-Rezumat teză de doctorat – [604369]

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERC ETĂRII, TINERETULUI Ș I SPORTULUI
UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚ IEI
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

-Rezumat teză de doctorat –

Cluj-Napoca
2012 UTILIZAREA EDUCAȚIEI RAȚIONAL
EMOTIVĂ ȘI COMPORTAMENTALĂ ÎN
DEZVOLTAREA REZILIENȚEI
LA ADULȚI TINERI
DOCTORAND: [anonimizat] 3
PARTEA ÎNTÂI – FUNDAMENTARE TEORETICĂ ………………………….. ………………………….. ………. 5
CAPITOLUL 1. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE ………………………….. ………………………….. …………… 5
1.1 ABORDAREA INTEGRATĂ A CONCEPTULUI DE REZILIEN ȚĂ ………………………….. …… 5
1.1.1 Domeniul Ingineriei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 5
1.1.2 Domeniul Economiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 5
1.2. ABORDAREA PSIHOLOGICĂ ASUPRA CONCEPTULUI DE REZILIEN ȚĂ …………………. 6
1.3 REZILIEN ȚA ÎN RAPORT CU CONCEPTE ÎNRUDITE ………………………….. ……………………. 7
1.3.1 Adaptabilitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 7
1.3.2 Devian ță pozitivă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 7
1.3.3 Inteligen ță emoțională ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 7
1.3.4 Strategii de coping ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 7
1.4 TRAS EUL CERCETĂRILOR PSIHOLOGICE ASUPRA CONCEPTULUI DE REZILIEN ȚĂ 7
1.5 RELEVAN ȚA TEMEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 8
CAPITOLUL 2. OBICTIVELE CERCETĂRII ȘI METODOLOGIA GENERALĂ ………………………. 9
PARTEA A DOUA – INVESTIGARE PERSONALĂ ………………………….. ………………………….. …….. 11
CAPITOLUL 3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 11
STUDIUL 1 – STUDIU EXPLORATOR ………………………….. ………………………….. ……………………….. 11
3.1 Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 11
3.2 Metodologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 12
3.3 Analiza date lor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 12
3.4 Discuții și Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 13
CAPITOLUL 4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 13
STUDIUL 2 –CONCEPTUL DE REZILIENȚĂ ÎN RAPORT CU ADULȚII TINERI. META –
ANALIZĂ CALITATIVĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 13
4.1 Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 13
4.2 Metodologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 14
4.3 Analiza datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 14
4.4 Discuții și Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 16
CAPITOLUL 5 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 16
STUDIUL 3 – EVALUAREA PROCESULUI DE REZILIENȚĂ LA ADULȚI TINERI (YRM) ….. 16
5.1 Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 16

5.2 Metodologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 16
5.3 Analiza datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 17
5.5 Discuții și Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 18
CAPITOLUL 6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 18
STUDIUL 4 – STRATEGII DE COPING COMPENSATOR ÎN DEZVOLTAREA REZILIENȚEI LA
ADULȚI TINERI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 18
6.1 Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 18
6.2 Metodologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 19
6.3 Analiza datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 19
6.4 Concluzii și Discuții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 21
CAPITOLUL 7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 22
STUDIUL 5 – SELF -R. VALIDAREA UNUI PROGRAM DE DEZVOLTARE A REZILIENȚEI LA ADULȚI TINERI 22
7.1 Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 22
7.2 Metodologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 23
7.3 Analiza datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 23
7.4 Concluzii și Discuții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 26
CAPITOLUL 8. CONCLUZII GENERALE ȘI DISCUȚII ………………………….. ………………………….. .. 26
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 29

3
INTRODUCE RE

Preocupările privind aspectele pozitive ale dezvoltării psihice a ființei umane au un istoric
lung, regăsindu -se în scrierile filosofilor greci. Cu toate acestea psihologia le abordează științific
începând cu secolul XX. Mai mult de atât, interesul program elor de sănătate mentală s -a concentrat
asupra bolii și asupra metodelor de preven ție sau tratament în caz de boală, mai pu țin asupra
aspectelor pozitive care pot sa -l ajute în dezvoltarea stării de bine (Seligman, 2002). Abia s pre finalul
anilor 90, atenția cercetărilor din domeniul sănătă ții mentale a fost direcționată tot mai mult asupra
programelor de intervenție primară (Seligman & Csikszentmihalyi, 2000), în termenii psihologie i
pozitivă.
Mai mult, r ezultatele cercetărilor din ultimii 20 de ani (Sch midt, Raque -Bogdan, Piontkowski
& Schaefer , 2011) au oferit argumente solide pentru a aborda punctele forte ale unei persoane atunci
când discutăm menținerea sau dezvoltarea stării de bine. O astfel de perspectivă a completat aborarea
cognitiv -comportamentală asupra sănătă ții mentale. Starea de bine subiectivă, a șa cum rezultă și din
denumirea ei, reprezintă un concept care nu conține obiectiv aceleași dimensiuni pentru fiecare dintre
noi. Starea de bine este resim țită la nive l subiectiv și este interpretată ca atare pe baza percep ției pe
care persoana o are asupra propriei vie ți, asupra evenimentelor cu care se confruntă. De asemenea,
când discutăm despre alterarea stării de bine, este impropriu să ne referim la un eveniment c a fiind cu
necesitate unul negativ. Aceea și persoană reac ționează diferit în momente diferite, la situa ții similare –
cu atât mai mult, persoane diferite vor reac ționa diferit în contexte similare. Prin urmare, chiar dacă
discutăm despre factori unanim acc eptați ca fiind de risc, e nevoie să avem în vedere faptul că ace știa
sunt asocia ți cu adversitatea în func ție de maniera personală de interpreta re a realității .
Dincolo de delimita rea conceptuală a stării de bine, studiile au evidențiat că programele de
sanătate și, în special cele de sănătate mentală, sunt dedicate cu precădere copiilor și adulților cu vârstă
peste 50 de ani și mai puțin adole scenților sau adulților tineri (Williams, Holmbeck & Greenley,
2002 ). Datorită indicilor de mortalitate și morbid itate aflați în scădere după anul 2000, pentru mulți
ani acest segment de vârstă a fost marginalizat în ceea ce privește dezvoltarea și implementarea
programelor de sănătate mentală. Aceasta nu presupune însă că adolescen ții și adulții tineri sunt
populații ferite de risc sau că indicatorii de mortalitate și morbiditate sunt nesemnificativi. Din
fericire, în ultimii ani , atât literatura de specialitate, cât și practicienii au manifestat un interes crescând
față de programele ce vizează categoriile de vârst ă mai sus menționate.
Williams și colaboratorii, la începutul anul ui 2000, au publicat un studiu în cadrul căruia au
justificat atenția crescută din ultimii ani asupra adolescen ților și tinerilor (14 -25 ani). Astfel, ei au pus
în evidență faptul că în perioada adolescenței și tinereții timpurii sunt inițiate comportamente de risc,
precum consumul de alcool, tutun, substanțe stupefiante, practici sexuale de risc. În al doilea rând,
autorii au atras atenția asupra e șecului înregistrat de campaniile și progra mele elaborate pentru adulți
sau copii atunci când sunt aplicate la adolescen ți sau tineri. O a treia justificare a făcut referire la etapa
de tranziție dinspre adolescen ță spre vârsta de adult tânăr – este o perioadă cu repercusiuni importante
în dezvolta rea persoanei pe tot parcursul vie ții (Williams et al., 2002).
Prin cercetarea de fa ță ne-am propus să abordăm dezvolarea unei vie ți de calitate a tinerilor ,
particularizând conceptul la nevoile individuale și nu abordându -l la un nivel general. Aceasta
deoarece nu toate persoanele au aceea și definiție asupra a ceea ce înseamnă starea de bine sau asupra a
ceea ce înseamnă adversitatea. De altfel, r ezultatele cercetărilor de până acum susțin perspectiva
abordată de noi în această teză (Fergus & Zimmerman, 2005). Percep ția asupra calită ții vieții este una
subiectivă, iar interesul nostru major a fost acela de a dezvolta reziline ța adulților tineri, astfel încât
să experien țieze o stare de bine, să caute să se dezvolte, fără a se lăsa afecta ți în mod negativ de

4
adversitate. Ca definiție de lucru în contextul tezei de față , înțelegem prin rezilien ță metacompetența
care ajută persoana să conștientizeze metodele de coping de care dispune și să le aleagă pe cele
optime, în raport cu situația problematică cu care se confruntă. Prin rezilien ță redobândește găsește
starea de echilibru, starea de bine, indiferent de evenimentele cu care se confruntă (Seligman, 2002 ).
Întregul demers de cercetare s -a consolidat pe principiile p pragmatismului ca paradigmă de
cercetare, fiecare dintre cele 5 studii fiind construite în contextul acesta . Pragmatismul presupune
utilizarea unei metodologii de tip mixt pentru colectarea și interpretarea datelor, cercetarea cantitativă
și calitativă completându -se în funcție de necesitatea pe c are cercetătorul o identifică pentru a studia
fenomenul vizat. Demersul de cercetare trebuie să păstreze rigurozitatea necesară pentru validarea
strategiilor asumate, însă, în același timp trebuie să fie orientat spre utilitate în practică. Dincolo de
implicațiile la nivel de desing, perspectiva pragmatică presupune existența mai multor realități, astfel
că ne raportăm mereu la o realitate generală, recunoscută de toți, dar luăm în considerare interpretările
pe care fiecare persoană le are cu privire la ace astă realitate, conturându -se astfel ceea ce numim
realități multiple (Creswell, 2003) .
În demersul nostru de cercetare am urmat o serie de etape pe care le -am identificat ca necesare
în dezvoltarea unui program dedicat tinerilor, program care vizează dezv oltarea stării de bine,
dezvoltarea unei vie ți de calitate. Prima etapă a fost aceea de a defini și de a operaționaliza conceptul
central al tezei, și anume cel de rezilien ță. Am acordat o aten ție deosebită modului în care tinerii
percep și înțeleg conceptele principale rela ționate cu rezilien ța (Studiul 1). Deși în ultimii ani
literatura oferă numeroase articole ce -și propun definirea conceptului, încă există multe semne de
întrebare atunci când se pune problema opera ționalizării rezilienței . Conson ant cu obiectivele
cercetării de fa ță, am definit constructul în raport cu factorii protectivi și cu acele contexte specifice în
care putem discuta despre reziliență . Am discutat abordarea rezilien ței sub aspectul definirii ca
trăsătură dată, ca rezultat a l unui proces sau ca proces în sine, argumentând decizia de a considera
conceptul ca fiind procesul prin care o persoană gestionează optim resursele individuale și sociale de
care dispune (Studiul 2) . Clarificarea acestor aspecte este relevantă în alegerea metodologiei de
evaluare a rezilien ței și în construirea unei intervenții optime . În a doua etapă , ponind de la defini ția
de lucru stabilită pentru concept, am elaborat un instrument de evaluare a rezilien ței la adul ți tineri
(Studiul 3) . Metodologia alea să a fost una mixtă (cantitativă, cât și calitativă), atât pentru a discrimina
între persoanele care demonstrează rezilien ță și cele care nu reușesc aceasta, cât și pentru a stabili
specific, pentru fiecare persoană, care sunt factorii protectivi care îi asigură un scor ridicat și, mai ales,
care este dinamica acestor factori. În etapa următoare am identificat dinamica factorilor protectivi în
raport cu rezilien ța (Studiul 4) . Literatura semnalează existen ța unei plaje largi de factori protectivi,
iar obiectivul nostru a fost explorarea situa țiilor în care o persoană nu dispune de anumi ți factori
protectivi considera ți în literatură ca predictori importan ți în dezvoltarea rezilien ței. În demersul de
construire a programelor de interven ție avem nevoie să cunoaștem strategiile prin care dezvoltăm
factorii protectivi – resursele de care dispune un tânăr. Dacă în lipsa unui anumit factor protectiv
tânărul este incapabil să dezvolte rezilien ță sau este predispus spre vulnerabilită ți mascate, atunci se
impune ca acești factori să fie aborda ți în cadrul interven ției (Studiul 4) . Dacă, pe de altă parte, nu
contează cantitatea (varietatea lor) sau calitatea (tipul) factorilor protectivi, atunci în proiectarea
intervenției nu avem nevoie să ținem cont de anumite constrângeri în acest sens. Ultima etapă pe care
ne-am propus -o a fost aceea de a construi, implementa și testa un program de interven ție pentru adul ți
tineri, având ca scop dezvoltarea rezilien ței (Studiul 5) . Programul a fost construit bazându -ne
preponder ent pe dinamica identificată în ceea ce prive ște factorii protectivi ce prezic și explică
manifestarea competen țelor de reziliență . Alfabetizarea emo țională, acceptarea de sine, acceptarea
celorlalți, evaluarea comportamentală în detrimentul evaluării globale, toleran ța la frustrare sunt fatori
protectivi identifica ți ca fiind necesari în dezvoltarea rezilien ței – aceste aspecte constituie piloni ai

5
terapiei rațional emotivă și comportamentală . Din acest motiv, programul are la bază principiile
Educației Rațional Emotivă și Comportamentală (cogni țiile raționale fiind identificați ca factori
protectivi general valabili și necesari în dezvoltarea și manifestarea rezilien ței). S e lucrează cu fiecare
persoană abordând punctele forte de care dispune tânărul și pe care dore ște să le dezvolte în vederea
unui stil de via ță sănătos asociat cu stare de bine).
Demersul de cercetare propus se concretizează în rezultate relevante pîn ceea ce privește
reziliența psihologică, atât pentru operarea cu conceptul la nivel t eoretic, cât și pentru utilizarea lui în
studii empirice.
PARTEA ÎNTÂI – FUNDAMENTARE TEORETICĂ
CAPITOLUL 1. CLARIFICĂRI CONCEPTUALE
1.1 ABORDAREA INTEGRATĂ A CONCEPTULUI DE REZILIEN ȚĂ

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”reziliență” își are rădăcina în verbul latin ”salio, -ire”
cu sensul de ”a sări”. Verbului i s -a adaăuga prefixul ”re -”, tot de origine latină, care semnifică
”înapoi”. Conform d icționarului etimologic ( Harper, 2010), termenul datează din 1620 și are
semnificația de ”a sări î napoi”.
Deși interesul asupra conceptului de rezilien ță a luat na ștere în raport cu schimbări externe
negative, conota ția negativă a schimbărilor nu este obligatorie. Dar, d iscutăm despre rezilien ță și în
contextul sistemelor care reu șesc să func ționeze o ptim, să se dezvolte atunci când traversează
schimbări majore interpretate ca fiind pozitive (provocări la locul de muncă, în via ța personală, fuziuni
profitabile economic pentru companii etc.) (Carpenter, Walker, Anderies & Abel, 2001 ).
Tot mai multe pers oane operează cu o defini ție a rezilienței, de cele mai multe ori intuitivă,
descriind rezilien ța ca fiind capacitatea de revenire în urma unui șoc (Walker Holling, Carpenter &
Kinzig, 2004). Din punct de vedere științific ne interesează cu precădere să în țelegem princesul prin
care un sistem se reorganizează în vederea func ționării optime în contextul unor schimbări impuse din
exterior sau din interior (Carpenter & Brock, 2008). Pentru o mai bună conceptualizare a termenului ,
vom analiza maniera în care ac esta este definit în științele exacte. O astfel de abordare facilitează
înțelegerea mecanismului definit ca rezilien ță.

1.1.1 Domeniul Ingineriei
Atunci când asupra unui corp elastic se aplică o for ță, el își modifică forma în func ție de
greutatea cu care interac ționează. Odată ce for ța încetează să mai ac ționeze asupra sa, cel mai probabil
materialul revine la forma ini țială (Bodin & Wiman, 2004). La fel, o persoană este caracterizată ca
fiind rezilientă dacă , în condiții de schimbare , dovedește capacitatea de a regăsi rapid echilibrul
emoțional.

1.1.2 Domeniul Economiei
În economie starea de echilibru este definită în raport cu sisteme dinamice. Starea de echilibru
se redefine ște constant, în raport cu schimbările prin care trece sistemul. Astfe l, a fost introdusă ideea
conform căreia un sistem dispune de varii stări ce pot fi considerate echilibru (Jassen, Anderies &
Walker, 2004; Brock, Carpenter & Scheffer, 2006). O astfel de idee se bazează pe principiul conform
căruia un sistem se află în co ntinuă schimbare, motiv pentru care ar fi un impediment să se reîntoarcă

6
mereu la accea și stare de echilibru. Această perspectivă asupra nivelului de echilibru poate fi raportată
la dezvoltarea unei persoane. Schimbările prin care trece de -a lungul existen ței presupun modificări
esențiale, astfel încât putem spune despre o persoană că se află în cotinuă dezvoltare, pentru fiecare
moment, nivelul de echilibru fiind definit în mod distinct.

