Anul universitar 2017-2018 [604349]

1
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Ia și
Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Semestrul II

I. Informații generale despre curs

Titlul disciplinei : Dreptul comer țului interna țional
Tipul disciplinei (impus ă, op țional ă, facultativ ă): impus ă

II. Informații despre coordonatorul de disciplin ă

Nume și titlul științific: Profesor dr. Carmen Tamara Ungureanu
Contact e-mail: [anonimizat]
Program consulta ții : conform pagin ă web
III. Condiționări și cunoștințe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condi ționată de parcurgerea cursurilor de Drept interna țional
privat

IV. Obiectivele și competen țele asigurate (identice cu cele men ționate în Fi șa Disciplinei)

1. Obiective:

Obiectivul general
Identificarea și în țelegerea principalelor reguli referitoare la sursel e dreptului comer țului
interna țional, la participan ții la activitatea de comer ț interna țional și la opera țiunile specifice
comer țului interna țional. Calificarea unui contract comercial interna țional, prin apelarea la
regulile de baz ă aplicabile diferitelor tipuri de contracte. În țelegerea problemelor specifice
unui litigiu de dreptul comer țului interna țional, prin stabilirea autorit ății statale sau arbitrale
competente s ă solu ționeze litigiul și, apoi, a legii aplicabile fondului acestuia, iar la final,
determinarea condi țiilor de recunoa ștere și executare a deciziei.

Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, stud en ții vor fi capabili s ă:

Califice un raport de drept interna țional privat ca f ăcând parte din raporturile de dreptul
comer țului interna țional.

Analizeze participan ții la activitatea de comer ț interna țional.

Explice modul de încheiere, interpretare și executare a contractului de comer ț interna țional.

Descrie pa șii pe care trebuie s ă îi urmeze un justi țiabil/avocat/judec ător/arbitru pentru a
ajunge la solu ționarea unui litigiu de dreptul comer țului interna țional.

Utilizeze regulile aplicabile diferitelor tipuri de contracte comerciale interna ționale pentru
a putea califica un contract de comer ț interna țional.

Analizeze condi țiile în care pot fi finan țate opera țiunile de comer ț interna țional și s ă
identifice mijloacele de finan țare și de plat ă.

2

2. Competen țe:

Competen țe profesionale:
C1. Capacitatea de a califica o situa ție juridic ă ca fiind una care intr ă în materia dreptului
comer țului interna țional.
C2. Capacitatea de a stabili competen ța instan ței statale sau arbitrale sesizate pentru
solu ționarea unui litigiu de dreptul comer țului interna țional; capacitatea de a stabili legea
aplicabil ă pentru solu ționarea fondului litigiului de dreptul comer țului interna țional.
C3. Capacitatea de a identifica izvoarele dreptului comer țului interna țional și a participanților
la activitatea comercial ă interna țional ă.
C4. Capacitatea de a în țelege și utiliza clauzele care pot fi inserate în contract ele de comer ț
interna țional.
C5. Capacitatea de a în țelege și interpreta con ținutul contractelor de comer ț interna țional.
C6. Capacitatea de a identifica și în țelege regulile aplicabile diferitelor tipuri de con tracte de
comer ț interna țional.
C7. Capacitatea de a în țelege modul de utilizare a instrumentelor financiar e în comer țul
interna țional.
Competen țe transversale:
CT1. Con știentizarea rolului și locului dreptului comer țului interna țional în rela țiile
comerciale interna ționale.
CT2. În țelegerea strategiilor utilizate pe pia ța interna țional ă.
CT3. Utilizarea cuno știn țelor de dreptul comer țului interna țional pentru aplicarea lor la
probleme întâlnite în practic ă.

V. Structura cursului – pe unit ăți de înv ățare, cu indicarea duratei de parcurgere
(identice cu cele men ționate în Fi șa Disciplinei)

1. No țiuni introductive. Izvoarele dreptului comer țului interna țional. – 2 ore
2. Participan ții la activitatea de comer ț interna țional. – 2 ore
3. Legea aplicabil ă pentru solu ționarea litigiilor de comer ț interna țional. – 2 ore
4. Instan ța competent ă pentru solu ționarea litigiilor de comer ț interna țional. – 2 ore
5. Arbitrajul în comer țul interna țional. – 2 ore
6. Opera țiunile de comer ț interna țional. – 2 ore
Faza preg ătitoare a opera țiunilor de comer ț interna țional.
7. Faza contractual ă a opera țiunilor de comer ț interna țional. Clauzele obi șnuite în contractele
de comer ț interna țional. – 2 ore
8. Contractul de vânzare interna țional ă de m ărfuri. – 2 ore
9. Contractele de comercializare. Contractul de age n ție. Contractul de distribu ție. Contractul
de franciz ă – 2 ore

3
10. Contractele de transport..Transportul rutier in terna țional de m ărfuri.Transportul feroviar
interna țional de m ărfuri. Transportul maritim interna țional de m ărfuri.Transportul aerian
interna țional de m ărfuri. Transportul multimodal interna țional de m ărfuri. – 2 ore
11. Contracte de comer ț interna țional cu privire la dreptul de proprietate intelect ual ă.
Contractul de know-how (savoir-faire). Contractul d e licen ță. Contractul de consulting-
engineering. Contractul joint venture – 2 ore
12. Finan țarea opera țiunilor de comer ț interna țional. Creditul documentar.Creditele ordinare.
Efectele de comer ț. – 2 ore
13.Finan țarea opera țiunilor de comer ț interna țional. Contractul de leasing. Contractul de
factoring – 2 ore
14. Garan țiile opera țiunilor de comer ț interna țional. Sintez ă. Probleme speciale (Contractul
TPLF-third party litigation funding-, Contractul cl oud computing). Întreb ări. Aplica ții
practice – 2 ore

4
Unitatea de înv ățare 1: No țiuni introductive. Izvoarele dreptului comer țului
interna țional – 2ore
No țiuni introductive .
În contextul economic actual în care afacerile se î ncheie independent de grani țele
na ționale, nici un participant, fie el profesionist (î n accep țiunea dat ă acestuia de Codul civil
român), fie un alt subiect de drept implicat direct sau indirect într-o afacere, nu poate nega
importan ța dreptului comer țului interna țional.
Deschiderea progresiv ă a pie țelor na ționale spre exterior, mondializarea comer țului,
determinate mai întâi de GATT ( General Agreement on Tariffs and Trade ) și apoi, din 1995,
când GATT și-a încetat activitatea, de c ătre WTO ( World Trade Organization, în francez ă
OMC) a condus la accelerarea concuren ței între întreprinderi. Comportamentul acestora pe
pia ța interna țional ă este supus regulilor dreptului comer țului interna țional.
Pentru a face fa ță concuren ței mondiale, întreprinderea dispune de câteva op țiuni, pe
care le poate utiliza izolat sau pe care le poate c ombina. Astfel, întreprinderea poate alege s ă-
și restrâng ă activitatea la un domeniu precis, super-specializa t, aceast ă op țiune fiind numit ă
strategie de specializare sau de ni șă; sau întreprinderea poate opta pentru preluarea co ntrolului
asupra altor întreprinderi din acela și sector, cu activitate identic ă, similar ă sau
complementar ă. În aceast ă situa ție, întreprinderea care urm ăre ște s ă preia controlul, poate
alege s ă fuzioneze cu celelalte întreprinderi, imediat sau dup ă preluarea controlului. Ulterior,
poate s ă se specializeze, utilizând strategia de ni șă. Când fuziunea nu este posibil ă,
întreprinderea care urm ăre ște s ă preia controlul poate lansa o ofert ă de achizi ționare ostil ă,
dac ă ac țiunile întreprinderii care urmeaz ă a fi cump ărate sunt cotate la burs ă; dac ă ac țiunile
nu sunt cotate la burs ă este imposibil ă cump ărarea for țat ă.
Indiferent de strategia aleas ă, frecvent, pia ța na țional ă este prea restrâns ă și nu poate
asigura întreprinderii rentabilitatea urm ărit ă. De exemplu, întreprinderea care necesit ă
investi ții de cercetare-dezvoltare, cum este sectorul farma ceutic, trebuie s ă vizeze o pia ță
extins ă pentru a-și putea recupera rapid investi țiile realizate și pentru a putea produce profit.
De aceea este necesar pentru o asemenea întreprinde re s ă încheie opera țiuni pe pie țe str ăine.
Pie țele externe formeaz ă un univers foarte diferit de pia ța na țional ă, în care întreprinderea este
obi șnuit ă s ă ac ționeze. Rela țiile de afaceri se desf ășoar ă cu parteneri necunoscu ți, într-un
context juridic nou. Riscurile politice, comerciale sau financiare sunt superioare celor
existente pe pia ța na țional ă. Insecuritatea comercial ă și juridic ă predomin ă în opera țiunile de
comer ț interna țional. În acest context, întreprinderea care urm ăre ște s ă fac ă afaceri pe pie țe
str ăine trebuie s ă opteze pentru una dintre cele dou ă mari strategii de interna ționalizare, care îi
sunt deschise: o ac țiune îndreptat ă spre exterior, cum este exportul, recurgând, de re gul ă, la
intermediari locali. Dar poate alege și varianta implant ării în str ăin ătate 1, prin înfiin țarea de
exploat ări, cu personalitate juridic ă (filiale) sau f ără personalitate juridic ă (sucursale sau
reprezentan țe). Filialele pot fi create și prin colaborarea cu un partener, de regul ă, local (cele
mai multe state de implantare impunând aceast ă metod ă) în cadrul unui joint-venture
(implantare-parteneriat).
Ce statut va avea întreprinderea pe pia ța str ăin ă? Ar putea s ă deplaseze salaria ți acolo
și s ă se supun ă regulilor mobilit ății interna ționale a for ței de munc ă. Ar putea alege un
partener local, care s ă ac ționeze, fie ca intermediar, fie ca agent. Acestuia i-ar putea conferi
puterile unui mandatar, care s ă încheie contracte în numele și pe contul întreprinderii
exportatoare sau a unui comisionar, care s ă negocieze și s ă încheie contracte în nume propriu.
Dac ă întreprinderea alege a doua variant ă, de instalare ori implantare în exterior, poate
ac ționa singur ă sau poate fi mai avantajos s ă preia controlul unei întreprinderi locale din

1 De exemplu, ZARA, care este un lan ț de magazine de îmbr ăcăminte a grupului spaniol Inditex , care are în
componen ță și m ărcile: Massimo Dutti, Bershka, Pull and Bear, Strad ivarius și Oysho.

5
acela și sector de activitate, care este deja bine implant at ă pe pia ța respectiv ă sau poate fuziona
cu aceasta. Dac ă negocierile de fuzionare e șueaz ă ar putea încerca o preluare for țat ă a
controlului, dac ă este vorba despre o întreprindere ale c ărei ac țiuni sunt cotate la burs ă sau ar
putea s ă caute parteneri pentru un joint-venture , astfel încât investi țiile, gestiunea implant ării
și riscurile rezultate din exploatarea întreprinderi i s ă fie partajate în mod egal cu partenerii din
joint-venture .
În realitate, posibilitatea de a alege între cele d ou ă variante de strategii depinde de
gradul de interna ționalizare a întreprinderii. În mod obi șnuit, în primele stadii de dezvoltare a
întreprinderii aceasta este obligat ă s ă opteze pentru prima variant ă: exportul. Ulterior, dup ă ce
întreprinderea va atinge obiectivele sale de penetr are a pie ței vizate, poate alege s ă se
implanteze, adic ă s ă aleag ă varianta a doua.
Fiec ăreia dintre cele dou ă strategii îi corespund anumite instrumente juridic e, în esen ță
contracte .
Instrumentelor juridice le corespund anumite instru mente financiare, dictate de
necesitatea de a proceda eficace la pl ăți sau transferuri de fonduri pentru a permite execu tarea
contractelor, acordând garan ții, precum și posibilitatea de finan țare pentru parteneri.
● În ce const ă interna ționalitatea comer țului?
Interna ționalitatea î și are originea, fie în faptul c ă tranzac țiile se încheie între parteneri
din state diferite, fie între parteneri din acela și stat, dar referitor la o opera țiune care con ține
un element de extraneitate, fie în faptul c ă tranzac țiile respective implic ă diverse bariere
(normative, juridice, monetare, teritoriale sau fis cale) nespecifice tranzac țiilor interne, c ărora
li se aplic ă regulile dreptului comer țului interna țional.
În dreptul român sunt luate în considerare, de regul ă, dou ă criterii de
interna ționalitate, referitoare la elementul de extraneitat e: unul de natur ă subiectiv ă, care se
refer ă la domiciliul, re ședin ța obi șnuit ă sau sediul p ărților raportului juridic de dreptul
comer țului interna țional și altul de natur ă obiectiv ă, care se refer ă la obiectul raportului juridic
de dreptul comer țului interna țional și care trebuie s ă se afle în tranzit, circuit interna țional,
altfel spus, în executarea raportului juridic, bunu l trebuie s ă treac ă cel pu țin o frontier ă;
elementul de extraneitate prive ște locul situ ării bunului sau în general, locul execut ării
contractului.
În Regulamentul 593/2008 (Roma I) privind legea aplicabil ă obliga țiilor contractuale,
care se aplic ă direct pe teritoriul României, interna ționalitatea raportului juridic reiese din
faptul c ă o obliga ție contractual ă implic ă un conflict de legi, adic ă vine în contact cu dou ă sau
mai multe ordini juridice statale.
Conven ția de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea inte rna țional ă de m ărfuri și
Conven ția de la Haga din 2005 privind acordurile de aleger e a forului [care a intrat în vigoare
la 1 octombrie 2015; Conven ția a intrat în vigoare și pentru România, prin efectul aprob ării
sale, în numele Uniunii Europene, prin Decizia Cons iliului din 4 decembrie 2014
(2014/887/UE); Conven ția a fost ratificat ă și de Mexic] au propriile criterii de
interna ționalitate. Astfel, în Conven ția de la Viena, se are în vedere sediul p ărților, care
trebuie s ă fie în state diferite, iar în Conven ția de la Haga, re ședin ța p ărților.
● Limba comer țului interna țional . Trebuie luat ă în considerare și limba Dreptului
comer țului interna țional, care este, incontestabil, limba englez ă. Acest lucru conduce la
utilizarea preponderent ă a conceptelor de common law , mai ales în redactarea contractelor de
comer ț interna țional, chiar dac ă efectele acestor contracte se produc pe teritoriul unor state
care apar țin unui alt sistem de drept, altei culturi și tradi ții. Rezultatul este c ă, folosind alt ă
limb ă decât aceea proprie, se creeaz ă un poten țial de neîn țelegere și litigii.
● Legea aplicabil ă întreprinderii . Întreprinderea, participant la opera țiunile de comer ț
interna țional, în mod obi șnuit o persoan ă juridic ă de drept privat constituit ă într-o societate,
trebuie s ă țin ă cont în strategia sa de interna ționalizare de legea care îi reglementeaz ă statutul

6
și func ționarea ( lex societatis ). Lex societatis se confund ă adesea cu na ționalitatea persoanei
juridice, a societ ății, fiind strâns legat ă de localizarea sediului ei social. Lex societatis pune
problema determin ării domeniului ei de aplicare atunci când societate a î și exercit ă drepturile
în exterior, inclusiv atunci când se implanteaz ă.
● Dreptul comer țului interna țional reprezint ă o ramur ă de drept eterogen ă. Dreptul
comer țului interna țional este o materie complex ă, care combin ă norme de drept public și drept
privat, interne și interna ționale, statale și de origine privat ă, cum este lex mercatoria . Dreptul
comer țului interna țional nu are decât o relativ ă autonomie; acesta este rezultatul combin ării
unei multitudini de alte discipline juridice, care, de regul ă, ac ționeaz ă într-un cadru na țional,
dar care devine interna țional datorită prezen ței elementului de extraneitate. Toat ă aceast ă
combina ție de discipline ar putea reprezenta un drept interna țional al afacerilor , care s ă
cuprind ă tot ceea ce ține de încheierea unei afaceri și care implic ă existen ța unui element de
extraneitate. Ar fi incluse aici, deopotriv ă, elemente de drept privat și de drept public
referitoare la: dreptul mediului, dreptul concuren ței, dreptul fiscal, dreptul consumatorilor,
răspunderea extracontractual ă, dreptul propriet ății intelectuale.
Autonomia și caracterul de originalitate a dreptului comer țului interna țional se
datoreaz ă, în principal, unor trei aspecte: regulilor materiale care au o surs ă interna țional ă, cu
o pondere superioar ă de aplicare, comparativ cu regulile de conflict; r egulilor de origine
privat ă reprezentate de lex mercatoria și modului de solu ționare pe calea arbitrajului a
litigiilor, în quasi majoritatea lor.
● Delimitarea sferei dreptului comer țului interna țional . Mai întâi, trebuie f ăcut ă
distinc ția între dreptul economic și dreptul comer țului. Dreptul economic ține de dreptul
public și const ă în organizarea economiei de c ătre puterea public ă sau privat ă ori cu
colaborarea ambelor; dreptul economic este un drept „de organizare”. Dreptul comer țului
intereseaz ă activit ățile comerciale, sau, potrivit Codului civil român, activit ățile
profesioni știlor care exploateaz ă o întreprindere. Participan ții la opera țiunile de comer ț, sau,
altfel spus, operatorii de comer ț (sau profesioni știi) au nevoie s ă știe în ce mediu î și
desf ășoar ă activit ățile. Iar acest „mediu” este reglementat de dreptul economic.
În sens larg, Dreptul comer țului interna țional este ca o cas ă cu etaj. La etaj, la un nivel
care poate fi calificat ca macro-economic, se g ăse ște dreptul interna țional economic, ramur ă a
dreptului interna țional public. Una dintre voca țiile acestuia, care prive ște dreptul comer țului
interna țional, este reglementarea schimburilor economice in terna ționale în aspectele lor
globale. La parter, la nivel micro-economic, se g ăse ște dreptul comer țului interna țional, care
reglementeaz ă opera țiunile ce materializeaz ă mi șcările transna ționale a factorilor de produc ție
(bunuri, persoane, servicii și capitaluri), care permit deschiderea economiilor na ționale.
● Cum poate fi definit Dreptul comer țului interna țional ?
Dreptul comer țului interna țional reglementeaz ă raporturile patrimoniale cu element de
extraneitate încheiate între persoane fizice și sau juridice române și str ăine, care sunt subiecte
ale dreptului comer țului interna țional.

1. Izvoarele dreptului comer țului interna țional.
1.1 . Dreptul interna țional.
1.2 . Dreptul regional.
1.3 . Dreptul na țional.
1.4 . Dreptul a-na țional.

Dreptul comer țului interna țional (în continuare, DCI) este un drept complex, c are î și
are izvoarele atât în dreptul public, cât și în dreptul privat, atât în dreptul na țional, în cel
interna țional, cât și în dreptul a-na țional. DCI se afl ă la r ăscrucea unor multiple influen țe, f ără

7
a se putea determina întotdeauna care dintre aceste a predomin ă. Dreptul interna țional public
reglementeaz ă pie țele și rela țiile economice. Acesta dicteaz ă comportamentul participan ților
la comer țul interna țional, de multe ori tributare rela țiilor politice dintre state. DCI are surse
private, dar statul joac ă un rol important în sfera autoriz ărilor pe care acesta le d ă
participan ților la comer țul interna țional. Are loc, astfel, o imixtiune a publicului în domeniul
privat.
DCI este supus regulilor de drept material, dar și acelora de Drept interna țional privat
(în continuare DIP). Se urm ărește uniformizarea dreptului. Se recurge la reguli de drept
material, care dau direct solu ția litigiului; de exemplu, Conven ția Na țiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare interna țional ă de m ărfuri, încheiat ă la Viena în 1980 (la care România
a aderat prin Legea nr. 24/1991); Conven ția Unidroit de la Ottawa din 1988 privind contractu l
interna țional de factoring (în vigoare din 1995). Se aplic ă, îns ă, și reguli de conflict; de
exemplu, Conven ția de la Haga din 2006 cu privire la legea aplicabi l ă anumitor drepturi
asupra unor titluri de ținute de un intermediar. Predomin ă, îns ă, normele materiale.
Opera țiunile de comer ț interna țional sunt reglementate de norme care apar țin
urm ătoarelor sfere: sfera dreptului interna țional, sfera dreptului regional, aceea a dreptului
na țional și a patra, a dreptului a-na țional.

1.1. Dreptul interna țional .
Izvoarele interna ționale pot fi: multilaterale (cu voca ție universal ă), regionale și
bilaterale. De multe ori este dificil de stabilit c are dintre aceste norme sunt aplicabile,
deoarece toate au voca ția de a se aplica și, prin urmare, se creeaz ă un conflict între acestea.
DCI este format, mai întâi, din norme multilaterale . Aceste norme iau forma
principiilor generale (cum ar fi principiul echit ății și a eficacit ății) dar, mai ales, a unor
instrumente formale, adoptate sub egida unor organi za ții interna ționale permanente și anume
acelea ale ONU și a multiplelor organiza ții satelit a ONU, cum este UNCITRAL ( United
Nations Commision on International Trade Law ; în francez ă CNUDCI); WIPO ( World
Intellectual Property Organization ; în francez ă OMP). Aceste organiza ții, și altele care
ac ționeaz ă tot la nivel interna țional, elaboreaz ă norme de drept public și norme de drept privat
aplicabile în rela țiile de comer ț interna țional. De exemplu, WTO ( World Trade Organization,
în francez ă OMC) elaboreaz ă, mai ales, norme de drept public. OECD ( Organization for
Economic Cooperation and Developement , în francez ă OCDE) elaboreaz ă atât norme de drept
public, cât și de drept privat. UNCITRAL și UNIDROIT ( International Institute for the
Unification of Private Law ) elaboreaz ă numai norme de drept privat.
O recomandare a Consiliului Europei din 1997 [R(97) 11] cu privire la clasificarea
documentelor, care privesc practica statelor în dom eniul dreptului interna țional public,
clasific ă normele interna ționale în 3 categorii: generale, jus cogens și soft law; de asemenea,
clasific ă izvoarele astfel: tratate, cutume, principii gener ale de drept, acte unilaterale, doctrin ă,
echitate, comitas gentium și izvoare care reflect ă art. 38 din statutul Cur ții Interna ționale de
Justi ție.
Fiecare text interna țional con ține propriile criterii de aplicare. Un jurist chema t s ă
intervin ă în cursul unei opera țiuni de comer ț interna țional trebuie s ă verifice în mod sistematic
care texte sunt aplicabile opera țiunii în cauz ă, în func ție de: materie (de exemplu, opera țiune
maritim ă, investi ții, ș.a.); natura juridic ă a tranzac ției (de exemplu, transfer de date, contract
de vânzare, contract de licen ță de proprietate intelectual ă); statele p ărți. Dup ă verificarea
făcut ă cu privire la aceste aspecte, juristul trebuie, de asemenea, s ă verifice cum este
interpretat textul aplicabil și cum este aplicat în statul a c ărui lege a fost aleas ă sau a statului
cu care opera țiunea prezint ă leg ăturile cele mai semnificative, în cazul în care lit igiul este
solu ționat de o instan ță statal ă. De regul ă, pentru a evita „na ționalizarea” interpret ării
dreptului interna țional, p ărțile includ în opera țiunea juridic ă clauze de interpretare uniform ă;

8
de exemplu, art. 7.1 din Conven ția de la Viena din 1980 este folosit cel mai frecve nt („La
interpretarea prezentei conven ții se va ține seama de caracterul s ău interna țional și de
necesitatea de a promova aplicarea sa uniform ă, precum și de a asigura respectul bunei-
credin țe în comer țul interna țional.”.). Clauze asem ănătoare sunt incluse și în alte conven ții
recente.

1.2. Dreptul regional .
Uniunea European ă (în continuare, UE) este cea mai „productiv ă” organiza ție
regional ă în ceea ce prive ște actele normative. Dreptul derivat al UE con ținea în 2013: 8400
regulamente și 2000 directive. În UE s-a creat un DIP comun. Nic i o alt ă organiza ție de
integrare regional ă cum este UE nu a atins o asemenea dezvoltare norma tiv ă.
Juristul care se confrunt ă cu o problem ă de comer ț interna țional, în func ție de factorii
de leg ătur ă geografic ă ce privesc opera țiunea respectiv ă, va trebui s ă verifice care norme de
drept regional sunt aplicabile:
– Dreptul UE
– Dreptul NAFTA ( North American Free Trade Agreement )
– Dreptul OHADA ( Organisation pour l'Harmonisation en Afrique du Dro it des
Affaires ) pentru Africa, etc.
● Interac țiunea normelor interna ționale cu normele regionale. Exemplul UE .
În stadiul adopt ării normelor, statele membre au dat competen ță UE s ă negocieze,
aprobe, semneze și s ă ratifice acorduri interna ționale. Competen ța extern ă exclusiv ă a U.E. de
a negocia și a încheia conven ții interna ționale s-a extins și în domeniul cooper ării în materiile
civile și comerciale, acordurile interna ționale încheiate de UE devenind o nou ă component ă a
Dreptului interna țional privat al UE, cu o importan ță crescând ă. Conform art. 3 alin. (2) din
Tratatul de Func ționare a Uniunii Europene (în continuare,TFUE), cor oborat cu art. 216
TFUE, competen ța UE este exclusiv ă în ceea ce prive ște încheierea unui acord interna țional,
în cazul în care aceast ă încheiere este prev ăzut ă de o norm ă UE, ori este necesar ă pentru a
permite UE să î și exercite competen ța intern ă, sau în m ăsura în care aceasta ar putea aduce
atingere normelor comune sau ar putea modifica dome niul de aplicare a acestora. Acordurile
încheiate de UE sunt obligatorii pentru pentru stat ele membre.
În domeniile în care U.E. are competen ță exclusiv ă, statele membre nu au dreptul s ă
încheie conven ții cu state ter țe care afecteaz ă legisla ția U.E. sau îi altereaz ă scopul.
În cazul în care anumite chestiuni juridice cad num ai par țial în competen ța exclusiv ă a
UE, cu privire la restul aspectelor din materia res pectiv ă statele membre au competen ța de a
încheia acorduri cu state ter țe.
„Lupta” cu privire la baza juridic ă se deruleaz ă uneori în fa ța CJUE, cum a fost cazul
litigiului dintre Comisia European ă și Consiliul European cu privire la Conven ția de la
Rotterdam referitoare la procedura consim țământului prealabil în cuno știn ță de cauz ă
aplicabil anumitor produse chimice și pesticide periculoase, care fac obiectul unui com er ț
interna țional. CJUE a hot ărât c ă în acest caz decizia de a aproba Conven ția trebuie luat ă pe o
dubl ă baz ă juridic ă, în func ție de prevederile art. 207, art. 175 TFUE (CJUE 200 6, C-94/03).
Interac țiunea are loc, de asemenea, în aplicarea dreptului european și a celui
interna țional, ambele considerându-se competente. Litigiul Usine Mox (C-239/03 și C-459/03)
a pus în discu ție faptul dac ă un stat membru poate utiliza c ăile juridice prev ăzute de o norm ă
interna țional ă (în spe ță, Conven ția Na țiunilor Unite cu privire la dreptul m ării), în litigiul cu
un alt stat membru. CJUE a dat un r ăspuns negativ, ar ătând c ă primeaz ă dreptul european și
deci competen ța sa și nu dreptul interna țional.
În DIP textele europene și conven țiile interna ționale cele mai recente con țin o clauz ă
de „deconexiune”, în temeiul art. 26 din Conven ția de la Haga din 2005 privind acordurile de
alegere a forului. Clauza de „deconexiune” înseamn ă definirea cazurilor în care conven ția

9
primeaz ă fa ță de dreptul european și invers. (Consiliul UE, prin decizia nr. 2009/397/ CE a
semnat în numele UE Conven ția de la Haga din 2005 privind acordurile de aleger e a forului).
● Conven țiile bilaterale . Acestea au ca scop reglementarea problemelor refe ritoare la
fluxul transfrontier între dou ă țări; de exemplu, conven țiile fiscale (de evitare a dublei
impuneri). Mai recent, se încheie tratate cu privir e la liberul schimb și tratate bilaterale cu
privire la investi ții. Statele membre UE au pierdut, îns ă, dreptul de a încheia tratate bilaterale
cu state ter țe, competen ța fiind transferat ă UE. În anumite materii, statele membre au
competen ța de a încheia astfel de tratate, sub controlul str ict al Comisiei (conform
Regulamentului 662/2009/CE). În ceea ce prive ște tratatele bilaterale de investi ții se aplic ă
reguli asem ănătoare prev ăzute de Regulamentul UE 1219/2012 de stabilire a un or dispozi ții
tranzitorii pentru acordurile bilaterale de investi ții încheiate între state membre și țări ter țe.

1.3. Dreptul na țional .
În fiecare drept na țional exist ă norme care reglementeaz ă opera țiunile de comer ț
interna țional. În DCI se prefer ă utilizarea de norme materiale, cum sunt cele cupri nse în
Conven ția de la Viena din 1980. Când nu exist ă norme materiale, dreptul na țional al unui stat
are voca ția de a se aplica, numai dac ă este indicat de norma conflictual ă a acestui stat.

1.4. Dreptul a-na țional .
Se mai nume ște transna țional și este creat de operatorii de comer ț interna țional sau de
organiza ții interna ționale. De exemplu, Principiile Unidroit, care repr ezint ă un corp de reguli
„neutre”, neobligatoriu, la dispozi ția p ărților unui contract interna țional, pe care îl pot utiliza
pentru reglementarea contractului, ca și cum ar face parte dintr-un drept na țional.
Sunt în curs de elaborare Principiile de la Haga di n 2012 cu privire la legea aplicabil ă
contractelor interna ționale.
● Lex mercatoria .
În DCI dreptul negociat de operatorii de comer ț interna țional, sau dreptul
transna țional, reprezint ă un sistem juridic privat.
La origine, lex mercatoria era compus ă din principiile bunei credin țe, reciprocit ății și
nediscrimin ării între comercian ții locali și cei str ăini. În prezent, lex mercatoria înseamn ă, fie
o metod ă, fie un num ăr de principii și reguli, veritabile jus gentium pentru raporturile private.
Unii autori consider ă c ă lex mercatoria este constituit ă atât din uzan țe, cât și din principii
generale. Al ți autori trateaz ă separat uzan țele de principiile generale, considerând c ă nu se
confund ă. Lex mercatoria are în componen ță reguli materiale de drept interna țional; nu
con ține norme conflictuale. În literatura juridic ă se apreciaz ă că lex mercatoria este format ă
din dou ă categorii de principii:
a. principii care privesc loialitatea în opera țiunile de comer ț interna țional, și anume:
– interdic ția de a invoca lipsa de competen ță a negociatorului (prezum ția de
competen ță a operatorilor de comer ț interna țional, ceea ce contribuie la siguran ța
tranzac țiilor);
– interdic ția de a se contrazice în detrimentul altuia (ceea c e în sistemul common law ,
de unde provine, se nume ște estoppel ; acest principiu este consacrat și în Principiile Unidroit,
în art. 1.8, denumit "Interdic ția de a se contrazice": "o parte nu poate ac ționa în contradic ție cu
o a șteptare pe care a generat-o celeilalte p ărți, dac ă aceasta din urm ă a crezut în ea într-un
mod rezonabil și a ac ționat, ca urmare, în dezavantajul s ău.");
– contra proferentem („împotriva celui care propune” reprezint ă o regul ă de
interpretare a termenilor sau clauzelor ambigue, în doielnice din contract, care stabile ște c ă
acestea vor fi interpretate împotriva celui care le propune; de exemplu, clauze standard; v. și
art. 1269 C. civ. rom.);
– buna credin ță;

10
– obliga ția de informare;
– interdic ția de corup ție;
– obliga ția de a minimiza prejudiciul;
– obliga ția de cooperare;
b. principii care privesc eficacitatea opera țiunilor de comer ț interna țional, și anume:
– pacta sunt servanda ;
– obliga ția de renegociere în caz de impreviziune ( hardship );
– for ța major ă;
– excep ția de executare;
– efectul util.
Care sunt efectele lex mercatoria ?
Dac ă p ărțile au ales lex mercatoria , în totalitate sau în parte, ca lege aplicabil ă
contractului dintre ele, instan ța sesizat ă, statal ă sau arbitral ă o va aplica, în temeiul
autonomiei de voin ță a p ărților. În Regulamentul Roma I nu este prev ăzut ă o asemenea
posibilitate pentru p ărți, problema fiind l ăsat ă pentru a fi rezolvat ă de c ătre statele membre. În
practic ă, p ărțile aleg, de regul ă, o lege na țional ă, care s ă le guverneze contractul, pe care o pot
completa cu principii sau reguli care apar țin lex mercatoria .
● Uzan țele în comer țul interna țional . Potrivit art. 1 C. civ. rom. uzan țele sunt izvor de
drept. Prin uzan țe se în țelege obiceiul sau cutuma, la care se adaug ă uzurile profesionale.
Obiceiul (sau cutuma) reprezint ă o practic ă îndelungat ă, continu ă și general ă, pe care, cei ce o
aplic ă, o consider ă obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerat ă un drept
scris, iar obiceiul un drept nescris. Uzurile profe sionale sunt acele reguli care reglementeaz ă
raporturile stabilite între membrii unei profesii s au, dup ă caz, între membri și clien ți, cu
ocazia exercit ării profesiei. Ele au fost incluse printre izvoarel e de drept civil pentru c ă, a șa
cum se prevede în art. 3 alin. (1), dispozi țiile Codului civil se aplic ă și profesioni știlor, deci și
operatorilor de comer ț.
Prin excep ție de la regula c ă uzan țele reprezint ă un drept nescris, uzan țele pot fi
publicate în culegeri elaborate de c ătre entit ățile sau organismele autorizate în domeniu. În
acest caz, opereaz ă prezum ția relativ ă a existen ței lor. De exemplu, potrivit Legii 365/2002
privind comer țul electronic, furnizorilor de servicii ai societ ății informa ționale li se impune s ă
comunice destinatarilor acestor servicii codurile d e conduit ă relevante la care furnizorul
subscrie (art. 8 alin.1 lit.e); legea se refer ă la o codificare a unor uzan țe comerciale aplicabile
în activitatea profesional ă a furnizorilor de servicii ale societ ății informa ționale, reglementând
conduita și responsabilitatea acestora.
În materie comercial ă se face distinc ția între uzan țele conven ționale (interpretative) și
uzan țele normative (legislative). De regul ă, uzan țele au caracter conven țional (producând
efecte prin voin ța p ărților sau în t ăcerea legii și a contractului) și interpretativ (menit s ă
lămurească voin ța p ărților, potrivit regulilor de conduit ă pe care le consacr ă). A șa sunt, de
exemplu, uzan țele portuare (cum ar fi uzan ța normei de înc ărcare în portul Constan ța).
Uzan țele normative (legislative) sunt acelea la care fac e trimitere legea.
Potrivit dreptului român, ca s ă fie izvor de drept, uzan țele trebuie s ă fie conforme cu
ordinea public ă și cu bunele moravuri [art. 1 alin. 4 C. civ.]. Uzan țele se pot proba prin orice
mijloc de prob ă. Dac ă sunt publicate – și aceasta se refer ă, mai ales, la uzurile profesionale –
se prezum ă c ă exist ă. Acela care contest ă existen ța lor trebuie s ă fac ă dovada. Sarcina probei
în ceea ce prive ște existen ța și con ținutul uzan ței revine p ărții interesate s ă o foloseasc ă.
În DCI exist ă mai multe categorii de uzan țe; ele pot fi grupate dup ă ramura de
activitate, obiectul contractului, profesiunea p ărților, modul de transport sau alte elemente. De
asemenea, dup ă alte criterii, exist ă uzan țe de întreprindere, profesionale, locale, regionale ,
conven ționale, ș.a. Despre uzan țe se face referire și în Uniform Commercial Code (USA), în
§1-205; de asemenea, în Principiile Unidroit la art . 5.1.2. Uzan țele în DCI pot fi codificate.

11
● Principiile generale de comer ț interna țional . Orice ordine de drept are propriile
principii generale. În dreptul privat român princip iile generale de drept reprezint ă izvor de
drept (art. 1 C. civ.). În Principiile Unidroit se arat ă c ă, dac ă p ărțile au f ăcut referire în
contractul lor la principiile generale, asta atrage aplicarea Principiilor Unidroit. De asemenea,
lex mercatoria este pus ă pe plan de egalitate cu principiile generale de dr ept. Din practic ă
reiese c ă nu exist ă diferen țe între lex mercatoria și principiile generale de drept.

Pentru autoevaluare:
1. În ce const ă interna ționalitatea comer țului?
2. Ce este specific dreptului comer țului interna țional?
3. Cum se poate solu ționa conflictul între normele de drept interna țional și cele de drept
regional, atunci când trebuie aplicate unei problem e de comer ț interna țional?
4. Ce înseamn ă lex mercatoria ?
5. Enumera ți principiile care intr ă în componen ța lex mercatoria .

Pentru a ilustra existen ța și utilizarea lex mercatoria, poate fi vizionat filmul „Pira ții
din Caraibe: Blestemul Perlei Negre” (2003).

12

Unitatea de înv ățare 2: Participan ții la activitatea de comer ț interna țional – 2 ore

Participan ții la activitatea de comer ț interna țional.
2.1 . Operatorii priva ți: întreprinderea.
a. Na ționalitatea și legea aplicabil ă unei societ ăți unice.
b. Grupurile de societ ăți și reglementarea interna țional ă a societ ăților multina ționale prin
intermediul normelor materiale.
c. Recunoa șterea în România a societ ăților str ăine.
d. Sfâr șitul vie ții unei întreprinderi prin falimentul interna țional.
2.2 . Statul – operator de comer ț interna țional.
a. Investi țiile.
b. Imunit ăți.

Participan ții la activitatea de comer ț interna țional sau operatorii de comer ț
interna țional pot fi grupa ți în dou ă categorii: operatorii priva ți și statul. Comer țul interna țional
reprezenta, în trecut, un domeniu rezervat statului (autorit ăților publice), care forma un
veritabil parteneriat public-privat, trimi țând emisari priva ți care deschideau rute comerciale,
asigurându-se astfel schimburile transna ționale. În prezent, rolul statului în comer țul
interna țional s-a diminuat, protagoni ști fiind operatorii priva ți.

2.1. Operatorii priva ți: întreprinderea.
În DCI, în doctrina român ă, erau considerate subiecte acele categorii de pers oane care
aveau aptitudinea de a face acte și fapte de comer ț interna țional. Acte și fapte de comer ț
puteau face comercian ții, exercitând comer țul ca o profesiune obi șnuit ă, a șa cum rezulta din
art. 7 C. com. rom. Dup ă intrarea în vigoare a Codul civil în 2011, Codul c omercial a fost
abrogat, iar no țiunea de „acte și fapte de comer ț” a fost înlocuit ă cu expresia „activit ăți de
produc ție, comer ț sau prest ări servicii” [art. 8 alin. (2) din Legea 71/2011 de punere în
aplicare a Codului civil]. Se evit ă utilizarea no țiunii generice de „comerciant”. Potrivit art. 3
C. civ., comerciantul reprezint ă doar o categorie dintr-o sfer ă mai larg ă, aceea de profesionist .
No țiunea de profesionist „include categoriile de comer ciant, întreprinz ător, operator
economic, precum și orice alte persoane autorizate s ă desf ășoare activit ăți economice sau
profesionale, astfel cum aceste no țiuni sunt prev ăzute de lege la data intr ării în vigoare a
Codului civil.” [art. 8 alin. (1) din Legea 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil]. Sunt
considera ți profesioni ști to ți cei care exploateaz ă o întreprindere [art. 3 alin. (2) C. civ.].
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematic ă, de c ătre una sau mai multe
persoane, a unei activit ăți organizate ce const ă în producerea, administrarea ori înstr ăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dac ă are sau nu ca scop ob ținerea de profit. [art.
3 alin. (3) C. civ.].
Folosirea no țiunii de întreprindere este preluat ă din Codul civil din Quebec – art. 1525
alin. 3. Aceasta are o sfer ă larg ă în care pot fi incluse activit ăți, care exced accep țiunii de
persoan ă juridic ă în sensul ei clasic. Astfel, de exemplu, o persoan ă fizic ă, izolat ă din punct
de vedere geografic, dar cu acces la internet, poat e desf ășura un comer ț electronic, care
datorit ă internetului devine transfrontier (î și poate oferi serviciile online sau poate vinde
produse); persoanele juridice r ămân, îns ă, forma principal ă pe care întreprinderea o ia pentru
desf ășurarea opera țiunilor de comer ț interna țional; persoanele juridice au, îns ă, diverse forme
în diferite sisteme de drept (care nu pot fi analiz ate decât în cadrul dreptului comparat). De
asemenea, persoanele juridice care încheie opera țiuni de comer ț interna țional formeaz ă
grupuri, al c ăror statut juridic este dificil de stabilit, de și reprezint ă o realitate economic ă.

13
Având în vedere aceste considerente, precum și prevederile Codului civil român
referitoare la întreprindere, ca subiect privat de comer ț interna țional va fi analizat ă
întreprinderea , care este o no țiune cu o sfer ă larg ă.
Întreprinderea poate fi de drept privat sau de drep t public. Conform art. 54 TFUE
„Societ ățile constituite în conformitate cu legisla ția unui stat membru și având sediul social,
administra ția central ă sau locul principal de desf ășurare a activit ății în cadrul Uniunii sunt
asimilate, în aplicarea prezentei subsec țiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor
membre. Prin societ ăți se în țeleg societ ățile constituite în conformitate cu dispozi țiile
legisla ției civile sau comerciale, inclusiv societ ățile cooperative și alte persoane juridice de
drept public sau privat, cu excep ția celor f ără scop lucrativ.”.
Întreprinderea care particip ă la activit ăți de comer ț interna țional ia, de regul ă, forma
unei societ ăți sau a unui grup juridic organizat de un stat. Exi st ă, îns ă, și persoane juridice
„f ără lege”, adic ă acelea care nu sunt supuse unui sistem juridic pre cis. De exemplu, FIFA
(Federa ția Interna țional ă de Fotbal), Federa ția Interna țional ă de șah (FIDE), Uniunea
Interna țional ă de Ciclism (UCI), ș.a.
La reglementarea întreprinderii dreptul interna țional are o contribu ție foarte mic ă.
Prolific, din acest punct de vedere, este dreptul U E. Au fost create la nivelul UE forme de
societ ăți destinate s ă faciliteze opera țiunile întreprinderilor pe pia ța unic ă european ă, și
anume: grupul european de interes economic [Regulamentul 2137/85 privind Grupul
European de Interes Economic (GEIE)]; societatea european ă [Regulamentul 2157/2001
privind statutul societ ății europene (SE), împreun ă cu Directiva 2001/86/CE de completare a
statutului societ ății europene în ceea ce prive ște implicarea lucr ătorilor]; societatea
cooperativ ă european ă [Regulamentul 1435/2003 privind statutul societ ății cooperative
europene (SCE) și Directiva 2003/72/CE de completare a statutului s ociet ății cooperative
europene în leg ătur ă cu participarea lucr ătorilor]. S-a propus și înfiin țarea societ ății private
europene, echivalentul a „ small business act ”2 pentru Europa (altfel spus, IMM – întreprinderi
mici și mijlocii), care nu a luat forma unui instrument j uridic european, înc ă. Tot la stadiul de
proiect este și funda ția european ă și asocia ția european ă.
În România, reglementarea societ ății europene apare și în Legea 31/1990, în art. 270
indice 2b, referitor la înmatricularea societ ății europene, art. 270 indice 2c și 2e, referitor la
transferul sediului social al societ ății europene în alt stat membru.
În continuare vor fi analizate: problema na ționalit ății și a legii aplicabile unei societ ăți
unice (a); grupurile de societ ăți și reglementarea interna țional ă a societ ăților multina ționale
prin intermediul normelor materiale (b); recunoa șterea în România a societ ăților str ăine (c);
sfâr șitul vie ții unei întreprinderi prin falimentul interna țional (d).

a. Na ționalitatea și legea aplicabil ă unei societ ăți unice .
Cele dou ă no țiuni nu se suprapun; exist ă o diferen ță între na ționalitatea persoanei
juridice și legea aplicabil ă persoanei juridice. Na ționalitatea serve ște pentru determinarea
condi ției juridice a str ăinilor , iar legea aplicabil ă reglementeaz ă func ționarea persoanei
juridice. În func ție de criteriile utilizate pentru determinarea aces tora este posibil ca o
societate s ă aib ă o na ționalitate diferit ă de legea care îi reglementeaz ă func ționarea. De
exemplu, o societate poate fi înregistrat ă într-un stat, a c ărui lege se va aplica în calitate de lex
societatis , iar societatea s ă fie controlat ă de capitaluri str ăine, datorit ă c ărora, corespunz ător
condi ției juridice a str ăinilor din statul respectiv, societatea s ă aib ă o alt ă na ționalitate.
Utilitatea na ționalit ății întreprinderii reiese din materia dreptului inve sti țiilor, în care
se face distinc ția între investitorul str ăin și cel care are na ționalitatea statului gazd ă. Pentru ca
investitorul str ăin s ă se bucure de protec ție în statul gazd ă, trebuie s ă existe un tratat bilateral

2 Small business act este o lege a Congresului USA din 1953, care vizea z ă favorizarea întreprinderilor mici și
mijlocii în contextul economic al USA.

14
de protec ție a investi țiilor între statul a c ărui na ționalitate o are investitorul str ăin și statul
gazd ă.
Determinarea na ționalit ății și a legii aplicabile se face dup ă criterii diferite în func ție
de sistemul juridic de referin ță. În sistemul de drept romano-germanic se folosesc criterii ca:
sediul social, sediul statutar, sediul real, princi palul centru de afaceri, administra ția central ă.
În sistemul de drept anglo-saxon, se folose ște criteriul incorporation (încorpor ării), adic ă a
locului unde societatea este înregistrat ă; acest criteriu seam ănă cu cel al sediului statutar din
statele de tradi ție romano-germanic ă. Se mai folose ște un criteriu, acela al controlului, prin
care, de regul ă, se stabile ște na ționalitatea persoanei juridice. Prin control se în țelege puterea
exercitat ă de ac ționari cu privire la conducerea și func ționarea întreprinderii. Este, îns ă, dificil
de stabilit, în vederea determin ării na ționalit ății societ ății, cine de ține capitalul, care este
identitatea real ă a ac ționarilor și care este cet ățenia lor. De exemplu, în Conven ția de la
Washington din 1965 pentru reglementarea diferendel or relative la investi ții între state și
persoane ale altor state (ratificat ă de România prin Decretul 62/1975) în art. 25 pf. 2 lit. b se
face referire la criteriul controlului.
În dreptul UE se folosesc diferite criterii, precum : în Regulamentul Bruxelles I
(modificat), în art. 63 se face referire la criteri ile sediului statutar, administra ția central ă,
centrul de afaceri; în cazul Regatului Unit și al Irlandei, prin "sediu statutar" se în țelege
registered office (sediul social) sau, în lipsa acestuia, place of incorporation (locul de
înregistrare) ori, în lipsa acestuia, locul conform legii prin care a avut loc formation
(constituirea). În TFUE în art. 54 alin. 1 se arat ă: „Societ ățile constituite în conformitate cu
legisla ția unui stat membru și având sediul social , administra ția central ă sau locul principal
de desf ășurare a activit ății în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea pre zentei subsec țiuni,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre .”. În Regulamentul 1346/2000 privind
procedurile de insolven ță, în art. 3 alin. (1) se prevede: „Competen ța de a deschide procedura
de insolven ță revine instan țelor din statul membru pe teritoriul c ăruia se afla centrul
intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societ ăți sau persoane juridice, centrul
intereselor principale este prezumat a fi, pân ă la proba contrarie, locul unde se afl ă sediul
social.”.

● Sediul social .
Sediul social este locul unde întreprinderea este i mplantat ă. Sediul social are dou ă
forme: sediul statutar , adic ă locul ales de asocia ți pentru înregistrarea societ ății și sediul real ,
adic ă locul unde societatea este efectiv implantat ă și de unde sunt conduse activit ățile sale și
este gestionat ă societatea. În Codul civil român, în art. 2571, se arat ă c ă persoana juridic ă are
na ționalitatea statului pe al c ărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social .
În cazul în care exist ă sedii în mai multe state, determinant pentru a ide ntifica na ționalitatea
persoanei juridice este sediul real. Prin sediu real se în țelege locul unde se afl ă centrul
principal de conducere și de gestiune a activit ății statutare, chiar dac ă hot ărârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor trans mise de ac ționari sau asocia ți din alte state.
În ceea ce prive ște legea aplicabil ă întreprinderii în dreptul interna țional privat român,
art. 2580 C. civ., cu denumirea marginal ă „legea aplicabil ă statutului organic”, prevede c ă
„statutul organic al persoanei juridice este cârmui t de legea sa na țional ă”. Potrivit art. 2568
alin. (1) C. civ., legea na țional ă este legea statului a c ărui na ționalitate o are persoana juridic ă.
Iar potrivit art. 2571 alin. (1) C. civ., persoana juridic ă are na ționalitatea statului pe al c ărui
teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social . Prin urmare, sediul social este
criteriul de determinare atât a na ționalit ății, cât și a legii aplicabile ( lex societatis )
întreprinderii. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea 31/1990 a societ ăților, societ ățile cu scop
lucrativ și cu personalitate juridic ă, ce au sediul în România, sunt persoane juridice r omâne.

15
Conform Regulamentului Bruxelles I (modificat și republicat, ca Regulamentul
1215/2012), criteriul sediului social se folose ște și pentru determinarea competen ței exclusive
a instan ței statale din statul membru respectiv (a sediului social) în litigiile privind validitatea
înfiin țării, nulitatea sau dizolvarea întreprinderilor sau validitatea deciziilor organelor sale.
Pentru determinarea sediului, instan ța sesizat ă aplic ă propriile reguli de drept interna țional
privat [art. 24 alin. (2) din Regulament].
Societatea european ă nu are „na ționalitate” în sensul propriu al termenului, ci est e
resortisanta statului membru în care, potrivit art. 54 TFUE, î și are „ sediul social ,
administra ția central ă sau locul principal de desf ășurare a activit ății ”.
Legea aplicabil ă societ ății europene este stabilit ă prin anumite norme materiale
incluse în regulamentul și directiva care o reglementeaz ă [Regulamentul 2157/2001 privind
statutul societ ății europene (SE), împreun ă cu Directiva 2001/86/CE de completare a
statutului societ ății europene în ceea ce prive ște implicarea lucr ătorilor], completate de legea
statului membru în care societatea î și are sediul. Aceea și solu ție se aplic ă și în cazul GEIE și a
cooperativei europene.

● Retrimiterea.
În dreptul european, în materia determin ării legii aplicabile întreprinderii, retrimiterea
nu este admis ă (v. deciziile CJUE nr. C-214/89, C-212/97). În dre ptul interna țional privat
român retrimiterea este admis ă în materia determin ării na ționalit ății persoanei juridice. Astfel,
potrivit art. 2571 alin. (4) C. civ., dac ă dreptul str ăin retrimite la dreptul statului în
conformitate cu care a fost constituit ă persoana juridic ă, este aplicabil dreptul acestui din
urm ă stat.

