Predare Tehnică Criminalistică Anul Ii 2020 [604209]
CAPITOLUL V II
CONSTATAREA ȘI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ
7.1. ASPECTE GENERALE, DEFINIȚIE, BAZA LEGALĂ
Expertiza și constatarea criminalistică repre zintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, specialistul
sau expertul criminalist ajungând la anu mite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii
de obiecte de identificat, obiecte identificatoare, prin studiere multilaterală, complete și obiectivă a caracteristicilor
identificatoare.1
Ca atare, în anchetarea unor cauze p enale, organele judiciare sunt puse în fața unor probleme pe care nu le
pot rezolva singure , unde s arcina administrării probelor (prin constatări/expertize), constituie principalul mijloc de a
completa probațiunea în cursul anchetei penale. De valoar ea pro belor administrate și mai ales aprecierea lor obiectivă,
în conformitate cu legea procesual -penală , depinde formarea convingeri i organelor judiciare /instanței de judecată cu
privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie să -și formuleze o opinie cl ară și concisă, precum și încadrarea juridică
a faptei , iar mai apoi soluția pe care instanța o pronunță .
Pentru efectuarea acestor constat ări/expertize legea procesual penală arată că sunt necesare cunoștințele
unor persoane cu pregătire de specialitate în aceste domenii. În acest sens, legea le permite, iar în unele situații le
obligă să recurgă la concursul specialiștilor sau experților. Activitățile desfășurate de aceștia sunt denumite în actele
normative prin termenul de expertize .
Ca și prevederi leg ale, Instituț ia expertizei CRIMINALISTICE (fără medicina legală), se regăsesc în: HG
458/2009, reprezentând “actul procesual” prin care se realizeaz ă o cercetare științifică a probelor materiale destinat ă
identificării: persoanelor, obiectelor, substanțelo r, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăți,
modificări de formă, aspect, conținut ori structură, precum și a mecanismului producerii acestora;
Conform procedurii penale ca și reglementare legală, constituie probă orice element de fap t care servește la
constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni la identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei . (art. 97 alin 1 din C.p.p. )
Privitor la probe, acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.2
Pe toată durata procesului penal, organul de urmărire p enală poliție/parchet pot să obț ină probe prin
următoarele mijloace:
– declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
– declarațiile persoanei vătămate;
– declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
– declarațiile martorilor;
– înscrisuri, rapoarte de expertiză sau cons tatare, procese -verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
– orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procedeul probatoriu , este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
În acest sens procedural c onstituie obiect al probei următoarele :
– existența infracțiunii și săvârșirea ei de către suspect/ inculpat;
– faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
– faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;3
– orice împrejurar e necesară pentru justa soluționare a cauzei.
În exercitarea acțiunii penale, sarcina administrării probei revine în principal procurorului, iar în acțiunea civilă,
părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care p ersoana vătămată este lipsită de
capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.4 Pe tot cursul procesului penal, s uspectul sau
1G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 43
2 Conform art. 103 alin 1 din C.p.p.
3 Conform art. 98 din C.p.p.
4Idem art. 99 alin. 1 și 2 din C. proc.pen.
inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, ne fiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dre ptul de a
nu contribui la propria acuzare.
7.1.1. CONSTATAREA CRIMINALISTICĂ
Constatarea și e xperti za criminalistică , reprezintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, expertul
sau specialistul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii
de obiecte de identificat/obiecte identificatoare, prin studierea multilaterală, completă și obiectivă a caracteristicilor
identificatoare. Ambele s unt mijloace de probă conf. prev. art. 97, alin 2, lit. e.
În proiectul inițial al Codului de procedură penală constatarea nu figura ca mijloc de probă, fiin d introdus
ulterior prin Legea nr. 255 din 2013 de aplicare a C. proc. pen., ce aduce modificări unor articole din cod .
DEFINIȚIA, OBIECTUL DE S TUDIU ȘI REGLEMETAREA LEGALĂ
Constatarea , reprezintă operatiunea tehnică de interpretare și valorificare imediat ă a urmelor, mijloacelor
materiale de probă și împrejurărilor de fapt, desfășurată de specialiștii din cadrul instituți ei de care aparține org anul
de urmarire penală sau din alte organe în scopul identificării faptuitorilor și a obiectelor folosite la săvârșirea infracțiu nii.
Conform specialiștilor în domeniu, din punct de vedere al tehnicii criminalistice, între expertiză și constatare
nu exis tă deosebiri. Ambele folosesc aceleași proceduri de lucru și etape de examinare, iar raportul final are același
conținut. Din punct de vedere procesual penal, între ele sunt deosebiri.5
REGLEMENTARE LEGALĂ
Constatarea , este reglementată de art . 97 alin. 2 lit.e. din C.p.p. privind proba și mijloacele de probă și este
un mijloc științific de probă specific legislației românești, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislații.
Obiectul costatării
Conform art. 181 indice 1 , din C.p.p. ,,Organul de u .p. stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările
la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care trebui e să se efectueze lucrarea. Raportul de constatare
cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, a pr ogramelor și echipamentelor utilizate și
concluzii le constatării. (alin 2).
Conform art. 183 p rezentarea scriptelor de comparație, pentru cauzele cu infracțiuni de fal s în înscrisuri,
organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune să fie pre zentate scripte de comparație. Rezultă că
obiectu l constatării îl reprezintă elementele materiale și stările de fapt prin examinarea cărora se pot obține proce
ștințifice, care contribuie la lămurirea împrejurărilor în care s -a săvârșit infracțiunea.6 Totodată, constatarea , are rolul
de a clarifica, pe criterii de ordin științific, semnificația urmelor și obiectelor descoperite la locul săvârșirii unei infracțiuni.
Dispunerea constatării
Constatarea, se dispune conform art. 172 din C.p.p. alin. 9 la 12 atu nci când ,, există pericol de dispariție a
unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei ”, organul de u.p., poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constată ri. Constatarea este
efectuat ă de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora (alin. 10)
Conform celor enumerate mai sus constatar ea are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor
fiind impus ă de existența pericolului, dispariția unor mijloace materiale de probă sau schimbarea unor situații de fapt.
Deci ea se dispune când este îndeplinită una din următoarele condiții:
a) există pericolul de dispariție a unor mijloace de probă, ori schimbarea uno r situații de fapt;
b) este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Ambele situații pot fi determinate atât de fac tori subiectivi cât și obiectivi .
După finalizarea raportului de constatare dacă organul judiciar apreciează că este nevoie de un expert, sau
când constatarea este contestată, se dispune efectuarea unei expertize (alin. 12) .
5Gheorghe Popa, op. cit. pag. 438
6G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 43
7.2. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ
Expertiza, poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesară stabilirii
adevă rului în cauza supusă soluționării, de către un expert, prin cunoștinț ele specifice fiecărui domeniu, activitate
desfășurată la cererea organului judiciar, în situația în care acesta nu poate să lăm urească singur respectiva
împrejurare de fapt.
Totodată, expertiza este o activitate de cercetare științifică desfășurată la cererea organelor judiciare, de
persoane cu cunoștințe de strictă specialitate, asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor în vederea
clarificării unor fapte ori împrejurări sa u pentru identificarea obiectelor creatoare de urme.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse
evaluării și a obiectivelor care t rebuie lămurite de expert. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare
sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.
De asemenea, expertiza poate fi utilizată atât în cursul procesului civil cât și penal.
Ca și bază legală, expertiza este reglementată de:
– art. 97 din C.p.p. alin. 2 lit. e privind proba și mijloacele materiale de probă , unde se specifică: “Proba se
obține în procesul penal prin următoarele mijloace: înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese -verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă; ”
– art. 172 C.p.p. alin 1 -8 și 12 privind dispunerea expertizei sau a constat ării prevede că: “efectuarea unei
expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă
importanță pentru aflarea adevărului în cauză este neces ară și opinia unui expert. Expertiza se dispune, în condițiile
art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății
se dispune de către instanță, prin încheiere motivată. ”
– Procedural, c ererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor
supuse evaluării și a obiectivelor c are trebuie lămurite de expert;
– Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți
independenți autorizați din țară sau din străinăt ate, în condițiile legii;
– Expertiza și examinarea medico -legală se efectuează în cadrul instituți ilor medico -legale;
– Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei
trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze,
obiect ivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și institu ția ori experții
desemnați;
– În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice
sau alte asemene a cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care
funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt
aplicabile în mod corespunzător;
– La efe ctuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau
subiecților procesuali principali.
După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert
sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.7
Numirea expertului
Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.8 În vederea
realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia la cunoștință de materialul dosarului necesar
pentru efectuarea propriu -zisă a expertizei.
Totodată, e xpertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la
anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur
expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din
discipline distincte, situație în care desemnează doi sa u mai mulți experți. Când expertiza urmează să fie efectuată de
7Noul-Cod-de-procedura -penala -actualizat -2014.pdf
8 Conform art.173 alin 1 din C. proc.pen.
o instituție medico -legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se
face de către acea in stituție, potrivit legii.
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert
recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert
recomandat de acesta să partici pe la e fectuarea expertizei. Expertul, instituția medico -legală, institutul sau laboratorul
de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte
instituții sau avizul acestora. Instit uția medico -legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului
judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.
Cazurile de incompatibilitate ale expertului
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompat ibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată ca
expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și
concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă . Nu poate fi desemnată ca expert
persoana care a avut această calitate în aceeași cauză, cu excepția situației în care aceasta este recomandată de
părți sau de procuror.9
Drepturile expertului
Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru ac eleași motive pentru care martorul poate
refuza depunerea mărturiei. De asemenea, e xpertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pen tru
efectuarea expertizei. Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea e xpertizei cu privire la
anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate. Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali
principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.10
Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile
pe care ar trebui să le suporte sau le -a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de
către organele judiciare în funcție de natura ș i complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi
suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico -legală ori institutul sau laboratorul de
specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile pr evăzute de legea specială. Expertul poate beneficia și de măsuri
de protecție, în c ondițiile prevăzute la art. 125 din C.p.p.
Obligațiile expertului
Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată or i
de câte ori este chemat și de a -și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului -limită stabilit în ordonanța
organului de urmărire penală sau în încheierea instanței. Termenul -limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit,
la cererea e xpertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată s ă fie mai mare de 6 luni. Întârzierea
sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă
a expertului sau a insti tuției desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.11
Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiz ă până la
termenul fixat. Înlocuirea se dispune prin ordonanță de către organul de urmărire p enală sau prin încheiere de către
instanță, după citarea expertului, și se comunică asociației sau corpului profesional de care aparține acesta. Expertul
este, de asemenea, înlocuit când este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare ori în cazul în care
se află în imposibilitate obiectivă de a efectu a sau finaliza expertiza. Expertul înlocuit trebuie, sub sancțiunea prevăzută
la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectele încredințate, pr ecum și
observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale.12
Termenul la care sunt chemate părțile , examinarea obiecțiilor și
cererilor făcute de părți
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efe ctuarea unei expertize, fixează un
termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul, da că acesta a fost desemnat.
La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului obiectul
9 Conform art 174 alin. 1 și 2 din C. proc. Pen.
10Art. 17 5 alin. 1 -4 din C.proc. pen.
11 Idem alin. 7 -8 din C.proc. pen
12Art. 176 alin 1 -4 din C.proc.pen.
expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu
privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor.
De asemenea, după caz, sunt in dicate expertului obiectele pe car e urmează să le analizeze. Expertul este
înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație
sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu pr ivire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu
regulile științei și expertizei profesionale.
Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară numirea câte unui expert
recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor
făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune
în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându -l totodată dacă la efectuarea
acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.
Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico -legală, de un laborator de expertiză
crimin alistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența
expertului în fața organului judiciar.
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia e xpertului sunt c onsemnate într -un
raport. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se mot ivează în
același raport. Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.13
Conținutul raportului de expertiză
Raportul de expertiză cuprinde:14
a. partea introductivă , în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s -a
dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la c are expertul urmează să răspundă, data
la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au
participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de e xpertiză;
b. partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și
echipamentele utilizate;
c. concluziile , prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte preci zări
și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali principali, aceștia sau
avocatul lor sunt încunoștințați cu privir e la întocmirea raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea
raportului.
Suplimentul de expertiză
Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este
completă, iar această deficiență nu po ate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de
expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte
expertiz e de către un alt expert.
Când expertiza a fost e fectuată în cadrul instituției medico -legale, unui institut sau laborator de specialitate,
organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării suplimentului de
expertiză.15
Efectuarea unei noi expertize
Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile
raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există
contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.16 Când organul de urmărire penală sau
instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico -legală, aceasta este efectuată
de o comisie, în condițiile legii. Organul de urmărire p enală stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările la
care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Raportul de constatare
13Art 178 alin 1 -3 din C. proc. Pen.
14 Idem alin. 4 din C. proc. Pen.
15Art. 180 alin. 1 -2 din C. proc. Pen.
16Art. 181 alin. 1 -2 din C. proc. Pen.
cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, pro gramelor și echipamentelor utilizate și
concluziile constatării.
Etapele efectuării expertizei
Pentru ef ectuarea expertizei, se parcurg următoarele etape:
– studierea și însușirea obiectului lucrării , etapă în care se procedează la lecturarea actului prin care s -a dispus
efectuarea expertizei, fiind necesar să se acorde o atenție deosebită condițiilor în care au fost descoperite, ridicate și
conservate obiectele supuse examinării;
– examinarea separată a materialului în litigiu , având ca scop determinarea c aracteristicilor generale și
individuale ale acestuia, scoțându -se în evidență toate particularitățile esențiale, proprii numai obiectului respectiv și
nerepetabile la toate celelalte, inclusiv la cele care îi sunt asemănătoare;
– examinarea separată a mod elelor de comparație , de obicei în cazul expertizelor traseologice și balistice,
care sunt urme create experimental cu obiectele presupuse că au legătură cu cauza. Pe cât posibil, condițiile de
prelevare a modelelor de comparație trebuie să corespundă cu c ele în care au fost create probele în litigiu. În cazul
expertizelor grafice pot fi folosite scripte sau semnături preexistente, pentru a se elimina posibila tendință de deghizare;
– examinarea comparativă se face, de regulă, prin procedeul confruntării și poate fi realizată prin mai multe
metode: pe cale sintetică, cu ajutorul tabelelor sinoptice, pe bază de diagrame, prin suprapuneri sau prin juxtapuneri;
– demonstrația servește la fundamentarea concluziilor prin invocarea de argumente care, în succesiune a lor
logică, conduc la o cunoaștere calitativă nouă a probelor examinate de expert;
– formularea concluziei este etapa finală și reprezintă răspunsul la întrebările formulate de organul judiciar,
precum și părerea științifică a expertului asupra obiectivu lui expertizei. La formularea concluziei, expertul trebuie să
aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real.
Concluziile pot fi certe (pozitive sau negative), de probabilitate sau de imposibilitate .17
7.3. CLASIFICAREA CONSTATĂRILOR ȘI EXPERTIZELOR
7.3.1. Criterii de clasificare a expertizelor
Conform literaturii de specialitate nu exită în prezent, la nivel naț ional, o clasificare unitară a constatărilor și
expertizelor . Având în vedere p ărerile exprimate de majoritatea autorilor din domeniu, avem următoarele criterii:
1.După domeniile științifice abordate și cărora le aparține exper tul care le execută avem:
-Expertize tehnice – efectuate de experți tehnici;
-Expertize merceologice – efectuat e de experți merceologi ;
-Expertize sanitar -veterinare;
-Expertize fizico -chimice;
-Expertize contabile – efectuate de experți contabili;
-Expertize medico -legale – efectuate de medici legiș ti sau alti medici abilitați să efectueze expertiza;
2. După natura probelor ce urmează a fi lămurite prin experti ză avem:
a) Expertiza criminalistică care este împărțită pe mai multe genuri:
– expertiza dactiloscopică
– expertiza grafică și tehnică a documentelor
– expertiza traseologică
– expertiza balistică judiciară
– expertiza fotografiei de portret
– expertiza vocii și vorbirii
– expertiza bio -criminalistică
– expertiza fizico -chimică
– expertiza comportamentului simulat.
b) Expertiza medico -legală pentru stabilirea cauzei și naturii morții, natura și gravitatea leziunilor.
c) Experti za psihiatrică pentru determinarea stării psihice a unei persoane.
3.În funcție de conținut, expertizele pot fi împărțite în două mari categorii:
17Gheorghe Popa , op. cit. pag. 436
-Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de specialitate, fară să conțină element e
juridice;
-Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme speciale , de exemplu norme tehnice
sau contabile.
4. După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:
-Expertize facultative – sunt dispuse de or ganele judiciare atunci cînd acestea socotesc că pentru lămurirea
unor situații este necesară opinia unui expert ;
-Expertize obligatorii – cele a căror efectuare este expres prevazută de lege.