1.2. ABORDAREA PSIHOLOGICĂ ASUPRA CONCEPTULUI DE REZILIEN ȚĂ

Deși folosit în domenii variate , se pare că defini ția unanim care a fost acceptată, care transcede cu
ușurință ariile de răspândire ale termenului, asociază rezilien ța cu abilitatea unui sistem de a absorbi
schimbarea și de a se reorganiza (aflându -se în plină schimbare), astfel încât să păstreze aceea și
abilitate de func ționare, aceea și structură, identitate și raportare la mediul extern sistemului (Walker et
al, 2004). Privind astfel, este ușor de în țeles de ce în literatură, imediat după 2004, cele două conce pte
– reziliență și robustețe – au avut parte de o alăturare constantă, termenii ajungând a fi folosi ți aproape
interșanjabil. Dar, la o analiză mai atentă a conceptului de rezilien ță, observăm că acesta nu presupune
doar capacitatea sistemului de a -și păstra neschimbate anumite func ții sau structuri, rezilien ța nu
presupune a rămâne ”neatins” de schimbare, ci, mai degrabă, păstrarea integrită ții în timp ce
schimbarea este percepută împreună cu oportunită țile sale pentru îmbunătă țire. Astfel, am asociat
reziliența, mai degrabă, cu capacitatea sistemului de a se adapta pozitiv (Smit & Wandel, 2006), o
adaptare care să -i permită, în continure, dezvoltarea.
Interesul major pentru cercetare s-a conturat în relație cu modul în care factorii de risc sunt
interpretați și mai puțin în relație cu tipul de factori de risc cu care se confruntǎ tânărul, aceștia variind
în funcție de mediul socio -cultural, de mediul economic sau în funcție de experiențele de viațǎ.
Schema mentalǎ a situației problematice, modul în ca re își explicǎ situația în care se gǎsește,
cognițiile, emoțiile, așteptǎrile sale sunt cele care ne intereseazǎ în vederea explicǎrii modului în care
reziliența este folositǎ pentru dobândirea echilibrului.
Unul dintre factorii identificați ca jucând un rol central în viața persoanelor reziliente este
optimismul (Ong, Bergeman, Bisconti, & Wallace, 2006). În fața situațiilor stresante, emoțiile pozitive
se amestecă cu cele negative. Emoțiile pozitive sunt cele care reduc nivelul de arousal produs de
emoți ile negative și spor esc flexibilizarea gândirii, precum și capacitatea de rezolvare de probleme
(Folkman & Moskowitz, 2000; Fredrickson, 2001; Tugade & Fredrickson, 2004). Nivelul de arousal
în situații stresante este determinat și de calitatea relațiilor în care este angajatǎ persoana. Suportul
social ca și factor protectiv , este asociat cu reinstalarea echilibrului dupǎ o situație adversivǎ. Relațiile
sociale de calitate reprezintă un predictor pentru rezultate pozitive în situații de stres, rǎni, infecți i
(DeVries, Glasper, & Detillion, 2003; Robles & Kiecolt -Glaser, 2003). În plus, atașamentul
securizant reduce și el arousalul în situații de stres (Charuvastra & Cloitre, 2008).
În ciuda dificultăților de a delimita conceptual reziliența, am regăsit în literatura de specialitate
o serie de studii concludente pentru a contura o definiție complexă a rezilienței. Dintr -o abordare
limitată a conceptului, cercetările oferă acum o perspectivă generală a constructului și posibilitatea de
a concepe și implementa programe de intervenție, indiferent de intensitatea situațiilor traumatice
(Ronel & Haimoff -Ayali, 2009; Abelev, 2009; Perez, Espinoza, Ramos, Coronado & Cortes, 2009;
Carlton et al., 2006; Kennedy, 2005; Haase, 2004; Crosnoe & Elder, 2004; Davey, Askew, & Godette,
2003).

7
1.3 REZILIEN ȚA ÎN RAPORT CU CONCEPTE ÎNRUDITE

Literatura este ambiguǎ în ceea ce privește diferențierea conceptului de reziliențǎ fațǎ de
adaptabilitate, devianțǎ pozitivǎ, inteligențǎ emoționalǎ sau strategii de coping. Pentru o mai bunǎ
încadrare a termenului în literatura de specialitate, l-am discutat în comparație cu conceptele
relaționate.

1.3.1 Adaptabilitate
Smit și colaboratorii (2000) au propus clasificarea adaptabilită ții unei persoane în func ție de
răspunsul pe care aceasta îl are în fa ța schimbării: adaptare pasi vă, reactivă sau antic ipatorie ( Smit,
Burton, Klein, & Wandel, 2000 ). Dezvoltarea abilită ților de adaptare pozitivă de -a lungul vie ții
presupune dezvoltarea rezilien ței (Martin -Breen & Anderies, 2011).

1.3.2 Devian ță pozitivă
Devianța pozitivǎ pune în prim plan faptul cǎ în orice grup de persoane există anumiți indivizi
care “funcționeazǎ” în societate mai bine decât semenii lor (devianți pozitiv) . Dacǎ strategiile folosite
de aceste persoane ar putea fi izolate, în sensul de a verifica exact care strategie este de folos î n anume
situație, alți indivizi ar putea beneficia de training specializat pentru a depǎși cu succes situațiile
adversive. Diferențierea fațǎ de reziliențǎ pare nesemnificativǎ în aceste condiții. Cu toate acestea,
devianța pozitivǎ își clǎdește concluziil e pornind de la o abordare normativǎ (Spreitzer & Sonenshein,
2004). Privind situația din perspectiva teoriilor asupra rezilienței, observǎm cǎ raportarea de face la
nivel individual .

1.3.3 Inteligen ță emoțională
Reziliența reprezintǎ o meta -competențǎ care pune în valoare oportunitățile din mediu și
factorii individuali în fața unei situații percepute ca fiind problematicǎ, în vederea restabilirii
echilibrului (Tusaie & Dyer, 2004) . Pentru a face uz de factori individuali și sociali optimi în raport cu
problema întâlnitǎ, trebuie mai întâi ca persoana sǎ poatǎ raționa cu privire la complexitatea
problemei, cu privire la emoțiile pe care le resimte. Prin urmare, în lipsa unui nivel acceptabil de
inteligențǎ emoționalǎ nu putem discuta despre reziliențǎ.

1.3.4 Strategii de coping
Coping -ul este o funcție pe c are o dobândește o structură cognitivă atunci când are rolul de a
modela o stare afectivă (Cramer, 1998, apud. David, 2006). Utilizarea în mod constant a unei strategii
de coping adaptative pe termen lung reprezintă un predictor pentru manifestarea procesului de
reziliență (Martin -Breen & Anderies, 2011).
1.4 TRASEUL CERCETĂRILOR PSIHOLOGICE ASUPRA CONCEPTULUI DE
REZILIEN ȚĂ

În cele ce urmează am prezentat cercetările din domeniul psihologiei într -o manieră structurată
pe patru etape.
Prima etapǎ a cercetǎrilor s-a centrat pe conceptualizarea termenului (Cicchetti & Garmezy,
1993; Rutter, 1987) și definirea instrumentelor de mǎsurare. A doua etapǎ de cercetǎri s-a centrat
asupra procesului prin care o persoanǎ devine rezilientǎ. ( Rutter, 1990).
A treia etapa de cercetǎri a adus în prim plan intervențiile, cu precǎdere experimente care dezvoltǎ
reziliența, mǎsurându -se factori care prezic sau susțin reziliența. Dintre acești factori sunt specificați

8
stilul de parenting (Forgatch & DeGarmo, 1999; Wolchik et a l., 2002), angajamentul academic
(Hawkins, Catalano, Kosterman, Abbott, & Hill, 1999), funcțiile executive (Diamond, Barnett,
Thomas, & Munro, 2007; Rothbart, McCa ndless, Saccomanno, & Posner, 2005). Al patrulea val de
studii din domeniul rezilienței e ste unul integrativ, punând în discuție studii genetice,
neurocomportamentale și studii experimentale pentru o mai bunǎ în țelegere a conceptului de reziliențǎ
(Cicchetti & Curtis, 2007; Masten, 2007; Wright & Masten, 2005).

1.5 RELEVAN ȚA TEMEI

Cercetarea derulată pentru realizarea tezei de doctorat a fost una de pionierat. De și reziliența
nu mai poate fi considerat ă un concept nou în literatură, rela ționarea cu principiile educa ției rațional
emotivă și comportamentală pune în eviden ță aspecte in ovative. Importan ța
cercetării de fa ță este releva ntă pentru fiecare dintre cele 3 planuri unde completăm datele teoretice și
empirice existente, oferind un plus de cunoa ștere.
La nivel teoretic , conceptul de rezilien ță a fost definit în contextul cultura l și socio -economic
românesc, prin aportul adus de informa țiile oferite de către tineri cu privire la modul în care ei percep
schimbările din via ța lor, echilibrul și procesul prin care reu șesc să restabilească un echilibru
emoțional, să dovedească adaptab ilitate pozitivă. Literatura existentă a oferit în mică măsură
oportunitatea popula ției țintă de a defini și de a explica prin propria experien ță fiecare dintre
conceptele vizate. De cele mai multe ori, termeni i din literatura universală au fost preluați ca atare,
considerând că principiul de func ționare este același și în spațiul nostru cultural. Astfel de asump ții nu
sunt în totalitate eronate. Multe procese func ționează identic sau foarte asemănător, indiferent de
cultura în care au fost identificați . Însă, în momentul în care discutăm despre percep ția personală
asupra vie ții (stare de bine, schimbare, adversitate, probleme, reu șite) este o asump ție utopică aceea că
rezultatele ob ținute în altă cultură se vor aplica automat și la noi. La fel de important este faptul că
luăm în considerare o societate aflată în continuă schimbare. Astfel că, rezultatele ob ținute în primul
studiu au auds la lumină diferen țe între percep ția tinerilor de 26 -32 ani asup ra a ceea ce înseamnă
adaptab ilitate pozitivă și percepția celor de 19 -23 ani. Prin maniera în care am structurat și condus
cercetarea de față, am oferit populației vizate oportunitatea de a -și exprima viziunea , de a se exprima
cu privire la conceptele cheie, pornind de la premisa că informațiile venite din parte a tinerilor ne ajută
să înțelegem mai bine perspectiva acestora asupra vieții și asupra mecanismelor implicate în
adaptabilitate a pozitivă. Desigur, informațiile primite de la participanți au fost integrate și interpretate
în contextul literaturii de specialitate.
Cercetarea pe care am derulat -o a adus un plus prin focalizarea asupra resurselor individuale și
sociale și, mai ales, asupra modului în care acestea sunt utilizate de tineri pentru a dovedi rezilien ță în
diferite momente ale vie ții. Totodată , în această direc ție, am arătat maniera în care principiile
educației rațional emotivă și comportamentală au un rol major în dezvoltarea și manifestarea
rezilienței. Abordarea rezilien ței din perspectivă cognitiv -comportamentală rareori s-a regăsit în
studiile publicate în domeniul psihologiei. Dinamica factorilor protectivi reprezintă un subiect de
dezbatere. Prin intermediul studiilor derulate până în prezent, a fost identificată o serie de factori
protectivi, însă prea pu ține publica ții se centrează pe cât anume din varian ța rezilien ței poate fi
explicată de ace ști factori și cum reac ționează o persoană în lipsa factorilor cu impact major în
dezvoltarea rezilien ței. La nivel teoretic am completat cercetarea deja demarată în literatură, arătând
necesitate a conectării rezilien ței la principiile educa ției rațional emotivă și comportamentală.
La nivel metodologic , cercetarea de fa ță a adus un plus de valoare în ceea ce privește aparatul de
evaluare a rezilienței prin construirea unui instrument care vizează ob ținerea de informa ții atât de tip

9
cantitativ, cât și calitativ. Până în prezent nu se cunosc instrumente de evaluare a rezilien ței tinerilor
adaptate pentru popula ția din România. Mai mult, instrumentele exi stente în literatura interna țională
se centrează pe evaluarea factorilor protectivi sau a adaptabilită ții pozitive, chiar și în situații în care
cuvântul ”rezilien ță” este încorporat în titlu. Atunci când avem de -a face cu instrumente care într –
adevăr eval uează rezilien ța apar probleme majore datorate faptului că informa țiile obținute sunt
exclusiv de factură cantitativă. Instrumentul discriminează între persoanele care demonstrează
reziliență și cele care nu au probat încă această competență. În cadrul ace stei cercetări, am propus un
instrument de evaluare a rezilien ței la adulți tineri, urmărind în aceea și măsură ob ținerea unor scoruri
pentru dimensiunea vizată, cât și informa ții concludente cu privire la ce presupune scorul ob ținut de
fiecare persoană în parte.
Literatura de specialitate care vizează conceptul de rezilien ță în domeniul psihologiei este săracă
în studii empirice . Majoritatea studiilor sunt de factură teoretică sau discută interven țiile la un nivel
mult prea general pentru a exista posibilitatea replicării lor. Majoritatea cercetărilor care analizează la
nivel cantitativ și calitativ studiile deja existente în literatură care se centrează asupra conceptul ui de
reziliență, sunt de nat ură calitativă datorită lacunelor existente sub aspectul studiilor empirice.
Totodată, programele existente în literatură, propuse pentru dezvoltarea rezilien ței se adresează cu
precădere copiilor sau popula țiilor victime a le catastrofelor naturale. Indife rent de situa ție, majoritatea
cazurilor eviden țiază rezultatele unor programe integrate în sistemul de învă țământ sau în sistemul
social. Pornind de la particularită țile grupului țintă vizat de noi – adulți tineri – am construit un
program care să nu depin dă de mediul academic, deoarece nu to ți adulții tineri sunt integra ți într -un
sistem de învă țământ. Mai mult, având în vedere caracteristicile grupului țintă, mai cu seamă timpul
redus și interesul scăzut cu privire la diverse programe de interven ție prima ră, am luat în considerare
canalele de comunicare utilizate frecvent de grupul țintă (ex. comunicare online). Pe de o parte am
utilizat întâlnirile fa ță în față pentru devoltarea de competen țe specifice, pentru sporirea motiva ției de
a participa la program , crearea coeziunii de grup, a rela ției optime dintre formator și participan ți.
Aceste întâlniri au fost structurate în cadrul unei săptămâni, sub formă de Programe de Formare
Rațional Emotivă și Comportamentală. Pe de altă parte am asigurat continuitate programului prin
transferul activită ților în mediul online în cea de a doua etapă. Prin această strategie am reu șit să
implicăm un număr mare de participan ți și să îi men ținem activi în program pentru o perioadă mai
lungă de timp. Durata de implementare a programului este importantă pentru ca efectele să se mențină
pe o durată lungă de timp. Studiile existente pe copii și adolescen ți prezintă un consens în această
direcție. Din ra țiuni mai sus amintite, am asigurat implementarea programului pentru o perioad ă
optimă prin utilizarea mediului online pentru comunicare (comunicare formator -participant și
comunicare participant -participant).
CAPITOLUL 2. OBICTIVELE CERCETĂRII ȘI METODOLOGIA GENERALĂ

Prin studiul de față am abordat punctele forte ale tinerilor, c a resursă importantă în depășirea
problemelor cu care confruntă. Programele actuale de intervenție, indiferent că este vorba de
intervenție primară, secundară sau terțiară, pun accent major pe problemele individului, pe aspectele
lipsă sau pe structurile c e se impune a fi îmbunătățite. Psihologia pozitivă propune abordarea
problemelor de zi cu zi, și chiar a situați ilor traumatice, din perspectiva punctelor forte de care
dispunem fiecare dintre noi. Atunci când ne confruntăm cu probleme, indiferent de inten sitatea sau
dutara acestora, este absurd să presupunem că o persoană face apel la soluții noi, fără a utiliza
strategiile/resursele de care deja dispune și știe din experiențele anterioare că le poate întrebuința
optim. Prin urmare, studiile care compun ac eastă teză de doctorat au vizat dezvoltarea unui program

10
care să potențeze resursele adaptative ale persoanei, învățându -i pe tineri să l e recunoască și să le
utilizeze cu succes oridecâte ori au nevoie.
Primul obiectiv al tezei a constat în operaționalizarea conceptelor cheie investigate în lucrarea
de față. Din această perspectivă, ne interesează maniera în care tinerii definesc atât problemele de
viață, cât și starea de bine. Prin reziliență înțelegem procesul prin care o pers oană atinge starea de bine
în ciuda modificărilor pe care le percepe de -a lungul vieții. Aceste modificări pot fi determinate de
persoana în cauză sau de factori externi. Îndiferent de situație, numim probleme de viață transformările
prin care trece un tân ăr pe parcursul dezvoltării sale. Literatura de specialitate din domeniul sănătății,
adeseori numește provocările ca fiind ”traume”, ”situații adversive”, ”probleme”. Intenția noastră a
fost aceea de a operaționaliza situația de schimbare din perspectiva t inerilor. Ungar (2007) susține
ideea potrivit căreia reziliența este ”excepția de la regulă”. Prin urmare, a fost impetuos necesar să
oferim populației țintă posibilitatea de exprimare, ajutându -ne astfel să înțelegem mecanismele prin
care se formează exce pțiile mai sus amintite. Totodată reziliența a fost frecvent asociată cu
dobândirea stării de echilibru, stării de bine subiectivă sau cu adaptabilitate pozivită. Am urmărit să
înțelegem modul în care tinerii percep starea de echilibru, starea de bine, cu m o definesc ei,
independent de definițiile existente în literatură.
Al doilea obiectiv al tezei a fost identificarea caracteristicilor procesului prin care tinerii
reușesc să dovedească o adaptare pozitivă, indiferent dacă schimbările pe care le traverse ază, le percep
ca fiind pozitive sau negative. Din acest punct de vedere ne interesează atât modul în care reziliența
funcționează în viața individului, factorii care sunt asociați cu reziliența, precum și dinamica acestora .
Al treilea obiectiv al tezei l -a constituit validarea unui program prin care tinerii să dezvolte
competențe reziliente. Pornind de la modelele existente în literatură și de la dimanica factorilor
protectivi, a resurselor implicate în prcesul de reziliență, am urmărit dezvoltarea, imple mentarea și
validarea program ului SELF -R (Social Emotional Learning for developing Resilience) . Activitățile au
fost particularizat e la nevoile individuale ale participanților și au ca obiectiv central acordarea de
suport tinerilor în dezvltarea resursele necesare pentru a dovedi adaptabilitate pozitivă de lungă durată
în contextul provocărilor prin care trec pe parcursul vieții.
Structura cercetării a urmărit cele trei obiective menționate anterior, căutând să corespundă
atât exigențelor t eoretice, cât și metodologice. În prima parte am urmărit clarifi cat conceptual termenii .
Pentru aceasta am făcut apel atât la literatura de specialitate, cât și la informațiile primite de la
populația vizată (adulți tineri) . Conceptul de reziliență este un ul de actualitate în domeniul psihologiei
din România, iar în afara mediului academic rareori îl găsim întrebuințat. Datorită caracterului
subiectiv al conceptelor asociate cu reziliența (stare de bine, provocări, factori protectivi, fatori de risc)
am con siderat necesar un insight din partea populației vizate asupra conceptelor cu care operăm
(Studiul 1 ). Nu am omis literatura de specialitate, rezultatele studiilor teoretice și empirice din
domeniu. Cercetările existente oferă numeroase analize de articole publicate în ultimii ani, lucrări care
trateaza conceptul de reziliență atât la nivel general, cât și spe cific. Cu toate acestea, analizele realizate
asupra studiilor nu aduc în dicuție percepțiile diferite prin care autorii discută reziliența psihologică
(reziliența ca prerechizite, ca rezultat sau ca proces) și nici nu investighează eventuale particularități
ale rezilienței în funcție de intensitatea sau de calitatea situațiilor adversive. Inteția noastră a fost aceea
de a aduce aceste clarificări ( Studi ul 2), astfel încăt să identificăm argumente valide în alegerea
instrumentelor de evaluare; construirea și implementarea programelor de dezvoltare a rezilienței
adresate tinerilor. Odată definite conceptele cheie, am investigat instrumentele de evaluare a rezilienței
la adulți tineri. Ca urmare a acestui demers am hotărât construirea și validarea unui instrument care să
ofere date atât de narută cantitativă, cât și date calitative ( Studiul 3 ). Pentru a oferi suport tinerilor,
avem nevoie să știm ce anume i -a determinat să -și îmbunătățească scorurile. Reziliența ca și proces
presupune utilizarea cu succes a resurselor de care o persoană dispune. Prin urmare, este important să
știm care sunt resursele pe care un tânăr se bazează atunci când traversează o peri oadă de schimbare.

