
rachetele, era obligat printr -o obligație de discreție cu privire la orice viza execut area datoriilor
lui”.
La un interval de aproape 20 de ani de la adoptarea hotărârii în cauza Engel și Alții, într –
un caz similar, Curtea și -a schimbat punctul de vedere și a emis o hotărâre contrară. În speța
Vereinigung Demokratisher Soldaten Osterreichs und Gubi28, autoritățile au interzis distribuirea
unei publicații periodice private soldaților care critica administrația militară. Guvernul Austriei a
afirmat că publicația realizată de către petiționari punea în pericol sistemul de apărare al țării și
eficacitatea armatei. Curtea a respins argumentul guvernului și a declarat că majoritatea
articolelor incluse în publicație „…conțineau plângeri, înaintau propuneri pentru reforme sau
încurajau cititorii să intenteze procese juridice de reclamare sau apel. Oricum, în pofida unui
conținut adesea polemic, nu se crează impresia că petiționarii au depășit limitele permisibile în
contextul unei simple discuții a ideilor, care trebuie să fie tolerată de forțele armate ale unui stat
democratic, precum și de societ atea în serviciul căreia se află această armată.”

26 Engel și Alții v. Olanda,1976.
27 Hadjianastassiou v.Grecia, 1992.
28 Vereinig ung Demokratischer Soldaten Osterreichs und Gubi v Austria, 1994.

– 23 –
În cauza Rommelfanger29 Comisia a susținut că Statele au o obligație pozitivă de a
asigura ca exercitarea libertății de exprimare de către un funcționar de stat să nu fie supusă
restricțiilor, care ar afecta conținutul acesui drept. Chiar și în cazul în care se acceptă existența
unei categorii de funcționari de stat cu „îndatoriri și responsabilități” speciale, restricțiile
aplicate dreptului lor la libertatea de exprimare trebuie să fie examinate în baza ace lorași criterii,
care se aplică la determinarea ingerințelor în libertătea de exprimare a altora.
În cauza Vogt30 Curtea a hotărât că modul în care obligația de fidelitate a fost aplicată
unui funcționar de stat a contravenit prevederilor articolului 10. În 1987, D -na Vogt a fost
destituită din funcția de profesoară la școală, unde a profesat timp de doi ani, din cauza activității
politice desfăsurată de ea în cadrul Partidului Comunist German și a refuzului de a se disocia de
acest partid. Obligațiunea de f idelitate a fost introdusă în rezultatul precedentului republicii
Weimer și era justificată de necesitatea de a interzice angajaților publici de a participa în
activitățile politice care contraveneau prevederilor constituționale. Superiorii D -nei Vogt au d ecis
că ea nu a reușit să respecte datoria impusă fiecărui funcționar de stat de a sprijini sistemul
democratic liber în sensul Constituției și au destituit -o din funcție. Curtea a declarat că „Deși este
legitim pentru un stat să impună funcționarilor publ ici, în funcție de statutul acestora, o obligație
de fidelitate, ei sunt indivizi care beneficiază de protecția conferită de articolul 10 din
Convenție”.
În continuare, Curtea a declarat că după ce a luat notă de argumentele extrase din istoria
Germaniei ș i ținând cont de natura absolută a obligației de fidelitate, de aplicabilitatea ei generală
față de funcționarii publici și de absența unei distincții între domeniile private și profesionale,
autoritățile germane au violat atât libertatea de exprimare, cât și libertatea de asociere.
„Îndatoririle și responsabilitățile” judecătorilor au fost examinate de către Curte în
cauza Wille31, în care petiționarul, un judecător de rang înalt, a primit o scrisoare de la Prințul
Liechtenstein în care se critica declarați a petiționarului făcută în timpul unui curs academic
despre o problemă constituțională și se anunța intenția de a refuza numirea petiționarului într -o
funcție publică din cauza declarației respective. La începutul examinării cauzei Curtea a declarat
că „trebuie să țină cont de faptul că oricând libertatea de exprimare a unei persoane într -o

29 Rommelfanger, raportul din 1989.
30 Voght v. Germania, 1995
31 Wille v. Liechtenstein, 1999.

– 24 –
funcție similară este în discuție, sintagma „îndatoriri și responsabilități” menționată în articolul
10 paragraful 2 presupune o semnificație specială din timp ce se așt eaptă ca funcționarii publici
în serviciul justiției să dea dovadă de reticență în exercitarea libertății lor de exprimare în toate
cazurile în care autoritatea și imparțialitatea judecătorilor sunt susceptibile de a fi puse în
discuție”.
În continuare, Cu rtea a notat că deși problema consțituțională ridicată de către petiționar
avea implicații politice, acest element separat nu trebuia să împiedice petiționarul de la
dezbaterea acestui subiect. Constatând încălcarea articolului 10, Curtea a observat că, în cazul
unei alte ocazii precedente, guvernul Liechtenstein a susținut o opinie similară cu cea a
petiționarului și că opinia exprimată de către petiționar era împărtășită de un număr considerabil
de cetățeni și, prin urmare, nu constituia o afirmație nerez onabilă.
Prin urmare, toate legislațiile naționale sau alte regulamente care impun fidelitatea
absolută și nelimitată sau restrângeri globale în materie de confidențialitate unor categorii
speciale de funcționari de stat, așa cum sunt angajații serviciilor de securitate, forțelor armate,
etc. sau funcționarii sistemului judiciar, ar încălca prevederile articolului 10. Astfel de restrângeri
pot fi adoptate de către Statele membre numai dacă ele nu au un caracter general, dar vizează
categorii speciale de inf ormații, caracterul secret al cărora trebuie să fie examinat periodic,
categorii specifice de funcționari de stat sau numai unii indivizi, care aparțin unor astfel de
categorii și sunt temporare. În cazurile când argumentul invocat pentru a justifica impun erea
datoriei de fidelitatea sau de confidențialitate este apărarea „securității naționale” , Statele
membre trebuie să furnizeze o definiție strictă și limitată a conceptului din urmă, evitând
includerea domeniilor, care nu se încadrează în scopul securită ții naționale. La fel, Statele trebuie
să demonstreze existența unui pericol real împotriva interesului protejat, așa cum este securitatea
națională și trebuie să țină cont de interesul publicului de a fi informat asupra unor informații.
Ignorarea acestor condiții conferă unor astfel de limitări a libertății de exprimare un
caracter absolut incompatibil cu prevederile articolului 10, paragraful 2.
Din perspectiva conceptului de „îndatoriri și responsabilități” , Curtea a afirmat, de
asemenea, că apartenența unei persoane la o categorie specială argumentează mai curând
limitarea decăt sporirea puterii autorităților publice de a restrânge exercitarea drepturilor acestei
persoane. Redactorii -șefi și ziariștii aparțin acestei categorii. În speța Observer și Guar dian32,

32 Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1991.

– 25 –
instanțele judecătorești naționale au emis o hotărâre judecătorească de interdicție privind
publicarea unor articole specifice din motiv că ele ar periclita securitatea națională. Curtea a
menționat „datoria presei de a comunica informații și idei r eferitoare la chestiuni de interes
public” și a adăugat că dreptul publicului de a primi astfel de informații corespunde datoriei
presei de a le comunica. În consecință, fiind conferit dreptul și datoria de a comunica informații și
idei, presa a dobândit o libertate mai mare, reducând posibilitățile Statului de a limita intervențiile
sale. Cu toate acestea, Curtea a declarat că din motivul „îndatoririlor și responsabilităților” ,
inerente exercitării libertății de exprimare, protecția ziariștilor în conformi tate cu articolul 10
cade sub rezerva prevederii conform căreia ei „trebuie să acționeze cu bună credință și să
furnizeze informații consecvente și precise în conformitate cu etica jurnalistică” .33
Suplimentar, Curtea a subliniat că „îndatoririle și respons abilitățile” specialiștilor în
domeniul mijloacelor de informare în masă „capătă o semnificație specială în situații de conflict
și tensiune” .34
În cauza Sener Curtea a declarat: „O precauție specială este cerută când se acordă
atenția publicării unor opini i care conțin instigare la violență împotriva Statelor pentru a
împiedica presa să devină un vehicol pentru diseminarea discursului odios sau promovarea
violenței” . Cu toate acestea, Curtea, de asemenea, a subliniat că „ În același timp, în cazurile când
astfel de opinii nu pot fi catalogate, Părțile Contractante nu pot restrânge dreptul publicului de a
fi informat asupra acestor opinii referitor la protecția integrității teritoriale sau a securității
naționale, sau prevenirea crimei și dezordinei prin aplic area preponderenții legislației penale
mijloacelor de informare în masă”.35
În speța enunțată, Curtea a notat că revista publicată de către petiționar – proprietarul și
redactorul -șef al unei reviste săptămânale – conținea critică incisivă adusă politicii g uvernului și
acțiunilor forțelor de securitate în sud -estul Turciei cu privire la poporul Kurd, precum și anumite
afirmații, care păreau a fi exprimate în mod agresiv. Oricum, Curtea a constatat că articolul în
cauză nu glorifica violența și nu instiga la răzbunare sau rezistență armată și, prin urmare,
sancționarea penală a petiționarului a violat articolul 10. Petiționarul nu a depășit limitele
îndatoririlor și responsabilitățile sale, prevăzute în situațiile de conflict și tensiune, ci a oferit

33 Fressoz și Roire v. Franța, 1999; Bergens Tidende și Alții v. Norvegia, 2000.
34 Sener v. Turcia, 2000.
35 Sener v. Turcia, 2000.

– 26 –
publiculu i o perspectivă diferită asupra situației din sud -estul Turciei, fără a ține seama de cât de
jenantă ar putea fi pentru public.

 „Formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni”
Spectrul ingerințelor posibile (formalități, condiții, restrângeri sau sancț iuni) în
exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este extrem de vast și nu conține nici o limitare
stabilită în prealabil. În fiecare caz separat Curtea examinează și adoptă hotărâri cu privire la
existența unei ingerințe, examinând impactul restr ictiv asupra exercitării dreptului la libertatea de
exprimare al unei măsuri specifice întreprinse de către autoritățile naționale.
Asfel de ingerințe ar putea consta din: condamnare penală36 (care presupune plata
unei amenzi sau privarea de libertate), obl igația de a plăti despăgubiri civile37, înterzicerea
publicării38 sau înterdicția publicării unei imagini în ziar39, confiscarea publicațiilor sau a
oricărui alt mijloc, prin care este exprimată o opinie sau este transmisă o informație40,
refuzarea acordării u nei autorizații de difuzare41, înterzicerea exercității profesiei de
ziarist, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești sau de alte autorități privind
divulgarea surselor jurnalistice și/sau sancționarea pentru neexecutarea acestor ordine42,
anunțare a de către conducătorul Statului că un funcționar de stat nu va fi numit la un post
public din cauza declarației făcute de către acesta în public43 etc.
Printre formele diferite de ingerință, cenzura prealabilă publicării este considerată de
către Curte de a fi cea mai periculoasă formă, din timp ce aceasta împiedică transmiterea
informațiilor și ideilor celor dornici să le primească. Acesta este motivul pentru care măsurile
întreprinse în faza prealabilă publicării, așa cum sunt autorizarea exercitării prof esiei de
ziarist, examinarea unui articol de către un funcționar înaintea publicării sau interzicerea
publicării sunt supuse de către Curte unui control extrem de riguros. Chiar dacă aceste măsuri au

36 Badford v. Germania, 1989; Lingens v. Austria, 1986; Dalban v.România, 1999.
37 Muller v. Elveția, 1988.
38 Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer și Guardian v. Regat ul Unit, 1991.
39 News Verlags GmbH / CoKG v. Austria, 2000.
40 Handzside v. Regatul Unit, 1976; Muller v. Elveția, 1988.
41 Autronic AG v. Elveția, 1990.
42 Goodwin v. Regatul Unit, 1996.
43 Wille v. Lienchtenstein, 1999.