În conformitate cu prevederile C.p.p . în aceasta categorie se regasesc:
– expertiza medico -legală psihiatrică, în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, precum și atunci cand
organul de urmarire penal ă sau instanta de judecata are îndoiala asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului;
– efectuarea un ei expertize pentru a se stabi li cauzele morții, dacă nu s -a întocmit un raport medico -legal.
5. După modul de desemnare al experților :
-Expertize simple – pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar;
-Expertize contradictorii – experții sunt numiți de către organele judiciare și de către părți;
-Expertize supravegheate – în acest caz părțile pot desemna un specialist autorizat care să controleze modul
de efectuare a expertizei.
6. După gradul de complexitate al obiectului expert izei:
-Expertize simple – efectuate de un specialist dintr -un anumit domeniu de activitate .
-Expertize complexe – necesită pentru lămurirea faptelor c unoștințe din mai multe domenii , deci vor fi
efectuate de experți din mai multe domenii de activitate, cu specializări diferite.
7. După autoritatea care solicită efectuarea expertizei, există:
-expertize judiciare , realizate la solicitarea organelor judiciare ori a instanței, în vederea clarificării unor
aspecte cu legături legate de procesul penal ori civ il;
-expertize extrajudiciare , realizate la solicitarea altor instituții, fie ele și aparținând mediului privat, de regulă
fără legătură directă cu un proces ori litigiu, însă cu potențial de a deveni mijloc de probă ulterior.
7.3.2 Modalități de realiza re a demonstrațiilor și de ilustrare a r aportului
de expertiz ă
Examinarea comparativă ocupă un loc central în procesul identificării și are în vedere alăturarea obiectelor
în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele. În cadrul analizei comparative, care este un proces complex,
se va merge de la a bstractizare la generalizare. Comparația se va putea realiza atât la nivel fizic, cât și la nivel mental.
Confruntarea directă sau prin „confruntarea imaginilor reflectate ale obiectelor”.
În primul caz se compară de exemplu urma de încălțăminte, direct cu talpa pantofului sau mulajului ori
imaginea fotografică a acesteia.
În cel de al doilea caz se compară spre exemplu imaginile fotografice ale urmelor imprimate pe tubul tras de
cuiul percuto r, gheara extractoare ori pragul aruncător, cu imaginile fotografice ale amprentelor formate de aceleași
compartimente ale mecanismului de dare a focului pe tuburile obținute cu ocazia tragerii experimentale.
Examinarea comparativă mai poate fi realizată p rin mai multe procedee, astfel:
-Compararea prin confruntare , unde analiza se va face prin prezentarea alăturată a obiectelor ori a imaginilor
acestora.
– Juxtapunerea , constă în așezarea obiectelor sau a urmelor de comparat în același plan de examinat fi e
direct sau sub forma unor fotografii la scară ;
– Suprapunerea , utilizează de regulă imaginile fotografice ale obiectelor care se compară, ilustrând
coincidența deplină dintre caracteristicile acestora. În acest caz se utilizează pelicule foto, plăci tran slucide sau
suprapunerea opt ică;
– Caroiajul, (rețele pătrate) unde se ilustrează corespondența deplină, sub aspectul plasamentului, dintre
caracteristicile care se compară. Se utilizează imaginile fotografice (obținute la aceeași scară) ale obiectelor, im agini
a căror suprafață este împărțită de o rețea de pătrate, construită în raport cu două axe de coordonate care străbat
puncte de același fel.
– Măsurarea valorilor unghiulare. Procedeul are la bază construirea unor unghiuri între punctele de același fel
existente pe imaginile (de regulă fotografice) ale obiectelor care se compară și măsurarea valorilor acestora.
– Diagrama punctelor caracteristice coincidente , constă în unirea în ordinea în care au fost descrise cu prilejul
juxtapunerii a punctelor c orespondente dintre imaginile care se compară și obținerea în acest fel a două figuri
geometrice care au aceeași formă și dimensiuni.
7.4. DISPUNEREA CONSTATĂRII LOR ȘI A EXPERTIZEI CRIMINALISTICE
Constatările și expertizele nu sunt folosite în toa te cauze le instrumentate de orga nele judiciare, ci numai când
acestea le consideră necesare , precum și în cazurile obligatorii prevăzute de lege.
Procedural dispunerea constatări lor și expertizei este facultativă/ oportună atunci când:
-stările de fapt și împreju rările c auzei nu pot fi clarificate prin desfășurarea altor activități de urmarire penală;
-există pericol de dispariție a unor mijloace de probă;
-este necesară lămurirea urgentă a unor fapte și împrejurări ale cauzei, împrejurări ce reclamă cunoștințe ș i
competențe specifice unuia sau mai multor domenii de activitate științifică;
-la dosar există suficiente urme/mijloace materiale de probă din punct de vedere calitativ și cantitativ pentru
examinare.
În conformitate cu prevederile C. proc. pen., cazuril e obligatorii sunt următoarele:
-în cazul infracțiunii de omor;
-dacă organul judic iar ori instanța au îndoieli asupra stării psihice a inculpatului;
-dacă nu s -a stabilit cauza morții prin intermediul unei constatări medico -legale anterioare.
După ce organul judiciar a constatat existența urmelor și mijloacelor materiale de probă, a c ăror cercetare
necesită folosirea unor specialiști sau experți, el este obligat la verificarea modului în care au fost respectate dispoziții le
legale privitoare la desco perirea, fixarea, ridicarea, ambalarea și sigilarea acestora. Nu trebuie omisă studierea modului
în care au fost inventariate și descrise prin procesul -verbal.
RIDICAREA MODELELOR DE COMPARAȚIE
O activitate de o deosebită împortanță, o constituie obținerea modelelor de comparație, sarcină care revine
organului de urmărire penală . Organul judiciar va proceda la procurarea acestor modele în prezența
specialistului/expertului, în situația în care această activitate necesită anumite conostințe de specialitate. Toate
materialele de comparatie vor fi ridicate pe bază de proces -verbal.
Problemele care trebuie lămurite în cadrul constatări lor/expertizei diferă în raport cu natura, cantitatea,
calitatea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precum și posibili tatea sau imposibilitatea procurării modelelor de
compara ție.
Întreb ările care vor fi puse sunt guvernate de următoarele reguli:
-să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea specialistului/expertului;
-să fie clare, concise și precise;
-să fie legatură logică intre ele;
-să nu oblige expertul la rezolvarea unor probleme de natura juridică;
-să nu pună expertul în situația de a efectua acte de urmărire penală (reconstituiri, audieri ).
Altă activitate importantă o constituie stabilirea expertul ui, sau, după caz, a instituției care va efectua lucrarea.
Situația diferă, după caz:
– în situația constată rii, aceasta se dispune din oficiu de organul de urmarire penală sau la cererea formulată
de către una dintre părți. De regulă, constatarea este e fectuată de specialistul/tehnicianul de pe lângă/din cadrul
institutiei din care organul de urmarire penală face parte, dar poate realizată și de specialistul/tehnicianul din cadrul
altor instituții.
-în ce priveș te expertiza , ea va fi efectuată de către un expert numit de către autoritatea de urmărire penală
sau instanța de judecată, (art. 173 C.p.p.) ori de către instituția căreia i -a fost înaintat actul de dispunere a expertizei.
Dacă expertul este nominalizat, acest fapt conferă părților dreptul ca la desfășurarea expertizei să particile câte un
specialist recomandat de ele.
Referitor la dispunerea expertizelor , organul de urmarire penală are este obligat să:
-să aducă la cuno ștința apărătorului inculpatului că urmează a fi dispusă expertiza;
-să chem e părțile și să le aducă la cunoștință dreptul pe care îl are de a completa întrebările și de a le
recomanda expertul;
-să stabilească termenul de realizare a expertizei și de depunere a raportului.
Actul de dispunere va preciza următoarele:
-autoritat ea judiciară care dispune;
-cauza în care este necesară;
-felul constatării /expertizei;
-instituția, expertul și termenul aferent;
-materialele puse la dispozitie și starea acestora;
-întrebă rile la care trebuie s ă răspundă expertul.
7.5. FORMULA REA CONCLUZIILOR
Concluziile la care poate ajunge expertul în urma efectuării examinării materialelor puse la dispoziție și a
cercetării științifi ce ce o face pot fi:
-concluzii de certitudine care reflectă sintetic rezultatele examinării prin siguranță, p recizie și exactitatea lor
înlăturând orice dubiu și care pot fi pozitive sau nega tive;
-concluzii de probabilitate care sunt formulate atunci când obiectul sau materialul pus la dispoziție oferă
insuficiente elemente de identificare de ordin calitativ sau cantitativ ;
-concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei datorită insuficienței cantității și calității caracteristicilor
obiectului sau a lipsei mijloacelor și metodelor tehnice cercetare.
La formularea concluziei, expertul trebuie să fie obiectiv , punând la baza aprecierilor sale numai datele
stabilite în mod real. Pe timpul efectuării expertizei trebuie acordată o grijă deosebită față de materialele puse la dispoziție și
în special faț ă de cele în litigiu care constituie probe materiale, de cele mai multe ori unice în cazul respectiv.
Realizarea obiectivelor constatării și a expertizei criminalistice solicită mai multe aspecte dintre care
amintim:
-delimitarea categorică între obiectele căutate și obiectele verificate;
-delimitarea între obiect ele de identificat și obiectele identificatoare;
-delimitarea între asemănare și identitate;
-diferențierea obiectelor în relativ constante și relativ schimbătoare în timp;
-luarea în conside rare a determinării calitative.
Pentru realizarea acestor cerin țe specialiștii și experții criminalisti sunt obligați să respecte o serie de norme
metodologice de natură morală, tehnică și profesională:
-obiectivitate și simț al respectului adevărului;
-folosirea judicioasă a metodelor științifice de examinare;
-folosirea metodelor moderne în activitatea criminalistică;
-utilizarea probelor originale;
-examinare sistematică și organizată;
-decelarea științifică a probelor examinate.
Alături de acestea, vor fi avute în vedere reguli ce includ:
-neefectuarea de mod ificări asupra urmelor sau obiectelor în litigiu;
-examinarea să se facă cu un maxim de obiectivitate, meticulozitate și atenție;
-examinarea caracteristicilor identificatoare să se facă sub aspectul frecvenței, constanței, interdependenței;
-respectarea principiului conform căruia aceleași cauze produc în aceleași condiții, aceleași efecte;
-respectarea principiului conform căruia un obiect este identic numai cu el însuși;
-formularea concluziilor să se efectueze comparativ, atât sub aspect cantitativ, dar și calitativ.
7.6. APRECIEREA ȘI VALORIFICAREA CONCLUZIILOR RAPORTULUI DE CONSTATARE ȘI DE
EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ
Aprecierea concluziilor cuprinse într -un raport de constatare , se face de către organul de cercetare penală.
Acesta decide dacă expe rtiza a fost efectuată conform normelor legale, este concludentă și poate fi folosit raportul ca
material probatoriu. Verificarea rapoartelor se efectuează sub două aspecte:
a).-din punct de vedere al respectării regulilor procedurale, se vor urmări:
-modu l în care a fost numit expertul și dacă nu sunt motive de recuzare;
-dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de specialist;
-dacă s -a dat răspuns la toate întrebările și dacă răspunsurile sunt complete;
-dacă părțile au fost cit ate (în cazul în care legea prevede acest lucru);
-dacă au existat opinii separate și dacă acestea au fost consemnate în raport;
-dacă raportul este semnat, parafat și avizat de organul tutelar al expertului.
b).-din punct de vedere al conținutului.
În cazul câ nd condițiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de cercetare penală va trece la
verificarea celui de -al doilea aspect stabilind:
-dacă raportul corespunde exigențelor de ordin logic și științific ;
-dacă raportul este suficient motivat ;
-dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziție;
-dacă specialistul sau expertul a folosit metodele și tehnică cea mai noua și mai adecvată domeniului
respectiv ;
-se va verifica logica raționamentelor pe care se bazează expertul ;
-dacă răspunsurile specialiștilor și experților la întrebările puse nu se contrazic.
7.7. ERORI CE POT APĂREA ÎN CONSTATAREA/ EXPERTIZA
CRIMINALISTICĂ
Principalele cauze de eroare ce pot apărea în expertiza criminalistică sunt:
-Erori provocat e de ridicarea si ambalarea necorespunzatoare a urmelor si mijloacelor materiale de probă.
În literatura de specialitate este unanim acceptată ideea potrivit căreia pentru a ajunge la o concluzie justă,
trebuie să se respecte întocmai regulile de ridicare și ambalare a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii . Există
posibilitatea ambalării defectuase a urmelor descoperite, relevate, fixate și ridicate cu ocazia efectuării cercetării loculu i
faptei, rezultând contaminarea sau intercontaminarea acestora cu anumite componente de natura organică, situație
în care devine imposibilă separarea acestor componente de cele caracteristice ale urmei în litigiu. Pentru acest motiv
este interzisă ambalarea urmelor în litigiu și a celor prelevate pentru comparație în același plic, cutie etc.
-Erori ce pot aparea datorită examinării probelor î n condiții diferite.
Pentru efectuarea examinărilor criminalistice specialiștii utilizează o g amă largă de mijloace tehnice ( lupe,
microscoape, stereomicroscoape ). Orice mică modi ficare a par ametrilor tehnici de lucru în examinarea urmelor în litigiu
cu modelele de comparație poate duce la formularea unei concluzii eronate. De exemplu, în cadrul expertizei
dactiloscopice confundarea unei urme negative cu urma pozitivă.
-Erori dator ate neexaminarii originalului precum și a celor ce pot rezulta din compararea urmei cu obiectul
creator de urmă.
Posibilitatea examinării criminalistice după copii apare numai în cazul co nstatării sau expertizei grafoscopice
și potrivit literaturii de spe cialitate, atunci când se fa ce expertiza vocii și vorbirii. În celelalte c azuri, cum ar fi, de
exemplu, ex aminarea urmelor materie ( sticlă, metale, produse petroliere, droguri etc.), este de neconceput
compararea fără a pleca de la urma în litigiu ridicat ă de la fața locului ori cu prilejul executării altor activități de urmărire
penală și de tactică criminalistică.
-Erori ce pot apărea ca urmare a neutilizării tuturor metode lor și mijloacelor de examinare , precum și cele
datorate constatării și interpretă rii defectuase a caracteristicilor generale și individuale .
O altă sursă de erori în expertiza criminalistică o constituie neevaluarea în totalitate a caracteristicilor de
identificare, fie că ne referim la cele generale sau cele individuale. Există și p osibilitatea ca acestea să nu fie
interpretate la justa lor valoare.
-Erori cauzate de măsuratorile sau calculele greșit efectuate , de aprecierea necorespunzătoare a detaliilor
nesemnificative sau aprecieri de ordin subiectiv pe baza unor idei preconcepute . Atât măsurătorile cât și calculele
greșit efectuate pot conduce la concluzii eronate dar și unele idei preconcepute.
-Alte erori ce pot apărea în efectuarea constat ării sau expertiz ei criminalistic e:
-erori produse prin neefec tuarea experimentelor.
-erori produse prin examinarea unui scris redactat într -o limbă străină.
-erori de logică formală, respectiv aprecierea incorectă a deducțiilor.
-erori materiale, constând în relatarea greșită a faptelor.
-erori verbale sau scrise, caracterizate prin folosirea incorectă a termenilor.
-erori datorate imperfecțiunii metodelor utilizate.
CAPITOLUL VI II
TRASEOLOGIE JUDICIARĂ, CERCETAREA -CRIMINALISTICĂ A URMELOR
8.1. NOȚIUNEA. PRINCIPI ILE ȘI SARCINILE TRASE OLOGIEI JUDICIARE
Opiniile exprimate de teoreticie ni, dar mai ales de practicieni ilusteaz ă că, în cazul săvârșirii unei infracțiuni,
făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne pe corpul său, pe al victimei, pe hainele acestora, pe sol, pe
diferi te obiecte , ele prezentând o importanță deosebită pentru cercetarea cauzei și aflarea adevărului. Cea mai mare
parte a infracțiunilor presupun prezența subiectului la locul comiterii faptei și săvârșirea de către acesta a unor acțiuni
ce produc mod ificări în ambianța existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generică de urme . Prin
examinarea urmelor se poate stabili modul cum infractorul a pătruns în câmpul infracțiuniii, acțiunile pe care le -a
desfășurat și succesi unea acestora, ins trumentele pe care le -a folosit și deprinderile în mânuirea lor, identitatea
autorului .18
Rezul tă că, orice activitate a omului se reflectă material prin transfor mările produse în mediul în care se
desfășoară, la fel cum orice faptă ilicită produce transfo rmări, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii. Ca atare,
cercetarea criminalistică a urmelor, atât la fața locului cât și în laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei
judiciare .19
În asent imentul majorității autorilor, traseolog ia, poate fi definită ca: o ramură a tehnicii criminalistice care
studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect or i ca modificări
produse de feno mene, în vederea identificării persoanei sau a obiectulu i creator, a lămuririi împrejurărilor legate de
formarea acestor urme și aflarea adevărului.
