Conferențiar univ. dr. Ioan Buș 1 TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUȘ TIPUL CURSULUI – OPȚIONAL – 1 SEM…. [604166]

UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
CATEDRA DE PSIHOLOGIE
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
– SEMESTRUL II –
Conferențiar univ. dr. Ioan Buș
1

TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUȘ
TIPUL CURSULUI – OPȚIONAL – 1 SEM.
CERINȚE: Parcurgerea cursului de Psihologie Judiciară presupune:
Învățarea suportului de curs electronic
Parcurgerea bibliografiei obligatorii
Examinare: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI) (100%)
PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI JUDICIARE:
Fenomenul de devianță socială în general, cel de infracționalitate în special, implică în condițiile
actuale ale societății noastre, o serie de probleme și aspecte de un deosebit interes teoretic și practic pentru
cercetarea științifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalitățile de
producere a infracționalității și la semnificațiile sociale ale comportamentului infracțional, cea practică
presupune, atât metode de investigare și cunoaștere, cât și forme și mijloace de prevenire și combatere a
manifestărilor antisociale la nivel individual și social.
Fenomenul infracțional, prin complexitatea factorilor care îl generează și prin diversitatea formelor în
care se manifestă, nu poate fi explicat și înțeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al
comportamentului infracțional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de
contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o ființă care în mod obișnuit
acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional. Diversele trebuințe se manifestă în conștiința
persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea
unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate
aspectele, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant,
permițând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental
al infractorului, evidențierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii
esențiale în conturarea programelor de prevenire.
Cele mai importante probleme care stau în atenția psihologiei judiciare sunt:
♦factorii determinanți ai comportamentului infracțional;
♦mecanismele psihologice și psihosociale implicate în activitatea infracțională;
♦particularitățile psihologice ale personalității infracționale;
♦mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activității infracționale;
♦psihologia victimei;
♦psihologia mărturiei judiciare;
♦modalitățile de prevenire a infracționalității;
♦structura și mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦dimensiunile psihologice și psihosociale ale privării de libertate;
♦mass-media și infracționalitatea;
♦implicațiile psihologice ale terorismului contemporan etc.
2

PROGRAMA ANALITICĂ
Obiective:
1.Dobândirea cunoștințelor fundamentale de psihologie judiciară;
2.Înțelegerea noțiunilor de comportament și personalitate infracțională, victimologie, delincvență
juvenilă, memoria martorilor;
3.Însușirea caracteristicilor psihologice ale principalelor categorii de infractori;
4.Cunoașterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracționalității, precum și însușirea unor
cunoștințe referitoare la reeducarea și reintegrarea socială a infractorilor.
TEMATICA:
TEMA 1
Noțiuni fundamentale de psihologie judiciară
TEMA 2
Teorii ale fenomenului și comportamentului infracțional
TEMA 3
Teorii psiho-sociale
TEMA 4
Teorii psiho-morale
TEMA 5
Aaliza psihologică a actului infracțional
TEMA 6
Tipuri de infractori
TEMA 7
Profilul personalității infractorului
TEMA 8
Particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori
TEMA 9
Delincvența juvenilă
TEMA 10
Psihologia victimei
TEMA 11
Suicidul
TEMA 12
Particularitățile psihologice ale mărturiei și martorului
TEMA 13
Psihologia mediului penitenciar
TEMA 14
Aspecte psihosociale ale reeducării deținuților
3

TEMA 1
NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

OBIECT, DEFINIȚIE, CONCEPTE
Psihologia este știința centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă
și acționează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline
teoretice și practice, genetice și experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai
diverse genuri și forme ale activității umane.
Psihologia judiciară ca știință și practică, se adresează tuturor categoriilor de specialiști care într-un
fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiție și ale căror decizii au influență asupra vieții celor aflați
sub incidența legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală și psihologia socială,
fiind aplicată la domeniul infracționalității ca formă specifică de activitate umană.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esență devianța, conduitele care se îndepărtează de la
normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul și analiza complexă a comportamentelor umane
implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanților la acțiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar și se manifestă în condițiile concrete și speciale ale interacțiunii lor în cele trei faze ale
actului infracțional: faza preinfracțională, faza infracțională propriu-zisă și faza postinfracțională (Bogdan,
1973; Buș, 1997 ).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ținându-se seama, în primul rând, de
cei ce vor beneficia și vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiștilor din justiție, care prin natura activității
lor au de-a face cu persoanele implicate în situații infracționale și ale căror hotărâri pot influența destinul
acestora. Actul de justiție nu poate fi înțeles și acceptat în afara dezideratului care guvernează intenția
legiuitorului, și anume, aflarea adevărului. Numai așa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea
la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o
infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea
persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în
spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigențe fără îndeplinirea cărora actul de
justiție rămâne un exercițiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate și forță.
În privința metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale și sociale, și-a
preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici și instrumente de
investigare specifice acestor discipline: observația, experimentul, ancheta psihosocială și ancheta judiciară ca
metode specifice (pe bază de chestionar și interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activității,
sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparține în mare măsură psihologiei
generale și sociale, dar și altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În organizarea și
realizarea demersului său teoretic și practic, psihologia judiciară utilizează noțiuni și din disciplinele
psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia diferențială, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea și perfecționarea unui
sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri
ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activității judiciare; elaborarea unor modele
teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. (Butoi & Butoi,
2001).
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice
de investigare-cercetare a realității psihice din domeniul judiciar și evidențierea legităților fenomenelor
psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenților specializați din domeniul judiciar a unor date informații
pertinente și utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului;
elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracțiunilor și recidivelor; elaborarea unor strategii
4

