.anton Holban Sau Tentatia Intoarcerii Spre Sine [604902]

74 Metaliteratură , anul VIII, nr. 5-6 (19), 2008Diana V RaBi e an t o n ho lBa n s a u t e n t a ț i a î n t o a r c e r i i sPr e s i n e
Descins din ramura nobilă a Lovineștilor, Anton Holban se înscrie prozatorilor
moderniști moderni, care au practicat literatura experiențialismului , termen propus în epocă
de Petru Comarnescu, făurindu-și din transcrierea directă, nestilizată a emoțiilor subiective
emblema unei concepții estetice. Întreaga operă a lui Anton Holban este dominată de acuta tentație a întoarcerii spre sine. Indiferent de forma pe care o îmbracă, mărturisirile
sale sunt o perpetuă revenire la propriile trăiri interioare. Atracția autenticității vizează la el experiențe autobiografice singulare, fragmente de viață. Atât Romanul lui Mirel,
cartea de debut a scriitorului, cât și Parada dascălilor au ca punct de plecare experiența
autobiografică a scriitorului. Nu avem în vedere o transpunere totală a propriilor experiențe trăite, întrucât scriitorul deținea cu supremație arta de a combina elementele autobiografice cu cele ficționale, realizând o transfigurare artistică a evenimentelor existențiale. Romanul
lui Mirel debutează prin introducerea în atmosfera provincială de la casa bunicilor
– conacul Lovineștilor. Chiar dacă autorul a încercat să-l plaseze în centru pe Tololoi,
el nu și-a putut neglija propria persoană. Astfel, poate în parte involuntar, personajul
principal a devenit prototipul autorului în adolescență. Romanul prezintă această perioadă tumultoasă a vieții, dar nu apelează la lirismul specific moldovenilor. Romanul Parada
dascălilor nu este decât o galerie de portrete luate din mediul liceului „Vasile Alecsandri”
din Galați, unde Anton Holban a predat limba franceză între 1928 și 1931. La începutul
romanului, autorul se adresează foștilor colegi de breaslă, recomandându-le să nu caute să
se recunoască printre personaje. Afirmațiile din Cuvântul înainte sunt dezmințite însă prin
corespondența scriitorului către Ion Argintescu (fratele criticului N. Argintescu-Amza) și Eugen Popa, profesori în Galați sau către Octav Șuluțiu, din care descoperim adevărata sursă de inspirație – liceul „Vasile Alecsandri” din Galați. În plus, pe un volum dăruit
doamnei Florica Codreanu, scriitorul a adăugat între paranteze subtitlul „Souvenirs de
Galatz”. O proiectare a lui Ion Argintescu o regăsim în personajul Theodoriu, din Parada
dascălilor. Ion Argintescu dezvăluie și câteva dintre cheile romanului, identificând printre personaje dascălii liceului „Vasile Alecsandri”, ceea nu corespunde totuși dezideratelor literaturii. Însuși scriitorul spunea: „Nu mă interesează dacă i-am prins bine […] Important este: siluetele lor au viață pentru cineva care nu-i cunoaște?” [1, p. 155] Tot dintr-o mărturisire făcută lui Eugen Popa aflăm substratul lăuntric ce a stat la baza acestei lucrări:
„Parada dascălilor a ieșit tocmai din dezamăgirea, descoperind că totul nu se potrivește
cu idealul meu și poate și din naivitatea de a voi să schimb ceva”. [1, p. 156] Anton Holban nu s-a simțit foarte confortabil printre colegii de breaslă cu interese mărunte și poate de aceea apare foarte puțin ca personaj în roman. Alege o postură mai comodă, de narator omniscient, care redă ceea ce vede și știe, neimplicându-se în acțiune.