11
Astfel de informații sunt utile pentru consilier sau pentru terapeut, în vederea proiectării unui program
individualizat, care să răspundă real la nevoile clientului. Mai mult decât operaționalizarea conceptului
de reziliență astfel încâ t să servească construirii de metode de cercetare, am considerat impotant să
înțelegem dinamica resurselor, a factorilor protectivi utilizați de o persoană în manifestarea rezilienței
(Studiul 4 ). Din acest punct de vedere, obiectivul nostru a fost acela d e a identifica ce anume se
întâmplă cu o persoană care nu dispune de resursele propuse de literatură ca predictori importanți
pentru reziliență. Am explora t posibilitatea de a exista o combinație perfectă de resurse care determină
reziliența sau dacă acest e resurse se manifestă particular la fiecare individ, astfel că nu putem miza pe
o rețetă general valabilă ci, mai degrabă, pe factori individuali care se manifestă specific în situații
particulare la fiecare persoană în parte. Datele obținute au fost esen țiale în proiectarea și
implementarea unui program de training care vizează dezvoltarea rezilienței la adulți tineri. Odată
clarificate conceptele cheie din cadrul cercetării, am construit programul SELF -R, bazându -ne pe
dinamica factorilor protectivi, din amică identificată în primele studii ale cercetării. Programul
construit a fost testat în raport cu alte programe existente și față de care tinerii au manife stat interes
spre participare. Activitățile propuse se bazează pe principii identificate în studii teoretice și empirice,
însă aduce un plus major în conturarea activităților astfel încât să vizeze fatorii protectivi identificați
ca fiind necesari indiferent de persoană sau indiferent de situația, și în același timp să urmărească un
traseu individual de dezvoltare a resurselor de care beneficiază fiecare tânăr în parte ( Studiul 5 ).
Programul implementat este construit pe principiile fundamentale ale educației rațional emotivă și
comportamentală – gândirea rațională fiind un factor protectiv necesar pentr u diminuarea
vulnerabilităților ce caracterizează vârsta adultă tânără. Bazându -se pe activități care își propun să
dezvolte factori protectivi la fiecare dintre participanți, programul continuă prin exerciții
particularizate în funcție de resursele de car e beneficază deja fiecare dintre persoanele incluse în
program.
PARTEA A DOUA – INVESTIGARE PERSONALĂ

CAPITOLUL 3
STUDIUL 1 – STUDIU EXPLORATOR

3.1 Introducere
Prin studiul de față am abordat maniera în care în care tinerii înțeleg starea de bine/starea de
echilibru redobânditǎ în urma situațiilor percepute ca fiind adversive. Am considerat important să
definim aceste concepte din perspectiva tinerilor deoarece am dorit să înțelegem modul în care aceștia
fac apel la reziliențǎ pentr u a demonstra adaptabilitate pozitivă pe termen lung și foarte lung. Aceasta
ne-a ajutat nu doar la o mai bunǎ conceptualizare a termenului, ci ne-a oferit și un punct de pornire în
alegerea unui instrument de evaluare a rezilienței adaptat pentru populați a țintǎ.
Reziliența este actualmente conceptualizată ca și un proces sau fenomen care reflectă ajustarea
pozitivă a persoanei la provocări resimțite mai mult sau mai puțin intens pe parcursul dezvoltării sale.
(Luthar & Zelazo, 2003 ). Reziliența nu ar treb ui considerată ca o singură variabilă dihotomică
(prezența sau absența rezilienței în situații specifice), ci mai degrabă ca un proces care definește
interacțiunea omului cu mediul. Această interacțiune este considerată un succes datorită unui bun
management al resurselor individuale (abilități demonstrate de tineri) și a celor sociale (diferite
sisteme de suport – familial, organizați onal, din partea comunității) ( Nickolite & Doll, 2008).

12
Înainte de a ne propune sǎ dezvoltǎm strategii de dezvoltare a rezilienței la adulți tineri,
susținem studii care propun investigarea reprezentărilor pe care grupul țintă le are cu privire la
situațiile adversive, cum își conceptualizeazǎ problemele și cum anume definește starea de bine/starea
de echilibr u pe care o redobândește (Ungar, 2007). Este cel puțin inoportun să propunem intervenții
care țintesc starea de bine a unui grup, fără a cunoaște ce înseamnă starea de bine a grupului în cauză.
Din aceste motive, prin studiul de față ne -am propus definirea conceptelor de viață (probleme,
transformări, adversivitate, stare de bine, echilibru etc.) din perspectiva populației vizate, explorând
diferențe de percepție între tineri și lucrători de tineret asupra constructelor în cauză. Demersul nu s -a
oprit aici, informațiile primite de la tineri fiind interpretate în contextul literaturii de specialitate.
3.2 Metodologie

Design -ul cercetǎrii
Design -ul investigativ a propus metodologie calitativă concretizată într -o analiză tematică
realizat ă în urma ședințelor de focus -grup și a interviurilor individuale, semistructurate.
Participanți i la studiu
Participanții la studiu au fost adul ți tineri –segmentul de vârstă 19 -24 ani (M=21,3; AS =1,4) și
lucrători de tineret – segmentul de vârstă 26 -30 ani (M=28,5; AS= 2,1) ani. Prin lucrători de tineret
înțelegem persoane care lucrează cu tineri prin intermediul programelor și proiectelor sau prin
activități de predare/formare.
Instrumente le utilizate
În cadrul studiului s -a utilizat un ghid de interviu care a fǎcut atât obiectul sesiunilor de focus –
grup, cât și al interviurilor individuale semistructurate. Întrebǎrile propuse au fost realizate pornind de
la itemii folosiți în chestionar ele existente pentru reziliențǎ: Scala rezilienței pentru elevi (Jing Sun &
Donald Stewart, 2007) și Scala de reziliențǎ (Wagnild & Young, 1993). Întrebările incluse în interviu
se regăsesc în Tabelul 1, inclus în varianta extinsă a tezei.
Procedura
Tinerii au fost invitați să participe la sesiuni de focus -grup cu 8 -10 persoane . Fiecare sesiune
de focus -grup a fost realizatǎ în timpul liber al participanților, într -o locație care să nu fie asociată de
aceștia cu activitățile de predare -învățare sau cu cele de evaluare.Paralel a u fost realizate 15 interviuri
semistructurate cu studenți și 4 interviuri cu lucrători de tiner et Înterviurile au avut o duratǎ între 20 si
40 minute și au fost structurate pe baza întrebărilor cuprinse în sesiunile de focus -grup.

3.3 Analiza datelor

Răspunsurile au fost prelucrate utilizând analiza tematicǎ, așa cum este descrisǎ de cǎtre
Hayes (2000). S-au desprins 7 teme majore relaționate cu subiectul în cauzǎ:

1. Percepția problemele personale ca inconveniențe de moment
2. Nevoia de rețete în per ioade caracterizate de schimbări
3. Familia reprezintǎ o sursǎ de ajutor pentru problemele grave
4. Prietenii reprezintǎ o sursǎ de ajutor pentru problemele simple
5. „Tristețea” – emoția asociatǎ cu probleme
6. Fericirea și veselia sunt emoțiile asociate cu starea de bine
7. Redobândirea echilibrului se face prin efort, încredere în sine și încredere în ceilalți

13
Persoanele care lucrează cu tinerii au abordat exact aceleași întrebări pe parcursul focus –
grupurilor și a interviurilor . Tabelul 3 (curp ins în varianta extinsă a tezei) surprinde diferențele
existente între perspectiva beneficiarilor și cea a lucrătorilor de tineret cu privire la teme precum a.
dezvoltarea profesională, b. Valorile morale, c. rețeaua socială, d. problemele specifice segmen tului de
vârstă de adult tânăr.

3.4 Discuții și Concluzii

Am demarat acest studiu cu certitudinea că avem nevoie de perspectiva tinerilor asupra
provocărilor pe care le depășesc în viață și asupra stării de bine pe care și -o doresc. Modul în care ei
definesc aceste concepte ne oferă punctul de pornire în construirea oricăr ui tip de intervenție.
Reziliența presupune adaptabilitate pozitivă atunci cțnd expectanțele sunt ca adaptabilitatea să fie una
negativă. Prin urmare ne interesează excepțiile și acesta este principalul motiv pentru care o cercetare
de tip calitativ ne aju tă să conturăm profilul unei persoane care experențșiază starea de bine indiferent
de provocările la care este supusă. Cu toate acestea, pentru a clarifica procesul prin care o persoană
demonstrază reziliență, un pas următor este acela de a analiza literat ura de specialitate și a clarifica
conceptele pe baza rezultatelor obținute deja în varii studii.

CAPITOLUL 4
STUDIUL 2 –CONCEPTUL DE REZILIENȚĂ ÎN RAPORT CU
ADULȚII TINERI. META -ANALIZĂ CALITATIVĂ

4.1 Introducere

Unul dintre obiectivele studiului de față a fost clarificarea conceptului de reziliență,
identificând în literatura de specialitate acele aspecte definitorii în abordarea rezilienței la adulți tineri.
Ne-am propus să derulăm o meta -analiză calitativă a studiilor din literatura internațională, analizând a.
cele mai frecvente definiții acordate termenului de reziliență în ultimii 10 ani, b. modul în care a fost
operaționalizată reziliența și c. factorii protectivi asociați constructului de reziliență psihologică.
Deși avem atât suport conceptual , cât și empiric pentru fiecare dintre perspectivele abordate
asupra rezilienței, cercetările care vizează reziliența adulților tineri sunt abigue și prezintă date
contradictorii în diverse studii. Unii autori au definit reziliența ca o trăsătură de person alitate ( Finn &
Rock, 1997 ), alții ca premisele sau ca rezultatul unui proces, în timp o importantă categorie de
cercetători s -au axat de definirea rezilienței ca un proces în sine (Egeland, et al., 1993; Lantieri, 2008;
Rutter, 2008).
Scopul cercetării de față a fost acela de a operaționaliza constructul de reziliență în raport cu
acest segment de vârstă – adulți tineri – pentru o mai bună înțelegere a conceptului și pentru a oferi o
direcție clară în construirea de programe de interven ție. Am ales să ne centrăm asupra adulților tineri,
deoarece este o perioadă în care se inițiază pattern -uri comportamentale de risc (ex. abuz de alcool sau
substanțe, comportament sexual de risc etc.). Mai mult de atât, această perioadă de vârstă a fost
asociată cel mai adesea cu probleme de sănătate dezvoltate datorită stilului comportamental mai sus
amintit (Williams et al., 2002). Prin urmare, am ales să ne centrăm atenția asupra tinerilor cu vârstă

14
cuprinsă între 18 și 24 ani. Este o perioadă de tranz iție caracterizată prin faptul că adulții tineri încep
să experențieze mai multă independență în alegerea stilului de viață, deoarece coincide adesea cu
depărtarea față de familie, datorită studiilor.
4.2 Metodologie

Analiza literaturii s-a bazat pe studii publicate în limba engleză începând cu anul 2000 și până
în 2011, articolele fiind identificate pe baza de cuvinte cheie relaționate cu conceptul de reziliență.
Studiile luate în considerare s -au centrat pe reziliența la adulți tineri, luând în considerare
diferite dimensiuni: comunitate (A isenberg & Herrenkohl, 2008; Mykota, & Muhajarine , 2005),
familie (Black & Lobo, 2008; Simon, Murphy, & Smith, 2005), mediu educațional (Brooks &
Gold stein, 2001 ), nivelul individual, transituațial (Sharkey, Sukkyung, & Schoebelen, 2008).
Articolele care tratează reziliența la nivel de grup (reziliența familiei sau la nivel organizațional) au
fost excluse datorită diferențelor conceptuale între reziliența individu ală și reziliență la nivel de grup.
Un alt criteriu de excludere a luat în calcul abordarea asupra conceputlui de reziliență, fiind excluse
acele articole care privesc termenul din perspectivă socială sau medicală.
4.3 Analiza datelor

Un total de 912 arti cole s -au potrivit cu criteriile de căutare. Fiecare dintre acestea a fost
analizat sub aspectul criteriilor de includere și excludere și un număr de 81 articole au fost luate în
considerare pentru analiză. Dintre acestea, 67 artcole (82.7%) au reprezentat cercetări teoretice, 7
articol e (8.6%) au discutat programe de intervenție, 4 articolee (4 .9%) s -au centrat pe strategii de
evaluare a rezilienței, iar restul de 3 articole (3.7%) au propus modele teoretice pentru reziliență. Din
totalul de articole, 5 (4 .9%) au luat în considerare populații specifice de tineri (imigranți în Statele
Unite sau Australia, emigranți din Koreea, Uganda, China, Papua Noua Guinee, Africa de Sud) și 76
articol (95%) au avut ca populație țintă tinerii, în general. Din totalul de a rticole, 2 (2.4%) au vizat
populații de femei, iar 79 articole (97.5%) s-au adresat atât femeilor, cît și bărbaților. Dintre studiile
identificate, 56 (69.1%) au tratat reziliența indiferent de prezența sau absența evenimentului traumatic,
în timp ce 25 ar ticole (30.8%) au luat în considerare evenimente traumatice specifice sau generale. În
varianta extinsă a tezei se regăsește Tabelul 4 care schematizează informațiile mai sus menționate.
Am identifica t 3 niveluri de definire a rezilienței, fiecare dintre acestea fiind consistent cu
literatura de specialitate: rezilienta ca proces – competența sau abilitatea de a obține un rezultat
pozitiv; b. reziliența ca sumă de prerechizite – o resursă care, odată ut ilizată determină rezultate
pozitive; c. reziliența ca rezultat – prezența unor rezultate pozitive prezente într -un context caracterizat
de factori de risc. Tabelul 5 (prezentat în forma extinsă a tezei) sumarizează definițiile identificate
pentru fiecare dintre categoriile mai sus amintite. Dintr -un total de 81 articole, 32 (39.5%) definesc
reziliența ca proces, 14 (17.2%) ca prerechizite și 17 (20.9%) ca un rezultat; 21 articole (25.9%) nu
specifică în mod categoric o definiție de lucru asumată.
Rezilien ța ca proces
Reziliența este definită ca un mecanism care îl ajută pe individ să atingă starea de bine
subiectivă, indiferent dacă se confruntă sau nu cu situații traumatice (Masten, 2001). Ca proces,
rezili ența este abordată atât în relație cu evenimente percepute ca traumatice, cât și în absența acestora.
O persoană care dovedește reziliență depășește cu succes factorii de risc. Kimberly Gordon Rouse
(2001) consideră reziliența ca fiind abilitatea unei persoane de a -și dezvolta competențele atunci când
se confruntă cu diferite obstacole.