8.2. NOȚIUNEA DE URMĂ A INFRACȚIUNII
În literatura de specialitate opiniile converg către două puncte de vedere comune:
– în sens larg, unde urmele sunt definit e de unii autori ca „cele mai variate schimbări care pot interveni în
mediul înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului”, iar de alți autori ca „totalitatea elementelor materiale a căror
formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”.20
– în sens restrâns, unde prin urmă se înțelege „prezentarea structurii exterioare a unui obiect pe alt obiect
sau altă substanță .21”; sau urma este o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau în volumul
obiectului cu care a venit în contact .22
Ca atare , în sens criminalistic, noțiunea de urmă poate fi definită , ca:
,,orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și
elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual
sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea
împrejurărilor cauzei.”
Urmele prezintă următoarele trăsături gener ale:23
– apar obligatoriu în procesul săvârșirii unei fapte penale;
– crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei;
– în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de
identificare .24
Datorită acestor aspecte importante , este necesară descoperirea, fixarea, conservarea și exploatarea lor cu
celeritate, conform standardelor, procedurilor și dispozițiilor în vigoare.
Din aceste considerente și în asentimentul majorității autorilor, se poate concluziona că traseologia judiciară
este cea care, elaborează metodele și mijloacele de căutare, relevare, fixare, ridicare și conservare a urmelor și a altor
18 V. Berchesan. M. Ruiu, op. cit. pag. 218
19 Denumirea de „traseologie" provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) ș i „logos” (de
origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).
20 C. Suciu , Criminalistica , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 200.
21 V. Bercheșan, M. Ruiu, op. cit pag. 218., după B.I. Sevcenko, , Tehnică criminalistică ’’ , Moscova 1959, pag, 179.
22 Mircea I., Criminalistica , Editura Didactică și Peda gogică, București, 1978, pag. 55
23Din punctul de vedere al traseologiei judiciare. (n.a.)
24 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Interne, București, 1976, pag. 117.
mijloace materiale de probă, studierea mecanismului de formare și interpretarea tehnico -științifică a lor și unde în cadrul
expertizei traseologice se studiază îndeosebi urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectu lui creator în
vederea identifi cării sale, precum și reconstituirea întregului du pă părțile comp onente, cu excepția expertizei
dactiloscopice, în cadrul căreia se identifică persoanele după urmele papilare și expertiza balistică -judiciară, pentru
identificarea armei de foc pe baza urmelor lăsate pe tuburi și proiectile.25
8.3. PRINCIPIILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE
Traseologia judiciară, ca și ramură distinctă a tehnicii criminalistice, se bazează pe următoarele principii
generale:
– reproducerea fidelă în urmă a structurii exterioare a obiectului depinde de mecanismul formă rii urmei și de
proprietățile obiectului pe care se formează. Ca atare, î n toate cazurile, această reproducere apare invers, ca în
oglindă.
– obiectele materiale au o structură exterioară caracterizată printr -o anumită formă și printr -un anumit
macrorelief și microrelief strict individual. Nu există obiecte absolut netede, plane. Atunci când microrelieful nu poate fi
pus în evidență ori stabilit precis, identificarea prin examinarea traseologică nu este posibilă;
– structura exterioară a obiectelor este ind ividuală datorită unicității caracteristicilor luate în totalitate. Ca atare,
structura exterioară a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacă ea se modifică prin uzare;
– identificarea în traseologie este posibilă numai la obiectele care își păstrează structura exterioară din
momentul formării urmei pâna la efectuarea expertizei;
Obiectul pe care se formează urma poartă denumirea de obiect primitor , iar cel care creează urma se numește
obiect creator . Se poate concluziona că scopul fundamental al traseologiei îl reprezintă identificarea obiectului care a
creat urma.26
8.4. SARCINILE TRASEOLOGIEI JUDICIARE
Potrivit literaturii de specialitate și în asentimentul majorității autorilor sarcinile traseologiei judiciare sunt
următoarele:
– sarcin a principală a traseologiei este identificarea obiectului care a creat urma. În situația când nu avem la
dispoziție obiectul care ar fi putut crea urma și cu care ar trebui efectuată comparația, examinând totuși urma se pot
obține date cu privire la genul, grupa obiectului creator etc.
– sarcina secundară , constă în lămurirea împre jurărilor în care s -a format o urmă, în explicarea mecanismului
de formare a acesteia. De exemplu, este necesar să se stabilească modul în care s -a forțat o ușă de acces,
instrum entele care au fost folosite.27
8.5. URMELE, CLASIFICAREA URMELOR INFRACȚIUNII
O viziune unitară asupra sistemului urmelor, face ca specialiști de renume, să considere ca punct de plecare
al oricărei clas ificări a urmelor ca fiind pornit de la definiția no țiunii de urmă. Astfel, se opinează că, c ea mai simplă și
cea mai veche clasificare a fost făcută după natura obiectului creator și a fost foarte folosită în practica criminalistică.
După acest criteriu urmele sunt clasificate în: urme de mâini, de picioar e, de dinți, de buze, ale instrumentelor de
spargere, ale mijloacelor de tra nsport, de animale, vegetale .28
Pe de altă parte, o clasificare generală a urmelor infracțiunii după aceste criterii, se face în funcție de factori
sau elemente de diferențiere avu te în vedere și de către alți autorii de renume de specialitate, de destinația și de
întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic ori practic .29 Ca urmare a acestei
clasificări urmele, ca reflectare a formei exterio are a obiectelor care le -au creat, iau naștere datorită unor cauze
mecanice, termice sau chimice. Dintre cauzele mecanice ale formării urmelor pot fi indicate tăieturi, lovituri, smulgeri,
precum și apăsări, frecări ale unor suprafețe în contact . Cauzele termice se întâlnesc în cazul incendiilor, exploziilor,
temperaturii ridicate, unde formarea urmelor este influențată de structura materiei în care se creează, iar cauzele
25 M.Ruiu, G. Panfil, op. cit. pag. 115.
26 Gheorghe Popa, op. ci t. pag. 74
27 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Interne, București, 1976, pag. 118.
28 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 76
29 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică 2004 op. cit. pag 101.
chimice sunt datorate unor reacții foarte variate, cum ar fi otrăvirile, corodarea cu ajutorul unor substanțe chimice.30
Totodată, în opinia altor autori, urmele sunt clasificate în patru mari categorii, astfel: urme de contact, urme materie,
urme care relevă deprinderi, alte genuri .31
Ca atare, opinez că pentru clasificarea generală a urme lor, se folosesc o serie de criterii care diferă potrivit
unor factori sau elemente de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate .32 Astfel, se poate spune că urmele
sunt împărțite în două mari categorii:
– urme formate prin reproducerea constr ucției exterioare a obiectelor (urme de picioare, mâini, îmbrăcăminte,
instrumente de spargere);
– urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anor ganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente,
de fumat, de vopsea etc.). La rândul lor, ace stea se subdivid în funcție de procesul de mișcare în care s -au format și
de modificările aduse suportului lor .33
Conform majorității autorilor, se poate concluziona că, urmele pot fi clasificate după următoarele criterii :34
– după factorul creator de urme;
– după factorul primitor de urme;
– după esența urmelor;
– după mărimea urmelor;
– după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.
DUPĂ FACTORUL CREATOR DE URME
Clasificarea după factorul creator de urme , unde se disting următoar ele grupe principale de urme:
– urme ale omului , cuprinde toate modificările rezultate din contactul corpului omenesc cu elementele
componente ale mediului, precum și din mișcările complexe ale acestuia, inițiate, deliberate și coordonate de activitatea
cerebrală. Din această categorie, în afară de cele menționate mai sus , mai fac parte și produsele biologice de natură
umană, vorbirea, scrisul, modul specific de executare a nodurilor și legăturilor ;35
– urme ale animalelor , unde avem urmele create de copite , gheare, colți, coarne, păr, pene, aripi, produse
biologice, precum și cele sonore și de miros ;36
– urme ale vegetalelor , unde sunt cuprinse urmele frunzelor, ramurilor, tulpinilor, semințelor, sporilor,
produselor biologice de origine vegetală;
– urme ale obiectelor , unde sunt cuprinse totalitatea modificărilor produse la fața locului în timpul săvârșirii
infracțiunii de prezența sau acțiunea obiectelor cum sunt: instrumente, arme, îmbrăcăminte, încălțăm inte, mijloace de
transport );
– urme create de unel e fenomene , acestea apar ca urmare a exploziilor, incendiilor , catastrofelor, folosirii
radiațiilor.
DUPĂ FACTORUL PRIMITOR DE URME
După factorul primitor de urme , unde avem:
– urme primite de om , unde se au în vedere două si tuații distincte:
1) când c orpul uman suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme (cuțit, glonț, explozii, dinți, unghii,
degete);
2) când contactul cu factorul creator se realizează prin intermediul procesului de percepție -memorizare.
Urmele primite de corpul uman , ca sim plu corp primitor se clasifică în:
– urme formă , pot fi definite ca modificări apărute pe un obiect, care reproduc construcția exterioară a
obiectului creator;
– urme materie , din care fac parte particule micro (micro -urme) sau macrosco pice (macro -urme) de substanță,
desprinse de pe un corp, atașate la un corp, rămase sau aduse la fața locului în timpul săvârșirii faptei.
30 În aceste situații experții și speciali știi în domeniu sunt obligați pentru a realiza modelele de comparație, acestea trebuie create în aceleași
condiții, în caz contrar identificarea devine greoaie și se pot produce chiar erori.
31 Ionescu L.; Criminalistica. Note de curs , București, 2002, pag. 25 și următoarele.
32 E. Stancu , Investigarea științifică a infracțiunilor , Ed. Tempus, București, 1986, pag. 121.
33 Camil Suciu, op. cit pag. 200.
34 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Interne, București, 1976, pag. 118.
35 V. Bercheșan, M. Ruiu, op. cit. pag. 221.
36 Colectiv, Tratat vol. I , op. cit pag. 119.
La rândul lor, urmele materie se clasifică în:
– secreții (salivă, secreție nazală);
– excreții (spermă, materii feca le);
– resturi de substanțe, obiecte, materii;
– urme biologice:
– țesuturi.37
Urmele materie, cuprind substanțele, produsele sau particulele de natură organică sau anorganică, apărute
în procesul săvârșirii unei infracțiuni, care prin compoziția și aspectu l lor pot avea importanță criminalistică. Pentru
urmele materie de natură organică din categoria acestora fac parte produsele biologice de natură animală și vegetală
precum și substanțele chimice de natură organică. Pentru urmele materie de natură anorgani că din categoria acestora
fac parte, elementele minerale, cioburile de sticlă, peliculele de vopsea, particulele de sol.
Urme primite de animale .
Sunt modificări produse asupra corpului acestora prin intermediul unor instrumente, arme sau substanțe.
Acest e modificări pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pielea animalului, intoxicații, împușc ături.38
Urme primite de vegetale.
Sunt reprezentate de tăieturi, retezări, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate cu diverse instrumente, unelte
ori alte o biecte, precum și urmele care sunt imprimate pe suprafața plantelor de forma corpului unor persoane, animale,
mijloace de transport sau obiecte.
Urme primite de obiecte.
Sunt modificările apărute pe diferite o biecte, în urma contactului lor cu unui dintr e factorii creatori și unde mai
sunt incluse și urmele rămase pe banda de magnetofon ori pe pelicula foto sau cinematografică. Pratica judiciară a
demonstrat că urmele primite de obiecte se caracterizează printr -o bună conservare, unele din ele păstrându -și
caracteristicile inițiale pe o perioadă îndelungată.
DUPĂ ESENȚA URMELOR
După esența urmelor , avem:
– urme formă , reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al acțiunii factorilor creatori și
sunt de regulă reproduceri ale constru cției exterioare a unor corpuri și ale particularităților formei lor în masa corp urilor
primitoare. P ot fi rezultatul ruperii, apăsării, lovirii, imprimării, frecării, tamponării , țâșnirii, stropirii, scurgerii, mânjirii,
pulverizării.39
Totodată, u rmele fo rmă se subclasifică și ele în funcție de procesul de mișcare în care s -au format și de
modificările aduse corpului primitor. Ca atare, în raport cu procesul de mișcare în care s -au format se subdivid în:
– urme statice , formate atunci când cele două corp uri (corpul creator și corpul primitor de urmă), intră în
contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele.40
– urme dinamice , formate în procesul de frecare și alunecare a suprafețelor corpului creator și corpului prim itor
de urmă. Astfel, în această categorie se includ toate urmele în formă de striații, cum ar fii: urmele lăsate de dinții
autorului prin mușcarea diferitelor produse alimentare, urmele create de neregularitățile tăișului unui topor pe suprafața
obiectulu i tăiat, urmele de derapare a roților autovehiculelor .41
Aceste urme, în raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în:
– urme de adâncime , apar prin modi ficarea în profunzime a formei obiectului primitor, în locul de contact cu
cel creat or, ca urmare a comprimării substanței primului. Sunt și situații când urmele de adâncime conțin atât porțiuni
statice, cât și porțiuni dinamice sub formă de striații.42
37Prin procesul de percepție, omul poate reține și acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea activității i nfracționale. Ca
exemple pot fi date: elemen tele dinamice caracteristice mersului făptuitorului (altele decât cele materializate în cărarea de urme, culoarea
îmbrăcămintei sau instrumentelor folosite de făptuitor, succesiunea activităților întreprinse de anumite persoane cu ocazia r ealizării activit ății
infracționale, temperatura și mirosurile provenite de la făptuitor ori obiectele folosite de el.
38 Colectiv, Tratat vol. I , op. cit pag. 120.
39 Mai pot fi și rezultatul unui proces termic, mecanic, chimic.
40 Ca exemplu pot fi date forma crestelor pap ilare, conturul dinților pe suprafața corpului (pielii) victimei, forma tălpii de încălțăminte imprimată
(creată) pe pământ moale.
41 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică , vol I, op. cit. pag. 120.
42Ca exemplu la o urmă de adâncime creată de încălțămi nte, adâncimea urmei va reda conturul tălpii sau tocului (porțiuni statice), iar marginile
vor reda sub formă de strații elementele muchiei tălpii (porțiuni dinamice).
– urme de suprafață, apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanță pe su prafața unor corpuri ce
vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului purtător.43
De asemenea, la rândul lor în funcție de procesul formării, urmele de suprafață pot fi :
– urme de stratificare , atunci când corpul creator de urmă depune pe obie ctul primitor un strat fin dintr -o
substanță oarecare;
– urme de destraficare , atunci când corpul creator de urmă, detașează de pe corpul primitor un strat fin din
substanțele care se află pe acesta.
Urmele de stratificare și de destratificare pot fi vizi bile și invizibile (latente). Pentru urmele de suprafață în
grupa acestora vor fi incluse și acelea care redau conturul unor obiec te ca urmare a protejării locul ui ocupat de acestea,
denumite și urme negative.44
DUPĂ MĂRIMEA URMELOR
După mărime , unde în raport cu dimensiunile lor , (mărimea lor), avem două mari categorii :
– macrourmele , se referă la toate categoriile de urme formă și materie, percepute ca având dimensiuni
suficient de mari, pentru a fi examinate implicit cu organele senzoriale umane și unde acestea pot fi supuse unor
prelucrări, examinări, inclusiv fizice și chimice, fără a distruge complet substanța lor.
– microurmele , cuprinde toate categoriile de urme formă și materie, percepute ca având dimensiuni mici și
foarte mici, care pentru a fi de scoperite, ridicate și examinate sunt necesare, anumite mijloace tehnice de amplificare
a posibilităților senzoriale umane, ori folosirea unor metode microanalitice.
DUPĂ POSIBILITEȚILE CE LE OFERĂ ÎN PROCESUL IDENTIFICĂRII
După posibilitățile ce le oferă în procesul identificării , avem:
– urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârșirii infracțiunii, includ acele
urme , care deșii nu au elemente de identificare sau de stabilire a apartenenței lor la gen, contribuie la determinarea
naturii activităților desfășurate de către făptuitor, a succesiunii și duratei acestora , precum și la explicarea d iferitelor
împrejurări negative .45 În această categorie pot fi incluse, urmele poziționale, precum și urmele percepute ca
,,conce pționale,, adică care relevă concepția de săvârșire a unei fapte infracționale diferită de la persoană la persoană.
– urme care ajută la stabilirea apartenenței de gen , unde acestor urme le este specifică insuficiența
caracteristicilor individuale necesa re procesului de identificare din punct de vedere crimina listic, dar caracteristicile
acestor urme permit delimitarea genului de factori creatori cărora le aparțin și prezintă o deosebită importanță pentru
stabilirea cercului de suspecți.46
– urme ce permi t identificarea factorului creator , unde acestea conțin un număr suf icient de caracteristici
individuale de identificare, suficiente pentru identificare. Ca exemplu pot fi date urmele de mâini, de buze, de picioare,
de dinți, încălțăminte, îmbrăcăminte, ur mele lăsate de banda de rulare de la roțile autovehiculelor, urmele vocii și
vorbirii .47
Ca și alte clasificări ale urmelor avem și urme create în raport cu felul transferului generator de urme, unde
avem:
– urme create prin transfer direct , atunci când u rma este rezultatul direct al transferului de materie între factorul
creator și factorul primitor ;
– urme create prin transfer indirect , respectiv atunci când a intervenit un element intermediar în procesul de
transfer.48
43 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I , op. cit. pag. 121.
