SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ LUCRARE DE LICENȚĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ÎPS. PROF. UNIV. DR. TEODOSIE PE TRESCU ABSOLVENT: ȘTEFAN… [604314]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„SFÂNTUL APOSTOL ANDREI”
SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
ÎPS. PROF. UNIV. DR. TEODOSIE PE TRESCU

ABSOLVENT: [anonimizat],
2018

2
ARHIEPISCOPIA TOMISULUI
UNIVERSITATEA „OVIDIUS ” DIN CONSTAN ȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„SFÂNTUL APOSTOL ANDREI ”
SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

ESHATOLOGIA.
SFÂR ȘITUL LUMII ȘI VE ȘNICIA.

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
ÎPS. PROF. UNIV. DR. TEODOSIE PETRESCU

ABSOLVENT: [anonimizat]-IULIAN BUZESCU

CONSTAN ȚA,
2018

3

Argument

Cu harul lui Dumnezeu, purced la alegerea unei teme de cercetare în domeniul
Teologiei Creștin – Ortodoxe , în vederea promovării examenului de licență, repre zentând
o datorie de onoare, o responsabilitate și o preocupare pentru orice absolvent: [anonimizat], în cazul meu fiind vorba de Facultatea de Teologie
Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei” (promoția 2014 -2018) , din cadrul Universității
„Ovidius” din Constanța (U.O.C.) . De aceea , lucrarea sau mai bine spus tema acesteia , pe
care am ales -o, în vederea unui studiu aprofundat este Eshatologia. Sfârșitul lumii și
veșnicia , sub atenta ascultare, binecuvântare și coordonare a Înaltpreasfințitului Părinte
Profesor Universitar Doctor, T eodosie PETRESCU, Arhiepiscopul Tomisului. Aceasta se
înscrie într -un cadru, în care și prin care se vrea atât o demonstrație a capacităților și
competențelor mele de studiu, analiză și cercetare, cât și o dovadă a modului de însușiri a
cunoștințelor teolo gice dobândite atât în cadrul Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul
Ioan Gură de Aur” , din Slobozia, cât și în cadrul unităț ii de învățământ superior, mai -sus
aminti tă.
Pe de altă parte, această cercetare poate reprezenta o preocupare pentru orice
credincios și ridicând multe semne de întrebare. Având în vedere că p e noi, pe toți,
ne interesează într -un mod cu totul special când va fi plinirea vremii, a stfel în redactarea
acestei teze m -am bazat , în primul rând, pe textele Sfintei Scripturi și ale Sfințiilor Părinți,
mai exact pe opera Sfântului Ioan Gură de Aur, care s -a folosit și de argumente raționale și
fără să preget e a utilizat și elemente istori ce1.
Așadar, am vrut să evidențiez în expunerea mea teme , subiecte, momente și
elemente , precum: la plinirea vremii , va vine Antihristul , care după Sfântul Ioan Gură de
Aur va fi un om care va face și lucruri mai presus de fire, cu menirea de a -i înșela pe cei
aleși, folosindu -se de cruzime, frică și tulburare, dar în zilele lui, plăcerea și viața
simțurilor vor fi ca în zilele lui Noe, da r Însuși Hristos îl va nimici și pierde, prin porunca
și prin prezența Lui, adică a doua Venire a Sa . Prin această Venire, Îl vor vedea toți „întru
slavă și nor mult” , pentru că Va veni într -o clipită de ochi , precum fulgerul, astfel atunc i

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur , volumul al IX -lea, trad. de preot Victor Manolache, 2017, p. 5.

4
drepții vor str ăluci ca soarele, dar păcătoșii vor suferi chinurile înfricoșătoare. Pe lângă
acestea, vor fi și schimbări în natură și va apărea pe cer semnul Fiului lui Dumnezeu , adică
Crucea Domnului . Un aspect important privind „sfârșitul lumii” este Judecata viitoare și
înfricoșătoare, care va avea loc cu mare acrivie, fiind numită și ziua durerii și a puterii , în
care cel bogat va da seama pentru milostenii, iar săracul pentru răbdare , astfel va fi
cercetarea faptelor fiecăruia ; de menționat este că nu este n evoie de martori și osânditori și
nici de mărturii , dovezi , catastife sau altceva asemănător, „pentru că El este Cel ce le
cunoaște pe cele negrăite”2 și „Cel Care va judeca va fi de toate: și martor, și acuzator, și
Judecător”3 – „Și nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și
descoperite, pentru ochii Celui în fața Căruia noi vom da socoteală” (Evrei IV, 13) .
În ceea ce privește veșnicia , trebuie să menționez încă de la început că Împărăția
lui Dumnezeu este veșnică, asemnea sunt și focul și iadul , de unde reiese și necesitatate a
veșniciei care reiese din mărturiile logice , adică din: certitudinea cuvintelor lui Dumnezeu,
aplicarea dreptății și ordinea firii.
În timp ce slava de aici este necinste, nestatornică și netrebnică, Hristos ne va ajuta
să vedem slava viitoare, care este mai înaltă, atât în privința calității, cât și a cantității, dar
noi trebuie s -o disprețuim pe cea pământească, pentru a o putea dobâ ndi pe cea cerească,
astfel ne vom apropia de cetatea al cărei Meșteșugar și Creator este Dumnezeu, în care
Lumina este m ai înaltă decât lumina soarelui , adică Împărăția lui Dumnezeu.
Ieromonahul Benedict, de la Schitul Nou (Nea Skiti), din Sfântul Munte A thos,
afirmă în Prolog că „ tema iadului și a gheenei sunt cele mai iubite de Sfântul Ioan Gură de
Aur, care spune la rândul său c ă: Nici un lucru nu este mai amar decât gheena și decât
iadul, dar iarăși, nici un lucru nu este mai mulțumitor decât să vorbea scă cineva despre …
acestea”4; dar „Nimic nu este mai mulțumitor decât aceste cuvinte, pentru că amintirea
gheenei și a iadului nu ne lasă să cădem în acestea. Cei care cad în gheena sunt cei care
nu-și amintesc deloc de ea!”5.
Așadar , Eshatologia [gr. εσχάτων (eshaton) = ultim, final] este învățătura despre
realitățile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea Împărăției lui Dumnezeu sau viața
veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos – Împăratul,

2 Ibidem , p. 49.
3 Ibidem , p. 30.
4 Ibidem , p. 8.
5 Ibidem , p. 9.

5

care se manifest ă la sfârșitul istoriei, plin de slavă, să judece viii și morții (Efeseni I, 20 -23;
I Tesaloniceni V, 1 -11). Eshatologia nu trebuie confundată cu „sfârșitul lumii” și nici nu
trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoțesc a doua venire a lui Hr istos, adică
Parusia: învierea obștească a morților, schimbarea trupurilor celor vii și judecata
universală. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existență, la o stare ultimă de
transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii și speranței sau nădejdii
creștine: „Vie împărăția Ta” (Matei VI, 10), dar care este deja prezentată aici și acum și
care confruntă istoria actuală: „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca
XVII, 21). Așadar, după aceste evenimente care se vor p etrece la sfârșitul lumii va începe
viața veșnică a oamenilor în stare de fericire sau nefericire.
Toate aceste realități le vom urmări în pasajele care urmează.

Student Ștefan -Iulian BUZESCU,
Constanța,
Iunie 2018

6

INTRODUCERE

A doua venire întru slavă a Domnului Hristos este o învățătură fundamentală
a religii creștine. Ea a fost anunțată în nenumărate rânduri, în mod expres de Mântuitorul,
susținută cu aceiași tărie de Sfinții Apostoli și învățată de Biseric ă. Sfinții Părinți, în
Sinodul de la Niceea din 325, au sintetizat -o în articolul al V II-lea din Simbolul de
Credință Niceo -Constantinopolitan: „Și iarăși va să vie cu slavă să judece vii și morții a
căruia împărăție nu va avea sfârșit” . Ea face parte dint re învățăturile eshatologice6 ale
creștinismului. Ele sunt foarte importante pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin, căci se
referă la destinul tuturor credincioșilor. Însă, ele cuprind taine adânci, nerevelate de
Dumnezeu în detaliile lor, pentru ca re motiv înțelepciunea Bisericii nu le -a expus
exhaustiv în vreo sinteză dogmatică sau în formulări doctrinare precise.
Teologii, bazați pe date scripturistice și pe tradiția Bisericii, le conturează cu
respect, evlavie și prudență. Însă, unii credincioși ca și unii te ologi au căzut în multe
greșeli referindu -se la venire a doua a Mântuitorul, astfel îndepărtându -se de doctrina
adevărată a Bisericii noastre.
Învățătura despre a doua venire a Domnului Iisus Hristos, denumită cu termenul
special Parusie7, stă în nemijlocită legătură cu alte evenimente eshatologice: învierea

6 Sub numele de eshatologie se înțelege suma tuturor învățăturilor creștine referitoare la soarta finală a
credincioșilor. Adică, învățăturile în legătură cu moartea credinciosului și judecata acestuia particu lară;
venirea a doua a Domnului Iisus Hristos, învierea morților, judecata generală (universală) și răsplata veșnică.
Etimologic, eshatologia înseamnă ultimele zile ale veacului semnifică și proslăvirea Lui cu alte cuvinte,
desăvârșirea mântuirii. (confor m Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe , trad. de Pr. Prof. Dr. D.
Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 432).
7 Denumirea de Parusie înseamnă prezența cuiva (I Corinteni XVI, 17); venirea unei persoane (Filipeni I, 26;
II Tesaloniceni II, 9); în Noul Testam ent, termenul este consacrat pentru a doua venire a Mântuitorului la
sfârșitul veacului, pentru judecată și începutul împărăției Sale veșnice.

7
morților (I Tesalonice ni IV, 16; I Corinteni XV, 52; Ioan V, 28); judecata obștească
(Matei XXV, 31-32; XIII,41 -42, 49); sfârșitul sau înnoirea lumii (II Petru III, 10, 13;
Matei XXIV, 35). Ele au un loc important în iconomia mântuirii neamului omenesc, pentru
că reprezintă primul și ultimul cuvânt al predicii Domnului Hristos , cheia și rațiunea .
Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, spre a îndeplini opera Sa mântuitoare,
pentru care Se întrupase (Ioan I, 14) a trebuit să întemeieze pe pământ ceea ce cărțile sfinte
numesc „împărăția cerurilor” sau „împărăția lui Dumnezeu” , sinonimă cu împăr ăția
mesianică. Această problemă constituie tema principală a predicii Sale (Matei IV, 17;
Marcu I, 14) și a Sfinților Apostoli , de mai târziu. Pr in întreitul Său rol desfășurat, în
timpul activității publice, de Învățător, Arhiereu și Împărat, Domnul Iisu s Hristos a instituit
această împărăție obiectiv, fiind acceptată în mod subiectiv de către o comunitate care îi
împărtășea credința și trăia conform normelor date de El (Ioan XV, 9, 17; Matei XXII, 37).
Ea s -a instituit deci odată cu activitatea publică a Lui și se caracterizează printr -o
accentuare a vieții interioare, de credință și pace, de transfigurarea credinciosului
(Luca XVII, 24), de dispariție a relelor sociale (Matei cap. V -VII, XXVIII); ea trebuie să
se extindă pretutindeni (Matei XXVIII, 19 -20).
Deși Mântuitorul spune lui Pilat: „Împărăția Mea nu este din această lume”
(Ioan XVIII, 36), iar ucenicilor Le mărturisea „voi nu sunteți din lume” (Ioan XV, 19). El
înțelegea, prin acestea, că împărăția Sa nu este de originea umană, nu este instaurată de
vreo putere pământească, primii ei membri sunt distanțați de lumea care era contaminată de
păcat (Ioan VII, 7; I Ioan II, 16) și ei trebuie să lupte contra păcatului. Însă, împărăția
mesianică trebuie să pătrundă și să transforme viaț a socio -individuală a fiecărui credincios
în parte8.
Totuși, împărăția mesianică, având ca membrii ființe omenești, în luptă cu păcatul,
supuși căderii, va trebui să atingă desăvârșirea, perfecțiunea, într -o epocă îndepărtată,
viitoare, când va surveni ziua Parusiei, ziua Judecății, după care va urma desăvâr șirea
împărăției cerurilor (Matei XIII, 31 -42; XXV, 31). Mai ales că după Înălțarea Domnului la
cer, împărăția mesianică va lua forma Bisericii, organizată ierarhic, cu păstori și cu turmă,
având drept mijloace sfințitoare, Sfintele Taine. Ca și împărăția mesianică de la început,
Biserica activează în mijlocul credincioșilor susținând transformarea vieții lor și va ancora
în împărăția eternă și slăvită, care va începe odată cu Parusia Domnului.

8 Cf. Pr. Prof. D. Belu, Împărăția lui Dumnezeu și Biserica , în „Studii teologice” , 1965, pp. 9 -10.

8
Rostul și sensul Întrupării Domnului a fost instaurarea „împără ției cerurilor” . Însă,
pentru că aceasta nu se putea realiza integral hic et nunc, Domnul promite îndeplinirea
acestei stări în împărăția Sa slăvită și eternă, care se va realiza la a doua Sa venire.
Întrupare, Venire și activitatea Mântuitorului în lume s -a efectuat printr -o stare de
umilință ca Profet și Arhiereu, culminând ca Împărat prin Înviere și Înălțarea la cer. A doua
Sa venire (Parusia) se va putea caracteriza printr -o apariție glorioasă pe norii cerului
(II Tesaloniceni IV, 7 ; I Petru IV, 13), iar Mântuitorul va apărea în ipostaza de Împărat și
Judecător (Matei XXV, 31).

9

Partea întâi. Sfârșitul lumii.
I. Eshatologism

Predica Mântuitorului cuprinde multe referințe la parusia Sa și la starea desăvârșită
și slăvită a credincioșilor în Împărăția Sa eternă și ea va avea rostul de a menține pe toți
atașați de învățătura Sa și cu o vie speranță în îndeplinirea ei
(Matei X, 23; XIX, 28; XXVI, 27 -28, 64; Marcu XIV, 62; Luca XXII, 29). Dar și Sfântul
Apostol Pavel încurajează pe ucenicii săi, cu recompensele din ziua Parusiei
(Romani XIII, 12; I Tesaloniceni I, 3; I Timotei VI, 14).
De altfel, așteptarea unei situații mai bune, mai drepte era în concordanță la primii
creștini cu falsul mesianism iudaic, care era în floare la ei, după exilul babilonic, când ei
așteptau un Mesia ce avea să instaurez e o împărăției pământească biruind pe asupritorii lor
(Isaia XXV, 6; XI, 6; LXVI, 18; Ioil IV, 9)9; profeții interpretate de ei literal. Din aceste
motive, fariseismul îngust, naționalist, influențat de falsul eshatologism iudaic s -a
scandalizat de prima v enire umilită a Domnului Iisus Hristos.
Oricum, eshatologismul creștin a fost cu greu disociat de cel iudaic, căci nici
Apostolii nu i -au înțeles învățătura în această privință; dovadă cererea fiilor lui Zevedeu
(Matei XX, 20 -23) și întrebarea Apostolilor de după Înviere asupra datei inaugurării

9 Pr. Prof. I . Constantinescu, A doua venire a Domnului (Parusia) și unele înțelegeri greșite în legătura cu
ea, în „Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei” , anul XXXV, nr. 3 -4, martie –
aprilie 1976, p. 330.

10
împărăției mesianice (Fapte I, 6). De abia, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei au înțeles
sensul „împărăției lui Dumnezeu” (Fapte XXII, 39).