15
Adveristatea, trauma, factorii de risc reprezintă un context în care se pot forma ușor tensiuni,
iar în contextul acestor dimensiuni o persoană demonstrează sau nu abilitatea de a recâștiga starea de
bine subiectivă. Î n ultimii 10 ani, studiile experențiale au demonstrat faptul că afectele pozitive
(bucurie, mulțumire) pot duce la dezvoltarea rezilienței ( Fredrickson, Tugade, Waugh., & Larkin,
2003 ), tânărul având ca scop dezvoltarea stării de bine ( Cohn, Fredrickson, B rown, Mikels, Conway,
2009 ; Danner, Snowdon, & Friesen, 2001). Afectele pozitive funcționează diferit de cele negative,
atfel că prima categorie determină o atitudine proactivă, prin urmare, conduc la oportunități de
dezvoltare din punct de vedere persona l și profesional ( Obrist et al., 2010 ).
Factorii protectivi asociați cu reziliența nu diferă în circumstanțe traumatice față de factorii
protectivi prezenți în situații unde adversitatea este definită prin probleme profesionale sau de factorii
definiți în contexte caracterizate prin afecte pozitive. Procesul de reziliență este cosiderat a fi identic,
indiferent de context, bazându -se pe aceleași categorii de factori personali și sociali.
Reziliența ca prerechizite
Cercetările recente în domeniul rezilienței definesc conceptul ca un set de caracteristici
individuale, cum ar fi creativitatea, rezolvarea de probleme, conștiința de sine (Ungar, 2007). Adesea
reziliența este tratată ca o sumă de puncte forte individuale (optimis, autoeficacitate) și fa ctori
protectivi sociali (statut socio -economic, suport orga nizațional). Thomsen (200 2) propune termenul de
”atitudine rezilientă”, o atitudine care ne face să -i considerăm pe ceilalți competenți. Din această
perspectivă reziliența este puternic asociată cu reziliența persoanelor semnificative din viața tinerilor.
Considerată sub aspect de prerechizite, reziliența este asociată cu rezultate pozitive, dar accentul cade
pe prezența unor anumiți factori protectivi decizionali în atingerea stării de bine subie ctivă. Literatura
existentă (Davey et al.,, 2003) arată că nu este necesară prezența unor anumite resurse, ceea ce este
important e ca tânărul să recunoască și să demonstreze capacitatea de a utiliza resursele de care
dispune. Reziliența poate fi consider ată ca o combinație de factori protectivi, unică pentru fiecare
persoană. Dar, chiar și în momentele în care o persoană demonstrează toate premisele pentru
reziliență, este inoportun să numim o persoană ca fiind rezilientă. Luthar (2003) demonstrează că
reziliența nu poate fi denumită în termeni generali, ci este mult mai util să privim reziliența dintr -o
perspectivă specifică. Luthar propune structura de ”pattern rezilient” mai degrabă decât cea de
”persoană rezilientă”. Prin aceasta argumentează faptul c ă pot exista situații în care o persoană ajunge
la rezultate pozitive, dar aceeași persoană poate să dovedească rezultate negative, eșuând în încercarea
de a se adapta pozitiv. Dekker susține această idee, arătând că factorii rezilienți nu sunt capabili să
garanteze succesul individului într -o situație nouă, dar pot garanta formarea unor ablități folositoare
(Dekker, Dahlström, Winsen, & Nyce, 2008) .
Reziliența ca rezultat
În termeni de rezultat, reziliența este definită ca fiind succesul cu care o persoa nă manevrează
factorii de risc (Smith, 2006), reziliența e ste considerată un rezultat bun, capacitatea de a face față
dificultăților (Masten, 2001), În studiile revizuite, ca rezultat, reziliența este percepută în contextul
adaptării pozitive. Accentul nu cade pe procesul prin care individul reușește să atingă starea de bine, ci
pe factorii identificați ca predictori pentru atingerea rezilienței în situații stresante. Everly (2009),
bazându -se pe literatura existentă, sumarizează factorii protectivi asocia ți cu reziliența în șase
categorii: 1. Maniera activă de a realiza managementul emoțional și centrarea pe sarcină; 2. Activitatea
fizică desfășurat în mod costant; 3. Optimismul; 4. Prezența valorilor morale; 5. Promovarea
suportului social; 6. Demonstrare a flexibilitărții în rezol varea de probleme ( Everly, Smith, & Lating,
2009 ). Everly argumentează cum că aceste categorii sunt formate pe baza unor factori specifici, cum ar
fi autoeficacitatea (Bandura, 1982), robustețea (Kobassa, Maddi, & Kahn, 1982), str ategiile de coping
adaptativ (Bonnano, 2004) și atitudinea pozitivă în fața provocărilor (Fredrickson et al., 2003).

16
4.4 Discuții și Concluzii

Cercetarea de față arată faptul că, indiferent de nivelul de analiză, reziliența se asociază cu
aceiași factori protectivi sau de risc, iar demersul de evaluare se realizează în raport cu adaptabilitatea
pozitivă a persoanei.
Bazându -ne pe rezultatele acestui studiu, reziliența poate fi abordată în contextul programelor
de prevenție, la fel ca și în cadrul programelor de intervenție secundară și terțiară. Conceptul se
bazează pe aceleași principii, indiferent de categoria de in tervenție pentru care optăm și indiferent de
contextul în care dorim să derulăm intervenția: mediu universitar, organizație, familie etc. Maniera în
care este gândită evaluarea în cadrul programuluit rebuie să fie consistentă cu abordarea utilizată în
definirea conceptului. Dacă definim reziliența ca fiind proces, este nevoie ca și instrumentele de
evaluare utilizate să conceptualizeze reziliența ca proces.

CAPITOLUL 5
STUDIUL 3 – EVALUAREA PROCESULUI DE REZILIENȚĂ LA ADULȚI TINERI
(YRM)

5.1 Introducere

În studiul de față am urmărit construirea și validarea unui instrument de evaluare a rezilienței
pentru adulți tineri, instrumentul oferind în același timp atât date cantitative, cât și de factură calitativă.
Cercetările existente propun instrumente standardizate pentru evaluarea rezilienței, însă sunt
compuse din subscale ale intrumentelor ce evalueză starea de bine, percepția asupra resurselor de care
o persoană dispune sau modul în care sunt interpretate provocările și situațiile adversive (Goodman ,
2001). Deși sunt numite instrumente de evaluare a rezilienței, multe dintre acestea prezintă probleme
în ceea ce privește validitatea de construct sau validitatea de conținut, f iind realizate scale de evaluare
a factorilor protectivi și/sau a factorilor de risc cu impact în adaptabilitatea pozitivă (Ungar &
Liebenberg, 2011). Acestea sunt motivele pentru care am optat pentru un instrument care să ofere în
același timp atât date de tip cantitativ, cțt și de natură calitativă.

5.2 Metodologie

Prima etap ă în dezvoltarea instrumentului, conform Murphy și Davidshofer (2005), a fost
aceea de a genera itemi. Pentru aceasta am invitat 51 adulți tineri (19 -24 ani) să participe la 4 sesiuni
de focus -grup
Etapa a doua a constat în construirea unei scale de eval uare a rezilienței. Bazându -ne pe
principiul raționalității, am analizat datele obținute în urma interviurilor și a focus -grupurilor și am
definit 26 teme relevante asociate cu reziliența. Aceste teme au fost grupate în 5 categorii majore:
gândire rațional ă, strategii de coping, suport familial, suportul prietenilor, suport din partea
comunității. Am propus 50 itemi care să evalueze reziliența sub aspect cantitativ, fiecare item fiind
atribuit uneia dintre categoriile stabilite. Un grup de 7 experți a anali zat itemii generați. În urma
analizei, 9 dintre aceștia au fost excluși din rațiuni de superpozabilitate. În final au rămas 41 itemi .

17
Scala a fost completată cu 20 itemi Qsort și 7 exerciții situaționale, fiecare exercițiu fiind
însoțit de un calup de 4 întrebări. Itemii de tip Qsort au fost propuși pentru a determina ierarhizarea pe
care tânărul o oferă resurselor de care dispune (ierarhizare în funcție de consonanța cu imaginea de
sine). Exercițiile situaționale au fost dezvoltate pornind de la ceea ce tinerii au definit ca probleme de
viață și oferă o perspcetivă calitativă asupra modului în care sunt utilizate competențele reziliente.
A treia etapă a presupus testarea indicilor psihometrici pentru instrumentul propus. Pentru
aceasta, 400 de tineri (19-24 ani) au fost invitați să participe la studiu (M= 21.4; AS=1.7); 157 dintre
participanți au fost băieți și 243 fete.
5.3 Analiza datelor

Pentru scala cantitativă a fost condusă o analiză factorială exploratorie pentru a decide care dintre
itemii vizaț i vor compune într -un final scala și care anume se cere a fi eliminați. Datele ce urmează a fi
analiza prin analiză exploratorie factorială întrunesc tóate condițiile necesare pentru a se preta la
această prelucrare statistică. Matricea de corelații a item ilor a demonstrat faptul că în interiorul fiecărei
subscale indicele de corelație între itemi este unul moderat (.30 -.42), fapt care a condus la decizia de a
păstra toți itemii în faza aceasta și de a -i păstra în categoriile stabilite inițial. Totodată, te stul Berlett (χ2
= 5416,247; p < 0,01) indícele de corelația KMO (.76) au indicat faptul că realizarea analizei factoriale
exploratorie este justificată. Analizând comunalitatea, corelațiile observate au justificat păstrarea
fiecărui ítem luat în considera re până în acest moment.
Bazându -ne pe rezultatele stabilite în urma sesiunilor de f ocus-grup și a interviurilor individuale,
știm că scala cantitativă se compune din 5 subscale, prin urmare vom lua în considerare 5 factori. Pe
baza prelucrării de analiză factorială exploratorie, cei 5 factori explică 71,13% din varianța totală.
Factorul 1 (16 itemi) este reprezentat de gândirea de tip rațional manifestată de tineri în raport cu
provocările prin care traversează de -a lungul vieții. Indicatorul de fidelitat e, α Cronbach a fost calculat
pentru toți cei 16 itemi încadrați în acest factor (α=0.79).
Factorul 2 (7 itemi) vizează utilizarea strategiilor de coping prin raportare la resursele utilizate.
Astfel, ceea ce ne interesează prin acest factor este să analiz ăm măsura în care o persoană dovedește
capacitatea de a recunoaște atât resursele individuale, cât și pe cele sociale în momentul în care se
confruntă cu o situație problemă. Indicatorul de fidelitate, α Cronbach a fost calculat pentru cei 7 itemi
ce compu n acest factor (α =0.71 ).
Factorul 3 (6 itemi) se adresează suportului perceput de tânăr din partea familiei, prin familie
înâelegând în primul rând părinții. Și pentru acest factor a fost calculat indicatorul de fidelitate α
Cronbach, obținându -se un scor optim pentru cei 6 itemi (α =0.74).
Fatorul 4 (6 itemi) face referire la suportul pe care tânărul îl percepe din partea prietenilor. Indicele
de fidelitate α Cronbach calculat pentru cei 6 itemi (α =0.74 ) este suficient de mare pentru a
concluziona că subsca la aferentă factorului de suport social este una fidelă în timp.
Factorul 5 (6 itemi) reprezintă suportul comunității, mai exact măsura în care un tânăr percepe
comunitatea ca resursă socială în problemele cu care se confruntă. S-a calculat indicele de fid elitate α
Cronbach (α =0.68), acceptându -se subscala ca având o fidelitate peste medie.
Validitatea de conținut a fost abordată și prin discuțiile cu experții. Echipa de experți a evaluat
fiecare dintre itemii propuși, încadrându -i într -una dintre cele 3 ca racteristici: a. esențial; b. necesar,
însă nu și esențial; c. nenecesar. Cei 41 itemi au fost considerați esențiali. Sub aceeași analiză de
încadrare în cele 3 categorii au fost analizață și itemii pentru Qsort, împreună cu problemele
situaționale. Nu s -a propus excluderea vreunui item în această fază, însă s -au sugerat îmbunătățiri.

18
Validitatea de aspect a fost evaluată prin feedback cu privire la nivelul de coprehensibilitate a
itemilor.
S-a testat validitatea concurentă . Răspunsurile oferite la întrebările situaționale au reprezentat
criteriul, iar grupul a fost separat în 2 subgrupe în funcție de scorul obținut la scala cantitativă – s-au
format 2 grupuri compuse din personae cu scoruri în extrema pozitivă și scoruri în extrema negativă pe
dimensiunea rezilienței. Prin extremă negativă se înțelege scor mic, nu scor negative. Utilizând testul t
Student, s -au comparat mediile pentru cele 2 subgrupe, iar diferența s -a găsit a fi semnificativă statistic
(t=8.19; p <0.001 ). Un astfel de rezultat arată validitatea concurentă a instrumentului.
Tabelul 7 (7a, 7b și 7c) se regăsește în varianta extinsă a tezei și ilustrează instrumentul propus
pentru evaluarea rezilienței la adulți tineri.
5.5 Discuții și Concluzii

Studiul de față probează importanța de abordării unui instrument de evaluare atât din
perspectivă cantitativă, cât și calitativă. Desigur, ideea de a utiliza metodologie mixtă în instrumentele
de evaluare nu este una nouă (Berry, 1980, Mertens, 2003, 2007), dar, deo camdată, nu este foarte
populară în evaluarea rezilienței. Instrumentul construit capătă importanță prin necesitatea sa în
evaluarea programelor de prevenție care își propun dezvoltarea rezilienței. Dat fiind numărul în
creștere a instituțiilor (academice și nu numai) care implementează programe de dezvoltare a
rezilienței bazate pe îmbunătățirea resurselor și nu ameliorarea traumei, avem nevoie de instrumente
validate pe populație non -clinică pentru a măsura impactul acestor programe în viața beneficiaril or.

CAPITOLUL 6
STUDIUL 4 – STRATEGII DE COPING COMPENSATOR ÎN DEZVOLTAREA
REZILIENȚEI LA ADULȚI TINERI

6.1 Introducere

Prin studiul de față ne -am propus să identificăm dinamica resurselor individuale și sociale,
relația dintre diferiți factori protectivi pe care tinerii îi utilizează atunci când se confruntă cu diferite
probleme.
Davey, într -un studiu publicat în 2003, arată că tinerii cu scor redus pentr u stabilitate
emoțională (scor mare pentru neuroticism) pot demonstra, de asemenea, competențe reziliente
concretizate printr -o adaptabilitate pozitivă de -a lungul vieții. Un astfel de studiu ridică semne de
îmtrebare cu privire la strategiile de coping co mpensator pe care le utilizează aceste persoane,
deoarece este contraintuitiv să asociem instabilitatea emoțională cu reziliența. Strategiile
compensatoare care sunt puse în funcțiune pot oferi perspective largi asupra construirii și
implementării strategi ilor de intervenșie primară, secundară și chiar terțiară, care vizează reziliența.
Ipoteza lui Bolger și Zukerman susține că difer ențele între trăsăturile de personalitate
demonstrate în fața stresului se pot datora alegerii diferitelor tipuri de strategi i de coping, si eficienț a
acestor alegeri ( Bolger & Zukerman , 1995). Personalitatae poate afecta și în mod indirect mecanismele
de coping (Conner & Smith, 2007). Deoarece strategiile de coping sunt infulențate de expunerea la
stres, reactivitate la stres, și dieferențe situnaționale. Influența personalității asupra frecvenței,
intesității și naturii stresorilor experiențiați poate explica parțial relația dintre mecanismele de coping
și personalitate (spre exemplu, neuroticismul este

19
asociat cu un nivel rid icat de expunere la stres și intensitate emoțională și reactivitate fiziologică
crescută la stres).
Tratând reziliența în raport cu trăsăturile de personalitate, este nevie să ținem cont de
vulnerabilitățile pe care o persoană le poate dezvolta, vulnerabi lități asociate cu dezvoltarea
tulburărilor de personalitate. În situația specifică abordată în acest studiu, și anume trăsătura de
stabilitatea emoțională, e nevoie să ținem cont de evenutalele predispoziții pentru personalitate
dependentă în contextul în care observăm o preferință repetată pentru suportul social ca strategie de
coping. Căutarea prepondenrentă a suportului social se poate asocia cu predispoziție pentru dezvltarea
unei personalități de tip dependent (Beitz & Bornstein, 2006 ), situație în care nu mai putem discuta
despre o adaptabilitate positivă, în consecință nu este demonstrată reziliență.
6.2 Metodologie

Desig -ul experimental
Cercetarea cuprinde atât metodologi calitativă bazată pe analiza de conținut, cât și
metodologie calitativă concretizată printr -un studiu corelațional.
Participanți i la studiu
La acest studiu au participat 82 tineri, cu vâste cuprinse între 19 și 22 ani. Dintre aceștia, 62 de
sex feminine și 20 persoane de sex masculin.
Instrumentele utilizate
Trăsăturile de personalitate. Pentru evaluarea trăsăturilor de personalitate am optat pentru
Modelul alternativ propus de Zuckerman, utilizând ZKPQ (Zuckerman Personality
Queastionnaire, Zuckerman, 2002 ).
Pentru evaluarea predispoziției spre personalitate dependentă s-a folosit un chestionar scurt,
cu întrebări deschise, vizând predictorii recunoscuți în literatură pentru vulnerabilitate pentru
personalitate de tip dependent.
Reziliența. Ca și construct, rezilieța presupune un proces de gestionare a competențelor în
vederea unei adaptabilități pozitive. Pentru studiul de față s -a utilizat o scala cantitativă a
instrumentului Youth Resilience Measure, dezvoltat și adaptat pe populație de tineri emergenți, în
România (2012).
Strategiile de coping. Pentru evaluarea strat egiilor de coping s -a utilizat un chestionar cu
întrebări deschise, pornind de la o situație dată. F
Procedură
La studiu au fost invitați tineri cu vârsta cuprinsă între 19 și 24 de ani. Invitația s -a făcut prin
intermediul mesajelor verbale și prin anu nțuri în mediul online. 320 tineri au răspuns pozitiv acestor
invitații , s-au prezentat inițial și au fost evaluați în ceea ce privește trăsăturile de personalitate,
competențele reziliente și strategiile de coping. Dintre aceștia, pentru 124 s -au identifi cat scoruri
ridicate la scala de neuroticism. Analizându -se răspunsurile oferite de acești 124 tineri la instrumentul
de evaluare a rezilienței, doar 82 scoruri au fost luate în considerare (pentru acei respondeți care au
raportat un nivel de reziliență cr escut).
6.3 Analiza datelor

Răspunsurile au fost prelucrate utilizând analiza tematicǎ, așa cum este descrisǎ de cǎtre
Hayes (2000). Răspunsurile au fost grupate pentru cele 5 categorii de strategii de coping luate în
considerare: coping cognitiv, coping comportamental, coping emoțio nal, coping evitativ, căutarea
suportului social.