● Conflictul mobil de legi .
Un conflict mobil de legi poate s ă apar ă în cazul transferului sediului social sau a
activit ății (în totalitate sau în parte) a unei întreprinder i pe teritoriul altui stat. Acest transfer
este, de regul ă, oportunist, exploatându-se diferen țele de ordin normativ sau fiscal între state.
O asemenea opera țiune este destul de rar ă. Întreprinderea care î și transfer ă sediul în alt stat î și
păstreaz ă personalitatea juridic ă? Dac ă nu, înseamn ă c ă transferul presupune dizolvarea în
statul de origine și constituirea unei noi persoane juridice în statul gazd ă, cu consecin țe fiscale
oneroase.
În dreptul european transferul sediului social nu c onduce la pierderea personalit ății
juridice. Potrivit art. 8 din Regulamentul 2157/200 1 privind statutul societ ății europene (SE),
sediul social al unei SE poate fi transferat într-u n alt stat membru. Acest transfer nu duce nici
la dizolvarea SE, nici la crearea unei noi persoane juridice. (v. CJUE C-81/87 Daily Mail , C-
210/06 Cartesio , C-371/10 National Grid Indus BV ). În spe ța National Grid Indus BV , CJUE
a stabilit c ă o societate constituit ă potrivit dreptului unui stat membru, care î și transfer ă sediul
administrativ efectiv într-un alt stat membru, f ără ca acest transfer de sediu s ă afecteze
calitatea sa de societate din primul stat membru, s e poate prevala de articolul 49 TFUE pentru
a contesta legalitatea unui impozit pe care primul stat membru îl stabile ște în sarcina sa cu
ocazia respectivului transfer de sediu.

● Domeniul legii aplicabile .
Domeniul de aplicare a lui lex societatis este vast. Potrivit art. 2581 C. civ. rom.
„Legea statutului organic al persoanei juridice câr muie ște îndeosebi: a) capacitatea acesteia;
b) modul de dobândire și de pierdere a calit ății de asociat; c) drepturile și obliga țiile ce decurg
din calitatea de asociat; d) modul de alegere, comp eten țele și func ționarea organelor de
conducere ale persoanei juridice; e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;

16
f) r ăspunderea persoanei juridice și a organelor ei fa ță de ter ți; g) modificarea actelor
constitutive; h) dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.”.

● Fuziunea interna țional ă.
Potrivit art. 2584 C. civ. rom. fuziunea unor perso ane juridice de na ționalit ăți diferite
poate fi realizat ă, în cazul în care sunt îndeplinite în mod cumulati v condi țiile prev ăzute de
legile na ționale aplicabile statutului lor organic. În Legea societ ăților 31/1990, art. 251 alin.
(1) indice 4 define ște fuziunea transna țional ă astfel: „1) Fuziunea transfrontalier ă, în sensul
prezentei legi, este opera țiunea prin care: a) una sau mai multe societ ăți, dintre care cel pu țin
dou ă sunt guvernate de legisla ția a dou ă state membre diferite, sunt dizolvate f ără a intra în
lichidare și transfer ă totalitatea patrimoniului lor unei alte societ ăți în schimbul repartiz ării
către ac ționarii/asocia ții societ ății sau societ ăților absorbite de ac țiuni/p ărți sociale la
societatea absorbant ă și, eventual, al unei pl ăți în numerar de maximum 10% din valoarea
nominal ă a ac țiunilor/p ărților sociale astfel repartizate; sau b) mai multe s ociet ăți, dintre care
cel pu țin dou ă sunt guvernate de legisla ția a dou ă state membre diferite, sunt dizolvate f ără a
intra în lichidare și transfer ă totalitatea patrimoniului lor unei societ ăți pe care o constituie, în
schimbul repartiz ării c ătre ac ționarii/asocia ții lor de ac țiuni/p ărți sociale la societatea nou-
înfiin țat ă și, eventual, al unei pl ăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominal ă a
ac țiunilor/p ărților sociale astfel repartizate; c) o societate est e dizolvat ă f ără a intra în
lichidare și transfer ă totalitatea patrimoniului s ău unei alte societ ăți care de ține totalitatea
ac țiunilor sale/p ărților sociale sau a altor titluri conferind drepturi de vot în adunarea general ă.
În art. 251 indice 15 sunt stabilite efectele fuziu nii transna ționale.
Fuziunea în UE are loc prin aplicarea Regulamentulu i 139/2004 privind controlul
concentr ărilor economice între întreprinderi ( EC Merger Regulation )- modificat prin
Regulamentul 1269/2013.
Fuziunile ( și achizi țiile) reprezint ă o parte a dreptului economic interna țional.
Fuziunile și achizi țiile reprezint ă o alternativ ă la strategiile de dezvoltare a întreprinderii,
deoarece:
– permit acestora expansiunea pe pie țe externe;
– cre șterea dimensiunii lor și ob ținerea de profit;
– dobândirea rapid ă a know-how-ului necesar pentru p ătrunderea într-un nou
domeniu de activitate;
– posibilitatea de a dispune imediat de personal ca lificat și experimentat.
Regulamentul 139/2004 se aplic ă tuturor concentr ărilor care au o dimensiune
european ă. O concentrare se realizeaz ă în cazul în care modificarea de durat ă a controlului
rezult ă în urma:
– fuzion ării a dou ă sau mai multe companii independente anterior sau p ărți ale unor companii;
– prelu ării, de c ătre una sau mai multe persoane (care controleaz ă deja cel pu țin o companie)
sau de c ătre una sau mai multe companii, a controlului direc t sau indirect asupra uneia sau
mai multor alte companii.
Opera țiunile multiple care sunt subordonate printr-o leg ătur ă condi țional ă sau care
sunt strâns legate între ele sunt considerate ca fi ind o singur ă concentrare. O concentrare
dobânde ște o dimensiune european ă în cazul în care:
– cifra total ă de afaceri realizat ă la nivel mondial de toate companiile implicate dep ășește 5
miliarde EUR și
– cifra total ă de afaceri realizat ă în UE de c ătre fiecare din cel pu țin dou ă companii implicate
dep ășește 250 de milioane EUR, cu excep ția cazurilor în care fiecare dintre companiile
implicate realizeaz ă mai mult de dou ă treimi din cifra sa total ă de afaceri la nivelul UE într-o
singur ă țar ă a UE.
Dac ă pragurile ar ătate nu sunt atinse, o concentrare are totu și dimensiune european ă dac ă:

17
– cifra total ă de afaceri combinat ă realizat ă la nivel mondial de toate companiile implicate
dep ășește 2,5 miliarde EUR;
– în fiecare din cel pu țin trei țări ale UE, cifra total ă de afaceri combinat ă realizat ă de toate
companiile implicate dep ășește 100 de milioane EUR;
– în fiecare din cel pu țin trei țări ale UE, cifra total ă de afaceri combinat ă realizat ă de c ătre
fiecare din cel pu țin dou ă dintre companiile implicate dep ășește 25 de milioane EUR;
– cifra total ă de afaceri realizat ă în UE de c ătre fiecare dintre cel pu țin dou ă dintre companiile
implicate dep ășește 100 de milioane EUR, cu excep ția cazurilor în care fiecare dintre
companiile implicate realizeaz ă mai mult de dou ă treimi din cifra sa total ă de afaceri la
nivelul UE într-una și aceea și țar ă a UE.

b. Grupurile de societ ăți și reglementarea interna țional ă a societ ăților multina ționale
prin intermediul normelor materiale.
Societ ăți multina ționale (SMN) / multinational corporations (MNC) / t ransnational
corporations (TNC) / multinational enterprises (MNE ) – denumiri diferite, dar cu aceea și
semnifica ție.
Pe plan interna țional, SMN sunt definite prin norme soft law .
O societate multina țional ă (SMN) este o întreprindere care se angajeaz ă în investi ții
str ăine directe și de ține sau, în diferite moduri, controleaz ă activit ăți în mai mult decât un stat.
În UN Draft Norms on the Responsibilities of Transnati onal Corporations and Other
Business Enterprises with Regard to Human Rights din 2003, SMN este definit ă ca fiind o
entitate economic ă, ce desf ășoar ă opera țiuni economice în mai mult de un stat sau un grup d e
mai multe entit ăți economice care ac ționeaz ă în dou ă sau mai multe state, indiferent de forma
juridic ă, fie c ă desf ășoar ă activit ăți în statul de origine sau în alt stat, fie c ă ac ționeaz ă
individual sau colectiv.
SMN au ca scop sustragerea de sub orice suveranitat e. În general, o societate
multina țional ă este constituit ă dintr-o societate-mam ă, implantat ă într-un stat și multe filiale,
implantate în alte state (filiale constituite de so cietatea-mam ă sau filiale create prin
cump ărarea de întreprinderi preexistente). Filiala are p ersonalitate juridic ă distinct ă de aceea a
societ ății-mam ă, dar este controlat ă de societatea-mam ă (fie societatea-mam ă de ține
majoritatea sau totalitatea capitalului social al f ilialei, fie de ține majoritatea drepturilor de vot
în organele de conducere sau de administrare a fili alei, ș.a.). Aceasta este forma simpl ă a
societ ății multina ționale. O form ă complex ă este societatea holding , care adesea este off
shore . (Societatea off shore este o structur ă constituit ă într-un paradis fiscal). În dreptul
european, Regulamentul 2157/2001 privind statutul s ociet ății europene (SE) reglementeaz ă
constituirea de societ ăți holding (art. 2 alin. 2; art. 32-34).
Na ționalitatea și legea aplicabil ă unei SMN sunt foarte greu de stabilit. Potrivit ar t.
2580 C. civ. rom., func ționarea filialei este supus ă legii statului pe al c ărui teritoriu și-a
stabilit propriul sediu, independent de legea aplic abil ă persoanei juridice care a înfiin țat-o.
Conform art. 42 din Legea societ ăților 31/1990, filialele sunt societ ăți comerciale cu
personalitate juridic ă și se înfiin țeaz ă în una dintre formele de societate recunoscute de lege,
în condi țiile prev ăzute pentru acea form ă și au regimul juridic al formei de societate în care s-
au constituit. Potrivit art. 44 din aceea și lege, societ ățile comerciale str ăine pot înfiin ța în
România filiale , sucursale, agen ții, reprezentan țe sau alte sedii secundare, dac ă acest drept le
este recunoscut de legea statutului lor organic. De ci filialele se înfiin țeaz ă în România cu
respectarea legii române dar numai dac ă acest drept este recunoscut societ ății-mam ă de c ătre
legea statutului s ău organic ( lex societatis ).
Stabilirea na ționalit ății SMN înseamn ă stabilirea na ționalit ății fiec ărei unit ăți
componente. Din punct de vedere juridic, SMN nu poa te avea o na ționalitate unic ă.

18
Pentru stabilirea na ționalit ății SMN pot fi folosite trei criterii (în func ție de sistemul de
drept în care se pune problema): criteriul înregist r ării ( incorporation ), criteriul controlului și
criteriul sediului. Aceste criterii se pot folosi s eparat sau combinat.
Codul insolven ței (Legea 85/2014) con ține dispozi ții speciale privind insolven ța
grupului de societ ăți. În art. 5 sunt defini ți termenii în materie și anume, no țiunile de grup
(pct. 35), membru al grupului (pct. 37), membru con trolat al grupului (pct. 38), societate
mam ă (pct. 62), control (pct. 9). În sensul Codului ins olven ței, grupul de societ ăți reune ște
dou ă sau mai multe societ ăți între care exist ă strânse conexiuni determinate de exercitarea
controlului de c ătre societatea-mam ă ori asociatul dominant, respectiv de capacitatea d e
influen țare a deciziilor și a activit ății desf ășurate, f ără ca prin aceasta s ă ia na ștere o entitate
juridic ă distinct ă.

c. Recunoa șterea în România a societ ăților str ăine .
În Codul civil român exist ă reglement ări referitoare la recunoa șterea persoanelor
juridice str ăine în România. Potrivit art. 2582, alin. (1), pers oanele juridice str ăine cu scop
patrimonial, care au fost valabil constituite în st atul a c ărui na ționalitate o au, sunt
recunoscute de plin drept în România. Efectele recunoa șterii persoanei juridice str ăine
constau în aceea c ă, a șa cum arat ă art. 2583 C. civ., ea beneficiaz ă de toate drepturile care
decurg din legea statutului ei organic, în afar ă de cele pe care statul care face recunoa șterea le
refuz ă prin dispozi țiile sale legale. Persoana juridic ă str ăin ă recunoscut ă î și desf ăș oar ă
activitatea pe teritoriul României în condi țiile stabilite de legea român ă referitoare la
exercitarea activit ăților economice, sociale, culturale sau de alt ă natur ă.
Potrivit Codului fiscal (modificat și completat), o persoan ă juridic ă str ăin ă este orice
persoan ă juridic ă care nu este persoan ă juridic ă român ă și orice persoan ă juridic ă înfiin țat ă
potrivit legisla ției europene care nu are sediul social în România ( art. 7 alin. 1 pct. 31).
Persoana juridic ă român ă este orice persoan ă juridic ă care a fost înfiin țat ă în conformitate cu
legisla ția României, iar persoana juridic ă înfiin țat ă potrivit legisla ției europene este orice
persoan ă juridic ă constituit ă în condi țiile și prin mecanismele prev ăzute de reglement ările
europene (art. 7 alin. 1 pct. 29 și 30). Codul fiscal con ține mai multe prevederi cu privire la
impozitarea persoanelor juridice str ăine.[Dac ă se înfiin țeaz ă o filial ă, trebuie urma și pa șii
pentru constituirea unei societ ăți, deoarece are personalitate juridic ă; dac ă se înfiin țeaz ă o
sucursal ă sau reprezentan ță, acestea sunt supuse înregistr ării, potrivit legisla ției române,
deoarece nu au personalitate juridic ă].
Nu ne vom ocupa de impozitarea persoanei juridice s trăine, deoarece este vorba de
latura public ă a DCI, de dreptul financiar.
În dreptul european, potrivit art. 54 TFUE, întrepr inderile „resortisante” într-un stat
membru al UE sunt recunoscute în spa țiul UE. Conform art. 49 alin. 2 TFUE „Libertatea de
stabilire presupune accesul la activit ăți independente și exercitarea acestora, precum și
constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societ ăților în în țelesul articolului
54 al doilea paragraf, în condi țiile definite pentru resortisan ții proprii de legisla ția țării de
stabilire, sub rezerva dispozi țiilor capitolului privind capitalurile.”.
În UE, fiecare stat membru trebuie s ă recunoasc ă accesul la justi ție a unei societ ăți,
chiar dac ă ea nu este înmatriculat ă în statul forului (v. și CJUE C-208/00 Uberseering BV ).

d. Sfâr șitul vie ții unei întreprinderi prin falimentul interna țional.
În România procedura insolven ței este reglementat ă de Legea 85/2014 – Codul
insolven ței (cu modific ările și complet ările ulterioare), care reune ște toate dispozi țiile
referitoare la insolven ță, care erau r ăspândite în mai multe acte normative, în prezent ab rogate
la intrarea în vigoare a Codului insolven ței.

19
Insolven ța se caracterizeaz ă prin incapacitatea de plat ă în care se afl ă întreprinderea.
Aceasta nu poate face fa ță obliga țiilor scadente din cauza lipsei de lichidit ăți. În majoritatea
statelor (România, Fran ța, Germania, Italia etc.) a fost adoptat ca criteri u pentru deschiderea
procedurii colective testul lichidit ății. Trebuie f ăcut ă distinc ția între insolven ță,
insolvabilitate, faliment și reorganizare.
Insolven ța este procedura legal ă care se deschide la cererea debitorului sau a
creditorilor, în cazul în care întreprinderea se af l ă în stare de insolven ță, adic ă în acea stare a
patrimoniului care se caracterizeaz ă prin insuficien ța fondurilor b ăne ști pentru plata datoriilor
certe, lichide și exigibile (art. 5.29 din Codul insolven ței prevede: „insolven ța este acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizeaz ă prin insuficien ța fondurilor b ăne ști
disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile, astfel:
a) insolven ța debitorului se prezum ă atunci când acesta, dup ă 60 de zile de la scaden ță, nu a
pl ătit datoria sa fa ță de creditor; prezum ția este relativ ă;
b) insolven ța este iminent ă atunci când se dovede ște c ă debitorul nu va putea pl ăti la scaden ță
datoriile exigibile angajate, cu fondurile b ăne ști disponibile la data scaden ței;”.).
Insolvabilitatea presupune un pasiv mai mare decât activul; un debi tor insolvabil
poate, datorit ă creditului de care dispune, s ă nu fie în insolven ță ; de asemenea, nu orice
debitor în insolven ță este insolvabil; el poate avea un activ, dar pe ca re nu îl poate transforma
în lichidit ăți.
Falimentul este procedura de insolven ță, concursual ă, colectiv ă și egalitar ă, care se aplic ă
debitorului, ce nu mai poate fi salvat, în vederea lichid ării averii acestuia, pentru acoperirea
pasivului, fiind urmat ă de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Reorganizarea este o procedur ă de insolven ță, care se aplic ă în vederea achit ării
datoriilor debitorului, conform unui program de pla t ă a creanțelor. Conform art. 5. 54. din
Codul insolven ței „reorganizarea judiciar ă este procedura ce se aplic ă debitorului în
insolven ță, persoan ă juridic ă, în vederea achit ării datoriilor acestuia, conform programului de
plat ă a crean țelor. Procedura de reorganizare presupune întocmire a, aprobarea, confirmarea,
implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare , care poate s ă prevad ă,
nelimitativ, împreun ă sau separat:
a) restructurarea opera țional ă și/sau financiar ă a debitorului;
b) restructurarea corporativ ă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activit ății prin lichidarea par țial ă sau total ă a activului din averea debitorului;
”.
Se poate spune c ă procedura insolven ței este „umbrela” sub care intr ă atât falimentul,
cât și reorganizarea. De altfel, dup ă deschiderea procedurii de insolven ță, urmeaz ă, de regul ă,
o perioad ă de observa ție, în care se analizeaz ă situa ția juridic ă și patrimoniul întreprinderii;
dac ă întreprinderea poate fi salvat ă, urmeaz ă reorganizarea, dac ă nu, falimentul și lichidarea.
Atunci când exist ă o situa ție de dificultate financiar ă cu care se confrunt ă
întreprinderea, se încearc ă o remediere a acesteia prin metode alternative, în scopul salv ării
ei, precum: mandatul ad hoc sau concordatul preventiv. M andatul ad-hoc este o procedur ă
confiden țial ă, declan șat ă la cererea debitorului, prin care un mandatar ad-h oc, desemnat de
instan ță (instan ța nume ște, de regul ă, un practician în insolven ță), negociaz ă cu creditorii în
scopul realiz ării unei în țelegeri între unul sau mai mul ți dintre ace știa și debitor în vederea
dep ășirii st ării de dificultate în care se afl ă (art. 5.36 din Codul insolven ței); conform art. 5.17
din Codul insolven ței, concordatul preventiv „este un contract încheiat între debitorul în
dificultate financiar ă, pe de o parte, și creditorii care de țin cel pu țin 75% din valoarea
crean țelor acceptate și necontestate, pe de alt ă parte, omologat de judec ătorul-sindic, contract
prin care debitorul propune un plan de redresare și de realizare a crean țelor acestor creditori,
iar creditorii accept ă s ă sprijine eforturile debitorului de dep ășire a dificult ății în care se afl ă;”.
Conform art. 5.27. „debitor în dificultate financia r ă este debitorul care, de și execut ă sau este

20
capabil s ă execute obliga țiile exigibile, are un grad de lichiditate pe terme n scurt redus și/sau
un grad de îndatorare pe termen lung ridicat, ce po t afecta îndeplinirea obliga țiilor
contractuale în raport cu resursele generate din ac tivitatea opera țional ă sau cu resursele atrase
prin activitatea financiar ă;”.
Prin procedura insolven ței se urm ăre ște redresarea întreprinderilor care merit ă s ă fie
salvate și scoaterea urgent ă de pe pia ță și cu cât mai pu ține costuri a societ ăților neviabile.
În ceea ce prive ște insolven ța grupului de societ ăți, legiuitorul român a prev ăzut
dispozi ții speciale vizând, în principal, m ăsuri de coordonare și corelare a procedurilor
deschise împotriva unor membri ai grupului, f ără îns ă ca acestea s ă se reuneasc ă într-o singur ă
procedur ă. Exist ă posibilitatea introducerii unei cereri comune de d eschidere a procedurii
insolven ței împotriva mai multor membri ai grupului de socie t ăți, care vor face obiectul unor
dosare separate, repartizate aceluia și judec ător sindic (art. 5.8 coroborat cu art. 185 din Codu l
insolven ței). Exist ă dispozi ții cu privire la cooperarea participan ților la procedurile deschise
împotriva membrilor aceluia și grup (art. 5.39 coroborat cu art. 186, 189-190, 2 00 și urm. din
Codul insolven ței), cu privire la obliga ția de a desemna acela și administrator special pentru
fiecare societate din grup (art. 187 din Codul inso lven ței), precum și acela și administrator
judiciar, în m ăsura în care exist ă creditori comuni în propor ție de cel pu țin 50% din masa
credal ă (art. 188 din Codul insolven ței).

● Insolven ța transfrontier ă.
În context interna țional, între no țiunea de faliment și aceea ce insolven ță nu exist ă
deosebiri. Insolven ța transfrontier ă ridic ă dificult ăți, mai ales, datorit ă faptului c ă
întreprinderea în insolven ță are filiale, reprezentan țe, bunuri, situate pe teritoriul unor state
diferite și care au reglement ări, de asemenea diferite, în materia insolven ței. Exist ă dou ă
concep ții, fiecare dintre ele cu argumente teoretice și practice pro și contra: teoria unit ății și
universalit ății falimentului , conform c ăreia, pornind de la universalitatea patrimoniului, se
urmeaz ă o singur ă procedur ă de faliment la sediul întreprinderii și care prive ște întregul
patrimoniu al debitorului, indiferent unde se afl ă acesta și teoria pluralit ății și teritorialit ății
falimentului , potrivit c ăreia creditorii î și satisfac crean țele numai din bunurile debitorului,
situate pe teritoriul unde î și are sediul fiecare dintre creditori; se deschid, deci, mai multe
proceduri de faliment, în fiecare stat în care debi torul are o filial ă, o sucursal ă sau anumite
bunuri.
În prezent, nu exist ă o conven ție multilateral ă în materie de insolven ță interna țional ă
(Conven ția de la Istanbul din 1990 referitoare la anumite a specte privind falimentul
interna țional a fost ratificat ă numai de c ătre Cipru și, deci, nu a intrat în vigoare). La nivelul
UE, exist ă Regulamentul 1346/2000 privind procedurile de inso lven ță (direct aplicabil și în
România) și anumite directive. OHADA a adoptat un act uniform în 1998. Exist ă și alte
instrumente de soft law , cum este Legea tip UNCITRAL și ghidul s ău de aplicare, din care s-
au inspirat în legisla țiile lor na ționale 18 state, printre care și România (adoptând Legea
637/2002). Jurispruden ța joac ă, de asemenea, un rol important.

● Insolven ța în UE .
Regulamentul 1346/2000 se aplic ă procedurilor colective ce iau na ștere în contextul
insolven ței debitorului care au ca urmare desistarea par țial ă sau total ă a acestuia și
desemnarea unui lichidator [art. 1 alin. (1)]. Conf orm Regulamentului, se organizeaz ă o
procedur ă de insolven ță principal ă (având la baz ă concep ția universalit ății), care beneficiaz ă
de recunoa ștere de plin drept în toate statele membre; celelal te state membre pot deschide
proceduri de insolven ță secundare sau concurente, cu efecte doar pe terito riul fiec ăruia dintre
ele, și în dependen ță de procedura principal ă, cu coordonarea autorit ăților competente.
Competen ța de a deschide procedura de insolven ță principal ă revine instan țelor din statul

21
membru pe teritoriul c ăruia se afl ă centrul intereselor principale ale unui debitor. Î n cazul unei
întreprinderi, centrul intereselor principale este prezumat a fi, pân ă la proba contrarie, locul
unde se afl ă sediul social [art. 3 alin. (1)]; atunci când cent rul intereselor principale ale unui
debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instan țele unui alt stat membru sunt
competente s ă deschid ă o procedur ă de insolven ță secundar ă împotriva acestui debitor, numai
dac ă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urm ă stat membru. Efectele acestei proceduri
se limiteaz ă la bunurile debitorului situate pe teritoriul celu i de-al doilea stat membru [art. 3
alin. (2)].
Legea aplicabil ă. Legea aplicabil ă procedurii de insolven ță și efectelor acesteia,
potrivit art. 4 alin. (1) din Regulament, este lege a statului membru pe al c ărui teritoriu este
deschis ă procedura, denumit „stat de deschidere”. Deci lege a aplicabil ă este aceea a instan ței
competente din statul în care a fost deschis ă procedura principal ă de insolven ță. Aceast ă lege
reglementeaz ă toate problemele referitoare la deschiderea, desf ășurarea și închiderea
procedurii de insolven ță, în domeniul ei de aplicare intrând urm ătoarele aspecte: debitorii care
pot face obiectul procedurii de insolven ță în raport cu calitatea acestora; bunurile care
formeaz ă obiectul desist ării și regimul aplicabil bunurilor dobândite de debitor ulterior
deschiderii procedurii de insolven ță; atribu țiile debitorului și ale lichidatorului; condi țiile de
opozabilitate a compens ării; efectele procedurii de insolven ță asupra contractelor în derulare
la care debitorul este parte; efectele procedurii d e insolven ță asupra ac țiunilor individuale
intentate de creditori, cu excep ția proceselor în curs de solu ționare; crean țele care urmeaz ă s ă
fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul crean țelor n ăscute dup ă deschiderea
procedurii de insolven ță; normele care reglementeaz ă înregistrarea, verificarea și admiterea
crean țelor; normele care reglementeaz ă distribuirea încas ărilor rezultate din vânzarea
bunurilor, rangul crean țelor și drepturile creditorilor care au ob ținut o satisfacere par țial ă dup ă
deschiderea procedurii insolven ței în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compens ări;
condi țiile și efectele închiderii procedurii de insolven ță, în special prin concordat; drepturile
creditorilor dup ă închiderea procedurii de insolven ță; cui îi revine sarcina costurilor și
cheltuielilor procedurii de insolven ță; normele referitoare la nulitatea, anularea sau
inopozabilitatea actelor prejudiciabile adun ării creditorilor [art. 4 alin. (2)].
Calitatea de creditor se apreciaz ă dup ă legea aplicabil ă crean ței.
Lex rei sitae reglementeaz ă regimul și efectele garan țiilor reale care greveaz ă un bun
situat în alt stat membru decât acela unde procedur a principal ă de insolven ță a fost deschis ă.
De asemenea, conform art. 8 din Regulament, efectel e procedurii de insolven ță asupra unui
contract care confer ă dreptul de a dobândi sau de a folosi un bun imobil sunt reglementate
exclusiv de legea statului membru pe teritoriul c ăruia se afl ă bunul imobil ( lex rei sitae ).
Potrivit art. 10 din Regulament, efectele proceduri i de insolven ță asupra unui contract
de munc ă și asupra unui raport de munc ă sunt reglementate exclusiv de legea statului membr u
aplicabil ă contractului de munc ă.
Recunoa șterea și executarea hot ărârilor . Regulamentul consacr ă obligativitatea
pentru fiecare stat membru implicat de a recunoa ște hot ărârile pronun țate în procedurile de
insolven ță, de îndat ă ce î și produc efectele în statul de deschidere (art. 16 din Regulament),
fără exequatur . Instan ța sesizat ă nu are dreptul de a verifica competen ța instan ței de origine
pentru deschiderea unei proceduri principale de ins olven ță, chiar dac ă hot ărârea este fondat ă
pe o apreciere eronat ă a centrului activit ăților principale ale debitorului.
Potrivit art. 25 din Regulament, exequaturul este necesar în cazul altor hot ărâri. Astfel,
hot ărârile cu privire la desf ășurarea și închiderea unei proceduri de insolven ță, pronun țate de
o instan ță a c ărei hot ărâre de deschidere este recunoscut ă de plin drept, precum și un
concordat aprobat de o atare instan ță sunt, de asemenea, recunoscute f ără îndeplinirea nici
unei alte formalit ăți. Executarea lor este supus ă, îns ă, regulilor de executare din Regulamentul
Bruxelles I, la care face trimitere Regulamentul 13 46/2000. Acelea și reguli se aplic ă

22
hot ărârilor care decurg în mod direct din procedura de insolven ță și care au o strâns ă leg ătur ă
cu aceasta, chiar dac ă au fost pronun țate de o alt ă instan ță, precum și hot ărârilor referitoare la
măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de d eschidere a procedurii de insolven ță.
Procedurile secundare de insolven ță sunt subordonate procedurii principale, iar
efectele lor sunt limitate la bunurile situate pe t eritoriul statului în care fiecare procedur ă
secundar ă a fost deschis ă.
Ordinea public ă. Orice stat membru poate refuza recunoa șterea unei proceduri de
insolven ță deschis ă în alt stat membru sau executarea unei hot ărâri pronun țate în cadrul unei
astfel de proceduri, dac ă recunoa șterea sau executarea ar contraveni în mod evident o rdinii
publice din statul respectiv, în special principiil or sale fundamentale sau drepturilor și
libert ăților individuale garantate prin Constitu ție (art. 26 din Regulament).

● Insolven ța transna țional ă în România este reglementat ă de Codul insolven ței, care
con ține norme în materia insolven ței, în care sunt implicate persoane juridice din st ate care nu
sunt membre UE și Regulamentul 1346/2000 privind procedurile de ins olven ță . În situa ția
insolven ței unei societ ăți de asigurare se aplic ă tot Codul insolven ței (art. 323- 336) care a
preluat o parte din prevederile Legii 503/2004 priv ind redresarea financiar ă și falimentul
societ ăților de asigurare (în prezent abrogat ă), prin care a fost transpus ă Directiva 2001/17/CE
privind reorganizarea și lichidarea societ ăților de asigurare, iar atunci când este în insolven ță
o institu ție de credit sunt aplicabile reglement ările din Codul insolven ței (art. 312-322), în
care au fost preluate o parte din prevederile Ordon an ței Guvernului 10/2004 privind
falimentul institu țiilor de credit (în prezent abrogat ă), care a transpus Directiva 2001/24/CE
privind reorganizarea și lichidarea institu țiilor de credit.
În art. 273 și urm. din Codul insolven ței se stabilesc legea aplicabil ă cererilor privind
insolven ța, procedura în litigii privind raporturile de drep t interna țional privat în materia
insolven ței, precum și procedura de cooperare între autorit ățile române și cele str ăine în
rezolvarea cazurilor de insolven ță interna ționale. Sursa de inspira ție pentru aceste prevederi a
fost Legea tip UNCITRAL privind insolvabilitatea in terna țional ă.

2.2. Statul – operator de comer ț interna țional .
Statul vinde și cump ără, recruteaz ă personal în str ăin ătate, prime ște investi ții pe
teritoriul s ău. Persoanele juridice de drept public pot încheia contracte interna ționale, fie cu
persoane juridice private, fie cu persoane juridice de drept public. Statul este implicat în
diverse opera țiuni economice interna ționale.
Statul român are dreptul de a face comer ț, acesta fiind unul dintre drepturile
fundamentale ale statelor. El ac ționeaz ă în opera țiunile de comer ț interna țional, fie ca putere
suveran ă ( jure imperii ), fie ca subiect de drept privat ( jure gestionis ). Atunci când ac ționeaz ă
ca jure imperii , statul poate ap ărea ca subiect al dreptului interna țional public, iar cealalt ă
parte poate fi un alt stat sau o organiza ție interna țional ă. De exemplu, statul român încheie
acorduri de împrumut sau finan țare ori de colaborare financiar ă cu alte state sau cu organiza ții
financiare interna ționale (cum este FMI). De asemenea, statul român po ate fi subiect al
dreptului constitu țional, administrativ, financiar-valutar, vamal, etc ., dac ă partenerul este o
persoan ă fizic ă sau juridic ă str ăin ă. Asemenea cazuri apar atunci când statul aplic ă politica sa
comercial ă, de control și supraveghere a importurilor și exporturilor, a regimului investi țiilor
str ăine, a politicii financiar-valutare și vamale. Astfel, statul emite autoriza ții de
export/import, expropriaz ă investi ții str ăine pentru utilitate public ă, impoziteaz ă veniturile
ob ținute în România a persoanelor juridice str ăine, etc.
Atunci când statul român ac ționeaz ă ca subiect de drept privat ( jure gestionis ) el
încheie contracte de comer ț interna țional. Aceste contracte sunt numite mixte sau contr acte
statale ori de stat. Raporturile contractuale ale s tatului îmbrac ă dou ă forme: de acorduri

23
interna ționale, care sunt supuse ratific ării prin acte ale puterii legislative, dar, mai ale s, prin
cele ale puterii executive (ordonan țe și hot ărâri ale guvernului) și a doua form ă, contracte
propriu-zise, cum sunt contractele de concesiune sa u de închiriere de bunuri sau servicii
apar ținând propriet ății publice. În cadrul primei forme intr ă: contractarea de împrumuturi de
stat externe, emisiunea de titluri de stat în valut ă pe pie țele financiare externe, ș.a.
Opera țiunile economice interna ționale semnificative, în care este implicat statul, sunt
acelea care privesc investi țiile (a) și acelea referitoare la imunit ăți (b).

a. Investi țiile .
Dreptul investi țiilor are la baz ă trei categorii de instrumente, interconectate și dificil de
separat: dreptul na țional al statului gazd ă, contractul de stat și tratatele bilaterale de investi ții.

● Contractul de stat.
No țiune. Contractul de stat reprezint ă acordul care leag ă statul cu o întreprindere
privat ă str ăin ă. Fiecare parte contractant ă are un scop diferit: statul, care este, de regul ă, în
curs de dezvoltare, ac ționeaz ă în interes general, urm ărind s ă asigure dezvoltarea propriei țări,
fără a avea resursele umane sau tehnice necesare aceste i dezvolt ări (de exemplu, BRICS –
acronim pentru organiza ția celor cinci mari economii în curs de dezvoltare sau recent
industrializate, cu o influen ță semnificativ ă la nivel regional și global: Brazilia, Rusia, India,
China, South Africa); întreprinderea str ăin ă urm ăre ște realizarea de profit. Statul poate
interveni în cursul execut ării contractului, modificând contextul juridic și fiscal.
Întreprinderea urm ăre ște ob ținerea unor garan ții pentru asigurarea securit ății juridice a
tranzac ției. Asemenea contracte sunt încheiate, de regul ă, pentru exploatarea resurselor
naturale din statul gazd ă, pentru construc ția de infrastructuri de care statul are nevoie.
Contractele sunt complexe și pe termen lung.
Legea aplicabil ă. În doctrin ă și în practica arbitral ă s-a pus problema dac ă aceste
contracte sunt de drept intern sau de drept interna țional. R ăspunsul este c ă au elemente din
ambele. P ărțile pot alege legea aplicabil ă contractului, dar clauzele de alegere sunt diferit e și
specifice, în compara ție cu acelea dintr-un contract interna țional clasic. Rar se întâmpl ă ca
legea aplicabil ă aleas ă s ă fie numai legea statului gazd ă. De regul ă, clauza de alegere a legii
aplicabile este mai complex ă, cumulând reguli din dreptul intern cu reguli din dreptul
interna țional și cu principii generale de drept. De exemplu, în ca uza Texaco (1977),
solu ționat ă prin arbitraj, contractul de concesiune dintre Lib ia și 2 societ ăți americane de
exploatare a petrolului con ținea o clauz ă de desemnare a legii aplicabile: contractul era su pus
principiilor din legea libian ă, în m ăsura în care aceste principii erau comune cu princi piile de
drept interna țional; în absen ța punctelor comune, contractul trebuia reglementat de principiile
generale de drept care se aplic ă de c ătre jurisdic țiile interna ționale.
În cazul în care în contract nu exist ă o clauz ă de desemnare a legii aplicabile, se poate
utiliza Conven ția de la Washington din 1965 pentru reglementarea l itigiilor referitoare la
investi ții între state și resortisan ți ai altor state, care în art. 42 prevede c ă în lipsa alegerii legii
aplicabile, instan ța aplic ă legea statului contractant , parte la litigiu, inclusiv normele
conflictuale, precum și principiile de drept interna țional în materie. Faptul c ă apare ca posibil ă
retrimiterea arat ă c ă legea statului gazd ă nu se aplic ă obligatoriu, ci numai dac ă nu se opune
chiar aceast ă lege, care retrimite la dreptul unui alt stat.
Clauzele de intangibilitate și de stabilizare . Asemenea clauze sunt regula în
contractele de stat. Ele permit înghe țarea puterii normative a statului, care se angajeaz ă s ă nu
modifice normele în materie sau, dac ă le modific ă, modific ările s ă nu se aplice contractului în
curs de executare. Aceasta este o regul ă a dreptului tranzitoriu (aplicarea legilor în timp ):
contractul este supus legii în vigoare la data înch eierii contractului. O asemenea regul ă ar

24
putea s ă aib ă ca excep ție doar o norm ă de ordine public ă care s ă aib ă aplicabilitate imediat ă,
inclusiv cu privire la contractele în curs de execu tare.
Solu ționarea litigiilor . Și în cazul contractelor de stat, p ărțile, ca într-un contract
interna țional clasic, pot alege autoritatea competent ă pentru solu ționarea litigiilor, inserând în
contract o clauz ă de alegere a forului sau o clauz ă compromisorie (de arbitraj). Dac ă se alege
arbitrajul, și aceasta este regula, p ărțile pot apela la Centrul Interna țional pentru solu ționarea
litigiilor referitoare la investi ții, constituit prin Conven ția de la Washington din 1965. P ărțile
pot alege orice alt ă institu ție de arbitraj sau arbitrajul ad hoc . În absen ța alegerii se aplic ă
regulile de competen ță de drept interna țional privat, care indic ă instan ța statal ă competent ă.

● Tratatele bilaterale de investi ții. (BIT – Bilateral Investment Treaties , în francez ă
TBI).
Exist ă 2 tipuri de BIT: tratate care con țin dispozi ții referitoare la liberul schimb și care
au ca scop deschiderea pie ței și dreptul de stabilire, și tratate care con țin reguli materiale de
protec ție aplicabile dup ă realizarea investi ției. Recent au fost încheiate tratate care cuprind
dispozi ții din ambele categorii. De exemplu, tratatul înche iat în 2011 de UE cu Coreea.
Investi țiile sunt protejate prin BIT, neexistând instrument e multilaterale în acest
domeniu.
În dreptul european, dup ă Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit competen ță
exclusiv ă în materie de investi ții directe. Aceast ă competen ță face parte din politica
comercial ă comun ă, în temeiul art. 207 TFUE. Se ridic ă mai multe probleme în cazul litigiilor
viitoare. De exemplu, un investitor din afara UE, c are atac ă o m ăsur ă luat ă de un stat membru,
parte în litigiu, va fi UE sau statul membru? Dac ă este UE, ce rol va juca statul membru și
invers? Cine va pl ăti? Exist ă o propunere de regulament din 2012 care are r ăspunsuri la aceste
întreb ări. În principiu, dac ă actele statului membru sunt impuse de dreptul euro pean, UE este
responsabil ă din punct de vedere financiar de consecin țele acestor acte.
Regulamentul 1219/2012 de stabilire a unor dispozi ții tranzitorii pentru acordurile
bilaterale de investi ții încheiate între state membre și țări ter țe, reglementeaz ă statutul
tranzitoriu al BIT încheiate între state membre UE și state ter țe, precum și condi țiile în care
statele membre le pot modifica sau pot încheia alte le. Comisia european ă a considerat c ă BIT
încheiate între statele membre sunt caduce. În aces t sens, exist ă o hot ărâre arbitral ă în cauza
Eastern Sugar c. Republicii Slovace.
UE și SUA au publicat o declara ție pe 10 aprilie 2012 cu privire la principiile
aplicabile investi țiilor interna ționale. Aceast ă declara ție comun ă nu aduce modific ări
profunde conceptului de investi ție interna țional ă, dar are meritul de a preciza c ă cele dou ă
părți sunt în favoarea transparen ței și particip ării publicului.

● Legisla țiile na ționale . Investi țiile str ăine sunt reglementate și de legisla țiile
na ționale. În limitele definite de dreptul interna țional public, fiecare stat reglementeaz ă
opera țiunile de investi ții str ăine pe teritoriul s ău. Aceste reglement ări privesc mai ales reguli
de acces la pia ța proprie.
În dreptul român exist ă o legisla ție referitoare la investi țiile str ăine, care este în continu ă
modificare și transformare; astfel, O.U.G. nr. 85/2008 privind stimularea investi țiilor; O.G. nr.
66/1997 privind regimul investi țiilor str ăine în România, realizate prin cump ărarea de titluri
de stat; O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea inve sti țiilor directe.
Exist ă prevederi de aplicabilitate general ă în mai multe acte normative, care privesc și
pe investitorii str ăini. De exemplu, Legea nr. 98/2016 privind achizi țiile publice, Legea nr.
99/2016 privind achizi țiile sectoriale, Legea nr. 100/2016 privind concesi unile de lucr ări și
concesiunile de servicii.

25
No țiunea de investi ție .
Investi ția str ăin ă implic ă transferul de bunuri tangibile sau intangibile din tr-o țar ă în
alta, în scopul utiliz ării lor în țara gazd ă pentru dezvoltarea acesteia și în profitul
investitorului, sub controlul total sau par țial al proprietarului bunurilor.
Investi țiile pot fi directe și de portofoliu .
Investi țiile directe presupun transferul de propriet ăți tangibile, precum echipament sau
construirea de fabrici, etc.
Investi țiile de portofoliu presupun un transfer de bani în scopul de a cump ăra ac țiuni
într-o societate care exist ă și func ționeaz ă într-o țar ă str ăin ă sau utlizarea de alte instrumente
prin care se investe ște capital. Investitorul de portofoliu nu are contr olul societ ății și nu
particip ă la mangementul acesteia. Investitorul de portofoli u î și asum ă riscul investi ției. El nu
poate chema în judecat ă bursa de valori sau entitatea public ă care administreaz ă fondul pentru
paguba suferit ă. Altfel spus, dac ă investitorul cump ără ac țiuni, obliga țiuni sau alte
instrumente și pierde nu are la îndemân ă nici o ac țiune în r ăspundere. Investi țiile de portofoliu
nu sunt protejate de Dreptul Investi țiilor Interna ționale.
Investi țiile directe se bucur ă de protec ție.
Ce este o investi ție direct ă? Nu exist ă o defini ție a investi ției, universal acceptat ă.
Motivul pentru absen ța defini ției este faptul c ă via ța economic ă este într-o continu ă mi șcare și
formare, iar opera țiunile de investi ții pot evolua rapid.
Semnifica ția no țiunii de investi ție se pune cu ocazia solu țion ării litigiilor în cadrul
ICSID (CIRDI în francez ă) (International Centre for Settlement of Investmen t Disputes).
ICSID aplic ă Conven ția de la Washington din 1965 pentru reglementarea d iferendelor relative
la investi ții între state și persoane ale altor state (România este parte cont ractant ă la Conven ție
din 1974). Conform art. 25 (1) din Conven ție, investitorul trebuie s ă fac ă o prob ă dubl ă: s ă
dovedeasc ă faptul c ă opera țiunea litigioas ă este o investi ție în sensul BIT-ului și c ă este o
investi ție în sensul Conven ției de la Washington. În Conven ție, noțiunea de investi ție nu este
definit ă, l ăsând p ărților posibilitatea de a o defini; deci investi ție este aceea pe care p ărțile
consider ă c ă este. În 1965, aceast ă defini ție urma s ă fie stabilit ă într-un contract încheiat între
părți, adic ă în contractul de stat. În prezent, contractul de s tat, care sta la baza solu țion ării
litigiilor în cadrul ICSID nu mai este actorul prin cipal. Chiar dac ă între p ărți se încheie un
contract, este posibil ca acestea s ă nu se bazeze pe contract atunci când se ivesc liti gii, ci s ă
invoce direct un BIT.
În prezent exist ă mii de BIT-uri. În toate BIT-urile este definit ă no țiunea de investi ție,
dar în mod diferit. O caracteristic ă general ă și comun ă este aceea c ă investi ția este definit ă în
termeni generali, în BIT-uri propunându-se o defin ție larg ă.
No țiunea de investitor . Investitorul str ăin, pentru a se bucura de protec ție, care rezult ă,
de regul ă, din BIT, trebuie s ă fie resortisant al altui stat decât cel gazd ă. Are loc un „ treaty
shopping ”, în sensul c ă un investitor privat î și poate stabili sediul într-un stat doar pentru a
beneficia de regimul favorabil al unui BIT. În drep tul român, a șa cum reiese din O.U.G.
92/1997 și reglement ările B.N.R. în materie (mai ales, R.B.N.R. nr. 4/20 05), investitor str ăin
este acela care are sediul în afara României. Dac ă are mai multe sedii, se are în vedere sediul
real.
Î n O.U.G. 92/1997, în art. 4-13, sunt stabilite m ăsurile de protec ție pentru investitori.

b. Imunit ăți.
Principiul imunit ății de jurisdic ție a statelor constituie o regul ă cutumiar ă a dreptului
interna țional public, potrivit c ăruia un stat nu poate fi adus în fa ța autorit ăților jurisdic ționale
ale unui alt stat. Conceptul de imunitate a statelo r cuprinde dou ă componente: imunitatea
jurisdic țional ă și imunitatea fa ță de punerea în executare a hot ărârilor judec ătore ști. Aceste
dou ă aspecte intereseaz ă deopotriv ă și dreptul interna țional privat și, implicit DCI.

26
Imunitatea de jurisdic ție . Excep ția de imunitate este o excep ție absolut ă, de ordine public ă
(art. 246 alin. 1 C. proc. civ.). Instan ța trebuie s ă o invoce din oficiu.

Pentru autoevaluare:
1. No țiunile de întreprindere și de societate în dreptul intern și în dreptul comer țului
interna țional.
2. Care este na ționalitatea și legea aplicabil ă unei societ ăți unice?
3. Când poate s ă apar ă un conflict mobil de legi în cazul societ ății unice și cum poate fi
solu ționat?
4. Fuziunea interna țional ă a societ ăților
5. Ce este o societate multina țional ă și ce probleme juridice se pun în cazul acesteia?
6. Când o societate intr ă în insolven ță? Face ți distinc ția între insolven ță și alte institu ții
juridice asem ănătoare.
7. Care este legea aplicabil ă procedurilor de insolven ță în Uniunea European ă?
8. Ce reguli se aplic ă insolven ței transna ționale în România?
9. Face ți o prezentare a contractului de stat, în aspectele lui esen țiale.
10. Ce sunt investi țiile str ăine și ce reglement ări sunt aplicabile acestora?

Pentru o aplica ție referitoare la fuziunile interna ționale și la societ ățile multina ționale,
ar putea fi vizionat filmul „Love Punch” (2013) și serialul „Suits” (2011).
Pentru o prezentare a investi țiilor de portofoliu, ar putea fi vizionat filmul „W all
Street” (1987) și „Wall Street: Money Never Sleeps” (2010).

27

Unitatea de înv ățare 3: Legea aplicabil ă pentru solu ționarea litigiilor de comer ț
interna țional – 2 ore
3.1. Legea aplicabil ă.
3.1.1. Normele imperative
a. Normele imperative din dreptul interna țional public și din dreptul regional
b. Norme de aplica ție imediat ă
c. Excep ția de ordine public ă
3.1.2. Normele supletive

3.1. Legea aplicabil ă.
În materia DCI primeaz ă normele materiale uniforme, în detrimentul normelo r
conflictuale. Normele conflictuale joac ă rolul de norme complementare, care se aplic ă atunci
când dreptul material nu este complet.
De asemenea, în DCI primeaz ă principiul autonomiei de voin ță a p ărților, care aleg
legea aplicabil ă raporturilor dintre ele; exist ă, îns ă, și anumite norme care au o natur ă
imperativ ă. Acestea provin, fie din dreptul interna țional ( jus cogens ), fie din dreptul regional
sau na țional, când sunt numite legi de poli ție, norme de aplicare imediat ă, norme de ordine
public ă, sau, în englez ă, mandatory rules , sau overriding mandatory rules , a șa cum este
folosit termenul în Regulamentul Roma I. Atunci cân d normele imperative provin de la lex
mercatoria , ele formeaz ă ordinea public ă transna țional ă. Ce se întâmpl ă atunci când se na ște
un conflict între normele imperative, adic ă atunci când o opera țiune de comer ț interna țional
intereseaz ă mai multe ordini juridice, și fiecare dintre acestea are o concep ție diferit ă cu
privire la caracterul imperativ al unei norme? Aces ta este unul dintre punctele slabe ale DCI.
Solu ția poate veni numai din cooperarea autorit ăților implicate în elaborarea și aplicarea
acestor norme.
Ierarhia normelor este privit ă diferit în func ție de autoritatea care solu ționeaz ă litigiul:
o instan ță na țional ă sau una arbitral ă. Instan ța arbitral ă nu are o concep ție strict ă cu privire la
ierarhia normelor. Ea ține seama, în primul rând, de voin ța p ărților. Instan ța na țional ă aplic ă
regulile de conflict ale forului. În România, insta n ța statal ă este legat ă de aplicarea
Regulamentelor Roma I și Roma II, care sunt de aplicare universal ă, adic ă, pentru materiile
care intr ă în domeniul lor de aplicare, se aplic ă de c ătre instan ța na țional ă dintr-un stat
membru UE, indiferent de na ționalitatea, re ședin ța, sediul p ărților contractante, și de
localizarea contractului, chiar dac ă regula de conflict desemneaz ă legea unui stat ter ț. Aceste
Regulamente dau prioritate anumitor conven ții interna ționale între statele membre și state
ter țe, care legau statele înainte de intrarea lor în vi goare.