O moarte care nu dovedește nimic trebuia să se numească inițial Între oglinzile
paralele , deoarece romanul reproducea întâmplări aidoma petrecute. Scriitorul nu a ascuns
publicului și criticii literare sursa autobiografică a operei sale, cu riscul de a lăsa impresia unei conștiințe artistice simpliste și de a facilita totodată raportarea prea directă a literaturii la sursele din existența comună. Criticii s-au grăbit să identifice în personajele romanelor

75 Metaliteratură , anul VIII, nr. 5-6 (19), 2008prototipurile reale. Astfel, prototipul Irinei din O moarte care nu dovedește nimic a fost
descoperit în persoana Nicoletei Ionescu. Figura Ioanei din romanul cu același titlu a
fost inspirată în bună măsură de persoana Mariei Dumitrescu, iar Dania, din Jocurile
Daniei – de Lydia Manolovici. Până și în figura „Celuilalt” din romanul Ioana criticii
l-au descoperit pe Vasile Lovinescu. Deși se pot reconstitui, din lectura romanelor, faptele
petrecute, existând posibilitatea raportării personajelor din carte la protagoniștii dramei latente, sunt totuși numeroase diferențieri privitoare atât la fabulație, cât și la personaje. În raport cu povestirea autobiografică, situația lui Holban poate părea paradoxală. Întreaga sa existență și operă par a avea tendința să construiască și să producă o imagine despre
sine, dar nu se realizează o povestire retrospectivă a formării personalității asumate de
autorul însuși. Romanele lui nu pretind fidelitatea autobiografică, ci definesc mai degrabă imaginea lui Holban fără a o reduce sau a o fixa.
Nicolae Florescu încearcă să descifreze în romanele autorului Ioanei elemente
autobiografice care, deși transfigurate artistic se identifică cu zbuciumările erotice și conjugale ale scriitorului. Criticul consideră că silueta Ioanei, idealizată în operă, și-a
purtat pașii prin destinul scriitorului. Există în paginile cărții destule elemente cu trimitere
la o realitate certă. „Când i-am fost recomandat, abia terminase școala secundară […] cu o profesoară de franceză ce nu știa bine nici să traducă. I-am interpretat cu toată subtilitatea de care eram capabili o fabulă de La Fontaine, Les animaux malades de la
peste”, mărturisește Sandu, reconstituind momentul întâlnirii sale cu Ioana. Probabil,
nu mult altfel trebuie să se fi petrecut în existența lui Anton Holban și cunoștința sa
cu Maria Dumitrescu, iar pretextul care i-a apropiat trebuie să fi fost în esență același. Oricum, evenimentul corespunde în biografia scriitorului etapei în care acesta, întors de la studii din Franța definitiva pentru tipar O moarte care nu dovedește nimic, căutând
să se vindece de povestea iubirii cu Nicoleta Ionescu, prototipul Irinei. La Galați,
Holban și Ion Argintescu au avut o prietenă comună, Coca, care va fi încorporată operei
scriitorului în personajul Milly, din Jocurile Daniei. Așa cum rezultă din corespondența
lui Holban, Coca fusese elevă la Galați nu cu mult înaintea trecerii scriitorului pe acolo, apoi a lucrat la București în calitate de contabilă într-o societate particulară. Îndrăgostită de scriitor, ea îi va deveni cea mai apropiată făptură, după mama lui, rămânând alături în cele mai grele clipe ale vieții. Coca a zămislit-o potențial și pe Fetița din nuvela
Preludiu sentimental, scrisă la scurt timp după ce Holban a cunoscut modelul eroinei. În
ianuarie 1936, când fragmentul Cu Dania la telefon vedea lumina tiparului în „Revista
Fundațiilor Regale”, surpriza „nudității” textului îl făcea chiar și pe un critic ca Octav Șuluțiu să uite că are în față un episod dintr-o operă literară și nu o fotografie, făcându-l să denunțe nepotrivirile dintre imaginea reală, modelul cunoscut și reprezentarea lui
artistică, ceea ce nu îl putea interesa pe un prozator ca Anton Holban, pentru care nu
rudimentara ambiție a identificării constituia un scop esențial. Romanul Jocurile Daniei
stă, într-adevăr, sub semnul unei organice legături dintre biografia protagoniștilor și variațiile discursului literar. Apariția scrierii a creat imaginea unui caz pasionat de autenticitate, reprezentând romanul cel mai implicat în biografie al autorului. Ideea
autobiografiei netrucate l-a urmărit obsesiv de la prima întâlnire cu prototipul Daniei.