20
Coping comportamental. Mecanismele de coping comportamental au fost recunoscute de cea
mai mare parte a respondenților ca fiind utile (peste 65% dintre aceștia), deși nu au fost preferate de
fiecare dată în detrimentul altor strategii. Atunci când copingul comportamental a fost identificat ca
fiind o alternativă la rezolvarea problemelor, tinerii au pus accent pe drepturile lor ”într -o astfel de
siutație cer o a doua opine” .
Coping emoțional. În raport cu strategiile de coping emoțional, nu s -a înregistrat o diferență
semnificativă între rspunsurile oferite de participanții de sex feminin și cei de sex masculin. Cu
referire la mecanismele de coping centrate pe emoții, respondenții au făcut referire la emoț ii
funcționale pozitive pe care se pot centra în momentul în care întâmpină dificultăți ” m -aș gândi la
bucuria pe care o poate aduce o familie”, ”aș fi centrat pe starea de fericire că sunt sănătos”.
Coping cognitiv. Majoritatea tinerilor au făcut refer ire la mecanise de adaptare în fața stresului
utilizând un anumit stil de gândire ”de fiecare dată când am o problemă încerc să analizez sit uația și să
caut o explicație”.
Coping evitativ. Situațiile în care tinerii au făcut referire a strategiile de copi ng evitativ nu au
fost foarte elaborate, înregistrându -se totuși expresii precum ”aș prefera să nu m ă gândesc la ce mi se
întâmplă”.
Suport social. În ceea ce privește suportul persoanelor apropiate, majotiratea răspunsurilor s –
au centrat pe membrii famil iei (cu precădere părinți), într -o propoție mai scăzută fiind prezente și
referirile la partenerul de viață – ”cu ajutorul părințilo r, pot rezolva orice problemă”.
Datele au fost prelucrate și utilizând metodologia cantitativă. Într -o primă etapă s -au anal izat
scorurile pentru reziliență, păstrându -se în studiu datele pentru accei participanți care au obținut un
punctaj ridicat pentru această variabilă. După această triere a datelor, s -au analizat scorurile obținute
pentru trăsătura de personalitate neuroti cism și frecvențele obținute pentru fiecare dintre mecanismele
de coping ilustrate mai sus. Singura corelație semnificativă din punct de vedere statistic s -a înregistrat
între neuroticism și mecanismul de coping prin apel la suport social.
Rezultatele arată că suportul social corelează semnificativ cu neuroticismul (r=0.71, p <.01).
Deoarece, conform literaturii de specialitate, pare bizară această relaționare dintre neuroticism și
tendința spre suport social ca strategie de coping, am mers mai în profu nzime cu analiza datelor. Întra –
devăr, dacă luăm în considerare lotul inițial de participanți, corelația între neuroticism și suportul
social devine nesimnificativă, iar corelația dintre neruoticism și stratgiile de coping evitativ crește
semnificativ pent ru un prag de .01. Lotul de participanți este unul prestabilit, având ca și condiție de
încadrare în studiu scorurile mari pentru reziliență. Strategiile de coping de tip evitativ nu presupun o
adaptabilitate pozitivă pe termen lung, prin urmare nu se aso ciază cu procesul de reziliență. Evitarea
problemei nu presupune
rezolvarea ei, vulnerabilitatea rămânând, chiar dacă sub formă mascată într -o strategie de evitare a
problemei.
Pentru acest 82 participanți, am căutat să vedem dacă apelul la suport social , ca mecanism de
apărare, se asociază cu predictori penru personalitate dependetă. Utilizând analiză tematică pe baza
relatărilor oferite de participanți, an identificat 62 cazuri în care apar predictori pentru dezvoltarea unei
personalități dependente. Ac eastă tendință este vizibilă și în expresiile tinerilor cu referire la suportul
social ”eu nu am voia să -i dezamâgesc pe cei care îmi stau mereu alături”, ”soțul meu trebuie să fie
alături de mine, indiferent de ceea ce se întâmplă”, ”eu aș sta alături de prietena mea indiferent de
situație”, ”în primul rând aș căuta sportul familiei și abia apoi m -aș putea gândi la o rezolvare a
problemelor cu care mâ confrunt”, ”nu știu ce m -aș face fără părinți alături”. În situațiile în care am
înregistrat o tendință sp re personalitate dependentă, de fiecare dată cea mai mare frecvență s -a
observat pentru suportul social ca strategie de coping preferată, indiferent de trasăturile de
personalitate predominante, alături de neuroticism.

21
Într-o etapă următoare am căutat d iferențele dintre tinerii care au raportat nevoia de suport
social în termeni de cerințe absolutiste și cei unde nu s -a conturat o predispoziție pentru personalitate
dependentă. Diferențele le -am descoperit utilizând analiza de conținut, în răspunsurile of erite cu
privire la emoțiile și gândurile tinerilor atunci când se confruntă cu situații problematice. În cazul
participanților cu predisponziție spre personalitate dependentă am identificat confuzii majore între
gânduri și emoții, astfel de confuzii fiind însoțite în majoritatea cazurilor de lipsa alfabetizării
emoționale. La întrebările referitoare la emoții (”Ce ai simți într -o astfel de situație?”) răspunsuri au
făcut referire la cogniții și/sau comportamente ”Aș fi centrat pe gânduri pozitive”, ”Aș sim ți că trebuie
să fac ceva pentru mine”, existând un procent e 7% dintre răspunsuri unde confuzia dintre gânduri și
emoții o putem considera totală -întrebați ce ar gândi într -o anumită siutație, tinerii au raportat că deja
au răspuns la această întrebare: ”întrebarea se repetă”, ”am răspuns deja”, ”am spus mai devreme”,
răspunsurile lor făcând referire la relatările cu privire la emoții. În situația răspunsurilor care nu au
putut fi asociate cu predispoziție spre perrsonalitate dependentă, aceste confuzii n u au fost identificate,
de fiecare dată în text fiind clară diferența dintre gânduri și emoții.
6.4 Concluzii și Discuții

Studiul de față pune în lumină rezultate cel puțin interesante, prin raportare la litaratura de
specialitate. Cercetările realizate de Danvey (2003) au adus la lumină un aspect revoluțioar în studiul
rezilienței. Davey a demonstrat faptul că reziliența nu se bazeză pe o serie de predictori predefiniți, și
că absența unui predictor nu presupune automat absența competențelor reziliente. La nivel cantitativ,
împreună cu echipa sa, a demonstrat cum lipsa stabilității emoționale nu presupune automat lipsa
competențelor reziliente. În studiul de față am căutat să evaluăm mecanismele care fac posibilă
prezența competențelor reziliente chiar ș i în lipsa unui predictor puternic (stabilitatea emoțională).
Ceea ce am reușit să identificăm utilizând metodologia calitativă, sunt strategiile de coping
compensator pe care tinerii le utilizeză pentru a diminua posibilele consecințe negative ale unei
trăsături de personalitate de tip neuroticism.
Un alt rezultat important în contextul datelor oferite de literatura centrată pe reziliența
psihologică, este strâns legat de alfabetizarea emoțională. Autori precum Bernard (2006) au
conceptualizat termenul de reziliență în accepțiune cognitiv -comportamentală, oferind rezultate
cantitative cu privire la importanța inteligenței emoționale în dezvoltarea compenteței reziliente. Prin
rezultatele obținute în acest studiu, la nivel calitativ, am identificat rolul pe care inteligența emoțională
îl poate juca în dezvoltarea rezilienței prin apel la suport social, fără ca individul să fie supus la o
vulnerabilitate spre personalitate independentă. Cu alte cuvinte, încrederea în ceilalți trebuie să fie una
rațională ca să putem discuta despre existența procesului de reziliență în cazul unei persoane. Studiile
ulterioare pot lua în considerare alfabetizarea emoțională, ca structură încadrată în intețigența
emoțională, acționănd ca factor protectiv împotriva unei vulnerab ilități pentru dependența față de
semeni.

22
CAPITOLUL 7
STUDIUL 5 – SELF -R. VALIDAREA UNUI PROGRAM DE DEZVOLTARE A REZILIENȚEI
LA ADULȚI TINERI

7.1 Introducere

Studiul de față a avut ca obiectiv testarea unui program de dezvoltare a rezilienței la adulți
tineri, program construit pe principiile Terapiei Rațional Emotivă și Comportamentală.
Pentru a veni în ajutorul oamenilor atunci când este vorba despre un bun management al
emoțiilor, Bernard a propus utilizarea Educației Rațional Emotivă și Comportamentală (EREC).
Printr -o astfel de abordare, participanții la program reușesc să definească propriile emoții și să
identifice relația dintre gândurile raționale, respectiv iraționale și tipul de emoție expe riențiată
(Bernard & Pires, 2006). Totodată tinerii au posibilitatea de a învăța disputarea credințelor iraționale,
astfel încât să fie remodelate în credițe raționale. Ceea ce propun cercetătorii, din perspectivă
cognitivă, este utilizarea acestor princip ii pentru implementarea de programe ce își propun dezvoltarea
rezilienței la adulți tineri.
Dintre convingerile raținale abordate prin programe de formare bazate pe TREC, considerăm 3
ca fiind esențiale atunci când luăm în considerare dezvoltarea unui set de competențe reziliente: a)
acceptarea propriei persoane, b) acceptarea celorlalți și c) toleranța la frustrare (Bernard & Pires,
2006).
Am ales acești 3 factori (acceptarea propriei persoane, toleranța la frustrare și acceptarea
celorlalți) nu intâmplăt or, ci plecând de la studiile existente în domeniul rezilienței și luând în
considerare semnificația setului de competențe reziliente pe care ne dorim să le dezvoltăm. Rezilienta
este direct implicată în capacitatea de a preveni apariția emoțiilor disfuncț ionale și a comportamentelor
dezadaptative. Pe de altă parte, eșecul în dezvoltarea rezilienței poate conduce la dezvoltarea unei
game variate de tulburări psihice de ordin clinic (Ellis, Bernard, 2006).
Programele existente pentru dezvoltarea rezilienței vizeaza factorii protectivi identificați în
literatură, precum suportul social (Luthar, 2000), autoeficacitate în rezolvarea problemelor (Hays et
al., 2001), mecanisme de coping comportamental (Tusaie & Dyer, 2004). Fiecare dintre acești factori
se adresea ză unor situații punctuale, fără a lua neapărat în considerare vulnerabilități transsituaționale.
Experiența bogată în rezolvarea de probleme, autoeficacitatea crescută în acest domeniu poate ajuta o
persoană să își păstreze calmul într -o situație limită, însă autocontrolul manifestat poate fi rezultatul
unui mecanism de coping adaptativ doar pe termen scurt – coping evitativ, spre exemplu. În acest
context este dificil să discutăm despre ce reprezintă factorii protectivi cu adevărat. Pornind, însă, de la
principiile de bază ale TREC, un stil de gândire rațional poate ajuta tânărul să utilizeze într -o manieră
adaptativă, pe termen lung, factorii protectori de care dispune.
În varianta extinsă a tezei re segăses Tabelele 10 și 11 care ilustrează fiecare din tre secvențele
programului Social Emotional Learning Facilitator for developing Resilience (SELF -R). Programul a
fost structurat pe două dimensiuni: o săptămână care presupune întâlniri față în față și 2 săptămâni
concretizate prin sarcini online.

23
7.2 Me todologie

Design -ul experimental
Studiul de față este unul empiric, vizând testarea unui program de dezvoltare a rezilienței la
adulți tineri.
Participanți i la studiu
Lotul de participanți a fost format din 450 tineri c u vârste cuprinse între 18 și 24 ani (M=21,4;
AS=1,2).
Instrumente le utilizate
Reziliență. Pentru studiul de față s -a utilizat o scală a instrumentului Youth Resilience
Measure, dezvoltat și adaptat pe populație de tineri emergenți, în România (Ghimbulut & Opre, 2012).
Trăsături de p ersonalitate . Pentru evaluarea trăsăturilor de personalitate am optat pentru
Modelul alternativ propus de Zuckerman, utilizând ZKPQ (Zuckerman Personality Queastionnaire,
Zuckerman, 2002 ).
Alfabetizare emoțională , Acceptarea propriei persoane, Acceptarea celorlalți, Toleranța la
frustrare . Au fost evaluate prin întrebări deschise pornind de la situații date .
Strategiile de rezolvare a problemelor au fost evaluate apelând la metodologie calitativă, prin
utilizarea jurnalului ca instrument, alături de met odologia QSort. Pentru metodologia Q s -au utilizat 20
de cartonașe cu afirmații care ilustrează diferite abordări în rezolvarea problemelor de viață.
Afirmațiile au fost extrase în urma analizei narative pe baza jurnalului, din primele 3 zile ale
programul ui.
Procedura
La studiu au fost invitați spre participare tineri cu vârsta cuprinsă între 19 și 24 de ani.
Invitațiile au fost trimise online. Dintre tinerii care au acceptat să urmeze Programul SELF -R, 100 au
participat la înregul program, 100 doar la întâlnirile față în față și 50 la întâlnirile online. Încadrarea
participamților într -una din formele de program a depins de preferințele acestora în funcție de numprul
de locuri disponibile penru programul față în față și pentru programul în forma online. Restul de 200
participanți au fost încadrați după cum urmază: 100 în lotul de control și 100 au reprezentat tineri care
au urmat diferite programe de dezvoltare personală ărin conștientizarea punctelor forte.
7.3 Analiza datelor

Ipoteza 1 – Programul SEL F-R are un impact semnificativ în dezvoltarea competențelor reziliente la
adulți tineri.

În programul derulat în ambele sesiuni (întâlniri față în față și întâlniri online) au fost implicați
100 tineri. Pentru dimensiunea reziliență, scorurile obținute de participanți înainte de program și dupa
finalizarea programului corelează semnificativ pentru p <0.01. Cu toate acestea, corelația nu este foarte
mare (0.38), ceea ce sugerează faptul că persoanele care au obținut scoruri mici în pretest este posibil
să fi obținut scoruri mari pe dimensiunea re ziliență în posttest
Pentru a analiza impactul programului am recurs la testul t Student cu măsurători repetate,
comparând scorurile obținute de tineri în cele 2 momente de evaluare. Diferența obținută (t= -7.04) e ste
semnificativă statistic, ceea ce arată că există o probabilitate de 99% ca diferența să se datoreze
programului la care au participat tinerii (Tabelul 13b).
Aceleași analize au fost derulate pentru varianta programului față în față și pentru varianta
online, pentru a analiza impactul programului în fiecare dintre modalitățile acestuia. Pentru varianta de

24
derulare a programului exclusiv în cadrul unui training cu întâlniri față în față, corelația dintre
scorurile obținute la cele 2 momente de testare est e semnificativă statistic, însă nu este foarte mare
(0.48). La fel ca și în cazul programului derulat în întregime, putem spune că sunt situații în care
tinerii care au oținut scoruri mari în al doilea moment de testare, la primul moment au înregistrat
scoruri mici. Mergând mai departe cu analiza datelor, observăm că testul t Student este semnificativ
statistic (t= -2.86), arătând faptul că (cu o probabilitate de 99%) diferența dintre scorurile obținute de
tineri la cele 2 momente de testare se datorează pr ogramului pe care aceștia l -au urmat.
Împreună cu 50 de tineri am parcurs programul doar la nivelul sesiunilor online, pentru două
săptămâni. Corelația dintre scorurile obținute pentru variabila reziliență la cele două momente de
testare este din nou semn ificativă statistic, de data aceasta având o corelație mare, de 0.69. Putem
spune că, în majoritatea cazurilor, persoanele care au înregistrat scoruri mari la reziliență în prima
etapă de evaluare, au înregistrat scoruri mari și la cea de a doua evaluare. Deși în posttest tinerii și -au
îmbunătățit rezultatele obținute pentru dimesiunea rezilientă, diferența dintre scorurile obținute în cele
2 momente de evaluare nu este semnificativă statistic (t= -1.64) pentru un prag α stabilit la 0.05. Prin
urmare, nu pu tem asuma că diferența dintre scoruri, în modalitatea online a programului, se datorează
sesiunilor pe care le -au urmat tinerii.

Ipoteza 2 – Impactul programului SELF -R asupra dezvoltării de competețe reziliente este mai mare
decât impactul altor programe de dezvoltare personală sau decât programul SELF -R aplicat în
formele sale intermediare.