3.1.1. Normele imperative .
Normele imperative pot fi impuse direct, f ără a trece prin procedeul regulilor de
conflict; aceste norme sunt de aplica ție imediat ă sau legi de poli ție, ori norme de aplicare
necesar ă; normele imperative pot fi impuse indirect , atunci când se aplic ă dup ă ce se urmeaz ă
traseul normelor conflictuale; iar normele imperati ve care provin din dreptul interna țional
public și din dreptul regional nu urmeaz ă, strict, nici regimul normelor de aplica ție imediat ă,
nici regimul legilor de ordine public ă.

a. Normele imperative din dreptul interna țional public și din dreptul regional .
Normele imperative din dreptul interna țional public se împart în 2 categorii: norme care f ac

28
parte dintr-un tratat interna țional și se impun doar statelor-p ărți la respectivul tratat; norme
care fac parte din cutuma interna țional ă, caz în care se impun tuturor statelor, cum este d e
exemplu, cazul drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, de exemplu, trebuie luat ă în
considerare în comer țul interna țional interdic ția sclaviei.
În dreptul regional (cu referire la dreptul UE), ex ist ă propriile norme imperative, care
se impun statelor membre UE și care fac parte din propriul lor drept na țional. În ceea ce
prive ște ierarhia normelor, o norm ă imperativ ă UE se va aplica cu prioritate fa ță de o norm ă
de aplica ție imediat ă a unui stat membru, cu condi ția s ă aib ă acela și domeniu de aplicare
material, în spa țiu și în timp și s ă intervin ă într-un domeniu în care statele membre și-au
pierdut competen ța legislativ ă, în favoarea UE. De exemplu, în spe ța Ingmar (C-381/98),
CJUE a decis în 2000 c ă într-un contract de agen ție comercial ă, art. 17 și 18 din Directiva
86/653/CEE cu privire la indemniza ția agentului în caz de denun țare a contractului, con țin
dispozi ții imperative, care se aplic ă în toate cazurile în care agentul î și exercit ă activitatea
într-un stat membru, chiar dac ă cealalt ă parte (comitentul) este stabilit ă într-un stat ter ț și
indiferent dac ă p ărțile au ales ca lege aplicabil ă contractului lor legea statului ter ț.

b. Norme de aplica ție imediat ă. Potrivit art. 2566 C. civ. rom. intitulat „normel e de
aplica ție imediat ă”: „(1) Dispozi țiile imperative prev ăzute de legea român ă pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de ext raneitate, se aplic ă în mod prioritar. În
acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei c ărți privind determinarea legii aplicabile.
(2) Pot fi aplicate direct și dispozi țiile imperative prev ăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de ext raneitate, dac ă raportul juridic prezint ă
strânse leg ături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale p ărților o impun. În acest caz,
vor fi avute în vedere obiectul și scopul acestor dispozi ții, precum și consecin țele care decurg
din aplicarea sau neaplicarea lor.”. Din acest text reiese c ă normele de aplica ție imediat ă sunt
normele imperative, fie ale forului, fie, în anumit e condi ții, ale unui stat str ăin. Aceast ă
calificare dat ă normelor de aplica ție imediat ă de c ătre Codul civil român este excesiv de larg ă
în compara ție cu defini ția normelor de aplicare imediat ă din Regulamentul Roma I (care este
direct aplicabil în România). Conform art. 9 din ac est Regulament: „(1) Normele de aplicare
imediat ă sunt norme a c ăror respectare este privit ă drept esen țial ă de c ătre o anumit ă țar ă
pentru salvgardarea intereselor sale publice, precu m organizarea politic ă, social ă sau
economic ă, în asemenea m ăsur ă, încât aceste norme sunt aplicabile oric ărei situa ții care intr ă
în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea ap licabil ă contractului în temeiul prezentului
regulament. (2) Prezentul regulament nu restrânge a plicarea normelor de aplicare imediat ă din
legea instan ței sesizate. (3) Este posibil ă aplicarea normelor de aplicare imediat ă cuprinse în
legea țării în care obliga țiile care rezult ă din contract trebuie s ă fie sau au fost executate, în
măsura în care aceste norme de aplicare imediat ă antreneaz ă nelegalitatea execut ării
contractului. Pentru a decide dac ă aceste dispozi ții s ă fie puse în aplicare, se ține cont de
natura și de obiectul acestora, precum și de consecin țele aplic ării sau neaplic ării lor.”. Rezult ă
că nu toate normele imperative sunt norme de aplica ție imediat ă, ci numai acelea „a c ăror
respectare este privit ă drept esen țial ă de c ătre o anumit ă țar ă pentru salvgardarea intereselor
sale publice , precum organizarea politic ă, social ă sau economic ă”; per a contrario , normele
protectoare a intereselor private ale unei p ărți contractante (de exemplu, în caz de
dezechilibru între francizor și beneficiar, dintre consumator și profesionist), potrivit dreptului
european, nu fac parte din normele de aplica ție imediat ă. Pentru aplicarea lor este necesar ă
parcurgerea mecanismului conflictului de legi și invocarea excep ției de ordine public ă .
Cum pot fi recunoscute normele de aplica ție imediat ă? De regul ă, legiuitorul din statul
căruia îi apar țin acestea nu precizeaz ă care sunt normele de aplica ție imediat ă. Aceast ă sarcin ă
revine celui care solu ționeaz ă litigiul de DCI: instan ța na țional ă sau CJUE pentru dreptul
european.

29
În cazul extrateritorialit ății normelor de aplica ție imediat ă se poate na ște un conflict
de legi între normele de aplica ție imediat ă ale forului și acelea ale unui stat str ăin. Când
instan ța sesizat ă stabile ște aplicarea normelor de aplica ție imediat ă proprii în detrimentul
acelora din statul str ăin nu se ivesc probleme, dac ă hot ărârea urmeaz ă a fi executat ă în statul
unde a fost pronun țat ă. Dac ă tre buie executat ă în statul str ăin, executarea nu va putea avea
loc, deoarece se va invoca ordinea public ă a statului respectiv [de exemplu, art. 45 pct. 1 ( a)
din Regulamentul Bruxelles I: „(1) La cererea ori c ărei p ărți interesate, se refuz ă
recunoa șterea unei hot ărâri: (a) dac ă recunoa șterea este v ădit contrar ă ordinii publice ( ordre
public ) a statului membru solicitat”.]
Chiar dac ă p ărțile au optat pentru o clauz ă atributiv ă de jurisdic ție, pentru a atrage
solu ționarea litigiului de c ătre o instan ță care s ă nu aplice normele de aplica ție imediat ă,
normal competente în lipsa alegerii forului, hot ărârea nu va putea fi executat ă în statul ale
cărei norme de aplica ție imediat ă au fost eludate, deoarece se va invoca ordinea pub lic ă.
Norme de aplica ție imediat ă ale forului . În cazul în care operatorii de comer ț
interna țional decid s ă lase solu ționarea litigiilor dintre ei pe seama instan țelor statale, trebuie
să ia în considerare faptul c ă acestea vor aplica întotdeauna normele lor de apli ca ție imediat ă,
indiferent de legea aleas ă de c ătre p ărți sau, în lipsa alegerii, indiferent de legea aplic abil ă
determinat ă potrivit normelor sale conflictuale. Normele de ap lica ție imediat ă se aplic ă direct,
fără a folosi mecanismul normei conflictuale. A șa cum am ar ătat deja, în România, domeniul
de aplicare a normelor de aplica ție imediat ă este mai larg decât în dreptul european.
Norme de aplica ție imediat ă str ăine. O instan ță statal ă poate sau trebuie să aplice o
norm ă de aplica ție imediat ă str ăin ă? Nu avem în vedere situa ția în care o lege str ăin ă este
indicat ă de norma conflictual ă a forului: ea se aplic ă în ansamblul s ău, împreun ă cu toate
normele imperative pe care le con ține. Situa ția vizat ă este urm ătoarea: norma conflictual ă din
statul A indic ă drept competent ă legea statului B; poate instan ța din statul A s ă aplice o lege a
unui stat C, ca norm ă de aplica ție imediat ă str ăin ă? R ăspunsul este da, cu condi ția s ă existe o
strâns ă leg ătur ă a litigiului cu statul C, de exemplu, contractul s ă se execute pe teritoriul
statului C. Potrivit art. 2566 alin. (2) C. civ. ro m., „Pot fi aplicate direct și dispozi țiile
imperative prev ăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate, dac ă raportul juridic prezint ă strânse leg ături cu legea acelui stat, iar interesele
legitime ale p ărților o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul și scopul acestor
dispozi ții , precum și consecin țele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor .”. Acest text
reprezint ă o versiune a art. 7.1 din Conven ția de la Roma din 1980, precursoarea
Regulamentului Roma I. În Regulamentul Roma I, apl icarea unei norme de aplica ție imediat ă
str ăine este mult mai restrâns ă, fiind limitat ă doar la legea țării în care obliga țiile care rezult ă
din contract trebuie s ă fie sau au fost executate , în m ăsura în care aceste norme de aplicare
imediat ă antreneaz ă nelegalitatea execut ării contractului.
Aplicarea normelor de aplica ție str ăine ridic ă dificult ăți în practic ă. Instan ța sesizat ă
trebuie s ă stabileasc ă dac ă anumite norme imperative dintr-o lege str ăin ă sunt considerate
norme de aplica ție imediat ă în dreptul statului respectiv. Ca s ă fac ă acest lucru, instan ța
sesizat ă trebuie s ă aplice propriile reguli referitoare la cunoa șterea și interpretarea dreptului
str ăin.
Aplicarea dreptului str ăin . La nivelul UE nu exist ă reguli comune cu privire la
aplicarea dreptului str ăin. În anumite sisteme de drept legea str ăin ă este considerat ă un fapt
juridic, în altele are o natur ă legal ă, adic ă este considerat ă drept, pe când exist ă și câteva în
care dreptul str ăin are o situa ție hibrid ă. Astfel, legea str ăin ă este considerat ă norm ă de drept
în Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Est onia, Finlanda, Fran ța, Germania, Grecia,
Ungaria, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slo venia și Suedia. În aceste state U.E.
tratamentul aplicat legii str ăine este asem ănător, diferen țe existând în ceea ce prive ște regimul
juridic și recunoa șterea dreptului str ăin în fa ța instan țelor na ționale (în unele state, dreptului

30
str ăin i se recunoa ște caracterul de drept prin lege, în altele acest c aracter reiese din
interpretarea legii interne sau din comentariile ex istente în doctrin ă, cum este, de exemplu,
cazul Germaniei). Legea str ăin ă este considerat ă fapt juridic în statele membre U.E. care au
sau au avut leg ătur ă cu dreptul anglo-saxon: în Marea Britanie, Malta, Cipru, Irlanda, precum
și în dou ă state apar ținând dreptului continental, și anume, în Spania și Luxemburg. De și
legea str ăin ă este considerat ă un fapt, acesta nu este un simplu fapt, ci un fapt cu o natur ă
special ă, ceea ce în anumite cazuri face ca regimul legii s tr ăine s ă se apropie de accep țiunea
de drept și nu de fapt. Legea str ăin ă are o natur ă hibrid ă în Letonia, Lituania și Olanda. În
aceste state, când legea str ăin ă devine aplicabil ă ca rezultat al indic ării ei de conven ții
interna ționale sau de dreptul intern, este considerat ă drept, norm ă juridic ă; dac ă legea str ăin ă
devine aplicabil ă ca urmare a conven ției p ărților atunci este considerat ă pur fapt.
De modul în care este tratat dreptul str ăin, ca norm ă de drept, ca fapt sau ca având o
natur ă hibrid ă, depinde regimul lui juridic în fa ța instan țelor na ționale, adic ă regulile c ărora îi
este supus: invocarea dreptului str ăin, stabilirea con ținutului lui, aplicarea principiului iura
novit curia, func ționarea c ăilor de atac în ceea ce prive ște cauzele în care a fost aplicat dreptul
str ăin.
În România, legea str ăin ă are o natur ă legal ă, adic ă este considerat ă o norm ă de drept.
Legea str ăin ă se aplic ă ca rezultat al indic ării ei de c ătre norma conflictual ă a forului, și nu în
virtutea autorit ății proprii, altfel s-ar înc ălca principiul suveranit ății și egalit ății statelor. Între
legea intern ă ( lex fori ) și legea str ăin ă exist ă, îns ă, diferen țe. Mai întâi, pe când lex fori se
aplic ă direct, legea str ăin ă poate fi înl ăturat ă pe motiv c ă ea contravine ordinii publice de
drept interna țional român sau c ă a devenit competent ă prin fraudarea legii române [art. 2564
alin. (1) C. civ.]. Înc ălcarea ordinii publice de DIP român are loc atunci când prin aplicarea
legii str ăine se ajunge la un rezultat incompatibil cu princi piile fundamentale ale dreptului
român sau ale dreptului UE ori cu drepturile fundam entale ale omului [art. 2564 alin. (2) C.
civ.]. Mai mult, conform art. 2565 C. civ., judec ătorul poate, în mod excep țional, s ă
stabileasc ă legea aplicabil ă cea mai potrivit ă, înl ăturând legea aplicabil ă indicat ă de norma
conflictual ă în materie. Aceasta posibilitate reprezint ă o aplica ție subsidiar ă a metodei proper
law din dreptul anglo-saxon. Aceast ă metod ă nu poate fi utilizat ă când p ărțile au ales legea
aplicabil ă, în temeiul autonomiei de voin ță , precum și în unele materii în care normele
conflictuale au un caracter imperativ (cum este mat eria st ării și capacit ății civile a persoanei).
În dreptul intern se prezum ă cunoscut con ținutul legii aplicabile. Instan ța cunoa ște
legea ( iura novit curia ). Atunci când instan ța trebuie s ă aplice legea str ăin ă, principiul nu mai
este aplicabil. Pentru a o putea aplica, trebuie s ă o cunoasc ă. Instan ța, din oficiu, stabile ște
con ținutul legii str ăine „prin atest ări ob ținute de la organele care au edictat-o, prin avizul unui
expert sau un alt mod adecvat” [art. 2562 alin. (1) C. civ.]. Instan ța poate cere și concursul
părților în stabilirea con ținutului legii str ăine [art. 2562 alin. (2) C. civ.], ori se poate adr esa
Ministerului Justi ției, care este autoritatea desemnat ă pentru a solicita și primi informa ții
asupra dreptului str ăin, atât în temeiul Conven ției europene în domeniul informa ției asupra
dreptului str ăin, cât și în temeiul Legii 189/2003 privind asisten ța juridic ă interna țional ă în
materie civil ă și comercial ă. Dac ă nu se poate stabili con ținutul legii str ăine se aplic ă legea
român ă ( lex fori ) [art. 2563 alin. (3) C. civ.].
Lipsa regulilor comune în spa țiul UE în ceea ce prive ște aplicarea dreptului str ăin
favorizeaz ă nesiguran ța justi țiabililor referitor la hot ărârile ce urmeaz ă a fi pronun țate, cre ște
costurile în litigiile transna ționale, încurajeaz ă aplicarea lex fori și incit ă la forum shopping .

c. Excep ția de ordine public ă. Alt ă modalitate de înl ăturare a legii str ăine normal
competente, în afar ă de normele de aplica ție imediat ă, este invocarea ordinii publice. Spre
deosebire de normele de aplica ție imediat ă, care intervin f ără a urma procedeul normelor
conflictuale, în cazul invoc ării ordinii publice, instan ța sesizat ă va c ăuta mai întâi norma

31
conflictual ă aplicabil ă în cauz ă și apoi, dac ă aceasta indic ă drept aplicabil ă o lege str ăin ă și
aceast ă lege con ține dispozi ții care contravin ordinii publice a forului, ea est e înl ăturat ă și se
aplic ă în loc lex fori . Potrivit art. 2564 C. civ. rom.: „(1) Aplicarea l egii str ăine se înl ătur ă
dac ă încalc ă ordinea public ă de drept interna țional privat român sau dac ă legea str ăin ă
respectiv ă a devenit competent ă prin fraudarea legii române. În cazul înl ătur ării aplic ării legii
str ăine, se aplic ă legea român ă. (2) Aplicarea legii str ăine încalc ă ordinea public ă de drept
interna țional privat român în m ăsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului român ori al e dreptului Uniunii Europene și cu
drepturile fundamentale ale omului .”. Conform art. 21 din Regulamentul Roma I: „Ordin ea
public ă a instan ței sesizate. Aplicarea unei dispozi ții din legea oric ărei țări determinate în
temeiul prezentului regulament nu poate fi înl ăturat ă decât dac ă o astfel de aplicare este v ădit
incompatibil ă cu ordinea public ă a instan ței sesizate.”.
Con ținutul ordinii publice destinat rela țiilor de comer ț interna țional este mult mai
restrâns decât ordinea public ă intern ă.
Normele de aplica ție imediat ă și ordinea public ă în fa ța instan ței arbitrale .
Instan ța arbitral ă, atunci când judec ă un litigiu de comer ț interna țional, nu pronun ță
hot ărârea în numele unui stat, a unei ordini juridice d eterminate. Sursa puterii instan ței
arbitrale este voin ța p ărților. Se pune problema dac ă, în acest context, arbitrii pot sau, mai
mult, sunt obliga ți s ă aplice normele de aplica ție imediat ă. Competen ța de a solu ționa litigiul
este dat ă instan ței arbitrale prin voin ța p ărților. Dar p ărțile nu au o putere discre ționar ă; ele î și
exprim ă voin ța în anumite limite pe care le traseaz ă ordinea juridic ă interna țional ă, precum și
ordinea sau ordinile juridice na ționale care au voca ția de a reglementa problema litigioas ă.
Instan ța arbitral ă trebuie s ă pronun țe o hot ărâre eficace și deci s ă aplice normele de aplica ție
imediat ă. Totu și, nu se poate exercita controlul asupra aplic ării sau neaplic ării ori a unei false
aplic ări a unei norme de aplica ție imediat ă de c ătre o instan ță arbitral ă, decât în cazul în care
se solicit ă desfiin țarea hot ărârii arbitrale. Dac ă aceasta este executat ă de c ătre p ărți, controlul
nu poate interveni. Hot ărârea arbitral ă poate fi desfiin țat ă, dac ă instan ța arbitral ă a nesocotit
obliga țiile sale sau dac ă intervine ordinea public ă. Potrivit art. 608 C. proc. civ., care se aplic ă
și în caz de arbitraj interna țional [art. 1120 alin. (3) C. proc. civ.] hot ărârea arbitral ă poate fi
desfiin țat ă numai printr-o ac țiune în anulare , pentru anumite motive, expres prev ăzute, printre
care, la lit. h) apare înc ălcarea prin hot ărârea arbitral ă a ordinii publice, a bunelor moravuri
ori a dispozi țiilor imperative ale legii .
Ordinea public ă transna țional ă. Are la baz ă principii de interes general mondial. Unii
autori afirm ă c ă apar ține de lex mercatoria . De exemplu, numai în USA existau norme de
lupt ă împotriva corup ției. În Europa, de și era unanim cunoscut c ă întreprinderile ob țineau
accesul pe pie țe str ăine pl ătind sume ilicite și care, surprinz ător, erau deductibile din punct de
vedere fiscal, mergând pân ă acolo încât aceste sume erau considerate uzan țe de comer ț
interna țional, nu se lua vreo m ăsur ă. OECD ( Organization for Economic Cooperation and
Developement ) a adoptat în 1997 (în vigoare din 1999) Conven ția de Combatere a Mituirii
Oficialilor Publici Str ăini în Tranzac țiile de Afaceri Interna ționale. România nu face parte din
OCDE, dar prin Legea 93/1996 a fost ratificat Acord ul dintre Guvernul României și
Organiza ția pentru Cooperare și Dezvoltare Economic ă cu privire la privilegiile și imunit ățile
Organiza ției, semnat la Paris la 12 octombrie 1995. Comisia european ă a UE particip ă la
munca OECD, al ături de statele membre ale UE. Lupta împotriva coru p ției face parte din
ordinea public ă transna țional ă.

3.1.2. Normele supletive .
Contractul este legea p ărților. Ca o consecin ță a principiului autonomiei de voin ță
părțile, în limitele impuse de propriul contract, au dr eptul s ă aleag ă legea aplicabil ă
contractului. Aceast ă lege va reglementa și litigiile dintre p ărți care se nasc din contract, cu

32
excep ția situa ției în care p ărțile confer ă arbitrului puterile unui amiabil compozitor. În ac est
ultim caz, arbitrul va solu ționa litigiile f ăcând abstrac ție de legea aplicabil ă contractului; el se
va baza pe principii morale și de echitate. (În literatura juridic ă se face distinc ție între arbitrul
care solu ționeaz ă litigiul ca amiable compositeur și arbitrul care solu ționeaz ă litigiul ex
aequo et bono ; în primul caz, arbitrul este ținut de respectarea normelor imperative, în al
doilea, nu, cu excep ția normelor care formeaz ă ordinea public ă interna țional ă.).
Rela țiile de comer ț interna țional au la baz ă contractul. Vor fi avute în vedere deci
regulile de conflict și cele materiale aplicabile contractelor. În afar ă de obliga țiile
contractuale, operatorii de comer ț interna țional au și alte obliga ții; de exemplu, în materie de
protec ție a mediului, de respectare a drepturilor omului, ș.a. De asemenea, operatorii de
comer ț interna țional sunt supu și și regulilor aplicabile în materia r ăspunderii delictuale.

● Excluderea retrimiterii . Atunci când p ărțile aleg legea aplicabil ă contractului dintre
ele, aleg doar normele materiale și nu legea în ansamblul ei, care con ține și norme conflictuale
și care ar putea retrimite la o alt ă lege. Potrivit art. 20 din Regulamentul Roma I „Ap licarea
legii oric ărei țări determinate în temeiul prezentului regulament în seamn ă aplicarea normelor
de drept în vigoare în țara respectiv ă, cu excep ția normelor sale de drept interna țional privat,
cu excep ția cazului în care prezentul regulament prevede alt fel.”. Excep ția prev ăzut ă de
Regulament se reg ăse ște în art. 7 alin. (4) lit. b) care prive ște contractele de asigurare
obligatorie.

● Alegerea legii aplicabile contractului .
Alegerea legii trebuie tratat ă diferit, dup ă cum părțile au optat ca solu ționarea litigiilor
dintre ele s ă se fac ă pe calea arbitrajului sau în fa ța unei instan țe statale.
► Dac ă p ărțile au ales arbitrajul ca mod de solu ționare a litigiilor dintre ele, pot alege
fie o lege statal ă aplicabil ă contractului, fie anumite „reguli de drept” în car e pot fi incluse
orice norme cu valoare juridic ă, elaborate de un stat, de operatorii de comer ț interna țional
cum sunt lex mercatoria , principiile Unidroit sau chiar o Conven ție care nu este aplicabil ă
contractului, dar pe care p ărțile o adapteaz ă intereselor lor, fragmentând-o – acest procedeu
fiind cunoscut sub denumirea de clauza paramount – cu excep ția situa ției în care fragmentarea
este interzis ă de Conven ția îns ăși.
Părțile pot, de asemenea, s ă aleag ă „stabilizarea” regulilor de drept pe care le-au al es.
Majoritatea sistemelor de drept aplic ă legea aleas ă în starea în care se g ăsea la data încheierii
contractului, doar a șa putându-se respecta autonomia de voin ță a p ărților. Deci o clauz ă de
stabilizare nu este necesar ă, decât în situa ția în care una dintre p ărți (dintre operatorii de
comer ț interna țional) este statul. În acest caz, stabilizarea este recomandat ă pentru a evita
modificarea legii de c ătre statul în cauz ă, cu riscul apari ției unui dezechilibru contractual.
Arbitrul trebuie s ă respecte alegerea f ăcut ă de p ărți. Alegerea poate fi și implicit ă, ceea
ce îi d ă arbitrului posibilitatea de interpretare. Când p ărțile au ales o lege care le anuleaz ă
contractul, aplicând principiul supravie țuirii contractului și interpretând voin ța p ărților, care
nu poate fi în sensul anul ării contractului, arbitrul va evita aplicarea acele i legi și va încerca
solu ționarea litigiului utilizând doar dispozi țiile contractuale.
► Atunci când p ărțile unui contract de comer ț interna țional aleg o instan ță statal ă
pentru solu ționarea litigiilor dintre ele sau nu fac nici o ale gere de for, nici statal, nici arbitral,
și deci litigiile vor fi solu ționate de o instan ță statal ă, ele pot alege legea aplicabil ă
contractului. Este indicat ca ele s ă aleag ă legea în scopul cre șterii previzibilit ății și securit ății
juridice la executarea obliga țiilor lor. Potrivit art. 3. alin. (1) din Regulamen tul Roma I:
„Contractul este guvernat de legea aleas ă de c ătre p ărți. Aceast ă alegere trebuie s ă fie expres ă
sau s ă rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din
împrejur ările cauzei. Prin alegerea lor, p ărțile pot desemna legea aplicabil ă întregului contract

33
sau numai unei p ărți din acesta.”. Conform art. 2640 C. civ. rom. „(1) Legea aplicabil ă
obliga țiilor contractuale se determin ă potrivit reglement ărilor dreptului Uniunii Europene. (2)
În materiile care nu intr ă sub inciden ța reglement ărilor Uniunii Europene sunt aplicabile
dispozi țiile prezentului Cod civil privind legea aplicabil ă actului juridic, dac ă nu se prevede
altfel prin conven ții interna ționale sau prin dispozi ții speciale.”. Art. 2637 C. civ. rom., care se
refer ă la legea aplicabil ă actului juridic, con ține dispozi ții asem ănătoare cu cele ale art. 3 din
Regulamentul Roma I și prevede: „(1) Condi țiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de
legea aleas ă de p ărți sau, dup ă caz, de autorul s ău. (2) Alegerea legii aplicabile actului trebuie
să fie expres ă ori s ă rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau di n circumstan țe. (3)
Părțile pot alege legea aplicabil ă totalit ății sau numai unei anumite p ărți a actului juridic. (4)
În țelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificat ă ulterior încheierii actului.
Modificarea are efect retroactiv, f ără s ă poat ă totu și: a) s ă infirme validitatea formei acestuia;
sau b) s ă aduc ă atingere drepturilor dobândite între timp de ter ți.”.
Limitele libert ății de a alege legea . Libertatea p ărților de a alege este limitat ă de
normele de aplica ție imediat ă și de excep ția de ordine public ă. La acestea se mai adaug ă dou ă
limite stabilite de Regulamentul Roma I în art. 3 a lin. (3) și (4): „În cazul în care toate
elementele relevante pentru situa ția respectiv ă, în momentul în care are loc alegerea, se afl ă în
alt ă țar ă decât aceea a c ărei lege a fost aleas ă, alegerea f ăcut ă de p ărți nu aduce atingere
aplic ării dispozi țiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”; „ Î n cazul
în care toate elementele relevante pentru situa ția respectiv ă, în momentul în care are loc
alegerea, se afl ă în unul sau mai multe state membre, alegerea de c ătre p ărți a unei legi
aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu a duce atingere aplic ării în mod corespunz ător
a dispozi țiilor de drept comunitar de la care nu se poate der oga prin conven ție, dup ă caz,
astfel cum au fost transpuse în statul membru al in stan ței competente.”.
Se pune întrebarea dac ă p ărțile pot alege reguli a-na ționale. Regulamentul Roma I nu
con ține dispozi ții în acest sens. Dar în considerente, la nr. 13, s e arat ă c ă: „Prezentul
regulament nu înl ătur ă posibilitatea p ărților de a include printr-o men țiune de trimitere în
contractul lor un corp de norme nestatale sau o con ven ție interna țional ă.”, iar la nr. 14 se mai
face o precizare: „În cazul în care Comunitatea ado pt ă, în cadrul unui instrument juridic
adecvat, norme de fond în materia contractelor, inc lusiv clauze și condi ții standard,
respectivul act poate prevedea libertatea p ărților de a aplica normele respective.”. Unii autori
spun c ă validitatea unei asemenea alegeri depinde de legea aplicabil ă contractului. În practic ă,
se întâmpl ă foarte rar ca p ărțile s ă aleag ă doar reguli a-na ționale; în mod obi șnuit, fac
trimitere la reguli a-na ționale ca o completare la un drept na țional pe care l-au ales pentru
reglementarea contractului dintre ele.
Între legea aleas ă și contract nu este necesar s ă fie vreo leg ătur ă. P ărțile au libertatea
de a alege orice lege. Uneori aleg o lege „neutr ă” pentru a pune cap ăt neîn țelegerilor dintre ele
referitoare la alegerea legii. O asemenea alegere p oate fi p ăguboas ă; trebuie aleas ă acea lege
pe care p ărțile o cunosc, cel pu țin în elementele ei esen țiale, care s ă serveasc ă interesele lor și
care este cea mai bine adaptat ă contractului sau protec ției intereselor acestora.
Părțile pot alege o lege care s ă reglementeze tot contractul sau pot alege mai mult e legi
aplicabile unor p ărți din contract (fragmentarea), ceea ce poate fi per iculos, creând
posibilitatea de contradic ții între dispozi țiile acestora. Fragmentarea este permis ă de
Regulamentul Roma I și de Codul civil român.
Alegerea legii aplicabile poate fi f ăcut ă la momentul încheierii contractului sau
ulterior. În al doilea caz, legea aleas ă produce efecte retroactive, de la data încheierii
contractului, cu dou ă limite: nu poate afecta forma contractului și nu poate aduce atingere
drepturilor dobândite de c ătre ter ți. P ărțile pot modifica legea aleas ă cu acelea și limite ca la
alegerea ulterioar ă. Potrivit art. 3 alin. (2) din Regulamentul Roma I „P ărțile pot conveni, în
orice moment, s ă supun ă contractul altei legi decât cea care îl guverna an terior, fie în baza

34
unei alegeri anterioare în temeiul prezentului arti col, fie în temeiul altor dispozi ții ale
prezentului regulament. Orice modificare efectuat ă de c ătre p ărți cu privire la legea aplicabil ă,
care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validit ății formei contractului
în sensul articolului 11 și nu afecteaz ă în mod negativ drepturile ter ților.”.
Alegerea legii aplicabile trebuie s ă fie expres ă sau s ă rezulte „cu un grad rezonabil de
certitudine, din clauzele contractuale sau din împr ejur ările cauzei” (art. 3.1 din Regulamentul
Roma I). În considerentele Regulamentului Roma I la nr. 12 se arat ă c ă: „Pentru a determina
dac ă a fost exprimat ă clar alegerea privind aplicarea unei anumite legi, unul din factorii de
care ar trebui s ă se țin ă seama îl reprezint ă conven ția p ărților, prin care se confer ă uneia sau
mai multor instan țe dintr-un stat membru competen ța exclusiv ă de a judeca litigiile rezultate
din contract.”. În practic ă, frecvent, p ărțile cred c ă dac ă au ales instan ța competent ă printr-o
clauz ă atributiv ă de jurisdic ție înseamn ă c ă au ales și legea aplicabil ă. T ăcerea p ărților ar
putea fi interpretat ă în aceast ă situa ție ca alegere a legii forului, care rezult ă din împrejur ările
cauzei. Un exemplu de alegere care nu este expres ă: dac ă p ărțile încheie un contract cadru în
care includ o clauz ă prin care aleg legea aplicabil ă, dar contractele de aplicare nu con țin
clauze referitoare la legea aplicabil ă, se poate interpreta alegerea din contractul cadru ca
voin ță a p ărților de a reglementa raporturile dintre ele în ansa mblul lor, deoarece între
contractul cadru și contractele de aplicare exist ă o interdependen ță.
Contractul este supus atât normelor imperative cât și acelora dispozitive din legea
aleas ă.
● Legea aplicabil ă contractului în absen ța alegerii .
Determinarea legii trebuie tratat ă diferit, dup ă cum p ărțile au ales ca solu ționarea
litigiilor dintre ele s ă se fac ă pe calea arbitrajului sau în fa ța unei instan țe statale, ori nu au
făcut nici o alegere a forului, caz în care tot insta n țele statale vor fi competente.
► Când litigiul este solu ționat pe calea arbitrajului . Arbitrul nu este obligat s ă aplice
norme conflictuale pentru a determina legea aplicab il ă. El va stabili legea aplicabil ă în func ție
de regulile pe care le consider ă potrivite. Potrivit art. 1119 alin. (1) C. proc. c iv. rom., dac ă
părțile nu au desemnat dreptul aplicabil, tribunalul ar bitral aplic ă legea pe care o consider ă
adecvat ă, în toate situa țiile ținând seama de uzan țe și de regulile profesionale. Conform alin.
(2) al art. 1119 C. proc. civ. rom. „Tribunalul arb itral poate statua în echitate numai cu
autorizarea expres ă a p ărților.”.
Atunci când arbitrul solu ționeaz ă litigiul aplicând legea pe care o consider ă adecvat ă,
înseamn ă c ă folose ște a șa numita „cale direct ă” de desemnare a legii aplicabile.
Conven țiile interna ționale pot servi arbitrului, dar el nu este obligat s ă le aplice.
Totu și, dac ă determin ă ca aplicabil ă legea unui stat, care este parte la o conven ție
interna țional ă în materia vizat ă, atunci va trebui s ă aplice conven ția, ca f ăcând parte integrant ă
din legea aplicabil ă.
Juri știi care apar țin sistemului common law sunt mai conservatori în aceast ă privin ță.
Ei consider ă c ă arbitrul are un sediu și este obligat s ă aplice normele conflictuale ale sediului
arbitrajului, inclusiv conven țiile interna ționale pe care statul unde î și are sediul arbitrul le-a
ratificat.
Arbitrul poate decide și aplicarea metodei cumulative în stabilirea legii aplicabile.
Aceasta înseamn ă c ă analizeaz ă normele conflictuale și folose ște și „calea direct ă” de
determinare a legii, toate indicând aceea și lege aplicabil ă.
Arbitrul poate hot ărî c ă pentru solu ționarea litigiului corespunde cel mai bine
intereselor p ărților aplicarea lex mercatoria sau principiile Unidroit, pentru a ob ține o solu ție
neutr ă, urm ărit ă de c ătre p ărți.
► Când litigiul este solu ționat de o instan ță statal ă. Dac ă p ărțile nu au ales legea
aplicabil ă, instan ța va fi obligat ă s ă aplice normele sale conflictuale. Art. 2640 C. civ . rom.
trimite la dreptul UE, deci la Regulamentul Roma I, care con ține dispozi ții de stabilire a legii

35
aplicabile în absen ța alegerii ei. Dac ă dreptul UE nu este aplicabil, legea aplicabil ă în lipsa
alegerii este stabilit ă de art. 2638 C. civ. rom.: „(1) În lipsa alegerii, se aplic ă legea statului cu
care actul juridic prezint ă leg ăturile cele mai strânse, iar dac ă aceast ă lege nu poate fi
identificat ă, se aplic ă legea locului unde actul juridic a fost încheiat. (2) Se consider ă c ă exist ă
atare leg ături cu legea statului în care debitorul presta ției caracteristice sau, dup ă caz, autorul
actului are, la data încheierii actului, dup ă caz, re ședin ța obi șnuit ă, fondul de comer ț sau
sediul social.”.
Regulamentul Roma I .
În cazul în care p ărțile nu și-au exprimat voin ța în sensul alegerii legii aplicabile,
Regulamentul con ține norme în art. 4, prin care se determin ă legea aplicabil ă anumitor
categorii de contracte. În cazul în care contractul nu face parte dintre acelea pentru care
Regulamentul a precizat legea aplicabil ă, el este supus legii ță rii în care î și are re ședin ța
obi șnuit ă partea contractant ă care efectueaz ă presta ția caracteristic ă. Toate aceste prevederi
sunt înl ăturate dac ă din ansamblul circumstan țelor cauzei rezult ă f ără echivoc c ă respectivul
contract are în mod v ădit o leg ătur ă mai strâns ă cu o alt ă țar ă; în acest caz se aplic ă legea
acelei alte ță ri cu care contractul are leg ăturile cele mai strânse. Dac ă paragrafele 1, 2, 3 ale
art. 4 nu pot fi utilizate, astfel încât s ă conduc ă la indicarea legii aplicabile, contractul este
reglementat de legea ță rii cu care are cele mai strânse leg ături.
Legea aplicabil ă contractului, în absen ța alegerii ei de p ărțile contractante, conform
art. 4.1., se determin ă în func ție de norma prev ăzut ă pentru tipul specific de contract, astfel:
– contractul de vânzare-cump ărare de bunuri este reglementat de legea ță rii în care î și
are re ședin ța obi șnuit ă vânz ătorul;
– contractul de prest ări servicii este reglementat de legea ță rii în care î și are re ședin ța
obi șnuit ă prestatorul de servicii;
– contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de loca țiune asupra
unui imobil este reglementat de legea ță rii în care este situat imobilul;
– contractul de loca țiune având drept obiect folosin ța privat ă și temporar ă a unui
imobil pe o perioad ă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea ță rii în care
își are re ședin ța obi șnuit ă proprietarul, cu condi ția ca locatarul s ă fie o persoan ă fizic ă și s ă î și
aib ă re ședin ța obi șnuit ă în aceea și țar ă;
– contractul de franciz ă este reglementat de legea ță rii în care î și are re ședin ța
obi șnuit ă beneficiarul francizei;
– contractul de distribu ție este reglementat de legea ță rii în care î și are re ședin ța
obi șnuit ă distribuitorul;
– contractul de vânzare-cump ărare de bunuri la licita ție este reglementat de legea ță rii
în care are loc licita ția, dac ă se poate stabili care este acest loc;
– orice contract încheiat în cadrul unui sistem mul tilateral, care reune ște sau faciliteaz ă
reunirea de interese multiple de vânzare-cump ărare de instrumente financiare ale ter ților ,
astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul ( 1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în
conformitate cu normele nediscre ționare, și care este reglementat de o lege unic ă, este
reglementat de legea respectiv ă.
Aceste contracte nu au fost definite de Regulament, revenind instan ței sesizate aceast ă
sarcin ă. O dificultate se poate ivi în ceea ce prive ște contractul de distribu ție, care în
considerentele Regulamentului este calificat ca fii nd un contract de prest ări servicii. CJUE a
calificat contractul de agen ție comercial ă ca un contract de prest ări servicii, în interpretarea
Regulamentului Bruxelles I (C-19/09 Wood Floor v. Silva Trade din 2010).
Regula care se desprinde din prevederile de mai sus este c ă legea aplicabil ă
contractului este legea ță rii în care debitorul presta ției caracteristice î și are re ședin ța
obi șnuit ă. Art. 19 din Regulament arat ă ce se în țelege prin re ședin ță obi șnuit ă: „(1) În
în țelesul prezentului regulament, re ședin ța obi șnuit ă a societ ăților și a altor organisme,

36
constituite sau nu ca persoane juridice, este situa t ă la sediul administra ției lor centrale.
Re ședin ța obi șnuit ă a unei persoane fizice ac ționând în exercitarea activit ății sale profesionale
este locul unde aceast ă persoan ă î și are sediul principal de activitate. (2) În cazul în care
contractul este încheiat în cadrul activit ății unei sucursale, a unei agen ții sau a oric ărei alte
unit ăți, sau în cazul în care, conform contractului, exec utarea acestuia incumb ă unei astfel de
sucursale, agen ții sau unit ăți, locul unde se afl ă sucursala, agen ția sau oricare alt ă unitate este
considerat re ședin ța obi șnuit ă. (3) În scopul determin ării locului unde se afl ă re ședin ța
obi șnuit ă, momentul relevant îl constituie data încheierii c ontractului.”.
În cazul în care contractul nu poate fi încadrat în nici unul dintre tipurile definite sau
în cazul în care, prin prisma elementelor sale, apa r ține mai multor tipuri definite, contractul
este reglementat de legea ță rii în care partea obligat ă s ă execute presta ția caracteristic ă din
contract î și are re ședin ța obi șnuit ă. În cazul unui contract care const ă dintr-o serie de drepturi
și obliga ții care se încadreaz ă în mai multe categorii de contracte definite, pres ta ția
caracteristic ă din cadrul contractului se determin ă în func ție de centrul s ău de greutate.
Presta ția caracteristic ă vizeaz ă func ția contractului în via ța economico-social ă în care este
inserat. De regul ă, debitorul presta ției caracteristice este un profesionist, pentru car e
contractul încheiat joac ă un rol important în sfera în care î și desf ăș oar ă activitatea. Cealalt ă
parte contractant ă este, de regul ă, un client, pentru care contractul nu este decât o opera țiune
întâmpl ătoare. Debitorul presta ției caracteristice este acela care are în sarcina s a obliga țiile
cele mai complexe, pe când cocontractantul are, în general, obliga ția simpl ă de a pl ăti o sum ă
de bani. Consider ăm c ă debitorul presta ției caracteristice este acela care o „efectueaz ă”, dup ă
cum se arat ă în textul art. 4.2. Conceptul de presta ție caracteristic ă nu poate fi utilizat, îns ă, în
cazul tuturor contractelor. De exemplu, nu se poate determina presta ția caracteristic ă în
contractul de schimb ori într-un contract complex d e cooperare industrial ă sau comercial ă.
Localizarea presta ției caracteristice se face în func ție de locul re ședin ței obi șnuite a
debitorului. Pentru evitarea de conflicte mobile 3, momentul în care se face localizarea este
acela al încheierii contractului.
Dac ă legea aplicabil ă contractului, a șa cum a fost determinat ă în art. 4.1. și 4.2. din
Regulament nu este aceea cu care contractul are cel e mai strânse leg ături, atunci toate aceste
prevederi sunt înl ăturate, dac ă din ansamblul circumstan țelor cauzei rezult ă f ără echivoc c ă
respectivul contract are în mod v ădit o leg ătur ă mai strâns ă cu o alt ă țar ă; în acest caz se
aplic ă o clauz ă derogatorie care prevede aplicarea legii acestei a lte ță ri.
În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabil ă nu poate fi stabilit ă nici prin
încadrarea contractului într-unul din tipurile spec ificate, nici ca fiind legea ță rii în care partea
care trebuie s ă efectueze presta ția caracteristic ă din contract î și are re ședin ța obi șnuit ă,
contractului i se aplic ă legea ță rii de care este cel mai strâns legat. Pentru a det ermina aceast ă
lege, se ține cont, printre altele, de faptul dac ă contractul în cauz ă este strâns legat de un alt
contract sau de alte contracte. Instan ța are o mare putere de apreciere în aceast ă opera țiune;
totu și, utilizarea art. 4.4. trebuie f ăcut ă cu caracter de excep ție. De și textul art. 4.4. nu
precizeaz ă, și în acest caz, leg ăturile mai strânse ale contractului cu legea altei ță ri se
apreciaz ă în momentul încheierii contractului.
În ceea ce prive ște contractele de transport de m ărfuri, reglementate în art. 5.1., ele ar
fi trebuit incluse în art. 4.1., printre tipurile d e contracte pentru care se determin ă legea
aplicabil ă în absen ța alegerii, a șa cum era redactat textul în Conven ția de la Roma din 1980.
Dar în ideea de a fi grupate contractele de transpo rt, fie ele de m ărfuri sau de persoane, sunt
tratate împreun ă în art. 5.1. din Regulament. Astfel, în m ăsura în care legea aplicabil ă
contractului de transport de m ărfuri nu a fost aleas ă de p ărți în conformitate cu art. 3, legea
aplicabil ă este legea ță rii în care î și are re ședin ța obi șnuit ă transportatorul , cu condi ția ca

3 Conflictul mobil de legi apare atunci când un rapo rt juridic este supus, succesiv, unor sisteme de dr ept diferite,
datorit ă schimb ării punctelor de leg ătur ă.

37
locul de înc ărcare sau cel de livrare sau re ședin ța obi șnuit ă a expeditorului s ă fie, de
asemenea, situate în țara respectiv ă. În cazul în care aceste cerin țe nu sunt întrunite, se aplic ă
legea ță rii în care este situat locul de livrare convenit d e c ătre p ărți. Contractele de navlosire
pentru o singur ă c ălătorie și alte contracte care au ca obiect principal efectu area unui transport
de m ărfuri sunt considerate contracte de transport de m ărfuri. Termenul „expeditor” se refer ă
la orice persoan ă care încheie un contract de transport cu transport atorul, iar termenul
„transportator” se refer ă la partea din contract care î și asum ă r ăspunderea de a transporta
mărfurile, indiferent dac ă presteaz ă ea îns ăș i sau nu serviciul de transport.
În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii apl icabile, rezult ă f ără echivoc din
ansamblul circumstan țelor cauzei c ă respectivul contract de transport de m ărfuri are în mod
vădit o leg ătur ă mai strâns ă cu o alt ă țar ă se aplic ă legea din acea alt ă țar ă (art. 5.3. din
Regulament).

Pentru autoevaluare:

1. Care sunt normele imperative din dreptul interna țional public și din dreptul regional
aplicabile unui litigiu de dreptul comer țului interna țional?
2. Care este mecanismul de func ționare a normelor de aplica ție imediat ă în cazul litigiilor de
dreptul comer țului interna țional?
3. Face ți distinc ția între normele de aplica ție imediat ă ale forului și cele str ăine.
4. Cu ce titlu se aplic ă dreptul str ăin în litigiile de comer ț interna țional?
5. Un tribunal arbitral este obligat s ă aplice normele de aplica ție imediat ă și s ă ia în
considerare ordinea public ă?
6. Ce lege aleg p ărțile, dac ă litigiul este solu ționat pe calea arbitrajului?
7. Ce lege aleg p ărțile, dac ă litigiul este solu ționat de o instan ță statal ă?
8. Ce lege se aplic ă atunci când p ărțile nu au ales legea și litigiul este solu ționat pe calea
arbitrajului?
9. Ce lege se aplic ă atunci când p ărțile nu au ales legea și litigiul este solu ționat de o instan ță
statal ă?

38

Unitatea de înv ățare 4: Instan ța competent ă pentru solu ționarea litigiilor de comer ț
interna țional – 2 ore

3.2. Reglementarea litigiilor de comer ț interna țional. Instan ța competent ă.
În comer țul interna țional exist ă o concuren ță între forurile ce pot solu ționa litigii:
private și publice, na ționale și interna ționale. Interesele în joc nu sunt numai private, ci
acestea, frecvent, se întrep ătrund cu cele publice. Litigiile pot fi solu ționate de instan țe statale
sau de instan țe arbitrale. Pot fi folosite și mijloace alternative de solu ționare, cunoscute ca
ADR ( Alternative Dispute Resolution ), precum medierea.
În litigiile de comer ț interna țional a ap ărut un fenomen, care ia amploare și care
implic ă un personaj nou, o profesie nou ă și anume, finan țatorul procesului , ceea ce în dreptul
anglo-saxon, de unde î și are originea, este numit prin expresia „ third party litigation funding ”
(TPLF). Acesta finan țeaz ă procesul uneia dintre p ărți; fiecare parte poate avea finan țatorul ei.
Aceast ă profesie, care nu este reglementat ă înc ă, este exercitat ă de întreprinderi specializate în
materia finan țării procesului. În Marea Britanie exist ă un cod de conduit ă pentru aceast ă
activitate ( Code of conduct for litigation funders) , iar ICC ( International Chamber of
Commerce ) are în lucru linii directoare care privesc acest domeniu.

3.2.1. Medierea și alte mijloace alternative de solu ționare a litigiilor (ADR).
Solu ționarea amiabil ă a litigiilor este un obiectiv al politicii judicia re na ționale și
interna ționale, în toate domeniile, nu numai în cel al come r țului interna țional.
Exist ă mai multe metode alternative de solu ționare a litigiilor, dintre care, în România
este utilizat ă, mai ales, medierea. Pot fi luate în considerare și mijloacele alternative de
solu ționare în strâns ă leg ătur ă cu procedurile judiciare, care implic ă interven ția direct ă a
judec ătorului, cum este încercarea de împ ăcare a p ărților; astfel, potrivit art. 21 alin. (2) C.
proc. civ., pe tot parcursul procesului, judec ătorul va încerca împ ăcarea p ărților, dându-le
îndrum ările necesare.
Medierea .
Medierea poate fi definit ă ca fiind o modalitate de solu ționare a conflictelor pe cale
amiabil ă, cu ajutorul unei ter țe persoane specializate, a mediatorului, în condi ții de
neutralitate, impar țialitate și confiden țialitate și având liberul consim ță mânt al p ărților.
Medierea se bazeaz ă pe încrederea pe care p ărțile o acord ă mediatorului, ca persoan ă apt ă s ă
faciliteze negocierile dintre ele și s ă le sprijine pentru solu ționarea conflictului, prin ob ținerea
unei solu ții reciproc convenabile, eficiente și durabile (art. 1 din Legea 192/2006 privind
medierea și organizarea profesiei de mediator). În Directiva 2008/52/CE (care în legisla ția
român ă este transpus ă prin mai multe acte normative, inclusiv prin ultim a form ă a Legii
192/2006), medierea este definit ă în art. 3 ca fiind „un proces structurat, indifere nt cum este
denumit sau cum se face referire la acesta, în care dou ă sau mai multe p ărți într-un litigiu
încearc ă, din proprie ini țiativ ă, s ă ajung ă la un acord privind solu ționarea litigiului dintre ele,
cu asisten ța unui mediator. Acest proces poate fi ini țiat de c ătre p ărți, recomandat sau impus
de instan ță sau prev ăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include me dierea efectuat ă de
un judec ător care nu este implicat în nicio procedur ă judiciar ă conex ă litigiului în cauz ă.
Medierea exclude demersurile instan ței sau ale judec ătorului sesizat de a solu ționa litigiul pe
parcursul procedurilor judiciare privind litigiul î n cauz ă”.
Utilizarea medierii este un mod de solu ționare pe cale amiabil ă a litigiilor, prin care
operatorii de comer ț interna țional evit ă procedura lung ă și oneroas ă în fa ța instan ței statale
sau arbitrajul, care a pierdut din caracterul lui p rivat și a dobândit caracteristici proprii
jurisdic ției statale, îndeosebi arbitrajul institu ționalizat. În anumite state, atunci când avocatul

39
sau persoana care redacteaz ă contractul omite s ă propun ă clientului s ău inserarea unei clauze
de mediere sau, dup ă na șterea litigiului, nu propune solu ționarea acestuia printr-un mijloc
ADR poate fi responsabil pentru culp ă profesional ă.
Majoritatea marilor centre de arbitraj ofer ă p ărților asisten ță pentru organizarea
medierii.
Potrivit art. 6 din Legea 192/2006 „Organele judici are și arbitrale, precum și alte
autorit ăți cu atribu ții jurisdic ționale informeaz ă p ărțile asupra posibilit ății și a avantajelor
folosirii procedurii medierii și le îndrum ă s ă recurg ă la aceast ă cale pentru solu ționarea
conflictelor dintre ele.”.
Un contract interna țional poate con ține și o clauz ă de reglementare amiabil ă a
litigiilor, prin mediere, conciliere sau alt mijloc , la care p ărțile trebuie s ă recurg ă înainte de a
apela la instan ța arbitral ă sau statal ă. Datorit ă riscului de a abuza de aceast ă faz ă prealabil ă,
operatorii de comer ț interna țional ezit ă includerea unei clauze ADR în contractul lor, dar dup ă
apari ția litigiului pot alege s ă treac ă printr-o procedur ă de solu ționare amiabil ă a acestuia.
Potrivit art. 2 alin. (5) din Legea 192/2006 „În or ice conven ție ce prive ște drepturi asupra
cărora p ărțile pot dispune, acestea pot introduce o clauz ă de mediere, a c ărei validitate este
independent ă de validitatea contractului din care face parte.”.
Înc ă de la apari ția medierii, o problem ă cu care s-au confruntat p ărțile, datorit ă
diferen țelor de reglementare în drepturile na ționale, a fost aceea a prescrip ției extinctive. Și
aceasta, mai ales, datorit ă faptului c ă în statele de common law , prescrip ția extinctiv ă este o
problem ă de procedur ă și deci atrage aplicarea lex fori . Prin Directiva 2008/52/CE problema
s-a clarificat: pe toat ă durata desf ășur ării medierii, cursul prescrip ției se suspend ă (art. 8).
Conform art. 49 din Legea 192/2006 „Termenul de pre scrip ție a dreptului la ac țiune pentru
dreptul litigios supus medierii se suspend ă începând cu data semn ării contractului de mediere,
pân ă la închiderea procedurii de mediere în oricare din tre modurile prev ăzute de prezenta
lege.”. Prescrip ția se suspend ă și pe durata desf ășur ării procedurii de informare privind
medierea (care nu poate dep ăși 15 zile calendaristice), în condi țiile art. 2532 pct. 7 C. civ.,
adic ă, suspendarea nu poate dura mai mult de 3 luni de l a înregistrarea cererii de informare cu
privire la mediere.
Mediatorul trebuie s ă conduc ă procesul de mediere în mod nep ărtinitor și s ă asigure un
permanent echilibru între p ărți, s ă fie neutru și impar țial, să p ăstreze confiden țialitatea
informa țiilor de care ia cuno știn ță în cursul activit ății sale de mediere, precum și cu privire la
documentele întocmite sau care i-au fost predate de c ătre p ărți pe parcursul medierii, s ă
restituie înscrisurile ce i-au fost încredin țate de p ărți pe parcursul procedurii de mediere (art.
30 -35 din Legea 192/2006).
Când p ărțile aflate în conflict au ajuns la o în țelegere prin mediere, se poate redacta un
acord scris, care va cuprinde toate clauzele consim țite de acestea și care are valoarea unui
înscris sub semn ătur ă privat ă [art. 58 alin. (1) din Legea 192/2006]. Acordul p ărților
reprezint ă un contract de tranzac ție. Potrivit art. 59 din Legea 192/2006, p ărțile pot solicita
notarului public autentificarea în țelegerii lor sau se pot adresa instan ței judec ătore ști pentru a
cere pronun țarea unei hot ărâri care s ă consfin țeasc ă în țelegerea lor (potrivit art. 441 C. proc.
civ.). Atât hot ărârea instan ței, cât și actul autentificat de notar constituie titlu executoriu .
Solu ționarea litigiului transfrontier al p ărților prin mediere, care ia forma unui înscris
notarial sau a unei hot ărâri judec ătore ști și care au valoarea unor titluri executorii, vor put ea fi
puse în executare pe întreg teritoriul UE, în temei ul Regulamentului Bruxelles I (art. 58 și 59).
Dispute Board .
Dispute Board a ap ărut în USA în anii `70. Dispute Board este un comitet de exper ți
independen ți, creat în momentul încheierii contractului, al c ărui rol este ca pe toat ă durata
execut ării contractului s ă anticipeze conflictele care pot s ă apar ă între p ărți, solu ționând
dezacordurile dintre acestea, astfel încât s ă nu degenereze în litigii. Dispute Bord este compus

40
din 1-3 exper ți, cu experien ță în domeniul conflictelor și care cunosc foarte bine împrejur ările
complexe ale încheierii contractului. Rolul și prerogativele comitetului sunt stabilite prin
contract. Func ționarea lui și atingerea obiectivului de prevenire a litigiilor depinde de
cooperarea dintre p ărți și de cooperarea p ărților cu Dispute Board . ICC a elaborat un
regulament în 2004 cu privire la Dispute Bord , în care propune trei modele: Dispute Review
Board (DRB), Dispute Adjudicatory Board (DAB) și Combined Dispute Board (CDB). DRB
dă numai recomand ări, ADB ia decizii, care au o natur ă contractual ă, iar CDB are atât
competen ța de a da recomand ări, cât și decizii, în func ție de situa ție. P ărțile care constituie un
Dispute Board pot folosi modelele ICC sau pot folosi propriile c riterii.