de terapie educațională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-
profesională a infractorilor; acordarea de asistență psihologică, materializată în expertizele de specialitate
oferite atât organelor judiciare, cât și infractorilor etc.
COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ
Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l
sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacția globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei
persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în
funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referință pentru comportamentul uman îl reprezintă situația sau contextul social
la care orice persoană răspunde prin acte, mișcări și gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelație atât cu
particularitățile situației, cât și cu particularitățile și trăsăturile personalității sale.
Din interacțiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva
decât manifestări de natură spirituală, de conștiință socială, în care se împletesc elementele ideologice, mai
mult sau mai puțin sistematizate, cu elementele psihologice. Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de
persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă și au la bază concepțiile, normele de conduită pe care le
aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Comportamentul normal, obișnuit,
al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reușește să ofere un răspuns semnificativ unei situații date.
Această reușită poate apărea numai în condițiile integrității funcțiilor psihice, care intervin în grade diferite,
atât în evaluarea situației, cât și în elaborarea unui răspuns semnificativ și adecvat față de ea. Orice persoană
dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice și comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat
de personalitate. Înseamnă că expectanțele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de
posibilități scontate, consistența internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanța
reacțiilor sale semnificative și adecvate în anumite situații. Aceasta presupune aprecierea personalității din
punctul de vedere al constanței formelor de exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăți de situații cu care se confruntă persoana de-a lungul vieții sale,
comportamentul suportă un proces de specializare și diferențiere, în funcție de spațiu și timp, de vârstă și de
sex, de mediu și cultură, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta
configurației totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului
atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai
profunde în forma de comportament dată.
Modificarea comportametului uman depinde de : a) – situația generatoare de fenomene psihosociale
specifice și b) – persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situație.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învățat, dobândit al
acestuia. Procesul de învățare este un fenomen care se extinde la întreaga viață umană, prin învățare
înțelegând orice achiziții, care prin exercițiu și repetare acționează asupra comportamentului nostru
modificându-l. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancționarea, care
contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol
important în învățarea și elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există și alte metode cu
același grad de importanță utilizate de factorul uman în procesul de învățare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianța în materie de
comportament. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul
conformist, în raport cu normele și reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică
deviațiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament
antisocial, criminalitate sau infracționalitate.
Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant,
delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include
abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările
normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau
psihopatologice.
5

DEVIANȚA SOCIALĂ ȘI DELINCVENȚA
După anul 1990, problematica devianței sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea și fundamentarea unui cadru teoretic și metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat și redefinit noțiuni și concepte de bază ale criminologiei,
fundamentându-se un cadru general etiologic al infracționalității, iar în plan metodologic s-au elaborat și
validat metode de investigație a diferitelor tipuri de manifestări și comportamente antisociale, identificând și
evaluând factorii și mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât și ca
manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale științelor sociale, psihologia judiciară își propune să contribuie la
aprofundarea cunoașterii structurii și funcționalității microgrupurilor infracționale, a zonelor vulnerabile ale
acestora, pentru prevenirea, contracararea și destrămarea lor.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o
anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru
toți membrii ei. Aceste norme stabilesc modalitățile de sancțiune pentru toate conduitele sau actele care nu
corespund așteptărilor societății (unele sancțiuni se aplică în mod instituționalizat, altele se aplică prin
mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că
orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianță.
Devianța desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor și regulilor sociale. Aceasta are o sferă
mult mai largă decât criminalitatea, infracționalitatea sau delincvența (denumită și “devianță penală”),
deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviațiile de la comportamentul socialmente
acceptat și dezirabil (Rădulescu, 1994).
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziția
standard (medie) și transgresează normele și valorile acceptate și recunoscute în cadrul unui sistem social.
Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranță al
societății respective, ca și de pericolul actual sau potențial pe care îl prezintă devianța față de stabilitatea
vieții sociale.
Devianța nu poate fi înțeleasă ca fenomen sau ca un comportament detașat de contextul social. Fiind
intim legată de condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale, devianța reprezintă un fenomen normal în
cadrul evoluției societății, a moralei și a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o
ființă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societății, el avînd uneori rolul
unui agent reglator al vieții sociale (Durkheim, 1974). Devianța, desemnând distanțarea semnificativă de la
normele de conduită și de la valorile sociale acceptate într-un spațiu cultural determinat, într-o anumită
societate și la un moment dat, are atât o semnificație negativă, disfuncțională, cât și una pozitivă, funcțională.
În unele situații devianța facilitează funcționarea societății. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din
“coloană” să fie mai uniți. Altfel spus, devianța consolidează conformarea, sancționează, certifică
normalitatea.
Extensia, intensitatea și gravitatea devianței sociale depind, în mare măsură, de valorile și normele
care sunt încălcate, precum și de reacția publică față de aceste abateri și încălcări. De aceea, evaluarea
devianței sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor și regulilor de conduită și terminând
cu intensitatea reacției sociale față de încălcarea acestora.
În ansamblul formelor de devianță socială se include și delincvența (infracționalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice cu
caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor și faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun
adoptarea unor sancțiuni negative, organizate, din partea agenților specializați ai controlului social (poliție,
justiție etc.).
Chiar dacă delincvența apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este
primordial, un fenomen social având consecințe negative și distructive pentru securitatea indivizilor și
grupurilor.
Delincvența este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte și dimensiuni de
natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă și culturală (Banciu, 1995 ):
6

a).dimensiunea statistică – evidențiază starea și dinamica delincvenței în timp și spațiu, prin
evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuție și indici ai diferitelor delicte și crime, și
corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică – evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și felul sancțiunilor adoptate,
modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică – centrată pe identificarea și prevenirea socială a delictelor și crimelor, în
raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și cu formele de
reacție socială față de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică – evidențiază structura personalității individului delincvent și individului
normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” – evidențiază consecințele directe și indirecte ale
diferitelor delicte din punct de vedere material și moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor,
reparației bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidențiază atât tendința generală de evoluție a delincvenței, cât și
tendința anumitor indivizi și grupuri sociale spre delincvență;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative și culturale cu care este
investită delincvența în diverse societăți și culturi. Există diferențe sensibile din punct de vedere cultural, în
definirea anumitor acte ca periculoase și în evaluarea intensității și gravității acestora. Gradul de
periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau,
dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate și variabilitate a culturilor implică deci,
comportamente eterogene din punct de vedere al semnificației lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele
sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele și valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de
comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Sistemul nostru penal utilizează expres noțiunea de infracțiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul
17 din Codul Penal al României, infracțiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu
vinovăție și prevăzută de legea penală “.
Din punct de vedere psihologic, infracțiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce
constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conținut antisocial, față de care
se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancțiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu
accent pe motivație, afectivitate, pe descifrarea personalității în ansamblul său.
A înțelege omul înseamnă a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să
ne conducă la diversificarea, nuanțarea și individualizarea cantitativă și calitativă a acțiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea și neomogenitatea mediilor sociale, de proveniență, exercită presiuni
diferite cantitativ și calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privința
rezistenței față de restricții, fie ele morale sau legale.
ASPECTE ETICE ȘI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ
ÎN SISTEMUL JUDICIAR
Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de
alt ordin ale profesioniștilor față de societate și față de diversele categorii de oameni în raport cu care își
desfășoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigențele morale de exercitare
a unei profesiuni. Aceste exigențe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. Codul
deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea secretului
profesional, recomandări cu privire la respectul față de celălalt, recomandări vizând perfecționarea pregătirii
profesionale, norme referitoare la independența personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiștilor: responsabilitate, obiectivitate, competență
și integritate, dreptate și demnitate, simț critic și autocritic, respect pentru semeni.
7