Ziua sau ceasul Parusiei – plinirea vremii
Parusia și slăvita Împărăție a Domnului, în justa ei înțelegere, a constituit chiar
pentru primii creștini o greutate. Ea formează și astăzi pentru mulți credincioși o piatră de
încercare; nu numai evenimentul Parusiei în sine, ci mai ales împlinirea ei. C ăci dacă
Domnul Hristos a anunțat certitudinea și inevitabilitatea ei: „Cerul și pământul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei XXIV, 35); în privința datei, când ea va surveni,
n-a găsit util s -o descopere neamului omenesc. Așa precum Dumneze u a socotit că nu este
de folos nimănui să știe dinainte data morții sale, tot astfel n -a descoperit nici data Parusiei.
De aceea, El spune: „De ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici
Fiul, ci numai Tatăl” (Matei XXIV, 36; M arcu XVII, 32; Fapte I, 7). După învățătura
Mântuitorului, pentru cei ce cred în El nu rămâne decât un lucru: neștiind nici ziua, nici
ceasul, în care Fiul Omului va veni, să aștepte totdeauna în priveghere venirea Lui și să fie
gata să -L întâmpine cu vred nicie – „De aceea și voi fiți gata că în ceasul în care nu știți
Fiul Omului va veni” (Matei XXIV, 24; Marcu XIII, 33; Luca XII, 40; Matei XXV, 13).
Speranța iminenței Parusiei era izvorată la primii creștini, nu numai prin influența
mesianismului fals iud aic, ci și din cauza gravelor persecuții din partea iudeilor
(I Tesaloniceni I, 14), a statului roman (II Tesaloniceni I, 4), a exploatării sclavagiste ale
inegalităților sociale și din dorința de a trăi într -o lume mai dreap tă și mai bună10. Forma
profetică în care erau expuse învățăturile despre Parusie, atât de Mântuitorul, cât și de
Apostolii Săi, le întăreau credincioșilor sentimentul religios și credința, dar le prilejuiau
uneori interpretări false și așteptări zadarnice. De aceea, Sfinții Apostoli erau nevoiți
uneori să intervină cu lămuriri suplimentare privitoare la Parusie și evenimentele în
legătura cu iminența Parusiei și întristarea lor pentru neputința participării celor morți la
ea; Apostolul îi asigură că „cei mo rți întru Hristos vor învia întâi și împreună cu cei vii,
transformați vor întâmpina pe Domnul în văzduh” (I Tesaloniceni IV, 16 -17;
I Corinteni XV, 51 -52). În legătură cu data Parusiei, sprijinit de spusele Domnului Hristos,

10 Diac. Prof. N. I. Nicolăescu, Venirea a doua a Domnului – Împărăția de o mie de ani , în „Studii
Teologice” , 1972, nr. 2, p. 13.

11
afirmă că ea este necunoscută și că va surveni „ca un fur noaptea” (I Tesaloniceni V, 2;
II Petru III, 10).
Dacă vreți să aflați de ce s -a ascuns ziua aceea și de ce vine ca un fur în noapte,
Sfântul Ioan Gură de Aur spu ne – în Comentariul la Epistola către Tesaloniceni, „Omilia
a IX-a11” (9) – că în chip corect s -a ascuns lucrul acesta. Fiindcă nimeni nu s -ar fi îngrijit
vreodată pentru virtute în toată vremea vieții lui, ci știind ultima lui zi, și după ce ar fi
săvârșit nenumăratele rele, și după ce s -ar fi botezat atunci, astfel ar fi murit. Deci dacă
acum când frica nesiguranței înfricoșează sufletele tuturor, când toți își cheltuie în răutate
toată viața lor, dacă s -ar boteza în ultimele momente și ar fi foarte convin și de ziua aceasta,
cine s -ar mai îngriji atunci de virtute? Dacă mulți au murit fără botez și nici această frică
nu i-a învățat când trăiau că trebuie să se îngrijească de lucrurile care plac lui Dumnezeu,
dacă și această frică ar fi dispărut, cine ar fi devenit atunci înțelept și cine ar fi devenit
bun? Cu siguranță nimeni!
Pe mulți îi stăpânește acum frica morții și dorința de viață. Dacă însă fiecare știa că
mâine va muri neapărat, nimic nu l -ar fi oprit să săvârșească răul înainte de ziua aceea, ci
ar fi înjunghiat pe cei pe care ar fi dorit, și ar fi răpit lucrurile lor, războindu -se cu
vrăjmașii, și ar fi făcut nenumărate fă rădelegi. Pentru viața aceasta, nu ține seama nici de
cel care poartă porfiră. Deci cel care crede, care este convins că neapărat trebuie să moară,
îl va război pe vrăjmașul său, și după ce mai întâi va dărui desfătare sufletului său astfel va
primi moarte a.
Al treilea motiv este dat de cei care iubesc viața și doresc peste măsură lucrurile
lumii de aici ar fi pierit cu desăvârșire din pricina disperării și a tristeții. Pentru că dacă un
tânăr ar ști bine că va muri înainte să apuce bătrânețea, ar avea purt area fiarelor cele mai
sălbatice care, fiind prinse, își așteaptă moartea.
Nici bărbații viteji n -ar fi avut plată, pentru că dacă știau că neapărat după trei ani
urmează să moară, și că înainte de aceștia ani nu este cu putință să vină peste ei sfârșitul, ce
plată ar fi avut, primejduindu -se prin lucrurile înfricoșătoare? Pentru că ar fi putut cineva
să spună acestora: „Aveți curaj vreme de trei ani, de aceea aruncați -vă în primejdie,
deoarece știți că nu este cu putință să muriți!”12. Prin urmare, cel care se așteaptă ca în
orice primejdie să moară, și știe că va trăi când nu se aruncă în primejdii, dacă moare

11 În E.P.E. 22, pp. 524 -528; P.G. 62, pp. 446 -449.
12 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 25.

12
încercând asemenea fapte, a dat cea mai mare mărturie a râvnei lui și a disprețului pentru
această viață. Vă voi face însă vădit lucrul acesta printr -un exemplu.
Dacă patriarhul Avraam l -ar fi adus pe fiul său pe munte știind de dinainte că nu va
fi jertfit, oare ar fi avut plată? Dacă Pavel, știind de dinainte că nu va muri, ar fi disprețuit
primejdiile, cum ar fi devenit minunat? Pentru că astfel și cel mai molatic s -ar fi urcat în
foc dacă ar fi acut vreo garanție vrednică de crezare pentru siguranța lui. Cei trei tineri însă
n-au fost asemenea, ci ascultă -i pe aceștia care zic: „Dacă, într -adevăr, Dumnezeul nostru,
Căruia îi slujim, poate să ne scap e, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător și din
mâna ta, o, rege! Și chiar dacă nu ne va scăpa, știut să fie de tine, o, rege, că nu vom sluji
dumnezeilor tăi și înaintea chipului de aur pe care tu l -ai așezat nu vom cădea la pământ”
(Daniel III, 17-18).
Astfel, putem vedea cât câștig există și mai mult decât acesta, când omul nu -și
cunoaște ceasul morții? Pentru început a fost de ajuns să aflăm acestea. De aceea vine
precum hoțul în noapte, ca să nu ne împingem în noi înșine în răutate, nici în ne păsare și ca
să nu fim lipsiți de plată13.

Care este câștigul dacă știm când va fi plinirea vremii?
„Iar despre ani și despre vremuri, fraților, nu aveți nevoie să vă scriem”
(I Tesaloniceni V, 1). De ce n -a zis că nimeni nu știe? De ce n -a spus că nu s -a descoperit,
ci că „nu aveți nevoie să vă scriem ”? Pentru că -n acel mod i -ar fi îndurerat mai mult,
grăind însă astfel i -a mângâiat. Pentru că cuvintele „nu aveți nevoie” nu ne lasă să
cercetăm sfârșitul ca pe ceva de prisos și de nesuferit. Pentru că, spune -mi, care este
câștigul? Să zicem că plinirea vremii se întâmplă după douăzeci de ani, după treizeci de
ani, după o sută de ani. Și ce legătură are aceasta cu noi? Nu e ste plinirea vremii sfârșitul
vieții fiecăruia dintre noi? De ce te îndeletnicești și te istovești voind să afli sfârșitul
tuturor? Deci ceea ce pătimim în privința celorlalte, aceasta pătimim și în legătură cu
sfârșitul lumii. Pentru că așa cum în celelal te privințe, după ce părăsim păcatele noastre ne
îngrijim de cele obștești, zicând că acela este desfrânat, că acela este adulter, că unul a
furat, că altul a nedreptățit, însă niciunul nu se interesează deloc de greșelile lui, ci se

13 Ibidem , pp. 23 -26.

13
îngrijește mult mai mu lt de toate celelalte, la fel și aici. Astfel ne arătăm nepăsători față de
propriul nostru sfârșit, însă vrem să aflăm despre sfârșitul tuturor.
„Dar ce legătură ai tu, omule, cu plinirea vremii? ”14 Dacă te îngrijești să ai sfârșit
bun nu vei pătimi niciun rău din partea acelui sfârșit obștesc.
Chiar dacă zicem că este departe, chiar dacă spunem că se aproprie, el n -are nicio
legătură cu noi. De aceea Hristos nu ne -a spus când este sfârșitul, pentru că nu ne -ar fi
folosit. Dar cum nu ne -ar fi folosit? Cel Ca re ni L -a ascuns știe și de ce nu ne folosește.
Ascultă -L pe Cel ce zice Apostolilor: „Nu este al vostru a știi anii sau vremile pe care
Tatăl le -a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). De ce sunteți curioși? – zice. Apostolii care
au fost lângă corifeul Pet ru au auzit cuvintele acestea, deoarece au cerut să afle lucruri mai
înalte decât ei.
Ascultă -l și pe Sfântul Apostol Pavel care zice: „Căci voi înșivă știți bine că ziua
Domnului vine așa, ca un fur noaptea” (I Tesaloniceni 5, 2), nu numai cea obștească, ci și
ziua fiecăruia, pentru că una este asemenea celeilalte, și între ele este înrudire. Pentru că
ceea ce se întâmplă cu toți în general, aceasta se întâmplă și separat cu fiecare.

II. Problema Parusiei pentru Teologie și Biserica Ortodoxă

Credința în iminența Parusiei și evenimentele strâns unite cu ea a suscitat multe
erezii și opinii greșite, chiar la unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești15, probabil din
aceleași cauze ale persecuțiilor religioase. Aceste erezii au încetat prin veacul al V -lea, însă
au reînviat mai puternic, mai vii, cu o mai mare extindere în Evul Mediu, tot din aceleași

14 Archim. Theodosie Athanasiu, Comentariile sau explicarea Epistolei cătră Coloseni, I și II Thesaloniceni
A celui întru sfinții părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului , București, 1905,
pp. 249 -252.
15 Astfel prima erezie este cea a lui Cerint, gnostic din Asia Mică, pe la sfârșitul veacului I. Acesta mărturisea
apropiata venire a Domnului Hristos și înființarea unei împărății de o mie de ani, de fericire pământească
(hiliasm). Au mai crezut în iminența Parusiei – Papia, Justin Mar tirul, Sf. Irineu, Tertulian, Sf. Ipolit, Sf.
Ciprian, Lactanțiu, Sf. Ambrozie și Fericitul Ierononim –, dar Fericitul Augustin respinge hotărât părerile
adepților hiliasmului sau ale celor care fixau anumite date în legătură cu venirea Antihristului, pre mergător al
Parusiei Domnului sau al însăși Parusiei (conform Pr. Petre Chiricuță, Studiu asupra textelor evanghelice cu
privire la Parusie sau A doua venire , 1932, p. 24).

14
motive de ignoranță, de exploatare feudală și de persecuție din partea conducerii Bisericii
Romano -Catolice (Romei), prin inchiziție16.
În adevăr, învățătura despre Parusie reprezintă o problemă majoră a învățăturii
creștine17. Dar, pentru a desprinde clar din predica Mântuitorului și din scrierile Sfinților
Apostoli, doctrina care se referă strict la Parusie și a evenimentelor în legătura cu ea, cât și
despre proximitatea lor – la care s -au referit și se referă toți teologi raționaliști și ereticii de
totdeauna18, trebuie să disociem pasajele și versetele care se referă strict la Parusie și acele
care sunt în legătură cu alte date eshatologice sau unele care redau o prefigurare19.
Astfel, Evangheliile sinoptice care redau predica Mântuitorului ce se referă la
Parusie și semnele premergătoare ei, se află numai în cuvântarea eshatologică
(Matei XXIV -XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20 -37 și XXI, 5 -36); în Evanghelia după
Ioan nu se află nici un text care se referă direct la Parusie. Textul din Evanghelia după
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, capitolul V, versetele 28 -29, priveș te faptul Învierii,
eveniment legat de Parusie. Totuși mai există texte eshatologice de care au făcut și fac caz

16 Diac. Prof. N. I. Nicolăescu, art. cit. , p. 13. Acum, apare abatele Ioachim de Fl oris (+1202) care întristat de
stările perturbatoare din Biserică și doritor de mai bine, visător și cu o fantezie aprinsă ajunge la convingerea
că sfârșitul nu -i departe. După aceasta, de la 1260 începe împărăția lui Dumnezeu.
17 Pr. Petre Chiricuță, op. c it., p. 38; Magist. Nicolae N. Stănescu, Hiliasmul și incohențele lui , în „Studii
Teologice ”, nr. 1 -2, 1957.
18 Reprezentanții „școlii eshatologice” sunt numeroși. Dar printre cei mai însemnați sunt: John Weiss, Alfred
Loisy și Albert Schweitzer. Ei promova că Domnul Hristos îmbibat de eshatologismul iudaic socotea că va
întemeia împărăția mesianică și Dumnezeu îi va revela printr -o intervenție miraculoasă pe el ca întemeietorul
ei. De aceea, trimite pe ucenicii Săi la predică spunându -le că ei nu vor termin a orașele lui Israel, când Fiul
Omului va fi venit (Matei X, 23). Dar, cum faptul nu s -a realizat, El a înțeles că trebuie să moară conform
concepției eshatologice iudaice despre „suferințele” care trebuiau să premeargă venirea lui Mesia – pentru a
sili în acest mod irumperea împărăției lui Dumnezeu. Dar, nici de data aceasta n -a survenit împărăția
mesianică. Totuși, ucenicii crezând în mesianitatea lui Iisus și atașați de el prin persoana și lucrarea Sa,
crezând și sperând și ei în venirea împărăției Sale, s-au convins prin anumite viziuni de învierea Lui. Din acel
moment, ei au predicat cu îndrăzneală că Iisus a fost Mesia, că a Înviat, că S -a Înălțat la ceruri și stă de -a
dreapta Tatălui și că va reveni la sfârșitul veacurilor pentru a împărți pe aleșii S ăi, care au primit Botezul și
au viețuit conform învățăturilor Sale. Deci, Parusia a fost amânată de ucenicii Săi pentru ultimele zile ale
Veacului. În felul aceasta anumiți oameni au crezut și creștinismul a luat ființă. Etica lui Iisus, afirmă ei, este
una intermediară și negativă cu preocupări vremelnice, o etică eshatologică, căci Iisus se credea că se află în
fața sfârșitului. Ucenicii au denaturat concepția lui Iisus. El nu mai este Iisus istoric, ci cel al Apostolilor,
care au răstălmăcit doctrina Sa adaptându -o la utilitățile practice pentru răspândirea Evangheliei și
organizarea Bisericii (Vezi Pr. Petre Chiricuță, op. cit., pp. 11 -24).
Ipostaza este ingenioasă, dar falsă. Căci învățătura despre Parusie are o mare însemnătate în predica
Mântuitorului, dar a judeca personalitatea Domnului Hristos și activitatea Sa numai printr -o optică
apocaliptică înseamnă a denatura doctrina și a o privi unilateral.
19 Aceștia au de altfel ca temă centrală a doctrinei lor Parusia și Mileniul, adică venire a doua a Mântuitorului
Hristos și înființarea unei împărății de o mie de ani cu cei aleși. Întemeietorii lor bazați pe anumite profeții
din Vechiul Tes tament au și fixat data apariției Domnului între anii 1843 – 1844, care însă dând greș, urmașii
lor învață că totuși Mântuitorul a venit în 1844 în mod spiritual, în altarul ceresc, unde a început judecata
celor aleși și după această curățire în ceruri va veni pe pământ. Deci, Parusia este apropiată și posibilă în
orice moment. După alții, Mântuitorul a venit în mod spiritual ca un fum, când toți sfinții și creștinii au fost
treziți și transformați în ființe spirituale. După aceea urmează sfârșitul, care va fi foarte apropiat.