Pentru a compara cele 4 modalități ale programului (SELF -R, SELF -R față în față, alte
programe, grup control) am folosit analiza de varianță ANOVA.
Cu ajutorul test ului Levene, s -a studiat omogenitatea și varianța datelor. Am obținut
semnificativitate de 0.77 pentru testul F Levene, ceea ce ne permite prelucrarea datelor utilizând
ANOVA. În urma prelucrării datelor s -a obținut F=19.24, semnificativ statistic penru p< 0.01. În
continuare am verificat între care dintre modalitățile programului există diferențe semnificative pentru
variabila reziliență. Tabelul 14 arată rezultatele obținute utilizând testul post -hoc Tukey.
Analizând rezultatele obținute pentru testul Post -hoc, am observat că există diferențe
semnificative între impactul programului în formă extinsă (SELF -R) și fiecare dintre celelalte
modalități luate în considerare. Forma programului susținută prin întâlniri față în față pe parcursul unei
săptămâni are impact semnificativ mai mare decât formele alternative pentru programe de dezvoltare
personală prin dezvoltarea stării de bine, însă diferența nu este semnificativă față de lotul de control.
Analizând diferența înregistrată între rezultatele obținute la lotul de control și t inerii implicați în
programe alternative, am observat că rezultatele diferă semnificativ, arătând că tinerii din lotul de
control au scoruri mai mari decât cei care au optat pentru programe alternative. Prelucrările efectuate
în cadrul studiului nu ne -am o ferit o explicație pentru aceste rezultate. În categoria programelor
alternative au fost incluse programe care au avut ca scop asumat dezvoltarea stării de bine, fără a fi
luate în calcul principiile pe baza cărora a fost dezvoltat programul sau pregătire a trainerilor. Aceste
variabile este posibil să fi influențat negativ rezultatele, astfel încăt dezvoltarea naturală, specifică
vârstei luată în considerare, să influențeze mai mult dezvoltarea competențelor reziliente decat
implicarea într -un program care asumă dezvoltarea stării de bine, însă la nivel implementațional,
programul nu urmărește această dimensiune.
Astfel, în urma prelucrărilor ANOVA, am observat că participarea la program în forma extinsă
influențează scorurile obținute pentru variabila r eziliență mai mult decât oricare dintre celelate
variante ale programului. Deși programul implementat doar în forma față în față comparativ cu
programul implementat în forma extinsă are un impact semnificativ mai mic, acesta are un impact mai
mare decât li psa unui program sau optarea pentru programe alternative.

25

Ipoteza 3 – Acceptarea de sine, Acceptarea celorlalți și Toleranța la frustrare explică dezvoltarea
competențelor reziliente în cadrul programului SELF -R.

Programul a fost construit bazându -se pe principiile Terapiei Rațional Emotivă și
Comportamentală. În cadrul proiectului tinerii au beneficiat de sprijinul formatorilor, au format relații
atât în cadrul grupurilor mici, cât și în cadrul grupului mare, aces tea fiind variabile asociate în
literatură cu dezvoltarea competențelor reziliente. În caz particular, pentru acest program, suntem
interesați, cât anume din varianța scorurilor obținute la reziliență poate fi prezis prin prisma
variabilelor asumate în per spectiva cognitivă: acceptarea de sine, acceptarea celorlalți și toleranța la
frustrare. Pentru aceasta am recurs la un model de regresie predictivă multinivelară. În cadrul
modelului, variabila criteriu este reprezentată de diferența între scorurile obțin ute în cele două
momente de evaluare a rezilienței. Variabilele predictor sunt reprezentate de diferențele dintre
scorurile obținute între ultima și prima zi a programului pentru variabilele acceptare de sine, acceptare
a celorlalți și toleranță la frustra re. Condițiile de realizare a analizei de regresie au fost testate în
prealabil pentru a decide dacă datele permit această prelucrare statistică.
Rezultatele primite pentru corelația Pearson ilustrează faptul că există corelații semnifiative
statistic pe ntru variabila criteriu și fiecare dintre variabilele predictor, având astfel îndeplinită una
dintre condițiile importante pentru derularea unei analize de regresie. Există într -adevăr și corelații
semnificative statistic între variabilele predictor, ceea ce ar putea presupune faptul că variabilele se
suprapun la nivel de definire. Am optat pentru păstrarea tuturor celor 3 variabile predictor, deoarece
corelațiile identificate nu sunt foarte mari (0.52; 0.20), iar literature de specialitate justifică acest e
corelații prin existența unor patternuri de gândire care se asociază pe dimensiunile evaluate.
Diferențele între variabilele predictor, ca mod de definire, sunt suficient de importante pentru a le
păstra în model.
Pentru modelul testat s -a obținut un sco r (F=19.61) semnificativ pentru un prag asumat
α=95%.
În urma prelucrărilor statistice, datele au arătat că modelul explică 0.38 din varianța variailei
criteriu. Rezultatul obținut este unul satisfăcător. Pe parcursul programului tinerii au interacționat atât
în grup mare, cât și în grup restrâns, au avut mentori la care să apeleze în situații problematice, și -au
dezvoltate vocabularul cu privire la emoții – chiar dacă nu ne -am propus aceasta în mod explicit, prin
structura sa, programul a vizat și alți f atori protectivi asociați în literatură cu competențele reziliente.
Prin urmare, sorul obținut pentru modelul de față este unul satisfăcător. Un astfel de rezultat ne
îndreptățește să spunem că impactul programului (vezi impotezele 1 și 2) poate fi expliat în propoție
de 38% prin faptul că a fost contruit pe principiile EREC.

Ipoteza 4 – Trăsăturile de personalitate se asociază cu preferința tinerilor pentru o structură specifică
a programului.

Pentru abordarea acestei ipoteze am considerat oportun test ul Chi pătrat, variabilele fiind
cotate pe scală nominală. Rezultatul obținut (176.81) a arătat că există o asociere semnificativă
(p<0.01) între trăsătura de personalitate dominantă și preferința pentru un anumit tip de program.
Influența pe care trăsătur a de personalitate a avut -o asupra alegerii unui anumit tip de program este
considerată a fi de nivel mediul (V=0.31). Aceasta explică faptul că, deși cu o impotanță semnificativă
din punct de vedere statistic, tipul de personalitate nu poate fi considerat un factor decisiv pentru
preferința unei anumite structuri de program.

26
Având în vedere particularitățile grupului țintă și structura programului – grupul țintă a fost
format din tineri care nu au un venit stabil, costurile de program, activitățile progr amate pentru o
anumită perioadă de timp (vacanța de vară), influența prietenilor – se pot identifica variabile externe
care care pot fi asociate cu optarea pentru un anumit tip de program. Menționăm faptul că, în cadrul
acestui studiu, am luat în considera re tipul de program ales, fără a chestiona participanții asupra
criteriilor de alegere a programului. Trei dintre modalitățile programului (forma extinsă, forma față în
față și forma alternativă) au implicat costuri pentru tineri. Nu avem informații despre consturile
presupuse de participarea la programe alternative.
Conform datelor obținute, persoanele care au ca trăsătură de personalitate predominant
neuroticismul au optat pentru programul SELF -R în forma extinsă (40%), participarea la program în
format f ață în față se asociază cu trăsătura activitate (44%), participarea la program în format online se
asociază cu trăsătura predominantă de sociabilitate (62%). Dimensiunea agresivitate -ostilitate nu a
putut fi asociată cu încadrarea într -un anumit tip de pro gram, în timp ce căutarea de senzații tari s -a
asociat pentru preferința față de programe alternative. Persoanele care nu au manifestat predominant o
anumită trăsătură de personalitate nu au putut fi integrate preferențial într -un anumit tip de program.
7.4 Concluzii și Discuții

Prin studiul de față am testat eficacitatea programului SELF -R în ceea ce privește dezvoltarea
de competențe reziliente. Deși literatura de specialitate oferă puține studii empirice care testează astfel
de programe pentru adulți tineri (Davis, 2009),ceea ce știn până în acest moment este faptul că ele
funcționează pe termen lung dacă sunt aplice pe o durată de cel puțin 3 luni (Ahangar, 2010). Dat fiind
faptul că programul SELF -R nu a fost construit pentru a fi integrat în program a instituțiilor de
învățământ superior, am decis structurarea sa
atât în întâlniri față în față, cât și în sercini oferite online participanților. Programul a fost construit
penru o perioadă de 3 sătpămâni, existând posibilitatea ca, sub format online, să se extindă atât de mult
cât dorește participantul.

CAPITOLUL 8. CONCLUZII GENERALE ȘI DISCUȚII

Conceptul de reziliență a pătruns relativ recent în psihologie, fiind transferat dinspre domeniul
social (Tusaie & Dyer, 2004). Criticile asupra acestui concept nu au fost niciodată puține la număr,
fiind considerat ambiguu, mai cu seamă atunci când trebuie să decidem ce presupune expunere la risc
și ce putem defini ca adaptare pozitivă (Earvolino -Ramirez, 2007; Vanderbilt -Adriance & Shaw,
2008). La aceste probleme s -a adăguat faptul că, în literatură, adesea regăsim constructul de rezilință
fiind defini t ca o trăsătură individuală (Ong et al. , 2006), de obicei asociată cu trăsăturile de
personalitate sau cu temepramentul (Wachs, 2006). Pe de altă parte reg ăsim reziliența ca fiind definită
în termeni de resurse emoționale (Waugh, Fredrickson, & Taylor, 2008) sau în termeni de proces ce
reușeste să facă legătura între resursele individului și adaptarea pozitivă (Norris et al. , 2008). Acestea
sunt doar câteva dintre exemplele care fac ca reziliența să fie un concept ofertant (datorită lacunelor ce
persistă încă în literatură) și totodată să fie evitat de mulți cercetători psihologi (datorită ambiguităților
existente deja în literatură).

27
În cele ce urmează vom r ealiza o sumarizare a principalelor contribuții teoretice și empirice pe
care le aducem prin intermediul cercetării de față. Pentru fiecare dintre studiile realizate am dsicutat o
serie de limite și direcții viitoare de studiu. Replicarea studiilor pe eșan tioane construite mai degrabă
aleator, decât pe loturi determinate pe bază de criterii de conveniență, ar putea completa rezultatele
deja analizate pe parcursul tezei. Aordarea limitelor și a direcțiilor viitoare de studiu constituie un prim
pas prin care se poate dezvolta gama de cercetări în domeniul rezilienței, completând studiile existente
cu noi rezultate empirice care să dovedească utilitatea teoriilor și modelelor ce explică procesul de
reziliență.
Prima parte ( Capitolele 1 și 2 ) a tezei prezintă o abordare structurată a conceptului de
reziliență, oferind cadrul teoretic general pentru proiectarea și desfășurarea studiilor cuprinse în teză.
În această secvență am abordat următoarele aspecte:
 Analizarea critică a definițiilor propuse în literatura uni versală pentru conceptul de reziliență,
cu accent pe abordarea și explicarea constructului de reziliență psihologică
 Încadrarea conceptului de reziliență în paradigma cognitivă punându -l în relație cu principiile
psihologiei pozitive, în vederea explicării constructului într -o paradgimă care să susțină
principiile pe care se bazează studiile cuprinse în teză
 Discutarea delimitărilor conceptuale în vederea diferențierii între reziliență și concepte cu care
se tratează inte rșanjabil în literatură, facilitând operaționalitarea termenului de reziliență
 Construirea cadrului general de structurare a studiilor încadrate în cercetarea de față

Capitolul 3 se constituie în primul studiu, vizând o analiză exploratorie cu privire la ceea ce
populația avută în disciție (adulții tineri) înțeleg e prin stare de bine, adaptabilitate pozitivă, pro vocări,
adversitate, probleme. Prin a cest capitol a m tratat
 Investigarea perspectivei dată de adulți tineri asupra conceptelor asociate rezilienței
psihologice și raportarea aceste ia la viziunea lucrătorilor de tineret
 Suprinderea extremenlor în ceea ce privește reziliența, prin condicerea unui studiu bazat pe
metodologie calitativă care să pună în evidență aspecte regăsite în cazuri particulare, nu doar o
perspectivă a majorității
 Realizarea unei scheme conceptuale care să ofere o imagine integrativă a modului în care
tinerii utilizează resursele individuale și sociale pe ntru atingerea unei stări de bi ne subiectivă
 Conturarea unui punct de pornire pentru studierea fenomenului de rez iliență la adulți tineri

Capitolul 4 reprezintă o analiză calitativă a studiilor care tratează reziliența în literatura
universală. Am considerat necesar acest demers datorită controverselor științifice neabordate încă într –
o manieră explicită : a. presupu sa existență a unor diferențe majore în ceea ce privește tratarea
conceptului de reziliență în raport cu situații percepute ca traumatice față de situații percepute ca
provocăr i (pozitive sau negative) și b. nevoia, justificată sau nu, de a delimita între reziliență ca
proces, ca sumă de prerechizite sau ca rezultat. În cadrul acestui articol am adus contribuții în ceea ce
privește
 Clarificarea modului în care studiile ce vizează reziliența la adulți tineri abordează conceptul
de traumă
 Delimitarea similitudinilor existente în abordarea rezilienței atunci când este evaluată în raport
cu situații le interpretate ca traumatice și cu situații le interpretate ca non -traumatice
 Categorizarea definițiilor oferite rezilienței psihologice, în raport cu mecanis mele puse în
funcțiune: reziliența ca sumă de prerechizite, ca proces și ca rezultat
 Justificarea necesității de a aborda reziliența ca proces, constiduindu -se într -o metacopetență
prin care o persoană reușește să utilizeze optim resursele de care dispune într-o situație dată

28
 Justificare necesității de abordare a conceptului de reziliență în proiectarea și implementarea
programelor de intervenție primară, alături de intervenția secundară și terțiară

Capitolul 5 tratează construirea și validarea unui instr ument de evaluare a rezilienței ca
proces, prin apel la metodologia mixtă (metodologie cantitativă și calitativă), atât în procesul de
construire a scalelor, cât și în cel de validare. În cadrul acestui capitol am contribuit la dezvoltarea
cercetării din d omeniu prin
 Dezvoltarea aparatului metodologic pentru evaluarea din perspectivă cognitivă a procesului
de reziliență
 Validarea unei scale cantitative ce investighează percepția respondenților asupra resurselor de
care dispun
 Construirea unei scale canl itative care să justifice și să explice scorurile obținute de o
persoană pentru d imensiunea evaluată – reziliența
 Construirea unui sistem de ierarhizare a resurselor utilizate de respondent în încercarea de a
demonstra reziliență

Capitolul 6 s-a centrat pe d inamica factorilor protectivi utilizați în raport cu procesul de
reziliență. Pe parcursul acestui studiu ne -am centrat asupra utilizării optime a resurselor individuale și
sociale, vizând
 Investigarea și descrirea modului în care strategiile de coping sun t utilizate în relație cu
procesul de reziliență
 Completarea studiilor din domeniu cu rezultate care discută importanța alfabetizării
emoționale în raport cu procesul de reziliență
 Particularizarea cercetărilor care vizewază stabilitatea emoțională ca pred ictor pentru
reziliență prin investigarea rezilienței ca variabilă mediatoare în relația dintre neuroticism și
strategii de coping evitativ, respectiv strategii de coping prin căutarea suportului social
 Identificarea posibilelor vulnerabilități mascate în utilizarea eronată a mecanismelor de
apărare și impactul acestor vulnerabilități asupra procesului de reziliență
Capitolul 7 se constituie în validarea Programului SELF -R (Social Emotional Learning
Facilitator for developing Resilience). Prin intermediul a cestui studiu am adus contribuții cercetărilor
din domeniu prin
 Construirea unui program de dezvoltare a rezilienței la adulți tineri în contextul intervenției
primare, în angajament cognitiv – bazându -ne pe principiile EREC
 Dezvoltarea programului SELF -R pornind de la caracteristicile adulților tineri și preferințele
acestora pentru diferite activități – fiind cunoscut faptul că implicarea activă în program
reprezintă un predictor important pentru dezvoltarea rezilienței
 Discutarea de rezultate empirice în raport cu intervenții ce vizează reziliența la adulți tineri
 Validarea SELF -R sub o structură ce permite intervenții la nivel de grup, dar accentuează
importanța intervențiilor individualizate la particularitățile fiecărui participant

Ca direcții general e de studiu avem în vedere replicarea programului pe loturi mai mari de
participanți și îmbunătățirea activităților sub aspect de structură, dar și de livrare astfel încât să
sporească implicarea activă a participanților pe parcursul întregului program. To todată ne
interesează în mod deosebit cum anume programul își poate demonstra utilitatea în situații de
intervenție secundară și terțiară. Ne propunem reconstruirea programului în variantă online, având
în vedere obținerea unor rezultate mai bune pentru ap licarea programului doar în formă virtuală,
oferind astfel acces unui grup mult mai mare de participanți. Prin cercetarea de față am reușit să

29
identificăm o serie de predictori care explică cu succes dezvoltarea rezilienței prin intermediul
proigramului: a cceptarea de sine, acceptarea celorlalți și toleranța la frustrare. Ne dorim să
concretizăm un studiu următor prin itentificarea unui model care să explice reziliența pornind de la
factorii anterior enumerați și care să ia în considerare și alte resurse id entificate în literatură ca
predictor general valabili și absolut necesari pentru demonstrarea rezilienței: atât predictori de
factu ră biologic ă, cât și psihologic ă.
Sub aspectul cercetărilor ulterioare ne interesează adaptarea programului pentru grupul de
adolescenți, dar și modificarea acestuia sub forma unui program de formare dedicat adulților de
vârstă medie sau de vârsta a treia.
BIBLIOGRAFIE