In unele țări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza activității
psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociației Psihologilor Americani
(A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologiei în sistemul
judiciar și mai ales de aspectele și dilemele de natură etică pe care le au psihologii din poliție, justiție sau din
instituțiile corecționale. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar
le creează psihologilor, cât și pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.
Prezența psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice și
deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
♦umanizează norma juridică, dându-i mai multă viață conținutului acesteia;
♦dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic și irepetabil în individualitatea sa
biotipologică și psiho-comportamentală;
♦orientează justiția către înțelegerea ființei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenție, culpă, mărturisire, simulare, recunoaștere, regret, responsabilitate,
iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimțământ, stare emoțională etc,);
♦orientează justiția către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnității,
libertății de conștiință și expresie, a integrității psihomorale și fizice, a liberului consimțământ, a
dreptului la protecție și apărare al persoanei implicate în acțiunea judiciară;
♦oferă justiției date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea și reinserția
socială a persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură
psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? și 2) care sunt rolul și
contribuția activității psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activității judiciare? Practica
judiciară și politica managerială de administrare a actului de justițe, sunt în măsură să dea răspuns celor două
întrebări.
Înterbări de control
1.Definiția psihologiei judiciare.
2.Specificați relația dintre devianță și infracționalitate.
3.Precizați cele mai importante deziderate etice și deontologice ale psihologiei judiciare.
TEMA 2
TEORII ALE FENOMENULUI ȘI COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL
CONSIDERAȚII GENERALE
Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării
acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive
sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional capătă caracteristicele unei probleme sociale de
importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate
nivelurile ei.
În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor
comportamentale implicate în conturarea unor infracțiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut
de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracțional.
În funcție de factorii considerați a fi determinanți în explicarea fenomenului și a comportamentului
infracțional, au fost selectate acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.
În această selecție am plecat de la premisa că fenomenul și comportamentul infracțional au un
element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracție atâta vreme cât
orice act infracțional este rezultatul acțiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalități. Având în
vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil
incompletă.
8

Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale și psiho-morale (Cioclei,
1996).
TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE
Teoriile psiho-biologice susțin, în esență, că anumite anomalii sau disfuncții psihofiziologice
constituie factorii determinanți ai comportamentului infracțional. Acestea consideră că infracțiunea ca
fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcțională.
TEORIA ANORMALITĂȚILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a
întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părți ale corpului omenesc,
având ca subiecți personal militar și deținuți ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa
fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali
decedați și 5.907 cranii ale unor delincvenți în viață, autorul a concluzionat existența unui tip criminal
individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite
categorii de infractori (Lombroso, 1895).
Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuți sunt caracterizați printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile
frontale foarte pronunțate, pomeții și maxilarele voluminoase, orbitele mari și depărtate, asimetria feței și a
deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă și îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală
medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această
descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanțul filogenetic).
Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic și copilul – în care
vedea un “mic primitiv”. El a cercetat și unele anomalii ale creierului, ale scheletului și ale unor organe
interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în viață, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic
cât și fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl
apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a
ocupat și de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credință și practică religioasă, literatura
criminalilor etc.
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații morfo-funcționale de natură
degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.
Bazându-se pe propriile studii, dar și pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895)
stabilește existența unor anomalii între “nebunul moral“ și “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul
simțului moral.
Examinarea “criminalului nebun” scoate și ea la iveală existența acelorași stigmate ca în cazul
“omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenței.
Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră
alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură
între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai
atavistice”, cât și “nucleul tuturor degenerescențelor”.
În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și
psihic și pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).
Eroarea centrală a studiilor inițiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulți dintre subiecții
săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceștia au comis mai multe crime decât populația
generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai
mult în direcția comiterii unor acte criminale.
9

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații cu caracter
științific legate de fenomenul criminal. Analiza minuțioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un
precursor al biotipologiei.
TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susținerea ideii potirivit căreia
există o corelație între activitatea criminală și biotip.
Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor
de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui
Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului și caracterul”. Acesta consideră că, în funcție de
constituția corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziție spre comiterea unor
infracțiuni specifice:
TIPUL PICNIC – constituție orizontală; scund, cu extremități scurte; sistem osteo-muscular plăpând; fața
rotundă, craniul rotund, puțin ridicat, voluminos; calviție; cavitatea toracică și abdominală dezvoltată; strat de
grăsime la suprafața trunchiului; adeseori inteligent și expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii și
fraude.
TIPUL ASTENIC – constituție verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung,
fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forță fizică scăzută; dotat divers din punct de
vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce și o tendință
spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi și abuzuri de încredere.
TIPUL ATLETIC – sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic
plăcut, oscilează între sentimentalism și brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor
de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii și ar fi
predispuși la recidivă indiferent de vârstă.
TIPUL DISPLASTIC – diferite malformații corporale, deficiențe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat
psihic și morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal și
schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neașteptat, își
încep cariera infracțională după vârsta de 18 ani și sunt expuși recidivei.
Wiliam H. Sheldon stabilește o corelație între anumite caracteristici fizice și caracteristicile
temperamentale, între tipul fizic și comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei foițe embrionare,
distinge trei tipuri fizice:
TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) – dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras; reacții
încete, uniformitate în activitatea emoțională; fire extravertită; comunicare ușoară și rapidă; sociofilie; iubire
de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus și mișcare.
TIPUL MEZOMORF (somatotonic) – dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic, musculos, viguros;
plăcere pentru mișcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie, căutarea riscului; manieră directă,
deschisă, chiar puțin dură, curaj și combativitate; agresivitate competitivă; voce nereținută, fără intonații;
maturitate în prezentare.
TIPUL ECTOMORF (cerebrotonic) – dezvoltare corporală predominant externă; corp lung, slab; mușchi
slab dezvoltați; poziție și mișcare reținute; ermetism, inhibiție,însingurare; activism mintal; sociofobie;
evitarea zgomotului; prezentare infantilă.
După raportul torace-membre și funcționalitate endocrină , N.Pende distinge tipul brevilin (scund ),
tipul mediu (normal) și tipul longilin (înalt).
După raportul torace-membre , G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip (macrosplanchnic),
torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip (normosplanchnic) și longitip (microsplanchnic),
membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracțional, însă poate favoriza
anumite tipuri de infracțiuni.
10