44Ca exemplu pot fi date tabloul, covorul ori alt obiect care vor lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr -o culoare mai deschisă decât
restul peretelui asupra căruia au acționat, căldura, lumina, fumul și alți factori degradanți. În situația în care avem incen dii, locul ocupat de
obiectele rezistente la foc redă conturul acestora sub forma unei porțiuni necarbonizate. Pentru urmele formă în cat egoria acestora se includ și
urmele create prin căderea substanțelor lichide, semilichide sau vâscoase de la diferite în ălțimi, sub di verse unghiuri, vite ze și presiuni : picături
de apă, ulei, benzină, sânge, vopsea. Examinând forma acestor urme, aceasta nu va duce la identificarea obiectului creator, ci furnizează date
în legătur ă cu direcția, înălțimea, viteza , timpul și modul de consumare a actelor care le -au produs.
45 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I , op. cit. pag. 122.
46Ca exemplu pot fi date, urmele formă dinamice (în afara striațiilor), o parte a urmelor materie, a microurmelor și ale unor fenomene, precum și
urmele de destratificare, cele negative.
47 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică, vol I , op. cit. pag. 123.
48 G.Panfil, N. Dă nuț, Petruț E., op. cit, pag. 67
În prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluționat științele forensic, oferind posibilitatea exploatării eficiente
a urmelor biologice și identificării infractorilor pe baza acestora.49
8.6. CERCETAREA URMELOR INSTRUMENTELOR DE EFRACȚIE
În realizarea activităților infracțio nale, de regulă suspecții apelează la cele mai diverse metode scule,
dispozitive sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate „instrumente de spargere.” Ca atare ,
instrumentele folosite la activitatea ilicită, crează anumite urme și unde forma accestora depinde de următorii factori:
procedeul utilizat, instrumentul folosit, natura suportului asupra căruia s -a exercitat forța etc. Astfel, după modul de
acționare urmele instrumentelor pot fi create prin: înțepare, lovire, apăsare, tăiere, f recare, ardere și topire. Din
totalitatea acestor urme create în mod static sau dinamic, de adâncime sau suprafață, ponderea o dețin cele de
adâncime, cu predilecție cele de natură dinamică. În practica judiciară, se cunoaște că , este aproape imposibil de
enumerat aceste instrumente de spargere, mai ales că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinație50, nu sunt
instrumente speciale și în afară de mici excepții, ele sunt obiecte împrumutate din viața obișnuită, fie că au fost pentru
moment la înde mână, fie că făceau parte din „trusa profesională” a infractorului.51
Din aceste considerente, există următoarele categorii principale ale acestor instrumente:
8.6.1 Urme de înțepare (împungere)
Această categorie de urme, pot fi create cu orice corp ascuțit , atunci când se acționează pe axa longitudinală.
Astfel, o șurubelniță împins ă cu vârful într -o bucată de scândură creează o urmă de înțepare. Ca atare, î n funcție de
grosimea și duritate materialului, de instrumentul cu care se acționează, urmele de înțe pare pot crea canale oarbe sau
străpunse. Perforările sunt create mai rar în scopul ușurării detașării unor bucăți de material .52 Aceste urme create,
sunt de adâncime și nu redau prea multe detalii ale instrumentului folosit de autor, care să ajute la iden tificarea lui. La
locul faptei, urme le pot fi găsite pe diferite suporturi, după cum ar fi: lemn, metal, obiecte textile.
Instrumentele pot lăsa caracteristici generale sau individuale, care pot determina tipul obiectului creator și
identificarea acestuia, în funcție de duritatea materialului în care sunt lăsate urmele. Caracteristicile generale care pot
fi avute în vedere sunt: forma orificiului de intrare și a celui de ieșire, precum și dimensiunile acestuia. Examinarea
acestor urme, poate evidenția următ oarele caracteristici individuale: forma profilurilor semirotunde din striații, forma
șănțulețelor din striații, dispunerea profilurilor față de șănțulețe, dimensiunile profilurilor și șănțulețelor și formele cr eate
de defecțiuni ale instrum entelor înțepăt oare. Trebuie reținut faptul că succesiunea urmelor are o importanță majoră,
întrucât ultima dintre ele păstrează cele mai valoroase caracteristici de identificare.53
8.6.2 Urme formate prin lovire
Conform practicii judiciare, aceste urme sunt întâlnite rel ativ mai rar, întrucât sunt evitate de infractor datorită
producerii zgomotului și, uneori, nu redau cu suficientă exactitate detaliile caracteristice ale instrumentului, dar pot
servi însă la determinări de grup, în cazul în care urma redă și caracteristi ci ale reliefului obiectului cu care s -a
acționat.54
Această categorie de urme, se realizează cu instrumente cum ar fi: ciocan, rangă, topor, târnăcop, cuțit, clește
etc. Corpul uman sau obiectul poate fi lovit, formându -se o urmă de suprafață sau de adânc ime (în funcție de natura
materialului primitor), care va reda, în general, mai mult sau mai puțin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei
părți din acesta.55 Urmele formate prin lovirea obiectelor indică trei posibilități:
– la locul și în timp ul spargerii nu erau de față a lte persoane decât spărgătorii;
– persoanele existente la locul faptei a u fost imobilizate;
– persoanele de la locul spargerii au lucrat în complicitate cu spărgătorii .56
Totodată, aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magaz inelor, geamurile locuințelor, parbrizele sau geamurile
portierelor de la autoturisme. Obiectele creatoare nu lasă urme utile identificării. De aceea în cursul cercetării la fața
49 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 7 8
50 Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Edi tura Actami, București, 1999, pag . 248
51 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 120
52 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 71
53 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 127
54 E. Stancu , op. cit ., pag. 249.
55 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 252
56 Suciu Camil, Criminalistică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 264
locului, se caută aceste obiecte creatoare pe care de obicei făptuitorii le a bandonează, fiind preocupați de transportul
bunurilor însușite și părăsirea cât mai grabnică a locului faptei.57
8.6.3 Urmele de tăiere
Aceste urme sunt create, prin acțiunea mecanică a obiectului creator de urme, care este mai dur și apt de a
tăia, a stră punge obstacolul asupra obiectului primitor de urmă, care are o consistență mai slabă și este capabil să
păstreze detaliile urmelor create, care au aspect de striații paralele, mai exact acestea se produc datorită acțiunii
instrumentului tăietor prin apăs are, alunecare, frecare și despicare asupra corpului uman sau a unui obiect. Prin tăiere,
în urmă este reprodus microrelieful exterior al tăișului și al părților laterale ale instrumentului folosit.58 Urmele formate
prin tăiere sunt urme dinamice, iar poziția acestor striații ne poate dovedi că tăierea s -a efectuat cu mâna stângă sau
cu mâna dreaptă.59
Urmele de tăiere por fi grupate după natura instrumentelor folosite la tăiere.
Dintr -o primă subgrupă a acestor instrumente fac parte: dalta, toporul, cuțitu l, care produc urme dinamice, în
timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor și detașează o porțiune din aceasta. Pe suprafața tăiată
de topor, cuțit, daltă se vor imprima detaliile obiectului creator, sub formă de striații paralele, cu v aloare de identificare
Din a doua subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de clești sau foarfece. Aceste instrumente
pot fi folosite la tăiat materiale textile sau tablă și formează urme de dimensiuni mici, mai greu de observat cu ochiul
liber, însă oferă suficiente elemente pentru stabilirea apartenenței de grup, având forme caracteristice și
inconfundabile.
O a treia subgrupă , conține burghiele și sfredelele pentru străpuns materialul din lemn și metal. Urmele
produse de acestea în masa obiectului primitor sunt caracteristice, dar au o valoare de identificare mai redusă. Acțiunea
de înaintare a sfredelelor în obiectul primitor produce detașări de material din acesta.60
8.6.4 Urme de apăsare
Conform practicii judiciare, aceste urme se găsesc mai frecvent la fața locului und e mai sunt numite ,,de
forțare ”. De regulă acestea sunt urme statice, precum și de adâncime și reproduce profilul exterior al instrumentului
folosit. Acestea pot fi create cu diferite instrumente și, de obicei, rămân în locul de îmbinare și în crăpăturile unor
obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese, broaște, foraibăre, alte sisteme de asigurare, ori în locurile de
presare cu diferite matrițe (zona fixării sistemului de închidere a ușilor). În același timp cu formarea urmelor de apăsare
se pot forma și urme de alunecare sau de perforare .61
În cazul expertizării criminalistice, urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare mai redusă, pentru că
detaliile obiectului creat or sunt mai puțin semnificative, ia r în cazul când suportul este mai rezistent decât instrumentul
folosit sau sfărâmicios (sticla, lemnul uscat ), nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator.
Este vorba de efectul așa -zisei „plasticități relative” a obiectului prim itor, care nu reține complet detaliile părții exterioare
instrumentului creator .62
8.6.5 Urme de frecare/ alunecare
Datorită forțării diverselor obstacole, obiectele, sculele, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare –
alunecare, care au un caracter di namic, fie de adâncime, fie de suprafață, de deformare sau de distrugere parțială a
materialului. Urmele create sunt specifice burghielor și ferăstraielor, bomfaierelor , fiind prin excelență dinamice, servind
mai mult la determinări de grup, o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condițiile ștergerii detaliilor, prin
însăși acțiunea de frecare a dinților ferăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier .63 La această categorie de urme, forma
exterioară a instrumentului folosit nu poate fi imprima tă, însă caracterul dinamic al urmei din care rezultă striațiile
constituie un element important în identificarea traseologică individuală. Astfel de urme se găsesc în cazul forțării
57 Ciopraga A., Iacobuță Ioan, Criminalistică , Editura Junimea, op. cit., pag. 90 -91
58 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 254
59 Iakubovskaia Ian , Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere , în Revista Probleme de medicină legală și de criminalistică , vol. I,
București, 1964, pag. 76 -78
60 Constantin I.R., Examinarea urmelor formate prin frecare -alunecare , Colectiv Tratat Practic de Criminali stică, Vol. III, Ministerul de Interne ,
București, 1980, pag. 66 și urm.
61 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Interne, București, 1976, pag. 252.
62 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 252
63 Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Editura Actami, București, 1999, pag . 248
sistemelor de încuiere -descuiere cu chei potrivite ori șperacle. Introduc ându -se în sistemul de încuiere o cheie potrivită
ori un șperaclu, prin rotirea acestora se acționează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme,
formându -se unele urme speci fice, sub formă de zgârieturi.
În astfel de situații, cu ocazia cercetării la fața locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de
încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită sau de șperaclu .64 La fața locului se
găsesc uneori u rme atipice de frecare , care sunt rezultate de regulă din pilire și care se găsesc pe obiecte având o
grosime redusă (verigi de lacăt, cârlige, siguranțe , pervaz din lemn etc.). Aceste sunt urme în general dinamice, de
profunzime, care nu redau caracteristicile proprii ale suprafețe i obiectului creator.
În cazul expertizei criminalistice, trebuie reținut aspectul că , din categoria caracteristicilor individuale fac parte:
– profilul striațiilor, redat prin diagrama profilului;
– înălțimea asperităților și adâncimilor;
– eventualele urme ale știrbiturii lamei, muchiei sau suprafeței;
– continuitatea liniară a striațiilor, care trebuie să aibă în vedere același plasament al liniilor din urma în litigiu
comparativ cu urma creată în mod experimental;
– urmele materie care s -au depus în urmele -striații ca detașări din substanța obiectului creator.65
8.6.6 Urme de topire /ardere
În cazul examinării criminalistice a caracteristicilor generale ale urmelor de topire, din punct de vedere al
formei, de regulă, se interpretează împreună cu cele de ardere, deoarece în majoritatea cazurilor aceste feno mene
coexistă și apar datorită folosirii unor dispozitive de spargere/forțare luate din alte domenii de activitate. Aceste
dispozitive pot fi: aparate care folosesc flacăra oxiacetilenică, aparate de sudură, lămpi de gaz . Urmele formate prin
topire servesc mai puțin la identificarea instrumentului, în schimb sunt apte să identifice autorul spargerii, cum ar fi de
exemplu, urmele de metal topit de pe hainele autorului, în cazul furtului dinr -o casă de bani.66
La urmele formate prin ardere , din cauza aspectelor și particularităților fizice și chimice, prezintă pe obiecte
caracteristici generale și individuale atât în ceea ce privește forma, cât și în ceea ce privește structura acestora, fiind
reprezentate de următ oarele caracteristici generale:
– plasamentul urmei față de focarul arderii;
– gradul arderii în exteriorul sau în interiorul obiectului supus examinării;
– modificările de formă, culoare ale părții din obiect care nu a fost supusă arderii;
– forma și culoarea funinginii și cenușei rezultate din ardere;
– apariția unor microincendii;
– elementele arderii complete sau incomplete (carbonizare, elemente de sfărâmițare, cenușă uniformă sau
diversă, blocuri de sudură și zgură);
-topirea (garniturilo r, vopselei, anumitor metale), scrumizarea, polimerizarea, emisiunea de gaze și fum și
influența acestora asupra altor obiecte înconjurătoare .67
Pentru cercetarea acestor caracteristici, expertul criminalist, folosește cunoștințele și cercetările din domen iul
fizicii atomice și mecanicii cuantice.68
8.7. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXA REA, INTERPRETAREA URMELOR DE EFRACȚIE
Cu ocazia cercetării locului faptei, căutarea urmelor instrumentelor de efracție se realizează minuțios,
sistematic, cu multă atenție, fo losindu -se mai multe procedee și metode cum ar fi: căutarea cu mijloace optice, acustice,
precum și cu cu ochiul liber, pe podea, pe victimă, tavane mobi lier, sertare , autoturisme, case de bani, pereți, uși,
ferestre, și alte obiecte pe care se presupune c ă s-ar putea găsi urme și mijloace materiale de probă necesare pentru
identificarea făpt uitorului și aflarea adevărului în cauză. O atenție deosebită, se va acorda căutării urmelor latente
folosind de regulă surse de lumină obișnuită și de radiații ultrav iolete .
Atât pe căile de acces, cât și pe câmpul infracțional, este necesară căutarea cu insistență a instrumentelor
creatoare de urme, fără de care nu se poate face identificarea.
64 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 254
65 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 133
66Stancu Emilian, Criminalistica , volumul I, Editura Actami, București, 1999, pag . 249
67 Tratat Practic de Criminalistică , vol. III, 1976, pag. 73
68 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 136
Urmele descoperite trebuie fotografiate după metoda fotografiei la scară și ridicate conform procedurilor și
standardelor în vigoare. Fixarea în procesul -verbal de cercetare la fața locu lui în caz de efracție a lacătelor ,
încuietoarelor , trebuie să cuprindă:
– locul unde s-a descoperit lacătul, încuietoarea ;
– felul încuietoarei (aplicată, îngropată), a lacătului;
– situația pieselor exterioare și interioare vizibile;
– starea dispozitivelor pentru fixarea încuietoar ei, atârnarea lacătului, locul și modu l de fixare al acestora,
deteriorările existente pe brățara lacătului ș i pe pă rțile adiacente ale ușii;
– urmele descoperite pe cheie, corpurile străine identificate pe încuietoare ori pe lacăt;
– ce metode de fixare a urmelor instrumentelo r de spargere care s -au folosit, precum și obiectele ridicate de
la fața locului și procedura în care au fost ambalate și sigilate .
Interpretarea urmelor de efracție, permite obținerea de indicii importante nu numai cu privire la natura actului
infracțional în sine, dar și la alte aspecte referitoare la t ipul de instrumente folosite și bineînțeles , la modul de operare
al autorului (stabili acțiunile întreprinse de făptuitor, precum și condițiile în care acesta a săvârșit fapta) și se realizează
prin precizarea semnificației unei formule sau informații, prin înlocuirea variantelor din care este alcă tuită cu argumente,
în funcție de un anumit domeniu.69 Totodată, i nterpretarea urmelor poate furniza organului de urmărire penală informații
cu privire la anumite fapte care au fost simulate sau care au fost comise de alte persoane decât adevărații infracto ri.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiză sunt în general următoarele:
– de la ce fel de instrumente provin fragmentele identificate la fața locului;
– dacă urmele prezentate au fost create de același instrument;
– în ce mod au fost sparte încuie toarea ori lacătul;
– care este succesiunea de creare a urmelor;
– ce instrument a fost folosit pentru efracție;
– care a fost mecanismul de formare a urmei;
– care este natura și compoziția chimică a urmelor materie descoperite la fața locului70.