15
ereziarhii, afirmând că ele ne arată iminența Parusiei în predica Domnului Hristos. Astfel,
ei citează cuvintele adresate de Mântuitorul Sfinți i Apostoli când i -a trimis la predica de
probă: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți, în cealaltă; adevăr grăiesc
vouă: nu veți sfârși cetățile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului” (Matei X, 23). Iată, se
afirmă, Mântuitorul socotea că v a înființa împărăția Sa, cu putere de sus, chiar în timpul
Apostolilor Săi, fără a termina predica în toate cetățile lui Israel.
Însă, aici, Domnul Hristos, pe de o parte, dă anumite sfaturi Apostolilor pentru
activitatea lor misionară: să nu se expună mar tiriului, ci când sunt persecutați într -o cetate,
ei vor trebuie să se retragă în alta, fiind un sfat de prudență (Matei X, 16); pe de altă parte,
îi anunță că ei ca misionari nu vor termina de evanghelizat Țara Sfântă, până când nu va fi
distrus Ierusalim ul și statul iudaic. „Până ce va veni Fiul Omului” (verset citat anterior)
înseamnă împlinirea celor prezise de la Domnul referitor la ruina Ierusalimului, templului
și statului iudaic (anul 70 d. Hr.), când mulți dintre Apostoli vor fi în viață. Numai înt r-un
sens mai puțin direct „nu veți sfârși cetățile lui Israel” se poate referi la convertirea
generală a iudeilor de la sfârșitul timpurilor (Romani XI, 25 -26).
Al doilea verset care nu se referă direct și istoric la Parusiei, ci este numai un
simbol, est e atunci când Domnul Iisus Hristos vorbind Apostolilor săi despre Patimile Sale,
valoarea lor, a sufletului omenesc și Parusia spune: „Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din
cei ce stau aici, care nu vor vedea moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului veni nd, în
împărăția Sa.” (Matei XVI, 28). Adică, unii dintre Apostoli vor trăi și vor vedea
dărâmarea Ierusalimului, simbol al Parusiei Domnului, prin împlinirea profețiilor Sale și al
suferințelor de atunci20.
La Cina cea de Taină, Domnul Iisus Hristos anunță pe Apostolii Săi „că nu voi mai
bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, în
împărăția Tatălui Meu” (Matei XXVI, 29). Iată, se afirmă, iarăși o indicație despre
iminența Împărăției lui Dumnezeu, în timpul vieții Apostolilor.
Dar și aici este vorba despre cinarea Domnului cu Apostolii săi, a vinului pascal,
cum relatează mai clar și concis Sfântul Evanghelist Luca (în capitolul XXII, 17 -20) și nu a

20 Dr. Vasile Gheorghiu, Evanghelia după Matei cu comentariu , 1925, pp. 519 -520.

16
celui euharistic (Ma tei XXVII, 27 -29); despre petrecerea întru fericire cu ei, în împărăția
fericită după Parusia Sa și nu o cină în iminența Sa împărăție pământească21.
În sfârșit, un ultim verset, care ar anunța instituirea împărăției preaslăvite a lui
Dumnezeu, în timpul vi eții pământești a lui Iisus și a contemporanilor Săi, farisei, ar fi
acela prin care El se adresează acuzatorilor Săi la judecata Sa: „De acum veți vedea pe Fiul
Omului șezând de -a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Matei XXVI, 64). Însă,
aici, E l anunță pe judecătorii Săi, că vor experimenta personal, vor vedea cu ochii lor
începutul slavei Sale: al minunilor pe Golgota, Învierea Sa, Pogorârea Duhului Sfânt și
înflorirea Bisericii peste ruinele Ierusalimului. Toate acestea aveau să fie tipul Par usiei.
Deci „venirea pe norii cerului” nu era numaidecât Parusia, ci și închipuirea ei, o anticipare
tipică a Parusiei22.
Iată cum, versetele citate, deși eshatologice, se disociază de cele în legătură istorică
cu Parusia, care se va întâmpla la sfârșitul v eacurilor.
Sfinții Apostoli, conform învățăturii Mântuitorului, activau sub imperiul aceleași
credințe a Parusiei Domnului, încurajând și întărind pe credincioși în nădejdea acestui
mare eveniment, dar ei nu -l credeau și nici nu -l predicau ca iminent.
De altfel, conturarea Parusiei Domnului se află în scrierile apostolice numai în trei
pericope, care relatează în mod expres. Celelalte texte eshatologice sunt îndemnuri la fapte
bune, amenințări cu judecata Domnului sau referiri la alte acte ale Parusiei care se întâmplă
în viața fiecărui individ, adică moartea sa. Căci, Parusia este privită în scrierile
netestamentare sub ambele aspecte: sub cel al Parusiei finale, al revenirii Domnului la
sfârșitul timpurilor, și cel al sfârșitului fiecărui credincios.
În primul pasaj referitor la Parusie (I Tesaloniceni V, 1 -3), Sfântul Apostol Pavel
reamintește tesalonicenilor spusele Mântuitorului – „că ziua Domnului vine așa, ca un fur
noaptea” – acest element al Parusiei poate fi ca un fulger , care străbate de la Ră sărit la
Apus ( „așa va fi și venirea Fiului Omului” – Matei XXIV, 27), așa cum rezultă și din
Pilda celor zece fecioare (expusă în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, capitolul
XXV, versetele 1 -13). În a doua pericopă, același Apostol (II Tesalonice ni II, 1 -10)
precizează unul dintre semnele premergătoare Parusiei, adică Antihristul și un obstacol ce -l

21 L. Cl. Filion, op. cit. , p. 509; Dr. V. Gheorghiu, op. cit., p. 731.
22 Ibidem , pp. 523 -524; Ibidem , p. 231.

17
împiedică să vină. În sfârșit, un treilea loc (II Petru III, 8-14), unde Sfântul Apostol Petru
precizează și el că „Ziua Domnului va veni ca un fur” ; Dumnezeu întârzie acea zi din
bunăvoință față de cei credincioși pentru ca ei să se pocăiască, neprecizând momentul
venirii ei.
Totuși, sunt unele expresii din Epistolele Sfântului Apostol Pavel care ne -ar putea
da impresia că va fi contemporan cu Parusia Domului, când spune: „noi ce vii care vom fi
rămas până la venirea Domnului” (I Tesaloniceni IV, 15); „Nu toți vom muri, dar toți ne
vom schimba” (I Corinteni XV, 51). Prin pronumele personal, „noi” , s-ar subînțelege că și
Sfântul Pavel va fi printre cei vii la Parusie, care se vor transforma și nu va fi mort în acel
moment, trebuind să învieze, împreună cu alți morți. Însă, acel „noi” este o formă retorică
înțelegându -se „acei dintre noi” . Căci în a lt loc, acesta se socotește a fi mort și va trebui să
învieze la Parusie: „Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea
Sa” (I Corinteni VI, 14; II Corinteni IV, 14)23.
Mai există o serie de texte în scrierile Sfinților Apostoli, c are dau impresia că ei, ca
și primii creștini trăiau într -o înfrigurată așteptare a Parusiei. Astfel, citim în multe epistole
următoarele avertismente: „… Fiindcă să știți în ce timp ne găsim … căci noaptea e pe
sfârșite; ziua este aproape …” (Romani XIII, 11 -12); „… Domnul este aproape”
(Filipeni IV, 6). Tot Sfântul Apostol Pavel afirmă în alt loc: „… că vremea s -a scurtat
acum” (I Corinteni VII, 29), și în același capitol: „căci fața acestei lumi trece” (v. 31).
Dar, acesta cont inuă: „… că se aproprie ziua” (Evrei X, 25) și mai departe „căci mai este
puțin timp și Cel ce e să vină, va veni și nu va întârzia” (Evrei X, 37). În același sens și
Sfântul Iacov afirmă: „Căci venirea Domnului s -a apropiat … iată judecătorul stă înai ntea
ușilor” (Iacov V, 8 -9). Sfântul Apostol Ioan adaugă și el: „Copii mei este ceasul de pe
urmă …” (I Ioan II, 18). Tot în același ton spune și Sfântul Apostol Petru: „Iar sfârșitul
tuturor s -a apropiat” (I Petru IV, 7) și continuă „Căci vremea este ca să înceapă judecata
de la casa lui Dumnezeu” (I Petru IV, 17).
Însă textele respective nu descriu Parusia Domnului întru slavă și străluci re de la
sfârșitul veacurilor, ci acestea sunt aplicabile și la vremea noastră cum încearcă s -o facă
unii eretici. Ele menționează venirea Domnului sau a Judecătorului, fără vreo mențiune
directă sau indirect ă a atmosferei și a decorului impresionant și înfricoșător al Parusiei
finale. De aceea, aici este vorba despre venirea Domnului care se îndeplinește la moartea

23 Pr. Dr. Haralambie Rovența, Epistola întâi către Tesaloniceni , București, 1938, p. 112.

18
fiecăruia, după care se va pronunța sentința judecății Sale. Aceste texte sunt îndemnuri
parenetice date credincioșilor și care se află sub formă de concluzii și la cuvântarea
eshatologică a Domnului Iisus Hristos.
Cât despre expresiile „ultimele zile” sau „ceasul cel din urmă” , după Sfinții
Apostoli, înseamnă epoca mesianică. Ele nu înseamnă o catastrofă finală, ci starea
definitivă a religiei creștine de aici, a cărei durată lungă sau scurtă rămâne un secret al
Tatălui ceresc. Sfântul Apostol Petru, împreu nă cu ceilalți Apostoli, au înțeles la Pogorârea
Duhului Sfânt că veacurile anterioare fuseseră vremi de pregătire. Acestea de acum, care se
vor scurge de la Întrupare, până la sfârșitul lumii, sunt veacuri de dezvoltare, de sfârșit,
care vor culmina cu sl ăvita Parusie.
Dacă ar fi fost înțelese altfel, adică ca o indicație a proximității Parusiei, Sfinții
Apostoli Petru și Pavel n -ar fi sfătuit comunitățile din vremea lor să lucreze și să se supună
autorități lor (I Tesaloniceni IV, 11; II Tesaloniceni III, 10; I Timotei II, 2 -3;
Romani XIII, 1 -7; I Petru II, 13 -15). Deci, textele eshatologice amintite nu aduc vreo
precizare asupra momentului Parusiei; ca dată, ea rămâne învăluită în mister
(Mate i XXIV, 36; XXV, 13)24.

24 Cu toate spusele Domnului Hristos și Apostolilor, că daca Parusiei este incertă, nimeni n -o poate cunoaște
și ea va surveni pe neașteptate (Matei XXV, 13; II Petru III, 10), totuși unii creștini – adepții imin enței
Parusiei – pretend că adevărații credincioși o pot cunoaște prin anumite date deduse din unele profeții
scripturistice, fiind insuflați de Duhul Sfânt. Căci Domnul Hristos promițând Apostolilor pe Duhul Sfânt, le -a
spus că acesta îi „va călăuzi la to t adevărul … și le va vesti lucrurile viitoare” (Ioan XVI, 13).
De asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune tesalonicenilor (I Tesaloniceni V, 4 -5), în legătură cu data
Parusiei, că ei nu pot fi în neștiință zilei aceleia, că ei „sunt fii ai luminii și nu a nopții, nici a întunericului”.
Deci, adevărații creștini pot cunoaște data exactă a Parusiei.
Însă, în primul text, promisiunile Domnului Hristos referitoare la cele viitoare, pe care le va descoperi Duhul
Sfânt sunt prigonirile creștinilor (Matei X, 28), profeții mincinoși (II Petru II, 1 -3; Fapte XX, 29 -30), curajul
în privința adevărului credinței (Matei X, 19) etc., din viitorul Bisericii. Dar, nici într -un caz nu -i vorba
despre data Parusiei, căci Domnul Hristos nu putea să se contrazică, pentru că af irmase incertitudinea acestei
zile (Matei XXIV, 36).
Nici Sfântul Pavel, în citatul amintit, nu spune că creștinii adevărați știu sau pot cunoaște data Parusiei, ci ei
știu că va veni ca un fur, pe neașteptate și deci trebuie să fie veșnic pregătiți (Cf. Prot. Dr. P. Deheleanu,
Manualul de Sectologie , Arad, 1948, pp. 477 -480.).

19
III. Semnele premergătoare ale Parusiei.

Totuși dacă data Parusiei rămâne incertă, Mântuitorul în predica Sa și Sfinții
Apostoli în scrierile lor, au revelat o serie de trăsături și semne premergătoare, pe care unii
credincioși încearcă să le descifreze din textele scripturistice respective, dar fiind
„neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare”
(II Petru III, 16).
Aceste semne le revelează, mai întâi, Domnul Iisus Hristos în marea Sa cuvântare
eshatologică (Matei XXIV, 25; Marcu XIII; Luca XVII, 20 -37; XXI, 5 -36) în urma
întrebării Apostolilor Săi: Care vor fi semnele venirii Sale și ale sfârșitului veacurilor?
Mânt uitorul le răspunde într -un stil profetic, unind în aceiași perspectivă două evenimente
foarte distanțate în timp, ruina Ierusalimului, a templului și a statului iudaic, precum și
anumite semne premergătoare și simultane Parusiei. De aici, greutatea interp retării textelor
respective și a disocierii semnelor aparținând celor două mari fapte. Cuvântarea
eshatologică relatată în Evanghelia Sfântului Apostol Matei este cea mai completă, fiind
izvorul principal.
La întrebarea Apostolilor despre semnele venirii S ale și ale sfârșitului veacului
(Matei XXIV, 3), Domnul le spune mai întâi, subliniind, că ei trebuie să fie atenți în
legătură cu aceste semne ale înșelărilor „să nu -i amăgească … să nu -i înșele cineva”
(Marcu XIII, 5). Apoi, precizează că vor veni prof eți mincinoși , care „vor fi mai veninoși
decât ceilalți”25, se vor ivi războaie, foamete, ciumă, cutremur mare pe alocuri, vor fi
persecutați, se vor urî unii pe alții și dragostea multor se va răci. Dar, adaugă El, acela se
va mântui (Matei XXIV, 4 -14; Mar cu XIII, 5 -18; Luca XXI, 5 -20). Dar îi face atenți față
de spusele amăgitorilor care vor afirma: „Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu -l credeți”
(Matei XXIV, 23), astfel El le recomandă: „(Iată este în pustie,) să nu ieșiți; (iată este în
cămări,) să nu credeți” , astfel vedem că n -a zis „să nu mergeți sau să nu intrați” , ci „să
nu ieșiți, nici să intrați”26, pentru că atunci înșelarea va fi mare și astfel se vor arăta și
semnele înșelării amintite . Așadar, Va veni , în chip vădit , într -un mod în care să nu aibă
nevoie să-L vestească cineva (Matei XXIV, 32 -44), se va arăta în același timp și -n tot
locul, prin toată strălucirea slavei .

25 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 32.
26 Ibidem.