TEORIA GENETICĂ
Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi
în domeniul biologiei.
Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula
cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existența unor aberații
cromozomiale la subiecții care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste
realități unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) susțin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom,
poate conduce la retardare mintală și la un comportament antisocial și criminal.
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX se desfășoară ample studii în închisori din
Anglia, S.U.A. și Australia, pe bărbați deținuți în vederea evidențierii unei anomalii cromozomiale,
considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuși în 23 de perechi, din care 22 de perechi sunt obișnuiți
sau autozomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar
pentru bărbat unul este X și celălalt Y.
Sexul genetic este condiționat de prezența sau absența unui cromozom particular notat cu litera Y:
astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. În urma fertilizării
ovulului, zigotul primește un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y.
Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul
normal.
Prima anomalie o reprezintă existența suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula
XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparență
masculină, sunt înalți și slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că
frecvența acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populației
generale.
Infracțiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se
poate observa o tendință spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiționism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidențiază prin: pasivitate, timiditate, tendințe
spre ipohondrie și depresie; deseori prezintă tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces.
Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puține particularități: aparență masculină,
înălțime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configurația urechilor, calviție, miopie, dar aceste trăsături
nu sunt constante.
Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziție, dar nu o condiție obligatorie la comiterea
unei infracțiuni. Explicațiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.
TEORIA INADAPTĂRII BIO-PSIHICE
Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele
fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii școlii lombrosiene. El reia
ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un
complex bio-psihic.
Pentru Kinberg, omul este o ființă nu doar biologică, ci una psihologică și socială, caracterizată prin
“plasticitate”, adică prin facultatea de a-și modifica reacția nu numai în funcție de influențele fizice și
chimice, dar și în funcție de factorii psihologici și sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influențele
mediului se creează o stare de inadaptare între organism și mediu. Inadaptarea poate avea surse și forme
diverse.
Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială și implicit la infracțiune. În opinia
lui Kinberg persoana reacționează în general în funcție de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a
stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul
constituțional și funcția morală.
11

Nucleul constituțional reprezintă suma tendințelor reacționale ale persoanei, cuprinzând patru
trăsături psihologice fundamentale:
a).capacitatea – respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligența unei persoane sub
influența unor condiții optime de mediu;
b).validitatea – respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;
c).stabilitatea – respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin
obiceiuri durabile, în așa fel încât să poată face aceleași lucruri în același fel, economisind forță;
d).soliditatea – trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalității, în opoziție cu
disociabilitatea.
♦La nivelul personalității, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie
medie, fie deficitară.
Funcția morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea și profunzimea asimilării valorilor
morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește.
Din combinația ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită configurație a
funcției morale, rezultă persoane inadaptate care, la anumiți stimuli, vor reacționa în contradicție cu legea
penală.
TEORIA CONSTITUȚIEI CRIMINALE
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la
Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul
1945.
Prin constituție criminală autorul înțelege o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus
capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări
exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalității oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna
biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități
criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influența sa puternică, aceasta nu trebuie
considerată ca o determinare absolută.
Predispoziția spre crimă poate avea ca sursă și unele disfuncționalități cerebrale, hormonale etc.
Vârsta și crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei
specifice de ordin psihofiziologic, precum și procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de
comportament și chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispozițiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiții
organice și psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individuală la instigări
criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influență reală
decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de
personalități.
TEMA 3
TEORII PSIHO-SOCIALE
Teoriile psiho-sociale susțin că achizițiile rezultate în procesul interacțiunii și învățării psiho-sociale
sunt principalele cauze, explicații ale infracționalității. Tendința unor persoane de a devia în plan
comportamental este relativ generală și constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial
dacă ele nu sunt formate și susținute în a evita această tendință.
Conform acestor teorii comportamentul infracțional este învățat prin interacțiunea dintre persoană și
ambianță. Învățarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuințele, raționalizările și
atitudinile favorabile comiterii infracțiunii.
12

TEORIA ASOCIERILOR DIFERENȚIALE
Această teorie aparține sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la
Universitatea din Indiana, teorie expusă în lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult
dezvoltată și modificată. O ultimă variantă cu același titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea
colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.
În cuprinsul lucrării “Principii de Criminologie”, Sutherland formulează teoria asocierilor diferențiale
care i-a adus celebritatea.
Sutherland constată că există două tipuri de explicații științifice ale fenomenului criminal: fie în
funcție de elementele care intră în joc în momentul în care infracțiunea este comisă, fie în funcție de
elementele care și-au exercitat influența anterior, mai ales în viața infractorului. În primul caz, explicația
poate fi calificată situațională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică.
Explicația actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:
a).comportamentul criminal se învăță ca oricare alt comportament;
b).învățarea comportamentului infracțional are loc printr-un proces complex de interacțiune și
comunicare directă cu alte persoane;
c).învățarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;
d).procesul de învățare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracțiunilor, orientarea
motivelor, a tendințelor impulsive, a raționamentelor și atitudinilor care conduc și întrețin violența;
e).orientarea motivelor și a tendințelor impulsive este în funcție de interpretarea favorabilă sau
defavorabilă a dispozițiilor legale;
f).un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările
favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferențiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că
sunt în contact direct cu modelele criminale și mai puțin cu cele anticriminale”;
g).asocierile diferențiale pot varia în privința duratei, frecvenței, intensității etc.
h).formația criminală prin asociație nu se dobândește doar prin imitație;
i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuințe și valori, dar nu se explică prin
acestea (hoțul fură în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc și oamenii cinstiți).
Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalității este expresia unei
organizări diferențiale a grupului.
TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI
Teoria conflictelor de culturi, aparține criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al
Universității din Pennsylvania și timp de mai mulți ani, Președinte al Societății Internaționale de
Criminologie.
Termenii cultură și conflict, ce alcătuiesc atât titlul lucrării lui Sellin, “Conflict cultural și crimă”, cât
și elementele principale ale teoriei sale, au o semnificație particulară ce impune unele explicații.
Astfel, prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor, instituțiilor și produselor
muncii care aplicate la grupuri determinate de ființe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale,
despre tipuri de cultură, despre cultură națională și așa mai departe. În acest sens orice tip de populație posedă
o cultură.
Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse
aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o
persoană le urmează atunci când se găsește într-o situație care impune o acțiune sau un răspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate.
În lumea modernă, persoana se găsește din ce în ce mai des în contact cu valori și norme diferite.
Diferențele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferențe de reguli și
valori morale. În aceste condiții apar inevitabil situații în care persoana, supunându-se unei norme acceptate
de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta aparținând altui grup cu care intră în contact.
Există trei situații generatoare de conflict:
13