Astăzi se cunosc detaliile iubirii nefericite a lui Anton Holban pentru Lydia Manolovici, cât și biografia protagonistei. În iarna 1934-1935, scriitorul cunoaște o admiratoare a scrierilor sale [2]. Iubirea pătimașă ce se naște între cei doi va fi complicată, pe de o parte de mondenitatea partenerei, iar pe de alta, de complexele sociale și de vârstă ale eroului. Relația va dura până în septembrie 1935 când, conform romanului, cei doi se
despart. Anton Holban notează cu o detașare uimitoare: „Va trece și asta complet. Va
fi mîine subiect de roman” [3]. Încă din luna martie 1935, scriitorul începuse să scrie istoria Daniei. În iarna 1935-1936, se află preocupat de redactarea romanului, iar în vara

76 Metaliteratură , anul VIII, nr. 5-6 (19), 2008lui 1936, la Fălticeni, dactilografia romanul terminat. Detașarea care însoțește aceste
notații și faptul că prozatorul a început să scrie istoria Daniei, când relația era încă în
plină ascensiune, produc impresia că Holban nu s-a destăinuit în Jocurile Daniei pentru
a-și exterioriza suferința erotică, ci „a provocat aproape cu bună știință „jocurile Daniei” în varianta lor concretă, pentru a utiliza realitatea în sprijinul unei sugestii literare”
[4, p. 84.]. Așadar, Anton Holban nu și-a destăinuit „experiențele” pentru a se prezenta
cât mai exact din interior, ci și-a utilizat trăirile în romane ca material pentru artă.
Faptele istorisite de autor, precum și personajele invocate au adesea materie
comună cu viața scriitorului, dar Anton Holban transfigura realitatea, după cerințele
noii sale cărți și oricât de mică ar fi distanța dintre viață și ficțiune, biografia a fost până
la urmă absorbită de literatură. A suprapune perfect biografia reală cu viața plăsmuirilor unui scriitor este cea mai gravă eroare, chiar dacă scriitorul folosește stilul de confesiune și stăruie asupra autenticității creației sale. Oricâte elemente autobiografice ar exista în scrierile lui Holban, acestea rămân ficțiuni și nicidecum jurnal intim sau memorial.
De altfel, prozatorul a făcut operă de ficțiune chiar și atunci când contingentul biografic
a intrat total în literatura sa. Faptul de viață brut nu comunică nimic fără interpretarea
din unghiul unor semnificații. Biografismul pedestru în interpretarea critică i-a displăcut profund lui Anton Holban. Eul empiric, eul artistic al scriitorului și universul ficțiunii nu se confundă. „Autorul a rămas stăpân pe destinele lui Sandu” – precizează scriitorul în Testament literar. Cititorul nu trebuie să confunde protagonistul cu autorul romanului,
chiar dacă aparențele confesiunii fac aluzie la mărturisirile directe. Creatorul își găsește
în sine doar schema personajelor, scheletul lor moral, trăsăturile lor esențiale. Aceste scheme centrale, adevărate linii de forță, pot alcătui puncte de plecare pentru reveria constructivă a autorului. Pornind de la aceste tendințe latente, creatorul încheagă în construcții sintetice profiluri de personalități imaginare, adevărate proiecte gratuite ale
datelor sale sufletești latente.
În Ioana, se referea, de asemenea, la abaterea operei de la stricta realitate:
„Orice scriitor, cât de sincer ar fi își aranjează suferințele reale”. Subliniind nu o dată
distanța dintre ficțiunea literară și realitate, Holban îi prevenea pe cei dispuși să acorde „sincerității” în artă un sens pur moral și nu unul estetic: „Oricine își închipuie că între literatură și realitate este totuși o deosebire; nimeni nu va îndrăzni să mă socoată deplin
sincer” [5, p. 22]. V orbind despre romanul Ioana, el ține să precizeze că „nu trebuie găsite
sub intrigă neapărat corespondența unei aventuri, ci numai un climat autentic”, urmărind,
astfel, să se elibereze de la bun început de orice bănuială, privind implicarea sa directă în realitatea cărții. În mod evident, o mare parte a operei este extrasă din experiențele personale și poate, în bună măsură, Sandu este creat după chipul și asemănarea autorului.
Folosind persoana întâi, Anton Holban avea impresia că se va exprima mai bine pe sine
– „eram mulțumit să mi se dea un prilej să mă ocup de mine” [6, p. 9]. Scrierile sale nu pot fi considerate însă autobiografice, deoarece este absent pactul autobiografic. Autorul Jocurilor Daniei nu și-a propus să-și scrie autobiografia și, dacă personajul principal și naratorul coincid, ei nu pot fi identificați autorului, fără a forța însăși voința lui: „dacă
un autor nu declară el însăși că textul său este o autobiografie, nu avem de ce să fim mai
catolici decât papa” [7, p. 22]. În această situație, adevăratul merit al lui Anton Holban constă în faptul că el a avut cultul autenticității . Acesta l-a făcut să se folosească de datele
experiențelor personale, dar nu înțelesul unei reproduceri mecanice, ci transfigurându-le sub impulsul creării iluziei de autenticitate. Totodată, într-o literatură autenticistă cum este cea a lui Anton Holban, surprinderea mobilului real care a declanșat drama își găsește
prin comparație cu ceea ce scriitorul a realizat în opera sa, o uimitoare justificare, capabilă
să evidențieze încă o dată valențele superioare ale artei. Experiența personală are la Anton Holban valori primordiale și drept autoritar și definitiv de a se impune în artă, trebuind

77 Metaliteratură , anul VIII, nr. 5-6 (19), 2008doar să fie transpusă. Propria mărturie a scriitorului este edificatoare în acest sens: „tot ce
am scris […] este rezultatul propriilor mele experiențe.”