20
„După alți interpreți mai noi , pasajul versetelor 4 -14 se referă la toată perioada de
timp de la Înălțarea Domnului până la Parusie, cuprinzând, deci, și dărâmarea
Ierusalimului.”27.
Majoritatea comentarilor afirmă că acestea se referă la semnele premergătoare
ruinei Ierusalimului din anul 70 d. Hr. mai ales că -n continuare (XXIV, 15 -23 – partea a
doua a cuvântării) se subliniază fapte care vor surveni la distrugerea templului și statului
iudaic. Logic și istoric se potrivesc deci cu situația locuitorilor din Ierusalim – să nu se
întoarcă din țărână, să nu fie fuga lor sâmbăta.
Alții exegeți raportează semnele respective (prima parte a cuvântării) la unele fapte
ce vor surveni pe întreaga perioadă de timp până la Parusie. Deci, ele nu sunt decât
avertismente pentru creștini, la suferințele ce vor surveni pe tot acest parcurs și la atenț ia
pe care trebuie s-o dea acelor pr ofeți mincinoși, care vor căuta să -i inducă în eroare
răstălmăcind războaiele, cutremurele și alte calamități naturale, frecvente oricând în lume,
în sensul vederilor lor, ca semne ale Parusiei. Deci, El nu le spune când vor fi aceste
semne, ci numai să se ferească de cei ce le interpretează greșit28.
Oricum, în afara de unii creștini29, puțini sunt aceia care raportează aceste semne ca
premergătoare Parusiei. Cel mult, le înțeleg ca fiind un tip, o prefigurare a celor ale
Parusiei30.
a. Propovăduirea Evanghel iei la toate neamurile
Unul din semnele referitoare la sfârșitul veacului și Parusiei, implicit, este, după
majoritatea exegeților, răspândirea Evangheliei pretutindeni . Ultima poruncă a
Mântuitorului către Sfinții Apostoli a fost aceea de a merge și a învăța neamurile,
botezându -le (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 15). De aceea, acest deziderat trebuia întâi
îndeplinit și apoi Să vină, pentru Judecată, pentru acei care nu -L vor fi primit sau
primindu -L, au nesocotit poruncile Sale. Astfel, se explică cuvintele Mântuitorului din
cuvântarea eshatologică: „Și se va propovădui această Evanghelie la toată lumea spre
mărturie la toate neamurile și atunci va veni sfârșitul” (Matei XXIV, 14; Marcu XIII, 10).
Unii interpreți au înțeles expresia „toată lumea” , ca referindu -se la tot poporul roman, iar

27 Pr. Prof. Dr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament , 2002, pp. 72 -73.
28 Pr. P. Chiricuță, op. cit. , pp. 76 -77.
29 Acești eshatologiști, după izvoare proprii, identifică războaile amintite cu războaiele din Palestina cu
romanii etc. (Cf. Prot. Dr. D. Deheleanu, op. cit. , pp. 480 -481).
30 Dr. V. Gheorghiu, op. cit. , p. 659; L. Cl. Fillion, op. cit. , pp. 450 -460.

21
„sfârșitul” echivalent cu sfârșitul Ierusalimului (70 d. Hr.)31. Însă această prezicere a
Mântuitorului trebuie completată cu ceea ce sp une Sfântul Apostol Pavel în legătură cu
poporul evreu: „Împietrirea lui Israel s -a făcut în parte, până ce va intra tot neamul
păgânilor. Și astfel, întregul Israel se va mântui, precum este scris …”
(Romani XI, 25 -26). D eci, după convertirea neamurilor „până se vor împlini vremurile
neamurilor” (Luca XXI, 24) se va converti și poporul lui Israel, după care va urma
sfârșitul lumii – nu a Ierusalimului. Evident că convertirea neamurilor și a lui Israel nu
înseamnă convertir ea integrală a lor, ci a marii lor majorități. După cum la predica
Evangheliei la toată făptura, la toate neamurile și convertirea lor, nu va urma imediat
Parusia, ci va trece un timp nelimitat, cunoscut numai de Dumnezeu32.

b. Ivirea de prooroci mincinoși și căderea multora de la credință. Înmulțirea
fărădelegilor între oameni. Apariția Antihristului.
Reprezintă apariția lui antihrist , ivirea de prooroci mincinoși , căderea multora de
la credință , precum și înmulțirea fărădelegilor între oameni , un semn premergător al
Parusiei ? Însuși Mântuitorul ne anunță de existența acestora prin cuvintele: „se vor ridica
hristoși mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească de va fi putință
pe cei aleși” (Matei XXIV, 24). Tot El amintise despr e urâciunea pustirii ce s -a zis prin
Daniil Proorocul (IX, 27) stând în locul cel sfânt, referindu -se la crimele zeloților din
templu, în timpul asediului Ierusalimului, ca la un tip de prefigurare a lui Antihrist. Sfântul
Apostol Pavel precizează și lămur ește clar acest semn, spunând: „Să nu vă amăgească
nimeni cu nici un chip. Căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiurii, fiul pierzării, potrivnicul”
(II Tesaloniceni II, 3-4). Așadar, în preajma Parusiei va trebui să existe o epocă dureroasă
de apostaziere, de lepădare a credinței, provocate de potrivnicul , de antihrist; existase
potrivnici, antihriști și pe timpul Sfântul Apostol Ioan (I Ioan II; XVIII, 22; IV, 3) și ave au
să existe până la sfârșitul veacului. De acum, în preziua Parusiei, această apostazie33 va lua
forme grave sub influența și cu puterea lui antihrist, prima fiară pe care o descrie Sfântul
Apostol Ioan în Apocalipsă (XIII, 1 -4), care iese din adânc, ajuta t de a doua fiară ce apare

31 IbIbid em, p. 666.
32 Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran și Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică Specială și
Simbolică, partea a II -a, București, 1958, p. 986.
33 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 14 -15.

22
pe pământ – profetul mincinos (Apocalipsa XIII, 11). „Antihristul, înălțându -se mai presus
de tot ce se numește Dumnezeu și pe sine să se dea drept Dumnezeu”
(II Tesaloniceni II, 4). Acesta reprezintă pe dușmanul și hulitorul lui Dumnezeu, care -și va
aroga și prerogativele lui Dumnezeu, se va așeza pe sine, se va situa în locul lui Dumnezeu
și a tot ce -i dumnezeiesc și va considera drept Dumnezeu. Se va folosi pentru atingerea
scopului său (n.n. răspândirea învățăturii sale rătăcite – Apocalipsa XIII, 6) de minuni false
(„ivirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însoțită de tot felul de puteri și semne și de
minuni mincinoase” – II Tesaloniceni II, 9) și de o serie de mijloace repr esive. El va fi
ajutat de un profet mincinos, care va stărui să facă pe mulți să se închine puterii
Antihristului (Apocalipsa XIII, 12), făcând pentru aceasta și el la rândul său, minuni
mincinoase (Apocalipsa XIII, 13). Mai mult, va întrebuința o serie de mijloace represive,
contra celor ce se vor împotrivi, punându -le anumite semne pe mână și pe frunte, cu chipul
fiarei, spre a nu putea cumpăra și vinde, fără acest semn (Apocalipsa XIII, 16 -17). Din
această cauză, mulți se vor înșela și se vor închina lui antihrist, respingând adevărul, deși
vor fi înștiințați de minciuna lui prin anumiți profeți trimiși de Dumnezeu pe pământ, astfel
cei nelegiuți vor fi pedepsiți prin anumite pedepse34.
Această strâmtorare și nelegiure va dura trei ani și jumătate (Apocali psa XIII, 5).
Căci Domnul la Parusia Sa îl va ucide cu suflarea gurii Lui. Apostolul adaugă că antihristul
lucrează totdeauna în lume, evident prin eretici, însă este împiedicat să nu apară, deoarece
este cineva care -l „ține pe loc”; acel cineva este repre zentant de misionarii și de
predicatorii creștini. Influența și puterea lor, prin permisiunea lui Dumnezeu, va fi limitată
(„va fi dată la o parte” – II Tesaloniceni II, 76).
O altă pricină a venirii Antihristului este să -i osândească pe iudei, fapt pentru care
Însuși „Hristos a profețit și a grăit despre ei următorele: «Eu am venit în numele Tatălui
Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele Său, pe acela îl veți primi »
(Ioan V, 43). De aceea au fost îngăduite smintelile”35.
Antihrist sau adversarul lui Hristos își are originea în iudaism și a luat ființă în toiul
luptelor evreiești, contra seleucizilor, când își apărau existența politică și religioasă
restaurată de Ezdra și Neemia. El era descris ca un ucenic al lui Satan, cu însușiri diabolice
și adversar a lui Dumnezeu.

34 Silvestru, Ep. de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă , trad. de Arh. Gherasim Miron, Teodor Ghiga, vol.
V, București, 1906, pp. 374 -376.
35 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , pp. 18 -19.

23
Creștinii au fost influențați de eshatologia iudaică, mai ales prin profețiile lui
Daniel. Din cauza cruntelor persecuții religioase au identificat pe Antihrist în împărații
romani Nero, Domițian, Traian, Caligula, Nera Redivivus; m ai ales că în capitolul XIII al
Apocalipsei se spune că fiara are nume de om cu valoarea numărului 666. Numele fiarei nu
este anunțat de autor din prudență, spre a nu -l ațâța împotriva creștinilor sau să insereze în
Sfânta Scriptură vreun nume odios. Astfe l, este redat printr -un număr – 666
(Apocalipsa XIII, 18). Literele evreiești, grecești și latinești reprezintă și o valoare
numerică. Apostolul, printr -un asemenea procedeu, îl indică probabil pe Nero și pe cel
asemenea cu el în cruzime, Domițian, care era socotit un Nero reînviat.
Sfinții Părinți, ca Irineu, Tertulian, Ipolit, Eusebiu, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sfântul Ambrozie, Ieronim, Teodoret, l -au recunoscut ca o persoană bine determinată.
Sfântul Ioan Damaschin afirmă că el va fi u n împărat nu prin origine, ci prin uzurpare. Toți
Sfinții Părinți mărturisesc că antihrist își va desfășura activitatea sa nefastă trei ani și
jumătate înaintea Parusiei 36. Dar, mai târziu, urmașii lui Ioachim de Florin, a lui Nicolae
de Lira, au afirmat că l-au identificat în anumite colectivității istorice37.
Oricum, antihriștii sunt o realitate amintită de Sfânta Scriptură, care -și desfășoară
activitatea în tot intervalul de timp până la Parusie prin eretici. Această activitate se va
intensifica și va lu a înfățisări dramatice în preajma Parusiei tot din partea unor personaje
sau a unui personaj dinăuntrul Bisericii creștine, care -și va aroga puteri divine, socotindu –
se Dumnezeu și făcând mult rău credincioșilor.

c. Venirea pe pământ a lui Enoh și Ilie
În răstimpul activității lui antihrist, precum ne învață tradiția Bisericii – Sfântul
Efrem Sirul și Sfântul Ioan Damaschin – Dumnezeu va trimite doi martori spre a ajuta pe
creștini, care vor propovădui adevărul și vor face minuni. Dar după activitatea lor fructoasă
de încurajare și întoarcere la credință prin pocăință a unora, ei vor fi omorâți de antihrist.
Însă, după trei zile vor învia, spre bucuria credincioșilor și vor fi luați la cer. Aceștia vor fi
Enoh și Ilie38 – aceștia alcătuiesc un alt semn precu rsor al Parusiei39.

36 Ibidem , pp. 377 -381; Macarie, Dogmatica Ortodoxă , partea a III -a, pp. 796 -797.
37 P. Deheleanu, op. cit. , p. 482.
38 Silvestru, Ep. de Canev, op. cit. , tom. V, 381; Macarie, op. cit. , p. 795.

24
d. Multe și mari catastrofe în natură și între oameni
Atrângu -le atenția Apostolilor să nu se lase amăgiți de învățători și prooroci
mincinoși care vor veni în numele Lui, Mântuitorul le -a spus semnele care vor trebui să se
întâmple mai înainte de sfârșit, cu toate că acesta nu va veni îndată (Luca XI, 9); asemenea
semne vor fi: foamete, secetă, ciumă, cutremure de pământ, întunecări de soare și de lună,
războaie și vești de războaie (Matei XXIV, 4). Astfel de fenomene au fost totdeauna, dar
acuma se vor înmulți, prin ele Dumnezeu voind să arate că acestea trebuie să se întâmple
mai înainte de a veni sfârșitul.

e. Convertirea poporului evreu
Unul din semnele cele mai semnificative cu privire la a doua venire a Domnului va
fi convertirea poporului evreu la creștinism . Acest eveniment important a fost profețit și în
Vechiul Testament, de proorocul Osea, astfel: „Fiii lui Israel se vor întoarce la credință și –
L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe David, împăratul lor, iar la sfârșitul zi lelor
cele de pe urmă se vor apropia cu înfricoșare de Domnul și de bunătatea lui” (Osea III, 5);
Sfântul Apostol Pavel spune și mai clar în Epistola către Romani, capitolul XI, versetele
25-27.

f. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului
Concomitent cu a cestea, va apărea pe cer semnul Fiului Omului (Matei XXIV, 30),
adică Sfânta Cruce , și vor plânge toate neamurile că n -au dat ascultare învățăturii Lui. La
vederea acestor semne, Sfântul Luca completează: „Iar când vor începe să fie acestea
(semnele din na tură) prindeți curaj și ridicați capetele voastre pentru că răscumpărarea
voastră se aproprie” (Luca XXI, 28), adică mântuirea credincioșilor și eliberarea de orice
păcat (Romani VIII, 23). Ceea ce va înspăimânta pe unii credincioși – vederea semnului
Sfintei Crucii pe cer (Matei XXIV, 30) –, pe creștini îi va umple de bucurie, pentru ei este
o veste de eliberare și fericire eternă.

39 Referitor la semnul revenirii pe pământ a lui Enoh și Ilie (Maleahi II, 23) în preziua Parusiei, se susține de
unii creștini că deja Ilie în persoana unor mari predicatori, care a u predicat cele trei solii, adică aproprierea
Parusiei (cf. P. Chiricuță, op. cit. , p. 146).

25
Ajungând la capătul tuturor semnelor premergătoare slăvitei Parusii, Sfânta
Scriptură ne -o prezintă împreună cu celelalte evenimente strâns unite cu ea, într -un cadru
solemn și înfricoșător, împrumutând imagini din profeții Vechiului Testament, pentru a o
face înțeleasă de mintea omenească. Imaginile material din Vechiul Testament sunt în
legătură cu anumite teofanii (Ieșire XIX, 16; Deuteronom XXXIII , 2; Isaia XXVII, 13;
Ioil II, 1).
Primul fapt evident în legătură cu Parusia este Cel care se va cobo rî din cer și va
reveni, arătându -se lumii, va fi Domnul Iisus Hristos, Fiul Omului, adică Fiul lui
Dumnezeu, Întrupat și (făcut ) Om (Matei XXIV, 36 -42; XXV, 31; Marcu XIII, 32; Luca
XVII, 24 -26; 30); ea va fi egală cu prima venire, adică în corp omenesc, evident acum
spiritualizat, după Înviere (Fapte I, 11; I Timotei VIII, 16). Deci, această venire nu se poate
identifica cu vreo manifestare a prezenței Sale nevăzute perpetuă în Biserica pământească
(Matei XXVIII, 20). El va fi văzut de toată lumea ( „… v or plânge toate neamurile
pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului” – Matei XXIV, 30). Deci,
El se va arăta la toată lumea, mai ales că ea va fi asemănătoare cu a fulgerului, care se arată
de la Răsărit la Apus (Luca XVII, 24). Norii fac parte din ansamblu exterior al teofaniilor.
Domnul Hristos va fi înconjurat de îngeri : „Cu îngerii puterii Sale” (II Tesaloniceni I, 76).
Este garda obișnuită a lui Dumnezeu, ca și Domnului Iisus Hristos, care va veni în ipostaza
de Judecător (Matei XX V, 31; Mar cu VIII, 38; Luca IX, 26) . El va fi însoțit și de sufletele
aleșilor Săi, care vor relua corpurile lor la semnul dat: „Să fiți fără de prihană întru
sfințeni e … la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toți sfinții Săi”
(I Tesaloniceni III, 13). Ca în toate teofaniile și de data aceasta, Domnul se va arăta în nori
cu văpaie de foc. „Iar vouă celor necăjiți să vă dea odihnă împreună cu voi, la arătarea
Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale; în văpaie de foc” (II Tesaloniceni I, 7 -8).
Este același fenomen, ca și la apariția Domnului din Sinai (Ieșire XIX, 18).
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei XXIV, 30), adică Crucea
care este mai strălucitoare decât soarele, de vreme ce soarele se va întuneca și se va
ascunde, în timp ce Crucea se va înfățisa înaintea tuturor.”40. Dar din ce cauză va fi
semnul Fiului Omului pe cer? Pricina apariției Crucii pe cer va avea c a scop să amuțească
nerușinarea evreilor și (ei) să afle de lipsa lor de recunoștință , deoarece crucea lui Hristos
este o mare îndreptățire, astfel El va veni la acel tribunal nu să arate doar rănile , ci și

40 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 34.