a).conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite (este cazul
colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă);
b).conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupație) ori legi care favorizează
corupția, pe de o parte, și persoane care se supun unor concepții morale sănătoase, pe de altă parte;
c).conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate și persoane ce au
coduri morale particulare (cazul imigranților).
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicație parțială a fenomenului criminal. Ea
poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferențiale așa cum de altfel o
considera Sutherland.
TEORIA ANOMIEI
Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul 1938 odată
cu lucrarea “Structura socială și anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului
infracțional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială și structura socială”.
Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna
atitudinea de dispreț a unor persoane față de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către sociologul francez
Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracțional.
Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absență ori de slăbire a normei, ceea ce duce
la o lipsă de coeziune între membrii comunității. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două
concepte: cel de cultură și cel de organizare socială.
Prin cultură se înțelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate și
desemnează scopurile spre care aceștia trebuie să tindă.
Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme și instituții care reglementează accesul la cultură
și indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile propuse și
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un permanent
conflict între posibilitățile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale
materiale și spirituale, pe de o parte, și posibilitățile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilități
care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru
satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Pornind de la asemenea observații, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de comportament:
♦conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri și mijloace;
♦inovația, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de către
societate, așa cum este cazul succesului și respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul
cantonează tocmai aici viciile și crima, prezentându-le ca pe o reacție “normală” față de situația în care se află
persoana, apreciind că este normal ca ea să adopte un comportament deviant;
♦ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reușitei financiare și
ascensiunii rapide și se limitează la aspirații ce pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. Cu alte
cuvinte, renunță la scopurile și obiectivele cultivate de societate, păstrând mijloacele;
♦evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât și mijloacele
propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluții, așa cum sunt: deficienții mintal, paria, exilații,
nomazii, vagabonzii, drogații etc. din rândul cărora unii devin infractori periculoși;
♦rebeliunea se întâlnește la persoanele ce resping scopurile și mijloacele propuse și acceptate
de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o corespondență mai strânsă între
merit, efort și recompensă socială, să schimbe deci inechitățile, valorile date cu altele noi prin intermediul
revoluției ce ia forma unei acțiuni politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidențiază unele realități
caracteristice societății contemporane.
14

TEORIA INTERACȚIONISMULUI SOCIAL
Teoria interacționismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker (1985),
F.Tannenbauman, E.Lemert etc. și încearcă să dea o nouă explicație fenomenului criminal.
Conform teoriei interacționismului social, fenomenul criminalitații este rezultatul interacțiunii dintre
două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, și activitatea
grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacționează, atribuindu-le celor din prima categorie
pecetea comportamentului infracțional și, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecință a acestor
operații de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizați, fiind respinși în exteriorul
grupului social.
Ca urmare a acestei reacții sociale și a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o contrareacție de
natură psihică, o rezistență, care le determină să-și asume rolul atribuit, cel de infractori.
Reprezentanții acestei teorii susțin că infracționalitatea nu își are izvorul în realitatea obiectivă, în
condițiile concrete de existență a persoanelor în cauză, ci în contrareacția psihică negativă pe care infractorii
primari o au față de reacția socială, prin care ei sunt etichetați ca infractori, sunt stigmatizați ca atare. Această
contrareacție care se materializează într-o atitudine de rezistență, de ignorare sau de negare față de modelele
de conduită din viața socială perseverează, în continuare, în sfera infracțională (Ursa, 1994).
Întrebări de control
1.Cum abordează teoriile psiho-sociale comportamentul infracțional?
2.Care sunt reprezentanții teoriilor psiho-sociale?
TEMA 4
TEORII PSIHO-MORALE
În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoționale
sau sentimentelor de insecuritate, inadecvență și inferioritate. Comportamentul criminal și infracționalitatea
sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni și psiho-morali.
Diversitatea explicațiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai
mult sau mai puțin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanaliști.
TEORIA ANALITICĂ
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepția psihologică a lui Freud –
Freudismul sau Psihanaliza – constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu
numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative și determinist-dinamice a fenomenelor
psihice și a conduitei umane, ci a exercitat, în același timp și o largă influență asupra altor științe.
La origine, psihanaliza este o teorie și o metodă medicală, cu implicații în modul de a concepe
structura și dinamica psihicului, relația dintre psihic și somatic, influența copilăriei asupra evoluției
persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însușiri
zoologice și anumite însușiri specifice omenești, anumite servituți față de trecutul filogenetic și istoric ca și
tensiuni caracteristice în raport cu inhibițiile și constrângerile sociale.Pretențiile sale explicative se dezvoltă
în pretenții interpretative privind societatea și cultura, ca și esența fenomenelor biologice (Săhleanu &
Popescu-Sibiu, 1972).
Freud a desfășurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum și o prodigioasă activitate
de cercetare științifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea viselor”
(1900), “Psihopatologia vieții cotidiene” (1904), “Totem și Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915),
15

“Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul și Sinele” (1922), “Noi
prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.
Atât în timpul vieții, cât și în prezent, personalitatea și opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusă
unor critici necruțătoare.
Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă
și atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii,
ignorate până atunci, cum ar fi motivația inconștientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare,
lapsusuri, vise), cât și în cel morbid, mai ales în nevroze.
Concepția psihologică a lui Freud, nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea ideilor sale cu privire la
structura și mecanismele vieții psihice. După opinia sa, viața psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei
instanțe aflate într-o strânsă legătură, și anume: sinele (id), eul (ego) și supraeul (superego).
SINELE denumit id, eu apersonal sau inconștient, reprezintă un complex de instincte și de tendințe
refulate, care au un caracter apersonal și nu sunt trăite în mod conștient. Sinele constituie polul pulsiunilor
personalității, depozitar al tendințelor instinctive, predominant sexuale și agresive, care pune organismul în
tensiune, neputând suporta creșterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă
prin tendința sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniștea și persistența
organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului și a obținerii plăcerii și gratificației,
sinele recurge la două mecanisme: acțiunea reflexă, care constă în reacții automate, înnăscute și imediat
operante în reducerea tensiunii și procesul primar, o reacție psihologică amplă care caută să realizeze
diminuarea tensiunii sau obținerea gratificației pe plan imaginativ sau simbolic.
Instinctele, impulsurile și tendințele refulate în “id” reușesc să iasă la suprafață, să se manifeste în
afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul și supraeul, aflându-se din această cauză într-
un conflict inevitabil, puternic și permanent, cu instanțele superioare al psihicului. “Răbufnirile”
inconștientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.
Tendințele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conștiinței, dar nu
reușesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După
Freud, această pătrundere a refulărilor în conștiință are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise și
lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecție, atât față de insuccesul anticipat, cât și fată de cel deja
consumat.
EUL denumit ego sau conștientul, reprezintă nucleul sistemului personalității în alcătuirea căruia intră
ansamblul cunoștințelor și imaginea despre sine, precum și atitudinile față de cele mai importante interese și
valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru
între instinctele, tendințele și impulsurile refulate în id, pe de o parte, și exigențele supraeului, pe de altă
parte, asigurând, de fapt, acea “constanță individuală”.
SUPRAEUL denumit și superego sau eul ideal, a treia instanță a personalității, care constituie expresia
persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de conviețuire socială.
Supraeul are funcția de autoobservare și de formare a idealurilor. El este achiziția cea mai recentă, dar
totodată și cea mai fragilă a personalității, reflectând particularitățile pozitive și negative ale mediului în care
persoana trăiește și se formează ca om. Supraeul își are originea în “id” (sinele) și se dezvoltă în interrelația
ocazionată de experiențele eului (egoului), în cadrul personalității. Prin rolul și statusul său, supraeul
împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare și a trăirilor necorespunzătoare
exigențelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituția scopurilor realiste, moraliste și îl împinge la lupta
spre perfecțiune și sublim; reprezintă instanța verificatoare, cenzurantă a personalității. Născut din
inconștient, supraeul ca și eul, constituie un triumf al elementului conștient, element care devine cu atât mai
manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă și mai elevată sub aspect social.
În concepția lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forțe:
iraționale (id), raționale (ego) și morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafață, în viața
conștientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendințe etc., refulate în id.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea
ușurării stării de vinovăție datorate sentimentelor incestuoase inconștiente de tip oedipian din perioada
copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii și deci, în vederea purificării de vinovăție.
16

Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influență hotărâtoare. În perioada
primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcție de anumite zone erogene în jurul cărora
se situează libidoul: faza orală; faza anală și faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor
“fixații ale libidoului” care reprezintă “predispoziții pentru ulterioare breșe ale năzuințelor refulate” și pot
genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în
mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea “Totem și Tabu”.
Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanță criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că
transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorințe refulate.
Dorința este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice
transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe lângă
varianta sexuală apare și varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparține tendinței umane spre
agresiune și distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morții.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare
inconștientă și anterior faptei. La mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment
de culpabilitate anterior și nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală
a acesteia, ci o intermediază, dacă ținem seama de faptul că sentimentul vinovăției este consecutiv unor
instincte condamnabile.
TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparține lui Fr.Alexander și H.Staub și este expusă în
lucrarea “Criminalul și judecătorii săi “.
În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:
1).Criminalitatea imaginară , care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
2).Criminalitatea ocazională , specifică persoanelor și situațiilor în care Supraeul suspendă instanța
morală în urma unei vătămări sau amenințări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este
consecutivă unui șantaj, unei amenințări ori unei stări de legitimă apărare etc.)
3).Criminalitatea obișnuită , categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:
a).criminalii organici, a căror personalitate ține de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă
alterări ale capacității de discernământ ori lipsa acestuia);
b).criminalii normali, caracterizați prin aceea că sunt sănătoși din punct de vedere psihic, dar sunt
socialmente anormali; aceștia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală și se comportă conform
moralei acesteia și nu prezintă conflicte între Eu și Supraeu;
c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acționează în funcție de mobiluri inconștiente. Eul este
învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existența unui sentiment de
vinovăție, însoțit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o
autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate și
nevoia de pedeapsă.
TEORIA INSTINCTELOR
Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susține că
personalitatea delincventului ca și personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul
acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare și
instinctele de simpatie.
Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcționează sub semnul sentimentului de
justiție și de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a
individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.
17