– 27 –
un caracter temporar, ele pot reduce consistent valoarea informației. În cauzele care vizează
interzicerea publicării în ziare a unor articole, Curtea a declarat că:
„Articolul 10 nu interzice, prin conținutul lui, orice restricție prealabilă publicării…
Însă astfel de restricții sunt atât de periculoase, în cât cer un examen extrem de scrupulos din
partea Curții. Acesta este cerut îndeosebi în cazul presei: informația este un bun perisabil și
întârzierea publicării ei, chiar pentru o perioadă scurtă, crează riscul pierderii valorii și al
interesului față de a cea informație”44.
Autorizarea prealabilă a publicării, un procedeu caracteristic regimurilor de dictatură, nu
a fost vreodată acceptată în societățile democratice și, în general, este incompatibilă cu
prevederile articolului 10.
Refuzul de a înregistra tit lul unei publica ții periodice este o cenzur ă distinct ă,
aplicat ă prealabil public ării. După cum a declarat Curtea, o astfel de măsură „este echivalent ă cu
refuzul de a publica aceast ă publica ție periodic ă”.
În cauza Gaweda , instan țele judec ătorești naționale i -au refuzat peti ționarului
înregistrarea a dou ă publica ții din motiv c ă titlul publica țiilor in cauz ă „ar fi în conflict cu
realitatea ”. Curtea a stabilit încălcarea articolului 10, invocand faptul c ă legisla ția care regle –
menta înregistrarea publica țiilor periodice nu era suficient de clar ă și previzibil ă. În acest context,
Curtea a declarat c ă:
„legisla ția relevant ă trebuie s ă furnizeze o indica ție clar ă a circumstan țelor în care
astfel de restric ții sunt admisibile și un fortiori c ând consecin țele restric ției, la fel ca și în spe ța
în cauz ă, constau în blocarea complet ă a public ării unei publica ții periodice. Aceasta se
datoreaz ă pericolului poten țial la care astfel de restric ții prealabile, prin natura lor, expun
libertatea de exprimare garantat ă de articolul 10. ”45
Printre ingerințele posterioare exprimării ideilor și opiniilor, condamnarea și
sancționarea penală ar constitui probabil cele mai periculoase ingerințe în exercitarea libertății
de exprimare.
În speța Castells , petiționarul (membru al opoziției parlamentare) a fost condamnat la
închisoare pentru o anumită perioadă pentru insulte aduse la adresa guvernului Spaniei prin

44 Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 19 91; Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1991.
45 Gaweda v. Polonia, 2002.

– 28 –
publicarea unui articol, în care acesta acuza guvernul de a fi „criminal” și de a ascunde autorii
crimelor comise în Țara Bascilor impotriva populației basce. În baza acestui context faptic,
Curtea a afirmat că:
”poziția dominantă, pe care o ocupă în stat, cere guvernului să dea dovadă de reținere
în a apela la soluții penale , mai ales atunci c ând există și alte mijloace de a replica unor atacuri
și critici nejustificate venind de la adversarii politici sau mediile de informare”46.
În cazul Okcuoglu , în care petiționarul a fost condamnat la un an și opt luni de
închisoare, precum și la plata unei amenzi pentru „propagand ă separatistă”, Curtea a afirmat că
„este copleșită de gravitatea sentinței impuse petiționarului … și de persistența eforturilor
acuzării de a executa sentința.”
In continuare, Curtea a declarat că:
„natura și gravitatea sancțiunii impuse constituie, de asem enea, factori de care trebuie
să se țină cont la examinarea proporționalității ingerinței” și a constatat că condamnarea și
sancționarea petiționarului contravineau articolului 10 din Convenție”.47
Chiar și în cazurile în care sancțiunile penale implicau pl ata unor amenzi relativ mici,
Curtea dezaproba aplicarea unor astfel de măsuri din motiv că ele puteau juca rolul unei cenzuri
implicite . În mai multe cauze, în care ziariștii erau condamnați la plata unei amenzi, Curtea a
declarat că:
„…deși pedeapsa a plicată autorului nu a fost de natura să -l oprească de la exprimarea
opiniilor, a generat totuși un tip de cenzură aptă să -l descurajeze de a mai emite critici similare
în viitor (…) Existența, în contextul dezbaterii politice, a unei astfel de condamnăr i, este de
natură să descurajeze jurnaliștii de a mai discuta public chestiunile care afectează viața
comunității. Mai mult, o sancțiune de acest tip poartă răspundere pentru împiedicarea presei in
exercitarea rolului său de furnizor de informații și de c âine de pază public. ”48

În plus, amenzile și costurile de judecată pot constitui o ingerință în exercitarea dreptului
la libertatea de exprimare în cazul in care cuantumul acestora ridică problema supraviețuirii
financiare a persoanei căreia i se impune ac hitarea sumei49.

46 Castells v. Spania, 1992.
47 Okcuoglu v. Turcia, 1999.
48 Lingens v. Austria, 1986; Barthold v. Germania, 1995.
49 Open Door și Dublin Well Women Center v. Irlanda, 1992.

– 29 –
Despăgubirile civile acordate pentru prejudiciile aduse demnității sau onoarei altora pot
constitui o ingerință în exercitarea libertății de exprimare distinctă de condamnarea penală. În
cauza Tolstoy Miloslavsky , petiționarul a fost găsit vinovat de către tribunalele naționale ( în baza
sistemului de jurați) de a fi scris un articol defăimător și a fost obligat ( împreună cu distribuitorul
articolului) să plătească victimei despăgubiri civile în cuantum de 1.500.000 lire sterline .50
Stabilind faptul că cuantumul despăgubirilor civile însăși constituia o încălcarea a
articolului 10, Curtea europeană a declarat:
„…aceasta nu inseamnă că juriul este liber să stabilească orice sumă pe care o crede
potrivită, întrucat, din perspectiva Convenției , trebuie să existe o relație de proporționalitate
între acordarea despăgubirilor pentru calomnie și gradul în care reputația a fost lezată. Juriul
nu a fost instruit să -l pedepsească pe petiționar, ci numai să acorde despăgubiri care să
compenseze prejudi ciul moral suferit de Lordul Aldington (victima).”
Suplimentar, Curtea a constatat că :
„controlul judiciar….. exercitat în timpul judecării cauzei petiționarului nu a oferit
garanții adecvate și efective impotriva acordării unor despăgubiri disproporțion at de mari”. În
consecință, „examinand mărimea despăgubirilor acordate în acest caz și lipsa garanțiilor
adecvate și efective împotriva unor despăgubiri disproporționat de mari, Curtea stabilește
încălcarea dreptului petiționarului, garantat de articolul 1 0 din Convenție”.
Confiscarea sau sechestrarea mijloacelor, prin care sunt diseminate informațiile și ideile,
reprezintă o altă ingerință posibilă. Intervalul de timp cand astfel de măsuri sunt ordonate sau
aplicate, respectiv anterior sau posterior moment ului diseminării, nu prezintă nici o importanță.
Astfel, Curtea a decis că confiscarea temporară a tablourilor considerate a fi obscene de
tribunalele naționale, a constituit o ingerință în libertatea de exprimare a pictorului.51
De asemenea, sechestrarea u nui film, considerat de autoritățile naționale de a conține
unele scene obscene, a fost estimată de către Curte ca fi ind o ingerință în exercitarea libertății de
exprimare.52 Confi scarea cărților, considerate de a conține unele fragmente cu conținut obscen, a
fost tratată de către Curte în mod similar.53

50 Tolstoy M iloslavsky v. Regatul Unit, 1995.
51 Muller v. Elveția, 1988.
52 Otto-Preminger Institute v. Austria, 1994.
53 Handyside v. Regatul Unit, 1976.

– 30 –
Interdicția publicității este considerată de Curte, în anumite circumstanțe, de a fi o
ingerință în libertatea de exprimare.
În speța Barthold petiționarul era chirurg veterinar, la care proprietarii pisicil or bolnave
apelau în ultimă instanță, fiind unicul care presta servicii veterinare de urgență în Hamburg. El a
fost intervievat de către un ziarist care, ulterior, a scris un articol despre lipsa unor astfel de
servicii, care afectează bunăstarea animalelo r din regiune. Colegii de breaslă ai D -lui Barthold au
intentat o acțiune în justiție împotriva petiționarului, invocand legea privind concurența neloială
și afirmand că el a instigat sau tolerat publicitatea propriilor servicii. Curtea a declarat că acest
caz viza mai curand discuția publică a unei chestiuni de preocupare decat o publicitate
comercială și a constatat că condamnarea petiționarului a fost nejustificată:
„(Condamnarea D -lui Barthold) …riscă să descurajeze membrii anumitor profesii de a
contrib ui la discuții publice asupra chestiunilor care afectează viața comunității, chiar dacă
există cea mai mică probabilitate ca declarațiile lor să f ie tratate ca și cauzand într-o anumită
măsură efectul publicitar. Mai mult, aplicarea unei măsuri similare es te de natură să
îngrădească presa de la îndeplinirea sarcinii sale de furnizor de informații și de câine de pază
public.”54
În mod sigur, o informație publicată într-un ziar poate fi echivalată cu publicitatea.
Informațiile care sunt bazate pe profilurile r elațiilor publice ar putea fi mai cur ând considerate
discurs comercial. De exemplu, în speța Casado Coca distribuirea materialelor publicitare de
către un avocat care a rezultat în declanșarea procedurii disciplinare împotriva acestuia a fost
considerată d e către Curte ca fi ind discurs comercial.55
Deși sunt protejate de articolul 10, in comparație cu alte forme de exprimare,
informațiile cu caracter comercial sunt supuse diferitor norme de monitorizare. De exemplu, în
cauza Markt intern56 Curtea a confirmat hotărarea judecătorească de interdicție emisă împotriva
unei reviste comerciale privind publicarea informației referitor la o intreprindere care activa în
sectorul comercial. Declar ând că această măsură a constituit o ingerință în exercitarea libertății de
exprimare în domeniul comercial, Curtea a conferit autorităților naționale o libertate mai largă de

54 Barthold v. Germania, 1995.
55 Casado Coca v. Spania, 1994.
56 Markt intern v. Germania, 1989.

– 31 –
apreciere și a constatat compatibilitatea hotărarii cu exigențele impuse de paragraful 2 din
articolul 10:
„… chiar și publicarea informațiilor care sunt adevărate și prezintă evenimente reale
poate fi , în anumite circumstanțe, înterzisă; obligația de a respecta viața privată a altora sau
îndatorirea de a respecta confidențialitatea anumitor in formații cu caracter comercial, constituie
exemple în acest context” . Cu toate acestea, unele opinii concurente au afirmat lipsa motivului
pentru extinderea marjei de apreciere a Statului: „Numai în cazuri extrem de rare cenzura sau
interdicția publicării poate fi acceptată (…). Aceasta este in special adevărat c u privire la
publicitatea comercială sau chestiuni ce țin de politica economică sau comercială (…). Protecția
intereselor utilizatorilor și ale consumatorilor în fața pozițiilor dominante depinde de libertatea
de a publica chiar și cea mai aspră critică a produselor (…)57
Separat de hotărârile adoptate în baza paragrafului 2, discursul comercial poate fi
protejat din perspectiva articolului 10 și, prin urmare, interzicerea sau sancționarea publicării
unor astfel de informații constituie o ingerință în exercitarea libertății de exprimare.
O ordonanță, prin care se impune divulgarea surselor jurnalistice sau a
documentelor, precum și sancționarea pentru refuzul de a executa această ordonanță , sunt
considerate de către Curte o ingerință în exercitarea libert ății de exprimare.
În cauza Goodwin , Curtea a hotărat că astfel de măsuri constituiau indiscutabil un
amestec în libertatea presei și s-a pronunțat în favoarea ziaristului.58
Percheziționarea localurilor unui ziar sau a unei companii de difuzare reprezintă o
altă formă de ingerință în libertatea presei. Motivată sau nu de un mandat juridic, o astfel pe
percheziție nu numai că ar periclita confidențialitatea surselor jurnalistice, dar ar expune riscului
întreaga mass -media și ar funcționa ca o cenzură impusă tuturor jurnaliștilor din țară.