26
moartea Lui necinstită – „Iată, El vine cu norii, și orice ochi Îl va vedea și -L vor vedea și
cei ce L -au împuns și se vor jeli, din pricina Lui, toate semințiile pământului. Așa. Amin.”
(Apocalipsa I, 7).
Astfel, acest semn al Venirii Lui41, în Evanghelia după Sfântul Ioan, este redat prin
cuvintele: „Îl vor privi pe Acela Care L -au împuns ” (Ioan XIX, 37) , toate acestea se vor
întâmpla pentru avea certitudinea că este vorba de Același Hristos, aici trebuie să avem în
vedere și necredința cea bună a Sfântului Apostol Toma, care expusă în capitolul următ or
al Evangheliei (cap. XX), în versetele 19 -31: „(În ziua cea dintâi a săptămânii, când s -a
înserat și ușile fiind încuiate acolo unde erau ucenicii adunați de frica iudeilor, a venit
Iisus, a stat în mijlocul lor și le -a zis: Pace vouă! Și după acest cuvânt, le -a arătat lor
mâinile și coasta Sa. Deci s -au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le -a zis
Iisus iarăși: Pace vouă! Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și grăind
acestea, a suflat asupra lor și le -a zis: luați Duhul Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor
fi iertat e și cărora le veți ține, ținute vor fi. ) Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit
Geamănul, nu era cu ei când a venit Iis us. Deci i -au spus lui ceilalți ucenici: am văzut pe
Domnul! Dar el le -a zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor și dac ă nu voi
pune degetul meu în coasta Lui, nu voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăși
înăuntru în casă, și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, deși ușile erau încuiate, a stat în
mijloc și le -a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: adu degetul t ău încoace și vezi mâinile
Mele și adu manta Ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios. Și a
răspuns Toma, și I -a zis: Domnul meu și Dumnezeul Meu! Iar Ii sus I-a zis: pentru că M -ai
văzut, Tomo, ai crezut; fericiți cei n -au văzut și a u crezut. Iisus a făcut înaintea ucenicilor
și alte minuni multe, care nu s -au scris în cartea aceasta; iar acestea s -au scris, ca să
credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.” .
La fel și atunci va arăta r ănile și Crucea, ca să arate că El a fost Cel ce S -a răstignit42.
Cu toată neștiința zilei Judecății de Apoi, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru
încurajarea, mângâierea și liniștea sufletească a celor drepți și îndreptarea celor păcătoși a
binevoit a arăta semnele celei de a doua Veniri, ale sfârșitului lumii și ale aproprierii zilei
de judecată. După mărturiil e Sfintei Scripturi, aceste sem ne sunt: predicarea Evangheliei
lui Hristos la toate neamurile pământului (Matei XXIV, 14; Marcu XIII, 10); convertire a

41 Dar în Vechiul Testament, profetul Zaharia afirmă: „Pentru că vor vedea pe Cel pe care l -au împuns cu
sulița” (Zaharia X II, 10).
42 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la cruce și la tâlhar , în „E.P.E.” 36, 24 -26; „P.G.” 48, 404.

27
poporului evreu la credința în Iisus Hristos (Apocalipsa XI, 3 -7); venirea lui Antihrist (I
Ioan II, 18), fiul pierzării, omul nelegiurii, potrivnicul (II Tesaloniceni II, 3 -11) sau fiara
apocaliptică (Apocalipsa XX, 1 -10), și substituindu -se lui Hristos va persecute pe cei
drepți și credincioși (Matei XXIV, 5 -11), puterea lui încetând odată cu Parusia (II
Tesaloniceni II, 3 -4; I Ioan II, 18); înmulțirea fărădelegilor (II Timotei III, 1 -5) și răcirea
dragostei dintre oameni , astfel că ura și răzbunarea vor crește (Matei XXIV, 10 -12);
abaterea multora de la credința în Hristos, amăgiți de prooroci falși (Matei XXIV, 4;
Marcu XIII, 7 -13; Luca XXI, 9 -19); înmulțirea războaielor și a veștilor despre războaie ,
dar și apariția unor nenorociri sau catastrofe în natură (Matei XXIV, 6 -7); apariția unor
fenomene cosmic e deosebite (Matei XXIV, 8 -9); arătatea pe cer „a semnului Fiului
Omului” (Matei XXIV, 30), adică a Sfintei Cruci . În ce ord ine se vor succeda aceste semne
speciale și deosebite nu s e știe, însă prin apariția lor se va putea cunoaște că Parusia este
aproape (Matei XXIV, 32 -33).

IV. Învierea morților

Parusia Domnului prin norii care vor servi de tron Marelui Judecător – Domnul ui
Iisus Hristos – prin cortegiul îngerilor, glasul puterilor cerești și sunetul de trâmbițe la
porunca Arhanghelul Mihai (I Tesaloniceni IV, 16) ca și prin schimbările din natură, vor
da evenimentului un caracter de măreție, putere, dar și de frică. Însă, t râmbița43 nu anunță
lumii numai apariția biruitoare a lui Iisus Hristos, ci ea este și o chemare a celor morți spre
a învia; este semnul de biruință asupra morții.
Căci, odată cu aceasta sau în ordinea descrierii, după aceasta, se trece la primul
mare act d umnezeiesc strâns unit cu Parusia, învierea morților . Dogma învierii morților
este cea mai însemnată învățătură a creștinismului; cu ea stă sau cade credința creștină,
precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă nu este învierea morților … zadarnică este
propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Corinteni XV, 13 -14). De aceea,
Biserica a formulat -o în dogmă și a fixat -o în articolul al XI -lea din Simbolul de Credință.
Apologeții creștini, Sfinții Părinți și teologii de totdeauna au apărat -o cu tărie. Ei au arătat
că învierea morților necesită din partea credincioșilor o credință puternică, pentru că ea

43 Ibidem , p. 37.

28
este un act al atotputerniciei lui Dumnezeu, asemănător cu fenomenul creației lumii din
nimic. Învierea morților este prevestită și de aghiografi i Vechiului Testament (Iov IX, 25;
Iezechiel XXXVII, 1), dar mai puțin clar. O mărturiseau și iudeii din vremea Domnului
Hristos (Ioan XI, 24), mai ales fariseii, însă o legau de timpul venirii lui Mesia. Revelația
Noului Testament unește învierea morților de revenirea slăvită a Mântuitorului și odată cu
sfârșitul lumii și Judecata de Apoi44.
Domnul Hristos a afirmat în mod clar că morții vor învia la Parusia Sa (Ioan V, 28),
iar Sfântul Apostol Pavel a accentuat mai detaliat acest fapt (I Corinteni XV, 22;
I Tesaloniceni IV, 14 -17). În tr-adevăr, Mântuitorul coborându -se din cer, la Parusie, la
glasul Arhanghelului și în sunetul trâmbițelor adresate celor morți, aceștia vor învia și
împreună cu cei vii, care se vor afla atunci, și care se vor schimba într -o clipeală de ochi.
Sfântul Apostol Pavel spune „vor învia întâi cei morți întru Hristos”
(II Tesaloniceni IV, 16), „cei ai lui Hristos” (I Corinteni XV, 23), adică cei care au crezut
în Evanghelie, ca și cei care fiind sub lege au nădăjduit întru așteptarea Mântuitorului,
îndreptându -se prin acestea înaintea lui Dumnezeu (Evrei III, 4 -40). Prin expresia „cei
morți” se cuprind și cei acei care după moarte până la Parusie, sunt în comuniune cu
Hristos.
Morții cei drepți vor învia întâi, urmând imediat și cei nedrepți, cei credincioși și
păcătoși. Căci există o singură Înviere generală și nu două; expresia45, de aici, „vor învia
întâi” se refe ră la ordine, la rânduială, și nu la timp.
Așadar, învierea morților va fi generală, va cuprinde pe toți, deci și universală.
Sfântul Apostol Pavel nu vorbește în cazul de față despre cei păcătoși, căci aceștia nu
intrau în planul său. Însă, Apostolul prec izează în alt loc: „Precum în Adam toți mor, așa
în Hristos toți vor învia” (I Corinteni XV, 22). Iar în alt loc afirmă mai precis „că va să fie
învierea morților: și a drepților și a nedrepților” (Fapte XXIV, 15; Ioan V, 28 -29).
Din versetele aceluiași Apostol: „Carnea și sângele nu pot să moștenească
împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește stricăciunea”
(I Corinteni XV, 50) sau din cele ale Sfântului Apostol Ioan, când afirmă: „Noi știm că am
trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne

44 Pr. Prof. H. Rovența, op. cit. , p. 113.
45 Ibidem , pp. 115 -116.

29
în moarte” (I Ioan III, 14), s-ar părea că cei păcătoși și necredincioși nu se vor bucura de
înviere. Însă, aici este vorba nu de învierea generală de care se vor bucura toți, ci de
învierea spre mărire. De acestea se vor bucura numai drepții, în timp ce păcătoșii vor învia
spre judecată și pedeapsă46.
„De ce este însă nevoie de trâmbiță și de sunet? Pentru Înviere, pentru a produce
bucurie, p entru arătarea vădită a minunii uimitoare, pentru tânguirea acestor vor
rămâne”47.

V. Răsplata sau osânda

Din același punct de vedere al ordinii și nu al timpului, urmează – la Parusie –
soarta celor vii („După aceea noi ce vii; care vom fi rămași” – I Tesaloniceni IV, 17) , care
se vor afla în viață la Parusie „ne vom schimba într -o clipeală de ochi, la trâmbița cea de
apoi” (I Corinteni XV, 51 -52). Adică la ultimul sunet de trâmbiță care va mai răsuna pe
acest pământ, cei vii, fără să mai guste moa rtea, se vor schimba în trupuri nestricăcioase,
spirituale, puternice, preamărite (I Corinteni XV, 42 -44) și nemuritoare (I Corinteni XV,
23)48. Deci trupurile celor morți și înviați, ca și ale celor vii și transformați, vor fi identice
cu cele din viața pământească, se vor deosebi totuși unii de alții după vârsta, cât și după
gen. Numai că, corpurile celor păcătoși, vor avea numai însușirea nestricăc iunii și
nemuririi, fără a avea și pe aceea a preamăririi. De aceasta se vor bucura numai drepții, în
diferite trepte, după vrednicia din viața pământească49.

46 Hr. Andrustos, op. cit. , p. 467.
47 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 37.
48 Pr. Prof. H. Rovența, op. cit. , p. 117.
49 Prof. N. Chirițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, op. cit. , p. 979.

30
IV. Întâmpinarea Domnului în văzduh

Atât cei înviați, cât și cei transformați, vor fi răpiți în nori spre a întâmpina pe
Domnul în văzduh (I Tesaloniceni IV, 17). Adică și unii și alții vor fi răpiți strâns uniți,
alături în aceiași parte. Dar, întru întâmpinarea Domnului vor fi răpiți „cei ai lui Hristos” ,
cei înviați, ca și cei transformați; cei nedrepți, cei necredincioși nu vor întâmpina pe
Domnul, ci vor rămâne pe pământ în vederea muncii după judecată. Faptul acesta, îl relevă
și Domnul Iisus Hristos, când spune: „Atunci din doi care vo r fi în țarină, unul se va lua și
altul se va lăsa” (Matei XXIV, 40)50.
Întâmpinarea Domnului în văzduh (I Tesaloniceni IV, 17) de către cei drepți ne
arată că Domnul S -a pogorât din cer ca să apuce pe cei drepți, iar învierea morților și
transformarea celor vii se va întâmpla nu pe pământ, ci în văzduh. Domnul Iisus Hristos nu
va petrece cu drepții pe pământ vreo perioadă de timp oarecare. Văzduhul este o regiune
imediat superioară (deasupra) pământului, care va servi ca loc de întâlnire cu Domnul, dar
un loc de petrecere definitivă51.

VII. Judecata universală – Judecata obștească, a dreptății și a acriviei .

Parusia va avea ca unul dintre scopurile sale ultime judecata generală , ce va
surveni îndată după învierea morților sau poate chiar simultan. Aceasta este tot atât de
temeinic fundamentată scripturistic, ca și învierea morților . Tradiția bisericească
a transpus -o în Simbolul Credinței (articolul al V II-lea), atribuind -o Domnului Iisus
Hristos care o va îndeplini la Parusie. Deși aparține Sfintei Treimi execuția ei,
Dumnezeu -Tatăl a încredințat -o Fiului (Ioan V, 22; Fapte XVII, 31;
Matei XVI, 27 ; XXV, 31 -46). Deci, autorul Judecății universale este Domnul Iisus Hristos
ca și al judecății particulare, între care Biserica Ortodoxă face o distincție clară52, astfel ne –
a mai descoperit și modul în care lumea va fi judecată, menționând că nu are nevoie nici de
martori, nici de cercetări, nici de mărturii, nici de castastife, nici de a ltceva asemănător,

50 Pr. Prof. H. Rovența, op. cit. , p. 118.
51 Ibidem.
52 Cultele neoprotestante nu admit judecata particulară.

31
pentru că (El) este Cel ce le cunoaște pe negrăite (Evrei IV, 13) și El Însuși a zis „omul și
faptele lui”53.
Profețind atât cele de aici, cât și cele viitoare , aflăm că Judecata viitoare se
păstrează pentru acolo, în timp cea parțială se întâmplă de aici, fiind „stadionul, și lupta, și
truda”54, dar totodată Judecata particulară se sprijină scripturistic pe Pilda bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 19 -31), de unde se poate vedea că starea de
fericire a sărăcului, ca și cea de nefericire a bogatu lui au urmat îndată după moarte. Așadar,
acest aspect este vădit clar în această parabolă, pentru că pe săracul acela , Lazăr, pe care l –
a disprețu it, cel bogat l -a văzut că stă în fața ochilor lui și cu acel deget de care mai înainte
se scârvea cu acela îl roagă, acum, să -l mângâie. Astfel își primesc imediat, după moarte,
răsplata vieții pământești (II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27)55. În completare a acestora, vin
spusele Profetului Daniel care afirmă că în ziua tribunalului și a judecății nu Se va arăta ca
un doctor, ci ca Judecător și al amintirilor și al tresăltărilor inimii , adaugând că -L vede pe
tronul Lui, râul de foc care se scurge înaintea tronului Lui și toate se arată sub chipul
focului. Dacă pe acestea le vom vedea la a doua Venire, însă la prima Sa venire nu s -a
arătat nimic asemănător, nici foc, nici râu, nici nimic altceva asemănător, ci iesele, adăpost
sărăcios, colibă și maică săracă .
„Semnele și simbolurile despre Judecata viitoare le găsim în mărturiile Sfinților,
unde, în timp ce demonii sunt bicuiți, unii oameni se chinuiesc și alții sunt eliberați.”56
Timpul când se va îndeplini Judecata generală, adică epoca, ziua sau ora este
necunoscută, ca și Parusia de care este strâns legată (Matei XXV, 31). Ea va fi universală,
va cuprinde pe toată lumea , întreg neamul omenesc : toți cei vii și cei morți, drepții și
păcătoșii, toți sfinții și spiritele rele. Mântuitorul Iisus Hristos ca Judec ător va fi înconjurat
de mii, milioane de arhangheli, heruvimi, serafimi, alte puteri, dar și de sfinții Săi îngeri, ca
executo ri ai voinței Sale și „vor mărturisi câte au făcut de când au fost trimiși de către
Stăpânul pentru mântuirea oamenilor”57 – „când va veni Fiului Omului întru slava Sa
însoțit de sfinții Săi îngeri” (Matei XXV, 31); „Și va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare
de trâmbița și vor aduna pe cei aleși ai Lui” (Matei XXIV, 31). Despre această judecată,

53 Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 85 apud Omilie la bogatul și la săracul Lazăr , 2, în „E.P.E.”
25, 460 -462 și în „P.G.” 48, 982.
54 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 49.
55 Pr. Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, op. cit. , p. 940.
56 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 81.
57 Ibidem , p. 60.