3.2.2. Arbitrajul în comer țul interna țional .
Arbitrajul este modalitatea obi șnuit ă de solu ționare a litigiilor de comer ț interna țional.
Pentru a distinge arbitrajul fa ță de alte moduri de solu ționare a litigiilor se folosesc trei
criterii: voin ța p ărților care este sursa puterii arbitrilor; procedura arbitral ă, care trebuie s ă
respecte garan țiile fundamentale ale justi ției; hot ărârea arbitral ă, care este obligatorie.

● Natura arbitrajului . S-a pus problema dac ă arbitrajul reprezint ă o jurisdic ție sau nu.
În doctrin ă este considerat o jurisdic ție privat ă. În jurispruden ța CJUE, arbitrajul nu reprezint ă
o jurisdic ție în sensul art. 267 TFUE. Astfel, în spe ța C-125/04 CJUE a hot ărât c ă un tribunal
arbitral conven țional nu constituie o jurisdic ție în sensul art. 267 TFUE, deoarece p ărțile nu
au nici o obliga ție, de fapt sau de drept, de a sesiza o instan ță arbitral ă pentru solu ționarea
litigiului dintre ele, iar autorit ățile publice din statul membru nu sunt nici implicat e în alegerea
modului de solu ționare a litigiului prin arbitraj, nici nu sunt che mate s ă intervin ă din oficiu pe
parcursul desf ășur ării procedurii arbitrale.

● Izvoarele arbitrajului .
Exist ă mai multe instrumente interna ționale în materia arbitrajului și anume:
Conven ția de la New York din 1958 cu privire la recunoa șterea și executarea sentin țelor
arbitrale str ăine, Conven ția european ă cu privire la arbitrajul comercial interna țional de la
Geneva din 1961, Conven ția de la Washington din 1965 pentru reglementarea d iferendelor
relative la investi ții între state și persoane ale altor state. România este parte la toate cele trei
conven ții. UNCITRAL a elaborat o lege-tip cu privire la ar bitrajul comercial interna țional în
1985, care a fost revizuit ă în 2006 ( Model Law on International Commercial Arbitration ) și
un regulament de arbitraj în 1976, revizuit în 2010 și modificat în 2013 ( UNCITRAL
Arbitration Rules ), care este folosit, mai ales, de p ărțile care aleg arbitrajul ad hoc .
În drepturile na ționale exist ă norme referitoare la arbitrajul interna țional. În dreptul
român, arbitrajul interna țional este reglementat în Codul de procedur ă civil ă, în Titlul IV
„Arbitrajul interna țional și efectele hot ărârilor arbitrale str ăine” (art.1110-1132). Potrivit art.
1110 C. proc. civ., atunci când arbitrajul se desf ășoar ă în România, un litigiu arbitral este
considerat interna țional, dac ă s-a n ăscut dintr-un raport de drept privat cu element de
extraneitate. Dispozi țiile din Codul de procedur ă civil ă referitoare la arbitrajul interna țional se
aplic ă oric ărui arbitraj interna țional, dac ă sediul instan ței arbitrale se afl ă în România și, cel
pu țin una dintre p ărți avea la data încheierii conven ției arbitrale domiciliul sau re ședin ța
obi șnuit ă, respectiv sediul în afara României, cu condi ția ca p ărțile s ă nu fi exclus prin
conven ția arbitral ă aplicarea acestora.
Dreptul arbitrajului ( lex arbitrii ) se distinge, atât de legea aplicabil ă fondului litigiului,
care se solu ționeaz ă prin arbitraj, cât și de legea aplicabil ă procedurii arbitrale. Lex arbitrii
reglementeaz ă probleme precum validitatea conven ției de arbitraj, c ăile de atac ale hot ărârii
arbitrale.

41
În anumite drepturi na ționale, cum este cazul Germaniei, regulile aplicabi le
arbitrajului sunt acelea și, fie c ă arbitrajul este intern, fie c ă este interna țional. În altele (Fran ța,
Elve ția), printre care și România, exist ă reguli speciale aplicabile arbitrajului interna țional, și
doar anumite aspecte sunt comune (arbitrajului inte rn și interna țional).
În materia investi țiilor, recurgerea la arbitraj, ca modalitate de sol u ționare a litigiilor,
poate avea dou ă surse: o clauz ă în contractul de stat sau o prevedere într-o conve n ție
interna țional ă, aplicabil ă în cauz ă, mai ales, un BIT.
Părțile au posibilitatea de a alege un arbitraj ad hoc sau un arbitraj institu ționalizat,
adic ă administrat de un centru de arbitraj. Dac ă p ărțile aleg arbitrajul ad hoc , de regul ă,
folosesc regulamentul UNCITRAL ( UNCITRAL Arbitration Rules ). Dac ă aleg arbitrajul
institu ționalizat pot opta între mai multe centre de arbitr aj: Curtea permanent ă de arbitraj de la
Haga, care func ționeaz ă pe lâng ă Curtea Interna țional ă de Justi ție, și care nu solu ționeaz ă
decât litigii între state sau între un stat și o întreprindere (ca în cazul contractelor de stat );
Curtea de arbitraj de la Paris, care func ționeaz ă în cadrul Camerei Interna ționale de Comer ț
(ICC) și care are reguli noi de arbitraj (în vigoare din 2 012), arbitrajul organizat pe lâng ă
Camera de Comer ț de la Stockholm, LCIA – The London Court of International Arbitration ,
AAA – American Arbitration Association , SIAC – Singapore International Arbitration
Centre , Curtea de Arbitraj Comercial Interna țional de pe lâng ă Camera de Comer ț și Industrie
a României.
Alegerea unui centru de arbitraj presupune și alegerea regulamentului de arbitraj al
acelui centru, deoarece, de regul ă, fiecare centru aplic ă propriul regulament, refuzând
aplicarea unor alte reglement ări. Iar fiecare regulament con ține și reguli de procedur ă.

● Conven ția de arbitraj .
Conven ția de arbitraj poate s ă îmbrace dou ă forme: clauza compromisorie, inserat ă în
contractul p ărților (deci, înainte de apari ția litigiului), care reprezint ă regula și, mai rar,
compromisul de arbitraj, care se încheie între p ărți dup ă na șterea litigiului.
Condi ții de fond. Autonomia clauzei compromisorii . Clauza compromisorie este
independent ă de contractul care o con ține, atât din punct de vedere material, cât și juridic.
Astfel, clauza compromisorie nu este afectat ă de ineficacitatea contractului (nulitate,
rezolu țiune, reziliere, caducitate, expirare, ș.a.) și nici chiar de formarea lui, o clauz ă
compromisorie putând fi valabil ă chiar dac ă contractul între p ărți nu s-a încheiat înc ă. Potrivit
art. 1112 alin. (3) C. proc. civ. rom., validitatea clauzei compromisorii nu poate fi contestat ă
pe motivul nevalidit ății contractului principal sau pentru c ă ar viza un litigiu care nu exist ă
înc ă; deci are un caracter autonom. Validitatea clauzei compromisorii este supus ă legii
aplicabile stabilite de p ărți; frecvent, legea aplicabil ă clauzei compromisorii este aceea aleas ă
de p ărți pentru contractul lor, și nu o lege separat ă.
Conform art. 1112 alin. (2) C. proc. civ. rom., con ven ția arbitral ă (atât clauza
compromisorie, cât și compromisul) este valabil ă dac ă îndepline ște condi țiile de fond impuse,
fie de legea stabilit ă de p ărți pentru clauz ă, fie de legea aplicabil ă obiectului litigiului ( și aici
se are în vedere, mai ales, compromisul), fie de le gea aplicabil ă contractului, care o con ține,
fie de legea român ă.
Autonomia clauzei compromisorii nu este recunoscut ă în toate drepturile na ționale.
Condi ții de form ă ale conven ției de arbitraj . Potrivit Conven ției de la New York din
1958, conven ția de arbitraj trebuie s ă îmbrace forma scris ă (art. II alin. 1 și 2). Și Conven ția
de la Geneva din 1961 prevede forma scris ă, sau orice form ă permis ă de legisla ția statelor
care nu pretind forma scris ă a conven ției arbitrale (art. 1 alin. 2 lit.a). În mod asem ănător,
conform art. 1112 alin. (1) C. proc. civ. rom. conv en ția arbitral ă este valabil încheiat ă dac ă
îmbrac ă o form ă scris ă, prin înscris, telegram ă, telex, telecopiator, po ștă electronic ă sau orice
alt mijloc de comunicare, permi țând a-i stabili proba printr-un text.

42
Arbitrabilitatea litigiului . Poate fi supus arbitrajului doar un litigiu care este arbitrabil.
Pentru a stabili arbitrabilitatea unui litigiu se a re în vedere obiectul acestuia ( ratione materiae )
și calitatea p ărților ( ratione personae ). Sunt arbitrabile numai litigiile care au un obie ct de
natur ă patrimonial ă și care prive ște drepturi de care p ărțile pot dispune, iar legea statului de
sediu al instan ței arbitrale nu rezerv ă competen ță exclusiv ă instan țelor judec ătore ști [art. 1111
alin.(1) C. proc. civ. rom.]. În ceea ce prive ște calitatea p ărților, se au în vedere anumite
caracteristici ale uneia dintre p ărți și anume, dac ă o parte este persoan ă juridic ă de drept
public sau dac ă face parte din categoria persoanelor considerate „ slabe” și care au nevoie de
protec ție, cum este consumatorul. În principiu, se conside r ă c ă autorit ățile publice nu pot
recurge la jurisdic ția arbitral ă, care este o jurisdic ție privat ă, în detrimentul jurisdic ției statale.
Exist ă, îns ă, o tendin ță la nivel mondial de a extinde domeniul arbitrabili t ății, tendin ță la care
particip ă și România. Astfel, conform art. 542 alin. (2) C. pr oc. civ. rom., statul și autorit ățile
publice pot încheia conven ții arbitrale, numai dac ă sunt autorizate prin lege sau prin conven ții
interna ționale la care România este parte. Art. 2 alin. 1 d in Conven ția de la Geneva din 1961,
la care România este parte, autorizeaz ă persoanele juridice de drept public s ă încheie
conven ții de arbitraj. Persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate și
activit ăți economice pot încheia conven ții arbitrale, cu excep ția cazului în care legea ori actul
lor de înfiin țare sau de organizare prevede altfel [art. 542 alin . (3) C. proc. civ. rom.].
Referitor la persoanele considerate „slabe” și care au nevoie de protec ție, de regul ă, acestea
pot încheia numai compromisuri, nu și clauze compromisorii, deoarece se apreciaz ă c ă numai
dup ă na șterea litigiului pot lua decizii în cuno știn ță de cauz ă.
Sanc țiunea nerespect ării condi ției arbitrabilit ății în dreptul român este anularea
hot ărârii arbitrale [art. 1120 alin. (3), care face tri mitere la art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc.
civ.]. În Conven ția de la New York din 1958 se prevede c ă hot ărârea arbitral ă, prin care a fost
solu ționat un litigiu nearbitrabil potrivit legii statul ui unde se solicit ă recunoa șterea sau/ și
executarea acesteia, nu poate fi recunoscut ă/executat ă [art. V alin. 2 lit. a)].
Conven ția arbitral ă și r ăspunderea delictual ă. Atunci când conven ția de arbitraj este
redactat ă într-o manier ă general ă, vizând orice litigiu care se na ște în leg ătur ă cu contractul
dintre p ărți sau care are o rela ție cu acesta, r ăspunderea delictual ă intr ă în domeniul de
aplicare a conven ției arbitrale.

Pentru autoevaluare:
1. Care sunt mijloacele alternative de solu ționare a litigiilor de comer ț interna țional?
2. Care sunt avantajele și riscurile utiliz ării medierii ca mijloc de solu ționare a litigiilor de
comer ț interna țional?
3. Cum se poate executa acordul rezultat din medier e?
4. Care este natura și izvoarele arbitrajului, ca modalitate de solu ționare a litigiilor de comer ț
interna țional?
5. Prezenta ți condi țiile de fond și de form ă ale conven ției de arbitraj.
6. Ce înseamn ă c ă un litigiu este arbitrabil?

Pentru o idee despre mediere, ar putea fi vizionat serialul „Fairly Legal” (2011-2012).

43

Unitatea de înv ățare 5: Arbitrajul în comer țul interna țional – continuare – 2 ore
Recapitulare

Efectele conven ției de arbitraj . Efectele conven ției de arbitraj se refer ă la efectele
acesteia fa ță de p ărțile care au încheiat-o, la efectele ei fa ță de ter ți și la efectele conven ției
arbitrale fa ță de instan ța arbitral ă.
Părțile trebuie s ă respecte conven ția de arbitraj; ele au obliga ția s ă se adreseze unei
instan țe arbitrale pentru solu ționarea litigiului dintre acestea; încheierea conve n ției arbitrale
atrage necompeten ța instan țelor statale.
De regul ă, fa ță de ter ți, conven ția de arbitraj nu produce efecte, aplicându-se prin cipiul
relativit ății efectelor actului juridic.
În ceea ce prive ște instan ța arbitral ă, se aplic ă a șa numitul principiu competen ță-
competen ță, principiu aplicabil într-un mare num ăr de state, printre care și România.
Principiul competen ță-competen ță este consacrat în art. 1118 C. proc. civ. Semnific a ția
acestui principiu este aceea c ă instan ța arbitral ă trebuie s ă-și verifice propria competen ță.
Aceasta înseamn ă c ă instan ța arbitral ă trebuie s ă se pronun țe cu privire la validitatea
conven ției de arbitraj, cu privire la eficacitatea ei, înt inderea acesteia, precum și cu privire la
arbitrabilitatea litigiului (aceasta fiind latura p ozitiv ă a efectelor conven ției de arbitraj). Ca
efect negativ, conven ția de arbitraj conduce la necompeten ța instan țelor statale.
Potrivit art. II.3 din Conven ția de la New York din 1958 instan ța statal ă sesizat ă cu un
litigiu, în leg ătur ă cu care s-a încheiat o conven ție arbitral ă, se va declara necompetent ă, cu
excep ția situa ției în care constat ă c ă respectiva conven ție de arbitraj este caduc ă, inoperant ă
sau nesusceptibil ă de a fi aplicat ă.
Principiul competen ță-competen ță nu exclude, a posteriori , controlul exercitat de c ătre
instan ța statal ă în ceea ce prive ște anularea hot ărârii arbitrale, precum și cu privire la
recunoa șterea și executarea hot ărârii arbitrale str ăine. În UE, CJUE a hot ărât în interpretarea
Regulamentului Bruxelles I, în spe ța C-185/07, c ă instan ța statal ă competent ă s ă solu ționeze
pe fond un litigiu are competen ța de a decide și cu privire la validitatea sau efectele unei
conven ții de arbitraj, în leg ătur ă cu acel litigiu. În considerentele Regulamentului Bruxelles I
revizuit (nr. 1215/2012) se precizeaz ă c ă în cazul în care o instan ță statal ă dintr-un stat
membru, exercitându- și competen ța în temeiul Regulamentului sau în temeiul legisla ției
na ționale, a stabilit c ă o conven ție de arbitraj este nul ă, nu produce efecte sau este imposibil
de aplicat, acest lucru nu împiedic ă recunoa șterea sau, dup ă caz, executarea hot ărârii adoptate
de aceasta pe fond. Acest lucru nu aduce atingere c ompeten ței instan țelor din statele membre
de a hot ărî cu privire la recunoa șterea și executarea sentin țelor arbitrale în conformitate cu
Conven ția de la New York din 1958, care primeaz ă asupra Regulamentului.

● Procedura arbitral ă. Compunerea tribunalului arbitral .
Compunerea tribunalului arbitral se face prin metod a stabilit ă de comun acord de c ătre
părți prin conven ția arbitral ă. Dac ă se întâmpin ă dificult ăți, intervine instan ța statal ă; este ceea
ce în dreptul francez se nume ște juge d`appui , institu ție f ără corespondent în dreptul anglo-
saxon; în dreptul român este reglementat ă în art. 547 C. proc. civ. Dac ă arbitrajul este ad hoc ,
părțile vor stabili metoda de compunere a tribunalului arbitral. Dac ă arbitrajul este
institu țional, și p ărțile nu au stabilit modalitatea de compunere a tribu nalului arbitral, intervine
institu ția care organizeaz ă arbitrajul. Tribunalul arbitral este, de regul ă, compus dintr-un
num ăr impar de arbitri (1 sau 3); atunci când se numesc 3, unul este pre ședinte, sau, în dreptul
român, supraarbitru (art. 556 C. proc. civ.). Se re comand ă numirea unor arbitri care cunosc
bine domeniul de activitate din care face parte pro blema litigioas ă.

44
Principiile aplicabile procesului arbitral . Procesul arbitral se caracterizeaz ă prin
independen ța și impar țialitatea arbitrilor, prin asigurarea contradictori alit ății și a egalit ății de
tratament a p ărților; de asemenea, procesul arbitral se caracterize az ă prin celeritate.
Cerin ța impar țialit ății și independen ței arbitrilor reiese din Regulamentul ICC din
2012 (art.11.1: fiecare arbitru trebuie s ă fie și s ă r ămân ă impar țial și independent fa ță de
părțile implicate în arbitraj), din Regulamentul de arb itraj UNCITRAL (cu ultima modificare
în 2013), care prevede c ă o cauz ă de recuzare a arbitrilor este îndoiala legitim ă asupra
impar țialit ății și independen ței arbitrilor (art. 11). În acela și sens, este prevederea din art. 1113
alin. (2) lit.c) C. proc. civ. rom.
Tribunalul arbitral trebuie s ă asigure respectarea principiilor fundamentale ale
procesului, printre care și principiul contradictorialit ății, în care poate fi inclus și acela al
egalit ății de tratament al p ărților. Aceste principii sunt prev ăzute în art. 1114 alin. (3) C. proc.
civ. rom. De asemenea, potrivit art. 575 alin. (2) C. proc. civ. rom., principiile fundamentale
ale procesului civil (reglementate în Codul de proc edur ă civil ă) sunt aplicabile și în procedura
arbitral ă.
La cererea p ărților sau atunci când p ărțile au încheiat un acord în acest sens, arbitrajul
se declar ă confiden țial. În Regulamentul ICC din 2012 se prevede c ă tribunalul arbitral poate
declara confiden țial ă procedura de arbitraj sau orice alte probleme lega te de arbitraj, luând
măsuri pentru protejarea secretelor comerciale sau a altor informa ții confiden țiale (art. 22.3).
În Regulile de arbitraj ale Cur ții de Arbitraj Comercial Interna țional Bucure ști este prev ăzut
principiul confiden țialit ății în art. 8.
Dreptul aplicabil litigiului . Legea aplicabil ă pentru solu ționarea litigiului este aceea
aleas ă de c ătre p ărți. Dac ă p ărțile nu au ales legea aplicabil ă, atunci tribunalul arbitral aplic ă
legea pe care o consider ă potrivit ă, ținând seama de uzan țele și regulile profesionale, din
domeniul din care face parte litigiul. Tribunalul a rbitral va evita aplicarea de norme
conflictuale. Cu acordul expres al p ărților, tribunalul arbitral poate solu ționa litigiul în
echitate sau ca, ceea ce se nume ște amiable compositeur (art. 1119 C. proc. civ. rom.).
Actul de misiune . Actul de misiune ( Terms of Reference ) este documentul care con ține
toate informa țiile care permit stabilirea sarcinilor arbitrilor. În Regulamentul ICC din 2012
apare la art. 23. În Regulile de Arbitraj ale Cur ții de Arbitraj de la Bucure ști apare la art. 39.
Conform art. 566 C. proc. civ. rom., arbitrii trebu ie s ă accepte îns ărcinarea pentru ca s ă aib ă
loc constituirea tribunalului arbitral.
Proba . Regulile de prob ă variaz ă de la un stat la altul și de la o institu ție permanent ă
de arbitraj la alta. În general, proba este l ăsat ă la libera dispozi ție a p ărților. În actul de
misiune al arbitrilor, de regul ă, exist ă indica ții cu privire la probe.
În procesul arbitral interna țional se folose ște sistemul discovery și e-discovery ,
împrumutat din dreptul american. Discovery este o procedur ă care permite fiec ărei p ărți s ă
ob țin ă de la cealalt ă parte toate documentele necesare pe care aceasta l e folose ște pentru a
proba preten țiile sale, fie c ă partea care cere documentele știe de existen ța lor, fie c ă nu știe.
E-discovery se refer ă la documentele în format electronic. Nu în toate l itigiile aceast ă
procedur ă poate fi aplicat ă.
Se utilizeaz ă și proba cu martori, precum și expertiza. Detaliile cu privire la
propunerea și administrarea probelor în procesul arbitral sunt cuprinse în art. 586-591 și art.
1117 C. proc. civ. rom.
Măsuri provizorii și conservatorii . Tribunalul arbitral poate dispune m ăsuri provizorii
sau conservatorii, cu excep ția cazului în care p ărțile au exclus expres acest lucru din conven ția
lor arbitral ă. Atunci când sunt luate asemenea m ăsuri, partea vizat ă trebuie s ă le execute în
mod voluntar; în caz contrar, se poate apela la o i nstan ță statal ă, care s ă le impun ă. Sesizarea
instan ței statale se poate face de c ătre tribunalul arbitral [art. 1116 alin. (2) C. pro c. civ. rom.]

45
sau o pot face p ărțile, înainte sau în cursul solu țion ării litigiului pe calea arbitrajului (art. 585
C. proc. civ. rom.). O prevedere similar ă exist ă în Regulamentul ICC din 2012, la art. 28.2.
Arbitrul de urgen ță. În Regulamentul ICC din 2012 (art. 29) se prevede posibilitatea
instituirii unui arbitru de urgen ță în situa ția în care una dintre p ărți nu poate a ștepta
constituirea tribunalului arbitral și solicit ă m ăsuri provizorii sau conservatorii, independent de
dreptul ei de a se adresa cu o asemenea cerere unei instan țe statale.
Deliberarea arbitrilor . Deliberarea se face în secret, în modalitatea sta bilit ă de
conven ția arbitral ă sau, în lips ă, de tribunalul arbitral [art. 602 alin. (1) C. pro c. civ. rom.].
Înc ălcarea obliga ției de deliberare în secret este dificil de probat și de sanc ționat; se pot folosi
dispozi țiile art. 565 lit. d) C. proc. civ. rom.
Termenul arbitrajului . Majoritatea regulamentelor de arbitraj prev ăd un termen de 6
luni pentru pronun țarea hot ărârii, care curge de la data sesiz ării tribunalului arbitral. Potrivit
art. 1114 alin. (4) coroborat cu art. 567 alin. (1) C. proc. civ. rom., termenul în care trebuie
pronun țat ă hot ărârea de arbitraj este de 12 luni, care curge de la data constituirii tribunalului
arbitral. Sanc țiunea nerespect ării termenului este caducitatea arbitrajului. Terme nul poate fi
prelungit prin acordul p ărților, iar tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice,
prelungirea termenului o singur ă dat ă cu cel mult 6 luni. Termenul se suspend ă pe durata
oric ărei cereri incidente.
În Regulamentul ICC din 2012 termenul prev ăzut este de 6 luni, care curge de la data
semn ării actului de misiune de c ătre arbitri (art. 30.1).
Hot ărârea arbitral ă. Hot ărârea arbitral ă este aceea pronun țat ă de tribunalul arbitral,
prin care solu ționeaz ă pe fond litigiul dintre p ărți. Conform art. 1120 C. proc. civ. rom.,
hot ărârea se pronun ță dup ă procedura convenit ă de p ărți. În lipsa unor asemenea prevederi în
conven ția arbitral ă, hot ărârea se pronun ță cu votul majorit ății arbitrilor, iar în caz de paritate a
voturilor prevaleaz ă solu ția care se raliaz ă votului supraarbitrului. Hot ărârea arbitral ă este
scris ă, motivat ă, datat ă și semnat ă de to ți arbitrii.
De la data comunic ării ei p ărților, hot ărârea arbitral ă pronun țat ă în arbitrajul
interna țional este executorie și obligatorie. Ea poate fi atacat ă numai cu ac țiune în anulare
pentru motivele și în regimul stabilite în art. 608-613 C. proc. civ ., aplicabile arbitrajului
intern.
Ac țiunea în anulare a hot ărârii arbitrale este de competen ța unei instan țe statale, mai
precis, de competen ța Cur ții de apel din circumscrip ția în care a avut loc arbitrajul. Motivele
pentru desfiin țarea hot ărârii arbitrale prin ac țiune în anulare sunt (conform art. 608 C. proc.
civ.):„a) litigiul nu era susceptibil de solu ționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a solu ționat litigiul f ără s ă existe o conven ție arbitral ă sau în
temeiul unei conven ții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conf ormitate cu conven ția arbitral ă;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a
fost legal îndeplinit ă;
e) hot ărârea a fost pronun țat ă dup ă expirarea termenului arbitrajului prev ăzut la art.
567, de și cel pu țin una dintre p ărți a declarat c ă în țelege s ă invoce caducitatea, iar p ărțile nu
au fost de acord cu continuarea judec ății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2);
f) tribunalul arbitral s-a pronun țat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hot ărârea arbitral ă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arat ă data și locul
pronun țării ori nu este semnat ă de arbitri;
h) hot ărârea arbitral ă încalc ă ordinea public ă, bunele moravuri ori dispozi ții
imperative ale legii;
i) dac ă, dup ă pronun țarea hot ărârii arbitrale, Curtea Constitu țional ă s-a pronun țat
asupra excep ției invocate în acea cauz ă, declarând neconstitu țional ă legea, ordonan ța ori o

46
dispozi ție dintr-o lege sau dintr-o ordonan ță care a f ăcut obiectul acelei excep ții ori alte
dispozi ții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile
men ționate în sesizare.”.
Termenul general de exercitare a ac țiunii în anulare este de 1 lun ă de la data
comunic ării hot ărârii arbitrale (art. 611 C. proc. civ.). Curtea de apel poate suspenda
executarea hot ărârii arbitrale împotriva c ăreia a fost introdus ă ac țiunea în anulare (art. 612 C.
proc. civ.).
Dac ă p ărțile nu au stabilit altfel prin conven ția arbitral ă,tribunalul arbitral poate
pronun ța și hot ărâri par țiale.

● Recunoa șterea și executarea hot ărârilor arbitrale str ăine .
Marea majoritate a hot ărârilor arbitrale sunt executate în mod voluntar. D e și nu exist ă
o statistic ă în acest sens, în doctrin ă se arat ă c ă, de exemplu, în 2010 ICC de la Paris a
solu ționat 479 litigii, iar instan țele statale au fost sesizate cu un num ăr foarte mic de cereri de
executare.
În arbitrajul intern, hot ărârea arbitral ă constituie titlu executoriu și se execut ă silit ca și
cum ar fi o hot ărâre judec ătoreasc ă (art. 615 C. proc. civ.). Hot ărârea arbitral ă pronunțat ă în
România, în urma unui proces interna țional arbitral, are acela și regim cu hot ărârea arbitral ă
intern ă, adic ă este executorie și obligatorie și se execut ă silit ca și cum ar fi o hot ărâre
judec ătoreasc ă intern ă.
În ceea ce prive ște executarea unei hot ărâri arbitrale str ăine pe teritoriul României, se
aplic ă regulile din Codul de procedur ă civil ă și din Conven țiile la care România este parte.
Recunoa șterea și executarea conform prevederilor Codului de proced ur ă civil ă (art.
1123-1132) .
Potrivit art. 1123 C. proc. civ., sunt hot ărâri arbitrale str ăine orice hot ărâri de arbitraj
intern sau interna țional, pronun țate într-un stat str ăin.
Instan ța competent ă pentru recunoa șterea sau/ și executarea unei hot ărâri arbitrale
str ăine este o instan ță statal ă și anume, tribunalul în circumscrip ția c ăruia se afl ă domiciliul
sau, dup ă caz, sediul celui c ăruia i se opune respectiva hot ărâre arbitral ă. În cazul în care nu
se poate stabili care este acest tribunal, competen t este Tribunalul Bucure ști.
Se poate solicita doar recunoa șterea unei hot ărâri arbitrale atunci când cel care se
prevaleaz ă de ea urm ăre ște s ă invoce autoritatea de lucru judecat a acesteia sau se poate
solicita executarea , atunci când hot ărârea arbitral ă nu este executat ă voluntar de partea
împotriva c ăreia a fost pronun țat ă. Cererea de recunoa ștere întrerupe prescrip ția dreptului de a
ob ține executarea silit ă [art.1126 alin. (3), coroborat cu art. 1100 C. pro c. civ.].
Cererea trebuie s ă fie înso țit ă de hot ărârea arbitral ă și de conven ția arbitral ă,
supralegalizate și traduse în limba român ă (art. 1127 C. proc. civ.).
Motivele de refuz al recunoa șterii sau execut ării , conform art. 1128 C. proc. civ., sunt:
„a) p ărțile nu aveau capacitatea de a încheia conven ția arbitral ă conform legii
aplicabile fiec ăreia, stabilit ă potrivit legii statului unde hot ărârea a fost pronun țat ă;
b) conven ția arbitral ă nu era valabil ă potrivit legii c ăreia p ărțile au supus-o sau, în
lips ă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hot ărârea arbitral ă a fost pronun țat ă;
c) partea contra c ăreia hot ărârea este invocat ă n-a fost cuvenit informat ă cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura a rbitral ă ori a fost în imposibilitate de a- și
valorifica propria ap ărare în procesul arbitral;
d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitral ă n-a fost conform ă
conven ției p ărților ori, în lipsa unui acord al acestora, legii lo cului unde a avut loc arbitrajul;
e) hot ărârea prive ște un diferend neprev ăzut în conven ția arbitral ă sau în afara
limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispozi ții care excedeaz ă termenilor conven ției
arbitrale. Totu și, dac ă dispozi țiile din hot ărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot f i

47
separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitra jului, cele dintâi pot fi recunoscute și
declarate executorii;
f) hot ărârea arbitral ă n-a devenit înc ă obligatorie pentru p ărți sau a fost anulat ă ori
suspendat ă de o autoritate competent ă din statul în care sau dup ă legea c ăruia a fost
pronun țat ă.”.
În afar ă de aceste motive de refuz al recunoa șterii sau execut ării, mai pot fi invocate și
alte dou ă motive, prev ăzute în art. 1124 C. proc. civ., și anume nearbitrabilitatea litigiului în
România și înc ălcarea ordinii publice de drept interna țional privat român.
Instan ța va refuza recunoa șterea sau executarea cu condi ția ca partea împotriva c ăreia
hot ărârea este invocat ă s ă probeze existen ța unuia dintre motivele ar ătate mai sus.
Instan ța nu poate examina hot ărârea arbitral ă pe fondul litigiului (art. 1132 C. proc.
civ.).
Hot ărârea de recunoa ștere sau de executare a hot ărârii arbitrale str ăine poate fi atacat ă
numai cu apel (art. 1130 C. proc. civ.).
Recunoa șterea și executarea conform prevederilor Conven ției de la New York din
1958.
Conven ția de la New York a fost destul de liberal ă la momentul la care a fost adoptat ă,
dar ast ăzi este considerat ă dep ășit ă. Cererea de recunoa ștere sau executare trebuie înso țit ă de
hot ărârea arbitral ă și de conven ția arbitral ă, traduse în limba statului în care se depune cerer ea
(art. IV, similar cu art. 1127 C. proc. civ. rom.). Motivele de refuz al recunoa șterii sau
execut ării sunt cuprinse în art. V și sunt identice cu motivele prev ăzute în Codul de procedur ă
civil ă român (art. 1128 și 1124); de asemenea, și condi ția prob ării unuia dintre motive, de
către partea împotriva c ăreia este invocat ă hot ărârea.
Conven ția de la New York nu con ține reguli uniforme cu privire la prescrip ția
dreptului de a cere recunoa șterea sau executarea, procedura contradictorie sau nu, c ăile de
atac împotriva hot ărârii de recunoa ștere sau executare.
Recunoa șterea și executarea conform prevederilor Conven ției de la Washington din
1965.
Aceast ă conven ție con ține dispozi ții privind recunoa șterea sau executarea hot ărârilor
arbitrale pronun țate numai în litigiile referitoare la investi țiile între state și persoane ale altor
state. În art. 54 al Conven ției este stabilit ă o regul ă drastic ă, ce nu se reg ăse ște în nici un alt ă
conven ție interna țional ă, și anume: fiecare stat contractant recunoa ște orice sentin ță dat ă, în
temeiul Conven ției, ca fiind obligatorie și asigur ă executarea pe teritoriul s ău a obliga țiilor
pecuniare pe care sentin ța le impune, ca și când ar fi vorba de o hot ărâre definitiv ă a unei
instan țe, care func ționeaz ă în acest stat. Prin urmare, hot ărârea arbitral ă pronun țat ă în temeiul
Conven ției de la Washington are acela și regim cu o hot ărâre judec ătoreasc ă intern ă a statului
pe teritoriul c ăruia se solicit ă recunoa șterea sau executarea. Aceast ă solu ție a fost acceptat ă de
statele contractante ale Conven ției, deoarece Conven ția prevede un al doilea grad de
jurisdic ție, echivalent unei c ăi de atac exercitat ă împotriva hot ărârii arbitrale.

3.2.3. Solu ționarea litigiilor de comer ț interna țional în fa ța instan țelor statale.
Chiar dac ă, pentru reglementarea litigiilor, prima alegere a operatorilor de comer ț
interna țional este arbitrajul, instan țele statale na ționale continu ă s ă solu ționeze litigii de
comer ț interna țional. Acest lucru se întâmpl ă, fie atunci când p ărțile aleg o instan ță na țional ă
printr-o clauz ă atributiv ă de jurisdic ție sau o conven ție de alegere a instan ței, dup ă apari ția
litigiului, fie în cazul în care nu exist ă o clauz ă/conven ție de alegere a instan ței statale sau
arbitrale. De asemenea, instan țele statale intervin, a șa cum am v ăzut, și în cazul arbitrajului,
mai ales, atunci când hot ărârea arbitral ă nu este executat ă voluntar.

48
Rolul instan țelor statale în litigiile de comer ț interna țional const ă în: competen ța
direct ă, notificarea pârâtului, care, de regul ă, se afl ă în str ăin ătate, conflicte de procedur ă, mai
ales referitoare la litispenden ță, proba și efectele hot ărârilor judec ătore ști str ăine.
Izvoare . Regulile aplicabile competen ței jurisdic ționale interna ționale se reg ăsesc în
conven ții interna ționale multilaterale, în conven ții bilaterale în materie de cooperare judiciar ă,
iar la nivelul UE, în regulamente europene (Regulam entul Bruxelles I, Regulamentul
805/2004 privind crearea unui titlu executoriu euro pean pentru crean țele necontestate, ș.a.).
Juristul care se confrunt ă cu problema instan ței competente pentru un anumit litigiu
trebuie s ă verifice care este reglementarea aplicabil ă. Conven țiile care con țin norme de drept
material sunt considerate ca fiind o lege special ă, în raport cu conven țiile bilaterale sau cu
normele de drept european. Toate normele interna ționale primeaz ă fa ță de dreptul comun. La
data la care va intra în vigoare Conven ția de la Haga din 2005 privind acordurile de aleger e a
forului, aceasta va trebui luat ă în considerare cu prioritate. (UE a ratificat Conv en ția de la
Haga în 2009, în aceast ă materie UE având competen ță exclusiv ă; prin urmare, toate statele
membre UE vor fi p ărți la Conven ție).
Toate aceste probleme au fost analizate la Dreptul interna țional Privat.

Pentru autoevaluare:
1. Care sunt efectele conven ției de arbitraj?
2. Ce principii se aplic ă în procesul arbitral?
3. În ce termen trebuie solu ționat litigiul de tribunalul arbitral?
4. Ce trebuie s ă con țin ă hot ărârea arbitral ă?
5. Hot ărârea arbitral ă poate fi atacat ă? Prin ce mijloc/mijloace?
6. Care sunt regulile aplicabile pentru recunoa șterea și executarea hot ărârilor arbitrale str ăine
în România?

49
Unitatea de înv ățare 6: Opera țiunile de comer ț international. Faza preg ătitoare a
opera țiunilor de comer ț interna țional – 2 ore

Opera țiunile de comer ț interna țional sunt foarte diverse, începând cu comer țul de
mărfuri clasic și mergând pân ă la opera țiuni complexe de construc ții de infrastructuri, comer ț
de servicii, ș.a.
Atunci când un operator de comer ț interna țional decide s ă vând ă produse, s ă ofere
servicii sau s ă fac ă alte opera țiuni pe o anumit ă pia ță, el trebuie s ă se informeze, mai întâi, în
leg ătur ă cu normele aplicabile accesului la pia ța respectiv ă. Apoi trebuie s ă cunoasc ă
normele aplicabile contractelor pe care urm ăre ște s ă le încheie, atât în ceea ce prive ște
formarea acestora, cât și referitor la legea aplicabil ă contractelor. În cele din urm ă trebuie s ă
caute finan țare pentru opera țiunea avut ă în vedere.
Accesul la pia ță. Normele referitoare la accesul la pia ță sunt, fie pozitive, care permit
unui operator de comer ț interna țional s ă intre pe o anumit ă pia ță, fie negative, care
restric ționeaz ă accesul la o anumit ă pia ță. De exemplu, accesul la pia ța juridic ă, pe un anumit
teritoriu a avoca ților str ăini. În UE au fost adoptate dou ă directive (77/249/CEE și 98/5/CE),
care con țin reguli uniforme minimale pentru prestarea de ser vicii juridice a avoca ților în
spa țiul UE.
Într-o accep țiune larg ă, reglementarea accesului la pia ță con ține ansamblul de drepturi
și obliga ții al str ăinilor, pe teritoriul unui anumit stat, altfel spus , condi ția juridic ă a str ăinilor.
Intr ă în acest domeniu reglementarea schimburilor, drept ul vamal, dreptul concuren ței, dreptul
mediului, controlul exporturilor, etc.
Accesul la pia ță este reglementat prin reguli apar ținând dreptului interna țional,
dreptului regional și dreptului na țional.

4.1. Faza preg ătitoare a opera țiunilor de comer ț interna țional .
Formarea unui contract interna țional este de multe ori de lung ă durat ă și de o anumit ă
complexitate, comparativ cu aceea a unui contract i ntern. Acest lucru se datoreaz ă cauzelor
economice pe care le implic ă un contract interna țional, dar și diferen țelor de cultur ă a
partenerilor viitori, cultur ă juridic ă și nu numai. De exemplu, în diferite culturi, „da” s au „nu”
nu au aceea și semnifica ție. „Da”, poate însemna c ă operatorul de comer ț interna țional a
în țeles propunerea, dar c ă nu și-a exprimat acordul sau nu înc ă; „nu”, poate avea semnifica ția
unui nu temporar, valabil într-un anumit moment și nu un „nu” definitiv. Un bun negociator
trebuie s ă fie înarmat și cu cuno știn țe din cultura partenerului.
a. Instrumentele din faza precontractual ă.
Exist ă o serie de documente de care p ărțile se pot folosi în faza precontractual ă,
precum scrisoarea de inten ție, acordul de principiu, angajamentul de onoare, o ferta de
negociere, oferta de contractare, contractul-cadru, condi țiile generale contractuale, ș.a. Legea
aplicabil ă acestor documente este stabilit ă prin Regulamentul Roma II (art. 12 – culpa in
contrahendo : „(1) Legea aplicabil ă obliga țiilor necontractuale care decurg din în țelegerile la
care se ajunge înainte de semnarea unui contract, i ndiferent dac ă respectivul contract a fost
efectiv semnat sau nu, este legea aplicabil ă contractului în cauz ă sau legea care ar fi fost
aplicabil ă contractului dac ă acesta ar fi fost încheiat. (2) Dac ă legea aplicabil ă nu poate fi
stabilit ă în temeiul alineatului (1), atunci legea aplicabil ă este: (a) legea statului în care s-a
produs prejudiciul, indiferent în ce țar ă are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de
țara sau țările în care se manifest ă efectele indirecte ale respectivului fapt; sau (b) în cazul în
care p ărțile î și au re ședin ța obi șnuit ă în aceea și țar ă în momentul producerii faptului cauzator
de prejudicii, se aplic ă legea respectivei țări; sau (c) în cazul în care reiese clar, din toate
circumstan țele referitoare la caz, c ă obliga ția necontractual ă rezultat ă din în țelegerile la care

50
se ajunge înainte de semnarea unui contract are în mod v ădit mai mult ă leg ătur ă cu o alt ă țar ă
decât cea prev ăzut ă la literele (a) și (b), se aplic ă legea acelei alte țări.”.).
Documentele precontractuale se folosesc, de regul ă, în contracte complexe, cum este
cazul contractului joint venture , contractului de concesiune, de construc ții de infrastructur ă,
etc. Pentru contractele simple, cum este contractul de vânzare, în faza precontractual ă se
analizeaz ă oferta și acceptarea ofertei. În cazul contractelor simple, poate s ă apar ă o „lupt ă”
de forme, în sensul c ă fiecare parte propune anumite condi ții generale contractuale, care sunt
condi ții standard și care nu sunt supuse negocierii. Dac ă p ărțile sunt aproximativ egale din
punct de vedere economic, financiar, juridic, fieca re va urm ări s ă impun ă propriile condi ții
generale.
În faza precontractual ă a negocierilor p ărțile pot stabili diverse clauze referitoare la
confiden țialitate (de exemplu, potrivit art. 1184 C. civ. ro m. „Când o informa ție confiden țial ă
este comunicat ă de către o parte în cursul negocierilor, cealalt ă parte este ținut ă s ă nu o
divulge și s ă nu o foloseasc ă în interes propriu, indiferent dac ă se încheie sau nu contractul.
Înc ălcarea acestei obliga ții atrage r ăspunderea p ărții în culp ă.”), exclusivitatea de negociere,
restituirea cheltuielilor negocierilor, în caz de e șec al acestora, etc.
● Scrisoarea de inten ție . Scrisoarea de inten ție poate avea dou ă forme: forma
prev ăzut ă de art. 2322 C. civ. rom. (text similar cu acela a l art. 2322 C. civ. francez), care
reglementeaz ă a șa numita scrisoare de confort („(1) Scrisoarea de confort este acel
angajament prin care emitentul î și asum ă o obliga ție de a face sau de a nu face, în scopul
sus ținerii unei alte persoane, numit ă debitor, în vederea execut ării obliga țiilor acesteia fa ță de
un creditor al s ău. (2) În cazul în care debitorul nu- și execut ă obliga ția, emitentul scrisorii de
confort poate fi obligat numai la plata de daune-in terese fa ță de creditor, și numai dac ă acesta
din urm ă face dovada c ă emitentul scrisorii de confort nu și-a îndeplinit obliga ția asumat ă prin
scrisoarea de confort. (3) Emitentul scrisorii de c onfort care a c ăzut în preten ții fa ță de
creditor are drept de regres împotriva debitorului. ”) sau scrisoarea de garan ție, reglementat ă în
art. 2321 C. civ. rom. („(1) Scrisoarea de garan ție este angajamentul irevocabil și
necondi ționat prin care garantul se oblig ă, la solicitarea unei persoane numite ordonator, în
considerarea unui raport obliga țional preexistent, dar independent de acesta, s ă pl ăteasc ă o
sum ă de bani unei ter țe persoane, numit ă beneficiar, în conformitate cu termenii
angajamentului asumat. (2) Angajamentul astfel asum at se execut ă la prima și simpla cerere a
beneficiarului, dac ă prin textul scrisorii de garan ție nu se prevede altfel. (3) Garantul nu poate
opune beneficiarului excep țiile întemeiate pe raportul obliga țional preexistent angajamentului
asumat prin scrisoarea de garan ție și nu poate fi ținut s ă pl ăteasc ă în caz de abuz sau de fraud ă
vădit ă.”); ambele scrisori au regimul unor garan ții autonome, care provin, de regul ă, de la o
persoan ă juridic ă specializat ă – o institu ție bancar ă. Aceste scrisori-garan ții au rolul în faza
precontractual ă de a asigura cocontractantul c ă cealalt ă parte are mijloace pentru executarea
obliga țiilor care vor rezulta din contractul viitor. Ele i ncit ă la încheierea contractului.
A doua form ă de scrisoare de inten ție este a șa numita gentlemen` s agreement , prin
care cealalt ă parte se asigur ă de seriozitatea cocontractantului, de faptul c ă negocierile nu vor
fi f ără rezultat, de confiden țialitatea lui, ș.a. De exemplu, scrisoarea poate s ă provin ă de la o
banc ă, în care aceasta stabile ște condi țiile în care va finan ța o opera țiune de comer ț
interna țional, de îndat ă ce i se va cere.
● Acordul de principiu . Este o crea ție a practicii și const ă într-o simpl ă scrisoare de
inten ție, suficient de precis ă și detaliat ă. Acordul de principiu a fost admis în practica
arbitral ă, cea mai cunoscut ă hot ărâre în materie fiind afacerea Norsolor , în care s-a stabilit c ă
un acord de principiu d ă na ștere unei obliga ții de negociere, care trebuie executat ă cu bun ă
credin ță.
● Antecontractele . Antecontractele dau na ștere la obliga ții pentru p ărți. Pot fi incluse
în antecontracte clauze specifice negocierilor, pre cum, clauza de confiden țialitate,

51
exclusivitate, neconcuren ță, diligen ță, dar și obliga ții de a ob ține autoriza ții prealabile
necesare pentru încheierea contractului. P ărțile pot stabili și legea aplicabil ă negocierilor,
precum și modul de solu ționare a litigiilor și autoritatea competent ă în cazul negocierilor.

b. Obliga țiile din faza precontractual ă.
Obliga ția de informare . În dreptul român nu exist ă un text expres general, care s ă
impun ă obliga ția de informare în faza negocierilor. Exist ă îns ă obliga ția de bun ă-credin ță în
negocieri, c ăreia îi este subsumat ă obliga ția de informare. Potrivit art. 1183 C. civ. rom.: „ (1)
Părțile au libertatea ini țierii, desf ăș ur ării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute
răspunz ătoare pentru e șecul acestora. (2) Partea care se angajeaz ă într-o negociere este ținut ă
să respecte exigen țele bunei-credin țe. P ărțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei
obliga ții. (3) Este contrar ă exigen țelor bunei-credin țe, între altele, conduita p ărții care ini țiaz ă
sau continu ă negocieri f ără inten ția de a încheia contractul. (4) Partea care ini țiaz ă, continu ă
sau rupe negocierile contrar bunei credin țe r ăspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte p ărți.
Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea
negocierilor, de renun țarea de c ătre cealalt ă parte la alte oferte și de orice împrejur ări
asem ănătoare.”. Acest text are la baz ă art. 2.1.15 din Principiile Unidroit; se reg ăse ște și în
alte legisla ții na ționale, cum ar fi cea german ă. De asemenea, în cazul mai multor contracte
este reglementat ă obliga ția de informare precontractual ă; de exemplu, în contractul de
intermediere, conform art. 2100 C. civ. rom. „Inter mediarul este obligat s ă comunice ter țului
toate informa țiile cu privire la avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat ,
cu condi ția s ă nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientu lui.”; prevederi referitoare la
obliga ția de informare precontractual ă exist ă și în contractul de asigurare, în art. 2238 C. civ.
rom.; în contractul de franciz ă, art. 2 și 15 din O.G. 52/1997.
Exclusivitatea în negocieri . Dac ă p ărțile urm ăresc s ă poarte negocieri cu o singur ă
parte, trebuie s ă prevad ă într-un document precontractual o clauz ă de exclusivitate. Altfel, ele
nu sunt ținute s ă poarte negocieri exclusive.
Confiden țialitatea . Conform art. 2.1.16 din Principiile Unidroit, car e a fost reluat în
art. 1184 C. civ. rom., în cursul negocierilor, p ărțile nu sunt obligate, în mod obi șnuit, la
confiden țialitate, decât dac ă natura informa ției sau calitatea profesional ă a p ărților impune
acest lucru; obliga ția de confiden țialitate în acest ultim caz face parte din obliga ția general ă de
bun ă credin ță.

c. Ruperea negocierilor .
Părțile sau una dintre ele pot înceta negocierile, deoa rece ele sunt libere s ă ini țieze, s ă
desf ășoare și s ă rup ă negocierile, neputând fi trase la r ăspundere pentru e șecul acestora. [art.
1183 alin. (1) C. civ. rom., care este preluat din Principiile Unidroit – art. 2.1.15 alin. (1)].
Conform art. 1183 alin. (2)-(4) C. civ. rom., simil ar cu art. 2.1.15 alin. (2) și (3) din Principiile
Unidroit, „(2) Partea care se angajeaz ă într-o negociere este ținut ă s ă respecte exigen țele
bunei-credin țe. P ărțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obliga ții. (3) Este
contrar ă exigen țelor bunei-credin țe, între altele, conduita p ărții care ini țiaz ă sau continu ă
negocieri f ără inten ția de a încheia contractul. (4) Partea care ini țiaz ă, continu ă sau rupe
negocierile contrar bunei credin țe r ăspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte p ărți. Pentru
stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negoc ierilor,
de renun țarea de c ătre cealalt ă parte la alte oferte și de orice împrejur ări asem ănătoare.”. În
cazul în care se pune problema r ăspunderii, ruperea negocierilor trebuie calificat ă ca f ăcând
parte, fie din materia contractual ă, fie din aceea delictual ă. Dac ă este vorba de obliga ții ce pot
fi calificate ca având natur ă contractual ă este aplicabil Regulamentul Roma I. Dac ă
răspunderea este delictual ă, este aplicabil Regulamentul Roma II. CJUE a hot ărât în cauza

52
Tacconi (C-334/00) c ă ruptura negocierilor are o natur ă delictual ă. Astfel este calificat ă în
majoritatea legisla țiilor.
Părțile nu pot limita sau exclude obliga ția de bun ă credin ță în negocieri, dar pot
renun ța la desp ăgubiri în cazul ruperii negocierilor, printr-o clau z ă prin care acestea prev ăd c ă
în caz de e șec a negocierilor nu intervine vreo r ăspundere a p ărților .