 „Exercitarea acestor libertăți poate fi supusă … restricțiilor sau sancțiunilor
prevăzute de lege”
În conformitate cu această exigență, orice ingerință în exercitarea libertății de exprimare
trebuie să aibă o bază legală în legislația națională . De regulă, aceasta presupune o lege scrisă și
publică, adoptată de parlament. Un parlament național trebuie să decidă asupra admisibilității

57 Opinina concurentă a judecătorului Pettiti, 1989.
58 Goodwin v. Regatul Unit, 1996.

– 32 –
aplicării unei restricții. De exemplu, într-o cauză care vizează un ziarist condam nat pentru
defăimare, infracțiunea de defăimare trebuie să fie prevăzută în legislația națională. Sau, i î cazul
în care interdicția publicării sau sechestrarea mijloacelor de diseminare a unei informații sau idei
– așa cum sunt cărțile, ziarele sau camerel e de filmat – sunt ordonate sau executate, adoptarea
unor astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe o prevedere a legislației naționale. La fel, atunci
când localurile unui ziar sunt percheziționate sau o stație de difuzare este lichidată, prevederile
legal e ale legislației naționale trebuie să constituie temeiul pentru astfel de măsuri.
În cazul unui număr mic de spețe, Curtea a aceptat că normele de drept comun sau
principiile dreptului internațional constituie un temei legal pentru ingerințele în libertat ea de
exprimare.
De exemplu, în speța Sunday Times Curtea a constatat că normele comune ale dreptului
englez privind „contempt of court” (insultă adusă instanței) erau formulate cu suficientă precizie
pentru a răspunde cerinței „prevăzut de lege” .
De ase menea, în cauza Groppera Radio AG59 și Autronic60 Curtea a permis statului să se
bazeze pe normele dreptului public internațional, aplicabile în cadrul intern, în scopul satisfacerii
acestei exigențe. Deși nu trebuie exclus faptul că normele dreptului comun sau ale dreptului
obișnuit pot limita libertatea de exprimare, aceasta trebuie s ă fie mai cur ând o excep ție rar ă.
Libertatea de exprimare este o valoare at ât de important ă, încât limitarea ei trebuie de
fiecare dat ă să primeasc ă un caracter legitim democra tic, care este conferit numai de dezbaterile
parlamentare sau prin vot.
Această exigență de asemenea se referă la calitatea legii , chiar și în cazul în care aceasta
este adoptată de către parlament. În mod constant, Curtea a declarat că orice lege trebuie să fie
publică, accesibilă și previzibilă . Potrivit declarației Curții în speța Sunday Times61:
„In primul rând, legea trebuie să fie accesibilă într-un mod adecvat: cetățeanul trebuie
să fie capabil să ințeleagă că este adecvată în circumstanțele reglemen tărilor legale aplicabile
unui caz dat. În al doilea r ând, o normă nu poate fi privită ca „lege” dec ât dacă este formulată
cu suficientă precizie pentru a permite persoanei să-și reglementeze conduita; ea trebuie să fie
capabilă – cu sfatul adecvat, dacă este necesar – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în

59 Groppera Radio AG v. Elveția, 1990.
60 Autronic v. Elveția, 1990.
61 Sunday Times v. Regatul Unit, 1979.

– 33 –
circumstanțele date, consecințele unei anumite acțiuni. Aceste consecințe nu trebuie să fie
previzibile cu absolută certitudine: experiența arată că această cerință este imposibilă. De
asemenea, deși ce rtitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage după sine o rigiditate excesivă,
iar legea trebuie să f ie capabilă să țină pasul circumstanțelor în schimbare. Prin urmare, multe
legi sunt în mod inevitabil redactate în termeni vagi într-o măsură mai mare sau mai mică, iar
interpretarea și aplicarea lor este chestiune de practică”.
În timp ce în speța Sunday Times Curtea a constatat că normele dreptului comun
satisfac exigențele „legii”, ținând seama, de asemenea, de consultația juridică pe care a primit -o
ziarul petiționar, în speța Rotaru62, Curtea a stabilit că legislația națională nu era „lege”, deoarece
nu era „formulată cu suficientă precizie pentru a permite fiecărei persoane – cu sfatul adecvat,
dacă este necesar – să-și reglementeze conduita”.
In spe ța Petra63, Curtea a hotărat că „prevederile naționale aplicabile în materie de
control al corespondenței deținuților… lasă autorităților naționale prea multă libertate de
acțiune” și reglementările de implementare confidențială nu „satisfăceau exigența
accesibilității… și că dreptul rom ânesc nu indic ă cu claritate rezonabilă întinderea și maniera
exercitării puterii discreționare conferite autorităților naționale”.
Deși în cauzele Rotaru și Petra a fost examinat ă și a fost constatată violarea articolulu i 8
(dreptul la viața privată), Curtea adoptă acceiași poziție în eva luarea legislațiilor naționale cu
privire la libertatea de exprimare.

 „Exercitarea acestor libertăți … poate fi supusă unor… restrângeri… (care)…
sunt necesare… pentru securita tea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică,
apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția
reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale
sau pe ntru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Lista motivelor posibile de restr ângere a libertății de exprimare este exhaustivă .
Autoritățile naționale nu pot în mod legitim să se bazeze pe oricare alte motive, care nu sunt
încluse în lista prevăzută de paragraful 2. Prin urmare, în cazul c ând sunt chemate să pună în
aplicare o prevedere legislativă în orice caz de limitare a libertății de exprimare, instanțele

62 Rotaru v. România, 2000.
63 Petra v. România, 1998.

– 34 –
judecătorești naționale trebuie să identifice valoarea sau interesul prot ejat de prevederea
respectivă și să verifice dacă interesul sau valoarea în cauză este prezentă în lista prevăzută de
paragraful 2. Numai în eventualitatea unui răspuns pozitiv tribunalele pot aplica această
prevedere persoanelor vizate.
De exemplu, o acți une penală sau o procedură civilă intentată împotriva unui jurnalist
acuzat de prejudicierea reputației sau onoarei unei persoane, va urmări scopul legitim de protejare
a „reputației sau a drepturilor celorlalți”. Sau, confiscarea unei cărți cu conținut obscen ar putea
urmări un scop legitim de protecție a „moralei” . Sau, o hotărare judecătorească de interdicție
privind publicarea de către un ziar a informații lor cu caracter secret poate fi justificată de
interesul „securității naționale” . Oricum, tribunal ele trebuie să garanteze protecția reală a
interesului și nu doar o simplă și nesigură posibilitate de indeplinire a acestei sarcini.
Probleme pot apărea în cazurile care vizează defăimarea sau insulta adusă înalților
funcționari de stat (înclusiv președi ntele țării, miniștrii, deputații în parlament) sau
funcționarilor publici (printre care se numără ofițerii de poliție, procurorii și ofițerii de protecție
a ordinii publice și toți angajații publici). Deși scopul condamnării unei persoane care a insultat
sau a def ăimat o persoană care aparține uneia din cele două categorii trebuie să fie justificată de
necesitatea protecției „reputației sau drepturilor celorlalți” , o penalizare mai gravă – prevăzută
de lege – diferită de una prevăzută pentru insultarea sau defaimarea unei persoane obișnuite, nu
va fi justificată . Penalizările mai grave pentru defaimarea înalților funcționari de stat sau
funcționari civili contravine principiului egalității în fața legii. De altfel, astfel de sancțiuni ar
proteja noțiuni abstracte , așa cum sunt „autoritatea statului” sau „prestigiul statului”, care nu
sunt incluse în lista enunțată in paragraful 2.
Mai mult decat at ât, valori precum „imaginea/onoarea țării sau a guvernului” ,
„imaginea sau onoarea națiunii”, „simbolul statului sau alte simboluri oficiale”,
„imaginea/autoritatea autorităților publice” (diferite de instanțele judecătorești) nu sunt
prevăzute în lista enunțată in paragraful 2 și, prin urmare, nu constituie scopuri legitime
pentru restrangerea libertății de exprima re. Acesta este motivul pentru care tribunalele naționale
nu trebuie să sancționeze orice fel de critică – exprimată prin cuvinte, gesturi, imagini sau în
orice alt fel – împotriva unor astfel de noțiuni abstracte care nu se încadrează în câmpul de
aplicar e a protecției conferite de paragraful 2. Explicația acestei poziții poate fi furnizată de
normele funcționale ale unei societăți democratice, în care critica la adresa celor a (indivizi și

– 35 –
instituții) care iși exercită puterea, constituie un drept fundamen tal și o îndatorire a mijloacelor de
comunicare în masă, a persoanelor obișnuite și în mare măsură a societății. De exemplu, un act de
distrugere sau o „insultă” la adresa simbolului unui stat prin care o persoană și-ar exprima
dezacordul sau critica față de anumite decizii politice, activitatea autorităților publice in anumite
domenii sau orice alt efect al exercitării puterii. Exprimarea unui astfel de dezacord și critică
trebuie să nu fie limitată , din timp ce constituie singurul mijloc de dezbatere în public a
deficiențelor și de stabilire a remediilor posibile. În plus, astfel de noțiuni generale și abstracte,
precum „autoritatea statului”, de obicei acoperă și ascunde interesele personale mai cur ând ilicite
ale persoanelor care dispun de putere sau cel puțin interesul lor de a deține puterea cu orice preț.
În cazul c ând instanțele judecătorești naționale stabilesc că o ingerință este justificată de
un scop legitim, urm ând practica și respect ând principiile dezvoltate de către Curte, ele trebuie să
exami neze cea de -a treia exigență stipulată în paragraful 2 și să decidă dacă ingerința în cauză
este „necesară într-o societate democratică”.