– dacă în cuietoarea sau lacătul au fost descuiate cu cheia potrivită sau șperaclu;
– dacă acestea puteau fi descuiate cu cheie potrivită;
– dacă încuietoarea este în stare de funcționare, ori care este cauza defecțiunii;
– poziția în care se află sistemul de a sigurare, încuiat/descuiat .71
8.8. Obține rea modelelor pentru comparație
Modelele pentru comparație se obțin pe cale experimentală, fiind realizate în condiții cât mai apropiate de cele
în care au fost create urmele, de obicei, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au rămas urmele găsite la fața
locului și prin același mecanism. Acestea s e obțin și se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele
în litigiu și unde realizarea modelelor experimentale se face de regulă, pe suporturi asemănătoar e cu cele pe care au
rămas urmele la fața locului, prec um și prin același mecanism. Pentru instrumentele de tăiere confecționate din metal,
pentrua se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora, probele experimentale se iau la început pe un
supp ort moale din materiale cum sunt: ceara, plastelina, plumbul , cu scopul stabilirii poziției și unghiurilor sub care s –
a acționat cu i nstrumentele la fața locului. La final modelul de comparație va fi executat pe un suport asemănător celui
purtător al urme i în litigiu .
Căutarea acestor instrumente se va face cu celeritate (operativitate), deoarece instrumentele care au creat
urme la fața locului pot fi folosite și în alte înprejurări, ceea ce duce ca în timp lama acestora să sufere modificări sau
distruger i care pot să altereze identificarea corectă și certă a obiectului creator.
Când se prezintă atât urma, cât și modelele de comparație expertului i se pot adresa următoarele întrebări :
– dacă urmele au fost create de același instrument cu care s -au realizat modelele pentru comparație;
– dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s -au produs în timpul utilizării sale la fața locului sau ulterior;
– dacă fragmentul descoperit la fața locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat spre examinare.
Modelele de comparație obținute pe cale experimentală se păstrează până la soluționarea cauzei.
69 Tratat Practic de Criminalistică , vol. I, 1976, pag. 470
70 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică, op. cit. pag. 136.
71 Idem
8.9. URMELE OBIECTELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE
Modificările care apar pe corpul omenesc, pe componente ale mediului sau pe suprafața unor obiecte, ca
urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană în procesul săvârșirii unei infracțiuni sunt denumite
urme ale obiectelor de îmbrăcăminte, implicit ale legăturilor și nodurilor.72 Aceste urme pot rămâne atât pe obiecte de
îmbrăcăminte, cât și fragm ente de diferite mărimi ale materialelor din care acestea sunt confecționate. Pot fi
descoperite la fața locului în forme variate, cum ar fi: fibre textile, bucăți din materiale diferite, mănuși, obiecte de
lenjerie intimă uitate, pierdute, rezultate în ur ma unei lupte sau aduse în mod special pentru a deruta cercetările.
Totodată obiectele de îmbrăcăminte, la rândul lor, pot fi purtătoare de urme, atât de natură olfactivă cât și de altă natură
(fire de păr, praf etc.).
Cercetarea urmelor de îmbrăcăminte r ămase în câmpul infracțiunii, atât de la făptuitor cât și de la victimă,
poate furniza o seamă de date cu privire la modul de săvârșire a faptei, sau clarificarea situației de fapt. Pe obiectele
de vestimentație pot fi găsite diverse urme (biologice, de so l, lipsa unui nasture care a fost găsit la locul faptei, forma
țesăturii relevată la locul efracției etc.).73 Interpretarea acestor urme la fața locului face posibilă obținerea de date
referitoare la persoanele participante la săvârșirea infracțiunii și la împrejurările și condițiile în care s -a derulat
activitatea ilicită.
8.10. Obținerea modelelor pentru comparație.
Pot provenii atât din eșantioane din îmbrăcămintea suspectă ori din materialul care se presupune că a servit
la confecționarea acesteia, cât și urme experimentale create cu ele, iar urmele experimentale se realizează pe același
fel de suport, respectându -se mecanismul prin care se presupune că a fost creată urma în litigiu. Astfel, prin
compararea felului și dimensiunilor obiectul ui de îmbrăcăminte cu marca de fabricație pot fi obținute indicii cu privire la
sexul, vârsta, talia, ocupația purtătorului, locul de fabricație sau de proveniență. Ca și probleme care pot fi rezolvate
prin expertiză expertul/specialistul va răspunde la următoarele întrebări :
– dacă urma a fost creată de un obiect de îmbrăcăcminte și de care parte a acestuia;
– care este forma țesăturii din care s -a confecționat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
– dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăc ăminte;
– dacă prezintă alte particularități îmbrăcămintea care a creat urma.
Pentru cazul în care este prezentat și modelul pentru comparație expertul mai poate răspunde și la
următoarele întrebări:
– dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s -a obținut modelul de comparație;
– dacă fragmentul textil descoperit la fața locului a făcut corp comun cu obiectul de îmbrăcăminte prezentat
pentru comparație .74
8.11. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE CORPUL UMAN
Conform literaturii de specialit ate, în categoria urmelor create de corpul uman sunt incluse:
– urmele de mâini;75
– urmele de picioare;
– urmele de dinți:
– urmele de buze ;
– urmele de urechi ;
– urmele al e altor părți ale corpului ;
8.12. CERCETAREA URMELOR LĂSATE DE PICIOARE
Noțiuni generale.
În ca zul săvârșirii unei infracțiuni, primul contact al suspectu lui cu locul săvârșirii faptei se realizează pri n
intermediul picioarelor, care creează diverse urme pe diferite obiecte. Aceste urme pot fi statice sau dinamice, de
suprafață (de stratificare/ destratificare) sau de adâncime.
72 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 141
73 Idem
74 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Interne, București, 1976, pag. 250.
75 Această categorie (urmele de mâini) va fi tratată la capitolul referitor la Dactiloscopia judiciară. (n.a.)
După modul cum sunt create, urmele de picioare pot fi clasificate astfel:
– urme de picior gol (urmă plantară);
– urme de picior ac operit cu ciorap;
– urme de picior încălțat.
În primul caz se identifică direct persoana, în ultimul se identifică încălțămintea, deci indirect persoana. Cazul
al doilea este mixt: se identifică fie persoana după urmele de contur ale tălpii, fie obiectul ( ciorapul) după textura
materialului.76 Ca factor creator de urme, piciorul prezintă interes din punct de vedere al formei, dimensiunii și funcției
sale locomotorii .77
În câmpul infracțional, u rmele de încălțăminte iau naștere prin contactul dintre talpă și elementele componente
ale locului faptei (sol, dușumea, parchet, linoleum, gresie, covor etc.). Ele ajută să identificăm drumul parcurs de
infractor și încălțămintea care le -a creat. În general sunt urme formă (de adâncime sau de suprafață), însă pot fi gă site
și urme materie (când încălțămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.). Pentru aceste urme valoarea
caracteristicilor de identificare este dată de natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei și
mai ales de elementele individuale formate în procesul folosirii acesteia și în cel de fabricație. De regulă, e lementele
generale se referă la lungime, lățime, contur exterior, modelul desenului de pe talpă etc.
8.13. DESCOPERIREA URMELOR DE PICIOARE
De regulă, în majoritatea cazurilor, urmele de picioare sunt vizibile, de aceea nu se cer metode speciale
pentru descoperirea lor. În cazul în care nu sunt vizibile, căutarea lor se face într -un mod apropiat de cel al urmelor
latente de mâini și de cele ale piciorulu i gol, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină care va fi proiectată,
sub un unghi convenabil, pe suprafața examinată. Descoperind urmele, trebuie luate măsuri pentru conservarea lor
până la ridicare și fixare. Înainte de ridicare, urmele se fo tografiază. Ca atare, descoperirea urmelor de picioare,
presupune în primul rând, cercetarea suprafețelor pe care este pos ibil să se calce, cum ar fi: pământ, zăpadă , nisip,
parchet, linoleum, gresie, covoare, mobilier diferit (canapele, scau ne), pe care a utorii pentru a se deplasa ori escalada
au călcat având picioarele goale (urmă plantară), ori încălțate. La urmele de încălțăminte: se va arăta locul unde s -au
descoperit, felul ei, dacă este de suprafață sau de adâncime, cu ce s -a creat urma (cu piciorul desculț, cu ciorap sau
încălțat), dacă este completă sau parțială, felul solului, felul suprafeței obiectului purtător de urmă, relieful general al
tălpii și modul de aplicare al acesteia.
De mare ajutor pot fi caracteristicile apărute ca urmare a nerespec tării regulilor și normelor de fabricație a
încălțămintei (defecte de fabricație ). Din categoria elementelor individuale ale încălțămintei fac parte particularitățile
privind forma, dimensiunile, plasamentul, micile detalii ale cusăturii, crăpături, tocire a anumitor porțiuni din suprafața
de contact.78
8.14. FIXAREA ȘI RIDICAREA URMELOR DE PICIOARE
Conform practicii judiciare, ur mele de picioare constituie o categorie importantă de urme care uneori se
găsesc din abundență la locul faptei. Prin ridicarea și fixarea lor, se pot obține o multitudine de date cu privire la numărul
făptuitorilor, sexul, talia, greutatea aproximativă a acestora, înălțimea, dacă au alergat, au sărit ori au mers normal.
Fixarea și ridicarea urmelor de picioare, se poate realiza prin mai multe procedee. Criminalistica recomandă
ca toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie fixate prin descriere în procesul -verbal
de cercetare la fața locului și prin fotografiere. În afara acestor procedee, urmele de suprafață se mai pot fixa prin
copierea lor cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin realizarea unui mulaj.79
Ca atar e, în faza statică a cercetării la fața locului , se vor ridica prin fotografiere urmele de picioare , care
presupune fixare a imaginii de ansamblu a urmelor pentru redarea elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă
parte, fixarea imaginii urmei care conține elemente de individualizare a obiectului creato r. Înaintea fotografierii urmei
este necesară o pregătire a acesteia , îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea se face cu multă atenție, evitându -se
distrugerea detaliilor. De exemplu, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropată pe jumătate, se alterează o parte a
76 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 99
77 Colectiv, Tratat Practic de criminalistică , vol I, op. cit. pag. 149
78 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 116
79 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 99
fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc .80 La locul faptei , urmele descoperite se marchează cu plăcuțe indicatoare,
se încercuiesc cu cretă și se acoperă cu diferite obiecte, cum ar fi: cutii de carton, coli de hârtie etc. Pe timp ploios,
urmele descoperite se îngrădesc pentru a se preîntâmpina scurgerea apei în urme și surparea marginilor lor.
Pentru urmele descoperite în materii pulverulente se protejează împotriva vântului prin acoperire, pentru a
se preveni spulberarea unor detalii ori acoperirea lor prin nivelare.
La fixarea urmelor de picioare este importan t să se execute, o dată cu fotografierea propriu -zisă, și măsurarea
liniară sau bidimensională, prin așezarea de -a lungul și de -a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru.
Fotografiere a se execut ă potrivit regulilor cunoscute. Urmele, sunt fo tografiate pentru a fixa imaginea încadrării lor în
locul faptei în raport cu alte obiecte înconjurătoare și pentru a reproduce și fixa detaliil e caracteristice de construcție ,
elementele de individualizare a acesteia, detalii caracteristice, precum și pen tru a se evita pierderea în totalitate a
urmei în eventualitatea distrugerii acesteia.
Pentru faza dinamică, după fixarea prin fotografiere și descrierea în procesul verbal de cercetare a locului
faptei (și în schița locului faptei) urmele de adâncime se r idică prin mulaj, numai după ce au fost fotografiate, având
alăturat o unitate metrică de măsurare a acesteia (rigla gradată, metru de croitorie, ruletă etc.) deoarece mulajul, de
obicei, strică urma, cele de suprafață se ridică cu ajuto rul peliculei foli o adezive , iar urmele latente de picior desculț se
evidențiază prin procedeele și metodele specifice. Totodată, pot exista împrejurări ce pot fi întâlnite la fața locului care
presupun o pregătire specială a urmei și mulajului, mai ales în condițiile formă rii acestora în nisip, în pământ zgrunțuros,
în zăpadă etc. Interpretarea acestor urme se face atât pe baza caracteristicilor genera le cât și a celor individuale. Î n
acest scop se examinează atât urmele de picior izolate, cât și cărarea de urme.
8.15. ELEM ENTELE DE GEN ȘI INDIVIDUALE, MĂSURAREA URMELOR DE
PICIOARE
Pentru măsurarea dimensiunilor necesare, de către specialistul criminalist, se recomandă mai multe sisteme.
După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe axa longitud inală, de la proeminența călcâiului prin
urma degetului mijlociu până în dreptul vârfului degetului mare, lățimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului
(partea cea mai îngustă) și lățimea călcâiului. Altă metodă, denumită rețeaua lui Causse , con stă din folosirea unui
dreptunghi în care se încadrează urma și acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să fie împărțit în pătrățele egale.
În fine, după o altă părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se măsoare din partea posterioară a călcâiulu i până
la extremitatea celui mai avansat deget, iar lățimea în patru locuri, și anume regiunile: metatarso -falangiană,
metatarsiană, tarsiană și lățimea călcâiului .81
Conform practicii judiciare, la examinarea tălpii încălțămintei, deosebim trei părți: talpa, glengul și tocul și unde
marginile tălpii poartă denumirea de parte sau margine interioară, exterioară. Aceleași denumiri se folosesc și pentru
marcarea elemen -telor tocului și ale glengului. Talpa și părțile ei componente se caracterizează din punct d e vedere
al formei și dimensiunilor. Pe talpa piciorului se disting următoarele regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană,
tarsiană și a călcâiului. Contururile tălpii piciorului se împart astfel: linia interioară, linia exterioară, linia din spate și din
față (metatarsofalangiană). Pentru măsurarea urmelor de picioare , se vor avea în vedere următoarele:
– lungimea și lățimea tocului.
– lungimea și lățimea glengului;
– lungimea și lățimea pingelei;
– lungimea totală a tălpii;
Forma tălpii depinde, în pri ncipal, de forma vârfului și de marginea din spate. Se deosebesc următoarele
vârfuri tipizate: ascuțite, dre ptunghiulare prelungit, dreptunghiular larg, rotunde . Marginea din spate a pingelei poate fi
dreaptă, oblică, concavă, ondulată. Marginea sau tăietu ra din față a tocului poate fi dreaptă, concavă, convexă,
ondulată .82
Tocurile se împart în: joase, mijlocii, înalte, cu diferite forme . Adesea, studiind urma de încălțăminte, se poate
preciza și materialul din care este confecționată: piele, cauciuc, micr oporos etc. La tălpile de cauciuc se caracterizează
prin aceea că sunt confecționate dintr -o singură bucată de material, iar acestea poartă numeroase desene și au diferite
grosimi.
80 Colectiv, Curs de criminalistică , vol. I, Academia de Poliție „Al. I. Cuza”, București, 1983, pag. 129.
81 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 1998, pag. 88, supracitat Gheorghe Popa, pag. 102
82 V. Bercheșan, R. Marin, op. cit. pag. 226.
8.16. CĂRAREA DE URME
Cărarea de urme, conform specialiștilor în domeni u, nu este altceva decât oglinda în teren a mișcărilor d e
ansamblu din timpul mersului. S e poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în
coroborare și cu alte urme administrate în cauză.83 Studiul cărării de urme se fa ce după câteva elemente bine precizate
și anume: direcția și linia mersului, lungimea, lățimea și unghiul pasului.
Elementele cărării de urme (urme plantare) :
a. direcția mersului, b. linia mersului,
c. unghiul pasului, d. lățimea pasului,
e. lungimea pasului.84
Prin “cărare de urme “, se înțelege totalitatea urmelor de picioare ale unui om, formate consecutiv în procesul
mersului sau în fugă. La efectuarea măsurătorilor se au în vedere următoarele elemente: linia direcției de mișcare, linia
mersului sau linia de mers, lungimea pasului, lățimea pasului și unghiul de mers.
– linia de direcție a mișcării , este alcătuită dintr -o linie imaginară dreaptă care trece printre urmele picioarele
drept și stâng ;
– linia mersu lui sau linia de mers , este o linie frântă care unește urmele picioarelor drept și stâng; ea unește
punctele de același fel ale urmelor, adică: centrele călcâielor sau ale tocurilor, ale vârfurilor etc.;
– lungimea pasului : este distanța dintre două urme create de piciorul drept și stâng pe o linie paralelă cu linia
de direcție a mișcării. Această distanță se măsoară între două paralele ce trec prin aceleași puncte ale celor două urme
și sunt perpendiculare pe linia direcției de mișcare.
Pentru lungimea p asului, acesta trebuie să fie măsurat între extremitățile călcâielor celor două urme.