După Camil Petrescu și Mircea Eliade, cel mai „gidian” dintre prozatorii
români notorii din perioada interbelică este Anton Holban. Recurgerea la „documente”
(fragmente de jurnal, scrisori și mai ales nevoia de a se confesa, fie și sub un nume de
împrumut) îl situează tipologic în descendența lui Gide. Afirmându-se într-un climat de exigență estetică, autorul Ioanei experimentează o formulă literară nouă, cea a jurnalului
introspectiv, redactat într-un stil grăbit și febril. În acest sens, Silvia Urdea remarca două aspecte definitorii pentru tehnica jurnalului lui Anton Holban: „considerarea
observației celei mai stricte ca sursă a literaturii, de unde conceperea fanteziei ca
o „ars combinatoria” a scriitorului ca un poeta – artifex și, deci diminuarea rolului spontaneității și înțelegerea sincerității ca o convenție a speciei și nu ca o fotografiere a experienței personale [8, p. 176]. Convenția autenticității în literatura lui Anton Holban se manifestă în mod explicit și implicit. Referirile directe ale naratorului la tehnica sa, comentariile despre romanul care se face în fața cititorului, motivul romanului în
roman, prin care Anton Holban este gidian, țin de modul explicit, iar inserțiile de acest
tip sunt numeroase. În Ioana, se referă la memoria involuntară: „Într-o viață de câțiva
ani s-au întâmplat fatal multe evenimente. Acum aleg la întâmplare, așa cum îmi vin în memorie”. Se poate remarca aici o „poză” a naratorului, deoarece redactarea nu era, în fond, tocmai atât de spontană. Când naratorul iese din codul povestirii cu un alt
prilej, în Testamentul literar recunoaște caracterul elaborat al operei: „pentru ca Sandu
să nu-și facă mărturisirile la întâmplare a fost munca mea cea mai grea, dar și cea mai
subtilă”. Convenția autenticității se exprimă în mod implicit prin încadrarea observației și analizei psihologice în rama jurnalului.
O pledoarie pentru autenticitate, pentru experiența imediată, pentru trăirea
concretului autobiografic, susține Anton Holban în cele câteva romane ale sale: O moarte
care nu dovedește nimic (1931), Ioana (1934), Jocurile Daniei (1971) care la prima
vedere folosesc aceeași formulă, a jurnalului intim. Prozatorul se află sub influența unei concepții gidiene a romanului. Analiza are loc cu sprijinul eroilor înșiși care se caută în actul scrisului printr-un autoexamen sever. Ca și alți autori din generația sa, Anton Holban teoretizează ideea literaturii nude, ca simplă înregistrare a trăirii unor experiențe
sufletești. Romanele sale se confundă cu jurnalul intim și își descoperă substanța nu în
creația epică ci, în capacitatea de a fixa cât mai exact momentele decisive pe care le cunoaște viața interioară.
Note
1. Anton Holban, Manuscriptum, 1976, nr.23, anul VII.
2. Cf. scrisoarea din 5 februarie 1935, care face aluzie la acest eveniment.
Mărturiile documentare sunt extrase din Pseudojurnal, București, Editura Minerva,
1978.
3. Cf. scrisoarea din 20 octombrie 1935.4. Mihai Zamfir, Cealaltă față a prozei, București, Editura Eminescu, 1988.5. Anton Holban, Pseudojurnal, p. 22.
6. Anton Holban, Testament literar, București, Editura Eminescu, 1985.7. Apud Al. Călinescu, Anton Holban – complexul lucidității, București, Editura
Albatros, colecția „Contemporanul nostru”, 1972, p. 178.
8. Silvia Urdea, Anton Holban sau interogația ca destin, București, Editura
Minerva, 1983.