 „Exercitarea acestor libertăți … poate fi supusă … restricții… (care) … sunt
necesare într-o societate democr atică …”
În scopul adoptării unei decizii în conformitate cu cea de -a treia exigență, instanțele
judecătorești naționale trebuie să aplice principiul proporționalității și să răspundă la
următoarea Întrebare: „a fost oare scopul proporțional cu mijlocul angajat în realizarea lui?” .
În această ecuație, termenul „scop” implică una sau mai multe valori și interese
prevăzute de paragraful 2, pentru protecția cărora statele sunt autorizate de a interveni în
exercitarea libertății de exprimare. Termenul „mijlo c” implică însăși ingerința. Prin urmare,
„scopul” reprezintă acel interes specific invocat de către stat, așa cum este „securitatea
națională”, „ordinea”, „morala”, „dreptul celorlalți”, etc. „Mijlocul” este măsura specială
adoptată sau exercitată împotri va unei persoane care iși exrcită dreptul la exprimare.
De exemplu, „mijloc” poate fi: o condamnare penală pentru insultă sau def ăimare; un
ordin de a plăti despăgubiri civile; o hotărare judecătorească de interzicere a publicării; interdicția
de a exerci ta profesia de jurnalist; percheziționarea localurilor unui ziar; confiscarea mijloacelor
prin care a fost exprimată o opinie; etc.
Hotărarea cu privire la proporționalitate se bazează pe principiile care guvernează o
societate democratică. Pentru a demon stra că ingerința a fost „necesară într-o societate

– 36 –
democratică” instanțele judecătorești naționale, precum și Curtea europeană, trebuie să
stabilească existența unei „necesități sociale imperioase”, care a cerut aplicarea acestei limitări
speciale asupra exercitării libertății de exprimare.
În speța Observer și Guardian v. Regatul Unit64, Curtea a declarat că : „adjectivul
necesar în sensul articolului 10, paragraful 2, presupune existența unei necesități sociale
imperioase”.
Autorităților naționale le revi ne sarcina inițială de a examina existența unei necesități
sociale imperioase ]n conformitate cu precedentele jurisprudenței Curții. Oricum, marja națională
de apreciere este completată de un control european , cuprinz ând at ât legea cât și deciziile care
pun în aplicare legea, inclusiv deciziile adoptate de tribunalele independente. În această privință
Curtea a afirmat că „Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în
evaluarea existenței unei astfel de necesități, dar aceasta trebuie s ă fie coordonată cu controlu l
european, exercitat at ât asupra legislației, cât și asupra deciziilor, prin care legile sunt aplicate,
inclusiv asupra hotărarilor unor tribunale independente”65.
De aceea Curtea dispune de competența de a adopta hotărarea def initivă în problema
concilierii „restricției” cu libertatea de exprimare, așa cum aceasta este protejată de articolul 10.
Mesajul adresat instanțelor judecătorești naționale este următorul: ele trebuie să
respecte jurisprudența Curții, încep ând cu prima au diere, într-un caz care vizează libertatea de
exprimare .
Deoarece standardele europene, așa cum este jurisprudența Curții, conferă libertății de
exprimare o protecție mai mare decat legislația și jurisprudența națională, toți judecătorii de bună
credință t rebuie în mod obligatoriu să aplice standardele elevate europene.
Raționamentul Curții în stabilirea răspunsului la întrebarea „a fost oare restricția
necesară intr -o societate democratică?” sau „a fost oare scopul proporțional mijloacelor
antrenate?” va fi examinat în continuare, țin ându-se cont de fiecare din „scopurile” legitime
enumerate în paragraful 2. Evident, „mijloacele” vor fi în toate cazurile aceleași: ingerința în
libertatea de exprimare.

64 Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1995.
65 Lingens v. Austria, 1986; Janowski v. Polonia, 1999; Tammer v. Estonia, 1999,etc.

– 37 –
Capitolul III: Libertatea de exprimare a agentului med ia.

Libertatea de exprimare este acea libertate garantată de Constituție prin care orice
persoană fizică sau juridică inclusiv agentul media își poate exterioriza gândurile, creațiile,
opiniile, credințele sau transmite informații prin viu grai, imagini s unete sau prin orice alte
mijloace de acest fel. Potrivit art. 30 din Constituția României " libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,
prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile ."
Libertatea pentru persoană, de a avea o anumită opinie, în legătură cu orice problemă, rămâne o
simplă posibilitate atâta timp cât aceasta nu poate să o comunice celor din jur. De aceea orice
societate umană, politicește organizată se află confruntată cu problema de a ști care forme de
exprimare trebuie permise și care forme de exprimare trebuie limitate sau total suprimate, în
principiu, în interesul general și al ordinii publice.
Așa cum pe bun ă dreptate, remarca profesorul Tudor Drăganu nu poate fi vorba de
democrație, dacă cetățenii nu au dreptul să -și exprime opiniile sau concepțiile lor prin viu grai
(libertatea cuvântului) sau prin presă (libertatea presei), dacă ei nu au dreptul de a se ad una pentru
a discuta diferite probleme legate de viața în societate și în stat. În această ordine de idei – susține
același autor – libertatea conștiinței, atunci când are ca obiect opiniile cetățenilor în diverse
probleme sociale și de stat este garantată în manifestările ei exterioare printr -un număr de
libertăți, cum sunt: libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor etc. prin care se
asigură o participare activă a cetățenilor la viața politică și socială a țării .66
Socotim că libertate a de exprimare indiferent de forma acesteia este mai mult sau mai
puțin limitată în funcție de mediul privat sau public de exprimare , precum și de consecințele
acesteia . Ca urmare, socotim că libertatea cuvântului în mediul intim, este nelimitată, iar în
mediul familial , este limitată de regulile care asigură moralitatea și buna cuviință în familie .
Situându -ne în mediul public este normal ca libertatea de exprimare să fie limitată de
drepturile și libertățile celorlalți, precum și de necesități de protecți e ale interesului public .
Aceste limitări trebuie să fie dimensionate în așa fel încât să garanteze libertățile și drepturile
tuturor într-o societate democratică. Libertatea cuvântului presupune, comunicarea de informații,

66 Ioan Muraru, Protecția constituțională a libertăților de opinie. Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 82

– 38 –
dar și exprimarea opiniilor prin discursuri, luări de cuvânt, strigăte, cântec etc. Ea se poate
manifesta cu ocazia adunărilor publice, manifestațiilor, mitingurilor, ședințelor de dezbatere a
activității cu autoritățile publice, organizații și asociații, reuniuni științifice, culturale, artistice și
în general în toate ocaziile în care există un auditoriu, un public.
Libertatea cuvântului constituie în același timp un mijloc eficient de participare a
cetățenilor la viața societății , precum și un mijloc de dezvoltare a conștiinței civile.
Exprimarea opiniilor și creațiilor prin presă rămâne însă partea cea mai consistentă a
libertății de exprimare . Un jurist francez definea libertatea presei ca "dreptul de a exprima
opiniile prin imprimate scrise fără a fi necesară autorizația sau cenzura prealabilă, dar cu
responsabilibilitatea penală și civilă a autorilor acestor scrieri". Prof. Nestor Prisca considera
libertatea presei ca fiind "dreptul cetățeanului de a -și exprima opiniile sub forma scrisă și
publică.67
Cu privire la accepțiunea în sens larg a noțiunii de "presă" ne raliem opiniei prof. Ioan
Muraru și astfel înțelegem nu numai ziarele ci și radioul și televiziunea…"Problema limitelor
libertății presei, nu este o problemă nouă. Bryce – de exemplu – spunea că presa este "un câine de
gardă ale cărui lătrături trebuie tolerate" deoarece multe abuzuri sunt dezvăluite prin ajutorul ei,
iar multe altele sunt impiedicate de frica publicității. Mulți publiciști, precum Voltaire, Emille de
Girardin au susținut că "libertatea presei nu trebuie supu să la nici o restricție”. Libertatea presei
susțineau ei este ca libertatea vulturului, or a -i dirija zborul, înseamnă a -i tăia aripile. După alte
păreri, libertatea fără limită, e desfrâul, e discreditarea libertății; o libertate care nu e
responsabilă e funestă . Libertatea presei susțin unii, nu poate fi nelimitată. Prin limitele ce se
impun libertății presei s -ar stabili de fapt responsabilitatea presei.
Încă din anul 1986, Curtea Europenă în cazul Lingens referindu -se la presă arăta : « În
timp ce presa nu trebuie să depășească limitele impuse, între altele, pentru « protecția reputației
celorlalți », este totuși obligatoriu pentru aceasta să comunice informații și idei dezbătute în arena
politică, la fel ca și cele privind alte domenii de interes public . Presa nu are numai datoria de a
comunica astfel de informații și idei, dar publicul are deasemeni dreptul de a le primi. » Conform
Curții, « …libertatea presei furnizează publicului unul dintre cele mai bune mijloace de a
cunoaște și a -și forma o părere referitoare la ideile și atitudinile liderilor politici ».Acesta este
motivul pentru care în acest context « …limitele criticii acceptabile sunt în mod corespunzător

67 N. Prisca, Drept constituțional, E.D.P., București , 1997, p.263

– 39 –
mai largi în ceea ce privește un om politic ca atare decît în ceea ce privește o persoană privată.
Spre deosebire de o astfel de persoană, un om politic este supus în mod inevitabil și conștient
unei analize amănunțite a fiecărui cuvînt și a fiecărei fapte a sa, atît de către ziariști cît și de către
public, și în consecință acesta va manifesta un grad mai ridicat de toleranță »68. Pe aceeași linie,
Curtea Supremă de Justiție, referindu -se la libertatea de exprimare a decis : « Limitele criticii
acceptabile care dă expresie libertății presei sunt mai largi în privința politicienilor și a
demnitar ilor decât în cazul cetățenilor obișnuiți. În aceste condiții un secretar de stat are dreptul
la reputație dar și obligația de a se supune exigențelor cu privire la informarea opiniei publice.»69
Presa oferă în mod special, oamenilor politici, ocazia de a urmări și de a comenta preocupările
opiniei publice ; astfel ea dă posibilitatea tuturor să participe la dezbaterea politică liberă care
reprezintă însăși esența naturii societății democratice, arată Curtea Europeană.70 Libertatea presei
nu se confundă cu li bertatea de exprimare, ci sfera acestora se intersectează .
Pentru a garanta libertatea presei, pe lângă alte drepturi și libertăți constituționale sunt
prevăzute și unele reguli , cu putere de norme constituționale. Astfel cenzura394 de orice fel este
interzisă. Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. Nici o publicație nu poate
fi suprimată. Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică
sursa finanțării.
Potrivit art. 10 pct.2 din Convenția Europea nă a Drepturilor Omului, la care România a
aderat prin Legea nr. 30/1994, exercitarea libertății de exprimare inclusiv a presei , comportă
îndatoriri și responsabilități putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau
sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică ,
pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii
și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei , protecția reputației sau a
drepturilor altora , pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a

68 Jurisprudența europeană privind libertatea de exprimare. Agenția de monitorizare a presei – Academia Cațavencu
București 2002, pag.101. A se vedea și „Secția a treia, hotărârea din 7 iunie 2007 privind ererea nr. 1914/02, Jérôme
Dupuis, Jea n-Marie Pontaut și Librairie Arthème Fayard c. Franței în Pandectele române nr.8/2007 Editura Wolters
Kluwer, București, p. 223.
69 Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001 în Pandectele române nr. 1/2003
p. 46.
70 Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001 în Pandectele române nr. 1/2003 ,
pag 103.