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcționează sub semnul abandonului de
sine și acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea și devotamentul față de celălalt, tind spre o
valorizare extremă a celuilalt.
Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o opoziție permanentă între
instinctele de apărare și cele de simpatie, viața psihică se desfășoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. Tendința de a alege securitatea în dauna afectivității dă naștere unui sentiment de
vinovăție a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un
echilibru precar; în aceste condiții tulburările de caracter și insuficiențele inteligenței vor favoriza trecerea la
actul criminal.
TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE
Această teorie aparține celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model
explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce privește geneza cât și dinamica actului criminal.
Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional” (Pinatel,
1971).
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni și răi, nu există o diferență de natură
între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanțe excepționale, poate deveni delincvent.
Inexistența acestor deosebiri nu exclude însă existența unor diferențe graduale în privința “pragului lor
delincvențial”.
Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alții de “instigări” lejere, pentru a
prezenta reacții delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferență graduală este dată de anumite
trăsături psihologice, care, în concepția lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalității criminale”.
Componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta
totul la sine însuși. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficiență de organizare în timp”, o
instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a
eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcție învingerea și
eliminarea obstacolelor și dificultăților care barează drumul acțiunilor umane.
Întrebări de control
1.Pe ce pun accent teoriile psiho-morale?
2.Esența concepției lui Freud cu privire la comportamentul criminal.
3.Esența concepției lui Jean Pinatel.
TEMA 5
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACȚIONAL
Actul infracțional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacțiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului și factorii externi, de ambianță. În ceea ce privește factorii
interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puțin
favorabil comportamentului infracțional, conturând sau nu o personalitate infracțională. Ambianța, condițiile
și împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracțional.
Actul infracțional antrenează în grade diferite, practic toate structurile și funcțiile psihice începând cu
cele cognitiv-motivaționale și terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind și activitățile ca și însușirile
psihice. Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional și volitiv, susținut de lipsa
sentimentului responsabilității și al culpabilității, al incapacității subiectului de a renunța la satisfacerea
imediată a unor trebuințe în pofida perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracțional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaște multe inconstanțe în desfășurarea ei.
18

O analiză strict psihologică a actului infracțional, constă în analiza modului în care personalitatea
infractorului (inteligența, afectivitatea, motivația și voința) se manifestă în pregătirea, săvârșirea și în
atitudinea postinfracțională.

FAZELE ACTULUI INFRACȚIONAL
Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracțional, trebuie avute în vedere cele trei faze
ale actului infracțional, și anume: faza preinfracțională, faza infracțională propriu-zisă și faza
postinfracțională.
Situația preinfracțională reprezintă un ansamblu de circumstanțe exterioare personalității
infractorului, care precede actul infracțional. Această situație implică două elemente: a) evenimentul, care
determină apariția ideii infracționale și b) circumstanțele, în care infracțiunea se pregătește și se realizează.
În săvârșirea unei infracțiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa ființă, mobilizându-și
pentru reușită întregul său potențial motivațional și cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite
infracțiunea este precedată de o serie de procese de analiză și sinteză, de lupta motivelor, deliberarea și actele
executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii
de a comite infracțiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea și prelucrarea informațiilor
declanșatoare de motivații ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive,
servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracțional. În calitate de pas inițial al formării
mobilului comportamental infracțional, se situează trebuințele a căror orientare antisocială este de o
importanță fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situația externă. Din punct de vedere
psihologic trebuințele se manifestă în conștiința individului ca mobil al comportamentului posibil și, în cazul
unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii. Rezultatul
procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a
personalității infractorului.
În faza preinfracțională se constituie premisele subiective ale săvârșirii faptei, determinate atât de
predispozițiile psihice ale făptuitorului, cât și de împrejurările favorizante cu valențe declanșatoare. Această
fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare,
problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât și asupra mizei puse în joc. În
procesul de deliberare intervin criterii motivaționale, valorice, morale, afective și materiale. Capacitatea de
proiecție și anticipare a consecințelor influențează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză și sinteză a datelor despre locul faptei și de structurare a acestora într-o gamă de
variante concrete de acțiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanșează în faza a
doua a actului, faza infracțională propriu-zisă. Planul de acțiune, în desfășurarea sa (timpul de săvârșire,
succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este
sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul
infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea
actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici,
culegerea de informații, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie
concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime reușitei ei, fie
desistarea, amânarea, așteptarea unor condiții și împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoționale intense. Teama de
neprevăzut, criza de timp, obiectele, ființele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente
de spargere, arme, victimă, martori, context spațio-temporal al desfășurării faptei etc.), în funcție de
proprietățile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziție spațială etc.) amplifică aceste
stări emoționale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei
activități normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei,
uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ștergerii unor categorii de urme, renunțarea la portul mănușilor,
diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.
19

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârșirea faptei este tendința de a se apăra, de
a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii. Faza postinfracțională are o configurație foarte variată,
conținutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfășurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acțional, întreaga lui activitate psihică
fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această
direcție existența unui registru de strategii de contracarare a activităților de identificare și tragere la
răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori își creează alibiuri care să convingă
autoritățile că era imposibil ca ei să fi săvârșit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta
în timp util de locul infracțiunii și de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acțiuni caută să se
facă remarcați pentru a-și crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se
stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma
locului unde se desfășoară cercetările, căutând să obțină informații referitoare la desfășurarea acestora, și
acționând ulterior prin denunțuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariții
de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acțiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acțiuni
întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs și implicit, identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracțiune și grija de a-și procura un “alibi” nu este întotdeauna
un indiciu cert al culpabilității. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o
infracțiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este
tipică recidiviștilor, care în urma antecedentelor penale ar fi ușor învinuiți.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuința orice mijloace care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau
pentru situația în care au ajuns “siliți de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori
manifestă aroganță față de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.
Procesarea informațiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariția
unui focar de excitație maximă, cu acțiune inhibitorie asupra celorlalte zone, și în special asupra celor
implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracțiunea, iar la nivel comportamental
acționează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârșirii
infracțiunii, cât și după arestare, în timpul cercetărilor și a procesului, uneori chiar și în timpul executării
pedepsei.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecți și este invitat pentru audieri,
comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendința de simulare. Are o atitudine defensivă,
care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-și îmbunătăți condiția procesuală.
Infractorul adoptă diferite poziții tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăție, ci și de poziția pe
care o are față de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de
argumentare, fie în privința probelor pe care le are asupra vinovăției lui), acesta va fi extrem de precaut în
ceea ce relatează și nu va renunța la poziția lui decât în fața unor dovezi puternice. Dacă realizează
superioritatea anchetatorului, atunci rezistența lui scade și dominanta defensivă se va manifesta doar prin
unele ajustări ale declarațiilor pe care le face. Cei mai mulți infractori sunt inconstanți în depoziții, recunosc o
parte la început, apoi neagă cu înverșunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o
mărturisire, dar și aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanțe atenuante stipulate în Codul penal (Art. 74, lit.
c), este și aceea privind atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii. Această atitudine poate consta în
prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului,
recunoscând de la început că a comis fapta și relatând exact împrejurările legate de aceasta.
Înterbări de control
1.Prin ce se caracterizează criminalitatea organizată?
2.Pe ce se axează problematica psihologică a infractorului în faza preinfracțională?
3.Strategii abordate de infractor în faza postinfracțională.
20