Abelev, M. S., (2009). Advancing Out of Poverty: Social Class Worldview and Its Relation to Resilience. Journal of Adolescent Research ,
24, p:114 -141.
Adel, A., Grimm, G., Mogge, N. L., & Sharp, T. (2006). Prevalence of Personality Disorders at a Rural State Psychiatric Hospital, Journal of
Rural Community Psychology, E9 (1).
Adger, W. N., (2000). Social and ecological resilience: are they related? Progress in Human Geography, 24, p:347 –363.
Ahangar, RG 2010, 'A Study of Resilience in Relation to Personality, Cognitive Styles and Decision Making Style of Management Students',
African Journal of Business Manage ment , vol. 4, no. 6, pp. 953 -961.
Aisenberg, E., & Herrenkohl, T. (2008). Community violence in context: Risk and resilience in children and families. Journal of
Interpersonal Violence , 23(3), 296.
Bandura, A. (1982). Self -efficacy mechanism in human agency. American Psychologist, 37 , 122 -147.
Beaver, K. M., Mancini, C., DeLisi, M., & Vaughn, M. G,. (2011). Resiliency to Victimization: The Role of Genetic Factors. Journal of
Interpersonal Violence , 26, p: 874 –898.
Beehr, T. A. & McGrath, J. E. (1996). The Methodology of Research on Coping: Conceptual, Strategic, and Operational Level Iss ues. In:
Zeidner, M. & Endler, N. (Eds.) Handbook of Coping: Theory, Research and Applications . Wiley.
Beitz, K., & Bornstein, R. F. (2006). Dependent personality disorder. In J. E. Fisher & W. O'Donohue (Eds.). Practitioner's Guide to
Evidence Based Psychotherapy. (pp. 230 -237). New York, NY: Springer.
Benard, B. (1991). Fostering Resilience in Kids: Protective Factor s in Family, School and
Community, Western Center Drug -Free Schools and Communities, Portland, OR.
Bernard, M.E. (2006). It's time we teach social emotional competence as well as we teach academic competence. Reading and Writing
Quarterly. 22 , 103 -119.
Bernard, M. E., & Pires, D., (2006). Emotional resilience in children and adolescence: Implications for rational emotive behavio r behavior
therapy. In A. Ellis & M.E. Bernard (Eds.), Rational Emotive Behavioral Approaches to the Problems of Childhood (p: 156 -175). New
York: Springer.
Berry, J. W. (1980). Introduction to methodology. Handbook of cross -cultural psychology: Methodology. Boston, MA: Allyn & Bacon. pp.
1-28.
Black, K. & Lobo, M. (2008). A conceptual review of Family Resilience Factors. Journal of Family Nursing, 14 (1), 33 -54.
Bodin, P., & Wiman, B. L. B., (2004). Resilience and other stability concepts in ecology: notes on their origin, validity and usefulness, ESS
Bulletin , Vol. 2, No. 2, p: 33 –43.
Bolger, N., & Zuckerman, A. (1995). A framew ork for studying personality in the stress process. Journal of Personality and Social
Psychology, 69 , 890 –902.
Bonnano, G. (2004). Loss, Trauma and Human Resilience. American Psychologist, vol 59, nr 1, 20 -25.
Bracha, H.S., (2006). Human brain evolution an d the “Neuroevolutionary Timedepth Principle”: implications for the reclassification of fear –
circuitryrelated traits in DSM -V and for studying resilience to warzone -related posttraumatic stress disorder. Progress in Neuro –
Psychopharmacology and Biological P sychiatry ,30, p: 827 –853.
Brady, M. A. (1993) Health issues for aboriginal youth: Social and cultural factors associated with resilience. Journal of Pediatrics and
Child Health, 29 (Suppl. 1), S56 –S59.
Brock, W.A., Carpenter, S.R. & Scheffer, M., (2006). Regime shifts,environmental signals, uncertainty and policy choice. În: A Theoretical
Framework for Analyzing Social -Ecological Systems (eds Norberg, J. & Cumming, G.). Columbia University Press, New York, NY (in
press).

30
Brooks, R., & Goldstein, S., (2001). Raising Resilient Children: Fostering Strength, Hope, and Optimism in Your Child , New York:
Contemporary Books.
Campbell, D.T. (1968). Quasi -experimental design in D.L. Sills Internaltional Encyclopedia of the Social Sciences. New -York: Macmillan
and free press, vol 5, 259 -263.
Carlton, B. S., Goebert, D. A., Miyamoto, R. H., Andrade, N. N., Hishinuma, E. S., Makini, G. K., Yuen, N. Y. C., Bell, C. K. , McCubbin,
L.D., Else, I. R. N., & Nishimura, S. T., (2006). Resilience, Family A dversity and Well -Being Among Hawaiian and Non -Hawaiian
Adolescents. International Journal of Social Psychiatry , 52, p:291 –308.
Carpenter, S. R., Walker, B. H., Anderies J. M., & Abel, N., (2001). From metaphor to measurement: resilience of what to what ?
Ecosystems , 4, p:765 –781.
Carpenter, S.R. and Brock., W. A., (2008). Adaptive capacity and traps. Ecology and Society, 13, p:40 [online]
Caspi, A., McClay, J., Moffitt, T. E., Mill, J., Martin, J., Craig, I. W., Taylor, A., & Poulton, R., (2002). Role of genotype in the cycle of
violence in maltreated children. Science , 297, 851 – 854.
Castro, F.G. & Murray, K.E. (2010). Cultural adaptation and resilience: Controversies, issues, and emerging models. In J.W. R eich, A.J.
Zautra & J.S. Hall (Eds.), Handbook o f adult resilience (pp. 375–403). New York: Guilford.
Chamberlain, J. M., & Haaga, D. A. F. (2001). Unconditional self -acceptance and psychological health. Journal of Rational -Emotive &
Cognitive -Behavior Therapy, 19 , 163 –176.
Charuvastra, A., & Cloitre, M ., (2008). Social bonds and posttraumatic stress disorder. Annual Review of Psychology , 59, p:301 –328.
Chen, X., DeSouza, A., Chen, H., & Wang, L. (2006). Reticent behavior and experiences in peer interactions in Canadian and Chinese
children . Developmental Psychology 42: 656 -665.
Cicchetti, D., (2006) Development and psychopathology. În: Cicchetti, D., Cohen, D. J., editors. Developmental psychopathology . Vol. 1.
New York: Wiley; p:1 –23.
Cicchetti, D., & Cohen, D. J., (2006), Developmental psy chopathology: Vol. 1. Theory and methods, New York: Wiley.
Cicchetti, D., & Curtis, W. J. (2006). The developing brain and neural plasticity: Implications for normality, psychopatholog y, and resilience.
În D. Cicchetti & D. Cohen (Eds.) Developmental psych opathology : Vol. 2. Developmental neuroscience ( p: 1 –64). New York: Wiley.
Cicchetti, D., & Curtis, W. J. (2007). A multi -level approach to resilience. Development and Psychopathology , 19, p:627 –955.
Cicchetti, D., & Garmezy, N., (1993). Milestones in the development of resilience. Development and Psychopathology , 5, p:497 –774.
Cicchetti, D., & Rogosch, F. A. (1997). The role of self -organization in the promotion of
resilience in maltreated children. Development and Psychopathology, 9 , 799 -817.
Cohler, B. J., (1987). Adversity, resilience, and the study of lives. În E. J. Anthony & B. J. Cohler (Eds.), The invulnerable child, (p :363-
409). New York: Guiltford Press.
Cohn, M. A., Fredrickson, B. L., Brown, S.L., Mikels, J.A., Conway, A.M. (2009). Happiness Un epacked: Positive Emotions Increase Life
Satisfaction by Building Resilience. American Psychological Association , Vol. 9, No. 3, 361 –368 1528 -3542/09/$12.00
Compas, B. E. (1998). An agenda for coping research and theory: Basic and applied developmental iss ues. International Journal of
Behavioral Development, 22 , 231 -237.
Connor -Smith JK, Flachsbart C.(2007). Relations between personality and coping: A meta -analysis. Journal of Personality and Social
Psychology. 2007; 93:1080 –1107.
Creswell. J.W. (2003) Research Design: Qualitative, Quantitative and Mixed Methods Approaches. London: Sage. 2nd ed
Crosnoe, R., & Elder, G. H., (2004). From Childhood to the Later Years: Pathways of Human Development. Research on Aging , 26, p:623 –
654.
Danner, D. D., Snowdon, D. A., & Friesen, W. V. (2001). Positive emotions in early life and longevity: Findings from the nun study. Journal
of Personality and Social Psychology, 80(5), 804 –813.
Davey, M., Askew, J., & Godette, K., (2003). Parents and adolescents responses to non -terminal parental cancer: A retrospective multiple –
case pilot study. Families, Systems, and Health , 21, p:245 –258.
David, D ., Moore, M., & Domuta, A. (2002). Romanian psychology on the international psychological scene: A preliminary critical and
empirical approach. European Psychologist, 7, pp. 153 -160.
David, D., (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale . Editura Polirom: Iași.
Davis, M.C. (2009). Building emotional Resilience to Promote Healts. American Journal of Lifestyle medicine, vol. 3 no. 1 suppl 60S-63S
Dawkins, R., (1976). The Selfish Gene , Oxford University Press, New York
Dekker, S., Dahlström, N., van Winsen, R. and Nyce, J. (2008). Crew Resilience and Simulator Training in Aviation.In E. Holln agel, C.
Nemeth, P. and S. Dekker (Ed) Resilience Engineering Perspectives, Remaining Sensitive to the Possibility o Failure, pp. 1 19-126.
Aldershot, Ashgate Publishing Company.
De Vries, A. C., Glasper, E. R., & Detillion, C. E., (2003). Social modulation of stress responses. Physiology and Behavior , 79, p:399 – 407.
Diamond, A., Barnett, W.S., Thomas, J., & Munro, S., (2007). Presch ool program improves cognitive control. Science , 318, p:1387 –1388.
Douglas Harper (2010) health. (n.d.). Online Etymology Dictionary . Retrieved July 18, 2012, from Dictionary.com
website: http://dictionary.reference.com/browse/health .

31
Dumont, M., & Provost, M.A., (1998). Resilience in adolescents: Protective role of social support, coping strategies, self -esteem, and social
activities on experience of stress and depression. Journal of Youth and Adolescence , 28, p:343 -363.
Duncan, D. F., Donnelly, J., Nicholson, T., & White, J. (1999). Chronic drinking, binge drinking and drunk driving II. Psychological
Reports, 84 , 145 –160;
Ebata, A. T., Petersen, A. C., & Conger, R. D. (1990). The de velopment of psychopathology in adolescence. In J. E. Rolf and A. S. Masten
(Eds.), Risk and protective factors in the development of psychopathology (pp. 308 -333). New York: Cambridge University Press.
Edward, K., & Warelow, P., (2005). Resilience: when c oping is emotionally intelligent. Journal of American Psychiatric Nurses Association ,
11, p:101 –102.
Egeland, B., Carlson, E., & Sroufe, L. A. (1993). Resilience as process. Development and
Psychopathology , 5, 517 -528.
Ellis, A. (1955). New approaches to psychotherapy techniques. Journal of Clinical Psychology Monograph Supplement, 11, 1-53.
Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart.
Ellis, A. (1967). Goals of psychotherapy . In A.R. Mah rer (Ed.), The goals of psychotherapy (pp. 206 -220). New York: Macmillan.
Ellis A. & Bernard E. (2006) Rational Emotive Behavioral Approaches to Childhood Disorders
Ellis, A. & Harper, R. A. (1975). A new guide to rational living. Englewood Cliffs,
NY: Pr entice -Hall (Paperback edition: North Hollywood, CA: Wilshire.
Eskedal, G. A., & Demetri, J. M. (2006). Etiology and treatment of cluster C personality disorders. Journal of Mental Health Counseling , 28,
1‐18.
Everly, G.S. Jr., Smith, K. & Lating, J. (2009 ). Rationale for cognitively based resilience and psychological first aid (PFA) training: A
structural modeling analysis. International Journal of Emergency Mental Health, 11, 4, 249 -262.
Feder, A., Nestler, E. J. & Charney, D. S. (2009). Psychobiology and molecular genetics of resilience. Nature Reviews Neuroscience , 10,
p:446 –457.
Fergus, S., & Zimmerman, M. A., (2005). Adolescent resilience: A framework for understanding healthy development in the face of risk.
Annual Review of Public Health , 26, p:399 –419.
Finn, J. D, & Rock, D. A. (1997). Academic success among students at risk for school failure. Journal of Applied Psychology,8 2, 221 – 234.
Floyd, C. (1996). Achieving despite the odds: A study of resilience amo ng a group of African American high school seniors. Journal of
Negro Education , 65(2), 181 -189.
Folkman, S., & Moskowitz, J. T., (2000). Positive affect and the other side of coping. American Psychologist , 55, p:647 –654.
Folkman, S., & Moskowitz, J. T., (2 004). Coping: pitfalls and promise. Annual Review of Psychology, 55, p:745 –774.
Forgatch, M. S., & DeGarmo, D. S., (1999). Parenting through change: An effective prevention program for single mothers. Journal of
Consulting and Clinical Psychology , 67, p:71 1–724.
Fredrickson, B. L., (2001). The role of positive emotions in positive psychology: The broaden -and-build theory of positive emotions.
American Psychologist: Special Issue , 56, p:218 –226.
Fredrickson, B. L., & Losada, M. F., (2005). Positive affect an d the complex dynamics of human flourishing. American Psychologist , 60, p:
678–686.
Fredrickson, B. L., Tugade, M., Waugh, C. E., & Larkin, G. R. (2003). What good are positive emotions in crises? A prospectiv e study of
resilience and emotions following th e terrorist attacks on the United States on September 11th, 2001. Journal of Personality and Social
Psychology, 84, 365–376.
Garmezy, N. (1973). Competence and adaptation in adult schizophrenic patients and children at risk. In Dean, S. R. (Ed.), Schizophrenia:
The first ten Dean Award Lectures (pp. 163 -204). NY: MSS Information Corp.
Garmezy, N . (1985) . Stress -resistant children: The search for protective factors . In J . E. Stevenson (ed .), Recent research in
developmental psychopathology : Jo urnal of Child Psychology and Psychiatry Book Supplement #4 (pp . 213 -233) . Oxford : Pergamon
Press.
Gelder, M. G., López -Ibor Jr., J. J., & Andreasen, N. C. (2001). New Oxford Textbook of Psychiatry . New York: Oxford University Press.
Ghimbulut O. & Opre, A. (2012). Assesing Resilience using mixed methods: Youth Resilience Measuse. Procedia – Social and Behavioral
Science . in press .
Ghimbuluț, O., Rațiu, L., Opre, A. (2012). Acheiving resilience despite emotional instability. Brain, Behavior, Vol. 16 Issue 3, p465.
Goldstein, S., & Brooks, R. (2005). Defining a Clinical Psychology of Resilience. National
Association of School Psychologists’ Communiqe, 33(5), 39 -41.
Goodman, R.(2001).Psychometric properties of the strengths and difficulties que stionnaire. Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry , 40:1337 -1345.
Grizenko, N., & Fisher, C., (1992) Review of studies of risk and protective factors for psychopathology in children. The Canadian Journal of
Psychiatry , 37, p:711 –721.
Haase, J. E., (2004). The Adolescent Resilience Model as a Guide to Interventions. Journal of Pediatric Oncology Nursing , 21, p: 289 -299.