Pentru autoevaluare:
1. Care sunt instrumentele juridice din faza precon tractual ă și la ce anume folosesc?
2. Face ți o prezentare a scrisorii de inten ție în comer țul interna țional.
3. Care sunt obliga țiile din faza precontractual ă? Caracteriza ți-le pe scurt.
4. Care sunt efectele ruperii negocierilor?

53
Unitatea de înv ățare 7: Faza contractual ă a opera țiunilor de comer ț interna țional.
Clauzele obi șnuite în contractele de comer ț interna țional – 2 ore

4.2. Faza contractual ă a opera țiunilor de comer ț interna țional .
Atunci când se încheie un contract interna țional, datorit ă faptului c ă acesta vine în
contact cu state diferite, la negocierea, încheiere a și executarea lui trebuie s ă fie luate în
considerare diferen țele culturale. De asemenea, specific unui contract interna țional este c ă se
încheie, de regul ă, pe termen lung și corespunde nu numai intereselor p ărților, dar și unor
„jocuri” economice și politice mai extinse.
În dreptul contractelor de comer ț interna țional sunt folosi ți trei piloni: clauzele tip
(boilerplate clauses ), care reprezint ă o consecin ță a ceea ce este numit „ best practices ”.
Frecvent, clauzele tip, inserate în documente stand ard, sunt utilizate ca baz ă pentru
negocierile în care o parte nu reu șește s ă impun ă celeilalte condi țiile sale generale
contractuale.
Al doilea pilon este reprezentat de contractele tip , care sunt folosite mai ales în
materie de construc ții. De exemplu, European Development Fund a elaborat un contract
standard de construc ții destinat a fi aplicat în afara UE. De asemenea, Comisia European ă a
elaborat contracte tip pentru proiectele pe care le finan țeaz ă; aceste contracte nu sunt
negociabile; de exemplu, contractul de cercetare Com (2003) 799/2, modificat prin Com
(2003) 3834.
Al treilea pilon este reprezentat de contractele co mplexe și pe termen lung, care
rezult ă dup ă negocieri între p ărți. În cazul acestora, p ărțile încheie grupuri de contracte, cum
este cazul opera țiunii joint venture (care presupune un ansamblu de contracte), a opera țiunii
de vânzare, care depinde de un contract de credit, care, la rândul lui, depinde de un contract de
garan ție (lan țuri de contracte).
Important într-un contract de comer ț interna țional este cunoa șterea legii aplicabile
acestuia, pentru a-i în țelege efectele și pentru a-l interpreta. Frecvent, p ărțile negociaz ă și
încheie contracte în care insereaz ă și o clauz ă de alegere a legii aplicabile, f ără a verifica dac ă
clauzele inserate în contract au efecte depline în ordinea juridic ă aleas ă. Pentru a evita astfel
de situa ții se folose ște un jurist specializat în dreptul pe care p ărțile îl aleg ca lege aplicabil ă
contractului lor, pentru a- și exprima o opinie fundamentat ă; este ceea ce în dreptul USA, de
unde provine, de altfel, se nume ște legal opinion sau remedies opinion .

a. Clauzele obi șnuite în contractele de comer ț interna țional .
● Preambulul . Un contract interna țional poate con ține un preambul în care p ărțile
plaseaz ă tranzac ția în context economic, se prezint ă pe scurt, descriu obiectivele urm ărite prin
tranzac ție, fac o autoevaluare a experien ței lor interna ționale, stabilesc elementele de leg ătur ă
cu alte contracte deja semnate sau în curs de înche iere. Redactarea preambulului necesit ă
mare aten ție, deoarece, în caz de litigiu, instan ța arbitral ă sau statal ă va folosi prevederile
preambulului. De regul ă, p ărțile au tendin ța de a se prezenta într-o lumin ă foarte favorabil ă;
dac ă, de exemplu, p ărțile afirm ă c ă au o mare experien ță în opera țiunile interna ționale sau în
tipul de contracte ca cel încheiat, este posibil ca s ă fie judecate în func ție de uzan țele în
materie și s ă aib ă o obliga ție de profesionalism sau de competen ță profesional ă. De aceea, în
preambul este avantajos ca p ărțile s ă p ăstreze o pozi ție neutr ă și s ă se limiteze la esen țial.
● Clauza de defini ții . Având sursa în dreptul american, aceast ă clauz ă con ține
definirea termenilor folosi ți în contract, frecvent, termeni tehnici, care vor avea aceea și
accep țiune în toate obliga țiile contractuale ale p ărților. De și pare util ă, aceast ă clauză poate
crea efecte imprevizibile, atunci când obliga țiile p ărților se dovedesc a fi diferite de defini ția
dat ă ini țial; de aceea, trebuie utilizat ă cu precau ție; la sfâr șitul negocierilor trebuie obligatoriu
rev ăzut ă, pentru ca p ărțile s ă se asigure c ă ea corespunde pe deplin obliga țiilor contractuale.

54
● Clauza de confiden țialitate . Este util ă includerea în contractul interna țional a unei
clauze de confiden țialitate. Dac ă a fost încheiat ă una și în faza precontractual ă, trebuie
asigurat ă jonc țiunea celor dou ă clauze, pentru a nu exista nici vid temporal, nici teritorial.
Clauza de confiden țialitate nu trebuie men ținut ă o perioad ă prea mare de timp dup ă încetarea
contractului.
● Clauzele best efforts, reasonable care și due diligence . Aceste clauze, care au ca
surs ă practica din common law sunt frecvent inserate în contracte interna ționale, f ără ca
părțile s ă le în țeleag ă întotdeauna pe deplin. Aceste clauze impun obliga ții de mijloace; dac ă
părțile au inten ționat s ă impun ă obliga ții de rezultat, aceste clauze nu trebuie s ă apar ă în
contractul lor. În Principiile Unidroit se face ace ast ă distinc ție.
O clauz ă echivalent ă, dar mai precis ă, este clauza care face referire la standardele
profesionale folosite în domeniul de activitate din care face parte contractul, a șa numitele
rules of art („reguli de art ă”).
● Clauza de bun ă credin ță și de cooperare .
Conceptul de bun ă credin ță este vag; acesta presupune bun sim ț, onestitate,
corectitudine, decen ță. În Principiile Unidroit, buna credin ță este o regul ă imperativ ă de la
care p ărțile nu pot deroga, în sensul c ă nu o pot exclude sau limita (art. 1.7). Aceea și
prevedere se reg ăse ște în art. 1183 alin. (2) C. civ. rom. Buna credin ță reprezint ă o obliga ție
implicit ă [art. 5.1.2. lit c) din Principiile Unidroit și art. 14 alin. (2) C. civ. rom.].
Părțile ar putea include în contractul lor interna țional o clauz ă de obliga ție de
cooperare, care este asociat ă bunei credin țe. Obliga ția de cooperare impune p ărților s ă ia în
considerare interesele cocontractantului înainte de a ac ționa, deoarece, contractul nu
presupune doar interese divergente, ci și obiective comune. De exemplu, atunci când debitor ul
încearc ă s ă corecteze o executare necorespunz ătoare a contractului, creditorul trebuie s ă
accepte ac țiunile debitorului și s ă colaboreze cu acesta în ideea minimiz ării prejudiciului (art.
7.4.8. din Principiile Unidroit).
● Clauze de schimbare a circumstan țelor .
Influen ța schimb ării circumstan țelor asupra execut ării contractului difer ă de la o
cultur ă la alta. În culturile asiatice, schimbarea circums tan țelor presupune adaptarea
contractului, f ără a fi nevoie de inserarea în contract a unei clauze explicite în acest sens. În
culturile occidentale, dimpotriv ă, pentru adaptare este nevoie de existen ța unei clauze. Exist ă
multe și variate clauze care au leg ătur ă cu schimbarea circumstan țelor. Dou ă sunt obi șnuite în
contractele comerciale interna ționale: clauza de hardship sau de impreviziune și clauza de
for ță major ă.
Toate sistemele juridice recunosc for ța major ă ca o cauz ă de neexecutare a
contractului. Pot exista diferen țe în ceea ce prive ște definirea no țiunii de for ță major ă. [ În
dreptul român, for ța major ă reprezint ă orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invi ncibil
și inevitabil – art. 1351 alin. (2) C. civ.]. Dar co nsecin țele sunt acelea și: debitorul este
exonerat de r ăspundere, dac ă neexecutarea este datorat ă unui eveniment de for ță major ă.
În ceea ce prive ște impreviziunea, aceast ă institu ție nu este recunoscut ă în toate
sistemele de drept. În dreptul român, art. 1271 reg lementeaz ă impreviziunea astfel: dac ă
executarea contractului a devenit excesiv de oneroas ă datorit ă unei schimb ări excep ționale a
împrejur ărilor care ar face vădit injust ă obligarea debitorului la executarea obliga ției, instan ța
poate s ă dispun ă, fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între p ărți
pierderile și beneficiile ce rezult ă din schimbarea împrejur ărilor, fie încetarea contractului, la
momentul și în condi țiile pe care le stabile ște, dar, în ambele cazuri, numai dac ă schimbarea
împrejur ărilor este ulterioar ă încheierii contractului, schimbare care nu putea f i avut ă în
vedere în mod rezonabil la momentul încheierii cont ractului, iar debitorul nu și-a asumat
riscul acestei schimb ări; de asemenea, debitorul trebuie s ă fi încercat, într-un termen rezonabil
și cu bun ă credin ță, negocierea adapt ării rezonabile și echitabile a contractului.

55
În Principiile Unidroit este admis ă impreviziunea, ca o excep ție de la principiul pacta
sunt servanda (art. 6.2.1.-6.2.3.), îns ă este definit ă asem ănător cu for ța major ă (art. 7.1.7.).
Condi țiile cerute pentru existen ța impreviziunii și consecin țele acesteia sunt preluate și de
Codul civil român.
În majoritatea clauzelor de hardship inserate în contracte interna ționale este prev ăzut ă
o procedur ă de urmat în cazul în care o parte invoc ă clauza de hardship . De regul ă, se
încearc ă o renegociere pentru restabilirea echilibrului con tractual și numai în caz de e șec se
ajunge la instan ță, care va adapta sau va dispune încetarea contractu lui, în acest din urm ă caz
numai cu caracter excep țional.
Într-o spe ță în care era aplicabil ă Conven ția de la Viena din 1980, Curtea de Casa ție
din Belgia s-a pronun țat cu privire la impreviziune, în absen ța unei clauze de hardship
inserat ă în contract, considerând impreviziunea un principi u general de DCI (încorporat ă în
Principiile Unidroit); dac ă un contract este dezechilibrat deoarece pre țul materiei prime
utilizate a crescut cu 70%, acesta trebuie adaptat; nimic nu justific ă ruinarea unui contractant,
doar pentru a respecta contractul, din moment ce au intervenit evenimente fortuite.
● Clauze referitoare la pre ț.
Reglementarea referitoare la pre ț este una teritorial ă, care trebuie respectat ă de to ți
operatorii de comer ț interna țional pentru pl ățile f ăcute pe teritoriul respectiv.
Pre țul contractului nu este o clauz ă standard. Clauza de pre ț permite alegerea monedei
de plat ă. Aceast ă clauz ă poate avea ca scop gestiunea riscului „eroziunii” monetare a monedei
alese. De asemenea, poate servi la restabilirea ech ilibrului contractual, func ționând mai bine
decât clauza de impreviziune. O clauz ă de pre ț poate permite adaptarea contractului la o ofert ă
concurent ă, stipulându-se sc ăderea pre țului contractului sau m ărirea lui în func ție de
fluctua țiile concuren ței pe pia ță.
În ceea ce prive ște plata în sine, este posibil ca aceasta s ă fie supus ă unor norme de
ordine public ă pe teritoriul unde are loc. De exemplu, s ă nu poat ă fi f ăcut ă în numerar dac ă
dep ășește o anumit ă sum ă, indiferent de legea aplicabil ă contractului.
● Clauze privind transferul de date cu caracter perso nal .
Datele cu caracter personal pot fi transferate în s tr ăin ătate datorit ă naturii contractului,
cum este cazul contractelor care presupun un transf er de know how în vederea form ării
personalului sau al contractelor de outsoucing .
Outsourcing -ul (externalizarea) este o strategie folosit ă de întreprinderi mari, prin care
acestea externalizeaz ă o parte dintre func țiile lor de management, în special din domeniul
marketing-ului, logisticii, resurselor umane și contabilit ății, în scopul de a reduce costurile.
De exemplu, angajarea unei firme de avocatur ă, ori de contabilitate, în loc de a angaja juri ști
ori contabili, care s ă fac ă parte din personalul întreprinderii. Atunci când outsourcing -ul este
offshore , adic ă externalizarea are loc într-o țar ă str ăin ă (exploatându-se, de regul ă, costurile
reduse ale for ței de munc ă) are loc divulgarea unui volum mare de informa ții personale sau
sensibile c ătre furnizorii de servicii externi. Întreprinderea care externalizeaz ă serviciile sale
pierde controlul acestor informa ții. De aceea, în contractul de o ffshore outsourcing trebuie
inclus ă o clauz ă referitoare la transferul de date cu caracter pers onal. (În prezent, furnizorii de
servicii români prezint ă un mare interes pentru întreprinderile str ăine, care urm ăresc
externalizarea func țillor lor).
Uneori, transferul de date este impus de o legisla ție str ăin ă, cum este administra ția
USA, care impune transferul datelor pasagerilor, ca re sunt utilizate în lupta împotriva
terorismului.
Din ce în ce mai frecvent în ultimul timp, sunt inc luse în contracte clauze referitoare la
transferul de date, mai ales, atunci când transferu l lor urmeaz ă a se face în afara UE. În
interiorul UE exist ă reglement ări în statele membre, prin implementarea Directivei 95/46/CE
privind protec ția persoanelor fizice în ceea ce prive ște prelucrarea datelor cu caracter personal

56
și libera circula ție a acestor date (transpus ă în România prin Legea 677/2001 pentru protec ția
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu ca racter personal și libera circula ție a acestor
date). Transferul datelor este supus unor reguli, a c ăror nerespectare atrage r ăspunderea
penal ă sau contraven țional ă.
Din 2018 va fi aplicabil Regulamentul UE 679/2016 p rivind protec ția persoanelor
fizice în ceea ce prive ște prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circula ție a
acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul g eneral privind protec ția
datelor). Regulamentul a intrat în vigoare la 25 ma i 2016, dar este aplicabil din 25 mai 2018.
În prezent, Legea 677/2001 este în vigoare.
Singurul instrument interna țional obligatoriu din punct de vedere juridic în do meniul
protec ției datelor este Conven ția nr. 108 a Consiliului Europei din 1981 (în vigoa re din 1985)
pentru protejarea persoanelor fa ță de prelucrarea automatizat ă a datelor cu caracter personal
(Conven ția 108). Conven ția a fost ratificat ă de 50 de state (majoritatea membre ale
Consiliului Europei; România a ratificat-o în 2002) .
Necesitatea utiliz ării de clauze privind transferul de date este înt ărit ă și de practica
cloud computing , care permite externalizarea stoc ării de date, ce are loc în str ăin ătate.
Serviciile de tip cloud computing sunt considerate ca o nou ă surs ă de dezvoltare a
întreprinderilor de pe pia ța tehnologiei. Cloud computing înseamn ă distributed computing prin
intermediul unui network , cum este internetul, și const ă în abilitatea de a face s ă func ționeze
un program sau o aplica ție în acela și timp, în mai multe computere conectate între ele. Mari
distribuitori de cloud computing sunt, de exemplu, Google, Amazon. Cloud computing -ul
ridic ă, îns ă, o serie de probleme de securitate, procesare și stocare a datelor cu caracter
personal ale utilizatorilor. Grupul de lucru instit uit în temeiul art. 29 din Directiva 95/46/CE a
adoptat Avizul 5/2012 privind " cloud computing ". Avizul analizeaz ă, printre altele, o serie de
implica ții negative ale serviciilor de tip " cloud " asupra protec ției datelor cu caracter personal,
printre care, lipsa controlului utilizatorului asup ra datelor respective, precum și informa ții
insuficiente cu privire la modalitatea, locul și entitatea de prelucrare/sub-prelucrare a datelor.
● Clauza de integralitate a contractului sau merger clause
Aceast ă clauz ă î și are izvorul în common law ; deoarece instan ța englez ă putea
completa contractul cu documente din perioada negoc ierilor, în practic ă a început utilizarea
unei clauze, care ar ăta c ă în contract sunt inserate toate dispozi țiile contractuale, merger
clause sau entire agreement clause .
Clauza de integralitate a contractului apare în ar t. 2.1.17 din Principiile Unidroit,
potrivit c ăruia, contractul scris care con ține o clauz ă ce stipuleaz ă c ă documentul include toate
condi țiile cu privire la care p ărțile au convenit, nu poate fi contrazis sau completa t cu
declara ții sau acorduri anterioare. Aceste declara ții sau acorduri pot servi doar la interpretarea
documentului.
● Clauze care limiteaz ă r ăspunderea sau exonereaz ă de r ăspundere .
Clauza limitativ ă sau exoneratoare de r ăspundere este aceea care permite debitorului,
în caz de neexecutare a obliga țiilor de a nu-l desp ăgubi pe cocontractantul s ău sau de a-l
desp ăgubi par țial. De exemplu, stabilirea unei sume fixe pentru d esp ăgubire, indiferent de
prejudiciul real; excluderea anumitor tipuri de pre judicii de la r ăspundere, cum ar fi cele
indirecte, ș.a.
Validitatea unor asemenea clauze depinde de legea a plicabil ă contractului. În Codul
civil român se prevede în art. 1355 c ă: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin conven ții sau
acte unilaterale, r ăspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapt ă s ăvâr șit ă
cu inten ție sau din culp ă grav ă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud r ăspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simpl ă impruden ță sau neglijen ță , bunurilor victimei. (3)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrit ății fizice sau psihice ori s ănătății nu poate fi
înl ăturat ă ori diminuat ă decât în condi țiile legii. (4) Declara ția de acceptare a riscului

57
producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea î ns ăși, renun țarea victimei la dreptul de a
ob ține plata desp ăgubirilor.”.
În Principiile Unidroit se arat ă c ă validitatea unei clauze limitative sau exoneratoar e de
răspundere se apreciaz ă în func ție de echitatea acesteia. Instan ța poate înl ătura o clauz ă dac ă
este în mod manifest inechitabil ă pentru cealalt ă parte. Instan ța nu poate modifica clauza: o
poate admite sau o poate declara inaplicabil ă.
● Clauza penal ă.
Clauza penal ă poate fi definit ă ca fiind o conven ție accesorie unui contract, în temeiul
căreia partea care î și încalc ă obliga țiile contractuale este obligat ă s ă pl ăteasc ă o sum ă de bani,
predeterminat ă, celeilalte p ărți.
Scopul încheierii unei asemenea conven ții este stabilirea pe cale conven țional ă a
existen ței și întinderii prejudiciului în caz de neexecutare, e xecutare necorespunz ătoare sau cu
întârziere a obliga țiilor contractuale și, implicit, evitarea evalu ării pe cale judiciar ă a
prejudiciului.
O clauz ă contractual ă este eficace dac ă î și produce efectele, adic ă dac ă este executat ă.
În contractele de comer ț interna țional se pune problema eficacit ății clauzei penale, deoarece
clauza penal ă nu este recunoscut ă în toate sistemele de drept.
În legisla țiile de common law clauza penal ă nu poate fi executat ă, decât dac ă se face
dovada c ă îndepline ște condi țiile clauzei numite liquidated damages , pe când în legisla țiile de
drept continental, în principiu, este considerat ă eficace în toate cazurile.
În momentul încheierii contractului și al elabor ării clauzei penale, p ărțile trebuie s ă
uzeze de autonomia lor de voin ță și s ă aleag ă instan ța competent ă, printr-o clauz ă atributiv ă
de jurisdic ție, precum și legea aplicabil ă contractului, tot printr-o clauz ă inserat ă în contract.
Pentru o eficacitate sporit ă a clauzei penale, este indicat ă alegerea unei instan țe
arbitrale cu sediul într-un stat de drept continent al și o lege care apar ține sistemului de drept
continental.
În lipsa unor reglement ări interna ționale uniforme obligatorii, aceste alegeri sunt ce le
mai potrivite în vederea ob ținerii execut ării clauzei penale.
Totu și, executarea clauzei penale nu este asigurat ă 100%. Și aceasta deoarece
eficacitatea clauzei penale depinde și de locul execut ării.
Dac ă hot ărârea arbitral ă se execut ă într-un stat de common law, este posibil s ă nu fie
recunoscut ă, instan ța statal ă sesizat ă cu recunoa șterea și executarea hot ărârii arbitrale,
invocând ordinea public ă.
În Conven ția de la New York din 1958 cu privire la recunoa șterea și executarea
sentin țelor arbitrale str ăine, care se aplic ă în 149 state, se prevede în art. V (2) (b) c ă se poate
refuza recunoa șterea sau executarea pe motiv c ă hot ărârea str ăin ă este contrar ă ordinii publice
a instan ței sesizate.
În dreptul român clauza penal ă este reglementat ă în art. 1538- 1543 C. civ.. În
Principiile Unidroit este consacrat ă în art. 7.4.13. La fel ca în dreptul român, ea poa te fi
redus ă dac ă este excesiv ă.
● Clauze de circula ție a contractului .
Cesiunea contractului reprezint ă tehnica juridic ă în care o parte contractant ă poate s ă-
și substituie un ter ț în raporturile n ăscute dintr-un contract, numai dac ă presta țiile nu au fost
înc ă integral executate, iar cealalt ă parte consimte la aceasta. (art. 1315 și urm. C. civ. rom.);
reglementarea este similar ă cu aceea din Principiile Unidroit (art. 9.3.1.-9.3 .7.).
Cesiunea unui contract de comer ț interna țional ridic ă mult mai multe dificult ăți decât
aceea a unui contract intern. Ea presupune schimbar ea partenerului contractual în cursul
execut ării contractului, care, de regul ă, este unul de lung ă durat ă, ceea ce înseamn ă c ă, mai
întâi trebuie g ăsit un partener, apoi urmeaz ă adaptarea la cultura, la modul lui de a gândi, la
modul de a conduce afacerile. Datorit ă unor asemenea dificult ăți contractele comerciale

58
interna ționale con țin o clauz ă de incesibilitate ; aceast ă clauz ă permite contractantului cedat
să refuze cesiunea; în aceast ă clauz ă vor fi prev ăzute și consecin țele refuzului cesiunii.
În cazul în care în contract nu este inserat ă o clauz ă de incesibilitate, determinarea
condi țiilor în care contractul poate fi cedat și consecin țele cesiunii sunt stabilite de legea
aplicabil ă contractului.
● Clauze de încetare a contractului .
De regul ă, în comer țul interna țional, contractele se încheie pe durat ă determinat ă. De
exemplu, un contract de construc ții dureaz ă pân ă la finalizarea proiectului. Contractele pe
durat ă determinat ă pot fi înso țite de o clauz ă de reînnoire . Reînnoirea poate fi și tacit ă; de
exemplu, reînnoirea tacit ă se folose ște în cazul contractului de distribu ție. Dac ă, mai rar,
contractul este încheiat pe durat ă nedeterminat ă, în toate sistemele juridice este recunoscut ă
posibilitatea pentru p ărți de a denun ța unilateral contractul. De regul ă, denun țarea unilateral ă
nu poate avea loc f ără motiv, ci pentru o înc ălcare a contractului de c ătre cealalt ă parte (de
exemplu, art. 7.3 din Principiile Unidroit, art. 49 din Conven ția de la Viena din 1980). În
Codul civil român, denun țarea unilateral ă nu trebuie s ă fie motivat ă. Prevederile art. 1276 C.
civ. au, îns ă, caracter supletiv.
În ceea ce prive ște repararea prejudiciilor, în comer țul interna țional, în toate sistemele
juridice este recunoscut ă repararea prejudiciilor previzibile. (În art. 1533 C. civ. rom. se
prevede c ă: „Debitorul r ăspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prev ăzut sau pe care
putea s ă le prevad ă ca urmare a neexecut ării la momentul încheierii contractului, afar ă de
cazul în care neexecutarea este inten ționat ă ori se datoreaz ă culpei grave a acestuia. Chiar și
în acest din urm ă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce est e consecin ța direct ă și
necesar ă a neexecut ării obliga ției.”.). Se poate include în contract o clauz ă prin care s ă se
lărgeasc ă sfera prejudiciilor previzibile.
În sistemul common law sunt permise desp ăgubirile punitive, punitive damages , care
sunt sume acordate în scopul sanc țion ării cocontractantului pentru a-l descuraja s ă ac ționeze
la fel în viitor.
Obliga ția de a minimiza prejudiciul este un principiu al c omer țului interna țional.
Acesta apare în Conven ția de la Viena din 1980, în art. 77, potrivit c ăruia: „Partea care invoc ă
contraven ția la contract trebuie s ă ia m ăsuri rezonabile, ținând seama de împrejur ări, pentru a
limita pierderea, inclusiv câ știgul nerealizat, rezultat al contraven ției. Dac ă ea neglijeaz ă s ă o
fac ă, partea în culp ă poate cere o reducere a daunelor-interese egal ă cu m ărimea pierderii care
ar fi trebuit evitat ă.”; o prevedere asem ănătoare apare și în Principiile Unidroit, în art. 7.4.8.,
precum și în cea mai mare parte a sistemelor juridice. În C odul civil român principiul apare în
art. 1531 alin. (2): „Prejudiciul cuprinde pierdere a efectiv suferit ă de creditor și beneficiul de
care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii p rejudiciului, se ține seama și de cheltuielile pe
care creditorul le-a f ăcut, într-o limit ă rezonabil ă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.”.
● Clauze care supravie țuiesc contractului .
La încetarea contractului exist ă o multitudine de clauze care îi supravie țuiesc, a c ăror
specificitate difer ă în func ție de natura contractului. De exemplu, returnarea d ocumentelor,
returnarea materialelor publicitare, clauza de neco ncuren ță, clauza de confiden țialitate, clauza
de garan ție, clauza de alegere a legii aplicabile, reglement area litigiilor.

Pentru autoevaluare:
1. Câte tipuri de clauze sunt folosite în contracte le de comer ț interna țional?
2. Clauzele de schimbare a circumstan țelor sunt utilizate în toate contractele de comer ț
interna țional? Analiza ți clauza de hardship .
3. În care contracte trebuie inclus ă o clauz ă privind transferul de date cu caracter personal?
4. Ce semnifica ție are merger clause ?

59
5. Clauza penal ă în contractele de comer ț interna țional.
6. Analiza ți clauzele de încetare a contractului de comer ț interna țional

60
Unitatea de înv ățare 8: Contractul de vânzare interna țional ă de m ărfuri – 2 ore

I. Contractul de vânzare interna țional ă de m ărfuri .
Vânzarea interna țional ă de m ărfuri este cel mai frecvent întâlnit contract de co mer ț
interna țional și cel mai vechi. El este supus unor reguli uniforme (care, a șa cum am mai ar ătat,
sunt specifice dreptului comer țului interna țional), necesare în aceast ă materie datorit ă
diferen țelor de regim juridic în diferite sisteme juridice (Diferen ța cea mai cunoscut ă: în
dreptul francez și român contractul de vânzare este unul consensual, iar în dreptul german este
un contract real; rezultatul este c ă transferul dreptului de proprietate și al riscurilor are loc în
alte momente cu consecin țe importante).
Raportul între dreptul uniform și dreptul interna țional privat în aceast ă materie este
urm ătorul: dac ă dreptul uniform este imperativ, ceea ce se întâmpl ă rar, normele acestuia
primeaz ă; urmeaz ă contractul, care reprezint ă voin ța p ărților, el con ținând, de regul ă, termeni
codifica ți, cum sunt regulile Incoterms ; uzan țele se aplic ă în al treilea rând; Conven ția de la
Viena din 1980 are propriile reguli de aplicare. Pr incipiile Unidroit și Principiile dreptului
european al contractelor (Lando) joac ă un rol complementar sau confirmativ.
Exist ă și o propunere de regulament european din 2011, priv ind o legisla ție european ă
comun ă în materie de vânz ări.
Conven ția Na țiunilor Unite cu privire la contractele de vânzare interna țional ă de
mărfuri de la Viena din 1980 (CVIM).
CVIM este aplicabil ă contractelor de vânzare de m ărfuri între p ărți care își au sediul în
state diferite, când aceste state sunt state contra ctante la CVIM sau când normele de drept
interna țional privat conduc la aplicarea legii unui stat co ntractant. De exemplu, în afacerea
Machine Case din 2002, tribunalul arbitral a aplicat CVIM, chia r dac ă una dintre p ărțile
contractante nu- și avea sediul într-un stat contractant la CVIM, dar legea aplicabil ă
contractului, aleas ă de c ătre p ărți, era legea unui stat contractant (legea francez ă); în spe ță, un
asigur ător american, subrogat în drepturile cump ărătorului canadian, s-a îndreptat împotriva
vânz ătorului italian; Canada nu era parte la CVIM la dat a încheierii contractului.
Aplicarea CVIM are un caracter op țional. P ărțile o pot exclude în tot sau în parte.
Excluderea poate fi expres ă sau implicit ă ori tacit ă. Dac ă este exclus ă, se aplic ă legea
material ă, a șa cum este indicat ă de legea aplicabil ă contractului. De asemenea, p ărțile chiar
dac ă nu exclud aplicarea CVIM pot deroga de la preveder ile ei, cu excep ția regulilor de
form ă.
Potrivit art. 3 CVIM, aceasta reglementeaz ă vânz ările interna ționale de m ărfuri, adic ă
acele contracte de furnizare de m ărfuri ce urmeaz ă a fi fabricate sau produse, cu excep ția
cazului în care partea care le comand ă furnizeaz ă o parte esen țial ă din elementele materiale
necesare acestei fabric ări sau produceri. Nu se aplic ă contractelor la care obliga ția
preponderent ă a p ărții care furnizeaz ă m ărfurile const ă în furnizarea manoperei sau a altor
servicii. Deci se face diferen ța între contractul de vânzare și contractul de antrepriz ă.
CVIM nu se aplic ă: contractelor încheiate pentru o folosin ță personal ă, familial ă sau
casnic ă, contractelor având ca obiect imobile, mobile inco rporale, valori mobiliare, efecte de
comer ț și monede, nave, aeronave, electricitate, contractel or privind bunuri vândute la licita ții,
de sub sechestru sau vânz ărilor efectuate în orice alt mod de c ătre autorit ățile judiciare (art. 2).
CVIM are lacune, în sensul c ă nu reglementeaz ă aspecte importante care privesc
vânzarea și anume: validitatea contractului și a clauzelor acestuia, reprezentarea p ărților,
prescrip ția extinctiv ă, validitatea pre țului, rela țiile cu ter ții, transferul de proprietate,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de m ărfurile vândute, cesiunea de crean ță și
compensa ția. În aceste situa ții, conform art 7.2 din CVIM se aplic ă principiile generale din
care CVIM se inspir ă sau, în lipsa acestor principii, legea aplicabil ă în temeiul normelor de
drept interna țional privat ale forului.

61
Încheierea contractului de vânzare este reglementat ă în art. 14-24 CVIM. O propunere
de încheiere a unui contract adresat ă uneia sau mai multor persoane determinate constituie
oferta , dac ă este suficient de precis ă și denot ă voin ța autorului ei de a se angaja în caz de
acceptare [art. 14.1 CVIM, similar ă cu art. 1188 alin. (1) C. civ. rom.]. O propunere este
suficient de precis ă în cazul în care denume ște m ărfurile și, expres sau implicit, stabile ște
cantitatea și pre țul sau d ă indica ții care permit ca acestea s ă fie determinate. O propunere
adresat ă unor persoane nedeterminate este considerat ă numai ca o invita ție de a oferta, în
afar ă de cazul în care persoana care a f ăcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul. O
ofert ă produce efecte când ajunge la destinatar; deci se aplic ă teoria recep ției, cunoscut ă și în
dreptul român [art. 1186 alin. (1) C. civ.]. Potriv it art. 24 CVIM o ofert ă este considerat ă c ă
ajunge la destinatar atunci când este făcut ă verbal sau este predat ă destinatarului însu și prin
orice mijloace, la sediul sau, la adresa sa po ștal ă sau, dac ă nu are sediu sau adres ă po ștal ă, la
re ședin ța sa obi șnuit ă.
Revocarea ofertei . Conform art. 16 CVIM o ofert ă poate fi revocat ă pân ă la încheierea
contractului, dac ă revocarea sose ște la destinatar înainte ca acesta s ă fi expediat acceptarea.
Oferta devine irevocabil ă dac ă ea prevede, prin fixarea unui termen determinat pe ntru
acceptare sau în alt fel, ca este irevocabil ă sau dac ă era rezonabil pentru destinatar s ă
considere oferta ca irevocabil ă și dac ă a ac ționat în consecin ță.
Acceptarea ofertei . Reprezint ă acceptate a ofertei o declara ție sau o alt ă manifestare a
destinatarului care exprim ă acordul s ău la o ofert ă. T ăcerea sau inac țiunea, prin ele însele, nu
pot constitui acceptare. Acceptarea unei oferte pro duce efecte în momentul în care indica ția
de acceptare parvine ofertantului. Acceptarea nu pr oduce efecte dac ă aceast ă indica ție nu
parvine ofertantului în termenul pe care l-a stipul at sau, în lipsa unei astfel de stipula ții, într-
un termen rezonabil, ținând seama de împrejur ările tranzac ției și de rapiditatea mijloacelor de
comunicare folosite de ofertant. O ofert ă verbal ă trebuie s ă fie acceptat ă imediat, în afar ă de
cazul în care împrejur ările indic ă altceva. Cu toate acestea, dac ă în temeiul ofertei, al
obi șnuin țelor care s-au stabilit între p ărți sau al uzan țelor, destinatarul ofertei poate ar ăta c ă o
accept ă prin îndeplinirea unui act care se refer ă, de exemplu, la expedierea m ărfurilor, sau la
plata pre țului, f ără a-l comunica ofertantului, acceptarea produce efec te în momentul în care
acest act este îndeplinit, în m ăsura în care este în termen (art. 18 CVIM).
Contraoferta . Acceptarea trebuie s ă fie pur ă și simpl ă pentru ca un contract s ă fie
încheiat. Un r ăspuns care se vrea a fi acceptarea unei oferte, dar care con ține complet ări,
limit ări sau alte modific ări este o respingere a ofertei și constituie o contraofert ă (art. 19.1
CVIM). Elementele complementare sau diferite care a ltereaz ă substan țial oferta și reprezint ă
o contraofert ă privesc pre țul, plata, calitatea și cantitatea m ărfurilor, locul și momentul
pred ării, întinderea responsabilit ății unei p ărți fa ță de cealalt ă sau rezolvarea litigiilor. Dac ă
răspunsul con ține elemente complementare sau diferite, dar care n u altereaz ă în mod
substan țial termenii ofertei, constituie o acceptare, în af ar ă de cazul în care ofertantul, f ără
întârziere nejustificat ă, a relevat verbal diferen țele sau a adresat un aviz în acest scop.
Forma . CVIM consacr ă libertatea de form ă la încheierea contractului, deci
consensualismul. Cu toate acestea, statele contract ante la CVIM pot formula rezerve, în sensul
că pot pretinde forma scris ă. Dac ă una dintre p ărțile contractante are sediul pe teritoriul unui
stat contractant care a formulat rezerv ă, este obligatorie forma scris ă. Contractele de comer ț
interna țional se încheie, de regul ă, în form ă scris ă prin voin ța p ărților. Pentru orice modificare
ulterioar ă se cere respectarea acelea și forme (principiul simetriei de form ă), cu excep ția
situa ției în care modificarea reiese din comportamentul u neia dintre p ărți pe care se bazeaz ă
cealalt ă parte, a șa cum rezult ă din art. 29.2 CVIM.
Proba . Contractul de vânzare interna țional ă de m ărfuri poate fi dovedit prin orice
mijloc de prob ă (art. 11 CVIM).

62
Condi țiile generale contractuale . Marea majoritate a operatorilor de comer ț
interna țional elaboreaz ă condi ții generale contractuale. CVIM nu reglementeaz ă clauzele
contractuale care nu sunt negociate între p ărți și care provin de la o singur ă parte, cum sunt
condi țiile generale contractuale. În doctrin ă se apreciaz ă c ă instan ța sesizat ă va determina
dac ă o parte a acceptat sau nu condi țiile generale contractuale impuse de cealalt ă parte. De
exemplu, dac ă aceste condi ții apar pe verso -ul bonului de comand ă semnat f ără rezerve de una
dintre p ărți, atunci se consider ă c ă aceasta a acceptat și condi țiile generale impuse de cealalt ă
parte.
Clauze neobi șnuite . În leg ătur ă cu asemenea clauze, CVIM nu con ține prevederi.
Potrivit art. 2.1.20 din Principiile Unidroit, o cl auz ă tip este f ără efect, dac ă datorit ă naturii și
caracterului ei cealalt ă parte nu se a ștepta în mod rezonabil ca o asemenea clauz ă s ă figureze
în contract. Totu și clauza produce efecte, dac ă cealalt ă parte a acceptat-o în mod expres.
Pentru a se determina dac ă o clauz ă este neobi șnuit ă se analizeaz ă con ținutul ei, limba folosit ă
și prezentarea. Instan ța sesizat ă cu o asemenea problem ă, se poate folosi și de principiul bunei
credin țe în contracte. Un tip de clauze neobi șnuite apare în Codul civil român în art. 1203 sub
denumirea de clauze neuzuale.
Pre țul . În majoritatea sistemelor juridice un contract de vânzare nu este valabil
încheiat dac ă pre țul nu este determinat sau cel pu țin determinabil. Aceea și regul ă exist ă în
dreptul român – art. 1660 alin. (2) C. civ., precum și în CVIM. Dar CVIM nu con ține reguli
referitoare la validitatea contractului; validitate a contractului se determin ă de c ătre legea
aplicabil ă contractului. Dac ă pre țul nu a fost determinat, dar contractul este valabi l încheiat
dup ă legea aplicabil ă acestuia, conform art. 55 CVIM se consider ă c ă p ărțile s-au referit în
mod tacit la pre țul practicat în mod obi șnuit în momentul încheierii contractului , în ramura
comercial ă respectiv ă, pentru acelea și m ărfuri vândute în împrejur ări comparabile.
Efectele vânz ării .
Obliga țiile vânz ătorului . Obliga țiile vânz ătorului sunt de a livra marfa și de a transfera
proprietatea și, eventual, de a remite documentele referitoare la marf ă (art. 30 CVIM). În art.
31-34 CVIM exist ă reguli referitoare la transportul și livrarea m ărfii pentru cazurile rare în
care în contractul p ărților nu sunt incluse asemenea dispozi ții.
Regulile Incoterms (International Commercial Terms) .
Camera interna țional ă de comer ț (ICC) a redactat o serie de reguli numite Incoterms ,
care permit p ărților contractante, prin inserarea unor litere sau a unor expresii scurte, la care
se adaug ă un loc, s ă cunoasc ă imediat obliga țiile lor cu privire la: înc ărcarea și desc ărcarea
mărfurilor, îndeplinirea formalit ăților de import/export, a formalit ăților vamale, încheierea
contractului de transport și prezentarea documentelor de transport, asigurarea legat ă de
transport, locul de livrare, transferul riscurilor. Incoterms nu reglementeaz ă transferul
propriet ății m ărfii vândute și nici legea aplicabil ă ori instan ța competen ță s ă solu ționeze
litigiile.
Ultima versiune a regulilor Incoterms este din 2010 (cea precedent ă dateaz ă din 2000),
și este în vigoare de la 1 ian. 2011. Exist ă și reguli Incoterms elaborate în USA, în Uniform
Commercial Code , de aceea, p ărțile trebuie s ă specifice la care reguli Incoterms se refer ă.
Mult mai folosite în comer țul interna țional sunt cele ale ICC. Ultima versiune a regulilo r
Incoterms este îmbun ătățit ă, ținându-se seama de schimb ările la nivel mondial, mai ales din
punct de vedere logistic. A fost ad ăugat ă posibilitatea înlocuirii documentelor pe hârtie cu
documente pe suport electronic. Exist ă dou ă categorii de reguli Incoterms : o categorie care se
aplic ă tuturor mijloacelor de transport, f ără distinc ție și a doua categorie, care se aplic ă numai
transportului maritim. Alegerea regulii Incoterm este foarte important ă pentru operatorii de
comer ț interna țional. Exemple de reguli Incoterms : EXW – EX WORKS (… named place of
delivery) – singura responsabilitate a vânz ătorului este s ă pun ă la dispozi ția cump ărătorului
mărfurile; cump ărătorul este obligat la toate costurile și riscurile transportului de la vânz ător

63
la destina ție; CIP – CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (… named place of destination)
– vânz ătorul pl ăte ște transportul m ărfii pân ă la destina ție; el încheie o asigurare cargo; din
momentul în care marfa este transferat ă primului transportator, cump ărătorul suport ă riscurile
distrugerii sau pierderii; FOB – FREE ON BOARD (… named port of shipment) – aplicabil ă
numai în transportul maritim și presupune c ă vânz ătorul livreaz ă marfa la bordul navei pentru
export; din acel moment, cump ărătorul este responsabil pentru toate costurile și suport ă toate
riscurile.
Alegerea regulii Incoterm adecvate nu este atât de simpl ă cum pare la prima vedere.
Transferul riscurilor . În CVIM transferul riscurilor are loc în momentul în care
mărfurile sunt livrate cump ărătorului (art. 69). Aceea și prevedere exist ă și în dreptul român;
potrivit art. 1274, în contractele translative de p roprietate, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului r ămâne în sarcina debitorului obliga ției de predare, chiar dac ă proprietatea a fost
transferat ă dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunulu i, debitorul obliga ției de predare
pierde dreptul la contrapresta ție, iar dac ă a primit-o, este obligat s ă o restituie. Cu toate
acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera
chiar dac ă ar dovedi c ă bunul ar fi pierit și dac ă obliga ția de predare ar fi fost executat ă la
timp.
Conform art. 67 CVIM atunci când livrarea m ărfii implic ă un transport, transferul
riscurilor are loc în momentul în care vânz ătorul încredin țeaz ă marfa primului transportator
pentru a o transmite cump ărătorului, în conformitate cu contractul de vânzare. Riscurile nu
sunt transferate cump ărătorului cât timp m ărfurile nu au fost identificate, prin aplicarea unu i
semn distinctiv pe m ărfuri prin documentele de transport, printr-un aviz dat cump ărătorului
sau prin orice alt mijloc (art. 67.2 CVIM). Art. 68 este consacrat transferului de riscuri atunci
când vânzarea are loc în cursul transportului ; tra nsferul are loc, în acest caz, la data încheierii
contractului. Dac ă în momentul încheierii contractului de vânzare, vâ nz ătorul știa sau ar fi
trebuit s ă știe c ă m ărfurile au pierit sau erau deteriorate și nu l-a informat pe cump ărător,
pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânz ătorului. Transferul riscurilor nu îl împiedic ă pe
cump ărător s ă ac ționeze împotriva vânz ătorului, dac ă acesta se face vinovat de o înc ălcare
esen țial ă a contractului (art. 70 CVIM).
Vânzarea cu rezerva propriet ății . Clauza de rezerv ă a propriet ății este reglementat ă de
legea aplicabil ă contractului de vânzare. Aceast ă clauz ă are ca scop protec ția vânz ătorului. În
dreptul român, potrivit art. 1664 C. civ. „Stipula ția prin care vânz ătorul î și rezerv ă
proprietatea bunului pân ă la plata integral ă a pre țului este valabil ă chiar dac ă bunul a fost
predat. Aceast ă stipula ție nu poate fi îns ă opus ă ter ților decât dup ă îndeplinirea formalit ăților
de publicitate cerute de lege, dup ă natura bunului.”.
Conformitatea m ărfurilor . Vânz ătorul trebuie s ă predea m ărfurile conforme cu
prevederile contractuale ; acestea nu trebuie s ă aib ă vicii. În CVIM exist ă o concep ție monist ă
referitoare la conformitate; nu se face distinc ție între conformitate și vicii ascunse. M ărfurile
sunt conforme: dac ă sunt adecvate întrebuin țărilor la care servesc în mod obi șnuit m ărfuri de
acela și tip; sunt adecvate oric ărei întrebuin țări speciale care a fost adus ă, expres sau tacit, la
cuno știn ța vânz ătorului, în momentul încheierii contractului, în af ar ă de cazul în care rezult ă
din împrejur ări c ă cump ărătorul le-a l ăsat la competen ța ori aprecierea vânz ătorului sau c ă era
rezonabil din partea lui s ă o fac ă; posed ă calit ățile unei m ărfi pe care vânz ătorul a prezentat-o
cump ărătorului ca e șantion sau model; sunt ambalate în modul obi șnuit pentru m ărfurile de
acela și tip sau, în lipsa unui mod obi șnuit, într-o manier ă adecvat ă pentru a le conserva și
proteja (art. 35.2 CVIM). Vânz ătorul nu este r ăspunz ător de o lips ă de conformitate pe care
cump ărătorul o cuno ștea sau nu o putea ignora în momentul încheierii co ntractului.
Vânz ătorul este r ăspunz ător de orice lips ă de conformitate care exista în momentul
transmiterii riscurilor c ătre cump ărător, chiar dac ă aceast ă lips ă nu apare decât ulterior (art.
36.1 CVIM). Denun țarea lipsei de conformitate, a defectului, trebuie f ăcut ă într-un termen

64
rezonabil, care curge de la data când cump ărătorul l-a constatat sau ar fi trebuit s ă-l constate.
În toate cazurile, cump ărătorul este dec ăzut din dreptul de a se prevala de o lips ă de
conformitate, dac ă nu o denun ță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat d e la data la
care m ărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi
incompatibil cu durata unei garan ții contractuale (art. 39.2 CVIM). Termenul de denun țare a
lipsei de conformitate este diferit de termenul de prescrip ție.
Astfel, prescrip ția este reglementat ă de Conven ția de la New York din 1974 și de un
protocol din 1980, care prevede un termen de prescr ip ție de 4 ani, care curge de la data la care
dreptul la ac țiune poate fi exercitat (art. 8 și 9). România este parte la aceast ă conven ție, la
care a aderat prin Legea 24/1992. Conven ția de la New York nu este aplicabil ă, îns ă, în multe
state din UE. Prin urmare, legea aplicabil ă contractului de vânzare va stabili și regulile
aplicabile prescrip ției dreptului la ac țiune. În Principiile Unidroit termenul de prescrip ție este
de 3 ani, care curge de la data la care creditorul a cunoscut sau ar fi trebuit s ă cunoasc ă faptele
care îi permit s ă exercite dreptul la ac țiune. În continuare este prev ăzut și un termen maximal
de 10 ani, care curge din momentul în care dreptul la ac țiune poate fi exercitat, independent
de cuno știn ța creditorului (art. 10.2).
Vânz ătorul trebuie s ă predea m ărfurile libere de orice drept sau preten ție a unui ter ț,
exceptând cazul în care cump ărătorul accept ă s ă preia m ărfurile în aceste condi ții (art. 41
CVIM). Este vorba de ceea ce în dreptul român numim garan ția pentru evic țiune.
Cump ărătorul trebuie s ă denun țe vânz ătorului preten ția ter țului într-un termen rezonabil,
calculat din momentul în care a cunoscut-o sau ar f i trebuit s-o cunoasc ă. Vânz ătorul nu se
poate prevala de aceasta, dac ă a cunoscut preten ția ter țului și natura sa (art. 43.2 CVIM).
Obliga țiile cump ărătorului . Cump ărătorul este obligat s ă preia marfa și s ă pl ăteasc ă
pre țul. Potrivit art. 60 CVIM cump ărătorul trebuie s ă îndeplineasc ă orice act care se poate
aștepta în mod rezonabil din partea lui pentru a perm ite vânz ătorului s ă efectueze predarea și
să preia efectiv marfa. Când cump ărătorul nu preia marfa, el va suporta riscul pieirii sau
deterior ării acesteia, deoarece transferul riscurilor operea z ă de la data la care vânz ătorul pune
marfa la dispozi ția sa.
Cump ărătorul are obliga ția fundamental ă de a verifica marfa, în cel mai scurt termen
posibil, în func ție de circumstan țe (art. 38.1 CVIM). Aceast ă verificare este f ăcut ă de multe
ori înainte de plecarea m ărfii, pentru a împiedica transportul unei m ărfi neconforme, care
trebuie apoi returnat ă vânz ătorului. Cump ărătorul trebuie s ă notifice vânz ătorului orice lips ă
de conformitate constatat ă.
Cump ărătorul este obligat s ă pl ăteasc ă pre țul, care este portabil, adic ă se face la locul
unde este situat sediul vânz ătorului sau, dac ă plata trebuie f ăcut ă contra remiterii m ărfurilor
sau documentelor, la locul acestei remiteri (art. 5 7.1 CVIM). În dreptul român, cump ărătorul
trebuie s ă pl ăteasc ă pre țul la locul în care bunul se afla în momentul înche ierii contractului și
de îndat ă ce proprietatea este transmis ă. Dac ă la data încheierii contractului bunurile se afl ă în
tranzit, în lipsa unei stipula ții contrare plata pre țului se face la locul care rezult ă din uzan țe
sau, în lipsa acestora, la locul destina ției (art. 1720 C. civ.).
Cump ărătorul trebuie s ă pl ăteasc ă pre țul la data stabilit ă prin contract sau care rezult ă
din contract, f ără a fi necesar ă nici o cerere sau alt ă formalitate din partea vânz ătorului (art. 59
CVIM).
Neexecutarea contractului .
CVIM prevede mijloacele de care dispune vânz ătorul, mijloacele de care dispune
cump ărătorul și dispozi țiile comune referitoare la neexecutarea contractulu i. În principal,
exist ă cinci mecanisme care permit organizarea drepturilo r și obliga țiile p ărților în caz de
neexecutare a contractului: excep ția de neexecutare, executarea în natur ă, rezolu țiunea,
desp ăgubiri și reducerea pre țului.