– 40 –
garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. De pildă în cazul Proger și
Oberschlick din aprilie 1995 Curtea Europeană a hotărît ca o condamnare a unui ziarist și a unui
editor pentru calomnierea unui magistrat în urma publicării unor comentarii critice făcute cu rea-
credință și cu încălcarea regulilor eticii jurnalistice, nu reprezintă o încălcare a libertății de
exprimare prevăzută de art.10 din Conven ție.71
Curtea Europeană în domeniul comunicării acordă o deosebită atenție scuzei provocării .
Astfel în cazul Oberschlick (nr. 2) din iulie 1997 având de judecat plângerea unui ziarist
condamnat de instanțele austriece, pentru insultarea unui om politic zic ându -i « idiot », Curtea a
constatat că în cauză expresia « idiot » nu pare disproporționată față de cuvintele adresate
ziaristului de omul politic, care i -au provocat acestuia în mod conștient o stare de indignare
provocată. Ca urmare, Curtea a constatat că în mod greșit instanțele austriece l -au condamnat pe
ziarist, încălcând astfel libertatea de expresie garantată de art.10 din Convenție.72 Ca urmare
libertatea de exprimare în cazul presei când prezintă informații de interes public referitoare la o
funcț ie sau o demnitate publică este mai largă în comparație cu libertatea de exprimare referitoare
la viața privată a persoanei.
Coroborat cu dispozițiile art. 30, 31 și art. 53 din Constituția României, limitarea
libertății de exprimare se face în următoarele condiții :
 folosirea nejustificată a libertății de exprimare în detrimentul drepturilor și
libertăților celorlalți, constituie abuz de drept , care poate da naștere la
responsabilități și răspunderi în condițiile legii;
 orice formalitate, condiție, responsa bilitate, răspundere și în general orice
restrângere care afectează libertatea de exprimare nu poate fi instituitã decât prin
lege și în limitele Constituției ; prin lege trebuie sã înțelegem numai actul
normativ emis de Parlament sub forma legii organice s au ordinare, precum și
ordonanțele guvernului aprobate de Parlament.
Parlamentul nu poate restrânge libertatea de exprimare prin lege, decât dacă mai sunt
îndeplinite cumulativ alte condiții, care dacă sunt încălcate, o astfel de lege este susceptibilă de a

71 Jurisprudența europeană privind libertatea de exprimare. Agenția de monitorizare a presei – Academia Cațavencu
București 2002, pag.1 05.
72 Jurisprudența europeană privind libertatea de exprimare. Agenția de monitorizare a presei – Academia Cațavencu
București 2002, pag.106.

– 41 –
fi declarată neconstituțională. Ca urmare, restrângerea libertății de exprimare trebuie să se
încadreze într -un scop legitim conform art. 10 din C.E.D.O.73
Legitimitatea scopului restrângerii libertății de exprimare se fundeazã pe apărarea
de prejudicii m ateriale sau morale , cauzate prin încălcări ale demnității, onoarei, vieții
particulare a persoanei și a dreptului la propria imagine. De asemenea, tot într -un scop legitim
sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresi une, la ură
națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violență publică precum și manifestări obscene contrare bunelor moravuri . Pentru a defini
scopul legitim al restrângerii libertății de expri mare trebuie să coroborăm dispozițiile art. 30 cu
art. 53 din Constituție.
În fine, o altă condiție cumulativă pentru a se putea restrânge libertatea de exprimare
este și aceea ca restrângerea libertății să se efectueze " numai dacă se impune " ceea ce însea mnă
numai atunci când nu există altă modalitate decât restrângerea. Aprecierea acestei “condiții” este
limitată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin folosirea expresiei “dacă
este necesară într -o societate democratică" adică presupu ne îndeplinirea tuturor condițiilor ce
decurg din cerințele unei societăți democratice. O societate democratică presupune "pluralism,
toleranță spirit deschis precum și o serie de principii specifice". Într -o astfel de societate
libertatea presei furnizeaz ă opiniei publice, unul din cele mai bune mijloace de cunoaștere și
judecare a ideilor și atitudinii conducătorilor74, informația și opinia din presă". Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a statuat că prin adjectivul "necesar" într-o societate democratică trebuie să
se înțeleagă o "nevoie socială imperioasă75, impusă de trăsăturile unei societăți democratice.
În legislația franceză libertatea presei este limitată de următoarele interziceri,
considerate că au la bază principiile unei societăți democratice:
I. a) – Publicarea de știri false (difuzarea sau reproducerea), fabricate, falsificate
care tulbură liniștea publică sau sunt făcute cu rea credință, ori aduc atingere prestigiului națiunii
sau duc la determinarea sufragiului public, ori la antrenarea ab senteismului în perioade electorale.
b) – Difuzarea de informații , chiar și exacte, dacă se referă la:
 informații militare care nu sunt făcute publice de guvern;

73 Patrick Wachsmann. Libertés publiques. Dalloz, 1996, p. 369 .
74 Patrick Wachsmann. Libertés publiques. Dalloz, 19 96, p. 370
75 Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului I.R.D.O., București, 1966, p.408

– 42 –
 informații referitoare la secrete ale apărării naționale ;
 informații care se referă la stabi litatea monedei naționale și valoarea
fondurilor publice ;
c) – Publicarea de texte și imagini care constituie ultraj la bunele moravuri ;
d) – Publicarea de informații referitoare la activitatea comisiilor de anchetă
parlamentară ;
e) – Publicarea cursurilor valorilor mobiliare din surse nemonitorizate;
f) – Divulgarea filiației de origine a unei persoane care face obiectul unei
adopții.
g) – Publicarea de informații privitoare la loterii neautorizate .
II. Informații legate de justiție:
Se pedepsesc potrivit Codului penal persoanele care încearcă să discrediteze o decizie
juridică – în special prin presă. Se permit doar comentarii tehnice sau acțiuni care pot conduce la
revizuirea sentinței.
Se interzice:
a) – publicarea de imagini referitoare la delictul de ultraj la bunele moravuri ,
loviri și răniri, amenințarea cu moartea – dacă judecătorul o cere scris;
b) – publicarea de elemenete care pot permite identificarea victimei unui viol
sau atentat la pudoare , fără ca victima să o ceară;
c) – informații prin care s-ar putea exercita presiuni asupra martorilor sau
asupra deciziilor juridice ;
d) – publicarea de documente în materie de promovare a propagandei
anarhiste;
e) – publicarea, înaintea deciziei judecătorești, a oricărei informații privind
constituirea părți lor civile ;
f) – publicarea oricărui act de procedură criminală sau corecțională înainte
de a fi citit în public ;
g) – fotografierea, înregistrarea dezbaterilor din tribunal (acest lucru este
permis numai după începerea lucrărilor procesului și în limitele stabilite de lege sau
instanță);
h) – publicarea de informații de la procesele desfășurate cu ușile închise ;

– 43 –
i) – publicarea de informații din procese militare .
III. Referitor la minori:
Se interzice:
a) – publicarea oricăror texte sau fotografii permițân d identificarea minorilor
care și -au părăsit părinții;
b) – publicarea de texte sau informații privind sinuciderea unui minor, fără
autorizația scrisă a procurorului Republicii;
c) – publicarea de informații, ilustrații pentru identificarea unui minor prins,
cercetat penal pentru crime sau alte delicte;
d) – publicarea de rezumate ale proceselor minorilor delicvenți – nici măcar
nume sau inițiale;
e) – publicarea în ziare destinate minorilor de articole sau imagini care să pună
în lumină favorabilă anumite delicte condamnate de lege.
IV. Referitor la opinii:
Sunt susceptibile de a fi urmărite penal activitățile mijloacelor de informare în masă prin
care se realizează:
a) – provocarea directă a uneia din infracțiunile următoare: furt, crimă, incendieri,
lovituri, incitarea militarilor la nesupunere, chiar dacă nu au fost urmate de efect;
b) – provocarea de orice fel de crimă și delict, dacă au fost urmate de efect,
inclusiv tentativă;
c) – provocarea la dezertare, demoralizarea armatei, a militarilor pentru a trece în
serviciul dușmanului;
d) – propaganda politică din fonduri nedeclarate;
e) – publicarea , difuzarea și comentarea unor sondaje referitoare la alegeri în
timpul săptămânii premergătoare turului de scrutin etc.76
Din păcate, în România, cu excepția ca drului constituțional mai sus prezentat, a
dispozițiilor penale, precum și ale Legii nr. 3/1974, nu avem o lege actuală a presei, care să
reglementeze în mod clar drepturile și obligațiile agentului media, precum și a limitelor libertății
de exprimare așa cum există în alte țări democratice.

76 "Guide de droit de la presse"C.F.P.J. Paris, 1987, p. 69, citat de Dr.Dumitru Titus Popa, Dreptul Comunicãrii
Editura Norma, București, 1998, p. 92.

– 44 –
Libertatea de exprimare intră în conflict cu libertățile și interesele legitime, fapt pentru
care așa cum am arătat aceasta comportă îndatoriri și responsabilități putînd fi supusă unor
formalități, condiții, restrînger i sau sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare.
Conflictul dintre libertatea de exprimare și celelalte drepturi, libertăți și interese legitime, trebuie
să fie soluționat prin lege pe baza dispozițiilor constituționale precum și ale conv ențiilor și alte
documente internaționale ratificate de Parlamentul României. De pildă, în art.7 pct.6 litera b, din
Legea nr.504/2002 dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanțele
judecătorești numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii
publice, precum și în măsura în care această dezvăluire este necesară pentru soluționarea cauzei
aflate în fața instanței judecătorești, atunci cînd :
– nu există sau au fost epuizate măsuri alternative de divulg are cu efect similar ;
– interesul legitim al divulgării depășește interesul legitim al nedivulgării.
Sau conform art.24 pct.5 din Legea nr.182/2002, conflictul dintre interesul legitim al
clasificării ca secret de stat a unei informații și interesul dezvă luirii încălcărilor de lege ce le
conține aceasta, este rezolvat de legiuitor astfel: “se interzice clasificarea ca secrete de atat a
informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor
administrative, limitării accesu lui la informațiilor de interes public, restrîngerii ilegale a
exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime”.
Cu privire la această dispoziție legală socotim că era necesar ca în loc de sintagma
«limitării accesului» trebuia folosită sintagma «limitării accesului legal». Referindu -se la
soluționarea de către judecătorii americani a acestui conflict, Kent Middleton arată: “La începutul
secolului un test adesea aplicat era “ testul relei intenții ”, discreditat acum, prin care judecătorii
puteau sancționa cu ușurință exprimarea care prezenta cea mai mică tendință de a face rău.
Recent, tribunalele au testat constituționalitatea unor restricții, pentru a vedea în ce măsură
discursul prezintă un pericol evident pentru societa te, “testul pericolului evident ” interzicând
discursul doar acolo unde este evidentă incitarea la acțiuni ilegale. Un alt test, frecvent utilizat
este “ testul echilibrului ” prin care tribunalul măsura echilibrul dintre interesul pentru libertatea
de expres ie și cel social, cu care se află în conflict. “ testul echilibrului adhoc ” dă judecătorului o
mai mare flexibilitate, însă face imprevizibile proiecțiile oferite de Primul Amendament.”
O problemă o constituie și libertatea de a exprima public conținutul un ei comunicări
anonime . Din art.51 al Constituției României rezultă fără dubiu, că petițiile care includ și