32
Hayes, N. (2000). Doing psychological research. Buckingham: Open University Press.
Hays, J.C., Steffens, D.C.,Fl int, E.P., Bosworth, H.B., George, L.K. (2001). Does social support buffer functional decline in elderly patients
with unipolar depression?, American Journal of Psychiatry , vol. 158 no. 11, p. 1850 -5
Hawkins, J. D., Catalano, R. F., Kosterman, R., Abbott, R., Hill, K. G., (1999). Preventing Adolescent Health -Risk Behaviors by
Strengthening Protection During Childhood. Archives of Pediatric and Adolescent Medicine,153, p:226 -234.
Henderson, N. and Milstein, M. (1996), Resiliency in Schools. Making it Happen for Students and Educators, Corwin Press, Thousand Oaks,
CA.
Henley, R. (2010). Resilience enhacing psychosocial programs for youth in different contexts: Evaluation and research. Develo pment
Studies, 10 (4), p: 295 -304.
Holahan, C. J., Moos, R. H., Holah an, C. K., & Brennan, P. L. (1995). Social support, coping, and depressive symptoms in a late -middle –
aged sample of patients reporting cardiac illness. Health Psychology, 14 , 152 –163.
Holling, C. S. (1973). Resilience and stability of ecological systems. Annual Review of Ecology and Systematics, vol 4, pag 1 -23.
Janssen, M. A., Anderies, J. M., & Walker. B. H., (2004). Robust strategies for managing rangelands with multiple stable attr actors. Journal
of Environmental Economics and Management , 47, p:140 –162.
Jing Sun, Stewart D.(2007), “ Development of population -based resilience measures in the primary school setting”, Health Education, Vol.
107, No. 6, pp. 575 -599.
Kaplan, G. H. (2005),, The International Celestial Reference System: Maintenance and Futu re Realizations, ed. R. Gaume, D. D. McCarthy,
& J. Souchay (Washington: USNO), 196
Kennedy, A. C., (2005). Resilience among Urban Adolescent Mothers Living with Violence: Listening to Their Stories. Violence Against
Women , vol. 11. p:1490 -1514.
Kessler, R. C., Little, R. J. A., & Groves R. M., (1995). Advances in Strategies for Minimizing and Adjusting for Survey Nonresponse.
Epidemiologic Reviews , 17, p: 192 –204.
Kessler, R. C., McGonagle, K. A., Zhao, S., Nelson, C. B., Hughes, M., Eschleman, S., Wittch en, H. U., & Kendler, K. S., (1994). Lifetime
and 12 -month prevalence of DSM -III-R psychiatric disorders in the United States. Results from the National Comorbidity Survey. Archives
of General Psychiatry , 51, p:8 –19.
Kim-Cohen, J., & Gold, A., (2009). Meas ured gene -environment interactions and mechanisms promoting resilient development. Current
Directions in Psychological Science ,18, p:138 –142.
Kim-Cohen, J., Caspi, A., Taylor, A., Williams, B., Newcombe, R., Craig, I., Moffitt, T. E., (2006). MAOA, maltrea tment, and gene –
environment interaction predicting children’s mental health: New evidence and a meta -analysis. Molecular Psychiatry , 11, p:903 –913.
Klauer, T. & Filipp, S. H. (1993). Trierer Skalen zur Krankheitsbewältigung. Göttingen: Hogrefe.
Klein, R.J.T., Nicholls, R.J., Thomalla, F. (2003). The Resilience of Coastal Megacities to weather -related hazards. In: Kreimer, A., Arnold,
M., Carlin, A. (Eds). Building safer cities: The future of disaster risk. The World Bank Disaster Management F acility Washington
D.C.
Kobassa, S.C., Maddi, S.R., Kahn, S. (1982). Hardiness and Healts: A prospective study. Journal of behavioral medcine , 6, 41 -51.
Lamertz, K., & A quino, K., (2004). Social Power , Social Status and Perceptual Similarity of Workplace.
Victimization : A Social Network Analysis of Stratification . Hum an Rel ations , 57, p: 795 –822.
Lantieri, L. (2008). Building Emotional Intelligence: Techniques to Cultivate Inner Strength in Children (Boulder, CO: Sounds True, 2008).
Lazarus, R. S., (1966). Psychological Stress and the Coping Process . New York: McGraw -Hill.
Lazarus, R. S., & Folkman, S., (1984). S tress, appraisal, and coping . New York: Springer.
Luthar (2003), Resilience and vulnerability: Adaptation in the context of childhood adversities (pp.510 –549). New York: Cambridge
University Press.
Luthar, S. S., (2006) Resilience in development: A synthesis of research across five decades. In: Cicchetti D, Cohen DJ, edit ors.
Developmental psychopathology: Risk, disorder, and adaptation . 2nd. New Yo rk: Wiley; p: 739 –795.
Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct of resilience: A critical evaluation and guidelines for futu re work. Child
Development , 71, p:543 –562.
Luthar, S. S., & Zelazo, L. B. (2003). Research on resilience: An integrative review. In S. S.
Mafile'O, T.; Api, U. K. (2009). Understanding youth resilience in Papua New Guinea through life story. Qualitative S ocial Work , 8(4),
December 2009, pp.469 -488.
Malindi, M. J., & Theron, L. C . (2010). The hidden resilience of street youth. South African Journal of Psychology , 40, 318 -326.
Martin -Breen, P., & Anderies J. M., (2011). Resilience: A Literature Review . CUNY & Arizona State University.
Masten, A. S., (1989). Resilience in development: implications of the study of successful adaptation for developmental psycho pathology. În
The Emergence of a Discipline: Rochester Symposium on Developmental Psychopathology . D. C icchetti, Ed.: 261 –294.Vol 1. Lawrence
Erlbaum Associates. Hillsdale, NJ.
Masten, A. S., (2001). Ordinary magic: Resilience processes in development. American Psychologist , 56, p:227 -238.

33
Masten, A. S., (2006). Developmental psychopathology: pathways to th e future. International Journal of Behavioural Development, 31,
p:46–53.
Masten, A. S., (2007). Resilience in developing systems: progress and promise as the fourth wave rises. Development and Psychopathology,
19, p:921 –930.
Masten, A. S., Best, K. M.; Garmezy, N. (1990). "Resilience and development: Contributions from the study of children who ove rcome
adversity". Development and Psychopathology (04): 425 –444.
Masten, A. S., Burt, K. B., Roisman, G. I., Obradović, J., Long, J . D., & Tellegen, A.(2004). Resources and resilience in the transition to
adulthood: Continuity and change. Development and Psychopathology, 16 (4), 1071 -1094.
Masten, A.S. & Coatsworth, J.D. (1998), “The development of competence in favorable and
unfavoura ble environments: lessons from research on successful children and young people”, American Psychologist , Vol. 53, pp. 205 -20.
Matthews, G., & Zeidner, M., (2003). Negative appraisals of positive psychology: A mixed -valence endorsement of Lazarus. Psycholog ical
Inquiry , 14, p:137 -143.
Matthews, G., Zeidner, M., & Roberts, R. D., (2002). Emotional intelligence: Science and myth . Boston: MIT Press.
Mayer, J. D., Roberts, R. D., & Barsade, S. G., (2008). Human Abilities: Emotional Intelligence. Annual Review of Psychology, 59, p:507 –
536.
McKune, S. L. (2010). Risk, Perception, Resilience and Adaptation to Climate Change in Niger and Tanzania. Center for African Studies
Research Report.
Mertens, D. M. (2003). Mixed methods and the politics of human research: The transformative emancipatory perspective.”Pp. 135 -164 in
Handbook of mixed methods in social and behavioral research . Thousand Oaks, CA: SAGE.
Mertens, D. M..( 2007). Transformativ e paradigm: Mixed methods and social justice. Journal of Mixed Methods Research . 1(3): 212 -225.
Miller, T. R., (2000). Variations between Countries in Values of Statistical Life. Journal of Transport Economics and Policy, 34, p:169 –
188.
Munro, B., & Pooley, J. A. (2009). Differences in resilience and university adjustment between school leaver and mature entry university
students. Australian Communit y Psychologist, 21(1), 50 -61.
Murphy, K., & Davidshofer, C. (2005). Psychological testing: Principles and applications (6th Ed). Upper Sadddle River, NJ: Prentice Hall.
Mykota, D., & Muhajarine, N. (2005). Comunity resilience impact on children and youth health outcomes: A neighbourhood case s tudy.
Canadian Journal of School Psychology, 1, 5-20.
Nickolite, A., & Doll, B. (2008)1. Resilience applied in school: Strengthening classroom environments for learning. Canadian Journal of
School Psychology , 23, 94-113.
Norris, F. H., Stevens, S. P., Pfefferbaum, B., Wyche, K. F. & Pfefferbaum, R. L. (2008). Community resilience as a metaphor, theory, set of
capacities, and strategy for disaster readiness. American Journal of Community Psychology, 41 , 127 -150.
Norris, F., Tracy, M., & Galea, S. (2009). Looking for resilience: Understanding the longitudinal trajectories of responses to stress. Social
science & medicine, 68 , 2190 -2198.
Obrist, B., Pfeiffer, C., & Henley, R., (2010). ,Multi -layered resilience: a new approach in mitigation research. Progress in Development
Studies , 10:283.
Offord, D., & Kraemer, H.C., (2000). Risc factors and prevention. Evid Based Mental Health , 3:70 -71.
Ong, A. D., Bergeman, C. S., Bisconti, T. L., Wallace, K., (2006). Psychological resilience, positive e motions, and successful adaptation to
stress in later life. Journal of Personality and Social Psychology , 91, p:730 –749.
Onwuegbuzie, A. J., & Combs, J. P. (2010). Emergent data analysis techniques in mixed methods research: a synthesis. In A. Ta shakkori &
C. Teddlie (Eds.), Handbook of mixed methods in social and behavioral research (2nd ed., pp. 397 -430). Thousand Oaks, CA: Sage.
Opre, A. & Albu, M. (2010). Psychometric properties of the Romanian version of Zuckerman -Kuhlman Personality Questionnaire (ZKP Q):
Preliminary data, An. Inst. de Ist. „G. Barițiu” din Cluj -Napoca, Series Humanistica , tom. VIII, pp. 85 –100.
Perez, W., Espinoza, E., Ramos, K., Coronado, H. M., & Cortes, R., (2009). Academic Resilience Among Undocumented Latino Stud ents.
Hispanic Journal of Behavioral Sciences , 31, p: 149 -181.
Potts, M., & Hayden, T., (2008). S ex and war: how biology explains warfare and terrorism and offers a path to a safer world . Dallas, TX,
USA: Benbella Books.
Robles, T. F., & Kiecolt -Glaser, J. K., (2003). Th e physiology of marriage: Pathways to health. Physiology and Behavior , 79, p:409 –416.
Ronel, N., & Haimoff -Ayali, R., (2009). Risk and Resilience: The Family Experience of Adolescents With an Addicted Parent. International
Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology , 2010, 54, p:448 –472.
Rowe, J. W., & Kahn, R.L., (1987). Human aging: usual and successful. Science , 237, p:143 -149.

34
Rozanski, A., Blumenthal, J.A., & Kaplan, J. (1999). Impact of psyc hological factors on the pathogenesis of cardiovascular disease and
implications for therapy. Circulation. 99 , 2192 –2217.
Rueda, R., Rothbart, M., McCandliss, B., Saccomanno, L., & Posner, M. (2005). Training, maturation, and genetic influences on the
development of executive attention. Proceedings of the National Academy of Sciences USA , 102, p:14931 – 14936.
Rutter, M., (1987). Parental mental disorder as a psychiatric risk factor. în: Hales R, Frances A, editors. American Psychiatric Association
annual r eview . Vol. 6. American Psychiatric Press, Inc.; Washington, DC, p:647 –663.
Rutter, M., (1990). Psychosocial resilience and protective mechanisms. În: Rolf ,J., Masten, A. S., Cicchetti, D., Nuechterle in, K. H.,
Weintraub, S., editors. Risk and protective factors in the development of psychopathology . Cambridge; New York, p:181 –214.
Rutter, M., (1993) Resilience: Some conceptual considerations. Journal of Adolescent Health , Vol. 14(8), p: 626 -631.
Rutter, M. (2008). Developing concepts in developmental psyc hopathology. In J.J. Hudziak (ed.), Developmental psychopathology and
wellness: Genetic and environmental influences (pp. 3–22). Washington, DC: American Psychiatric Publishing.
Scheffer, M., Carpenter, S. R., Foley, J., Folke, C., Walker, B. H., (2001). C atastrophic shifts in ecosystems, Nature 413:591 –96
Schmidt, C. K., Raque -Bogdan, T.L., Piontkowski, S., & Schaefer, K., (2011). Putting the positive in health psychology: A content analysis
of three journals. Journal of Health Psychology, 16, p: 607 –620
Seligman, M. E. P., (2002). Authentic happiness: Using the new positive psychology to realize your potential for lasting fulfil lment. New
York: Free Press.
Seligman, M., & Csikszentmihalyi, M., (2000). Positive psychology: An introduction. American.
Sharkey, J., D., Sukkyoung, Y., Schnoebelen, K., (2008). Relationship among school assets, individual resilience, and student engagem ent
for youth grouped by level of family functioning. Wiley InterScience vol 45(5).
Smit, B., Burton, I., Klein, R., Wandel, J., ( 2000). An anatomy of adaptation to climate change and variability. Climatic Change , 45, p:223 –
251.
Smit, B., & Wandel, J., (2006). Adaptation, adaptive capacity and vulnerability. Global Environmental Change , 16, p:282 –292.
Smith, E. J. (2006). The strengt h-based counseling model. The Counseling Psychologist , 34,
13-79.
Snyder, C. R. (1999). Coping where are you going? In C. R. Snyder (Ed.), Coping: The psychology of what works (pp. 325 -333). New York:
Oxford University Press.
Southwick, S. M., Vythilingam, M., Charney, D. S., (2005). The Psychobiology of Depression and Resilience to stress: Implications for
Prevention and Treatment. Annual Review of Clinical Psychology,1, p:255 –291.
Spear, L. P. (2000a). The adolescent brain and age -related behavioural manifestations. Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 24, 417-
463.
Spear, L. P. (2000b). Neurobehavioral changes in adolescence. Current Directions in Psychological Science, 9 (4), 111 -114.
Spreitzer, G. M., & Sonenshein, S., (2004). Toward the construct definition of positive deviance. American Behavioral Scientist , 47, p:828 –
847.
Swanson, K. M., (2000). Predicting depressive symptoms after miscarriage: A path analysis based on Lazaru s’ paradigm. Journal of
Women’s Health & Gender -Based Medicine , 9, p:191 –206.
Tindle, E., & Croft, W. M., (2011) Sociobiological Aspects of Resilience. În Gow, Kathryn M. & Celinsky, Marek (Eds.) Continuity versus
creative response to challenge: The primac y of resilience and resourcefulness in life and therapy . NOVA Science Publishers, New York, p:
121-132.
Thomsen, Kate. (2002). Integrating resiliency into what you already know and do . Thousand Oaks, CA: Corwin Press .
Tugade, M. M., & Fredrickson, B. L., ( 2004). Emotions: Positive emotions and health, în N. Anderson (ed.), Encyclopedia of Health and
Behavior , (Sage, Thousand Oaks, CA) p: 306 –310.
Tusaie, K., & Dyer, J., (2004). Resilience: A historical review of the construct. Holistic Nursing Practice , 18, p:3 –8.
Ungar, M. (2004). "A constructionist discourse on resilience: Multiple contexts, multiple realities among at -risk children and youth". Youth
& Society (3): 341 –365.
Ungar, M. (2007). Contextual and cultural aspects of resilience in child welfare settings. In I. Brown, F. Chaze, D. Fuchs, J. lafrance, S.
McKay & S. Thomas -Prokop (Eds.), Putting a human face on child welfare (pp. 1–24). Toronto: Centre of Excellence for Child Welfare.
Ungar, M. (2008). "Resilience across cultures". British Journal of Social Work (2): 218 –235.
Ungar, M., and Liebenberg, L. (2011). Assessing Resilience across Cultures Using Mixed -Methods: Construction of the Child and Youth
Resilience Measure -28. Journal of Mixed -Methods Research, 5 (2): 126 -149.
Vaillant, G. E., (1977). Adaptation to life . Boston, MA: Little Brown.
Vaillant, G. E., (2002). Aging well . Boston: Little Brown.
Vayda, A. P., & McCay, B. J., (1975). New directions in ecology and ecological Anthrop ology. Annual reviews of Anthropology , 4, p:293 –
306.
Vetter, S. , Dulaev, I. , Mueller, M. , Henley, R. , Gallo, W. & Kanukova, Z. 2010 : Impact of resilience enhancing programs on youth
surviving the Beslan school siege . Child and Adolescent Psychiatry and Mental Health 4, 11.

35
Vanderbilt -Adriance, E., & Shaw, D. S. (2008). Conceptualizing and re -evaluating resilience across levels of risk, time, and domains of
competence. Clinical Child and Family Psychology Review, 11, 30−58.
Wachs, T. D. (2006). Contributions of temperament to buffering and sensitization processes in children's development. Annals of the New
York Academy of Sciences,1094, 28−39.
Wagnild, G.M., & Young, H.M. (1993). Development and psychometric evaluati on of the Resiliency Scale. Journal of Nursing
Measurement, 1(2), 165 -178.
Walker, B.H, Holling, C. S., Carpenter, S.R., & Kinzig, A., (2004). Resilience, adaptability and transformability in social –ecological
systems. Ecology and Society, 9(2):5.
Waugh, C . E., Fredrickson, B. L., & Taylor, S. F. (2008). Adapting to life's slings and arrows: Individual differences in resilience when
recovering from an anticipated threat. Journal of Research in Personality, 42, 1031−1046.
Weare, K. (2004), Developing the Emo tionally Literate School, Sage Publications, London.
Werner, E.E. (1995), “Resilience in development”, Current Directions in Psychological Sciences, Vol. 4, pp. 81 -5.
Werner, E. E., & Smith, R. S., (1989). Vulnerable but invincible : A longitudinal study o f resilient children and youth. NewYork: Adams ,
Bannister, Cox.
Williams, P. G., Holmbeck, G. N., & Greenley, R. N., (2002). Adolescent health psychology. Journal of Consulting and Clinical
Psychology , 70, p: 828 –842.
Wolchik, S.A., Sandler, I. N., Millsap , R. E., Plummer, B. A., Greene, S. M., Anderson, E. R., Dawson -McClure, S. P., Hipke, K., & Haine,
R. A. (2002). Six -year follow -up of preventive interventions for children of divorce: a randomized controlled trial. Journal of the American
Medical Associ ation , 288, p:1874 –1881.
Wright, M. O. D., & Masten, A. S., (2005). Resilience processes in development: fostering positive adaptation in the context of adversity. În
Handbook of Resilience in Children . S. Goldstein & R. Brooks, Eds.: p: 17 –37. Kluwer Acad emic/Plenum. New York.
Yates, T., Egeland, B., & Sroufe, L. A. (2003). Rethinking resilience. A developmental process perspective. In S. Luthar (Ed. ). Resilience
and vulnerability: Adaptation in the context
of adversity . New York: Cambridge University Press.
Zautra, A., (2003). Emotions, stress, and health. Oxford University Press ; New York.
Zautra, A. J., Johnson, L. M., & Davis, M. C., (2005). Positive affect as a source of resilience for women in chronic pain. Journal of
Consulting and Clinical Psych ology , 73, p: 212 –220.
Zimmerer, K. S., (1994). Human geography and the new ecology: the prospect and promise of integration. Annals of the Association of
American Geographers, 84, 108 –25.
Zuckerman, M. (2002). Zuckerman -Kuhlman Personality Questionnaire ( ZKPQ): An alternative five factorial model. In B. DeRaad, and M.
Perusini (Eds.), Big Five Assessment (pp. 377 – 396). Seattle: Hogrefe and Huber Publishers.