32
Mântuitorul a vorbit și unele dintre parabolele Sale, ca parabole neghinei
(Matei XIII, 24 -30, 36 -40), a năvodului (Matei XIII, 47 -50), a nunții fiului de împărat
(Matei XXII, 2 -14), a talanților (Matei XXV, 14 -30), oferindu -ne nu numai mărturia
despre existența unei Judecăți universal e, ci și adevărul că la această judecată se va face o
dreaptă și definitivă separare între cei buni și cei răi. Sfinții Apostoli și Sfinții, în general,
vor fi în general în aproprierea Marelui Judecător, în liniște și cu c unoștiința împăcată,
știind că ei vor fi răsplătiți pentru viața lor pământească virtuoasă (Matei XIX, 28). Îngerii
cei răi vor fi, în sfârșit, judecați, dându -li-se sentința definitivă „… Dumnezeu n -a cruțat pe
îngerii care au păcătuit, ci legându -i cu legăturile întrunericului în iad, i -a dat să fie păziți
până la judecată” (II Petru II, 4; Iuda 6).
Oameni conduși ca de un instinct de conștiința lor luminată în acel moment de
puterea lui Dumnezeu, credincioșii vor vedea tot trecutul lor bun și rău și au tomat se vor
așeza în cele două cete, arătate de îngeri – cei buni de -a dreapta Marelui Judecător, iar cei
răi de -a stânga (Matei XXV, 33). După care Domnul Hristos va rosti în mod solemn și
public sentința de răsplată veșnică sau pedeapsa eternă (sentința de osândire) motivând -o
pe săvârșirea faptelor de milostivire și ajutorare a aproapelui sau pe lipsa acestora , adică
dacă s -au desfătat sau au fost părtași, astfel încât va da o pedeapsă mai mare celor care ai
arătat nepăsare (Matei XII, 41 -42). Așadar, fiecare dintre ierarhi, preoți și/sau slujitori vor
fi întrebați de modul de viață și despre păstoriți, care la rândul său vor da seama pentru sine
însuși, dar voi fi cercetați și împărați, cârmuitori, bogați și săraci, mici și mari, pentru toate
câte au f ăcut, încât și cei buni și cei răi, cei dintâi să fie preaslăviți mai mult pentru toate, în
timp ce ceilalți ca să se rușineze pentru câte au făcut – „Pentru că noi toți trebuie să ne
înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, că să ia fiecar e după cele ce a
făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni V, 10). „Veniți binecuvântați Tatălui Meu
…” (Matei XXV, 34 -40); „Duceți -vă de la mine blestemașilor în focul cel veșnic, căci
flămând am fost și nu mi -ați dat să mănânc …” (Matei XXV, 41-46).
Judecata divină se va îndeplini pentru fiecare credincios, în conformitate cu legea
după care a activat pe pământ: păgânul după legea conștiinței lui (Romani II, 14 -16);
evreul după legea lui Moise (Romani II, 12), iar creștinul după legea Evanghel iei. Tot din
Sfânta Scriptură, aflăm cum cei ce nu sunt creștini și n -au auzit de cuvântul lui Hristos, vor
fi judecați după normele sau îndreptarul conștiinței dat în inimile lor prin legea naturală
(Luca XII, 17 -48).

33
Locul Judecății generale va fi pământ ul și anume, acolo unde Mântuitorul Iisus
Hristos a fost umilit, acolo va trebui să fie și preamărit, adică în părțile lui Ierusalim. După
Profetul Ioil, judecata universal ă se va întâmpla în valea Iosafat (Ioil IV, 2), lângă Muntele
Măslinilor58.
Sentința judecății va fi completă, adică va c uprinde și corpul și sufletul ( judecata
particular se referă la suflet) , și definitivă. Bucuriile raiului ca și chinurile iadului vor fi
eterne. „Și vor merge aceștia (păcătoși) la osânda veșnică, iar drepții la viața veșnică”
(Matei XXV, 46; II Tesaloniceni I, 9; Iuda, 7; Matei III, 12; Apocalipsa XIV, 11).
Fericirea raiului va fi diferită, după felul cum fiecare credincios a îndeplinit în viață
poruncile lui Dumnezeu: „alta este strălucirea soarelui și alta, strălucir ea lunii și alta
strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire” (I Corinteni XV, 41).
Tot astfel vor fi chinurile iadului, deosebite după gravitatea păcatelor săvârșite în viața
pământească. Cercetarea se va face cu acrivie, toate ace stea având că și Lot a fost drept,
dar nu într -atât cât a fost Avraam , la fel este și în cazul lui Iezechia, care n -a fost într -atât
de drept pe cât a fost David; așadar, toți profeții au fost drepți, dar nu într -atât cât a fost
Sfântul Ioan Botezătorul. Un alt caz scripturistic este evidențiat de către Protopărinți noștri,
Adam și Eva, care au păcătuit încâlcând amândoi porunca restrictivă, dar n -au greșit în
același mod și, prin urmare, nici n -au fost pedepsiți la fel – „Și nu Adam a fost amăgit, ci
feme ia fiind amăgită, s -a făcut vinovată de călcarea poruncii” (I Timotei II, 14), asemenea
a fost și următoarele cazuri: a lui Cain și a lui Lameh, unul primind iertare, iar celălalt
pedeapsă; a locuitorilor cetății Sodomei și israeliteni și locuitorii Babilo nului, unii au fost
robi șaptezeci de ani, alții patru sute de ani, unii și -au mâncat copii și au suferit
nemumărate și înspăimântoare pătimiri sau cei care au murit de vii în Sodoma
(Matei X, 15).
Eternitatea recompense celor drepți n-a întâmpinat în Biserică vreo opoziție. Însă,
referitor la eternitatea chinurilor pentru cei păcătoși au existat glasuri contrarii59. Prin
sintagma scripturistică „ziua cea vicleană” trebuie să avem în vedere „ziua suferințelor, a
încercărilor, a împreju rărilor grele”60, aspect pe care -l găsim și în Psalmul XL, versetul 1:
„Fericit cel care caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” ,

58 Pr. Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, op. cit. , p. 993.
59 Unii teologi mai noi ca Nic. Berdiaev și Sergiu Bulgacov au negat eternitatea pedepselor iadului. (Cf.
N. Chițescu, op. cit. , p. 1001).
60 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 52.

34
astfel în timp cei drepți și milostivi vor primi împăcare , deoarece ziua aceea este mult
dorită de către cei care trăiesc în virtute , iar cei păcătoși și osândiți vor avea parte de ziua
nesuferită și înfricoșătoare. De aceea, Sinodul al V -lea Ecumenic a condamnat pe Origen,
care susținea că cei păcătoși din iad și chiar demonii se vo r reabilita după o oarecare
perioadă de timp de suferință. De altfel, mulți Sfinți Părinți, chiar înainte de Sinodul
amintit mai sus , au susținut cu tărie eternitatea chinurilor iadului.
Ziua aceea va fi înfricoșătoare în toate privințele, întrucât vor fi adunate toate
neamurile, adică întreg neamul omenesc (II Coriteni V, 10) , și atunci vor fi despărțite unii
de alții precum păstorul desparte oile de capre, în schimb, acum, toți suntem amestecați și
nu despărți; astfel, despărțirea se va face cu toată acri via, având în vedere purtarea
fiecăruia, arătându -ne rodirea, spunându -ne că suntem oi , având în vedere că acestea dau
lână și lapte sau nerodirea , spunându -ne că suntem miei. Așadar, animalele
necuvântătoare61, prin firea lor, arată nerodirea sau rodirea, în timp ce oamenii sunt liberi și
raționali ; după judecată, cei păcătoși sunt pedepsiți, iar virtuoși sunt răsplătiți.

VIII. Milenismul sau Milenarismul

După aceste semne prevestitoare sau premergătoare Parusiei vor urma alte semne
din natură, care după cei mai mulți exegeți, vor coincide cu venirea preaslăvită a
Mântuitorului Hristos.
Însă din cele mai vechi timpuri ale creștinismului s -a încetățenit o eroare, care s -a
transformat în erezie și anume că Domnul Hristos la a doua Sa venire și înainte de sfâ rșitul
lumii va învia pe cei drepți, nimicind pe Satan și va domni cu ei o mie de ani. După acest
răstimp, va învia pe ceilalți morți și va face Judecata generală . Această erezie poartă
numele de milenarism (hiliasm ). Și ea provine tot din eshatologia exag erată iudaică care
învață, potrivit unor cărți profetice apocrifice că atunci când va veni Mesia va întemeia
numai pentru ei o împărăție pur pământească, iar după aceasta va urma sfârșitul lumii și
Judecata de Apoi. Această credință a fost adoptată de eret icul gnostic Cerint, care afirmă că

61 Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , pp. 80 -81, apud Comentariu la Epistola către Coloseni , 2, în „E.P.E.”
22, 120 și în „P.G.” 62, 315.

35
Domnul Iisus Hristos va reveni pe pământ și va înființa cu aleșii săi o împărăție pur
pământească de o mie de ani, restaurând și Ierusalimul, împreună cu legea iudaică. Era
milenarismul iudaic vulgar. Unii dintre scriito ri creștini ca Papia, Justin Martirul, Sf.
Irineu, Sf. Ipolit, Lactanțiu spre a încuraja pe creștini, susțineau și ei milenarismul, dar
fericirea mileniului era, la ei, de natură spiritual.
Milenarismul a fost combătut de scriitori creștini, chiar de la în ceput. Sinodul
al II-lea Ecumenic, prin condamnarea lui Apolinarie – adeptul său – îl condamnă în mod
expres, inserând în Simbolul de Credință: „va veni să judece viii și morții a cărui
împărăție nu va avea sfârșit” . Prin operele scriitorilo r, din veacul al IV -lea și al V -lea, mai
ales Fer. Ieronim și Augustin, el dispăru. A reînviat prin unii adepți ai protestantismului și
mai persist și astăzi, prin unii din urmașii lor62. În sfârșit, ultimele semne premergătoare
Parusiei, după unii exegeți, concomitente venirii de a doua a Domnului sunt cele ce se vor
petrece în natură. Astfel, Mântuitorul spune: „Îndată după strâmtorararea acelor zile”
(Matei XXIV, 29), care nu se referă în versetul 21 la „acea strâmtorare” de la căderea
Ierusalimului, ci l a strâmtoarea din preajma Parusiei, la strâmtoarea și durerile provocate
de antichrist. Atunci se vor arăta semnele sfârșitului apropiat: „întunecarea soarelui și a
lunii, căderea stelelor, zguduirea puterilor cerești” (Matei XXIV, 29; Marcu XIII, 24 -25)
la care Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „vuietul mării și al malurilor” (Luca XXI, 25),
adică valurile mării vor depăși malurile, amenințând să înghită tot pământul. Fapte care ne
arată că lumea va suferi o transformare, o schimbare radical ă, o înnoire, da r nu o distrugere
completă (II Petru III, 10)63.

62 După izvoarele ale unor creștini amintiți, la a doua v enire a Domnului vor învia cei drepți – la prima
înviere și vor fi transformați în nemurire, când își vor primi răsplata.
Învierea nedrepților, adică învierea osândirii, va avea loc după o mie de ani (Apocalipsa XX, 4 -5), nu numai
pentru viața veșnică, ci pentru osârdire, pentru a fi aruncați în iazul cu foc, unde vor fi nimiciți definitiv „de
moartea a doua” . Împărăția de o mie de ani, despre care se vorbește în Apocalipsă este o perioada între cele
două învieri. Vezi mai pe larg: Isidor Todoran, op. cit. , pp. 993 -996; P. Deheleanu, op. cit. , pp. 487 -502.
63 P. Paulini, op. cit. , p. 34; Conradi , la Pr. P. Chiricuță, op. cit. , p. 142.

36
IX. Sfârșitul sau înnoirea lumii

Imediat , după Judecata Generală , se va îndeplini și ultimul eveniment legat de
Parusia Domnului, sfârșitul sau înnoirea lumii. Este cunoscut faptul că la crearea lumii,
Dumnezeu a stabilit o legătură strânsă între om și natură, o armonie fericită. Natura asculta
de om întru totul; dar, la căde rea în păcat a omului acest raport s -a deteriorat. „Făptura a
fost supusă deșertăciunii, nu din vina ei, ci din cauza aceluia care a supus -o”
(Romani VIII, 20). De aceea, până -n prez ent, „făptura suspină și are dureri” , așteptând să
se izbăvească din robia stricăciunii și să se bucure de „libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Romani VIII, 21), fapt care se va întâmpla la Parusie prin înnoirea lumii.
În revelația Vechiului Testament se arată prin Profetul David că pământul întemeiat
de Dumnezeu se va învechi ca un veșmânt și se va schimba (Psalmul CI, 26 -27;
Isaia LI, 6). Mântuitorul confirm acest fapt spunând: „Cerul și pământul vor trece …”
(Matei XXIV, 35). Sfinții Apostoli precizează și deslușesc acest fapt; astfel, Sfântul
Apostol Pavel spune: „Fața acestei lumi trece” (I Corinteni VII, 31); iar Sfântul Apostol
Petru adaugă: „Iar cerurile de acum și pământul sunt ținute … și păstrate pe ntru focul din
ziua judecății” (II Petru II, 7). Tot acest Sfânt ne arată că sfârșitul lumii se va îndeplini la
Parusia Domnului, a cărei data este necunoscută – și deci necunoscută este și consumarea
lumii – care se va sfârși prin foc: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor
pieri cu vuiet mare; stihiile arzând, se vor desface și pământul și lucrurile de pe el vor
arde cu totul” (II Petru II, 10).
De fapt, cerul și pământul, adică pământul cu tot ce -l înconjoară văzut, nu se va
distruge ș i întoarce în neant, căci așa precum spune Psalmistul: „Acelea vor pieri … ca un
veșmânt se vor schimba” (Psalmul CI, 27); tot astfel adaugă și Sfântul Apostol Petru: „Dar
noi așteptăm, potrivit făgăduinței Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuieșt e
dreptatea” (II Petru III, 13). Tot în acest mod afirmă și Sfântul Ioan: „Și am văzut un cer
nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut”
(Apocalipsa XXI, 1).
Deci, lumea văzută, pământul, nu se vor distruge complet, ci se vor transforma
radical, spre a fi conforme cu noile condiții de existență ale oamenilor înviați și
transformați. Sfântul Epifaniu afirmă, în sprijinul ideii, că: „Făptura văzută cea robită de

37
stricăciune și deșertăciune nu se va dis truge la sfârșitul lumii, ci se va schimba într -o
formă mai bună, mai desăvârșită, corespunzătoare stării fiilor lui Dumnezeu. Prin urmare,
aerul și pământul nu se vor preface în haosul primordial, nu se vor nimici cu desăvârșire
în timpul focului celui de apoi, ci numai se vor reînnoi sau vor devein cu totul noi,
pământul va continua și mai departe să fie locuință mai desăvârșită pentru locuitori mai
desăvârșiți”64. Dacă nu se cunoaște data transformării prin înnoirea lumii, se cunoaște însă
modul prin care se va produce această transformare, focul curățitor (II Petru III, 7 -10). În
general în Sfânta Scriptură, focul este mijlocul de curățire, de purificare și înnoire, căci
prin foc vor fi dovedite faptele fiecăruia, dacă sunt bune sau rele (I Corinteni III, 13), așa
după cum prin foc se curăță metalul, ceea ce este bun rămâne, iar ceea ce este rău se arde;
dar așa, după cum prin ardere și curățire metalul nu -și schimbă substanța, la fel și lumea
aceasta la Parusie, prin transformare, nu -și schimbă ființa, ci numai chipul sau forma,
devenind o lume nouă. Dacă Sfântul Apostol Petru spune că stihiile lumii se vor desface și
pământul cu lucrurile de pe el vor arde, acest lucru nu înseamnă că în felul acesta lumea va
fi nimicită cu totul și se va întoarce în neant , deoarece tot el vorbește despre un cer și un
pământ nou. Deci este vorba despre o schimbare sau transformare, prin înnoirea lumii,
într-o nouă ordine, o ordine deosebită și o armonie perfectă. După învățătura Bisericii
creștine, înnoirea sau transfi gurarea lumii actuale nu se va produce în urma distrugerii
totale, încât să i a naștere o altă lume, deosebită de cea de astăzi, atât prin ființă sau
substanță, cât și prin formă sau chip; ci numai printr -o transfigurare a formei, o schimbare
a chipului, ca re va avea alte însușiri, potrivit cu deplinătatea ei desăvârșită, pentru care a
fost creată.
De aceea, Sinodul al V -lea a condamnat credința acelora care susțineau că la
sfârșitul veacurilor lumea materială se va distruge complet, începând o lume nouă, c u totul
imaterială „un suflet i material universal” . De aceea, Fericitul Augustin spune: „Se va
distruge numai chipul (lumii), dar nu și natura ei”65.
Totuși unii ereticii ca gnosticii, maniheii și alții din Evul Mediu, au învățat că
lumea actual ă se va distruge cu totul. De asemenea și Origen susținea că actuala lumea va
dispare, se va nimic, după care va urma o alta nouă.