– 45 –
sesizarea, propunerea, etc., trebuie să fie semnate de autor, deci nu sunt reglementate anonimele.
Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la informare, sau la petiție, implicînd o
responsabilitate morală și juridică pentru cei care uzează de aceste drepturi. Deci folosirea unor
afirmații sau date dintr -o anonimă în scopul de a produce efecte juridice numai în baza acesteia,
de către o autor itate sau instituție publică, nu este scuzabilă și se face pe răspunderea acesteia sau
a funcționarului în cauză77. Anonimele nu pot fi publicate decât sub responsabilitatea celui care o
publică pentru realitatea faptelor publicate. De pildă, Curtea Europea nă a respins ca inadmisibilă
plîngerea lui L. Grech și A. Montanaro prin care solicită Curții anularea condamnării de către
instanțele din Malta a echipei redacționale a unui ziar pentru publicarea unei scrisori anonime
care conținea afirmații false determ inînd Guvernul să retragă o licență de import.
Pe de altă parte, Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărît că interzicerea anonimatului
nu este necesară pentru a preveni fraudele și calomniile. În anul 1995 Curtea Supremă a Statelor
Unite a declarat necons tituțională o lege din Ohio care interzicea literatura electorală anonimă
«menită să influențeze alegătorii ». Curtea a hotărît că legea interzicea, în mod neconstituțional, o
categorie a discursului ideologic. Este interesant că și Curtea Europeană prin D ecizia din 15 mai
1996 a respins ca inadmisibilă reclamația cetățeanului E. Bader împotriva Austriei, prin care
pretindea că nu a primit informații obiective în cursul campaniei care preceda referendumul
referitor la aderarea la Uniunea Europeană. În acela și sens s -a pronunțat Curtea Europeană la 26
februarie 1997, declarînd ca inadmisibilă reclamația cetățenilor E.Murminen și alții care
pretindeau că nu au primit informații obiective în cursul campaniei care a precedat referendumul
referitor la integrarea Finlandei în Uniunea Europeană.

77 V.Dabu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. S.N.S.P.A. București 2001, pag.220.

– 46 –
Capitolul IV: Libertatea de exprimare în jurisprudenta C.E.D.O.78

IV.1. Lesnik c. Slovaciei – Insultarea unui procuror. Acuzații grave.
Sancționare. Admisibilitate.
“Chiar dacă într -o societate democratică cetățenii pot să critice modul de administrare
a justiției și funcționarea care participă la realizarea acesteia, această critică trebuie să respecte
anumite limite. ”
Reclamantul a formulat mai multe plângeri penale contra unui terț, H., însă acestea nu au
condus la înce perea urmăririi penale. Drept urmare, reclamantul a scris o scrisoare adresată
procurorului în cauză, P., în care îl acuza pe acesta că nu vrea să înceapă urmărirea și că ar fi
dispus interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului. Procurorul sup erior lui P. l -a
informat pe reclamant că nu se interceptează convorbiri telefonice în acest caz, iar decizia de
neîncepere a urmării este corectă. Reclamantul s -a adresat procurorului general printr -o scrisoare
în care a afirmat că H. a plătit pentru a nu fi urmărit. În urma acestei afirmații, reclamantul a fost
condamnat la 4 luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei.
Art. 10 („Libertatea de exprimare”). Ingerința statului în libertatea de exprimare a
reclamantului a fost prevăzută de lege și viza un scop legitim, anume protecția drepturilor lui P.
Cu privire la necesitatea ingerinței, Curtea observă că procurorii fac parte din sistemul judiciar și
există un interes general de a beneficia de încrederea cetățenilor. Chiar dacă într -o societate
democratică cetățenii pot să critice modul de administrare a justiției și funcționarea care participă
la realizarea acesteia, această critică trebuie să respecte anumite limite. În speță, dacă anumite
afirmații ale reclamantului pot trece drept judecăți de valoare, acuzațiile de luare de mită și abuz
în serviciu depășesc acest nivel al criticii, în condițiile în care nu se bazează pe niciun element de
probă. De aceea, condamnarea reclamantului a fost justificată, iar sancțiunea nu poate fi
considerată ca fii nd lipsită de proporționalitate. În consecință, ar 10 nu a fost violat.79

78 http://jurisprudentacedo.com/libertatea -de-exprimare.html
79 CEDO, secția IV, hotărârea Lešník versus Slovacia, 11 martie 2003, 35640/97

– 47 –
IV.2. Yağmurdereli c. Turcia – Libertatea de exprimare. Discurs politic.
“Limitarea unui discurs politic pașnic nu poate fi admisibilă în raport de prevederile
art. 10 din Convenție .”
Reclamatul a ținut un discurs la o reuniune publică în 1991, reclamantul a fost
condamnat pentru propagandă separatistă vizând negarea integrității teritorială a Turcia, în baza
faptului că a numit zona din sudul Turcia „Kurdistan” și a calificat actel e teroriste ale PKK ca
fiind o luptă pentru democrație și libertate. Reclamantul a fost condamnat de către o instanță ce
avea în compunere judecători militari, alături de civili.
În drept.
Art. 10. Curtea a considerat că, ținând cont de situația sensibilă din sudul Turciei,
ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului viza un scop legitim – protecția securității
naționale și a integrității teritoriale. În raport de necesitatea ingerinței, Curtea a constatat că
reclamantul a ținut un discurs cu carac ter politic, cu privire la nou lege privind combaterea
terorismului, astfel încât afirmațiile sale vizau un subiect de interes public. Chiar dacă anumite
pasaje nu pot fi calificate ca neutre, Curtea nu vede nici un fel de incitare la violență în cele spus e
de reclamant. De asemenea, ținând cont de faptul că discursul a avut loc în cadrul unei reuniuni
pașnice, departe de zona de conflict, Curtea a considerat că impactul său potențial este extrem de
redus. În acest condiții, Curtea a constatat că măsura nu era bazată pe o nevoie socială
imperioasă, astfel că art. 10 a fost violat.
Art. 6. Independența instanței. Curtea a constatat că judecătorii militari au continuat să
fie membrii ai armatei, depinzând astfel de executiv, iar armata și guvernul au interveni t în
procesul de numire a lor. Curtea a considerat că, în aceste condiții, ținând cont și de natura
infracțiunii, comise de un civil, reclamantul avea suficiente motive obiecte să se îndoiască de
independența acestor judecători. De aceea, art. 6 a fost vio lat.80

IV.3. Nikula c. Finlanda – Libertatea de exprimare. Avocat.
“O ingerință în libertatea de exprimare a unui avocat în cursul procesului clientului său
poate ridica probleme legate de echitabilitatea procedurii.”

80 CEDO, secția II, hotărârea Yağmurdereli c. Turcia, 4 iunie 2002, 29590/96

– 48 –
Reclamanta, avocat, a asigurat apăra rea unuia dintre clienții – I. S. – său în cadrul unui
proces penal. Procurorul a decis să nu îl trimită în judecată și pe fratele lui I. S. și la citat ca și
martor în cursul procesului. Reclamanta a obiectat contra acestui fapt și a citit în fața instanț ei o
notă în care îl acuza pe procuror de abuz, de a fi inversat rolurile procedurale și de a fi adus acuze
inventate clientului său. Procurorul a raportat aceste declarații avocatului general de pe lângă
curtea de apel. Acesta a considerat că afirmații su nt calomnioase, însă a decis să nu înceapă un
proces penal pentru calomnie, din cauza caracterului lipsit de importanță al faptei. Procurorul a
formulat însă o acțiune civilă contra reclamantei, care a fost condamnată la plata unor daune
interese.
Art. 10. Cu privire la necesitatea ingerinței, Curtea a admis faptul că avocații au dreptul
de a se pronunța public asupra modului de funcționare justiției, cu condiția ca criticile pe care le
susțin să nu depășească anumite limite. Curtea a considerat că o ingeri nță în libertatea de
exprimare a unui avocat în cursul procesului clientului său poate ridica probleme legate de
echitabilitatea procedurii și, din acest punct de vedere trebuie analizată proporționalitatea măsurii,
ce viza protecția demnității unei persoa ne. E adevărat că reclamanta l -a acuzat pe procuror de a fi
acționat de o manieră ilicită, însă afirmația reclamantei viza activitatea procurorului în cadrul
procesului penal și nu viza persoana acestuia în afara serviciului. În acest context, procurorul
trebuia să fi tolerat criticile reclamantei făcute în calitate de adversar în cadrul unui proces, cu
atât mai mult cu cât au fost făcute în sala de judecată și nu conțineau injurii. Deși reclamanta a
fost condamnată civil doar pentru calomnie prin imprudenț ă, teama de un control posterior a
afirmaților făcute în fața judecătorului nu se poate concilia cu obligația avocatului de a apără
interesele clienților săi. Avocatul trebuie să îi aparțină aprecierea pertinenței și utilității alegerii
unui anume mijloc d e apărare, fără a fi sub influența vreunei potențiale sancțiuni penale
ulterioare. De aceea, Curtea a considerat că restrângerea libertății de expresie a unui avocat poate
fi justificată doar în situații excepționale și că, în speță, astfel de circumstanțe nu există. De
aceea, art. 10 a fost violat, în condițiile în sancționarea reclamantei nu corespundea unei nevoi
sociale imperioase.81

81 CEDO, secția IV, hotărârea Nikula c. Finlanda, 21 martie 2002, 31611/96

– 49 –
IV.4. De Diego Nafria c. Spania – Libertatea de exprimare. Acuzații
nefondate.
“Libertatea de exprimare nu poate include publicarea de informații false care să aducă
atingere directă altei persoane.”
Reclamantul a fost concediat din postul său de la banca națională a Spaniei, după ce a
trimis serviciului de inspecție o scrisoare în care îl acuza pe guvernatorul băncii și p e alți înalți
funcționari ai acesteia de a fi comis mai multe ilegalități. Nici una dintre persoanele acuzate nu au
formulat vreo acțiune penală ori civilă contra sa. Acțiunea sa prin care cerea anularea concedierii
a fost respinsă pe motiv că acuzele adus e erau lipsite de orice fundament de fapt.
Art. 10. Curtea a considerat că instanțele interne au pus corect în balanță interesele
contrare din speță, atunci când au concluzionat că reclamantul a depășit limitele unei critici
acceptabile, formulând acuze ex trem de grave și nefundamentate de nici un element concret la
adresa unor înalți funcționari publici. Curtea nu poate a considerat că argumentele formulate de
instanțele interne ar fi arbitrare ori nerezonabile, astfel încât a constatat, cu 5 voturi contra 2, că
art. 10 nu a fost violat.82

IV.5. Corneliu Vadim Tudor c. România – Dezbatere politică. Acuzații
grave. Admisibilitatea unor sancțiuni .
“În contextul politic și istoric român acuzație de a fi fost colaborator al Securității
comuniste este una extre m de gravă, ce produce consecințe politice și morale importante asupra
persoanei acuzate.”
Reclamantul este redactor șef al săptămânalului „România Mare” și a semnat un articol
în această publicație în care îl acuza pe C.T.D. de a fi fost colaborat al Sec urității. Articolul se
intitula „Opriți dricu’, dracu vrea să -l ia pe Ticu”, iar senatorul acuzat era calificat ca „nătărau,
Gâgă, isteric, apucat, bolnav primejdios, năpârstoc, cu capul năclăit in ulei de nucă, ce n -are
nevoie de Senat, ci de Balamuc și d e o cămașă de forță”. La 6 iunie 1997, reclamantul, ce era
senator la acel moment, a publicat un nou articol sub titlul „Avem dovada oficială : [C.]T.D. îi