65
Excep ția de neexecutare . Potrivit art. 58 CVIM vânz ătorul nu este obligat s ă livreze
marfa atât timp cât cump ărătorul nu pl ăte ște pre țul, și cump ărătorul nu trebuie s ă pl ăteasc ă
pre țul atât timp cât marfa nu i-a fost pus ă la dispozi ție. Pentru a se evita acest cerc vicios se
folose ște creditul documentar. Creditul documentar este op era țiunea la care particip ă
cump ărătorul (importatorul), care d ă ordin unei b ănci (banca emitent ă sau ordonatoare) s ă-l
pl ăteasc ă pe vânz ător (exportatorul, beneficiarul), prin intermediul unei alte b ănci (banca
corespondent ă sau confirmatoare), în baza anumitor documente car e dovedesc expedierea
mărfii.
O parte contractant ă poate s ă amâne executarea obliga țiilor sale când rezult ă, dup ă
încheierea contractului, c ă cealalt ă parte nu va executa o parte esen țial ă a obliga țiilor sale
(art. 71.1 CVIM). Sanc țiunea pentru neexecutarea anticipat ă este o inova ție a CVIM. Potrivit
art. 25 CVIM „O contraven ție la contract s ăvâr șit ă de una din p ărți este esen țial ă când ea
cauzeaz ă celeilalte p ărți un prejudiciu prin care o priveaz ă în mod substan țial de ceea ce
aceasta era în drept s ă a ștepte de la contract, în afar ă de cazul în care partea în culp ă nu a
prev ăzut un astfel de rezultat,iar o persoan ă rezonabil ă, cu aceea și preg ătire și aflat ă în aceea și
situa ție, nu l-ar fi prev ăzut nici ea”.
Executarea în natur ă. Executarea în natur ă nu poate fi cerut ă decât dac ă lex fori o
permite. Astfel potrivit art. 28 CVIM „Dac ă, în conformitate cu dispozi țiile prezentei
conven ții, o parte are dreptul s ă cear ă celeilalte p ărți executarea unei obliga ții, un tribunal nu
este ținut s ă dispun ă executarea în natur ă decât dac ă o face în temeiul propriului s ău drept
pentru contracte de vânzare asem ănătoare, necârmuite de prezenta conven ție”. În dreptul
român, potrivit art. 1527 alin. (1) C. civ. „Credit orul poate cere întotdeauna ca debitorul s ă fie
constrâns s ă execute obliga ția în natur ă, cu excep ția cazului în care o asemenea executare este
imposibil ă.”.
Rezolu țiunea contractului . O singur ă contraven ție esen țial ă la obliga țiile contractuale
poate antrena rezolu țiunea contractului. Rezolu țiunea se face prin declara ție unilateral ă de
către partea care a suferit contraven ția. Nu este nevoie de vreo autorizare pentru aceast a, din
partea unei instan țe statale sau arbitrale. În CVIM sunt definite deta liat contraven țiile care pot
conduce la rezolu țiune, în scopul de a evita litigiile. Rezolu țiunea poate interveni și în mod
anticipat, dac ă este clar c ă va interveni o contraven ție la contract (art. 72 CVIM).
Rezolu țiunea trebuie notificat ă celeilalte p ărți într-un termen rezonabil. Ea poate fi total ă sau
par țial ă.
Desp ăgubiri . Art. 74 CVIM prevede c ă desp ăgubirile includ nu numai pierderea
suferit ă, ci și câ știgul nerealizat de cealalt ă parte din cauza contraven ției. Aceste daune-
interese nu pot fi superioare pierderii suferite și câ știgului nerealizat pe care partea în culp ă le-
a prev ăzut sau ar fi trebuit s ă le prevad ă în momentul încheierii contractului, în considerar ea
faptelor de care avea cuno știn ță sau ar fi trebuit s ă aib ă cuno știn ță ca fiind consecin țele
posibile ale contraven ției la contract.
Reducerea pre țului . Art. 50 CVIM permite cump ărătorului s ă reduc ă pre țul
propor țional cu diferen ța între valoarea pe care m ărfurile efectiv predate o aveau în momentul
pred ării și valoarea pe care m ărfurile conforme ar fi avut-o în acest moment. Cump ărătorul
trebuie s ă aib ă în vedere deci, data livr ării m ărfii. Reducerea pre țului nu poate interveni dac ă
vânz ătorul repar ă orice deficien ță a obliga țiilor sale sau dac ă cump ărătorul refuz ă s ă accepte
executarea de c ătre vânz ător.
Exonerarea de r ăspundere . În CVIM sunt prev ăzute dou ă tipuri de exonerare de
răspundere. Prima se refer ă la exonerarea debitorului atunci când neexecutarea se datoreaz ă
unei piedici independente de voin ța sa și pe care, nu putea, în mod rezonabil s ă o ia în
considerare la momentul încheierii contractului, s ă o previn ă ori dep ășeasc ă sau s ă previn ă ori
să-i dep ășeasc ă consecin țele (art. 79). Acest tip de exonerare de r ăspundere se situeaz ă între
for ța major ă și impreviziune. Al doilea tip de exonerare este pre v ăzut în art. 80 CVIM, care

66
permite exonerarea de r ăspundere a debitorului atunci când neexecutarea est e datorat ă
creditorului.

Pentru autoevaluare :
1. Care este domeniul de aplicare a Conven ției Na țiunilor Unite cu privire la contractele de
vânzare interna țional ă de m ărfuri de la Viena din 1980 (CVIM)?
2. Încheierea contractului de vânzare interna țional ă de m ărfuri: oferta, revocarea ofertei,
acceptarea ofertei, contraoferta.
3. Care sunt obliga țiile vânz ătorului?
4. Care sunt obliga țiile cump ărătorului?
5. Analiza ți pe scurt regulile Incoterms.
6. Regulile aplicabile execut ării/neexecut ării contractului de vânzare interna țional ă de
mărfuri.

67
Unitatea de înv ățare 9: Contractele de comercializare. Contractul de agen ție. Contractul
de distribu ție. Contractul de franciz ă – 2 ore

II. Contractele de comercializare .
Întreprinderea poate alege s ă comercializeze ea îns ăși produsele și serviciile sau poate
recurge la un intermediar – persoan ă juridic ă (întreprindere) sau persoan ă fizic ă – care
cunoa ște mai bine pia ța local ă. Dac ă intermediarul este independent și ac ționeaz ă în nume
propriu el va încheia cu întreprinderea str ăin ă un contract de distribu ție, care poate lua diverse
forme: concesiune, franciz ă, distribu ție selectiv ă, distribu ție exclusiv ă. Dac ă intermediarul
este independent, dar nu ac ționeaz ă în nume propriu, ci în numele întreprinderii pe ca re o
reprezint ă, el va fi numit cu termenul general de agent ( și va fi considerat parte slab ă în raport
cu întreprinderea pe care o reprezint ă). Atunci când întreprinderea presteaz ă servicii sau
încheie contracte complexe sau particip ă la licita ții pentru achizi ții publice ea poate apela la o
persoan ă calificat ă, fizic ă sau juridic ă, care s ă faciliteze negocierea și încheierea contractului
prin îndeplinirea unor formalit ăți, punând la dispozi ție clientului, mai ales, consultan ță.
Izvoarele contractului de distribu ție, în sens strict . Nu exist ă nici o conven ție
interna țional ă referitoare la distribu ție în sensul ei strict. Unidroit a publicat în 2002 Legea tip
cu privire la divulgarea informa țiilor în materie de franciz ă, care este limitat ă la faza
precontractual ă.
Regulamentul Roma I stabile ște legea aplicabil ă contractelor de franciz ă și de
distribu ție [art. 4 lit. e) și f)], în cazul în care p ărțile nu au ales legea aplicabil ă.
Exist ă și instrumente care fac parte din soft law , în aceast ă materie, cum sunt modele
de contracte ale ICC (contractul de distribu ție selectiv ă, contractul de concesiune comercial ă,
contractul de franciz ă interna țional ă). Aceste modele trimit la Principiile Unidroit pen tru
interpretare și completare.
În UE este aplicabil Regulamentul 330/2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul
(3) din Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri v erticale și
practici concertate; prin „acord vertical” de în țelege un acord sau practic ă concertat ă
convenite între dou ă sau mai multe întreprinderi care ac ționeaz ă fiecare, în sensul acordului
sau al practicii concertate, la niveluri diferite a le procesului de produc ție și de distribu ție, și
care se refer ă la condi țiile în care p ărțile pot cump ăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau
servicii. Acest regulament se aplic ă tuturor acordurilor de distribu ție pân ă în 2022, dat ă la
care expir ă.

i. Contractul de agen ție .
Izvoare. Izvoarele contractului de agen ție sunt: Conven ția de la Haga din 1978 cu
privire la legea aplicabil ă agen ției (state p ărți: Argentina, Fran ța, Olanda și Portugalia) și
Directiva 653/1986/ CEE privind coordonarea legisla ției statelor membre referitoare la agen ții
comerciali independen ți (transpus ă în România prin Legea 509/2002 privind agen ții
comerciali permanen ți, care a fost abrogat ă la intrarea în vigoare a Codului civil și a fost
înlocuit ă de art. 2072-2095 C. civ.). Exist ă și un model de contract de agen ție comercial ă a
ICC din 1992 modificat în 2002, care reprezint ă o codificare a uzan țelor comerciale în
materie.
No țiune . Agentul comercial este un mandatar profesionist, care ac ționeaz ă în mod
independent și permanent în numele unui produc ător sau a oric ărei întreprinderi, cu sediul în
str ăin ătate, pentru care negociaz ă, și, eventual, încheie contracte care î și produc efectele între
client și întreprinderea pe care o reprezint ă.
Contractul de agen ție î și are sursa în dreptul anglo- saxon. P ărțile se numesc agent și
principal . În dreptul român termenul de principal a fost înlocuit cu acela de comitent.

68
Agentul nu intervine în executarea contractului, da r poate lua comenzi în numele
comitentului (mandantului). Dac ă agentul doar a negociat contractul, pentru ca acel contract
să se încheie comitentul trebuie s ă-l accepte. Potrivit art. 2081 C. civ. rom. „În caz ul în care
agentul a fost împuternicit doar s ă negocieze, iar comitentul nu comunic ă în termen rezonabil
acordul s ău pentru încheierea contractului negociat de agent conform împuternicirii primite,
se consider ă c ă a renun țat la încheierea acestuia.”.
În dreptul român, art. 2072 C. civ. prevede c ă: „ (1) Prin contractul de agen ție
comitentul îl împuternice ște în mod statornic pe agent fie s ă negocieze, fie atât s ă negocieze,
cât și s ă încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunera ții,
în una sau în mai multe regiuni determinate. (2) Ag entul este un intermediar independent care
ac ționeaz ă cu titlu profesional. El nu poate fi în acela și timp prepusul comitentului.”.
Agentul ac ționeaz ă în numele comitentului „în mod statornic”, adic ă, permanent , a șa
cum reiese și din Directiva 653/1986/CEE. Este lipsit de import an ță c ă agentul a negociat un
singur contract, dac ă întreprinderea în numele c ăreia a negociat contractul a contractat cu
agentul pentru o perioad ă mai mare de timp referitor la prelungirea succesiv ă a contractului
(v. și CJUE Poseidon Chartering BV , C-3/04).
În anumite state contractul de agen ție este considerat de interes public și este
reglementat de norme imperative. În dreptul român, nu toate normele din materia contractului
de agen ție sunt imperative, ci doar cele referitoare la obl iga țiile p ărților și la remunerarea
agentului (art. 2094 C. civ.).
În UE transpunerea Directivei 653/1986/CEE în state le membre a creat un regim
unitar pentru agen ții care î și desf ășoar ă activitatea pe teritoriul unui stat membru UE. În cauza
CJUE Ingmar , C-381/98, un contract de agen ție era supus legii californiene, dar executarea
contractului se f ăcea par țial pe teritoriul UE. CJUE a stabilit, în pofida le gii aplicabile
contractului (legea din California), care nu preved ea o indemniza ție în favoarea agentului, c ă
acesta va primi o indemniza ție în temeiul ordinii publice comunitare.
Legea aplicabil ă. În comer țul interna țional legea aplicabil ă contractului de agen ție
este aceea aleas ă de p ărți, în temeiul autonomiei lor de voin ță. Dac ă p ărțile nu au ales legea
aplicabil ă contractului atunci, aceasta se determin ă folosind normele din Regulamentul Roma
I; deoarece contractul de agen ție nu se afl ă printre contractele enumerate în art. 4 alin. (1),
reiese c ă legea aplicabil ă se determin ă folosind prevederile art. 4 alin. (2), care trimit la legea
țării în care î și are re ședin ța obi șnuit ă partea contractant ă care efectueaz ă presta ția
caracteristic ă; partea care efectueaz ă presta ția caracteristic ă este agentul. CJUE a calificat,
îns ă, contractul de agen ție comercial ă ca un contract de prest ări servicii, în interpretarea
Regulamentului Bruxelles I (C-19/09 Wood Floor v. Silva Trade din 2010). Dac ă este un
contract de prest ări de servicii, atunci este aplicabil art. 4 alin. (1) lit. b), potrivit c ăruia
contractul de prest ări servicii este reglementat de legea țării în care î și are re ședin ța obi șnuit ă
prestatorul de servicii. Indiferent de textul ales ca aplicabil, rezultatul este acela și.
Dac ă p ărțile au sediul în state contractante la Conven ția de la Haga din 1978 cu privire
la legea aplicabil ă agen ției, aceasta are voca ția de a se aplica cu prioritate (fa ță de
Regulamentul Roma I); Conven ția stabile ște ca regul ă general ă, legea locului în care agentul
are sediul sau, în lips ă, re ședin ța obi șnuit ă, la data încheierii contractului.
Când litigiul este solu ționat pe calea arbitrajului este posibil ca, în lip sa alegerii legii
aplicabile, să se foloseasc ă contractul model ICC. Acesta indic ă, în ordine, urm ătoarele
reglement ări: principiile de drept recunoscute în mod general în comer țul interna țional ca
aplicabile contractelor de agen ție; uzan țele comerciale; Principiile Unidroit. Dispozi țiile de
ordine public ă din statul în care agentul î și are sediul se aplic ă, îns ă, cu prioritate.
Obliga țiile p ărților . În contract trebuie definit teritoriul pe care ag entul î și va îndeplini
func țiile, produsele sau serviciile pe care le va oferi spre vânzare, obliga ția agentului de a
urma instruc țiunile primite de la comitent; obliga ția agentului s ă procure și s ă îi comunice

69
comitentului informa țiile care l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în
contract, precum și s ă comunice toate celelalte informa ții necesare de care dispune; s ă depun ă
diligen țele necesare pentru negocierea și, dac ă este cazul, încheierea contractelor pentru care
este împuternicit, în condi ții cât mai avantajoase pentru comitent; s ă țin ă în registrele sale
eviden țe separate pentru contractele care privesc pe fieca re comitent în parte; s ă depoziteze
bunurile sau e șantioanele într-o modalitate care s ă asigure identificarea lor (art. 2079 C. civ.
rom.). În contract poate fi prev ăzut ă obliga ția agentului de a depune toate diligen țele pentru a
asigura solvabilitatea clientului, pentru a-l ajuta pe comitent s ă-și recupereze crean țele.
Comitentul este obligat s ă pun ă la dispozi ția agentului în timp util și într-o cantitate
corespunz ătoare mostre, cataloage, tarife și orice alt ă documenta ție, necesare agentului pentru
executarea împuternicirii sale; s ă furnizeze agentului informa țiile necesare execut ării
contractului de agen ție; s ă îl în știin țeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când
anticipeaz ă c ă volumul contractelor va fi semnificativ mai mic de cât acela la care agentul s-ar
fi putut a ștepta în mod normal; s ă pl ăteasc ă agentului remunera ția în condi țiile și la termenele
stabilite în contract sau prev ăzute de lege. De asemenea, comitentul trebuie s ă îl informeze pe
agent într-un termen rezonabil cu privire la accept area, refuzul ori neexecutarea unui contract
negociat sau, dup ă caz, încheiat de agent (art. 2080 C. civ. rom.).
Agentul are dreptul s ă fie remunerat pentru activitatea prestat ă conform contractului
de agen ție. Art. 2082 prevede c ă: „(1) Agentul are dreptul la o remunera ție pentru toate
contractele încheiate ca efect al interven ției sale. (2) Remunera ția poate fi exprimat ă în
cuantum fix sau variabil, prin raportare la num ărul contractelor sau actelor de comer ț, ori la
valoarea acestora, când se nume ște comision . (3) În lipsa unei stipula ții exprese sau a unei
prevederi legale, agentul are dreptul la o remunera ție stabilit ă potrivit uzan țelor aplicabile fie
în locul în care agentul î și desf ăș oar ă activitatea, fie în leg ătur ă cu bunurile care fac obiectul
contractului de agen ție. (4) Dac ă nu exist ă astfel de uzan țe, agentul este îndrept ățit s ă
primeasc ă o remunera ție rezonabil ă, în func ție de toate aspectele referitoare la contractele
încheiate. (5) Dispozi țiile art.2.083–2.087 sunt aplicabile numai în m ăsura în care agentul este
remunerat total sau par țial cu un comision.”.
De regul ă, contractul de agen ție este intuitu personae . Specific acestuia este
exclusivitatea și clauza de neconcuren ță. Potrivit art. 2074 C. civ. rom. „(1) Agentul nu p oate
negocia sau încheia pe seama sa, f ără consim ță mântul comitentului, în regiunea determinat ă
prin contractul de agen ție, contracte privind bunuri și servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agen ție. (2) În lips ă de stipula ție contrar ă, agentul poate reprezenta mai mul ți
comiten ți, iar comitentul poate s ă contracteze cu mai mul ți agen ți, în aceea și regiune și pentru
acela și tip de contracte. (3) Agentul poate reprezenta ma i mul ți comiten ți concuren ți, pentru
aceea și regiune și pentru acela și tip de contracte, numai dac ă se stipuleaz ă expres în acest
sens.”. Art. 2075 reglementeaz ă clauza de neconcuren ță astfel: „(1) În sensul prezentului
capitol, prin clauz ă de neconcuren ță se în țelege acea stipula ție contractual ă al c ărei efect
const ă în restrângerea activit ății profesionale a agentului pe perioada contractulu i de agen ție
sau ulterior încet ării sale. (2) Clauza de neconcuren ță trebuie redactat ă în scris, sub sanc țiunea
nulit ății absolute. (3) Clauza de neconcuren ță se aplic ă doar pentru regiunea geografic ă sau
pentru grupul de persoane și regiunea geografic ă la care se refer ă contractul de agen ție și doar
pentru bunurile și serviciile în leg ătur ă cu care agentul este împuternicit s ă negocieze și s ă
încheie contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcuren ță este considerat ă nescris ă.
(4) Restrângerea activit ății prin clauza de neconcuren ță nu se poate întinde pe o perioad ă mai
mare de 2 ani de la data încet ării contractului de agen ție. Dac ă s-a stabilit un termen mai lung
de 2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat.”.
Încetarea contractului . Contractul de agen ție în dreptul român înceteaz ă în condi ții
diferite, în func ție de durata determinat ă sau nedeterminat ă a contractului.

70
Contractul pe durat ă determinat ă înceteaz ă prin ajungerea la termen. Contractul de
agen ție încheiat pe durat ă determinat ă, care continu ă s ă fie executat de p ărți dup ă expirarea
termenului, se consider ă prelungit pe durat ă nedeterminat ă (art. 2088 C. civ.).
Contractul de agen ție pe durat ă nedeterminat ă poate fi denun țat unilateral de oricare
dintre p ărți, cu un preaviz obligatoriu. Condi țiile preavizului sunt detaliate în art. 2089 C. civ .
Contractul de agen ție poate fi denun țat fără preaviz de oricare dintre p ărți, cu repararea
prejudiciilor astfel cauzate celeilalte p ărți, atunci când circumstan țe excep ționale, altele decât
for ța major ă ori cazul fortuit, fac imposibil ă continuarea colabor ării dintre comitent și agent.
În acest caz, contractul înceteaz ă la data primirii notific ării scrise prin care acesta a fost
denun țat (art. 2090 C. civ.).
Dac ă nu sunt îndeplinite corespunz ător sau deloc obliga țiile contractuale contractul de
agen ție poate fi reziliat , aplicându-se dispozi țiile de drept comun.
În ideea protec ției agentului pentru eforturile depuse în interesul comitentului în Codul
civil este consacrat ă obliga ția de plat ă a unor remunera ții în anumite situa ții speciale și dup ă
încetarea contractului de agen ție, care sunt prev ăzute în art. 2091-2092 C. civ.
În UE exist ă jurispruden ță CJUE care stabile ște modul de calcul a indemniza ției
datorate de comitent agentului dup ă încetarea contractului de agen ție, în solu ționarea mai
multor spe țe, printre care: Semen C-348/07; Honyvem Informazioni Commerciali C-465/04.
În contractul model ICC este prev ăzut ă o indemniza ție de clientel ă numai pentru
clien ții noi adu și de agent sau pentru partea din cifra de afaceri g enerat ă de clien ții vechi, în
plus fa ță de aceea generat ă înainte de intrarea în func ție a agentului.

ii. Contractul de distribu ție .
Contractul de distribu ție, al ături de contractul de agen ție și de franciz ă constituie
principalele forme ale distribu ției moderne.
De și foarte utilizat, contractul de distribu ție nu este reglementat prin dispozi ții speciale
în dreptul român; el este supus normelor de drept c omun din materia contractelor; nici în
comer țul interna țional nu exist ă vreo conven ție interna țional ă în materie.
Contractul de distribu ție în comer țul interna țional este contractul încheiat pe termen
lung între o parte numit ă produc ător sau furnizor ( supplier ), care se oblig ă s ă livreze celeilalte
părți, numit ă distribuitor ( distributor ), în condi ții de exclusivitate, anumite cantit ăți de marf ă,
pe care distribuitorul s ă le revând ă propriilor clien ți, folosindu-se de marca produc ătorului, pe
o pia ță determinat ă prin contract, în schimbul unei remunera ții constând în diferen ța dintre
pre țul de cump ărare și cel de revânzare. (În continuare va fi folosit te rmenul de produc ător și
nu de furnizor – de și acesta descrie mai bine atribu țiile acestei p ărți contractante – pentru a nu
se face confuzie cu p ărțile contractului de furnizare, a șa cum este reglementat în Codul civil
român).
Distribuitorul ac ționeaz ă în nume propriu, și nu în numele sau pe seama
produc ătorului. Între distribuitor și produc ător se încheie un contract-cadru, care este urmat d e
contracte de aplicare. Rela țiile dintre distribuitor și clien ții s ăi (contracte de aplica ție) sunt
contracte de vânzare, care sunt supuse regulilor an alizate, deja.
Este posibil ca produc ătorul s ă urm ăreasc ă organizarea unei re țele interna ționale de
distribu ție, având un distribuitor principal, care s ă aib ă sarcina de a recruta subdistribuitori.
Datorit ă importan ței economice a distribu ției are loc o implicare a autorit ăților publice
în sistem, care sunt interesate în func ționarea pie ței, în încurajarea liberei ini țiative, în
asigurarea concuren ței loiale și a liberei circula ții a produselor și serviciilor pe pia ță. De
aceea, normele de drept public pot limita libertate a contractual ă a p ărților. Atunci când un
practician redacteaz ă un contract de distribu ție trebuie s ă aib ă în vedere dispozi țiile de drept
public aplicabile în statele cu care contractul pre zint ă strânse leg ături.

71
În materia contractului de distribu ție, datorit ă implic ării normelor de drept public, se
inverseaz ă regulile de drept interna țional privat. Astfel, dac ă se constat ă aplicarea unei norme
de drept public, competente vor fi instan țele din statul c ăruia îi apar țin aceste norme. Deci,
mai întâi se stabile ște legea aplicabil ă, care atrage și determinarea instan ței competente, pe
când în DIP mai întâi se stabile ște competen ța jurisdic țional ă, și apoi legea aplicabil ă. În
dreptul român, de exemplu, în OG 99/2000 privind co mercializarea produselor și serviciilor
de pia ță, aprobat ă, modificat ă și completat ă ulterior, sunt stabilite sanc țiuni pentru
nerespectarea prevederilor referitoare la afi șarea pre țurilor, la comercializarea produselor în
alte condi ții decât cele stabilite de lege, ș.a.; aceste sanc țiuni sunt contraven ționale, dac ă nu
sunt s ăvâr șite în astfel de condi ții încât, potrivit legii penale, s ă fie infrac țiuni. Competente
pentru solu ționarea litigiilor este instan ța român ă.
La încheierea contractelor de distribu ție, în redactarea clauzelor de exclusivitate, de
aprovizionare, ș.a. trebuie s ă se țin ă seama și de regulile de concuren ță pe pia ța de distribu ție.
Concuren ța este reglementat ă tot de norme de drept public.
De și se aseam ănă, contractul de distribu ție se distinge de contractul de agen ție. Atât
agentul cât și distribuitorul ac ționeaz ă independent și într-o manier ă continu ă și de durat ă.
Agentul ac ționeaz ă în numele comitentului și prime ște o remunera ție (sub forma comisionului
sau alt ă form ă permis ă de legisla țiile na ționale); distribuitorul ac ționeaz ă în nume propriu, iar
venitul lui depinde de cantitatea de marf ă pe care o revinde clien ților s ăi (el nu prime ște
comision).
Distribuitorul distribuie produsele folosind marca produc ătorului (el poate fi obligat
prin contract s ă o protejeze de atacurile ter ților ); el are obliga ția de promovare a produselor
acestuia; produc ătorul are obliga ția de a furniza distribuitorului m ărfurile stabilite prin
contract.
Legea aplicabil ă și instan ța competent ă. P ărțile pot alege legea aplicabil ă contractului
lor, în temeiul autonomiei de voin ță, atât pentru contractul-cadru, cât și pentru contractele de
aplica ție. Dac ă a fost aleas ă doar legea aplicabil ă contractului-cadru, aceasta se va aplica și
contractelor de aplica ție, în temeiul principiului accesoriul urmeaz ă soarta principalului.
Dac ă p ărțile nu au ales legea, se aplic ă prevederile Regulamentului Roma I, art. 4 lit.
f): „contractul de distribu ție este reglementat de legea țării în care î și are re ședin ța obi șnuit ă
distribuitorul”.
În ceea ce prive ște instan ța competent ă, p ărțile pot alege arbitrajul sau o instan ță
statal ă; dac ă nu au ales, se aplic ă Regulamentul Bruxelles I, art. 7, în func ție de calificarea
contractului – de vânzare sau prestare de servicii, deoarece nu exist ă prevederi speciale pentru
contractul de distribu ție. În UE contractul de distribu ție este considerat de prest ări de servicii,
iar instan ța competent ă este aceea a pie ței de distribu ție.
Exist ă un model de contract a ICC – Distributorship Contract . În func ție de acest
model de contract, p ărțile au urm ătoarele obliga ții: produc ătorul ( supplier ) are obliga ția de
livrare a m ărfii, de a respecta exclusivitatea acordat ă distribuitorului, de a permite
distribuitorului s ă foloseasc ă numele comercial, m ărcile și alte simboluri ale produc ătorului,
de informare a distribuitorului; distribuitorul are obliga ția de preluare a m ărfii, de plat ă a
pre țului m ărfii livrate de produc ător, de respectare a teritoriului stabilit în contr act, de
neconcuren ță, de a respecta pre țurile de revânzare stabilite de produc ător, de promovare a
vânz ării m ărfurilor produc ătorului, de a asigura service pentru m ărfurile distribuite.
Încetarea contractului . Potrivit dreptului român, încetarea contractului este supus ă
regulilor de drept comun din materia contractelor. Conform modelului de contract a ICC,
contractul de distribu ție înceteaz ă prin ajungerea la termen, prin denun țarea unilateral ă sau
prin rezilierea contractului. Când contractul este încheiat pe durat ă determinat ă, se poate
prelungi, pe perioade succesive, de regul ă, de 1 an, cu excep ția cazului când o parte notific ă
celeilalte refuzul de a prelungi contractul. Denun țarea unilateral ă se folose ște în cazul

72
contractelor de distribu ție încheiate pe durat ă nedeterminat ă sau pe o perioad ă maxim ă. În
acest caz, încetarea contractului este condi ționat ă de o notificare, care trebuie s ă asigure
celeilalte p ărți un preaviz stabilit prin contract.
Rezilierea are loc atunci când una dintre p ărți încalc ă în mod esen țial obliga țiile sale
contractuale sau la interven ția unor împrejur ări excep ționale.
Efectele încet ării contractului . Produc ătorul este obligat s ă pl ăteasc ă distribuitorului o
indemniza ție ( goodwill indemnity ), în anumite condi ții stabilite în modelul de contract a ICC.
Distribuitorul este obligat timp de 12 luni de la î ncetarea contractului s ă respecte clauza de
neconcuren ță, adic ă s ă nu distribuie m ărfuri aflate în concuren ță cu cele care au f ăcut obiectul
contractului. De asemenea, distribuitorul este obli gat s ă restituie toate materialele
promo ționale,documentele și mostrele puse la dispozi ția lui de c ătre de produc ător.

iii. Contractul de franciz ă.
Franciza este o form ă particular ă de distribu ție. Contractul de franciz ă ( franchising )
este contractul bazat pe colaborarea continu ă dintre doi comercian ți independen ți din punct de
vedere economic și juridic, prin care unul dintre ace știa, francizorul ( franchisor ) autorizeaz ă
pe beneficiar ( franchisee ) s ă produc ă și /sau comercializeze anumite m ărfuri sau s ă presteze
anumite servicii, folosindu-se de numele comercial, de marca și de know-how -ul lui (a
francizorului) și beneficiind de asisten ță din partea acestuia, în schimbul unei remunera ții
periodice pl ătit ă de beneficiar, redeven ță.
Exist ă avantaje pentru ambele p ărți: francizorul, titularul m ărcii î și creeaz ă o re țea
proprie de distribu ție a m ărfurilor sau a serviciilor, f ără a face investi ții, iar beneficiarul se
folose ște de marca francizorului, cunoscut ă și apreciat ă, beneficiind de experien ța tehnic ă și
comercial ă a acestuia pentru desf ășurarea independent ă a unei afaceri a c ărei rentabilitate a
fost deja dovedit ă de francizor.
De și se utilizeaz ă mult în comer țul interna țional, nu exist ă reglement ări interna ționale
uniforme. În dreptul român, contractul de franciz ă este reglementat de OG 52/1997 privind
regimul juridic al francizei. ICC a elaborat un mod el de contract de franciz ă, care este utilizat
în comer țul interna țional, Model International Franchising Contract . De asemenea, exist ă o
Lege-tip Unidroit cu privire la divulgarea informa țiilor în materie de franciz ă.
De esen ța contractului de franciz ă este transmiterea de c ătre francizor a know-how -ului
către beneficiar. Know-how -ul reprezint ă un ansamblu de cuno știn țe și solu ții aplicabile unei
activit ăți comerciale, având în principiu caracter secret. P otrivit art. 1 lit. d) din OG 52/1997,
„Know-how este ansamblul formulelor, defini țiilor tehnice, documentelor, desenelor și
modelelor, re țelelor, procedeelor și al altor elemente analoage, care servesc la fabri carea și
comercializarea unui produs”. Know-how -ul este transmis beneficiarului dup ă plata taxei de
intrare în re țeaua de franciz ă pentru a fi folosit exclusiv în vederea execut ării contractului de
franciz ă, rămânând, îns ă, în proprietatea francizorului. Beneficiarul nu ar e dreptul de a
înregistra elemente din con ținutul know-how -ului nici în zona geografic ă prev ăzut ă în
contract, nici în alt ă zon ă sau alt stat f ără acordul scris al francizorului.
Francizorul trebuie s ă acorde asisten ță beneficiarului cu privire la organizarea
activit ății, precum și pe durata execut ării contractului. Acesta va putea impune beneficiar ului
toate caracteristicile materiale legate de marc ă (logo, culori, magazine, prezentarea
produselor), precum și caracteristicile serviciilor care pot înso ți produsul, mai ales atunci când
produsul este complex și necesit ă formarea angaja ților beneficiarului.
Dac ă francizorul are mai mul ți beneficiari pe acela și teritoriu poate proceda în dou ă
etape; el va recurge la un master-franchise (franciz ă principal ă), prin care acord ă unei
persoane, în calitate de subfrancizor, în schimbul unei remunera ții, dreptul de a exploata o
franciz ă, în scopul de a încheia contracte cu mai mul ți beneficiari; acest mecanism va asigura
francizorului respectarea obliga țiilor de c ătre to ți beneficiarii.

73
În art. 6 din OG 52/1997 se specific ă principiile pe baza c ărora func ționeaz ă franciza:
„- termenul va fi fixat astfel încât s ă permit ă beneficiarului amortizarea investi țiilor
specifice francizei;
– francizorul va în știin ța pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asu pra inten ției
de a nu reînnoi contractul la data expir ării sau de a nu semna un nou contract;
– în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstan țele care pot s ă
determine o reziliere f ără preaviz;
– condi țiile în care va putea s ă opereze cesiunea drepturilor decurgând din contrac t vor
fi cu claritate precizate, în special condi țiile de desemnare a unui succesor;
– dreptul de preem țiune va fi prev ăzut, dac ă interesul men ținerii sau dezvolt ării re țelei
de franciz ă necesit ă recunoa șterea acestui drept;
– clauzele de neconcuren ță vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how –
ului;
– obliga țiile financiare ale beneficiarului vor fi cu clarit ate precizate și vor fi
determinate astfel încât s ă favorizeze atingerea obiectivelor comune.
(2) Prin contractul de franciz ă, francizorul controleaz ă respectarea tuturor elementelor
constitutive ale imaginii m ărcii. Marca francizorului, simbol al identit ății și al renumelui
re țelei de franciz ă, constituie garan ția calit ății produsului/serviciului/tehnologiei furnizate
consumatorului. Aceast ă garan ție este asigurat ă prin transmiterea și prin controlul respect ării
know-how -ului, furnizarea unei game omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologii.
Francizorul se asigur ă c ă beneficiarul, printr-o publicitate adecvat ă, face cunoscut c ă este o
persoan ă independent ă din punct de vedere financiar în raport cu franciz orul sau cu alte
persoane.
(3) Dreptul care se transfer ă oblig ă beneficiarul la plata unei redeven țe și îl autorizeaz ă
să utilizeze marca produselor și/sau serviciilor și/sau tehnologiilor, know-how -ul ori o alt ă
experien ță deosebit ă de franciz ă, precum și orice alte drepturi de proprietate intelectual ă sau
industrial ă, dup ă caz, sus ținut permanent de asisten ța comercial ă și/sau tehnic ă a
francizorului, pe toat ă durata de valabilitate a contractului de franciz ă.”.
„În cazul în care francizorul propune semnarea unui contract de exclusivitate, vor fi
respectate urm ătoarele reguli:
– dac ă este încasat ă o tax ă de intrare în re țeaua de franciz ă, la semnarea contractului de
franciz ă, suma privind drepturile de exclusivitate, prev ăzut ă în contract, este propor țional ă cu
taxa de intrare și se adaug ă acesteia;
– în lipsa taxei de intrare, modalit ățile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt
precizate în cazul rezilierii contractului de franc iz ă;
– taxa de exclusivitate poate fi destinat ă pentru a acoperi o parte a cheltuielilor
necesare implement ării francizei și/sau pentru a delimita zona și/sau pentru know-how -ul
transmis;
– contractul de exclusivitate trebuie s ă prevad ă o clauz ă de reziliere, convenabil ă
ambelor p ărți;
– durata este determinat ă în func ție de caracteristicile proprii fiec ărei francize.” (art. 9
OG 52/1997).
„Francizorul poate s ă impun ă o clauz ă de nonconcuren ță și de confiden țialitate, pentru
a împiedica înstr ăinarea know-how -ului transmis pe durata contractului de exclusivit ate.” (art.
10).
Legea aplicabil ă și instan ța competent ă. Dac ă p ărțile nu au ales legea aplicabil ă se
aplic ă Regulamentul Roma I, art. 4.1 lit. e): „contractul de franciz ă este reglementat de legea
țării în care î și are re ședin ța obi șnuit ă beneficiarul francizei”. Dac ă p ărțile nu au ales instan ța
competent ă se aplic ă prevederile Regulamentului Bruxelles I, contractul de franciz ă fiind
calificat ca fiind un contract de prest ări servicii.

74
Încetarea contractului . Contractul de franciz ă înceteaz ă la expirarea termenului pentru
care a fost încheiat sau prin reziliere, dac ă una dintre p ărți nu-și îndepline ște obliga țiile
contractuale. Potrivit modelului de contract ICC co ntractul înceteaz ă și prin denun țarea
unilateral ă în cazul în care contractul este încheiat pe durat ă nedeterminat ă, prin notificarea
celeilalte p ărți. Și în OG 52/1997 se precizeaz ă în art. 6 c ă francizorul va în știin ța pe
beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra i nten ției de a nu reînnoi contractul la data
expir ării sau de a nu semna un nou contract.

Pentru autoevaluare :
1. Ce este contractul de distribu ție interna țional ă de m ărfuri și cum este reglementat?
2. Care este legea aplicabil ă contractului de distribu ție și care este instan ța competent ă pentru
solu ționarea litigiilor?
3. No țiunea și reglementarea contractului de agen ție.
4. Legea aplicabil ă contractului de agen ție și instan ța competent ă pentru solu ționarea litigiilor.
5. Obliga țiile p ărților contractului de agen ție.
6. Avantajele și dezavantajele contractului de franciz ă interna țional ă.
7. Care sunt obliga țiile p ărților contractului de franciz ă?

75
Unitatea de înv ățare 10: Contractele de transport.Transportul rutier interna țional de
mărfuri.Transportul feroviar interna țional de m ărfuri. Transportul maritim
interna țional de mărfuri.Transportul aerian interna țional de m ărfuri. Transportul
multimodal interna țional de m ărfuri – 2 ore

III. Contractele de transport.
Contractul de transport este unul dintre cele mai o bi șnuite contracte de comer ț
interna țional. Comer țul interna țional s-a dezvoltat datorit ă liniilor de transport.
Contractul de transport poate fi definit ca fiind c onven ția prin care transportatorul se
angajeaz ă s ă deplaseze persoane sau bunuri dintr-un loc în altu l, cu un mijloc de transport
convenit de p ărți, în schimbul unui pre ț determinat. Într-un mod asem ănător este definit și în
Codul civil român, în art. 1955: „Prin contractul d e transport, o parte numit ă transportator se
oblig ă, cu titlu principal, s ă transporte o persoan ă sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul
unui pre ț pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se oblig ă s ă-l pl ăteasc ă, la timpul și
locul convenite.”.
Contractul de transport se distinge de contractul de expedi ție (art. 2064 C. civ. rom.
„Contractul de expedi ție este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se
oblig ă s ă încheie, în nume propriu și în contul comitentului, un contract de transport și s ă
îndeplineasc ă opera țiunile accesorii.”; expeditorul particip ă la transport, în sensul c ă îl
organizeaz ă, dar nu îndepline ște presta ția caracteristic ă), precum și de contractul de navlosire
sau, în general, de închiriere a unui mijloc de tra nsport de c ătre proprietarul acestuia (nav ă,
avion, tren, ș.a.) unei alte persoane, care va asigura transportu l bunurilor sau le va transporta
ea îns ăși. (Contractul de navlosire este acel contract prin care armatorul unei nave se oblig ă ca
în schimbul unei sume de bani s ă transporte m ărfuri pe mare sau s ă pun ă la dispozi ția unei
alte persoane, navlositor, nava sa, în totalitate s au în parte, în vederea efectu ării de
transporturi de m ărfuri, în schimbul unui pre ț – navlul.)
Transportul aerian a ajutat la mondializarea comer țului (40% din transportul mondial
se realizeaz ă pe aceast ă cale); de asemenea, a contribuit și dezvoltarea comer țului maritim.
Dreptul interna țional al transporturilor a f ăcut necesar ă elaborarea de norme materiale
de drept interna țional în domeniu, care sunt, în majoritatea lor im perative.
Legea aplicabil ă contractului de transport . Deoarece exist ă conven ții interna ționale în
materia transporturilor, care con țin norme materiale, determinarea legii aplicabile, prezint ă o
importan ță redus ă. În caz de lacune în normele materiale, legea apli cabil ă va fi aceea aleas ă
de p ărți, potrivit principiului autonomiei de voin ță, care se aplic ă în orice contract. În lipsa
alegerii, în spa țiul UE este aplicabil Regulamentul Roma I. Astfel, în m ăsura în care legea
aplicabil ă contractului de transport de m ărfuri nu a fost aleas ă de p ărți în conformitate cu art.
3, legea aplicabil ă este stabilit ă în art. 5.1. și este legea ță rii în care î și are re ședin ța obi șnuit ă
transportatorul , cu condi ția ca locul de înc ărcare sau cel de livrare sau re ședin ța obi șnuit ă a
expeditorului s ă fie, de asemenea, situate în țara respectiv ă. În cazul în care aceste cerin țe nu
sunt întrunite, se aplic ă legea ță rii în care este situat locul de livrare convenit d e c ătre p ărți.
Contractele de navlosire pentru o singur ă c ălătorie și alte contracte care au ca obiect principal
efectuarea unui transport de m ărfuri sunt considerate contracte de transport de m ărfuri.
Termenul „expeditor” se refer ă la orice persoan ă care încheie un contract de transport cu
transportatorul, iar termenul „transportator” se re fer ă la partea din contract care î și asum ă
răspunderea de a transporta m ărfurile, indiferent dac ă presteaz ă ea îns ăș i sau nu serviciul de
transport.
În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii apl icabile, rezult ă f ără echivoc din
ansamblul circumstan țelor cauzei c ă respectivul contract de transport de m ărfuri are în mod
vădit o leg ătur ă mai strâns ă cu o alt ă țar ă se aplic ă legea din acea alt ă țar ă (art. 5.3.).

76
În continuare vor fi analizate, pe scurt, transport ul rutier interna țional de m ărfuri,
transportul feroviar interna țional de m ărfuri, transportul maritim interna țional de m ărfuri,
transportul aerian interna țional de m ărfuri și transportul multimodal interna țional de m ărfuri.

i. Transportul rutier interna țional de m ărfuri .
În aceast ă materie, conven ția interna țional ă de baz ă este Conven ția Na țiunilor Unite
de la Geneva din 1956 cu privire la contractul de t ransport interna țional de m ărfuri pe șosele
(CMR = Convention on the Contract for the International Ca rriage of Goods by Road ), cu
modific ările ulterioare (la care România a aderat prin Decr etul 451/1972); aceast ă conven ție a
intrat în vigoare în 1961. Ea con ține reglement ări de la care p ărțile nu pot deroga. Potrivit art.
41 „1. Sub rezerva dispozi țiilor articolului 40, este nul ă și f ără nici un efect orice stipula ție
care, direct sau indirect, ar deroga de la dispozi țiile prezentei conven ții. Nulitatea unor astfel
de stipula ții nu atrage nulitatea celorlalte prevederi ale con tractului. 2. În special vor fi nule
toate clauzele prin care s-ar ceda transportatorulu i beneficiul asigur ării m ărfii sau orice alt ă
clauz ă analoag ă, ca și orice clauz ă care schimb ă sarcina probei.”.
Instan țele sunt obligate s ă aplice din oficiu prevederile CMR, datorit ă dispozi țiilor ei
imperative, ceea ce exclude aplicarea dreptului na țional.
CJUE a decis (C-533/08) c ă CMR nu face parte din ordinea juridic ă european ă și deci
CJUE nu are competen ță de interpretare a CMR. CJUE a ar ătat, îns ă, c ă CMR prevaleaz ă
Regulamentului Bruxelles I, f ăcând aplicarea art. 71 din Regulament, potrivit c ăruia, normele
de competen ță judiciar ă, de recunoa ștere și de executare prev ăzute de o conven ție privind o
materie special ă, precum norma de litispenden ță prev ăzut ă la art. 31 alin. 2 din Conven ția de
la Geneva referitoare la contractul de transport in terna țional de m ărfuri pe șosele și cea
privind for ța executorie prev ăzut ă la art. 31 alin. 3 din aceast ă conven ție sunt aplicabile, cu
condi ția s ă prezinte un înalt grad de previzibilitate, s ă faciliteze o bun ă administrare a justi ției
și s ă permit ă reducerea la minimum a riscului apari ției unor proceduri concurente și s ă
asigure, în condi ții, cel pu țin la fel de favorabile precum cele prev ăzute de Regulament, libera
circula ție a hot ărârilor în materie civil ă și comercial ă și încrederea reciproc ă în administrarea
justi ției la nivelul UE.
Domeniul de aplicare a CMR .
CMR „se aplic ă oric ărui contract de transport de m ărfuri pe șosele, cu titlu oneros, cu
vehicule, când locul primirii m ărfii și locul prev ăzut pentru eliberare, a șa cum sunt indicate în
contract, sunt situate în dou ă țări diferite, dintre care cel pu țin una este țar ă contractant ă,
independent de domiciliul și de na ționalitatea participan ților la contract.” (art. 1.1). Pentru
aplicarea Conven ției contractul trebuie s ă fie interna țional, adic ă s ă aib ă un element de
extraneitate: punctul de plecare și de sosire a m ărfii s ă fie situat în state diferite, din care cel
pu țin unul s ă fie parte la CMR. Nu intereseaz ă na ționalitatea sau domiciliul p ărților.
Forma contractului . Contractul de transport este consensual. El se în cheie în forma
unei „scrisori de tr ăsur ă”, care are numai valoare probatorie. Potrivit art. 4 CMR „Proba
contractului de transport se face prin scrisoarea d e tr ăsur ă. Absen ța, neregularitatea sau
pierderea scrisorii de tr ăsur ă nu afecteaz ă nici existen ța, nici valabilitatea contractului de
transport…”. Scrisoarea de tr ăsur ă trebuie s ă îndeplineasc ă anumite elemente enumerate în art.
5 și 6 CMR.
Obliga țiile p ărților . Conven ția con ține dispozi ții referitoare la obliga țiile p ărților (a
expeditorului și a transportatorului), corespunz ătoare etapelor transportului m ărfurilor în trafic
rutier; etapele sunt luarea în primire a m ărfii de c ătre transportator de la expeditor,
parcurgerea itinerariului stabilit și eliberarea m ărfii destinatarului.
Expeditorul are urm ătoarele obliga ții principale: de ambalare a m ărfii și de predare a
acesteia, el fiind r ăspunz ător fa ță de transportator pentru daunele pricinuite persoan elor,
materialului sau altor m ărfuri, precum și pentru cheltuielile cauzate de defectuozitatea

77
ambalajului m ărfii, afar ă de cazul când defectuozitatea, fiind aparent ă sau cunoscut ă
transportatorului în momentul primirii m ărfii, transportatorul nu a f ăcut rezerve cu privire la
aceasta (art. 10 CMR); de asemenea, are obliga ția de a anexa la scrisoarea de tr ăsur ă sau de a
furniza transportatorului documentele necesare și obliga ția de a-i furniza toate informa țiile
cerute de acesta (art. 11 CMR). Expeditorul este r ăspunz ător față de transportator pentru toate
daunele care ar putea rezulta din lipsa, insuficien ta sau din neregularitatea acestor documente
și informa ții, în afar ă de cazul în care culpa este a transportatorului.
CMR con ține prevederi referitoare la preluarea m ărfii de c ătre transportator, dar nu are
dispozi ții referitoare la înc ărcarea și desc ărcarea m ărfii. Dup ă ce transportatorul preia marfa,
el trebuie s ă-i verifice starea aparent ă și ambalajul. Transportatorul este ținut de instruc țiunile
pe care le prime ște de la expeditor, care p ăstreaz ă a șa numitul „drept de dispozi ție” asupra
mărfii, prev ăzut de art. 12 CMR, constând, în special, în posib ilitatea de a cere
transportatorului oprirea transportului, schimbarea locului prev ăzut pentru eliberare sau
eliberarea m ărfii unui alt destinatar decât cel indicat în scris oarea de tr ăsur ă. Transportul
trebuie efectuat în termenul prev ăzut prin conven ția p ărților sau, atunci când nu a fost
prev ăzut un termen, în perioada de timp care, în mod rez onabil, este acordat ă unui
transportator diligent (art. 19 CMR).
Regimul r ăspunderii transportatorului are la baz ă prezum ția de r ăspundere pentru
pierderea total ă sau par țial ă sau pentru avarie, produse între momentul primirii m ărfii și cel al
eliber ării acesteia, cât și pentru întârzierea în eliberarea m ărfii (art. 17.1 CMR). Pentru a opera
răspunderea transportatorului este suficient s ă se fac ă dovada prejudiciului și a faptului c ă
prejudiciul a survenit pe durata transportului. Tra nsportatorul este exonerat de r ăspundere
dac ă pierderea, avaria sau întârzierea în eliberarea m ărfii a avut drept cauz ă o culp ă a
persoanei care are dreptul s ă dispun ă de marf ă, un viciu propriu al m ărfii sau circumstan țe pe
care transportatorul nu putea s ă le evite și ale c ăror consecin țe nu le putea preveni (art. 17.2
CMR).
De și nu este parte la contractul de transport, destina tarul poate formula observa ții
transportatorului, cu privire la pierderea, avarier ea m ărfii sau livrarea ei cu întârziere, în
formele și termenele prev ăzute de art. 30 CMR.
Dac ă destinatarul a primit marfa f ără s ă fi constatat starea ei în prezen ța
transportatorului sau dac ă nu a f ăcut rezerve transportatorului cel mai târziu în mom entul
eliber ării, când este vorba de pierderi ori avarii aparent e, sau în termen de 7 zile de la data
eliber ării, când este vorba de pierderi sau avarii neapare nte, indicând natura general ă a
pierderii sau avariei, se prezum ă, pân ă la proba contrarie, c ă a primit marfa în starea descris ă
în scrisoarea de tr ăsur ă. Dac ă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente, r ezervele trebuie
să fie f ăcute în scris.
Dac ă starea m ărfii a fost constatat ă de c ătre destinatar și transportator, împreun ă,
dovada contrarie rezultatului acestei constat ări nu poate fi f ăcut ă decât dac ă este vorba de
pierderi sau de avarii neaparente și dac ă destinatarul a adresat rezervele sale în scris
transportatorului în termen de 7 zile de la data ac estei constat ări.
O dep ășire a termenului de eliberare poate da loc la desp ăgubiri numai dac ă a fost
adresat ă o rezerv ă în scris, în termen de 21 de zile de la data puner ii m ărfii la dispozi ția
destinatarului.
Reglementarea litigiilor . Art. 31 CMR con ține reguli referitoare la competen ța de
solu ționare a litigiilor care pot s ă rezulte din contractul de transport. P ărțile pot alege instan ța
competent ă printr-o conven ție atributiv ă de jurisdic ție (clauz ă de alegere a forului) inserat ă în
contract. În lipsa alegerii, pot fi sesizate organe le de jurisdic ție din țara pe teritoriul c ăreia se
afl ă re ședin ța obi șnuit ă a pârâtului, sediul s ău principal sau sucursala ori agen ția prin
intermediul c ăreia contractul de transport a fost încheiat; sau o rganele de jurisdic ție din țara
pe teritoriul c ăreia este situat locul prelu ării m ărfurilor sau a celui prev ăzut pentru eliberarea

78
mărfurilor. Aceste instan țe sunt competente atât pentru litigiile în care p ărțile contractului de
transport introduc cererea, cât și pentru alte persoane, care au preten ții în leg ătur ă cu
contractul de transport, cum ar fi asigur ătorul m ărfii.
Solu ționarea litigiilor prin intermediul arbitrajului es te posibil ă cu condi ția ca în
clauza atribuind competen ță tribunalului arbitral, s ă se prevad ă c ă tribunalul arbitral va aplica
dispozi țiile CMR (art. 33).
Prescriptibilitatea ac țiunilor întemeiate pe contractul de transport . Termenul de
prescrip ție este de 1 an pentru ac țiunile având ca obiect pierderi sau avarii ale m ărfii
transportate. Termenul de prescrip ție este de 3 ani, în caz de dol sau de culp ă considerat ă ca
fiind echivalent ă cu dolul, potrivit cu lex fori (art. 32.1 CMR).
Prescrip ția se suspend ă prin reclama ția scris ă adresat ă transportatorului, pân ă în ziua
în care acesta respinge reclama ția în scris și restituie documentele care erau anexate. În caz d e
acceptare par țial ă a reclama ției, prescrip ția nu-și reia cursul s ău decât pentru partea din
reclama ție care r ămâne litigioas ă. Dovada primirii reclama ției sau a r ăspunsului și a restituirii
documentelor cade în sarcina p ărții care invoc ă acest fapt. Reclama țiile ulterioare având
acela și obiect nu suspend ă prescrip ția (art. 32.2 CMR). Alte situa ții de suspendare sau
întrerupere a prescrip ției sunt supuse legii instan ței sesizate ( lex fori ). Ac țiunea prescris ă nu
mai poate fi exercitat ă nici sub form ă de cerere reconven țional ă sau de excep ție (art. 32.4
CMR).

ii. Transportul feroviar interna țional de m ărfuri.
În aceast ă materie exist ă norme uniforme imperative incluse în Conven ția de la Berna
din 1980 privind transporturile interna ționale feroviare (COTIF = Convention concerning
International Carriage by Rail ), cu modific ările ulterioare (România a ratificat Conven ția prin
Decretul 100/1983). Importante modific ări au fost aduse Conven ției prin Protocolul de la
Vilnius din 1999, care a intrat în vigoare în 2006.
Conven ția de la Berna are mai multe anexe, printre care și anexa B, care con ține
regulile uniforme privind contractul de transport i nterna țional feroviar al m ărfurilor (CIM).
Aceste reguli uniforme sunt imperative (la fel ca și CMR), și asta rezult ă din art. 5: „În lipsa
unei clauze contrare, în prezentele Reguli uniforme , este nul ă și neavenit ă orice stipulare care,
în mod direct sau indirect, ar deroga de la aceste Reguli uniforme. Nulitatea unor astfel de
stipul ări nu atrage nulitatea celorlalte prevederi ale con tractului de transport. Cu toate acestea,
un transportator î și poate asuma o r ăspundere și obliga ții mai grele decât cele care sunt
prev ăzute de prezentele Reguli uniforme.”.
Regulile CIM se aplic ă oric ărui contract de transport feroviar de m ărfuri cu titlu
oneros, dac ă locul de luare în primire a m ărfii și locul prev ăzut pentru livrare sunt situate în
dou ă state contractante diferite. Regulile se aplic ă indiferent de sediul și na ționalitatea p ărților
la contractul de transport (art. 1.1). Dac ă numai unul dintre cele dou ă state (statul locul de
preluare a mărfii sau statul locului de livrare a m ărfii) este parte la COTIF–CIM, regulile
uniforme se aplic ă dac ă p ărțile contractului de transport au ales ca lege aplic abil ă contractului
CIM (art. 1.2).
Influen ța CMR apare și în ceea ce prive ște natura contractului de transport feroviar
interna țional, care este un contract consensual, scrisoarea de tr ăsur ă fiind doar un mijloc de
prob ă și nu o condi ție de validitate (art. 6.2). Prevederi asem ănătoare cu CMR exist ă și în ceea
ce prive ște r ăspunderea transportatorului și cauzele de exonerare de r ăspundere, cu anumite
aspecte specifice contractului feroviar.
Repararea prejudiciului nu poate dep ăși anumite limite, în caz de pierdere a m ărfii (art.
30.2), de pierdere în greutate pe parcurs (art. 31) , în caz de avariere a m ărfii (art. 32.2) sau de
dep ășire a termenului de livrare (art. 33.3). Dac ă se dovede ște c ă prejudiciul a rezultat în urma
unui act sau a unei omisiuni comis ă de transportator, fie cu inten ția de a provoca o astfel de

79
pagub ă, fie din culp ă, dar fiind con știent c ă ar putea rezulta, probabil, o astfel de pagub ă nu
mai opereaz ă vreo limitare a repara ției a șa cum am ar ătat mai sus (art. 36).
Reglementarea litigiilor. Art. 46 CIM cuprinde regulile referitoare la compe ten ța de
solu ționare a litigiilor care pot s ă rezulte din contractul de transport feroviar inter na țional de
mărfuri. P ărțile pot alege instan ța competent ă printr-o conven ție atributiv ă de jurisdic ție
(clauz ă de alegere a forului) inserat ă în contract. În lipsa alegerii, pot fi sesizate or ganele de
jurisdic ție din țara pe teritoriul c ăreia se afl ă re ședin ța obi șnuit ă a pârâtului, sediul s ău
principal sau sucursala ori agen ția prin intermediul c ăreia contractul de transport a fost
încheiat; sau organele de jurisdic ție din țara pe teritoriul c ăreia este situat locul de luare în
primire a m ărfurilor sau a celui prev ăzut pentru livrarea m ărfurilor. Aceste instan țe sunt
competente atât pentru litigiile în care p ărțile contractului de transport introduc cererea, cât și
pentru alte persoane, care au preten ții în leg ătur ă cu contractul de transport, cum ar fi
asigur ătorul m ărfii. În art. 46 CIM se precizeaz ă în mod expres c ă „alte instan țe nu pot fi
sesizate”. Prin urmare, solu ționarea litigiilor prin intermediul arbitrajului nu este posibil ă.
Prescrip ția extinctiv ă pentru ac țiunea în justi ție izvorât ă din contractul de transport
este de un an. Pentru cazuri grave, termenul de pre scrip ție este de 2 ani, dac ă este vorba de o
ac țiune în justi ție îndreptat ă împotriva transportatorului care a ac ționat cu inten ție sau din
culp ă grav ă (art. 48.1).

iii. Transportul maritim interna țional de m ărfuri .
Transporturile maritime de m ărfuri pot avea un caracter ocazional și atunci au la baz ă
un contract de navlosire sau un caracter organizat prin efectuarea de curse regulate, care au la
baz ă un contract de transport maritim. Chiar dac ă cele dou ă contracte (contractul de navlosire
și contractul de transport maritim) au acela și scop și anume, transportul pe mare a m ărfurilor,
ele au tr ăsături distincte.
Astfel, contractul de navlosire este acela prin care, armatorul se oblig ă s ă pun ă la
dispozi ția navlositorului o nav ă, în stare de navigabilitate, în schimbul unui pre ț numit navlu;
părțile contractului sunt armatorul și navlositorul; proba contractului se face cu docum entul
numit charter party . În materia contractului de navlosire nu exist ă reguli interna ționale
uniforme. De regul ă, se încheie contracte tip, ale c ăror clauze sunt elaborate de organiza țiile
interna ționale de armatori.
Contractul de transport maritim se încheie între expeditor și transportator și proba se
face prin conosament .
În materia transportului maritim exist ă multe reglement ări interna ționale, cele
semnificative fiind: Conven ția interna țional ă pentru unificarea anumitor reguli în materie de
conosamente, Bruxelles, 1924, la care România a ade rat, dar pe care a denun țat-o prin Legea
9/2002; Conven ția Na țiunilor Unite privind transportul de m ărfuri pe mare, Hamburg, 1978,
la care România a aderat prin Decretul 343/1981; Co nven ția privind facilitarea traficului
maritim interna țional, Londra, 1965, cu modific ările și complet ările ulterioare, la care
România a aderat prin O.G. 58/1999; UNCITRAL a adop tat în 2009 Conven ția Na țiunilor
Unite cu privire la contractul de transport interna țional de m ărfuri efectuat în întregime sau
par țial pe mare ( Regulile de la Rotterdam ), care nu a intrat înc ă în vigoare (în 2012 fusese
semnat ă de 24 state, dar ratificat ă numai de 2; va intra în vigoare dup ă 20 ratific ări). Regulile
de la Rotterdam vor înlocui toate conven țiile existente în aceea și materie.
Uniunea European ă a adoptat o legisla ție bogat ă în materie de securitate maritim ă,
incluzând un set de directive numite pachetul Erika III , care se refer ă, mai ales, la problemele
polu ării m ării, dar con ține și o directivă (2009/20/CE) privind asigurarea proprietarilor
navelor în ceea ce prive ște crean țele maritime, transpus ă în România, prin Ordonan ța de
urgen ță a Guvernului 9/2012.