64 Cf. Silvestru de Canev, op. cit. , p. 459.
65 Ibidem.

38
În sfârșit, odată cu înnoirea lumii, va înceta și lucrarea harului și a Bisericii
pământești, urmând lucrarea slăvitei și eternei îm părății cerești, când „drepții vor străluci
ca soarele întru împărăția Părintelui Său” . Căci, prin Parusia Domnului și învierea
general, distrugându -se de Domnul și ultimul vrăjmaș al omenirii – moartea
(I Cori nteni XV , 24-26); împărăția Sa va fi fără de sfârșit, realizându -se astfel cuvintele
îngerului Gavriil, spuse Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu: „Va domni în veci peste
casa lui Iacov și împărăția Sa nu va avea sfârșit” (Luca I, 33).
Astfel se prezintă potrivit dreptei credințe importantul eveniment al Parusiei
Domnului împreună cu marile fapte, strâns unite cu ea: învierea morților , judecata
obștească și înnoirea lumii , precum și semnele premergătoare lor , atât de greu de descifrat
și totuși atât de controversat e, spre paguba creștinismului.
Căci dacă doctrina eshatologică creștină are o foarte mare pondere în complexul
învățăturii evanghelice, ea nu trebuie exagerată și privită unilateral, căci în acest mod
generează o judecată pesimistă asupra vieții față de optimismul creștin care caracterizează
învățătura și viaț a Mântuitorului Iisus Hristos.

39
Partea a doua. Veșnicia.
X. Slava viitoare și veșnicia

Slava cea adevărată , înaltă (atât în privința calității, cât și a cantității) și nesfârșită o
vom putea primi și vedea prin mijlocirea lui Hristos, astfel ne vom desfăta de acest mare
dar, primind „temelia bunătăților”66 – „Să nu mai fie pe pământ cei fără de lege și să nu
mai vadă slava Celui Preaînalt” (Isaia XXVI, 10); „Părinte, voiesc ca un de sunt Eu să fie
împreună cu mine și aceia” (Ioan XVII, 24) . În timp slava de aici este din lucrurile din
afară și nu este atât de strălucitoare și mărită , încât este nestator nică și de nimic, aceasta
rămâne până la moarte și după aceasta se stinge cu desăvârșire. Toate acestea
întâmplându -se având în vedere trupurile muritoare, pământul stricăcios, fărădelegile,
trândăveala, vremelnicia
În timp ce lucrurile lui Dumnezeu sunt permanente și mai presus d ecât oricare
schimbare și final, încât bunurile viitoare se prelungesc în vecii nesfârșiți – „omul însuși va
fi îmbrăcat cu slavă”67. Precum soarele care nu are nevoie de veșmânt și/sau de nimic
altceva, ci odată cu înfățișarea lui strălucește și razele lui , adică slava , la fel și omul va
străluci din cele dinlăuntru, neavând nevoie de lucrurile exterioare, din afară, nici de
hainele prețioase, de mulțimea slujitorilor, de trăsături sau de orice altceva asemenea.
Omul poate să dobândească veșmântul țesut cu fire cerești și haina cea minunată și
fermecătoare, care este țesută cu aur adevărat (aur provenit sau mai bine zis născut din
virtute), astfel ființa umană se poate îmbrăca cu podoaba croită de Însuși Domnul. Ca să
dobândim slava cerească, cea adevărată ș i înaltă trebuie să disprețuim slava de aici sau mai
bine zis trebuie să credem în cele văzute, pentru ca astfel să credem și în cele nevăzute
(II Corinteni 4, 18), devenind strămoși ai Sfântului Apostol Pavel nu numai în credință, ci
și în m odul de viețuire, vom căuta să mergem spre calea nemuritoare și necuprinsă, care n –
are final (Psalmul C XXXVIII, 24) , în timp ce „largă și lată (este) calea care duce la
pieire” (Matei VII, 13) . Astfel gândul va primi lumina dumnezeieștilor Scripturi și
devenind un jucător al realităților mai neînșelător și mult mai acrivic.

66 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 125.
67 Ibidem , p. 126.

40
Acestă parte a veșniciei și slavei viitoare o voi încheia cu un mic paragraf din
Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur către un părinte credinci os: „Mult mai bine este să
înceapă cineva de la ostenelile vremelnice și să încheie cu odihna veșnică, decât să guste
pentru puțin din lucrurile care sunt socotite ca foarte mulțumitoare, și să încheie în relele
cele mai amare și nesuferite”68.

XI. Raiul

Lucrarea proniei lui Dumnezeu față de noi, oamenii, este însăși dăruirea de a fi
părtași în Rai, însă din cauza nevredniciei, nemulțumirii noastre și nepăstrând caracterul
chipului împărătesc (urmările săvârșirii păcatului), am fost „alungați”, dar și acea stă
alungare arată și demonstrează lucrarea bunătății Lui. Dar mulți vor spune cum lipsirea de
dar este o bunătate … Da, este o bunătate, deoarece prin aceasta Cain, după comiterea
crimei plină de urâciune, a fost osândit la muncă și osteneală, dar și ma ma lui, Eva, a fost
alungată și trebuie să avem în vedere cum a fost aceasta înainte de cădere și cine a devenit
după cădere. Astfel, observăm că după căderea în păcat a devenit mai înțeleaptă și mai
bună, afirmând când l -a născut pe fiul ei: „Am dobândit om de la Dumnezeu”
(Facere IV, 1), îl cunoaște pe Dumnezeu ca Domnul făpturii, recunoscând darurile
Acestuia venite prin nașterea urmașului, încât și la următorul copil pe care l -a născut,
spune: „Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l -a ucis Cain” (Facere IV,
25), putem vedea cum Eva a primit mai multe bunătăți. Deci, a fost bună alungarea
Protopărinților noștri din Rai? Dumnezeu pentru a -și arăta iubirea de oameni și ca să
vedească scopul ultim și final, adică transcedentul, al ființei umane, cununa creației; dar
noi arătând neatenție, neascultare, nepăsării, precum un părinte iubitor, la început, îl
obișnuiește pe copilul său cu toate bucuriile părintești, însă când observă că prin această
devine rău, îl înde părtează, chiar și din casa părintească, și precum fiul risipitor când s -a
întors la Tatăl său, vom spune și noi pentru a primi binecuvântarea de întoarcere: „… Tată,
am greșit la cer și înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă -mă ca pe
unul din argații tăi. Și sculându -se, a venit tatăl său. Și încă departe fiind el, l -a văzut și i
s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l -a sărutat. Și i -a zis fiul: Tată, am

68 Ibidem , p. 119, apud „E.P.E.” 28, 436 și în „P.G.” 47, 347.

41
greșit la c er și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă nume sc fiul tău. … Căci acest fiul
al meu mort era și a înviat, pierdut era și s -a aflat …” (Luca XV, 18 -24). Prin această
alungare, vom deveni mai buni prin viața, truda și lucrarea din afara Raiului și, totodată,
mai înțelepți și mai vrednici de întoarce re, astfel atunci Domnul nostru Iisus Hristos va
spune: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca XXIII, 43).
Așadar, atât darul Raiului, cât și alungerea din Acesta, este lucrarea proniei celei
mari a lui Dumnezeu, pentru că dacă nu -l alunga din Rai, omul n -ar fi devenit iarăși
vrednic de Rai, unde este „măreția stricăcioasă”69, odihna cea adevărătă și cerească
(„Cele ce ochiul n -a văzut, și urechea n -a auzit, și la inima omului nu s -a suit, pe acestea
le-a gătit Domnul celor ce -L iubesc pe El” – II Corinteni II , 9), astfel vor fugi, de acolo,
răzvrătirea, cearta, frica, durerea, întristarea și suspinarea (Isaia XXXV, 10) .

XII. Împărăția lui Dumnezeu

Pentru cel iubitor de Dumneze u care va vedea , prin ochii credinței, „toate celelalte”
pregătite, adică bunurile negrăite , își va înalța mintea spre Împărăția vie și nemuritoare a
cerurilor (I Corinteni 2, 1), care este „nesfârșită și nemărginită ” (Psalmul CXLIV, 13)70,
disprețuind bunurile pământești ca și când n -ar exista ( „Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și toate celelalte se vor adaugă vouă ” – Matei VI, 32), hrănindu -se tot timpul
cu nădejde și credință. În timp ce pentru cei drepți a pregătit bunătatea, însă pentru ambele
feluri de păcătoși, adică pentru încălcătorii de poruncă și pentru cei car e îndeamnă la
săvârșirea fărădelegilor, Domnul a pregătit pedeaps a și chinul veșnic ; fiind cei mai mici în
Împărăția cerurilor (Luca VII, 28). Având în vedere că prin cuvântul „împărăție” nu se
înțelege doar Raiul, ci și vremea învierii morților și a Venirii celei de -a doua, cea
înfricoșătoare și cunoscută.
Dumnezeu, în una din parabole Sale, a asemănat Împărăția cerurilor cu grăuntele de
muștar (Matei XIII, 32), dar și cu aluatul ( Matei XII, 33) , pentru a le arăta oamenilor
neînvățați și simpli putere a și întărirea credinței. Totodată, pentru predică, a utilizat ca

69 Ibidem , p. 143.
70 Ibidem , p. 152; Vezi Comentariu la Psalmul 144 , în „E.P.E.” 7, 428 -430; „P.G.” 55, 469 -470.

42
metodă analogia spunând: „așa cum scânteia când cade asupra unui vreasc le aprinde și
pe celelalte, și după ce mai întâi le arde își întețește flacăra ei, la fel se întâmplă și cu
predica”71, nefolosind în această privință cazul focului.
Dar cum îi putem avea ca vecini pe Sfinți, să fim aproape de Sfinții Apostoli, Petru
și Pavel, de toți Profeții, Martiri și Mucenici? Ca să fim aproape de mulțimea îngerilor și a
Arhanghelilor trebuie să desc hidem ușile pocăinței, să dăruim , prin milostenie, dar nu
numai, bunurile noastre pământești sărăcilor , prin izbânda, de aici, cea pământească (II
Corinteni 5, 9) , prin dreptate, prin b ucurie, izvorâtă din înțelegere și prin pacea față de
fratele, astfel vom dobândi acele „corturi ”.
Prin sintagma, din Sfânta Scriptură, „când vă va da Împărăția”72 se cunoaște și se
înțelege cele două împărății ale lui Dumnezeu și anume: una este cea în care va locui omul
sfințit, iar cealalta este cea care există de la creație.

XIII. Iadul

Dumnezeu „nu voiesc (voiește ) moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă
de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33, 11), după cum și fiul risipitor73 s-a întors, astfel a
pregătit gheena ca medicament mântuitor, încât frica de pedeapsă și nesuferința iadului să
ne împingă spre Împărăția lui Dumnezeu, în primul rând pentru a -și arăta iubirea față de
noi, dar și ca să ne mântuim, să ne învrednici m să fim mai buni, să gustăm din bunurile
cele grăite și să privim luc rurile pe care nici ochiul nu le -a văzut, nici urechea nu le -a auzit,
nici mintea omenească nu s -a gândit la ele . Dacă nu ne vom bucura de acea slavă, fiind
departe și osândiți , ci și mai rău devenind vrăjmași i Lui, că L -am văzut că flămânzește și
nu I-am dat să mânânce (Matei XXV, 35), L -am urât, Ne -am întors fața de la El, Ne -am
iubit atât de mult încât n -am avut milă față de El, astfel noi ne -am prădat morții săvârșind
lucruri potrivnice. Pe acestea (păcatele asemănătoare , poate chiar și mai înfricoșătoa re) le
vom pătimi și noi dacă nu credem. „De aceea se și aseamănă venirea lui Hristos cu

71 Ibidem , pp. 156 -157; Vezi Comentariul la Evanghelia după Matei , 46, în „E.P.E.” 10, 814 -818; „P.G.”
51, 478 -479.
72 Vezi Psalmul II, versetul 8.
73 Vezi Pilda (parabola) Fiului Risipitor – Luca XV, 11 -32.