– lățimea pasului , este distanța dintre urmele piciorului; ea se calculează cu ajutorul unei perpendiculare trase
pe linia ce unește urmele piciorului stâng cu cel drep t. Altfel spus, lățimea pasului este distanța dintre urmele unui pas
măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia direcției de mișcare;
– unghiul de mers , este un unghi care se formează între axu l (linia centrală) a tălpii piciorului sau a
încălțămintei și linia de direcție a mișcării. Dacă vârfurile sunt îndreptate în interior, unghiul de mers este negativ.85
Mărimea și poziția elementelor caracteristice ale cărării de urme trebuie să reprezinte o medie aritmetică a
mai multor măsurători, deoarece acestea nu păstrează pe tot parcursul mersului aceiași parametri .86 Fixarea cărării de
83 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 101 -102
84 Idem , pag. 94
85 V. Bercheșan, R. Marin, op. cit . pag. 228
86 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Interne, București, 1976, pag. 155.
urme se face prin descrierea amănunțită în procesul -verbal, indicându -se cu precizie elementele menționate ale
mersulu i, prin schiță, precum și prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixează pe un stativ înalt deasupra
cărării de urme, astfel ca obiectivul să fie orientat perpendicular pe cărarea de urme. 87
8.17. DESCRIEREA ÎN PROCESUL VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI
A URMELOR DE PICIOARE
Descrierea în procesul verbal de cercetare la faț a locului a urmelor de picioare, se va face amănunțit, cu
indicarea locului /locurilor unde au fost găsite, urmele/ urma sau că rarea de urme, felul ei, c u ce s -a creat urma (cu
piciorul desculț, cu ciorap sau încălțat), dacă este completă sau parțială, felul solului, felul suprafeței obiectului purtăt or
de urmă, relieful general al tălpii și modul de aplicare al acesteia.88 Totodată, se specifică dacă urma în cauză este de
adâncime ori de suprafață (de stratificare sau de destratificare), forma ei generală, lungimea și lățimea în centimetri.
Urmele se măsoară de la vârful tălpii, pe axa longitudinală, până în partea proeminentă a tocului, lățimea în partea
tălpii și în zona mai îngustă a arcadei. Apoi, separat, lungimea tocului, când aceasta se distinge, lățimea lui, precum și
înălțimea la urmele de adâncime. De menționat că, de mare ajutor pot fi caracteristicile apărute ca urmare a
nerespectării regulilor ș i normelor de fabricație a încălțămintei (defectede fabricație). Aceste defecte pot fi: distanțe
inegale între , cusături, cusătură strâmbă . Din categoria elementelor individuale ale încălțămintei fac parte
particularitățile privind forma, dimensiunile, pla samentul, micile detalii ale cusăturii, crăpături, tocirea anumitor porțiuni
din suprafața de contact.
În procesul -verbal de cercetare la fața locului , pe lângă mențiunile prevăzute de lege se va descrie urma sau
cărarea de urme , precum și următoarele el emente caracteristice:
– locul unde s -a descoperit;
– felul urmei: de adâncime sau de suprafață;
– cu ce s -a creat urma: picior desculț sau încălțat;
– felul solului (nisip, cenușă, zgură, argilă, zăpadă etc.);
– felul suprafeței (sol, dușumea, parchet, li noluem);
– unghiurile formate între linia de mijloc a tălpii și marginile, internă și externă, a pingelei și respectiv a tocului;
– relieful general al tălpii (desenele);
– mărcile de fabrică și alte inscripții;
– modul de aplicare a tălpii și a părților e i;
– plasarea cusăturilor și numărul lor;
– prezența, forma și plasamentul unor orificii, crăpături .89
8.18. INTERPRETAREA U RMELOR ȘI OBȚINEREA MODELELOR DE
COMPARAȚIE
Interpretarea urmelor de picioare, se realizează atât pe baza caracteristicilo r generale, cât și a celor
individuale. Prin interpretarea urmelor de picioare se poate stabilii:90
– înălțimea;
– numărul făptuitorilor;
– greutatea aproximativă a acestora;
– defecțiuni ale mersului;
– dacă s -au deplasat în fugă sau au mers în pas normal etc.
Pentru cărarea de urme , se va ține cont obligatoriu că lungimea pasului variază în funcție de sex, de înălțimea
persoanei, vârsta etc. Prin interpretarea elementelor caracteristice se pot desprinde următoarele concluzii referitoare
la:
– direcția de d eplasare reală;
– diferite particularități ale mersului;
87 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 108
88 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, Buc urești, 1972, pag.144 – 145.
89 V. Bercheșan, R. Marin, op. cit . pag. 229
90 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. I , Ministerul de Int erne, București, 1976, pag. 155
– defecte ale construcției anatomice;
– procedeele de derutare folosite etc.
Pentru obținerea modelelor de comparație , se procedează după cum urmează:
Dacă la fața locului avem urme plantare de de su prafață, suspectului i se cere să calce pe o placă pe care a
fost depus un strat de cerneală tipografică, apoi pe o coală de hârtie albă. Pentru obținerea, unei imagini exacte a
construcției tălpii piciorului în diferite poziții și pentru urmele create în timpul staționării se iau cel puțin patru poziții,
după cum urmează:
– stând pe loc în poziție normală;
– stând pe loc cu greutatea corpului lăsată pe partea exterioară a tălpii și respectiv pe partea interioară;
– o poziție în mers .91
8.19. ÎNSEMNĂTATE A CERCETĂRII URMELOR DE PICIOARE , PROBLEME CARE POT FI REZOLVATE
PRIN EXPERTIZĂ
Însemnătatea cercetării urmelor de picioare, constă în aceea că pe baza unei urme de încălțăminte sau de
ciorap se poate identifica pa ntoful, bocancul, ciorapul care au creat -o și în felul acesta se poate ajunge la persoana
care a purtat a ceastă încălțăminte, ciorapi . Pe baza dimensiunilor urmei de încălțăminte, expertul poate estima cu
aproximație talia persoanei.
În cazul cărării de urme pot fi stabilite următoarele elemente: linia mediană care stabilește direcția de mers;
linia mersului; lățimea și lungimea pasului; unghiul pasului , elemente care analizate și comparate duc la identificarea
persoanei care le -a creat.
Ca și probleme care pot fi rezolvate prin constatare/expert iză (întrebări care i se pun expertului) avem
următoarele posibilități:
– dacă urmele plantare descoperite la fața locului au fost crea te sau nu de o anumită persoană (piciorul și
regiunea sa anatomică care a format -o);
– dacă urmele de încălțăminte descop erite la fața locului aparțin sau nu (provin sau nu) de la încălțămintea
ridicată de la o anumită persoană (atunci când sunt suficiente caracteristici de identificare generale/particulare) ;
– cărui tip aparține încălțămintea ale cărei urme s -au ridicat de la fața locului;
– ce particularități are încălțămintea ale cărei urme s -au descoperit;
– cum s -a mișcat persoana ale cărei urme de picioare s -au descoperit la fața locului (încet, repede, în fugă ,
talia persoanei, etc.);
– în ce direcție s -a deplasat pers oana a cărei urme de picioare s-au descoperit ;
Ca și concluzii generale, care pot fi exprimate cu ocazia cercetării/expertizării urmelor de picioare descoperite
la fața locului, acestea conțin date despre : particularitățile pers oanei care le -a creat, starea ei (înălțime, maniera de
mers, concordanță dintre încălțăminte și dimensiunea piciorului, sta rea fizică, sexul, vârsta , greutatea aproximativă a
persoanei, mecanismul de formare și vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărăr ii de
urme) .92
8.20. URMELE DE DINȚI
8.21. FORMAREA ELEMENTELOR DE INDIVIDUALIZARE ALE DENTIȚIEI ,
ANOMALIILE APARATULUI DENTAR
Precizări de ordin general
Urmele de dinți, reprezintă acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al
contactului dinților cu ele în procesul săvârșirii de infracțiuni. Aceste urme fac parte din categoria acelor urme care
oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât și medico -legal, datorită unor caracteristici ale
formei, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 ani, când întreaga dantură
este formată .93 Astfel, lățimea dinților, poziția și distanța dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni (carii),
91 C. Suciu , op. cit ., pag. 250
92 Colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. II, Ministerul de Interne, București, 1978 , pag. 53
93Mina Minovici, „ Tratat complet de medicină legală ”, vol. II, Ed. Socec, București 1930, pag. 1055.
tratamente și lucrări stomatologice, oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor. Forma și dispunerea
aparatului alveolo -dentar diferă de la persoană la persoană și constituie o bază sigură de ide ntificare.94
Elementele care stau la baza identificării persoanei sunt: lungimea și lățimea dinților, modul cum sunt dispuși
în maxilar și mandibulă, lipsa dinților sau ale unor părți din aceștia, modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a
accidentel or, a diferitor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor dentare etc. Ca și proprietăți ale dinților folosite în
identificarea persoanei, avem individualitatea și stabilitatea relativ mare ale caracteristicilor . Stabilitatea danturii umane
se referă la faptul că o perioadă destul de îndelungată aceasta nu se schimbă și astfel este posibilă identificarea
persoanei după urmele lăsate de dinți .95 Cercetările sistematice întreprinse, mai ales în ultimii 30 de ani, pentru
stabilirea de metode și mijloace știin țifice de identificare a persoanelor, fie în cazul săvârșirii unei infracțiuni, fie în
ipoteza stabilirii identității victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au condus la
conturarea unui domeniu interdisciplinar, denumit odontologia judiciară.
La locul faptei, urmele de dinți pot fi descoperite pe corpul persoanelor, pe alimente sau diverse obiecte, se
prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime. În privința posibilităților de identificare, a va lorii
lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici. De
regulă, m ușcăturile pe corpul uman sunt întâlnite în violuri și omorurile cu mobil sexual, fiind provocate de agresorul
dezlănțuit, dar și de victimă asupra agresorului în încercarea de a se apăra. Urmele de dinți redau în primul rând
incisivii ; cu cât structura dentară este mai amplu reprodusă cu atât cresc șansele de identificare. Prin natura dinamicii
specifice urmele rezultate sun t de adâncime, mergând până la perforarea pielii. Anomaliile aparatului dentar constau
în leziunile produse la nivelul papilei dentare, în perioada de formare a dinților, de anumite boli. În procesul identificării ,
sunt mult mai valoroase elementele furniz ate de aceste anomalii. Modificările clinice cu cea mai mare semnificație sunt
cele de la nivelul incisivilor centrali superiori, cunoscuți sub numele de „dinți Hutchinson .”96 La unele persoane dinții
sunt înclinați în față sau în spate (în poziție vestibul arizată sau lingualizată), răsuciți sub un anumit unghi în jurul axului
lor, în timp ce la altele sunt așezați dezordonat ca, de exemplu, incisivul mare este plasat în locul incisivului mic și
acesta în locul celui mare.
Caracteristicile de individualizare a dentiției care apar ca urmare a leziunilor sunt:
– caracteristici ca urmare a unor schimbări datorate bolilor;
– caracteristici create de bolile profesionale;
– caracteristici formate ca urmare a unor leziuni mecanice.
La caracteristicile de individual izare din prima grupă, cea mai răspândită boală a dinților este caria dentară.
Leziunile provocate de carie pot fi foarte variate și ca atare foarte diferite pot fi și plombele aplicate. Și unele și altel e
se pot reflecta în urmele lăsate de dinți. Dintre celelalte boli dentare pot fi amintite defectele cuniforme și opacitatea
smalțului dentar.
Aceste două defecte se înlătură pe cale mecanică (prin pilire). În acest fel, pe dinte se formează unele striații
care pot prezenta o deosebită valoare în procesul identificării.
A doua caracteristică a bolilor profesionale, apare la persoanele care lucrează la exploatările de cupru, plumb,
mercur, muncitorii din poligra fie, la suflătorii de sticlă . De regulă, ele se manifestă pr in căderea dinților.
Leziunile mecan ice, a treia caracteristică de individualizare, pot crea o gamă largă de identificare pe dinți. În
toate aceste cazuri leziunile pot crea un șir de particularități care pot servi la identificare. În situația mușcării unui obiect
oarecare, pe acesta se impr imă urmele dinților, atât superiori, cât și inferiori. Într -o măsură mai mare sau mai mică
aceste urme reflectă întotdeauna particularitățil e aparatului dentar. La aceste cazuri, de regulă, se imprimă urmele
incisivilor, dar sunt rare cazurile când se pot găsi și urme ale molarilor.
94În condițiile unei dezvoltări normale o persoană are 32 de dinți. Aceștia sunt repartizați în mod ega l pe maxilar și mandibulă. Atât pe maxilar,
cât și pe mandibulă sunt fixați câte 16 dinți dintre care: 4 incisivi, 2 canini, 4 premolari și 6 molari. Rădăcina este învel ită în ciment și cuprinsă de
un strat de țesut organic, paradonțiul, totul aflat în int eriorul alveolei dentare. Alveola dentară are o formă cavitară și este constituită din lame de
os spongios acoperite de gingie, care suferă modificări sclerocicatriciale în urma extracției dentare. Coroana, este un segment de țesut dur,
alcătuit din suprap unerea a două straturi, smalțul la exterior și dentiția în interior și pulpa dentară.
95 V. Bercheșan și M. Ruiu, „ Tratat de tehnică criminalistică ”, Ed. Little Star, București 2004, pag. 238
96 Marin Ruiu, Georgică Panfil, Tehnică criminalistică , op. cit. pag. 126.
8.22. CĂUTAREA, DESCOPERIREA ȘI FIXAREA URMELOR DE DINȚI
Cu ocazia cercetării la fața locului urmele de dinți, rămân imprimate pe suportul din care se mușcă. Urmele
de dinți în mare parte fiind vizibile, acestea se vor căuta și se vor descoperii cu ochiul liber, prin examinarea cu atenție,
în lumină naturală sau artificială. Ca atare, urmele de dinți se întâlnesc pe diferite alimente sa u fructe cu o consisten ță
și un grad de plasticitate adecvat (margarină, unt, brânză topită, ciocolată, mere) sau se întâlnesc pe corpul victimei și
în unele cazuri, pe corpul agresorului. La locul faptei urmele de dinți pot fi și de suprafață , cu mențiunea că această
formă se găsește numai în cazul în care pielea corpului uman viu și datorită el asticității, a revenit la forma inițială,
transformându -se în echimoză. În momentul imediat creării, aceste urme sunt de adâncime.97
Fixarea urmelor de dinți , se realizează prin descriere și fotografiere. Descrierea urmelor de dinți procedural
se fa ce prin trecerea acestora în procesul -verbal de cercetare la fața locului. Odată descoperite , se va menționa cu
exactitate care sunt obiectele purtătoare pe care au fost descoperite urme le de dinți, în ce loc se află obiectele
respective, aspectul sub care se pre zintă ele, numărul și forma lor.
Când mai multe urme se află pe același obiect purtător, se menționează și distanța dintre ele. Dacă se află
pe corpul uman, se specifică dacă acesta este în viață sau nu, după care se menționează distanțele dintre urme și
unele zone ori organe mai apropiate, cum ar fi, de exemplu, față de nas, de ochi, ureche etc. Ulterior, urmele se descriu
amănunțit, specificând clar în procesul verbal de cercetare la fața locului poziția unora față de altele și distanța dintre
ele, mărim ea lor. La menționarea culorii excoriațiilor sau echimozelor, se specifică dacă toate sunt de aceeași culoare
sau nu ori dacă există diferențe de nuanță în această privință.98
Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se așază un e talon metric gradat în centimetri
și milimetri, pentru a se putea aprecia mărimea reală a urmei și pentru a se efectua măsurători. Urmele dinților
(amprenta dentară) se ridică numai după ce au fost fixate fotografic, deoarece în procesul realizării mulaju lui urma se
distruge. Se va proceda la efectuarea mulajului urmei în funcție de compoziția suportului pe care se află, iar ca material
de mulaj se poate folosi ghipsul, mai indicat fiind pastele dentare de amprentare sau materialele siliconice.99
Urmele de dinți, sunt foarte valoroase pentru identificarea individuală. Ca atare, studierea acestor mulaje se
face comparativ cu mulajele luate de la persoanele suspecte, experții folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar, ceara
dentară, plastilina. Mai rar se r ecurge chiar la mușcarea în obiecte de aceeași natură cu cel purtător de urmă, după
care se face mulajul. Urmele de mușcătură prezente pe pielea umană, care este un material relativ elastic, nu pot fi
comparate direct cu mulajul danturii suspectului decât atunci când anumite zone ale dinților au creat pe piele excoriații.
Pentru detectarea urmelor de dinți prezente pe pielea umană s -au elaborat tehnici speciale de fotografiere, cum ar fi
fotografia de reflexie UV, prin care se pot releva urme vechi de câtev a luni, invizibile cu ochiul liber.
Transportarea obiectului purtător de urmă de la locul faptei, trebuie să se facă cu mare grijă, să fie ferit de
contactul acestuia cu alte obiecte și să fie păstrat la temperaturi scăzute.100 Precauțiile luate la ambalarea obiectelor
sau alimentelor purtătoare de urme de dinți trebuie să vizeze nu numai integritatea acestora, dar și protejarea altor
categorii de urme care, așa cum se va vedea mai jos, pot fi descoperite cu prilejul expertizei odontologice.