80
Statele contractante la Conven ția de la Hamburg, 1978 au fost obligate s ă denun țe
Conven ția de la Bruxelles din 1924 și protocoalele ulterioare ale acesteia.
Conven ția de la Hamburg .
Conven ția de la Hamburg se aplic ă tuturor contractelor de transport pe mare între do u ă
state diferite, dac ă: portul de înc ărcare sau de desc ărcare prev ăzut în contractul de transport pe
mare este situat într-un stat contractant, sau, unu l dintre porturile facultative de desc ărcare
este portul efectiv de desc ărcare și este situat într-un stat contractant, sau conosam entul sau alt
document care face dovada contractului de transport pe mare este emis într-un stat
contractant, ori stipuleaz ă c ă prevederile Conven ției de la Hamburg sau legisla ția oric ărui stat
care le aplic ă guverneaz ă contractul (art. 2.1).
Prevederile Conven ției de la Hamburg se aplic ă independent de na ționalitatea navei, a
cărăușului, a c ărăușului efectiv, a înc ărc ătorului, a destinatarului sau a oric ărei persoane
interesate (art. 2.2).
Atunci când transportul pe mare are la baz ă un contract de navlosire, Conven ția de la
Hamburg nu se aplic ă, decât dac ă a fost emis un conosament ca urmare a unui contrac t de
navlosire, iar conosamentul reglementeaz ă rela țiile dintre c ărăuș și de țin ătorul
conosamentului, dac ă acesta din urma nu este și navlositor (art. 2.3).
Conven ția de la Hamburg con ține prevederi cu caracter imperativ de la care p ărțile nu
pot deroga. Potrivit art. 23.1 orice stipula ție dintr-un contract de transport maritim, dintr-un
conosament sau orice alt document care face dovada contractului de transport maritim este
nul ă în m ăsura în care derog ă, direct sau indirect, de la prevederile Conven ției de la Hamburg.
Nulitatea unei asemenea stipula ții nu afecteaz ă valabilitatea celorlalte prevederi ale
contractului sau documentului din care face parte. O clauz ă prin care se cesioneaz ă c ărăușului
beneficiul asigur ării m ărfurilor sau orice alt ă clauz ă similar ă este nul ă. Cu toate acestea,
cărăușul î și poate asuma o responsabilitate și obliga ții mai mari decât cele care sunt prev ăzute
în cuprinsul Conven ției de la Hamburg. Atunci când se emite un conosame nt sau orice alt
document care face dovada unui contract de transpor t maritim, acest document trebuie s ă
con țin ă o men țiune din care s ă rezulte c ă transportul este supus prevederilor Conven ției de la
Hamburg, care anuleaz ă orice stipula ție ce derog ă de la aceasta în detrimentul înc ărc ătorului
sau primitorului (art. 23.3).
Conosamentul . Contractul de transport maritim este dovedit prin tr-un înscris numit
conosament. Conosamentul, a șa cum reiese din art. 1.7 din Conven ția de la Hamburg,
înseamn ă mai mult decât un mijloc de prob ă; conosament înseamn ă un document care face
dovada unui contract de transport pe mare și a prelu ării sau înc ărc ării m ărfurilor de c ătre
cărăuș, prin care c ărăușul se oblig ă s ă livreze m ărfurile contra prezent ării acestui document. O
astfel de obliga ție se realizeaz ă prin prevederea expres ă din document ca m ărfurile s ă fie
livrate la ordinul unei persoane nominalizate, la o rdin, sau la purt ător. Conosamentul
îndepline ște trei func ții. În primul rând, face dovada încheierii contract ului de transport; de
regul ă, conosamentul cuprinde clauzele tip ale contractul ui de transport, prin care sunt
stabilite drepturile și obliga țiile p ărților și condi țiile transportului. În al doilea rând,
conosamentul face proba prelu ării m ărfii în vederea transportului de c ătre transportator
(c ărăuș) sau de c ătre reprezentantul acestuia, con ținând descrierea m ărfii; de asemenea, face
dovada îmbarc ării m ărfii pe nav ă. Conform art. 16.3 conosamentul face dovada, pân ă la proba
contrar ă, a prelu ării sau, în cazul unui conosament "îmbarcat", a înc ărc ării la bord de c ătre
cărăuș a m ărfurilor a șa cum sunt descrise în conosament; dovada contrar ă f ăcut ă de c ătre
cărăuș nu este admis ă dac ă conosamentul a fost transmis unui ter ț, inclusiv unui destinatar,
care a ac ționat cu bun ă-credin ță bazându-se pe descrierea m ărfurilor cuprins ă în conosament.
În al treilea rând, conosamentul este un titlu repr ezentativ al m ărfii, un titlu negociabil,
nominativ, la ordin sau la purt ător.

81
Obliga țiile principale ale transportatorului (c ărăușului) sunt de luare în primire a
mărfii, de înc ărcare și de desc ărcare a m ărfii, obliga ția de a transporta marfa, de a o conserva
și de a o livra la prezentarea conosamentului de c ătre destinatar sau de alt posesor legitim al
acestuia. Exist ă o prezum ție de r ăspundere a transportatorului maritim (c ărăușului), a șa cum
am v ăzut c ă exist ă și în cazul transportatorului rutier și a celui feroviar. În cazul
transportatorului maritim exist ă îns ă mai multe cazuri de exonerare de r ăspundere.
Potrivit art. 5 din Conven ția de la Hamburg, transportatorul (c ărăușul) este r ăspunz ător
pentru daunele rezultate din pierderea sau avariere a m ărfurilor, precum și din întârzierea în
livrare, dac ă împrejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sa u întârzierea s-a produs în
timpul cât m ărfurile se aflau în grija sa. C ărăușul nu r ăspunde dac ă dovede ște ca el, prepu șii
sau mandatarii s ăi au luat toate m ăsurile care se cereau în mod rezonabil s ă fie luate pentru a
evita apari ția și consecin țele acestei împrejur ări.
Cărăușul este r ăspunz ător, de asemenea și pentru pierderea sau avariile provocate
mărfurilor sau pentru întârzierea în livrare cauzat ă de un incendiu. În acest caz, reclamantul
este acela care trebuie s ă fac ă dovada c ă incendiul a rezultat dintr-o gre șeal ă sau dintr-o
neglijen ță a c ărăușului, a prepu șilor sau mandatarilor s ăi. C ărăușul r ăspunde și pentru
pierderea, avariile sau întârzierile în livrarea m ărfurilor pentru care reclamantul dovede ște ca
sunt un rezultat al culpei sau al neglijen ței c ărăușului, a prepu șilor sau a mandatarilor s ăi în
luarea tuturor m ăsurilor care pot fi pretinse în mod rezonabil pentr u a stinge incendiul și a
evita sau a limita consecin țele acestuia. C ărăușul nu este r ăspunz ător, cu excep ția cazurilor de
avarie comun ă, când pierderea, avarierea sau întârzierea în livr are a ap ărut ca urmare a
măsurilor luate pentru salvarea de vie ți omene ști sau din m ăsuri rezonabile luate în vederea
salv ării bunurilor pe mare.
Repararea prejudiciului nu poate dep ăși anumite limite, în caz de pierdere a m ărfii, de
avariere a m ărfii sau de dep ășire a termenului de livrare (art. 6). Dac ă se dovede ște c ă
pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare a r ezultat dintr-o ac țiune sau omisiune a
cărăușului comis ă fie cu inten ția de a cauza aceast ă pierdere, avariere sau întârziere, fie prin
neglijen ța și cunoscând c ă o asemenea pierdere, avariere sau întârziere ar pu tea probabil s ă se
produc ă, c ărăușul nu este îndrept ățit s ă beneficieze de limitarea r ăspunderii (art. 8.1).
Reglementarea litigiilor . Competen ța de solu ționare a litigiilor care rezult ă dintr-un
contract de transport maritim se stabile ște prin voin ța p ărților, care pot alege o instan ță statal ă,
inserând o clauz ă în contractul de transport maritim (art. 21.1 d) s au desemnând locul unde
reclamantul poate introduce ac țiunea, prin în țelegerea intervenit ă între p ărți dup ă ce a ap ărut
reclama ția în baza contractului de transport (art. 21.5) sa u pot alege o instan ță arbitral ă (art.
22).
Dac ă p ărțile au ales arbitrajul, fie printr-o clauz ă inserat ă în contract, fie ulterior
apari ției litigiului, printr-o conven ție de arbitraj, arbitrii sunt obliga ți s ă aplice prevederile
Conven ției de la Hamburg (art. 22.4), orice alt ă stipula ție fiind nul ă. Procedura de arbitraj se
porne ște, „la op țiunea reclamantului, într-unul din urm ătoarele locuri: a) un loc într-un stat pe
teritoriul c ăruia este situat: i) sediul pârâtului sau, în lips ă, domiciliul său obi șnuit; sau ii)
locul unde s-a încheiat contractul, cu condi ția ca pârâtul s ă aib ă acolo un sediu, o sucursal ă
sau o agen ție prin care s-a încheiat contractul; sau iii) port ul de înc ărcare sau portul de
desc ărcare; sau b) orice loc desemnat în acest scop în c lauza de arbitraj sau pactul
compromisoriu” (art. 22.3).
Atunci când p ărțile nu au ales autoritatea competent ă s ă solu ționeze litigiile,
reclamantul poate alege s ă introduc ă ac țiunea în fa ța „unui tribunal care este competent în
conformitate cu legea statului în care este situat și sub jurisdic ția c ăruia se afla unul dintre
locurile urm ătoare: a) sediul pârâtului sau, în lips ă, domiciliul său obi șnuit; sau b) locul unde
s-a încheiat contractul, cu condi ția ca pârâtul s ă aib ă acolo sediul, o sucursal ă sau o agen ție
prin care s-aîncheiat contractul; sau c) portul de înc ărcare sau portul de desc ărcare” (art. 21.1).

82
Exist ă prevederi speciale referitoare la competen ță pentru cazul în care nava este
sechestrat ă (art. 21.2).
Prescrip ția extinctiv ă. Ac țiunea întemeiat ă pe un contract de transport maritim se
prescrie în termen de 2 ani, care începe s ă curg ă din ziua în care c ărăușul a predat m ărfurile
sau o parte a acestora sau, în cazurile când m ărfurile nu au fost predate, începând din ultima zi
în care m ărfurile trebuiau s ă fie predate (art. 20). Persoana c ăreia îi este adresat ă o reclama ție
poate, în orice moment în timpul termenului de pres crip ție, s ă prelungeasc ă acest termen
printr-o declara ție în scris adresat ă reclamantului. Termenul poate fi prelungit din nou prin
una sau mai multe alte asemenea declara ții. O ac țiune în desp ăgubire poate fi exercitat ă chiar
și dup ă expirarea termenului de prescrip ție, dac ă a fost exercitat ă în termenul fixat de legea
statului unde a fost început ă procedura. Totu și, acest termen nu va putea fi mai mic de 90 de
zile începând din ziua când persoana ce introduce a c țiunea pentru desp ăgubire a rezolvat
reclama ția sau a primit ea îns ăș i notificarea de introducere a unei ac țiuni împotriva sa.

iv. Transportul aerian interna țional de m ărfuri .
În aceast ă materie exist ă conven ții interna ționale care con țin reguli materiale și
conflictuale uniforme.
Principala reglementare, la care și România este parte, este Conven ția de la Montreal
din 1999 pentru unificarea anumitor reguli referito are la transportul aerian interna țional, în
vigoare din 2003 (ratificat ă de România prin OG 107/2000). Aceast ă Conven ție prevaleaz ă
asupra dispozi țiilor Conven ției de la Var șovia din 1929 pentru unificarea anumitor reguli
referitoare la transportul aerian interna țional, cu modific ările ulterioare. În 2016, Conven ția de
la Montreal fusese ratificat ă de 120 state (inclusiv de UE). Pentru statele care nu au ratificat-o
continu ă s ă se aplice Conven ția de la Var șovia.
În UE, CJUE a decis c ă are competen ță de interpretare a Conven ției de la Montreal, în
temeiul art. 267 TFUE. Conven ția de la Montreal reglementeaz ă atât transportul de persoane,
inclusiv bagajele acestora, cât și transportul de m ărfuri. Prin Regulamentul 2027/1997 cu
privire la r ăspunderea operatorilor de transport aerian privind transportul aerian al pasagerilor
și al bagajelor acestora (în forma modificat ă), s-a stabilit c ă „răspunderea unui operator de
transport aerian comunitar cu privire la pasageri și bagajele acestora este reglementat ă de
toate dispozi țiile Conven ției de la Montréal privind o astfel de r ăspundere.” [art. 3 alin. (1)].
În spe ța C-63/09 în domeniul transportului de persoane, CJ UE a interpretat termenul
„prejudiciu”, pe care se întemeiaz ă art. 22 alin. (2) din Conven ția de la Montréal, care
stabile ște limita r ăspunderii operatorului de transport aerian pentru p rejudiciul rezultat, în
special, din pierderea bagajelor, în sensul c ă include atât daunele materiale, cât și daunele
morale. Mai exist ă și Regulamentul 785/2004 privind cerin țele de asigurare a operatorilor de
transport aerian și a operatorilor de aeronave, care face trimitere l a Conven ția de la Montreal,
dar care nu acoper ă decât asigurarea; pentru toate celelalte probleme referitoare la r ăspundere
se aplic ă Conven ția de la Montreal.
Conven ția de la Montreal .
Conven ția se aplic ă transporturilor aeriene de persoane, bagaje sau m ărfuri cu caracter
interna țional. Transport interna țional, în sensul Conven ției de la Montreal, înseamn ă orice
transport în care, conform acordului dintre p ărți, punctul de plecare și punctul de destina ție,
indiferent dac ă exist ă sau nu o întrerupere a transportului sau o transbo rdare, sunt situate fie
pe teritoriul a dou ă state p ărți, fie pe teritoriul unui singur stat parte, în caz ul în care exist ă o
escal ă stabilit ă pe teritoriul altui stat, chiar dac ă acel stat nu este un stat parte. Transportul f ără
o asemenea escal ă între dou ă puncte situate pe teritoriul unui singur stat part e nu este
considerat transport interna țional (art. 1.2).
În ceea ce prive ște m ărfurile, contractul de transport aerian îmbrac ă forma unei
scrisori de transport aerian, care trebuie s ă con țin ă anumite elemente, cum este punctul de

83
plecare și punctul de destina ție, drepturile și obliga țiile p ărților, dar care serve ște doar ca
mijloc de prob ă. Contractul este consensual. Neinserarea în scriso area de transport a
formalit ăților prev ăzute de Conven ție nu afecteaz ă validitatea contractului.
Obliga țiile expeditorului . Transportatorul m ărfurilor trebuie s ă efectueze transportul în
condi țiile fixate de expeditor. Expeditorul p ăstreaz ă dreptul de a modifica condi țiile de
transport. Expeditorul este obligat s ă furnizeze informa țiile și documentele care sunt necesare
pentru îndeplinirea formalit ăților cerute de autorit ățile vamale, de poli ție și de alte autorit ăți
publice, înainte ca marfa s ă fie livrat ă destinatarului. Expeditorul este r ăspunz ător fa ță de
transportator pentru toate daunele care pot surveni datorit ă lipsei, insuficien ței sau neregulilor
respectivelor informa ții sau documente, în afar ă de cazul în care dauna a survenit în urma unei
gre șeli a transportatorului, a prepu șilor sau a mandatarilor acestuia (art. 16.1).
Răspunderea transportatorului . R ăspunderea transportatorului aerian de marf ă este de
plin drept pentru daunele survenite prin distrugere , pierdere sau deteriorare a m ărfii, cu
condi ția ca evenimentele care au cauzat daunele s ă se fi produs în timpul transportului aerian
(art. 18.1). Transportatorul nu poate fi exonerat d e r ăspundere dac ă face dovada c ă a depus
toate diligen țele necesare (a șa cum era posibil conform Conven ției de la Var șovia). Cauzele
care pot conduce la exonerarea de r ăspundere a transportatorului sunt enumerate în art. 18.2,
19 și 20; astfel, transportatorul nu este r ăspunz ător dac ă dovede ște c ă distrugerea, pierderea
sau deteriorarea m ărfii s-a datorat unui defect al m ărfii, calit ății sau viciului acesteia;
ambal ării necorespunz ătoare a m ărfii, efectuat ă de c ătre o alt ă persoan ă decât transportatorul,
prepu șii sau mandatarii acestuia; unei st ări de r ăzboi sau conflict armat; unei ac țiuni a
autorit ății publice realizate în leg ătur ă cu intrarea, ie șirea sau tranzitul m ărfii, culpei victimei,
for ței majore. În caz de întârziere, transportatorul nu este r ăspunz ător pentru daunele survenite
datorit ă întârzierii dac ă dovede ște c ă el, prepu șii și mandatarii s ăi au luat toate m ăsurile care
se impun în mod rezonabil pentru a evita dauna sau c ă le-a fost imposibil s ă ia respectivele
măsuri.
Clauzele contractuale exoneratoare sau limitative d e r ăspundere sunt nule (art. 26).
Transportatorul beneficiaz ă, îns ă, de anumite limite ale r ăspunderii, care sunt reevaluate
periodic, stabilite în art. 22-25. P ărțile pot stabili prin clauze contractuale limite mai mari ale
răspunderii sau r ăspunderea f ără limite.
Prescrip ția extinctiv ă. Dreptul la ac țiunea în r ăspundere se prescrie în termen de 2 ani
de la data sosirii la destina ție sau de la data la care aeronava ar fi trebuit s ă soseasc ă sau de la
data încet ării transportului. Metoda de calcul a termenului de prescrip ție este determinat ă de
lex fori (art. 35).
Reglementarea litigiilor . Ac țiunea în responsabilitate trebuie s ă fie introdus ă, la
cererea reclamantului, pe teritoriul unuia dintre s tatele p ărți, fie înaintea tribunalului de la
domiciliul transportatorului sau de la locul sediul ui s ău principal de afaceri sau de la locul
sediului s ău de afaceri unde a fost încheiat contractul, fie î naintea tribunalului de la locul de
destina ție (art. 33.1). Numai reclamantul poate face aleger ea.
Părțile contractului de transport de marf ă au posibilitatea s ă supun ă litigiile dintre ele
arbitrajului, cu dubla condi ție ca arbitrajul s ă se desf ășoare pe teritoriul unuia dintre statele
părți stabilite la art. 33 din Conven ție pentru competen ța jurisdic țional ă și ca instan ța arbitral ă
să aplice Conven ția de la Montreal (art. 34).

v. Transportul multimodal interna țional de m ărfuri
Transportul multimodal presupune deplasarea m ărfii cu cel pu țin dou ă moduri de
transport diferite, implicând transbordarea acestei a. În practic ă, pot fi incluse în transporturile
multimodale transporturile succesive sau lan țurile de transporturi independente, dar care au la
baz ă acela și contract de transport.

84
În aceast ă materie a fost încheiat ă o conven ție interna țional ă, Conven ția Na țiunilor
Unite cu privire la transportul multimodal interna țional de m ărfuri, de la Geneva din 1980,
care nu a intrat înc ă în vigoare.
În absen ța unui instrument interna țional care s ă stabileasc ă reguli uniforme se va
determina, în fiecare caz în parte, instan ța competent ă și legea aplicabil ă. Acestea vor fi
diferite în func ție de situa ția în care transportul este asigurat de un singur t ransportator sau
divizat între mai mul ți transportatori și în func ție de modurile de transport utilizate.
De exemplu, un agent maritim îns ărcinat de destinatar cu recep ția m ărfii în port și
ulterior, cu transportul ei rutier, înceteaz ă s ă ac ționeze ca agent maritim din momentul
desc ărc ării navei. Sarcina încredin țat ă agentului de c ătre destinatar formeaz ă un tot unitar,
transportul rutier interna țional fiind partea esen țial ă; prin urmare, se va aplica Conven ția
CMR.

Pentru autoevaluare:
1. Face ți distinc ția între contractul de transport interna țional de m ărfuri și alte tipuri de
contracte.
2. Care este conven ția interna țional ă care reglementeaz ă transportul rutier interna țional de
mărfuri și care este domeniul ei de aplicare?
3. Care sunt obliga țiile p ărților în contractul de transport rutier interna țional de m ărfuri?
4. Pe ce cale se pot solu ționa litigiile referitoare la contractele de transp ort rutier interna țional
de m ărfuri și care este termenul de prescrip ție?
5. Care este conven ția interna țional ă care reglementeaz ă transportul feroviar interna țional de
mărfuri și care este domeniul ei de aplicare?
6. Pe ce cale se pot solu ționa litigiile referitoare la contractele de transp ort feroviar
interna țional de m ărfuri și care este termenul de prescrip ție?
7. Care este conven ția interna țional ă care reglementeaz ă transportul maritim interna țional de
mărfuri și care este domeniul ei de aplicare?
8. Ce este conosamentul și ce func ții îndepline ște?
9. Care sunt obliga țiile c ărăușului în contractul de transport maritim interna țional de m ărfuri?
10. Pe ce cale se pot solu ționa litigiile referitoare la contractele de transp ort maritim
interna țional de m ărfuri și care este termenul de prescrip ție?
11. Care este conven ția interna țional ă care reglementeaz ă transportul aerian interna țional de
mărfuri și care este domeniul ei de aplicare?
12. Care sunt obliga țiile p ărților în contractul de transport aerian interna țional de m ărfuri?
13. Pe ce cale se pot solu ționa litigiile referitoare la contractele de transp ort aerian
interna țional de m ărfuri și care este termenul de prescrip ție?
14. Ce înseamn ă transport multimodal interna țional de m ărfuri?

85
Unitatea de înv ățare 11: Contracte de comer ț interna țional cu privire la dreptul de
proprietate intelectual ă. Contractul de know-how (savoir-faire). Contractul de licen ță.
Contractul de consulting-engineering. Contractul j oint venture – 2 ore

IV. Contracte de comer ț interna țional cu privire la dreptul de proprietate
intelectual ă.
Un mare num ăr de contracte de comer ț interna țional presupune un drept de folosire a
drepturilor de proprietate intelectual ă. Contractul esen țial în aceast ă materie este contractul de
transfer de tehnologie sau, altfel spus, transferul de tehnic ă.
No țiunea de tehnologie reprezint ă mijloacele tehnice, procesele tehnologice și
cuno știn țele de specialitate legate de aplicarea lor. Contra ctele de transfer de tehnologie pot
îmbr ăca forme diverse, printre care: contractul de know-how (savoir-faire ); contractul de
licen ță; contractul de consulting-engineering ; contractul joint-venture .

i. Contractul de know-how (savoir-faire ).
Know-how -ul reprezint ă un ansamblu de cuno știn țe tehnice nebrevetate și
transmisibile, care se folosesc la fabricarea unui produs sau la elaborarea unui procedeu.
Transmiterea de know-how se face prin contractul cu aceea și denumire. Furnizorul de know-
how are dou ă obliga ții principale, aceea de a transmite cuno știn țele tehnice și aceea de
garan ție pentru viciile ascunse. Beneficiarul de know-how are obliga ția de a pl ăti pre țul și de a
păstra secretul, adic ă de a nu divulga informa țiile primite, care nu sunt brevetate.
Conform art. 7. pct. 17 din Codul fiscal român (mod ificat și completat) „know-how –
orice informa ție cu privire la o experien ță industrial ă, comercial ă sau știin țific ă care este
necesar ă pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea unui proces existent și a c ărei
dezv ăluire c ătre alte persoane nu este permis ă f ără autoriza ția persoanei care a furnizat aceast ă
informa ție; în m ăsura în care provine din experien ță , know-how-ul reprezint ă ceea ce un
produc ător nu poate ști din simpla examinare a produsului și din simpla cunoa ștere a
progresului tehnicii;”.
Reglementarea litigiilor . Contractul de know-how nu beneficiaz ă de o reglementare
special ă în dreptul intern, iar în dreptul interna țional nu exist ă norme uniforme. Legea
aplicabil ă este aceea aleas ă de p ărți, ori în lips ă, aceea indicat ă de regulile de drept
interna țional privat ale instan ței sesizate; în spa țiul UE, legea aplicabil ă este legea desemnat ă
de Regulamentul Roma I.
În doctrin ă, contractul de know-how este asimilat contractului de vânzare, de aceea
legea aplicabil ă în lipsa alegerii este legea re ședin ței obi șnuite a furnizorului de know-how
(art. 4.1.a din Regulamentul Roma I).
Instan ța competent ă este aceea aleas ă de p ărți în temeiul autonomiei lor de voin ță: o
instan ță statal ă sau una arbitral ă. În absen ța alegerii se aplic ă regulile de drept interna țional
privat ale instan ței sesizate. În UE se va aplica Regulamentul Bruxel les I, art. 7.1 b):
competen ța de solu ționare a litigiilor revine instan ței de la locul în care obliga ția care
formeaz ă obiectul cererii a fost sau urmeaz ă a fi executat ă, în cazul vânz ării de m ărfuri,
aceasta fiind instan ța de la locul unde au fost sau ar fi trebuit s ă fie livrate m ărfurile.

ii. Contractul de licen ță.
Prin contractul de licen ță, titularul unui drept de proprietate intelectual ă (licen țiatorul),
cum este un brevet, o marc ă, know-how , d ă permisiunea unei alte persoane (beneficiarul
licen ței) s ă foloseasc ă proprietatea sa în schimbul unui pre ț (redeven țe sau royalties ).
Contractul de licen ță se poate încheia pe o perioad ă determinat ă sau nedeterminat ă,
pentru un teritoriu determinat, în schimbul unei re deven țe ( royalties ), și uneori a unui drept de
intrare, reprezentat ă de o sum ă forfetar ă care se pl ăte ște o singur ă dat ă, la debutul

86
contractului. Licen ța poate fi exclusiv ă, când titularul brevetului renun ță la posibilitatea de a
mai acorda alte licen țe, iar beneficiarul are un drept exclusiv de utiliz are a inven ției sau
neexclusiv ă. Titularul brevetului are obliga țiile de a remite obiectul contractului, care const ă
în autorizarea sau acordarea dreptului ca o inven ție brevetat ă s ă fie folosit ă de beneficiar și
obliga ția de garan ție împotriva viciilor și a evic țiunii. Beneficiarul licen ței are obliga țiile de a
exploata licen ța personal, în mod serios, cu loialitate și în mod efectiv, și obliga ția de plat ă a
redeven țelor.
Reglementarea litigiilor . Legea aplicabil ă este aceea aleas ă de p ărți, ori în lips ă, aceea
indicat ă de regulile de drept interna țional privat ale instan ței sesizate; în spa țiul UE, legea
aplicabil ă este legea desemnat ă de Regulamentul Roma I, care potrivit art. 4.2 est e legea țării
în care î și are re ședin ța obi șnuit ă partea contractant ă care efectueaz ă presta ția caracteristic ă,
adic ă titularul brevetului. Instan ța competent ă este aceea aleas ă de p ărți în temeiul autonomiei
lor de voin ță: o instan ță statal ă sau una arbitral ă. În absen ța alegerii se aplic ă regulile de drept
interna țional privat ale instan ței sesizate. În UE, CJUE a decis în spe ța C-533/07 c ă în sensul
Regulamentului Bruxelles I, un contract prin care t itularul unui drept de proprietate
intelectual ă acord ă celeilalte p ărți contractante dreptul de a-l exploata în schimbul pl ății unei
remunera ții nu este un contract de prestare de servicii. Pri n urmare, contractul de licen ță va fi
supus regulilor generale de competen ță stabilite în art. 4, conform c ăruia competent ă este
instan ța din statul de domiciliu al pârâtului (actor sequitur forum rei ). Conform art. 63 din
Regulamentul Bruxelles I domiciliul persoanei jurid ice corespunde sediului statutar sau
administra ției centrale ori centrului de afaceri al acesteia.
Datorit ă particularit ăților contractelor de transfer de tehnologie, care p ot pune
probleme specifice dreptului concuren ței, în spa țiul UE exist ă ghiduri de redactare a acestor
contracte, care se reg ăsesc mai ales, în Regulamentul 772/2004 privind apl icarea art. 101 alin.
(3) [ex-art. 81 alin. (3)] TFUE anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie și în
Orient ările (Lignes directrices ) privind aplicarea art. 101 (ex- art. 81) TFUE aco rdurilor de
transfer de tehnologie (2004/C 101/02).

iii. Contractul de consulting-engineering.
Consulting-engineering înseamn ă activitatea intelectual ă care const ă în furnizarea de
consultan ță și studii tehnice, oferind partenerului contractual posibilitatea de a lua decizii
obiective și eficiente într-un anumit domeniu. Majoritatea inv esti țiilor industriale se realizeaz ă
dup ă consultarea societ ăților specializate în activitatea de consulting-engineering . Nu exist ă
norme uniforme interna ționale în materie și nici o reglementare special ă în dreptul intern.
Desemnarea instan ței competente s ă solu ționeze litigiile din acest domeniu, precum și a legii
aplicabile se fac prin acordul p ărților, potrivit principiului autonomiei lor de voin ță. În cazul
în care p ărțile nu au ales instan ța competent ă sau/ și legea aplicabil ă acestea se determin ă
potrivit normelor de drept interna țional privat ale instan ței sesizate. În practica interna țional ă
se folosesc contracte-model, elaborate de asocia ții de ingineri consultan ți, de asocia ții
profesionale sau organisme ONU.

iv. Contractul joint venture .
Opera țiunea j oint venture are, în principal, dou ă forme: equity joint venture
(entitate/întreprindere separat ă constituit ă între o întreprindere str ăin ă și una local ă);
contractual joint venture (contract între cel pu țin dou ă p ărți).
Întreprinderea joint venture (equity joint venture) reprezint ă o entitate separat ă,
constituit ă din cel pu țin dou ă întreprinderi, de regul ă, dintr-o întreprindere local ă, care
cunoa ște pia ța și care aduce cuno știn țele, uzan țele și re țelele ei de distribu ție și dintr-o
întreprindere str ăin ă, exportatoare, care investe ște, venind cu capitalul și know-how -ul ei.
Întreprinderea joint venture este constituit ă în scopul partaj ării mijloacelor și a riscurilor pe o

87
pia ță dat ă; ea reprezint ă un instrument de cooperare foarte folosit pentru r ealizarea de
investi ții în str ăin ătate, mai ales atunci când pe pia ța local ă nu se accept ă constituirea unei
societ ăți 100% cu capital str ăin. Acest tip de colaborare poate avea o diversitat e de obiecte; de
exemplu, poate fi o grupare temporar ă care urm ăre ște s ă accepte o ofert ă pentru un contract
de construc ții de infrastructur ă.
Contractul joint venture este o asociere de fapt, f ără a forma o entitate juridic ă și are
la baz ă un contract de asociere joint venture între cel pu țin dou ă întreprinderi. Particularitatea
unui contract joint venture const ă în aceea c ă reprezint ă, de fapt, un „complex contractual”,
format din contractul joint venture propriu zis și din contractele satelit, care sunt contracte de
aplicare ale contractului principal. În contractul joint venture propriu zis sunt definite: scopul
urm ărit, domeniul de activitate, durata, finan țarea, repartizarea rolurilor între diferi ți
participan ți. Contractul joint venture se încheie, în general, pentru o perioad ă de timp necesar ă
pentru atingerea scopului avut în vedere de partene ri. El nu poate înceta o anumit ă perioad ă
determinat ă, specificat ă prin contract (a șa numita „ honeymoon clause ”).
Contractul joint venture implic ă un plus de r ăspundere fa ță de întreprinderea joint
venture , dar asigur ă mai mult ă flexibilitate. Din punct de vedere fiscal, contrac tul joint
venture este mai avantajos, deoarece evit ă impozitul local aplicat întreprinderii joint venture .
Asocierea joint venture are cel pu țin doi parteneri, fiind condus ă, de regul ă de un
comitet executiv, al c ărui rol este bine precizat prin contract și adunarea partenerilor.
Contractul poate s ă prevad ă și un organ de control exterior. Contractul este foa rte detaliat și
prevede cum se iau deciziile, care sunt mijloacele de deblocare a unei situa ții, când un
partener nu particip ă (î și exercit ă dreptul de veto) și nu exist ă unanimitate de voturi. De
regul ă, pentru astfel de situa ții se nume ște un ter ț expert, care face recomand ări. Contractul
con ține prevederi și cu privire la cazurile de excludere a unui parten er sau de retragere
voluntar ă. De regul ă, contractul este incesibil.
Legea aplicabil ă este aceea aleas ă de p ărți. Contractul joint venture este foarte
detaliat, astfel încât este rar ă apari ția de litigii, care s ă necesite utilizarea legii alese de c ătre
părți; majoritatea neîn țelegerilor g ăsesc o solu ție în prevederile contractuale.
În Regulamentul 139/2004 privind controlul concentr ărilor economice între
întreprinderi, în varianta în limba român ă, întreprinderea joint venture este tradus ă ca
„societate în comun”. Regulamentul 139/2004 con ține prevederi referitoare la opera țiunile de
joint venture care privesc dreptul concuren ței în spa țiul UE. Potrivit normelor de concuren ță
european ă, „societ ățile în comun” reprezint ă întreprinderi controlate în comun de dou ă sau
mai multe alte întreprinderi; în practic ă, societ ățile în comun cuprind o mare diversitate de
opera țiuni, de la opera țiunile de tip fuziune la cele de cooperare cu privi re la func ții specifice,
cum sunt cercetarea și dezvoltarea, produc ția și distribuția.
Reglementarea litigiilor . Contractele joint venture con țin, de regul ă, o clauz ă
compromisorie, specificându-se și mecanismul de desemnare a arbitrilor.

Pentru autoevaluare:
1. Care este semnifica ția no țiunii de know-how ?
2. Care este legea aplicabil ă și instan ța competent ă pentru solu ționarea litigiilor ivite în
leg ătur ă cu un contract/clauz ă de know-how ?
3. Ce este contractul de licen ță?
4. Care este legea aplicabil ă și instan ța competent ă pentru solu ționarea litigiilor ivite în
leg ătur ă cu un contract de licen ță?
5. Ce înseamn ă joint venture și de câte tipuri poate fi?

88
Unitatea de înv ățare 12: Finan țarea opera țiunilor de comer ț interna țional. Creditul
documentar. Creditele ordinare. Efectele de comer ț – 2 ore

4.3. Finan țarea opera țiunilor de comer ț interna țional .
Finan țarea comer țului interna țional se face, în primul rând, de întreprinderi, ca re pot
apela și la surse externe de finan țare, la credite. Opera țiunile clasice și esen țiale folosite la
finan țarea comer țului interna țional sunt: creditul documentar, creditele ordinare , efectele de
comer ț, factoring -ul și leasing -ul.

a. Creditul documentar .
Creditul documentar, cunoscut în doctrin ă și ca acreditiv documentar, a ap ărut în
practica vânz ării interna ționale de m ărfuri ca o solu ție la problemele de plat ă datorate
distan ței dintre vânz ător și cump ărător. Vânz ătorul nu este obligat s ă livreze marfa atât timp
cât cump ărătorul nu pl ăte ște pre țul, și cump ărătorul nu trebuie s ă pl ăteasc ă pre țul atât timp cât
marfa nu i-a fost pus ă la dispozi ție. Pentru a se evita acest cerc vicios se folose ște creditul
documentar. Creditul documentar este opera țiunea la care iau parte, de regul ă, patru
participan ți: cump ărătorul (importatorul), care d ă ordin unei b ănci (banca emitent ă sau
ordonatoare) s ă-l pl ăteasc ă pe vânz ător (exportatorul, beneficiarul), prin intermediul unei alte
bănci (banca corespondent ă sau confirmatoare), în baza anumitor documente car e dovedesc
expedierea m ărfii. La ordinul cump ărătorului banca emite un document, numit scrisoare de
credit sau acreditiv, în favoarea beneficiarului. A creditivul detaliaz ă obliga țiile la care banca
se angajeaz ă și drepturile beneficiarului. Obliga ția b ăncii este independent ă de contractul de
baz ă dintre vânz ător și cump ărător. Din momentul în care banca prime ște documentele
enumerate în acreditiv, conforme cu specifica țiile acreditivului, ea trebuie s ă pl ăteasc ă.
În 2006, Camera interna țional ă de comer ț (ICC) a adoptat regulile și uzan țele
uniforme în materie de credit documentar [ Uniform Customs and Practice for Documentary
Credits (UCP 600) sau Règles et usances uniformes relatives aux Crédits D ocumentaires
(RUU 600)], în vigoare din 2007. Pentru a fi aplica bile, p ărțile trebuie s ă fac ă trimitere în mod
expres în contractul lor la acestea. UCP 600, de și reglementeaz ă o mare parte din problemele
pe care le ridic ă un credit documentar, nu acoper ă totul; de exemplu, nu reglementeaz ă frauda.
Părțile pot alege legea aplicabil ă creditului documentar, dar, de regul ă, nu o fac, deoarece
creditul documentar este codificat în foarte pu ține state, mai precis în USA, Italia, Grecia și
Mexic. De aceea, legea aplicabil ă litigiilor care rezult ă dintr-un credit documentar este, de
regul ă, legea locului unde î și are sediul banca, debitor a presta ției caracteristice, adic ă banca
emitent ă. Dac ă banca beneficiarului î și ia anumite angajamente, în principal pentru
confirmarea creditului, atunci legea aplicabil ă raporturilor dintre banc ă și beneficiar este
aceea a locului unde se afl ă sediul ei.
Conform UCP 600 exist ă numai credite documentare irevocabile. Creditul es te
irevocabil pân ă la data de valabilitate expres stipulat ă. Exist ă dou ă tipuri de credite
documentare de baz ă: creditul notificat, dar neconfirmat și creditul confirmat. În cazul
creditului neconfirmat, banca vânz ătorului nu î și ia nici un angajament decât de a face plata
dup ă verificarea conformit ății documentelor cu specifica țiile din acreditiv. Ea este un simplu
mandatar. Creditul documentar confirmat aduce benef iciarului (vânz ătorului) și angajamentul
băncii vânz ătorului, care se oblig ă al ături de banca emitent ă, a cump ărătorului.
Creditul documentar se deschide prin ordinul dat de cump ărător b ăncii emitente, care
trimite acreditivul beneficiarului. Conform UCP 600 acreditivul documentar nu este un efect
de comer ț, ci un document bancar. El descrie obliga țiile b ăncii emitente și, eventual, a altor
bănci care intervin în opera țiune. Acreditivul documentar îi confer ă beneficiarului dreptul de
plat ă, direct și autonom de la banca emitent ă.

89
Pentru ca cel care d ă ordinul (cump ărătorul) s ă permit ă b ăncii s ă fac ă plata, verific ă
patru categorii de documente: referitoare la pre ț (factur ă comercial ă, factur ă vamal ă),
documente de transport (conosament, scrisoare de tr ansport maritim, documente de transport
multimodal, etc.), documente privind asigurarea și alte documente anexe (certificate sanitare
de origine ș.a.).
Creditul documentar se realizeaz ă prin plata la vedere, prin efectuarea pl ății la un alt
termen sau prin acceptarea unei cambii (UCP 600). R ealizarea creditului documentar d ă
na ștere la un drept de regres între banca confirmatoar e și banca emitent ă, când prima a pl ătit
pe beneficiar, între banca emitent ă și cel care a dat ordinul, banca fiind îndrept ățit ă la
rambursarea creditului, la care se adaug ă cheltuielile aferente acestuia.

b. Creditele ordinare .
Creditele ordinare sunt acelea clasice, contractate de cump ărător sau de c ătre furnizor.
● Creditul contractat de cump ărător .
Cump ărătorul cere un credit de la o banc ă, situat ă, de regul ă, în statul furnizorului
(exportatorului), f ără ca acesta din urm ă s ă intervin ă în vreun fel. Dac ă institu ția financiar ă
apar ține statului, atunci raporturile dintre cump ărător și stat devin raporturi numite parteneriat
public-privat.
Caracteristic acestui tip de credit este c ă banca se implic ă înc ă din faza negocierii
contractului de baz ă, pe care îl crediteaz ă. Dac ă nu se încheie contractul, creditul nu se
acord ă. Condi țiile de plat ă a creditului de c ătre banc ă sunt stabilite prin contractul de baz ă
dintre exportator și importator (contractul de comer ț interna țional), care împreun ă cu
contractul de credit devine un grup de contracte. B anca va ob ține rambursarea creditului
ac ționând în str ăin ătate la sediul importatorului; banca va ac ționa dup ă propriile reguli și
independent de contractul de comer ț interna țional de baz ă. Cump ărătorul nu poate refuza s ă
ramburseze creditul, invocând c ă nu a fost executat contractul de baz ă; este ceea ce se
nume ște „ Isabel clause ”.
● Creditul de furnizor .
Furnizorul îl poate credita el pe cump ărător, dar aceast ă opera țiune este riscant ă,
datorit ă posibilit ății insolvabilit ății cump ărătorului. În cele mai multe cazuri intervine o
institu ție financiar ă, care consimte creditul de furnizor, pe calea scon t ării crean țelor
furnizorului pe care le are asupra cump ărătorului str ăin. (Scontarea este opera țiunea prin care
beneficiarul unei cambii o transmite c ătre o institu ție financiar ă –banc ă – pentru a ob ține
suma indicat ă în titlu, înainte de ajungerea la scaden ță). În practic ă se folosesc dou ă tehnici:
creditul de prefinan țare și creditul de mobilizare.
Creditul de prefinan țare intervine înainte de na șterea crean ței. Astfel, furnizorul ia în
sarcina sa costul studiilor de pia ță necesare pentru a prospecta o pia ță str ăin ă sau costurile de
fabrica ție, pe care le va imputa asupra pre țului pe care îl va pl ăti cump ărătorul. Pentru asta,
furnizorul va contracta un credit.
Creditul de mobilizare intervine dup ă na șterea crean ței furnizorului fa ță de
cump ărător. De regul ă, furnizorul folose ște efectele de comer ț reprezentative ale crean ței.
Cump ărătorul va emite bilete la ordin în beneficiul furniz orului sau va accepta o cambie tras ă
de furnizor.

c. Efectele de comer ț
Efectele de comer ț sau titlurile de valoare/titlurile de credit/titlu rile negociabile sunt
documente negociabile care permit titularilor lor s ă exercite, la scaden ță, drepturile literale și
autonome men ționate în cuprinsul lor. Emisiunea de efecte de com er ț d ă na ștere unor
raporturi numite raporturi juridice cambiale. Din e fectele de comer ț sau titlurile de valoare fac

90
parte: cambia ( bill of exchange, lettre de change ), biletul la ordin ( promissory note , billet a
ordre ), cecul ( cheque/check-AE, cheque ).