43
venirea lui Noe, căci așa cum unii nu au crezut în potopul acela, nici în zilele noastre unii
nu cred în chinurile iadului”74; în adăugarea acestora , Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Nici
să ne desfrânăm cum s -a desfrânat unii dintre ei, și au căzut, într -o zi, douăzeci și trei de
mii; nici să isipitim pe Domul, precum L -au ispitit unii dintre ei și au pierit de șerpi; nici
să cârtiți, precum au cârtit u nii dintre ei și au fost nimiciți de către pierzătorul” (I
Corinteni X, 9 -10). Cercetarea va fi generală și cu acrivie cuprinzând și lucrurile și
aspectele cele mai mici, păcate le și izbânde le, vom suferi și vom primi pedeapsă pentru
ochii noștri desfrânaț i, pentru cuvântul deșert, pentru toată osândirea în general, pentru
beție, vom primi plata pentru un pahar de apă rece dacă l -am dat , după cum ne învață
Sfântul Ioan Gură de Au r, în opera „Sfârșitul lumii și veșnicia”75, cuprinzând acestea în
capitolul Iadul, dar la profetul Iezechiel, capitolul IX, versetul 4, găsim completarea pentru
un suspin: „Treci prin mijlocul cetății … și însemnează cu semnul crucii pe frunte pe
oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocu l
ei”. Dar mai important este că „dacă cineva nu se înțelepțește prin pedepsele de aici, de pe
pământ, cu mai mult nu se va înțelepți prin pedepsele acelea”76 ale gheenei, dar și mai
dureros este că avem o judecătă nepărtinitoare și ne împărtășim cu nevrednicie din Sfânta
Euharistie, adică cu Trupul și Sângele Domnului. „Trebuie să înțelegem de cât slavă
suntem lipsiți, în timp ce este cu putință să nu fim lips iți” 77. Dacă este a tât de amar să cadă
cineva din slava aceea înaintea omului, cu mult mai mult se întâmplă aceasta înaintea lui
Dumnezeu, atunci să punem început bun, să ne luptăm, să ne izbăvim, să ne osândim, aici,
pe pământ, încât să ne îngrijim și s ă dobândim mântuirea noastră. Să începem cu tânguirea
virtuții, să plângem cu amar sau , mai bine , să urmărim să biruim răul, să dobândim virtuți,
ca să nu ne tânguim atunci zadarnic. Să plângem acum și nu atunci pentru disprețul,
nepăsarea și răutatea de care am dat dovadă! Să ne întristăm mai bine acum, pentru o
perioadă scurtă, decât atunci! Toate acestea le faci spre folosul tău și să ne ostenim spre
dobândi rea tihnei și odihnei , în locul deznădejdii nesfârșite și veșnice , prin trudă și
străduința, dar mai ales prin rugăciune continuă („Rugăciunea săracului pătrunde din gură
până la urechile Domnului, și la judecata Lui degrabă va veni ” – Înțelepciunea lui Isus
Sirah XXI , 6), precum zice și Sfântul Apostol Pavel Filipenilor: „Nu zic că am dobândit
îndrep tarea, ori că sunt desăvârșit ; dar o urmăresc, ca doar o voi prinde …” (Filipeni III,
12-13). Dar nici măcăr noi nu arătăm milostivire, încât unii dintre noi ne mâncăm între noi

74 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit. , pp. 194 -195.
75 Vezi paginile 181 -185 din opera amintită.
76 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. , p. 174.
77 Ibidem , p. 191.

44
mai rău decât fiarele, împotriva voinței lui Dumnezeu ( „Păcatele unor oameni sunt vădite,
mergând înaintea lor la judecată, ale altora însă vin în urma lor” – I Timotei V, 24).
În timp ce moartea îl face părtaș al odihnei și tihnei , despărțind trupul de suflet,
Sfânta Scriputră ne spune: „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit , este moartea” (I
Corinteni XV, 26), ca și drept urmare iadul va fi nemuritor și veșnic (I Corinteni VI, 9 -10;
Evrei XII, 10), fiindcă focul acestuia n -are sfârșit , însă nu pentru cei credincioși , ci pentru
aceștia recompensa va fi îndreptarea și bunurile . Prin urmare, trebuie să ne gândim mereu
la plânsuri, chinuri și „la cuvintele despre gheenă, pentru că amintirea nu ne lasă să
cădem”78 în aceasta , astfel putem reuși un lucru mare, deoarece face sufletul mai curat
decât orice argint, dar prin această vorbire ne și smerim, cugetăm, încât „nici primejdie nu
va avea, și va fi mai înțelept cel care vorbește însă despre gheena”79. „Niciunul dintre
aceștia care are gheena în fața ochilor nu va cădea în gheenă, niciunul dintre cei care
disprețuiesc gheena nu va scăpa de gheenă. Adică, asa cum în privința noastră, cei care se
tem de judecată, nu vor cădea în judecată, în timp ce aceia care disprețuiesc judecata,
aceia îndeosebi cad în faptele judecății, l a fel și acolo. Dacă niniviteni nu s -ar fi temut de
pierire ar fi pierit; deoarece însă s -au temut, n -au murit. Dacă în epoca lui Noe , oamenii
s-ar fi înfricoșat de potop, n -ar fi pierit în acesta. Și locuitorii Sodomei dacă s -ar fi
înfricoșat, n -ar fi ars în foc.” 80.
„Fie ca toți, după ce experiem cu vrednicie învățătura lui Hristos, și ne asemănăm
cu El în moarte, să dobândim și acele bunătăți negrăite, cu ajutorul Domnului Iisus
Hristos, Căruia I se cuvinte slava, puterea și cinstea (și închinăciunea) , împreună cu
Părintele Său Cel fără de început și cu (Preasfântul și Bunul și viață făcătorul Său) Duhul
Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”81.

78 Ibidem , p. 182.
79 Ibidem, p. 206.
80 Ibidem, pp. 206 -207.
81 Ibidem, p. 193.

45
CONCLUZII

Sentimentul apocaliptic și tendința de a reduce trăirea religioasă numai la o
experiență interioară îndreptată exclusiv lumii și judecata viitoare este o deformare și
înțelegere greșită a creștinismului și revelației divine.
Mai mult, noi suntem încredințați că orice credincios, membru al Bisericii,
progresează, din punct de vedere moral, oricâte zig -zaguri ar apărea în această privință. Iar
iminența Parusiei nu se poate judeca și aprecia, după starea morală a credincioșilor, căci nu
trebuie să uităm că Dumnezeu a hotărât să dea oricui cât mai mul timp de pocăință și
îndreptare (Mate i XIII, 29 -30), pentru că El este Îndelung -Răbdător și Mult -Milostiv, Care
nu vrea să piară cineva, ci toți să vină la pocăință (II Petru III, 9).
Învățătura desprinsă din Sfânta Scriptură nu ne îndreptățește să socotim că lumea
noastră se aproprie de sfârșit pentru că și -ar fi îndeplinit menirea, destinul său pământesc.
La crearea lumii și a omului, Dumnezeu i -a adresat acestuia (omului) din urmă cu vintele:
„Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și -l supuneți” (Facere I, 28)82.
În interpretarea versetelor eshatologice scripturistice, slujitorii Bisericii trebuie să
facă distinție clară între acele care se referă la parusia individuală, la m oartea individuală și
judecata particulară și acele relative ale Parusiei Domnului. Aceeași deosebire trebuie
observată și în ceea ce privesște fenomenele obișnuite (curente) în lume și istorie, ca:
războaie, cutremure și anumite calamități naturale, care nu pot fi interpretate drept
evenimente supranaturale premergătoare și prevestitoare ale Parusiei. De asemenea, s -a
semnalat în cuprinsul studiului și cercetării, Parusia Domnului nu poate avea caracter
ascuns, invizibil, ci precum a afirmat cu tărie Mântu itorul și Sfinții Apostoli, va fi un
eveniment universal, vizibil și înfricoșător, iar momentul apariției ei rămâne incert și
ascuns.
Trebuie știut și veșnic subliniat că Sfânta Scriptură este o carte folositoare pentru
orice creștin, dar unele pasaje sunt greu de interpretat fără ajutorul magisteriului Bisericii.
Mai ales locurile (n.r. pasajele) profetice și îndeosebi cele din Vechiul Testament și
Apocalipsa Sfântului Ioan. Acestea se referă la timpuri și împrejurări diferite, unele

82 Diac. Prof. N. Nicolăescu, op. cit., p. 17.

46
trecute, adică petrecu te sau întâmplate, și altele care vor avea loc; foarte multe care trebuie
interpretate simbolic. Căci orice creștin în citirea și înțelegerea Sfintei Scripturi trebuie să
țină seama de aceste exigențe. Biblia este o carte care oferă instrucții religioase ș i morale
pentru mântuirea credincioșilor și ea trebuie interpretată în conformitate cu învățătura
Bisericii noastre Ortodoxe.
Numai atunci vom putea înțelege învățătura creștină în toată amploarea și
complexitatea ei; învățătura eshatologică cu marile ei p robleme, ca și cea doctrinară și
morală, cu aplicațiile ei sociale, aplicabile la viața individuală; optica luminoasă și
optimistă asupra lumii ca și spiritual deschisă pe care trebuie s -o aibă orice creștin asupra
valorilor culturale ale vremii; înțeleger ea și însușirea lor, ca și dorința de a ajuta și a sluji
semenului nostru, oricare ar fi el.
După învățătura Bisericii creștine, Dummezeu a creat lumea cu tendințe spre
perfecționare sau desăvârșire, ca scop ultim al creației. Așa după cum lumea a fost cre ată
de către Dumnezeu și are deci un început și o cauză, tot așa ea are și un scop final spre care
trebuie să se îndrepte și pe care trebuie să -l ajungă. Omul, creat dup ă „chipul lui
Dumnezeu” (Geneză I, 27), cu tendința spre „asemănare” cu Creatorul, se i ntregrează și el
pe deplin în acest proces spre desăvârșire. La stadiul de desăvârșire sau îndumnezeire, de
plenitudine a unei vieți veșnice în Dumnezeu, lumea va ajunge prin transformare sau
înnoire, printr -o trecere din starea temporală sau relativă într -o stare absolută și veșnică; iar
omul, prin înviere sau prin preschimbarea trupului său din trup pământesc și muritor în
trup duhovnicesc și nemuritor. Toate acestea se vor împlini, după învățătura creștină, la
sfârșitul veacurilor, odată cu a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos.
Parusia sau a doua venire a Mântuitorului, cu toate cele ce se vor desfășura atunci,
este cel din urmă act din chemarea mesianică, care va fi săvârșită de Mântuitorul Iisus
Hristos. Astfel, Mântuitorul „va preda împărăția lui Dumnezeu și Tatălui”
(I Corinteni XV, 24), „ca Dumnezeu să fie toate întru toți” (I Corinteni XV, 28), cele
create de Dumnezeu ajungând astfel la scopul lor final, viața cea veșnică din împărăția
veșnică.
Parusia Domnu lui este unul din adevărurile fundamentale ale Bisericii creștine,
afirmat în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și mărturisit în Simbolul de Credință
Niceo -Constantinopolitan al Bisericii noastre.

47

Slavă iubirii Lui de oameni!
Slavă îndelungii Lui ră bdări!
Slavă bunătății și milei Sale!
Slavă milostivirii Sale!
Slavă Împărăției Sale!

Sfârșit, și lui Dumnezeu slavă!

48

BIBLIOGRAFIE

I. Articole și studii :
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Învățătura Ortodoxă despre viața viitoare , în „Ortodoxia” , XXXVI
(1984), nr. 1, pp. 9 -29.
Chialda, Pr. Prof. Onorar Mircea, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos (Parusia) , în
„Glasul Bisericii – Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei” , anul XLII, nr.
6-8, iunie -august 1983, pp. 369 -380.
Constantinescu, Pr. Prof. I., A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) și unele înțelegeri
greșite în legătură cu ea , în „Glasul Bisericii – Revista oficială a Sfintei Mitropolii a
Ungrovlahiei” , anul XXXV, nr. 3 -4, martie -aprilie 1976, p p. 328 -344.
David, Diac. Conf. I. Petre, A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) , în „Ortodoxia” ,
XXXVI (1984), nr. 1, pp. 95 -115.

II. Dicționar și enciclopedie:
Bria, Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă , Editura Institului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1994.

III. Izvoare:
a. biblice:
Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1992.

49
b. patristice:
***, Apologeți de limbă greacă , trad., intr. note și ind. de T. Bodogae, O. Căc iula și D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1997.
Chiril al Alexandriei, Sfântul, Scrieri. Partea a IV -a: Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, trad., intr. și note de Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
Eusebiu de Cezareea, Sfântul, Istoria Bisericească , trad. de T. Bodogae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Efrem Sirul, Sfântul, A doua venire , trad. de preot Victor Manolache, Editura Egumenița,
2016.
Grigorie cel Mare, Sfântul, Dialoguri despre moarte , trad. din limba latină, intr. și note de
George Bogdan Țâra, Editura Amarcord, Timișoara, 1998.
Grigorie de Nyssa, Sfânt ul, Scrieri ale Sfântului Grigorie de Nyssa. Partea I, în colecția
„Părinți și Scriitori Bisericești” , nr. 29, trad. de D. Stăniloae și I. Buga, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Grigorie de Nyssa, Sf ântul, Scrieri. Partea a II -a: Scrieri exegetice, dogmatico -polemice și
morale , trad. și note de Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
Ioan Damaschinul, Sfântul, Dogmatica , trad., intr. și note de D. Fecioru, ediția a II -a
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1943 .
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentar la Evanghelia după Ioan , trad. de Gh. Băbuț, Editura
Pelerinul Român, Oradea, 19 98.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Scrieri. Partea a treia: Omilii la Matei , trad., intr. și note de D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1994.

50
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Sfârșitul lumii și veșnicia, volumul al IX -lea în colecția
„Cuvinte de aur” , traducere de preot Victor Manolache, prelucrare de ieromonahul
Benedict Aghioritul, Editura Egumenița, București, 2017.
Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri. Partea întâia. Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi.
Omilii și cuvântări , trad., intr. și note de D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
c. liturgice:
Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii ale celor dintre Sfinții Părinților noștri Ioan Gură de
Aur, Vasile cel Mare și Grigorie Dialogul , cu binecuvântarea ÎPS Lucian, Arhiepiscop și
Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, Roma -Blaj, 1996.
Rânduiala Sfintelor și Dumnezeieștilor Slujbe din Săptămâna Mare, Duminica Învierii și
Săptămâna Luminată , Editura Buna Vestire, Blaj, 2004.
Triodul, care cuprinde slujbele bisericești de la Duminica vameșului și a fariseului până la
Sfânta Înviere, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2000.

IV. Opere:
Antihristica. Semnul venirii lui Antihrist și sfârșitul lumii din Dumnezeieștile Scripturi și
din scrierile Sfinților Părinți , cu binecuvântarea P.S. Galaction, Episcopul Alexandriei și
Teleormanului, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2004.
Bria, Ion, Învățătura Ortodoxă d espre viața viitoare , în „Ortodoxia” , XXXVI (1984), nr.
1, pp. 9 -29.
Chialda, Mircea, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos (Parusia) , în „Glasul
Bisericii – Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei” , anul XLII, nr. 6 -8,
iunie -august 1983, p p. 369 -380.
Chiala , Sabino, Isaac Sirul, asceză singuratică și mila fără sfârșit , traducere de Diac. Ioan
I. Ică jr., Editura Deisis, 2000.

51
Chiricuță , Petre, Parusia sau despre a doua venire , ediție îngrijită de Radu Comănescu,
Editura Anastasia, București, 2001.
Constantinescu, Ioan , A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) și unele înțelegeri
greșite în legătură cu ea , în „Glasul Bisericii – Revista oficială a Sfintei Mitropolii a
Ungrovlahiei” , anul XXXV, nr. 3 -4, martie -aprilie 197 6, pp. 328 -344.
Constantinescu, Ioan, Studiul Noului Testament , Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
David, Petre I., A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) , în „Ortodoxia” , XXXVI
(1984), nr. 1, pp. 95-115.
David , Petre I., Călăuză creștină. Sectologie. , Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de
Argeș, 1994.
Eliade , Mircea, Sacrul și profanul , trad. de Rodica Chira, Editura Humanitas, București,
1992.
Megheșan , Dumitru, Înviere și eshatologie , Editura Aion, Oradea, 2003.
Lossky , Vladimir, Vederea lui Dumnezeu , trad. de Maria -Cornelia Oros, studiu introductiv
de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1995.
Părinții Bisericii despre sfârșitul lumii , Editura Sophia, București, 2009.
Rose, Serafim, Semnele sfârșitului lumii , traducere de Ștefan Francisc Voronca, Editura
Egumenița, Galați, 2004.
Simonpetritul , Makarios, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic , trad. de Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Stanciu, Ștefan -Iulian, A doua venire a Domnului Iisus Hristos (lucrare de certificare a
competențelor profesionale), Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Gură de Aur”,
Slobozia, 2014.
Stăniloae , Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă , vol. III, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

52
Todoran, Isidor; Zăgrean, Ioan, Teologia Dogmatică , Editura Renașterea, Cluj -Napoca,
2007.
Usca, Ioan-Sorin ; Usca, Ana, Apocalipsa în tâlcuirea Sfinților Părinți , Editura Christiana,
București, 2002.
V. Surse electronice:

53

CUPRINSUL