8.23. EXPERTIZA ODONTOLOGICĂ, PROBLEME CE SE POT REZOLVA PRIN EXPERTIZA URMELOR
DE DINȚI
Fundamentul procesului de identificare, aplicabil și celui de examinare, rezidă în unicitatea caracteristicilor
aparatului dentar al fiecărui individ, dată de forma generală a arcade lor dentare, dimensiunea dinților, spațierea și
inclinarea lor și de elemente strict individuale: malformații congenitale, profilul suprafeței de masticație, dezalinieri ale
unuia sau mai multor dinți, carii și fracturi dentare, intervenții medicale (plomb e, obturații, proteze). După depășirea
fazei de schimbare și creștere a dinților se instaurează o stabilitate relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor și
traumatismelor nu numai că nu schimbă esențial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică
particularitățile.
Elementele individuale de identificare ale dinților incisivi și canini ai omului, care pot conduce la
individualizarea /descoperirea persoanei, sunt:
97 Coletiv, Tratat practic de crimialistică, vol. I, Ministerul de Interne, București 1976, pag. 167 și următ.
98 Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 97
99Gheorghe Popa, op. cit. pag. 113
100 Conform procedurilor și st andardelor în vigoare (n.a.)
– diferența de poziție pe cele două arcade;
– gradul diferit de uzură;
– lățimea variată;
– distanțele diferite dintre ei;
– unele particularități create prin tratamentele medicale.
Aceste caracteristici, examinate în ansamblu, constituie elemente apte de a conduce la identificarea
persoanei care a creat urmele studiate. Urmele de mușcătură sunt în majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându –
se sub forma de adâncituri (indentații) pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii.101 În practica muncii de urmărire
penală s -a constatat că identificarea persoanei după urmele lăsate de d inți, este foarte rară. În asentimentul majorității
specialiștilor aceasta se datorează următoarelor cauze:
– cercetării superficiale a locului faptei, ori efectuării acestor operațiuni cu întârziere;
– rarității cazurilor în care sunt imprimate urmele de din ți, deoarece infractorul, fie că mănâncă toată bucata
de aliment sau fruct, fie că obiectul respectiv nu are proprietatea de a menține o perioadă mai mare de timp
caracteristicile urmelor (unt semitopit, brânză moale etc.);
– aplicării greșite a procedeelo r de fixare prin mulaj a urmelor respective.
Pentru ca expertiza odontologică să fie efectuată în condiții foarte bune, este recomandabil ca
specialistul/expertul criminalist să colaboreze cu medicul stomatolog, pentru ca la efectuarea expertizei/constatăr ii să
se prezinte modele pentru comparație corespunzătoare dinamice și nu statice pentru a răspunde întrebărilor organului
de urmărire penală (instanța de judecată).102 Totodată, practica judiciară prevede că nu trebuie neglijat de către organul
judiciar car e dispune expertiza, că cercetarea obiectului purtător de urme nu se rezumă în exclusivitate la urmele de
dinți, ci și la alte categorii de urme. Ca atare, investigarea complexă, criminalistică și odontologică, a unui măr sau alt
fruct mușcat (pară, banană ) parcurge următoarele etape:
-fotografierea în vederea ilustrării modului de mușcătură și a fixării detaliilor caracteristice;
-prelevarea și cercetarea eventualelor urme de salivă sau ale altor produse biologice;
-descoperirea și relevarea urmelor de mâi ni, numai în final ajungându -se la examinarea propriu -zisă.
Expertul /specialistul , după obținerea mulajului, va efectua un examen preliminar între mulajul urmei de dinți
și dentiția bănuiților, eliminând persoanele care prezintă caracteristici de deosebire , iar de la persoanele care prezintă
elemente de asemănare trebuie să se ia mulajul danturii cu concursul unui specialist stomatolog , așa cum s -a precizat
mai sus . Fotografierea mulajului urmei și a mulajului experimental să se facă la aceeași scară, folos indu-se o iluminare
laterală dirijată din aceeași parte și sub același unghi de lumină, pentru a se evita producerea de reflexe și a se obține
umbre numai dintr -o singură direcție.103 Examinarea complexă privește, în mod firesc, numai obiecte apte să păstrez e
mai multe categorii de urme. Relevarea și prelevarea urmelor se vor face într -o anumită succesiune și cu folosirea de
metode nedistructive pentru categoriile de urme cărora nu le sunt destinate. Modelele de comparație sunt obținute cu
materiale dentare o bișnuite (ghips dentar, ceară dentară, materiale plastice ), iar pentru mulajele executate pe obiectele
purtătoare d e urme se pot folosi și latexul, microsil, ori diverși polimeri.
Pentru cercetarea și examinarea urmelor de dinți lăsate pe pielea umană (persoana în viață sau cadavrul),
avem anumite particularități care trebuie respectate . Dificultățile sunt generate, pe de o parte, de plasticitatea
caracteristică a pielii umane, iar, pe de altă parte, de procesele patologice care au loc în tegument, de nat ură să
conducă la deformarea urmei și, bineînțeles, la dispariția treptată, ceea ce reclamă urgența în măsurarea și fixarea
fotografică .104 În anumite situații , impresiunile de comparație se prelevă pe hârtie de filtru sau pe sugativă, pe suporturi
cu un gra d de plasticitate relativ apropiat pielii umane (parafina, ceara dentară etc.). Expertiza traseologică a urmelor
de dinți poate fi completată și cu expertize medico -legale necesare stabilirii transformărilor produse în profunzimea
țesuturilor, în general a corpului .105
101 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 111
102 Necolaborarea specialistului -criminalist cu stomatologul a condus la faptul că la expertiză s -au prezentat modele pentru comparația a dentiției
bănuitului de natură statică, și nu dinamică, după cum se cerea pornindu -se de la aspectul urmelor depistate, ceea ce a făcut imposibilă
rezolvarea problemelor formulate în ordonanța anchetatorului.
103Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 12 6
104Laurențiu Bobos, „ Identificarea persoanelor după ur mele de dinți ” în culegerea „20 de ani de expertiză criminalistică”, supra. cit., pag. 167 și
urm.; W. Harvey, op. cit. pag. 147, precizează că la o oră după mușcătură pielea poate să -și revină cu cca 15mm, iar la 24 ore cu cca 20mm.
105 Emilian Stancu, „ Criminalistica ”, vol. I, ediția a III -a, Editura Actami, București 1999. pag. 245
Ca și probleme care se pot rezolva prin expertiza urmelor de dinți, (expertiza odontologică), aceasta
furnizează organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta și tipul
antropologic al persoan ei, mecanismul de formare și caracteristicile dinților re flectate de urmă. D acă expertului i se
pun la dispoziție și modele de comparație, acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei .106 În cazul
dinților, anomaliile dentare sunt folosite cu eficiență la identificarea cadavrelor și a persoanelor cu identitate
necunoscută, prin comparare cu datele existente în fișele de la cabinetele stomatologice. La expertiză se trimit obiecte
purtătoare de urme, mulajele, precum și modelele de comparație.
Expertului/s pecialistului criminalist, i se pot adresa următoarele întrebări :
– dacă urmele de pe un anumit obiect sau de pe corpul victimei au fost create de dinții unei anumite persoane;
– sexul și vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
– mecanismul de formare a urmei;
– caracteristicile danturii persoanei care a creat urma;
– tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
– dacă dentiția care a creat urma a suferit tratament stomatologic;
– dacă urma de dinți prezintă suficiente elemente de identificare.
– dacă urma a fost creată de o dantură umană;
Conform literaturii de specialitate și practicii judiciare, se mai poate cere expertului reconstituirea fizionomiei
persoanei după urmele de dinți .107
8.24 URMELE DE BUZE
8.25. DES CRIEREA URMELOR DE BUZE, MECANISMUL DE FORMARE
Buzele alcătuiesc peretele anterior al cavității bucale, fiind repliuri mobile ce se unesc la extremitățile laterale
formând comisurile gurii și au drept suport mușchiul orbicular, care este dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal.
Ambele buze au: fața anterioară sau cutanată, fața posterioară ori mucoasă, o margine aderentă, o margine liberă și
două extremități. Marginea liberă, denumită și roșul buzelor, care este o zonă de tranziție dintre piele și muc oasă,
prezintă importanță pentru identificarea criminalistică, deoarece pe suprafața sa se află caracteristicile individuale ale
buzelor, sub formă de riduri verticale și orizontale. Această zonă este mereu umedă, datorită secrețiilor din cavitatea
bucală, și frecvent vine în contact cu alimentele și cu diferite obiecte din mediul înconjurător.108 În structura unor urme
de buze se găsesc următoarele elemente: papilele coriale, unghiurile comisurale, tuberculul buzei superioare, gropița
mediană. După formă , urmele create de buze pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri largi, și urme
ale buzelor scurte, corespunzătoare unei guri mici. De regulă forma buzelor se reproduce mai rar în urmă. Malformațiile
congenitale ale feței, care creează particu larități de conformație ale buzelor, se reproduc și în urmele lăsate de buze.109
Ca și mecanism de formare, l a locul faptei, î n contact cu unele produse alimentare sau cu anumite obiecte,
buzele omului lasă pe zonele atinse urme în care, destul de des, se di sting cu ușurință caracteristicile lor individuale,
concretizate atât prin aspectul lor general, cât, mai ales, prin numărul, forma, lățimea și poziția ridurilor coriale sau
labiale. Aceste urme, trebuie să a ibă anumite caracteristici, în care trebuie să iasă în evidență clar urmele (zonele)
reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice. Ca atare, suportul obiectelor primitoare
trebuie să aibă suprafețe netede, fără substanță străină în zonele de contact. Pe ntru obiecte le cu suprafețe
rugoase/ îmbâcsite cu substanțe străine, ca obiectele de îmbrăcăminte țesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă,
pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Imprimarea zonelor papilelor coriale repro duse pe un obiect de contact depinde de finețea suprafeței sale, de
coeficientul de adeziune în funcție de compoziția substanței umede existente în acel moment pe buze, de abundența
acestei substanțe și de gradul de apăsare a buzelor în momentul când ele a u fost lipite de obiectul primitor . Urmele de
buze, în funcție de natura suportului pe care se găsesc, vor suferi modificări de aspect, ca: estomparea detaliilor
suprafeței urmei, cu sediul central, lateral stâng sau drept; mozaicarea suprafeței prin alter nanțe de zone de stratificare
și de destratificare; modificări de dimensiune (mărire exagerată: regulată, neregulată, dispusă excentric sau central,
micșorare exagerată: regulată, neregulată, dispusă excentric sau central), ori alterarea uniformității supr afeței,
106 Gheorghe Asanache și Gheorghe Păsescu, „ Tratat practic de criminalistică ”, vol.II, pag. 68 și urm.
107 V. Bercheșan și M. Ruiu, „ Tratat d tehnică criminalistică ”, Ed. Little Sta r, București 2004, pag. 242.
108 Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiș”, Arad, 1994, pag. 133 , supracitat Gheorghe Popa,
op. cit. pag. 11 5
109V. Bercheșan și M. Ruiu, „ Tratat de tehnică criminalistică ”, Ed. Little Star, București 2004, pag. 236.
depunerea la nivelul urmei a unor fragmente de corpuri străine etc.110 La locul faptei , urmele de buze ca și mecanism
de formare se găsesc ca și celelalte categorii de urme, adică le găsim ca urme dinamice și statice, de adâncime și
supra față, colora te și invizibile .
8.26. DESCOPERIREA ȘI EVIDENȚIEREA URMELOR DE BUZE , METODE DE RELEVARE
A URMELOR DE BUZE
La locul faptei, urmele de buze se găsesc relativ rar în cazul săvârșirii de infracțiunii, de aceea aportul lor la
identificarea autoril or faptelor penale este procentual mai redus decât al altor urme și unde aria elementelor pe care
urmele de buze le pot furniza examinării criminalistice este mai boga tă decât a altor urme. Î n afară de detaliile specifice
formei, ele prezintă și alte eleme nte, care pot servi la identificare, ca: natura și compoziția machiajului, grupa sanguină
(după secrețiile biologice depuse în urmele de b uze). Urmele de buze, în majoritatea situațiilor, se găsesc în stare
latentă, iar suporturile pe care pot rămâne urmel e de buze sunt foarte diverse: pahare, cești, linguri, muștiucuri și altele,
confecționate din sticlă, porțelan metale feroase cromate sau inoxidabile, metale nefe roase, carton lucios, ceramică,
mase plastice, precum și pe corpul uman. În general, urmele d e buze vizibile se descoperă cu multă ușurință, prin
simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Pentru descoperirea urmelor latente, se aplică procedeele
cunoscute la urmele latente lăsate de mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examin ează sub diferite unghiuri
de incidență a luminii naturale sau artificiale.
Ca și metode de relevare a urmelor de buze p entru evidențierea acestora , prafurile potrivite sunt cele de
granulație fină și ușor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiec tului purtător. Relevarea urmelor de buze latente
este o problemă dificilă care cere experiență, răbdare și interpretarea corectă a situației. Pentru evidențierea urmelor
de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulație fină și ușor uleioase, de culoar e contrastantă cu fondul obiectului
purtător. Substanțele străine de pe suprafața obiectului examinat reflectă lumina sub alt unghi decât fondul obiectului
respectiv.
În cazul în care nu se obțin rezultatele dorite, se poate recurge, în continuare, la fol osirea lămpii portative de
raze ultraviolete, în condiții de întuneric. Sub razele ultraviolete, substanța lăsată de buze, fiind de cele mai multe ori
de proveniență organică, are o fluorescență albăstruie, ca de altfel și alte substanțe de natură organică . Ca mijloace
optice pentru mărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice , în condiții de iluminare corespunzătoare a
obiectului purtător de urmă.111
Ca și metode clasice de relevare a urmelor de buze menționăm:
Afumarea, se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat. Procedeul
care a dat cele mai bune rezultate în relevarea urmelor de buze constă în „afumarea” cu granule de camfor (cca. 3 -4
grame), care ard cu un fum gros și negru. Obiectul examinat va fi plimbat încet prin jetul gros de fum, în așa fel încât
pe suprafața tratată să se așeze un strat dens de funingine. Datorită proprietăților sale adezive, funinginea va lăsa un
strat fin de negru de fum peste urmele liniilor papilelor coriale. Excesul d e funingine se înlătură prin pensulare, iar pe
fondul deschis al suportului va apărea desenul negru al urmei relevate. Cu același succes pot fi folosite și peliculele
sau, și mai bine, plăci ori batoane de polistiren care vor fi aprinse ținându -se în mână și se vor plimba ca o făclie pe
sub suprafața pe care se află urma, avându -se însă grijă ca această suprafață să nu vină în contact direct cu flacăra,
ci cu izvorul fumigen. Afumarea poate fi realizată cu oarecare scăderi de calitate și cu lumânări confecț ionate din
produse petroliere (stearină).112
Pudrarea , constă în pulverizarea, într -un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe suprafața presupusă că
păstrează urma de buză sau așternerea ei cu pensulă fină, după ce, în prealabil, aceasta a fost introdusă de câteva
ori în recipientul cu praf rel evant. Pensula, este plimbată pe deasupra urmei, atingându -se ușor suprafața ei pentru a
se lipi pulberea. Surplusul de praf relevant care a aderat pe urmă, fie de la pensulare, fie de la pulverizare, este apoi
îndepărtat prin ștergerea foarte ușoară a suprafeței obiectului cu pensula dactiloscopică până ce urma a devenit clară,
bună de exploatat, în ea observându -se detali ile caracteristice ale buzelor.113 Fixarea și ridicarea urmelor de buze, se
realizează prin aplic area procedeelor folosite pentru urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul -verbal de
110 Colectiv, „Tratat practic de criminalistică”, vol. I , op. cit pag. 159.
111 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 116
112Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, București, 1978, pag. 64
113 Idem
cercetare la fața locului, fotografierea și folosirea peliculei adezive pentru ridicare. Urmele de buze , pot duce la
identificarea persoanei care le -a creat și se constată că, din acest punct de vedere, ele permit identificarea tot atât de
certă ca și în dactiloscopie. Fixarea și ridicarea urmelor de buze, sunt operațiunile ce se succed imediat după relevare
și de nivelul calitativ al realizării lor depinde în mare măsură, dacă nu total, succesul identificării persoanei care le -a
creat.
8.27. CARACTERISTICILE GENERALE ȘI INDIVIDUALE ALE URMELOR
DE BUZE
Caracteristici generale , se referă la formă, grosime și lungime.
După formă , urmele lăsate de buz e pot fi: urme ale buzelor lungi, corespunzătoare unei guri largi și urme ale
buzelor scurte corespunzătoare unei guri mici. În ceea ce privește grosimea urmelor lăsate de buze, acestea sunt
subțiri, groase și împerecheate alternativ (buza de sus groasă, i ar cea de jos subțire sau invers). Lungimea urmelor
lăsate de buze poate fi mare, mijlocie sau mică.114
Caracteristici individuale , se referă la poziția, forma, lungimea și grosimea papilelor coriale. Prin poziția papilei
coriale se înțelege locul unde est e amplasată pe suprafața buzei. Papilele coriale pot avea forme diferite, fiind: convexă,
ca punct, ca fragment, capăt de linie etc. Din punct de vedere al lungimii, papilele coriale sunt mari, medii și scurte.