● Cambia .
Cambia este un înscris prin care o persoan ă, numit ă tr ăgător, d ă ordin unei alte
persoane, numit ă tras, s ă pl ăteasc ă unui beneficiar o sum ă de bani, la scaden ța și locul stabilit.
Cambia presupune dou ă categorii de raporturi: un raport fundamental, car e are la baz ă
o tranzac ție anterioar ă, cum ar fi vânzarea de m ărfuri și unul cambial, care este independent
de cel fundamental și care prive ște numai dreptul din titlu. Crean ța tr ăgătorului c ătre tras, care
rezult ă din raportul fundamental, reprezint ă proviziunea sau acoperirea cambiei. Crean ța
beneficiarului împotriva tr ăgătorului se nume ște valoare furnizat ă. Na șterea obliga ției
cambiale nu conduce la stingerea obliga ției care rezult ă din raportul fundamental. Cele dou ă
obliga ții se suprapun.
Cambia este un titlu formal, întrucât îmbrac ă forma unui înscris, care trebuie s ă
cuprind ă anumite men țiuni obligatorii. Cambia este un titlu la ordin, tr ansmisibil prin gir; este
un titlu executoriu pentru capital și accesorii (care includ dobânzile și cheltuielile prev ăzute
de lege). Cambia creeaz ă obliga ții cambiale abstracte, autonome și necondi ționate.
Pentru a fi valabil ă, cambia trebuie s ă îndeplineasc ă toate condi țiile de fond ale unui
act juridic. Dac ă nu sunt respectate, se aplic ă dispozi țiile de drept comun în materie (Codul
civil). În ceea ce prive ște condi țiile de form ă, cambia trebuie s ă con țin ă anumite men țiuni
obligatorii: denumirea de cambie, mandatul necondi ționat de plat ă a unei sume de bani
determinate, numele trasului, indicarea scaden ței, locul de plat ă, numele beneficiarului, data și
locul emiterii, semn ătura tr ăgătorului (art. 1 din Legea cambial ă român ă nr. 58/1934). Lipsa
men țiunilor obligatorii din cuprinsul cambiei este sanc ționat ă cu nulitatea cambiei. Cu toate
acestea, titlul nu pierde orice valoare juridic ă; prin procedeul conversiunii, poate avea
valoarea unui bilet la ordin, recunoa ștere de datorie sau început de dovad ă scris ă.
Acceptarea cambiei . Ordinul de plat ă emis de c ătre tr ăgător nu creeaz ă obliga ții
cambiale fa ță de tras decât în urma accept ării ordinului. Acceptarea reprezint ă o garan ție
suplimentară prin care trasul devine debitor cambial principal.
Cambia se prezint ă la acceptare de c ătre posesor sau chiar de c ătre un simplu de țin ător
al titlului. Exist ă situa ții în care prezentarea cambiei la acceptare este ob ligatorie și alte situa ții
în care este interzis ă; este obligatorie, dac ă este impus ă de o dispozi ție legal ă sau de conven ția
părților; nerespectarea obliga ției de prezentare la acceptare atrage în acest caz pierderea
dreptului de regres a posesorului. Prezentarea camb iei la acceptate poate fi interzis ă de c ătre
tr ăgător. Înc ălcarea acestei obliga ții d ă na ștere la dreptul la desp ăgubiri.
Dup ă acceptarea cambiei, trasul devine debitor cambial, el obligându-se s ă pl ăteasc ă la
scaden ță suma de bani înscris ă în titlu. Dac ă trasul nu pl ăte ște, posesorul are împotriva
trasului o ac țiune cambial ă direct ă. Ceilal ți semnatari cambiali î și asum ă obliga ția de a face s ă
se pl ăteasc ă. Tr ăgătorul, giran ții și avali știi sunt debitori de regres; ei pot fi urm ări ți de
posesorul cambiei numai dac ă trasul nu pl ătește.
Transmiterea cambiei . Cambia se transmite sau circul ă prin gir, scontare și rescontare.
Atunci când cambia cuprinde clauza „nu la ordin”, s e poate transmite și prin cesiune,
subrogare legal ă sau succesiune.
Girul . Girul sau andosarea reprezint ă opera țiunea prin care se realizeaz ă circula ția
juridic ă a cambiei, posesorul titlului transmi țând unei alte persoane toate drepturile rezultând
din cambie. Girul se realizeaz ă printr-o declara ție scris ă și tradi țiunea titlului. Posesorul care
transmite cambia prin gir se nume ște girant, iar noul posesor sau beneficiar se nume ște
giratar.
Efectele girului sunt: efectul translativ de drepturi; efectul de g aran ție și efectul de
legitimare. Efectul translativ de drepturi const ă în aceea c ă girul transmite toate drepturile

91
izvorâte din cambie: dreptul la o sum ă de bani, dreptul de a prezenta cambia la acceptare ,
dreptul de a transmite cambia, ș.a. Efectul de garan ție înseamn ă c ă girantul î și asum ă
obliga țiile de acceptare și de plat ă nu numai fa ță de giratar, ci și fa ță de orice posesor succesiv
al titlului în cazul în care plata nu va fi efectua t ă de c ătre debitorul principal, adic ă de tras.
Prin efectul de legitimare, potrivit legii, de țin ătorul unei cambii este considerat posesorul
legitim al acesteia cu condi ția s ă-și justifice dreptul s ău printr-un șir neîntrerupt de giruri;
posesorul cambiei astfel legitimat este prezumat pâ n ă la proba contrarie c ă este titular al
dreptului de crean ță; seria girurilor este continu ă dac ă fiecare gir se semneaz ă de c ătre
girantul care în opera țiunea precedent ă era giratar.
Formele girului . Cambia se poate transmite prin gir numai înainte de scaden ța titlului.
Exist ă mai multe forme de gir, cele de baz ă fiind girul translativ, girul pentru procur ă și girul
pignorativ.
În func ție de obiectul transmiterii, girul este: gir transl ativ (incluzând transmiterea
drepturilor și a garan țiilor decurgând din cambie, legitimarea și garan ția accept ării și a pl ății)
și gir netranslativ.
Girul translativ produce efectul de a investi pe giratar cu un drep t propriu și autonom.
Girul translativ produce trei consecin țe principale: transferul drepturilor rezultând din cambie,
obliga ția de garan ție a girantului pentru acceptarea și plata cambiei, inopozabilitatea
excep țiilor. Girul translativ produce și efectul de legitimare a posesiunii titlului: de țin ătorul
unei cambii este socotit posesor legitim dac ă justific ă dreptul s ău printr-un șir neîntrerupt de
giruri. În temeiul girului translativ, girantul î și asum ă răspunderea fa ță de giratar pentru
acceptarea și plata cambiei în solidar cu to ți ceilal ți semnatari ai titlului; girantul î și asum ă
dubla obliga ție de a face s ă se pl ăteasc ă, fiind totodat ă ținut s ă achite personal cambia în cazul
refuzului trasului.
Girul netranslativ poate fi: gir pignorativ sau în garan ție , care constituie în favoarea
girantului un drept de gaj asupra crean ței cambiale prin inserarea clauzei „valoare în gara n ție”
sau „valoare în gaj”; gir pentru procur ă (pentru încasare) , care împuternice ște pe giratar s ă
încaseze în numele girantului, suma înscris ă în titlu; în acest caz, giratarul exercit ă drepturile
cambiale în numele girantului, iar în raporturile d intre girant și giratar se aplic ă regulile
mandatului. Formula utilizat ă este „pentru procur ă / pentru încasare”. Giratarul exercit ă
drepturile cambiale în numele girantului. Nefiind p roprietar, el poate transmite cambia numai
printr-un gir pentru procur ă, care are semnifica ția unei substituiri.
Scontarea .
Scontarea este opera țiunea prin care beneficiarul transmite cambia c ătre o banc ă,
pentru a ob ține suma indicat ă în titlu, înainte de ajungerea la termen. Banca pl ăte ște valoarea
cambiei.
Rescontarea .
Rescontarea este opera țiunea prin care o banc ă sconteaz ă cambia la banca central ă de
emisiune.
Garantarea cambiei .
Acceptarea și plata cambiei se garanteaz ă prin gir și aval. Garan ția specific ă dreptului
cambial este avalul.
Avalul reprezint ă actul juridic prin care o persoan ă, numit ă avalist, se oblig ă s ă
garanteze obliga ția asumat ă de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Avalul este o
obliga ție cambial ă, care nu este de esen ța cambiei. Cambia poate circula și f ără aval. Avalul
se poate constitui de orice persoan ă, semnatar cambial sau ter ț. Garan ția trebuie dat ă pân ă la
expirarea termenului pentru protest sau a dres ării protestului de neplat ă.
Avalul rezult ă din expresia „pentru aval”, „pentru garan ție”, sau alte expresii
echivalente și din semn ătura avalistului. Simpla semn ătur ă a unei persoane pe fa ța cambiei, cu
excep ția tr ăgătorului și a trasului, se consider ă c ă este un aval. Formula avalului cuprinde și

92
numele avalizatului. Efectele avalului se refer ă la drepturile și obliga țiile avalistului, care ia
locul avalizatului, având toate drepturile și obliga țiile acestuia. Avalistul, acceptantul,
tr ăgătorul și giran ții sunt obliga ți solidar fa ță de posesorul cambiei. Posesorul cambiei poate
urm ări pe oricare dintre ei, indiferent de ordinea în c are s-au obligat.
Avalistul care pl ăte ște cambia dobânde ște toate drepturile izvorâte din ea împotriva
celui garantat, precum și împotriva acelora care sunt obliga ți c ătre acesta din urm ă.
Plata cambiei . Plata cambiei poate fi cerut ă la scaden ță. Plata poate fi cerut ă de
posesorul legitim al titlului prin prezentarea camb iei. Titlul trebuie prezentat pentru plat ă
debitorului principal sau persoanei desemnat ă s ă pl ăteasc ă pentru el. Persoanele obligate s ă
pl ăteasc ă suma prev ăzut ă în titlu sunt trasul acceptant și avali știi. Cambia se pl ăte ște la termen
sau la vedere. Posesorul poate prezenta cambia în z iua scaden ței sau în urm ătoarele dou ă zile
lucr ătoare. Plata se efectueaz ă la locul și la adresa indicat ă în cambie. Plata titlului la scaden ță
are ca efect stingerea obliga țiilor cambiale.
Persoana care pl ăte ște are dreptul s ă solicite predarea cambiei. Restituirea se face cu
men țiunea de achitare, scris ă pe titlu de c ătre posesor. Restituirea efectiv ă a titlului este
necesar ă pentru proba îndeplinirii obliga ției, înl ăturând posibilitatea ca plata s ă fie cerut ă a
doua oar ă de un posesor de bun ă credin ță.
Refuzul de plat ă a cambiei. În cazul în care suma promis ă este refuzat ă sau exist ă
indicii c ă nu va fi pl ătit ă, posesorul cambiei î și poate realiza drepturile prin intermediul
ac țiunilor cambiale. Ac țiunea cambial ă poate fi direct ă sau de regres. Ac țiunea direct ă se
exercit ă împotriva acceptantului și avali știlor s ăi. Ac țiunea în regres se exercit ă contra
tr ăgătorului, giran ților, avali știlor și acceptantului prin interven ție. Pentru ob ținerea unor
avantaje sau în caz de pierdere a ac țiunilor cambiale, posesorul cambiei poate intenta și dou ă
ac țiuni de drept comun, și anume, ac țiunea cauzal ă și ac țiunea de îmbog ățire f ără just ă cauz ă.
Regresul se poate intenta la scaden ță sau înainte de scaden ță. Ac țiunea în regres se
exercit ă la scaden ță dac ă trasul refuz ă plata cambiei, în total sau în parte. Ac țiunea în regres
se exercit ă înainte de scaden ță, când situa ția economic ă a trasului este nesigur ă. Prin ac țiunea
în regres, posesorul titlului poate cere suma prev ăzut ă în titlu, dobânzile stipulate și legale,
precum și eventualele cheltuieli accesorii.
Protestul este un act autentic prin care se constat ă îndeplinirea formalit ăților necesare
pentru exercitarea drepturilor cambiale. Protestul constituie un mijloc de prob ă a îndeplinirii
de c ătre posesor a actelor de diligen ță cambial ă. În acela și timp, protestul reprezint ă o condi ție
esen țial ă pentru conservarea ac țiunii în regres. Actul de protest se întocme ște de executorul
judec ătoresc sau de notarul public, cu respectarea termen ului și formei prescrise. Redactarea
protestului se poate face pe cambie sau pe un act s eparat, cu condi ția efectu ării pe cambie a
men țiunii de dresare a protestului.
Cambia în comer țul interna țional .
În dreptul comer țului interna țional se aplic ă dou ă sisteme: sistemul anglo-saxon, care
se folose ște de dou ă instrumente: United Kingdom Bills of Exchange Act din 1882 și United
States Uniform Negociable Instruments Act din 1896 și sistemul continental, care are la baz ă,
în principal, dou ă conven ții, semnate la Geneva în 1930, aplicabile cambiei și biletului la
ordin: Conven ția asupra reglement ării uniforme a cambiei și biletului la ordin; Conven ția
asupra reglement ării conflictelor de legi în materie de cambie și bilet la ordin; Conven ția
asupra timbrului. România nu a ratificat nici una d in aceste conven ții. Dar Legea 58/1934
privind cambia și biletul la ordin se bazeaz ă, în mare parte, pe prima Conven ție, iar
prevederile Codului civil în materia legii aplicabi le, pe cea de a doua Conven ție.
Între cele dou ă sisteme (anglo-saxon și continental) exist ă diferen țe semnificative
referitoare la caracterul abstract al cambiei și al girului, la protec ția posesorului legitim al
cambiei și la garan ții. Astfel, posesorul legitim al cambiei este prote jat prin Conven ția de la
Geneva împotriva oric ărui refuz de plat ă din partea trasului, refuz bazat pe ridicarea unei

93
excep ții având ca baz ă contractul fundamental. Dimpotriv ă, în sistemul anglo-saxon,
beneficiarul poate întâmpina un refuz de plat ă bazat pe contractul fundamental dintre p ărți
(cambia nu are caracter abstract). Potrivit Conven ției de la Geneva, beneficiarul legitim este
protejat împotriva iregularit ăților oric ărui girant anterior lui; în sistemul anglo-saxon, s e
aplic ă principiul „ know your endorser ” (cunoa ște-ți girantul), considerându-se c ă girul care nu
îndepline ște condi țiile necesare nu produce efecte. În ceea ce prive ște garan țiile, Conven ția de
la Geneva introduce garan ția specific ă: avalul; o cambie avalizat ă trebuie pl ătit ă f ără a se
putea invoca vreo cauz ă care rezult ă din contractul fundamental. În sistemul anglo-saxo n,
garantul este obligat dup ă sistemul dreptului civil, adic ă poate invoca contractul fundamental
pentru a se opune la plat ă.
Legea aplicabil ă cambiei . România nu este parte la Conven ția de la Geneva din 1930
asupra reglement ării conflictelor de legi în materie de cambie și bilet la ordin. Cu toate
acestea, prevederile Conven ției sunt preluate în Codul civil român. Astfel, ref eritor la form ă,
potrivit art. 2648 C. civ.,(similar cu art. 3 din C onven ție) angajamentul asumat în materie de
cambie este supus condi țiilor de form ă ale legii statului unde angajamentul a fost subscris .
Dac ă angajamentul este nevalabil, potrivit acestei legi , dar se conformeaz ă legii statului unde
are loc subscrierea unui angajament ulterior, nereg ularitatea de form ă a primului angajament
nu infirm ă validitatea celui ulterior.
Legea aplicabil ă efectelor obliga țiilor acceptantului unei cambii este legea locului
unde cambia este pl ătibil ă. Efectele pe care le produc semn ăturile celorlal ți obliga ți prin
cambie sunt determinate de legea statului pe terito riul c ăruia au fost date semn ăturile (art.
2651 C. civ., similar cu art. 4 din Conven ție).
În ceea ce prive ște legea aplicabil ă ac țiunii în regres, termenele stabilite pentru
exercitarea acesteia sunt determinate, fa ță de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat
na ștere (art. 2646 C. civ., similar cu art. 5 din Conv en ție). Legea statului unde este pl ătibil ă
cambia stabile ște dac ă acceptarea poate fi restrâns ă la o parte din sum ă, precum și dac ă
posesorul titlului este sau nu este obligat s ă primeasc ă o plat ă par țial ă (art. 2653 C. civ.,
similar cu art. 7 din Conven ție). Legea aplicabil ă protestului este legea statului unde trebuie
întocmit protestul sau un alt act necesar (art. 265 0 C. civ., similar cu art. 8 din Conven ție).
Legea aplicabil ă în caz de pierdere sau furt este legea statului un de cambia este pl ătibil ă (art.
2654 C. civ., similar cu art. 9 din Conven ție).

● Biletul la ordin .
Biletul la ordin este un înscris prin care emitentu l (subscriitorul sau importatorul) se
oblig ă s ă pl ăteasc ă la scaden ță o sum ă de bani, unui beneficiar (creditor, exportator).
Biletul la ordin are o structur ă asem ănătoare cambiei. În m ăsura în care nu sunt
incompatibile, dispozi țiile care reglementeaz ă cambia se aplic ă și biletului la ordin. Spre
deosebire de cambie, biletul la ordin implic ă doar dou ă persoane și apare ca o recunoa ștere de
datorie de c ătre debitor.
Legea aplicabil ă biletului la ordin este aceea și cu legea aplicabil ă cambiei, în toate
situa țiile ar ătate mai sus.

● Cecul.
Cecul este un înscris prin care o persoan ă, tr ăgătorul, d ă ordin unei b ănci, trasul, de a
pl ăti o sum ă de bani unei alte persoane, beneficiarul. Cecul es te un ordin scris necondi ționat și
irevocabil.
Cecul se trage asupra b ăncii, în limita fondurilor de care dispune emitentu l
(tr ăgătorul). Proviziunea trebuie s ă fie prealabil ă, de o valoare corespunz ătoare cecului, cert ă,
lichid ă, exigibil ă și disponibil ă.

94
Elementele obligatorii pe care trebuie s ă le con țin ă cecul sunt denumirea de cec,
mandatul necondi ționat de a pl ăti o anumit ă sum ă de bani, locul de plat ă, data și locul
emiterii, semn ătura tr ăgătorului. Titlul din care lipse ște un element obligatoriu nu se consider ă
ca fiind un cec. El are valoarea unei simple obliga ții, putând fi folosit ca mijloc de prob ă.
Trasul trebuie întotdeauna individualizat. El nu es te obligat s ă accepte cecul, ci doar
obliga ția de a pl ăti suma indicat ă, în limita disponibilului existent.
În func ție de indicarea beneficiarului sau natura lor, cecu rile sunt nominative, la ordin
și la purt ător. Dup ă modul de încasare, cecurile pot fi: cecuri barate; cecuri circulare; cecuri
certificate; cecuri po ștale; cecuri de c ălătorie.
Transmiterea cecului este condi ționat ă de modalitatea indic ării beneficiarului. Cecul
nominativ cu clauz ă „nu la ordin” se transmite numai în forma și cu efectele cesiunii de drept
comun. Cecul cu sau f ără clauza expres ă „la ordin” circul ă prin gir. Cecul la purt ător se
transfer ă prin tradi țiunea titlului.
Plata unui cec poate fi garantat ă printr-un aval pentru întreaga sum ă sau numai pentru
o parte din ea. Avalul se poate da de c ătre un ter ț, altul decât trasul, sau de un semnatar al
cecului. Avalistul care pl ăte ște cecul dobânde ște toate drepturile decurgând din titlu,
împotriva avalizatului și a celor obliga ți fa ță de persoana garantat ă.
În urma achit ării cecului, trasul poate cere predarea titlului cu men țiunea achitat.
Dac ă trasul nu pl ăte ște cecul prezentat în termen util, posesorul titlul ui poate exercita
dreptul de regres împotriva giran ților, tr ăgătorului și avali știlor. Refuzul de plat ă trebuie
constatat printr-un protest sau o declara ție a trasului, scris ă și datat ă pe cec. Protestul sau
declara ția trebuie dresate înainte de expirarea termenului de prezentare.
Posesorul titlului î și poate realiza drepturile prin ac țiunea în regres sau prin executarea
silit ă în urma investirii cecului cu formul ă executorie.
Cecul este pl ătibil la vedere. Termenele de prezentare la plat ă sunt stabilite prin lege.
Cecul în comer țul interna țional .
Și în materie de cec exist ă reglement ări uniforme: în principal, dou ă conven ții
încheiate la Geneva în 1931, similare acelora în ma terie de cambie și bilet la ordin. România
nu este parte la nici una dintre ele, dar prevederi le lor au fost preluate în Legea 59/1934
asupra cecului și în reglement ările Codului civil referitoare la legea aplicabil ă cecului.
Legea aplicabil ă cecului . Conven ția de la Geneva din 1931 asupra reglement ării
conflictelor de legi în materie de cec desemneaz ă legea aplicabil ă. Prevederile Conven ției au
fost preluate de Codul civil român. Astfel, referit or la form ă, potrivit art. 2648 C. civ.(similar
cu art. 4 din Conven ție), angajamentul asumat în materie de cec este sup us condi țiilor de
form ă ale legii statului unde angajamentul a fost subscris . Cu toate acestea, în materie de cec,
îndeplinirea condi țiilor de form ă prev ăzute de legea locului pl ății este suficient ă. Dac ă
angajamentul este nevalabil, potrivit legii statulu i unde angajamentul a fost subscris, dar se
conformeaz ă legii statului unde are loc subscrierea unui angaj ament ulterior, neregularitatea
de form ă a primului angajament nu infirm ă validitatea celui ulterior.
Conform art. 2655 C. civ. (similar cu art. 3 alin. 1 din Conven ție), persoanele asupra
cărora poate fi tras un cec sunt determinate de legea statului unde cecul este pl ătibil. În cazul
în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauz ă c ă a fost tras asupra unei persoane
neîndrept ățite, obliga țiile ce decurg din semn ăturile puse pe titlu în alte state, ale c ăror legi nu
cuprind o asemenea restric ție, sunt valabile (art. 2656 C. civ., similar cu ar t. 3 alin. 2 din
Conven ție).
Legea aplicabil ă efectelor obliga țiilor care decurg din cec este legea statului pe al c ărui
teritoriu au fost subscrise aceste obliga ții (art. 2657 C. civ., similar cu art. 5 din Conven ție).
În domeniul de aplicare a legii statului unde cecul este pl ătibil intr ă: „a) dac ă titlul
trebuie tras la vedere sau dac ă poate fi tras la un anumit termen de la vedere, pr ecum și
efectele postdat ării; b) termenul de prezentare; c) dac ă cecul poate fi acceptat, certificat,

95
confirmat sau vizat și care sunt efectele produse de aceste men țiuni; d) dac ă posesorul poate
cere și dac ă este obligat s ă primeasc ă o plat ă par țial ă; e) dac ă cecul poate fi barat sau poate s ă
cuprind ă clauza „pl ătibil în cont” ori o expresie echivalent ă și care sunt efectele acestei bar ări,
clauze sau expresii echivalente; f) dac ă posesorul are drepturi speciale asupra provizionul ui și
care este natura lor; g) dac ă tr ăgătorul poate s ă revoce cecul sau s ă fac ă opozi ție la plata
acestuia; h) m ăsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului; i) dac ă un
protest sau o constatare echivalent ă este necesar ă pentru conservarea dreptului de regres
împotriva giran ților, tr ăgătorului și celorlal ți obliga ți” (art. 2658 C. civ., similar cu art. 7 din
Conven ție).
Legea aplicabil ă protestului este legea statului unde trebuie întoc mit protestul sau un
alt act necesar (art. 2650 C. civ., similar cu art. 8 din Conven ție).
În ceea ce prive ște legea aplicabil ă ac țiunii în regres, termenele stabilite pentru
exercitarea acesteia sunt determinate, fa ță de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat
na ștere (art. 2646 C. civ., similar cu art. 6 din Conv en ție).

Pentru autoevaluare:
1. Ce este creditul documentar și la ce folose ște?
2. Care sunt cele mai utilizate credite ordinare?
3. Face ți o prezentare succint ă a cambiei în dreptul român.
4. Ce este avalul?
5. Cum se poate transmite cambia?
6. Când poate fi cerut ă plata cambiei?
7. Care sunt caracteristicile cambiei în comer țul interna țional?
8. Care sunt elementele definitorii ale cecului în comer țul interna țional?

96
Unitatea de înv ățare 13: Finan țarea opera țiunilor de comer ț interna țional. Contractul
de leasing. Contractul de factoring – 2 ore

d. Contractul de leasing
Leasing -ul ( crédit-bail , în francez ă) s-a dezvoltat în sfera comer țului interna țional, mai
ales în domeniul aeronavelor, navelor, echipamentel or petroliere, ma șinilor unelte, ș.a.
Opera țiunea de leasing este o tehnic ă juridic ă complex ă, care presupune încheierea unui
contract de vânzare între furnizor și societatea de leasing (finan țatorul) și apoi, un contract de
închiriere între societatea de leasing și utilizator, dublat de o promisiune de vânzare înt re
acelea și persoane, la expirarea termenului de închiriere. Utilizatorul fixeaz ă, în prealabil, de
comun acord cu furnizorul-vânz ător și societatea de leasing caracteristicile bunului, pe care
societatea de leasing îl va cump ăra în vederea închirierii.
Avantaje . Leasing -ul prezint ă avantaje pentru toate p ărțile implicate. Furnizorul are
avantajul de a fi pl ătit imediat; el î și plaseaz ă pe pia ță produsele de o valoare ridicat ă și î și
consolideaz ă pozi ția fa ță de concuren ță. Finan țatorul (societatea de leasing ) poate acorda
credite în condi ții de rentabilitate, p ăstrându-și dreptul de proprietate asupra bunurilor
închiriate, ca garan ție, ob ținând astfel beneficii f ără cheltuieli ridicate. Utilizatorul poate
ob ține bunurile de care are nevoie f ără cheltuieli imediate de investi ții; loca țiunea fiind
temporar ă, utilizatorul poate înlocui bunurile care au deven it nerentabile; el poate cump ăra
bunurile la împlinirea termenului stipulat în schim bul pl ății unui pre ț rezidual convenit.
Utilizarea leasing -ului este mai avantajoas ă decât un credit clasic, deoarece, în caz de
insolvabilitate a utilizatorului, finan țatorul î și recupereaz ă bunul, al c ărui proprietar este, f ără
nici o formalitate. Și din punct de vedere fiscal, leasing -ul este mai avantajos decât un credit
clasic.
Opera țiunea de leasing este reglementat ă în multe state. În România, este
reglementat ă, în principal, prin OG 51/1997 privind opera țiunile de leasing și societ ățile de
leasing . Pe plan interna țional exist ă o conven ție care con ține norme uniforme referitoare la
opera țiunea de leasing și anume Conven ția Unidroit de la Ottawa din 1988 cu privire la
leasing -ul interna țional, la care România nu este parte.
O opera țiune de leasing este interna țional ă dac ă finan țatorul și utilizatorul au sediul în
state diferite. Pentru a stabili legea aplicabil ă nu se va avea în vedere opera țiunea de leasing ,
ci cele dou ă contracte care o formeaz ă. În spa țiul UE este aplicabil Regulamentul Roma I; nu
exist ă prevederi speciale pentru contractul de leasing (adic ă acela încheiat între finan țator și
utilizator); dac ă p ărțile nu au ales legea aplicabil ă în temeiul autonomiei lor de voin ță, atunci
contractul de leasing va fi supus legii locului unde î și are sediul partea care furnizeaz ă
presta ția caracteristic ă și aceast ă parte este finan țatorul. Este posibil ca lex rei sitae , ca lege de
aplicare imediat ă, s ă reglementeze anumite aspecte ale contractului de leasing , cum ar fi
publicitatea opera țiunilor de leasing ori drepturile ter ților. Contractul de vânzare încheiat între
furnizor și finan țator este supus legii din materia vânz ării (Regulamentul Roma I), care a fost,
deja, analizat.
Conven ția de la Ottawa con ține anumite reguli uniforme referitoare la drepturi le și
obliga țiile p ărților într-o opera țiune de leasing interna țional. Conven ția se aplic ă când
finan țatorul și utilizatorul au sediul în state diferite (numai 8 state au ratificat Conven ția) și
aceste state, precum și statul în care furnizorul î și are sediul sunt state contractante la
Conven ție; sau, când finan țatorul și utilizatorul au sediul în state diferite și cele dou ă contracte
(de vânzare și de l easing ) sunt supuse legii unui stat contractant la Conven ție (art. 3 alin. 1 din
Conven ție). Conven ția se aplic ă numai opera țiunii de leasing interna țional mobiliar, încheiat
în scop profesional.
Exist ă mai multe forme de leasing : în func ție de con ținutul ratelor, leasing -ul este
financiar și opera țional. Aceste tipuri de leasing sunt definite în Codul fiscal român, modificat

97
și completat, (art. 7 pct. 7 și pct. 8); astfel, contractul de leasing financiar este orice contract
de leasing care îndepline ște cel pu țin una dintre urm ătoarele condi ții: „a) riscurile și
beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt
transferate utilizatorului la momentul la care cont ractul de l easing produce efecte; b)
contractul de leasing prevede expres transferul dre ptului de proprietate asupra bunului ce face
obiectul leasingului către utilizator la momentul expir ării contractului; c) utilizatorul are
op țiunea de a cump ăra bunul la momentul expir ării contractului, iar valoarea rezidual ă
exprimat ă în procente este mai mic ă sau egal ă cu diferen ța dintre durata normal ă de
func ționare maxim ă și durata contractului de leasing , raportat ă la durata normal ă de
func ționare maxim ă, exprimat ă în procente; d) perioada de leasing dep ăș ește 80% din durata
normal ă de func ționare maxim ă a bunului care face obiectul leasingului ; în în țelesul acestei
defini ții, perioada de l easing include orice perioad ă pentru care contractul de leasing poate fi
prelungit; e) valoarea total ă a ratelor de l easing , mai pu țin cheltuielile accesorii, este mai mare
sau egal ă cu valoarea de intrare a bunului;”; contractul de leasing opera țional este „orice
contract de l easing încheiat între locator și locatar, care transfer ă locatarului riscurile și
beneficiile dreptului de proprietate, mai pu țin riscul de valorificare a bunului la valoarea
rezidual ă, și care nu îndepline ște niciuna dintre condi țiile prev ăzute la pct. 7 lit. b) – e); riscul
de valorificare a bunului la valoarea rezidual ă exist ă atunci când op țiunea de cump ărare nu
este exercitat ă la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres
restituirea bunului la momentul expir ării contractului;”; în cazul l easing -ului financiar
utilizatorul este tratat, din punct de vedere fisca l, ca proprietar; în cazul leasing-ului
opera țional, finan țatorul este tratat ca proprietar. În func ție de obiect, leasin g-ul este mobiliar
și imobiliar. În comer țul interna țional se folose ște leasingul mobiliar.
Contractul de leasing trebuie s ă con țin ă anumite elemente obligatorii: clauza privind
definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau opera țional; denumirea bunului care
face obiectul contractului de leasing și caracteristicile de identificare ale acestuia; va loarea
ratelor de leasing și termenul de plat ă a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a
bunului; clauza privind obliga ția asigur ării bunului; valoarea total ă a contractului de leasing .
Contractul de l easing financiar trebuie s ă cuprind ă în plus: valoarea de intrare a bunului;
valoarea rezidual ă a bunului convenit ă de p ărți; valoarea avansului; rata de leasing.
Efectele contractului . Obliga țiile p ărților sunt stabilite în art. 9 și 10 din OG 51/1997.
Locatorul/finan țatorul are obliga ția de a respecta dreptul utilizatorului de a alege
furnizorul potrivit nevoilor lui; de a încheia un c ontract de vânzare cu furnizorul desemnat de
utilizator, în condi țiile expres formulate de c ătre acesta; de a încheia un contract de leasing cu
utilizatorul și de a transmite acestuia, în temeiul contractului de leasing , toate drepturile
derivând din contractul de vânzare, cu excep ția dreptului de dispozi ție; de a respecta dreptul
de op țiune al utilizatorului, în ceea ce prive ște posibilitatea de a opta pentru prelungirea
contractului sau pentru achizi ționarea ori restituirea bunului; de a garanta utili zatorului
folosin ța lini știt ă a bunului, în condi țiile în care acesta a respectat toate clauzele cont ractuale;
de a asigura, printr-o societate de asigurare, bunu rile date în leasing .
Utilizatorul are obliga ția: de a efectua recep ția și de a primi bunul la termenul stipulat
în contractul de leasing; de a exploata bunul conform instruc țiunilor elaborate de c ătre
furnizor și de a asigura instruirea personalului desemnat s ă îl exploateze; de a nu greva cu
sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finan țatorului; de a pl ăti
ratele de leasing și a costurilor accesorii acestora; de a suporta che ltuielile de între ținere și
riscul pieirii bunului; de a-l informa pe finan țator, în timp util, despre orice tulburare a
dreptului de proprietate, venit ă din partea unui ter ț; de a nu modifica bunul f ără acordul
finan țatorului; de a restitui bunul în conformitate cu pr evederile contractului de l easing .

98
Încetarea contractului de leasing . Contractul de l easing înceteaz ă la expirarea duratei
de l easing , când utilizatorul poate s ă aleag ă fie restituirea bunului, fie dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunului, fie prelungirea contrac tului de leasing .
Contractul de leasing înceteaz ă prin reziliere : când utilizatorul refuz ă primirea bunului
la termenul stipulat în contractul de leasing sau când se afl ă în stare de reorganizare judiciar ă
și/sau faliment; în aceste situa ții, societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral
contractul de leasing cu daune-interese (art. 14 din OG 51/1997). De ase menea, în cazul în
care utilizatorul nu execut ă obliga ția de plat ă a ratei de l easing timp de dou ă luni consecutive,
finan țatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing , iar utilizatorul este obligat s ă
restituie bunul, s ă pl ăteasc ă ratele scadente, cu daune-interese (art. 15 OG 51/ 1997).
Contractul de leasing înceteaz ă prin pierderea sau dispari ția bunului (inclusiv furtul),
precum și prin pieirea total ă sau par țial ă a bunului.

e. Contractul de factoring.
Factoring -ul este opera țiunea prin care o întreprindere, numit ă aderent, transmite unei
societ ăți specializate/institu ție bancar ă, numit ă factor, crean țele sale n ăscute din vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii, iar factorul asig ur ă întreprinderii, finan țarea și urm ărirea
crean țelor acesteia. De regul ă, contractul se încheie cu privire la un ansamblu d e crean țe ( și nu
cu privire la o crean ță unic ă). În factoring -ul interna țional, factorul gestioneaz ă crean țele
comerciale ale clientului s ău, care este, de regul ă, un exportator, în str ăin ătate. El încaseaz ă
facturile și se ocup ă de recuperarea crean țelor; poate acorda aderentului un credit constând î n
plata în avans a facturilor debitorului aderentului . Astfel aderentul ob ține finan țare, iar
factorul încaseaz ă o sum ă mai mare de la ter ț, decât cea pe care a pl ătit-o el aderentului,
aceasta fiind plata serviciilor pe care le furnizea z ă aderentului. Crean țele aderentului pe care
acesta le transmite factorului trebuie s ă fie certe și lichide, dar nu exigibile, deoarece de natura
factoring -ului este transmiterea crean țelor care nu au ajuns la scaden ță; obiectul contractului
de factoring îl pot forma și crean țele viitoare.
În România factoring -ul este un contract nenumit, supus regulilor gener ale din materia
contractelor. Obliga țiile aderentului sunt: obliga ția de a transmite crean țele ; se aplic ă regulile
cesiunii de crean ță din Codul civil român; crean țele sunt transmise factorului cu toate
accesoriile lor, cum sunt garan țiile reale, personale, privilegii, penalit ăți, dobânzi, etc.;
obliga ția de a garanta crean țele ; potrivit art. 1585 C. civ., vânz ătorul unei crean țe este dator
să r ăspund ă de existen ța valabil ă a crean ței la data vânz ării ei; aderentul garanteaz ă factorului
existen ța crean ței, f ără a r ăspunde și de solvabilitatea debitorului cedat, cu excep ția situa ției în
care s-a obligat în mod expres s ă garanteze și pentru acest lucru; obliga ția de a notifica pe
debitorul cedat despre transmiterea crean ței c ătre factor. Obliga țiile factorului sunt: obliga ția
de finan țare a aderentului prin plata facturilor acceptate ; astfel, aderentul este finan țat de
către factor, de și facturile transmise nu sunt scadente; suportarea riscului de neplat ă a
debitorilor ceda ți; în absen ța unei clauze prin care aderentul îl garanteaz ă pe factor pentru
solvabilitatea debitorului cedat, riscul nepl ății și al insolven ței debitorului va fi suportat de
către factor, în sensul c ă acesta nu are ac țiune în regres împotriva aderentului; încasarea
crean țelor de la debitorii ceda ți.
În comer țul interna țional, pentru a aprecia caracterul interna țional al opera țiunii de
factoring , se disociaz ă contractul de factoring de raporturile factorului cu ter ții debitori ai
aderentului. Contractul de factoring este interna țional dac ă aderentul și factorul au sediul în
state diferite. În rela țiile factorului cu ter ții, interna ționalitatea nu depinde de sediul factorului
sau al aderentului, ci de situa ția crean ței cedate, și implicit de situa ția debitorului.
În materie de f actoring interna țional exist ă norme uniforme, și anume Conven ția
Unidroit de la Ottawa din 1988 cu privire la factoring -ul interna țional, la care România nu
este parte. De altfel, a fost ratificat ă doar de 7 state. Potrivit art. 2 din Conven ție, opera țiunea

99
de factoring are caracter interna țional, atunci când crean țele cedate în temeiul contractului de
factoring au ca izvor un contract de vânzare de m ărfuri încheiat între furnizorul și debitorul,
cu sediul în state diferite, iar aceste state, prec um și statul în care î și are sediul factorul sunt
state contractante la Conven ție. De asemenea, Conven ția este aplicabil ă și în cazul în care atât
contractul de vânzare de m ărfuri, cât și contractul de f actoring sunt supuse legii unui stat
contractant la Conven ție. Condi țiile restrictive au f ăcut ca acest instrument interna țional s ă nu
se bucure de mare succes.
Legea aplicabil ă factoring-ului . Contractul de factoring încheiat între aderent și factor
poate fi calificat ca un contract de prest ări servicii. El este supus legii alese de p ărți potrivit
principiului autonomiei de voin ță. În lipsa alegerii, legea aplicabil ă este determinat ă de
Regulamentul Roma I, art. 4.1. b), fiind legea stat ului în care prestatorul de servicii, adic ă
factorul, î și are re ședin ța obi șnuit ă. În ceea ce îi prive ște pe ter ți, art. 14.2 din Regulamentul
Roma I prevede c ă legea care reglementeaz ă crean ța cedat ă determin ă caracterul cesionabil al
acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condi țiile în care cesiunea este opozabil ă
debitorului, precum și caracterul liberator al presta ției executate de c ătre debitor; aceast ă
prevedere a fost conceput ă, îns ă, pentru opera țiunile simple de cesiune și nu pentru transferul
de crean țe multiple, trecute sau viitoare, cu privire la deb itori cu sediul în state diferite. Prin
urmare, în fiecare caz în parte se vor aplica norme le conflictuale ale instan ței sesizate.

Pentru autoevaluare:
1. Care sunt avantajele opera țiunii de leasing?
2. Când o opera țiune de leasing este interna țional ă?
3. Care sunt drepturile și obliga țiile p ărților contractului de leasing?
4. Ce este factoring -ul? Cum poate fi delimitat de alte institu ții asem ănătoare?
5. Care este legea aplicabil ă și instan ța competent ă pentru solu ționarea litigiilor ivite în
leg ătur ă cu un contract de factoring ?

100
Unitatea de înv ățare 14: Garan țiile opera țiunilor de comer ț interna țional.
Sintez ă. Probleme speciale (Contractul TPLF-third party li tigation funding-, Contractul
cloud computing). Întreb ări. Aplica ții practice – 2 ore

4.4. Garan țiile opera țiunilor de comer ț interna țional .
Riscurile inerente opera țiunilor de comer ț interna țional fac necesar ă utilizarea de
garan ții. Partenerii trebuie s ă garanteze capacitatea de produc ție, calitatea produsului livrat,
executarea obliga țiilor contractuale, ș.a. Garan țiile reale, cum este ipoteca sau gajul ori
garan țiile personale sunt prea lente, prea legate de drep turile na ționale și nu pot satisface
exigen țele comer țului interna țional. În prezent, cele mai utilizate sunt a șa numitele garan ții
autonome, independente. Eficacitatea garan ției autonome utilizat ă în comer țul interna țional
reiese și din folosirea acesteia în comer țul intern al statelor. În dreptul român, exist ă prevederi
referitoare la garan țiile autonome în Codul civil (art. 2321 și art. 2322).
Garan ția autonom ă const ă în angajamentul luat de un ter ț (de regul ă, o institu ție
bancar ă) în favoarea unei p ărți la un contract, numit beneficiar, de a pl ăti o sum ă de bani
determinat ă în caz de neexecutare sau de executare necorespunz ătoare a obliga țiilor celeilalte
părți, numit ă ordonator; ter țul nu se poate prevala de excep țiile pe care ordonatorul le poate
folosi împotriva beneficiarului, în cadrul execut ării contractului de baz ă. O defini ție
asem ănătoare se reg ăse ște în art. 2321 C. civ. rom., potrivit c ăruia, o garan ție autonom ă și
anume scrisoarea de garan ție este „angajamentul irevocabil și necondi ționat prin care garantul
se oblig ă, la solicitarea unei persoane numite ordonator, în considerarea unui raport
obliga țional preexistent, dar independent de acesta, s ă pl ăteasc ă o sum ă de bani unei ter țe
persoane, numit ă beneficiar, în conformitate cu termenii angajament ului asumat.”. Garantul
nu poate opune beneficiarului excep țiile întemeiate pe raportul obliga țional preexistent
angajamentului asumat prin scrisoarea de garan ție.
Referitor la garan țiile autonome exist ă o Conven ție UNCITRAL de la New York din
1995 cu privire la garan țiile independente și scrisorile de credit stand-by , la care România nu
este parte. Conven ția a fost ratificat ă numai de 8 state. De asemenea, ICC a codificat uza n țele
în materie și a elaborat reguli uniforme privind garan țiile autonome, cunoscute sub denumirea
de Uniform Rules for Demand Guarantees (URDG), ultima versiune fiind din 2010 (URDG
758).
Legea aplicabil ă garan ției autonome . P ărțile aleg legea aplicabil ă. În absen ța alegerii,
în normele uniforme URDG 758, la art. 34 se prevede c ă legea aplicabil ă este aceea a
garantului, care este debitorul presta ției caracteristice. În acela și sens, potrivit art. 2638 C. civ.
rom., legea aplicabil ă este legea statului cu care contractul prezint ă leg ăturile cele mai strânse
și asemenea leg ături se consider ă c ă exist ă cu statul în care debitorul presta ției caracteristice
are la data încheierii contractului fondul de comer ț sau sediul social.

Probleme speciale:
Contractul third party litigation funding (TPLF)
TPLF este modalitatea de finan țare a procesului prin care un ter ț, de regul ă o întreprindere
specializat ă, care este str ăin de litigiu, pl ăte ște toate sau o parte din cheltuielile clientului s ău
(reclamant sau pârât), pe care le presupune procesu l, în schimbul unui procent din câ știgul
ob ținut de client prin hot ărârea judec ătoreasc ă/hot ărârea arbitral ă sau prin în țelegerea p ărților
(settlement ). Dac ă partea care a fost finan țat ă pierde procesul, finan țatorul nu prime ște nimic,
pierzând investi ția f ăcut ă. Când cel finan țat câ știg ă, finan țatorul prime ște, conform
contractului de finan țare încheiat, un procent din câ știg, care variaz ă de la caz la caz, putând
ajunge pân ă la dou ă treimi din acesta sau poate fi chiar mai mare.
Validitatea unui contract de finan țare prin procedeul TPLF

101
TPLF este o modalitate de finan țare, realizat ă de întreprinderi specializate, a c ăror
activitate nu este înc ă reglementat ă în sistemele de drept. În Marea Britanie exist ă un Code of
Conduct for Litigation Funders al The Association of Litigation Funders of England an d
Wales , cu statut de soft law. În SUA, Chamber of Commerce, Institute for Legal Reform a
propus în 2012 o reglementare a TPLF la nivel feder al. Propunerea intitulat ă „ Stopping the
Sale on Lawsuits: A Proposal to Regulate Third-Part y Investments in Litigation” . În
Australia, în care TPLF este mai dezvoltat ă decât în oricare dintre statele de common law,
există o reglementare din 2013, Regulatory Guide 248: Litigation schemes and proof of debt
schemes: Managing conflicts of interest , prin care finan țatorul este obligat s ă identifice și s ă
preîntâmpine orice conflict de interese cu avocatul procesului și cu p ărțile din procesul
finan țat.
În statele de common law , în care TPLF a ap ărut și este foarte mult utilizat ă în ultimii ani,
s-a pus problema validit ății contractului de finan țare pornind de la faptul c ă aceast ă
modalitate de finan țare reprezint ă o form ă a vechii doctrine numite „maintenance” și, în
forma ei agravat ă, „champerty”, care erau considerate ilegale. „Main tenance” este interven ția
unei persoane str ăine de proces, care încurajeaz ă o ac țiune în justi ție. „Champerty” este
conven ția dintre o parte la litigiu și o persoan ă str ăin ă de proces prin care aceasta din urm ă îi
acord ă ajutor financiar p ărții pentru solu ționarea litigiului, în schimbul unui procent din
câ știg.
În statele de common law , mai ales în Marea Britanie și Australia, se încurajeaz ă TPLF, ca
o modalitate de a asigura accesul la justi ție din fonduri private. Dezvoltarea TPLF este
favorizat ă și de faptul c ă sistemul contingency fees , care se aplic ă în SUA, are o aplicabilitate
limitat ă și condi ționat ă în aceste state. De asemenea, dezvoltarea TPLF es te favorizat ă și de
faptul c ă, pe când în Australia și Marea Britanie partea care pierde procesul suport ă toate
cheltuielile, ceea ce face procesul de dou ă ori mai costisitor pentru aceasta, în SUA fiecare
parte suport ă cheltuielile procesului. De altfel, sistemul judic iar din Marea Britanie este
recunoscut ca fiind unul dintre cele mai scumpe din lume.
În România, în principiu, finan țarea procesului unei p ărți de c ătre un ter ț nu este interzis ă.
Așa cum am ar ătat deja, este interzis ă numai finan țarea procesului de c ătre avocatul oric ăreia
dintre p ărți prin pactul de quota litis , similar cu sistemul contingency fees din SUA. Dar
finan țarea de c ătre avocat se distinge de finan țarea care provine de la un ter ț, str ăin de proces.
De și nu exist ă prevederi în legisla ție care s ă reglementeze problema finan țării unui proces de
către ter țe persoane, aceast ă modalitate de finan țare nu este interzis ă și nu se opune legii,
ordinii publice ori principiilor generale ale drept ului.
Un contract de finan țare încheiat între o întreprindere specializat ă care finan țeaz ă un
proces de comer ț interna țional și o parte litigant ă trebuie considerat valabil încheiat, dac ă
îndepline ște condi țiile generale impuse de lege pentru validitatea ori c ărui contract.
TPLF poate lua forma litigation crowdfunding , care reprezint ă o combina ție între third
party litigation funding și crowdfunding. Crowdfunding înseamn ă finan țare ob ținut ă de la un
num ăr mare de persoane/investitori ( crowd ), care investesc sume relativ mici, prin intermedi ul
unei platforme online.

Contractul cloud computing
Cloud computing înseamn ă distributed computing prin intermediul unui network,
Internetul, și const ă în abilitatea de a face s ă func ționeze un program sau o aplica ție în acela și
timp, în mai multe computere conectate între ele. M ari furnizori de cloud computing sunt, de
exemplu, Google, Amazon, Apple, Dropbox, IBM, Micro soft, Facebook.
O defini ție simplificat ă a no țiunii de cloud computing ar putea fi dat ă prin folosirea
analogiei, considerând cloud computing ca un servic iu de utilitate public ă, cum este, de
exemplu, serviciul de electricitate.

102
Părțile contractului cloud computing sunt furnizorul se rviciului de cloud și clientul
servicului de cloud, care poate fi un consumator sa u un profesionist, și care utilizeaz ă
serviciul furnizat. P ărțile contractului cloud computing au sediul sau re ședin ța, de regul ă, pe
teritoriul unor state diferite.
Contractul cloud computing este, prin natura lui, u n contract interna țional, care atrage
aplicarea regulilor de drept interna țional privat cu privire la legea aplicabil ă contractului și cu
privire la autoritatea competent ă s ă solu ționeze litigiile care se nasc în leg ătur ă cu acesta.
În principiu, contractele cloud computing se clasific ă în dou ă categorii: contracte în care
furnizorul ofer ă servicii de cloud gratuite și contracte în care serviciile oferite sunt contra cost.
Contractele cloud computing în care clientul prime ște servicii gratuite sunt întotdeauna
contracte standard, de adeziune, și se adreseaz ă, mai ales, consumatorilor, precum și clien ților
profesioni ști cu o putere economic ă mic ă. Serviciile de cloud contra cost pot fi oferite prin
încheierea de contracte standard sau negociate.
Contractul standard (de adeziune) cloud computing.
Majoritatea contractelor cloud computing sunt contr acte de adeziune ( take it or leave it );
clientul de cloud poate, fie s ă accepte contractul propus de furnizorul de cloud, asumându-și
riscul unor clauze contractuale care pot fi nefavor abile lui, fie s ă caute un alt furnizor de
cloud, care s ă-i ofere condi ții mai avantajoase, fie s ă renun țe la încheirea unui contract cloud
computing, dac ă riscurile pe care consider ă c ă le implic ă acesta sunt mult prea mari pentru a
putea fi acceptate.
Contractul standard cloud computing este elaborat de furnizorul de cloud , într-o manier ă
care s ă solu ționeze oricare problem ă juridic ă care s-ar putea ivi, în favoarea lui. Clientul de
cloud , care încearc ă s ă citeasc ă clauzele boilerplate în format electronic, se va confrunta cu
pagini întregi de terminologie juridic ă, greu accesibil ă, uneori și pentru un avocat
experimentat.
Încheierea contractului standard cloud computing se face prin metoda click wrap . Prin
ap ăsarea butonului se perfecteaz ă contractul, care este redactat într-un singur docu ment sau în
mai multe documente separate, care reglementeaz ă raporturile juridice dintre furnizorul de
cloud și client.
Contractul cloud computing poart ă denumirea de „Terms and Conditions”. De multe ori,
clientul de cloud, mai ales dac ă are calitatea de consumator sau este un profesioni st cu o
putere economic ă mic ă, nu con știentizeaz ă c ă încheie un contract, dac ă apas ă pe butonul „I
Accept”.
Terms and Conditions îmbrac ă forma unui document sau a unui set de documente, f ie mai
simplu redactat, fie mai complex și de o întindere mai mare, care, de regul ă, include
urm ătoarele:
– Terms of Service; acesta este considerat cel mai important document (atât în contractele
încheiate în form ă electronic ă, în general, cât și în contractul cloud computing ), deoarece
con ține prevederi referitoare la scopul serviciilor de cloud , obliga țiile clientului și ale
furnizorului de cloud , drepturile de proprietate intelectual ă, con ține clauze referitoare la datele
stocate în cloud , la legea aplicabil ă contractului, la autoritatea competent ă pentru solu ționarea
litigiilor dintre p ărți, la condi țiile încet ării contractului.
– Service Level Agreement ; în acest document sunt specificate nivelul servic iilor prestate
de furnizorul de cloud , punerea în executare a penalit ăților prev ăzute pentru serviciile care nu
au fost furnizate conform contractului, un nivel ga rantat de func ționare a sistemului cu privire
la downtime sau uptime , un anumit nivel de asisten ță acordat ă clientului și tipul de software
sau hardware care va fi furnizat clientului și cu ce cost.
– Acceptable Use Policy; în acest document este detaliat ă utilizarea serviciilor oferite de
furnizorul de cloud , specificându-se ceea ce este permis și ceea ce este interzis, de asemenea,

103
se stabile ște o utilizare acceptabil ă a serviciilor de cloud , bazat ă pe aprecierea unilateral ă a
furnizorului de cloud .
– Privacy Policy ; în acest document este reglementat ă utilizarea și protec ția datelor
personale.

Pentru autoevaluare :
1. În ce const ă o garan ție a opera țiunilor de comer ț interna țional? Care este reglementarea
actual ă?
2. Ce înseamn ă third party litigation funding?
3. Este valabil încheiat un contract prin care un t er ț finan țeaz ă un litigiu?
4. Ce înseamn ă cloud computing ? La ce folose ște încheierea unui asemenea contract?
5. Ce form ă ia un contract cloud computing ?

Pentru o ilustrare a cloud computing , ar putea fi vizionat filmul „The social
Network” (2010) și „Snowden” (2016).

Recapitulare.

104
VI. Num ărul și formatul lucr ărilor de verificare pe parcurs
1 lucrare scris ă anun țat ă, din materia indicat ă, sub form ă de întreb ări scurte.
1-2 lucr ări scrise neanun țate din materia la zi, sub forma unor întreb ări scurte sau sub form ă
de întreb ări tip gril ă.

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

– Evaluare final ă – examen scris: 70%
– Evaluare formativ ă continu ă: 30%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie
Referin țe principale:
1. Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul comer țului interna țional. Contracte de comer ț
interna țional , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2014.
2. Ioan Macovei, Tratat de drept al comer țului interna țional , Editura Universul Juridic,
Bucure ști, 2014.
3. Drago ș-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru St ănescu, Dreptul comer țului
interna țional – Tratat – Partea general ă și p artea Special ă, edi ția a II-a revizuit ă și
ad ăugit ă, Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2017.
4. Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul comer țului interna țional , Editura Universul
Juridic, Bucure ști, 2011.