82 CEDO, secția I, hotărârea De Diego Nafria c. Spania, 15 martie 2002, 46833/99

– 50 –
turna la Securitate, încă din anul 1949, și pe țărăniști, și pe legionari!” o notă internă a Securit ății
din care ar fi reieșit că C.T.D. era colaborator al acestei instituții.
La 25 iunie 1997, C.T.D. a introdus o plângere penală pentru insultă contra
reclamantului a cărui imunitate parlamentară a fost ridicată de către Senat în 1999. Plângerea
penală a fost judecată de către instanța supremă care a evocat în principal faptul că reclamantul
nu a probat veridicitatea afirmațiilor sale și a utilizat epitete insultătoare. De aceea, instanța
supremă l -a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 15 milioan e de lei și la plata unor
daune morale de 75 milioane lei.
Art. 10. Cu privire la necesitatea ingerinței într -o societate democratică, Curtea observă
că litigiul a intervenit între doi oameni politici cunoscuți, membrii ai Senatului, astfel încât dată
fiind coloratura politică a incidentului, controlul justificării ingerinței trebuie realizat strict, dat
fiind că o ingerință în libertate de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că, în contextu l politic și istoric român acuzație de a fi fost
colaborator al Securității comuniste este una extrem de gravă, ce produce consecințe politice și
morale importante asupra persoanei acuzate. Curtea a constatat că reclamantul nu făcut proba
veridicității cel or afirmate, în condițiile în care victima sa a depus în fața instanțelor române
documente oficiale care neagă orice legătură a sa cu serviciile secrete comuniste. În plus, Curtea
a constatat că termenii utilizați de către reclamant pentru a -și face cunosc ut mesajul și informație
nu erau necesari unui asemenea tip de informație. În plus, chiar dacă sancțiunea pecuniară
stabilită nu este neglijabilă, în special, pentru cazul României, ea poate fi considerată
proporțională cu gravitatea acuzațiilor nefondate publicate și cu lipsa de echidistanță jurnalistică
manifestată de reclamant. De aceea, ingerința a fost necesară într -o societate democratică pentru
apărarea drepturilor și libertăților altuia, iar plângerea este vădit nefondată.83

IV.6. Băcanu și SC «R» S A c. România – Libertatea presei. Posibilitatea
de exagerare.
Reclamantul este redactorul șef al cotidianului România Libera, iar cea doua reclamantă
este societatea care editează acest cotidian. Printr -un contract încheiat în 1999 între Sorin Ovidiu
Vânt u (SOV) și Nicolae Văcăroiu (NV), vicepreședinte al Senatului la acel moment, acesta din

83 CEDO, secția III, decizia Corneliu Vadi m Tudor c. România (nr. 1), 15 iunie 2006, 6928/04

– 51 –
urma s -a angajat să facă toate demersurile necesare pentru obținerea autorizației de funcționare a
unei noi bănci, Banca de Investiții și Dezvoltare, a cărui acționar majoritar era SOV. Contractul
prevedea o remunerare « cu titlu gratuit » a lui NV în valoare de 10.800.000.000 ROL, care era și
acționar minoritar al băncii. În urma autorizării băncii, NV a fost numit președintele consiliului
de administrație având o remu nerație de aproximativ 10.000.000 dolari americani, funcție pe care
a deținut -o pentru câteva luni, inclusiv în urma numirii sale în calitate de președinte al Senatului
ca urmare a alegerilor legislative din noiembrie 2000. În martie 2002, Banca Naționala a
României a retras autorizarea de funcționare a Băncii de Investiții și Dezvoltare, fiind deschisă
procedura de faliment, iar SOV fiind cercetat penal pentru fals și uz de fals săvârșite în procesul
de constituire al băncii.
În noiembrie 2001, primul recl amant a publicat un articol intitulat « Văcăroiu a primit de
la Vântu 10,8 miliarde cu titlu gratuit ». În articol se făcea referire la actul cu titlu gratuit primit
de NV de la SOV, reprezentând aproape 700.000 EUR, act prin care, afirma autorul, acesta d in
urma și -ar fi cumpărat liniștea, concluzionând cu afirmația « Corupție evidenta ». Se afirma de
asemenea că donația putea fi considerată ca fiind irevocabilă deoarece banii proveneau de la FNI.
Deși în principiu donatorul transmite un bun care ii aparți ne, în speță aceștia nu ii aparțineau lui
SOV, ci persoanelor înșelate ce depuseseră bani la FNI. Articolul era însoțit de o copie a
contractului încheiat între SOV și NV. În ziua următoare a fost publicat un nou articol, în același
cotidian, sub semnătura unui alt jurnalist, intitulat « Văcăroiu afirma că a lucrat pe gratis pentru
SOV ». Articolul reda o conferința de presa susținuta de NV prin care acesta recunoștea că a
lucrat pentru SOV, dar afirma că nu încasase suma de bani prevăzuta în contract și că renunțase
să mai lucreze pentru acesta la sfârșitul anului 2000, deoarece existau suspiciuni cu privire la
implicarea SOV în prăbușirea FNI.
În decembrie 2001, primul reclamant a publicat un nou articol intitulat «Trafic de
influență la nivel înalt» prin care explica cum NV ajutase banca fiind în mod direct interesat,
acuzând Guvernul că nu a avut o reacție oficială și spunând că într -o țara civilizată el ar fi fost
deja un om politic aparținând trecutului, dar că « cooperativa PSD » era prea încăpățânată pentru
a recunoaște evidența. În urma unei plângeri penale pentru calomnie introdusa de NV,
reclamantul a fost condamnat la o amenda penală de 5.000.000 ROL și la plata unor despăgubiri
morale în solidar cu a doua reclamanta în valoare de 50.000.000 ROL. Instanțele naționale au
considerat că reclamantul fusese de rea -credința aducând atingere onoarei și demnității lui NV,

– 52 –
considerând că acesta a intenționat să îl denigreze prin folosirea expresiilor «a primit bacșiș » și
«trafic de influenta la nivel înalt ».
În octombrie 2002, primul reclamant publica un nou articol, intitulat «Enigma contului
bancar al clientului 421. Văcăroiu a încasat mai multe mii de dolari de la BID după ce a
demisionat din funcția de președinte». Articolul afirma că aceste sume de ban i constituiau o «taxa
de protecție», «acte de corupție» și «trafic de influenta». Printr -o hotărâre definitivă din
septembrie 2003, reclamantul a fost condamnat la o amenda penală de 20.000.000 ROL pentru
calomnie și la despăgubiri civile în valoare de 70. 000.000 ROL în solidar cu cea de -a doua
reclamanta pentru repararea prejudiciului moral al lui NV.
Printr -o plângere adresată CEDO, reclamanții s -au plâns de faptul că, în cel de -al doilea
proces, instanțele naționale nu au admis solicitarea lor de audiere a victimei (NV) și au respins,
fără nicio motivare, solicitarea lor de audiere a unor martori, de a dispune efectuarea unei
expertize, precum și de a solicita informații diverselor instituții publice cu privire la NV. Pe
fondul cauzei, Curtea a notat că î n cauză existase o confruntare directa în fața instanței în ședință
publica a lui N.V. cu reclamanții, chiar dacă unele întrebări fuseseră îndepărtate de judecător,
altele fusese permise. Din încheierea e ședință nu rezulta că respingerea întrebărilor ar f i fost
arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul într -o așa măsura încât drepturile apărării ar fi fost
atinse. Sub aspectul acestui capăt de cerere luat separat nu existase o încălcare a Convenției.
Totuși, o examinare a ansamblului actelor îndeplinit e în cursul procesului considerat în
ansamblul sau indica un dezechilibru ce prejudiciase drepturile apărării. Curtea a subliniat că în
niciun stadiu al procesului reclamanții nu putuseră interoga vreun martor în ciuda complexității
cauzei care privea circ umstanțele controversate privind crearea și funcționarea unei bănci
conduse de un important om politic. Curtea a notat de asemenea că toate celelalte măsuri de
instrucție a cauzei solicitate de reclamanți fuseseră respinse de instanțe. Din acest punct de v edere
Curtea s -a declarat uluită nu numai de numărul de cereri de probațiune ale reclamanților respinse
de instanță, ci mai ales de argumentele lapidare și stereotipe indicate de instanțe pentru a motiva
respingerea cererilor, deși, de fiecare data, reclam anții indicaseră detaliat motivele cererilor lor și
utilitatea probelor solicitate. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea a considerat că fusese
compromis întreg sistemul de apărare adoptat de reclamanți, ce se baza în principal pe audierea
de martor i cu respectarea principiului contradictorialității în ședințe publice.

– 53 –
În aceste condiții, Curtea a considerat că nu era necesar să speculeze cu privire la
caracterul fundamental sau nu al audierilor și a celorlalte măsuri solicitate de către reclamanți, în
măsura în care ea a considerat că, în orice caz, acestea ar fi putut să contribuie, în circumstanțele
cauzei, la echilibrul și egalitatea ce trebuiau să existe în tot cursul procesului între acuzare și
apărare. Economia generala a procesului impunea să se acorde reclamanților facultatea de a
interoga unul sau mai mulți martori la alegerea lor. În concluzie, având în vedere importanta
drepturilor apărării în procesul penal, Curtea a considerat că, în circumstanțele particulare ale
cauzei, aceste drepturi au suferit limitări importante care conduc la concluzia că reclamanții nu s –
au bucurat de un proces echitabil.
De asemenea, reclamanții s -au plâns că prin condamnarea lor penală și civilă pentru
calomnie se încalcă art. 10 al Convenției. Curtea a constatat că cele două articole incriminate
purtau asupra unor teme de interes general și actuale pentru societatea româneasca și anume
pretinsa corupție a oamenilor politici cu funcții înalte în stat. Întinderea criticilor admise în ceea
ce ii privește pe oamenii politici este mai mare, Curtea considerând că prin divulgarea faptelor de
natura să intereseze publicul, reclamanții și -au exercitat rolul de « câini de paza » ce revine presei
într-o societate democratică. Acest drept trebuie să fie exercitat cu buna -credința, în speță
reclamanții publicând informații care nu țineau de viața privată a lui NV și făcând toate
demersurile să -și susțină alegațiile, dovedind, de asemenea, interes în desfășurarea procedurilor
interne. Într -adevăr, deși afirmațiile lor erau grave , Curtea s constatat că ele aveau o baza factuală
suficientă constituită din contractul încheiat între SOV și NV, precum și a extraselor de cont care
arătau încasări ulterioare încetării funcțiilor lui NV în bancă. În acest context, cuvintele folosite
cu p rivire la NV țin de libertatea de exprimare care cuprinde și posibilitatea recurgerii la o
anumita doza de exagerare sau de provocare. În consecință, condamnarea reclamanților fusese
disproporționată, instanțele naționale neoferind motive suficiente și per tinente care să justifice
condamnarea lor, art. 10 fiind astfel încălcat.84