Grosimea papilelor coriale este mai mare spre interiorul buzei, descrescând spre exteriorul acesteia.
Studii recente realizate pe diferite eșantioane de populație, au dus la elaborareaa unor criterii de clasificare a
urmelor de buze. Astfel, cercetătorii niponi K.Susuki și Y. Tsuchihashi, au elabora t următoarele categorii de clasificare
a amprentelor labiale:
– tipul I : șanț vertical ce traversează buza;
– tipul I derivat: șanț vertical parțial;
– tipul II: ramificație de șanțuri;
– tipul III: intersecție de șanțuri;
– tipul IV: model reticular;
– tipul V: alte modele nedeterminate.115
Identificarea persoanelor după urmele de buze, își are justificarea în faptul că desenele coriale sunt absolut
unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale. De asemenea, trebuie să se sublinieze că valoarea de identificare
rezidă și în aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în aceeași formă o perioadă destul de
îndelungată. Se poate arăta că această particularitate face posibilă o identificare a persoanei după luni sau chiar ani
de zile. Urmele de buze , la fel ca și celelalte urme, vor fi coroborate cu alte probe, deoarece existența lor într -un anumit
loc dovedește doar trecerea persoanei respective pe acolo, nu și legătura dintre aceasta și fapta penală.
8.28. INTERPRETAREA URMELOR DE B UZE, OBȚINEREA MODELELOR
PENTRU COMPARAȚIE
Interpretarea urmelor de buze, oferă informații privitoare la:
– vechimea urmelor;
– sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei;
– înălțimea persoanei, dedusă după înălțimea la care au fost lăsate;
– anumite a ctivități desfășurate în câmpul infracțional;
– existența unor afecțiuni la nivelul buzelor.116
Obținerea modelelor pentru comparație . Amprentele de buze se iau pe sticle plane curate și sterilizate. În
același timp, se obțin amprente ale buzelor și pe sup orturi similare celor pe care a fost creată urma.117 Când urmele
sunt lăsate cu ruj, se obțin modele pentru comparație pe coli albe de hârtie atât cu buzele curate, cât și cu ele machiate
cu astfel de produse. Când modelul pentru comparație îl constituie pro dusul biologic, se recoltează salivă pe hârtie
filtru sau pe sugativă curată, pe care persoana este invitată să o introducă în gură și să o muște. În vederea obținerii
114 Ea se măsoară între extremitățile comisurilor, având dimensiunile între 32 și 56 mm. Lungimea crește odată cu vârsta persoane i. La tinerii în
vârstă de 25 de ani, lungimea urmelor de buze este de aproximativ 47 mm.
115 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op . cit, pag. 76
116 Idem
117Urmele încriminate și cele creat experimental de la persoanele suspecte se vor mări la aceeași scară.
amprentelor de buze necesare comparărilor, se solicită persoanelor în cauză să -și apese buzele de câteva ori pe
suprafața de contact, sub unghiuri diferite de deschidere a gurii și cu o intensitate variată de apăsare. Acești factori au
influență destul de mare cu ocazia creării urmelor la fața locului și de aceea modelele luate în condiții di verse ușurează
activitatea de comparare.118
8.29. EXPERTIZAREA URMELOR DE BUZE
În procesul identificării urmelor de buze se parcurge uneori o primă etapă în care scopul examinării îl constituie
stabilirea apartenenței de gen. În acest stadiu, care presupu ne cunoștințe ce depășesc posibilitățile criminaliștilor și
ale criminalisticii, se va colabora cu un antropolog care, după urmele rămase, poate ajunge la unele concluzii ce pot fi
de un real folos pentru orientarea anchetei și pentru formarea cercului de persoane care puteau crea urma a cărei
identificare se urmărește. Astfel , se poate conchide că persoana în cauză este un copil ori un adult sau după unele
elemente pe care le prezintă urmele buzelor antropologul poate indica că persoana are buzele subțiri sau groase,
eventual tipul antropologic din care face parte persoana, mărimea gurii sau chiar a dinților, anumite anomalii ca
macrostomia, buza de iepure .
În etapa imediat următoare se trece la o examinare amănunțită a caracteristicilor individuale, pe ca re le
prezintă urmele de buze, etapă în care se constată că ele au numeroase papile coriale subțiri care sunt reprezentate
de riduri verticale, oblice și orizontale individualizate în forme multiple, iar în urmă acestea sunt redate fie prin linii a lbe
subțiri, fie prin linii negre, după cum în aceste șanțuri (riduri) s -au strâns sau nu secreții biologice ori sucuri alimentare
care apoi au fost depuse pe obiectul atins de buză. Dacă se prezintă modele de comparație se poate stabili dacă urma
a fost creată de buzele de la care s -au relevat modelele de comparație, precum și regiunea buzei care a creat urma.
Examenul comparativ , se face de către specialist/expert pentru a stabilii identitatea între urmele ridicate de la
fața locului, precum și a celor model de comparație. Atunci c ând în urma efectuării examenului comparativ se găsesc,
atât în urma încriminată cât și în cea creată experimental acelea și caracteristici ale l iniilor papilare coriale, denumite
„caracteristici coincidente”, specialistul poate să dea o concluziie cert pozitivă . Ca atare, i dentitatea dintre urma
încriminată și urma obținută experimental de la o persoană se consideră aceași dacă:
– s-au descoperit aceleași caracteristici ca formă;
– caracteristicile au aceeași dimensiune;
– sunt plasate i dentic și au, pe ambele urme, ace ași distanță una de alta;
– nu sunt puncte caracteristice care contrazic identitatea.
Realizarea demonstrării identității (demonstrația), se face prin procedeele și metodele criminalistice
consacrate, specialistul/expertul indicând punctele caracteristice care coincid și care au fost descoperite în etapa
examinării comparative , precum și diagrama caracteristicilor coincidente, în care se demonstrează plasamentul lor
identic pe verticală, de pildă, succesiunea și distanța di ntre ele. În caz că una din caracteristicile din urma încriminată
este plasată mai sus față de aceeași caracteristică din urma experimentală ori mai jos sau nu are aceeași distanță față
de caracteristica vecină din dreapta ori din stânga ei, diagramele cel or două urme nu vor avea aceeași formă și prin
urmare nu este realizată identificarea criminalistică.
În practica judiciară au existat cazuri când pe baza urmelor descoperite la fața locului, a fost identificată
persoana care le -a creat.
Raportul de e xpertiză cuprinde:
a) partea introductivă , în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s -a
dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data
la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au
participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b) partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și
echipamentele utilizate;
c) concluziile , prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări
și constatări rezultate din e fectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
118Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 131
8.30. URMELE DE URECHI
8.31. NOȚIUNI GENERALE
Urechea face parte din semnalmentele anatomice ale omului care prezintă un caracter de imuabilitate și de
diversitate , ceea ce constituie fundamentul ști ințific al identificării persoanelor după urmele pe care le lasă. Din punctu l
de vedere al expertizei traseologice, sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părți ale corpului uman , mai
ales că i se adaugă încă o proprietate importantă și anum e fixitatea.119
În literatura de specialitate se specifică că, urmele de urechi, se întâlnesc într -o frecvență mai mare în
comparație cu urmele altor părți ale corpului persoanei, cu excepția urmelor de buze .120 Ca atare, u rmele de urechi,
pot reda anumite par ticularități ale elementelor anatomice, neexcluzându -se posibilitatea individualizării persoanei,
dacă urma reflectă o caracteristică cu valoare de identificare. Individu alizarea și identificarea persoa nei este posibilă,
deoarece urechea este diferită de l a o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea și modul
său de dispunere, precum și prin caracteristicile proprii fiecărui element component (lob, helix, tragus etc.).
Totodată, pavilionul urechii externe este alcătuit dintr -o serie de cartilagii, fiind de mărimi diferite și forme
foarte variate. În majoritatea cazurilor se imprimă helixul, antehelixul, tragusul, conca și lobul. Atunci când presiunea
exercitată de ureche asupra obiectului primitor a fost mai puternică, în urmă s e mai pot distinge și cele două fosete:
naviculară și digitală . Cele mai apte pentru exploatare sunt urmele latente statice, precum și cele de stratificare. Urmele
de ureche rămân adesea tot în stare latentă pe obiectele lustruite (lucioase), îndeosebi pe uși, parbrize și capote de
autovehicule în cazul accidentelor de circulație, aceste urme fiind rezultatul acelor modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului urechilor cu ele, în procesul săvârșirii unei infracțiun i.
8.32. CĂUTAREA, DESCOPERIREA, FIXAREA ȘI RIDICAREA URMELOR DE
URECHI
Urmele de urechi, se vor căuta și pot fi găsite (descoperite) la locul faptei , pe ușile apartamentelor în care
infractorii au pătruns prin deschiderea încuietorilor, cu chei potrivite, ori prin forțarea sistemelor de asigurare. În unele
cazuri, urmele de ureche au fost găsite chiar pe ușile situate pe același palier, față în față cu cele forțate.
Locul și poziția urmelor indică faptul că acestea au fost create în procesul d e ascultare cu urechea lipită de
ușă, a eventualelor zgomote din interiorul apartamentului. De asemenea, au fost descoperite urme de urechi și pe
caroseriile unor automobile, pe geamurile unor vitrine, pe pereții laterali ai unor cutii de ambalaj sau ale u nor case de
bani (ce au fost mutate din loc sau furate cu totul). La locul faptei, urmele de urechi pot fi statice sau dinamice, latente
sau vizibile. În majoritatea cazurilor, urmele de ureche au fost descoperite la fața locului în stare latentă, necesitâ nd
operațiuni de relevare pentru a putea fi transformate în imagini vizibile.
Ca atare, î n cazul în care urma de ureche este descoperită în stare latentă, (deoarece amprenta urechilor
este creată (lăsată) de secreții, în special de grăsimi), aceasta va fi relevată prin metodele și procedeele folosite la
amprentele digitale, mai exact prin procedee fizice (prăfuirea, pudrarea), de obicei de pe suprafețe verticale.
Fixarea urmelor de ureche, se va face în mod principal prin descrierea în procesul verbal de c ercetarea la
fața locului, prin fotografiere, schița locului faptei. În procesul verbal, se va trece locul unde a fost găsită (în general pe
ușa principală de acces în locuință, pe exterior) , la ce înălțime se află de sol, la ce distanță se află de tocul u șii, dacă
este latentă ori vizibilă, procedeele de relevare și ridicare, descrierea acesteia (forma urechii triunghiulară,
rectangulară, ovală rotundă ori neregulată ), ridicarea (cu folie adezivă/prin fotografiere), ambalarea, transportul
acesteia, pentru a fi expertizată/comparată cu persoanele suspecte.
8.33. INTERPRETAREA URMELOR DE URECHE , OBȚINEREA MODELELOR PENTRU COMPARAȚIE
În practica judiciară, interpretarea urmelor de ureche, indică anumite date/informații cu privire la: înălțim ea,
sexul, număr ul persoanelor, sau date despre activitățile ce au avut loc în câmpul infracțional. Totodată, mărimea urmei
de ureche poate oferii date aproximative cu privire la vârstă. E xistența mai multor urme de ureche, provenind de pe
aceeași parte a capului, ajută l a aflarea numărului persoanelor care le -au creat, iar distanța de la sol până la locul unde
a rămas urma, în raport cu condițiile concrete, poate servii uneori la stabilirea înă lțimii făptuitorilor. D acă în urma de
ureche descoperită la fața locului apar u nele elemente caracteristice cu privire la purtarea unor cercei sau clipsuri, se
poate trage concluzia că aceea urmă a fost creată de o femeie.
119 E. Locard, „ Tratat de criminalistică ”, vol. II, Ed. Lyon, Paris 1931, pag. 58 .
120 E. Stancu, „ Criminalistica ”, vol. I, ediția a III -a, Editura Actami, București 1999, pag. 185 și următ.
Modelele de comparație , se obțin pe o bucată de sticlă printr -o apăsare ușoară a pavilionului urechii de mai
multe ori, precum și prin modificarea pr esiunii, până când se va obține o urmă care să cuprindă elemen tele
caracteristice ale urechii . În timpul executării acestei operații, pozițiile bazei lobului și a concăi vor fi orientate în aceeași
axă pozițională ca și cele din urma descoperită. În cazul urmelor de adâncime se crează mulaje.121 Trebuie reținut
faptul că în cursul imprimării și al prelevării amprentelor (chiar și a celor de comparație) se pot produce modificări
dimensionale (lungime, grosime), astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametri siguri de identificare. Se
recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere și suprapunere, stabilindu -se astfel
asemănări sau deosebiri.122
8.34. EXPERTIZA URMELOR DE URECHE
Identificarea urechii se realizează prin studierea formei și a proporțiilor, atât a pavilionului în totalitate, cât și
a diverselor părți componente (helix, lob, tragus, antehelix și antetragus). Aceste urme fac parte din categoria urmelor
formă , reflectând construcția exterioară a obiectului creator. Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma și
dimensiunea fiecăreia dintre părțile componente ale pavilionului, din punctul de vedere al lungimii, lățimii și distanței
dintre ele, precum și existența unor semne particulare, cum ar fi: negi, lob găurit, lob tăiat. Identificarea persoanei pe
baza urmelor de ureche este posibilă datorită diversității pavilionului urechii.
Practica judiciară a confirmat că în timp, t răsăturile caracteristice ale urechii pot suf eri modificări, fie
accidentale, fie în urma unor operații estetice, care fac să apară trăsături caracteristice noi. Identificarea se va realiza
cu dificultate dacă în intervalul dintre momentul creării urmei și cel al prelevării modelului de comparație au intervenit
modificări esențiale. Modificările de aspect ale urmei se pot referi la: estomparea unor detalii ale suprafeței urmei;
mozaicarea suprafeței amprentei prin stratificare sau destratificare, cauzată de suprafețele afectate ale epidermului;
modifi cări de dimensiuni, mărire, micșorare, deformare, alterări ale reliefului anatomic; depuneri de substanțe străine
(substanțe medicamentoase, fragment de material de pansament); dispariția unora dintre elementele anatomice;
existența unor intervenții
Etapele examinării
Odată ce probele au fost prelevate, î n cadrul examinării separate se studiază și se delimitează caracteristicile
generale și cele individuale, atât în urma creată de urechi, cât și în modelele prelevate de la persoanele suspecte.
În etapa examinării comparative , se analizează coincidențele de mărime și plasament ale caracteristicilor
reliefate în etapa precedentă, ținându -se seama de eventualele modificări ce puteau să apară între momentul creării
urmei și cel al prelevării modelelor de comp arație. În cadrul demonstrației, se pune accent pe indicarea ș i marcarea
punctelor/caracte risticilor coincidente descoperite în urmă și în modelul de comparație. M etodele de demonstrare sunt
cele clasice, metoda confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii . Se pot face măsurători privind lungimea unor
caracteristici, distanța dintre ele și anumite puncte de referință, valoarea unghiu lară a unor elemente etc.
Caracteristicile coincidente, cât și cele care nu coincid sunt indicate cu săgeți numerotate, făcându -se în același timp
și descrierea lor. Indicarea elementelor cara cteristice se face pe fotograma urmei și cea a modelului de comparație, în
planșa demonstrativă.123 Concluziile care se pot formula de către specialist/expert sunt:
– cert pozitiv ă;
– cert negativă;
– de probabilitate;
– de imposibilitate.
Ca și întrebări ce pot fi puse expertului menționăm:
– dacă urma a fost creată de corpul uman;
– dacă urma este urmă de ureche;
– dacă urma și modelul de comparație au fost create de aceeași p ersoană;
– dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
121Prelevarea probelor de comparație pentru urmele de ureche se realizează cu ajutorul unor plăci de sticlă cu dimensiuni de 20/ 30 cm. fixate
aproxima tiv la înălțimea la care a fost descoperită urma. Persoana de la care se prelevează urma va atinge cu urechea placa de sticlă în mod
repetat și cu diferite grade de apăsare, după care specialistul criminalist va releva urmele create. Operațiunea se repetă cu ambele urechi până
se obțin amprente complete sau fragmente similare cu cele de la fața locului. Este recomandat ca modelele de comparație să fie realizate de
specialistul criminalist care efectuează compararea urmelor și în final expertiza acestora.
122 Gheorghe Popa, op. cit. pag. 119
123 Toader Cătălin, Florin Niculae, op. cit. pag. 142
– dacă urma prezintă suficiente elemente de identificare;
– înălțimea aproxima tivă, vârsta și sexul persoanei care a creat urma;
– detalii legate de mecanismul de formare și vechimea urmei;
– dacă urma prezintă malformații;
– dacă sunt prezente microurme, natura lor (chimice, biologice). În cazul în care urma conține urme
materie, nu se va mai proceda la relevarea ei, ci obiectul purtător se ridică și se trimite la laborator.124
124 G.Panfil, N. Dănuț, Petruț E., op. cit, pag. 79
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Predare Tehnică Criminalistică Anul Ii 2020 [604209] (ID: 604209)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.