84 CEDO, Secția a III -a, Bacanu și SC «R» SA c. România, 3 martie 2009, 4411/04

– 54 –
CONCLUZII
Libertatea de exprimare include mai multe drepturi fundamentale, fiind „libertatea
mama" a tuturor drepturilor de comunicare. Ea este str âns legat ă de garantarea demnit ății umane
și ocup ă un loc important în rândul drepturilor și libert ăților omului și în cel al libert ăților
constitu ționale.
Din con ținutul reglement ărilor cuprinse în instrumentele juridice interna ționale ăn
materia drepturilor omului și din dispozi țiile c uprinse în constitutive unor țări, rezult ă că
libertatea de exprimare este desemnat ă fie sub aceasta denumire, fie sub denumirea de „drept la
libertatea de exprimare", fie sub denumirile unora din aspectele sale: libertatea cuvântului și
libertatea presei.
Este de remarcat c ă se folosesc ambele no țiuni, at ât cea de drept, cât și cea de libertate,
libertatea de exprimare fiind un drept și o libertate în acela și timp, at âta timp cât opinia majoritar ă
în literatura juridi că de specialitate este în sensul echiv alenței celor doua no țiuni.
Având în vedere c ă libertatea de exprimare este un drept consacrat at ât de instrumentele
juridice interna țional e în materie, c ât și la nivel constitu țional, prin prisma explica țiilor
terminologice anterioare, putem concluziona c ă libertatea de exprimare este deopotriv ă: un drept
al omului, o libertate public ă și un drept fundamental și cetățenesc. Cum toate cele trei no țiuni se
refer ă la drepturi subiective, dreptul la libertatea de exprimare este și el un drept subiectiv.
Sub aspectul clasific ărilor operate în literatura de specialitate cu privire la drepturile și
libert ățile fundamentale, remarc ăm că libertatea de exprimare este un drept politic, ce face parte
din genera ția a doua de drepturi și libert ăți, dar este deopotriv ă și un drept individual, ce ține de
libertatea spiritual ă a fiecarei persoane, c ât și un drept colectiv – sau mai degrab ă convivial –
permi țând comunicarea cu ceilalti.85
Sub aspectul con ținutului libert ății de exprimare cuprins în reglement ările interna ționale
și în cele constitu țional e, remarc ăm ca și acesta este diferit.
Astfel, unele instrumente juridice includ expres în con ținutul libert ății de exprimare
libertatea de opinie și libertatea de informare. În alte reglement ări se include expres în conținutul
libert ății de exprimare doar libertatea cuv ântului adică libertatea de opinie; libertatea de
informare este reglementat ă ca drept separat, la fel ca și libertatea presei. Alte reglement ări includ

85 Frederic Sudre, Drept european fii internafional al drepturilor omului, Ed, Polirom, Bucure^ti, 2006, p. 351.

– 55 –
în con ținutul libert ății de exprimare, al ături de libertatea de opinie și informare, sau al ături de
libertatea cuvântului, și libertatea presei. O parte din instrumentele juridice interna țional e și
constitu țional e mai sus amintite, chiar dac ă nu prevăd expres – în cuprinsul reglement ărilor pe
care le cuprind – și libertatea presei ca un element de con ținut al libert ății de exprimare, fac
referiri la aceasta.
Putem trage a șadar concluzia c ă libertatea de exprimare este un drept cu un con ținut
complex. L ibertatea de exprimare cuprinde în con ținutul s ău alte trei libertăți: libertatea de
opinie, libertatea de informare și libertatea presei. Aceste trei libert ăți sunt independente , dar
neput ând să se manifeste una în lipsa celeilalte.
Libertatea de exprimare se manifest ă atât ca libertate negativ ă, cât și ca libertate
pozitiv ă. Ca libertate negativ ă – în raport cu statul, c ăruia ii este oprit sau interzis pentru a
interveni și a o limita, iar ca libertate pozitiv ă – din punct de vedere al individului sau al grupului
care se implic ă în procesul politic. Elementul pozitiv și cel negativ nu pot exista distinct, efectul
politic al opiniei publice nu s -ar putea afirma fără protec ția și garantarea acestei libert ăți.
Izvorul libert ății de exprimare, al form ării și alegerii opiniei, este critic a. Critica este
aceea care poate rid ica semne de intrebare în fața unor percep ții deja consacrate ori pur și simplu
enuntate ți deasemenea poate crea idei și opinii noi. F ără o critic ă adecvat ă nu s -ar crea
posibilitatea alegerii opiniilor iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice
dezvoltare. Istoria a dovedit c ă orice incercare de a opri, de a suprima diferitele opinii a fost mai
mult sau mai pu țin dramatic refuzata de omenire.
Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimarii individualit ății, este elementul care pe
lângă diferen țele fizionomice, individualizeaz ă o persoan ă și o face diferit ă de ceilal ți. Fără
libertatea fundamentala de exprimare a percep țiilor și ideilor proprii nu ar exista individualit ăți și
nu ar exista evolut țe.
J. S. Mill care apar ă cu o con vingere puternic ă libertatea de exprimare, arat ă în lucrarea
sa „On Liberty " (Despre libertate – 1859), c ă aceasta este o condi ție necesar ă pentru progresul
intelectual și social: „Nu putem fi niciodata siguri – afirm ă el – că o idee nespus ă nu conține
elemente utile". De asemenea, a sus ținut faptul c ă a asculta păreri false este ceva productiv din
doua motive: în primul r ând, pentru c ă indivizii sunt mai dispu și să renun țe la opiniile eronate
atunci c ând se afl ă într-o dezbatere și, în al doilea rând, pent ru că teoriile corecte vor fi continuu

– 56 –
susținute și reafirmate, nefiind doar propozi ții unanim acceptate ca fiind adevarate. Fiecare
trebuie s ă inteleag ă de ce adera la un anumit set de idei sau de ce nu .
Constr ângerea asupra unei persoane nu poate aparea din dorin ța de a -i impune concep ții
ale altora cu privire la modul de via ță ori la conduit ă. Singura manier ă prin care se poate încerca
schimbarea unui individ este discu ția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare),
întrucat „asupra lui insu și, (…) individul este suveran". În concluzie, Mill afirm ă că societatea are
mai mult de c âștigat dac ă respect ă libertatea individual ă, cu at ât mai mult pe cea de exprimare.
Atâta timp c ât faptele unei persoane nu au consecin țe negative asupra alteia, ac easta trebuie lasat ă
să traiasc ă dupa propriile reguli și nu dup ă norme impuse din exterior.

– 57 –
BIBLIOGRAFIE
 Întroducerea în Convenția europeană pentru Drepturile Omului – colecție de texte,
Consiliul Europei 1994
 Protocolul Adițional nr. 11 Comisia european ă și Curtea europeană a Drepturilor Omului
 http://.regielive.ro
 http://provitabucuresti.ro
 Frederic Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom,
București, 2006
 Raportul Comitetului Miniștrilor inclus în „Teoria și practica Convenției europene pentru
Drepturile Omului”, Van Dijk și Van Hoof, Kluver, 1990.
 Voght v. Germania, 1995.
 Handyside v. Regatul Unit, 1976.
 Lingens v. Austria, 1986; Sener v. T urcia, 2000; Thoma v. Luxembourg, 2001; Dichand
și Alții v. Austria, 2002
 Groppera Radio v. Elveția, 1990 și Casado Coca v. Spania, 1994.
 Mark intern v. Germania, 1989.
 Otto Preminger Intitute v Austria, 1994.
 Lignes, 1986; Jerusalem v. Austria, 2001; Dich and și Alții v. Austria, 2002.
 Dalban v. România, 1999.
 Jerusalem v. Austria, 2001; Dichand și Alții v. Austria, 2002.
 Autronic v. Elveția,1990.
 Ioan Muraru. Drept Constituțional și Instituții Politice. Editura Actami București, 1997.
 Informationsverein Le ntia și Alții v. Austria, 1993.
 Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1995; Informationsverein Lentia și Alții v. Austria,
1993.
 Groppera Radio AG v. Elveția, 1990.
 Autronic AG. v. Elveția, 1990.
 Tele 1 Privatfernsehgesellschaft MBH v. Austria, 2001.
 Engel și Alții v. Olanda,1976.
 Hadjianastassiou v.Grecia, 1992.
 Vereinigung Demokratischer Soldaten Osterreichs und Gubi v Austria, 1994.
 Rommelfanger, raportul din 1989.
 Voght v. Germania, 1995
 Wille v. Liechtenstein, 1999.
 Fressoz și Roire v. Franța, 1999; Bergens Tidende și Alții v. Norvegia, 2000.
 Sener v. Turcia, 2000.
 Badford v. Germania, 1989; Lingens v. Austria, 1986; Dalban v.România, 1999.
 Muller v. Elveția, 1988.

– 58 –
 Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1991.
 New s Verlags GmbH / CoKG v. Austria, 2000.
 Handzside v. Regatul Unit, 1976; Muller v. Elveția, 1988.
 Autronic AG v. Elveția, 1990.
 Goodwin v. Regatul Unit, 1996.
 Wille v. Lienchtenstein, 1999.
 Gaweda v. Polonia, 2002.
 Castells v. Spania, 1992.
 Okcuoglu v. Tur cia, 1999.
 Lingens v. Austria, 1986; Barthold v. Germania, 1995.
 Open Door și Dublin Well Women Center v. Irlanda, 1992.
 Tolstoy Miloslavsky v. Regatul Unit, 1995.
 Muller v. Elveția, 1988.
 Otto-Preminger Institute v. Austria, 1994.
 Handyside v. Regatul Uni t, 1976.
 Barthold v. Germania, 1995.
 Casado Coca v. Spania, 1994.
 Markt intern v. Germania, 1989.
 Opinina concurentă a judecătorului Pettiti, 1989.
 Goodwin v. Regatul Unit, 1996.
 Groppera Radio AG v. Elveția, 1990.
 Autronic v. Elveția, 1990.
 Sunday Times v . Regatul Unit, 1979.
 Rotaru v. România, 2000.
 Petra v. România, 1998.
 Observer și Guardian v. Regatul Unit, 1995.
 Lingens v. Austria, 1986; Janowski v. Polonia, 1999; Tammer v. Estonia, 1999.
 N. Prisca, Drept constituțional, E.D.P., București, 1997.
 Jurisprudența europeană privind libertatea de exprimare. Agenția de monitorizare a
presei -Academia Cațavencu București 2002.
 JérômeDupuis, Jean -Marie Pontaut și Librairie Arthème Fayard c. Franței în Pandectele
române nr.8/2007 Editura Wolters
 Kluwer, Bucureș ti.
 Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 5435 din 28 noiembrie 2001 în
Pandectele române nr. 1/2003.
 Patrick Wachsmann. Libertés publiques. Dalloz, 1996.
 Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului I.R.D.O., Bucure ști,
1966.
 Dr.Dumitru Titus Popa, Dreptul Comunicãrii Editura Norma, București, 1998.

– 59 –
 V.Dabu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. S.N.S.P.A. București 2001.
 http://jurisp rudentacedo.com/libertatea -de-exprimare.html
 CEDO, secția IV, hotărârea Lešník versus Slovacia, 11 martie 2003, 35640/97
 CEDO, secția II, hotărârea Yağmurdereli c. Turcia, 4 iunie 2002, 29590/96
 CEDO, secția IV, hotărârea Nikula c. Finlanda, 21 martie 200 2, 31611/96
 CEDO, secția I, hotărârea De Diego Nafria c. Spania, 15 martie 2002, 46833/99
 CEDO, secția III, decizia Corneliu Vadim Tudor c. România (nr. 1), 15 iunie 2006,
6928/04
 CEDO, Secția a III -a, Bacanu și SC «R» SA c. România, 3 martie 2009, 4411/04
 Frederic Sudre, Drept european fii internafional al drepturilor omului, Ed, Polirom,
București, 2006.