TEMA 6
TIPURI DE INFRACTORI
Investigarea personalității infractorului și conturarea unei tipologii, presupune cunoașterea aspectelor
generale și speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.),
care implicit influențează sau determină comiterea infracțiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală.
Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice,
psihologice și atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toți infractorii. Din aceasztă cauză propunerea
unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noțiune generală, se înțelege o totalitate de trăsături
caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică
asupra infractorului.În criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seelig
(1956) și tipologia lui J. Pinatel (1963).
Infractorul agresiv sau violent
Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecințe individuale și sociale
deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se
caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate,
autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituție atletică) se manifestă și prin folosirea
unor obiecte, cum ar fi cuțit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie,
amenințare, plângerea la autorități etc. (cu predilecție la infractorii cu o constituție astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu
abuzul de alcool, ceea ce determină o creștere a tensiunii emoționale și o scădere a capacității de autocontrol,
favorizând trecerea la actul infracțional agresiv.
Infractorul achizitiv
Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendința de achiziționare, de luare, și însușire de bunuri și
valori în scop personal, în scop de câștig, în scop de întreținere, de îmbogățire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracțiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere,
înșelăciune, tulburarea de posesie, fals și uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În funcție
de genul infracțional, acest tip de infractor prezintă anumite particularități specifice.
Infractorul caracterial
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalității, calitatea de ființă socială a omului.
Caracterul apare ca nucleu al personalității, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistență și
stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relațional-valoric și de autoreglaj, exprimându-se printr-un
ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficiențe în
capacitatea de organizare și ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin:
orgoliu, vanitate, trufie, ambiție, individualism, dominație, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate
comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalți, lipsa emoțiilor și a sentimentelor superioare
etc. Este foarte revendicativ și deseori intră în conflict interrelațional.
Cele mai frecvente infracțiuni pe care le comite sunt: furtul, înșelăciunea, abuzul de încredere,
distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.
Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violență, indiferență afectivă,
autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simțului
moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidențiată prin dezinhibiția unor
modalități primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistența impulsurilor sexuale și imposibilitatea
21

depășirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracțiunile comise sunt cele cu tematică sexuală:
viol, incest, pedofilie sau chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să
sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) și moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, își poate consuma
actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb, masochistul își
satisface impulsul sexual numai dacă el însuși este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la
instigarea lui, un altul aplică unui terț aceeași procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic
interiorizat. El nu anticipează consecințele și nici nu atribuie faptelor sale o semnificație negativă. Actul
infracțional se desfășoară în condițiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârșitul căruia infractorul se
simte “eliberat” organic și psihic.
Infractorul ocazional
Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitații exterioare, a unor ocazii speciale.
Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ
infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor
și a psihologilor criminaliști susțin că factorii externi sunt predominanți, dar există și o contribuție a factorilor
interni. Astfel, sunt situații, împrejurări excepționale care pot determina la infracțiune și pe o persoană care,
în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el
nu recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate,
autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
În funcție de contextul situațional și genul infracțiunilor, acest tip de infractor este de mai multe
feluri:
a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuințe imediate și prezența unor
circumstanțe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obținerea unor
beneficii ilegale, săvârșește activități frauduloase;
b). infractorul care săvârșește fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie,
ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influența unor condiții personale critice și defavorabile (situație materială
precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracțiune;
d). infractorul care comite un delict din imprudență, din neprevedere (automobilistul care încalcă
regulile de circulație).

Infractorul profesional
Infractorul profesional sau de “carieră” este format și socializat în direcția comiterii infracțiunii. Unica
lui sursă de existență o constituie infracțiunea. Refuzul muncii cinstite și legale apare ca o trăsătură esențială
a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităților sale infracționale îl constituie câștigurile
financiare, neimplicându-se în infracțiuni cu violență, în afară de cazul în care violența este “specialitatea” sa
(tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncțional.
În cadrul acestei specialități infracționale se întâlnesc două categorii: a). infractorul profesional
pasiv, care nu desfășoară o activitate socială utilă, câștigându-și existența din săvârșirea unor infracțiuni, din
practicarea unor activități parazitare (cerșetoria, vagabondajul, prostituția, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenței, cât și a pregătirii
școlare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăților zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate,
tendința de supunere, motivație scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional
activ, dinamic și organizat, își câștigă existența din infracțiuni mai complexe (furt din buzunare, fals și uz de
fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ își formează deprinderi și abilități tehnice de înalt specialist, este capabil
să-și planifice activitățile, să-și aleagă victimele și să-și îndeplinească planul de comitere a infracțiunii în așa
fel încât să evite depistarea ei. El planifică acțiunea infracțională mult mai amplu decât o face infractorul
obișnuit. De cele mai multe ori comite infracțiuni acționând în mod organizat și în bandă (furturi prin
spargere din locuințe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă,
22

escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligență mediu sau chiar ridicat, este insensibil,
indiferent afectiv, lipsit de simpatie și compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are
un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranță la frustrare și nu poate realiza afectul așteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest și judecată, fiind mereu în expectativa
unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viața sa. În penitenciar, intrând în
contact cu alți infractori, are posibilitatea de a învăța noi metode de comitere a infracțiunilor, participând la
un adevărat schimb de experiență, profesorii lui fiind infractorii profesioniști mai în vârstă. Ca rezultat al
infracțiunii, el își păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată și pentru perioada post-detenție.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunțată, iar acțiunea este profund
dirijată de rațiune. Infractorul se deosebește de ceilalți oameni, nu printr-o funcționare deosebită a
proceselor sale psihice, ci prin faptul că acțiunile lui au un conținut antisocial. Aptitudinile lui specifice,
elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privințe deasupra omului normal,
obișnuit, nu-i determină acțiunea infracțională fără un mediu favorabil, reprezentat de condițiile socio-
economice.
Infractorul recidivist
Infractorul recidivist comite infracțiunea în mod repetat, din obișnuință. După comiterea unei
infracțiuni, fiind descoperit și pedepsit, comite din nou alte infracțiuni. Acesta se caracterizează prin:
imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendință de opoziție, indiferenă
afectivă etc.
Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat, având
impresia că nimeni nu le oferă ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului".
Acestora le este caracteristică prezența unor manifestări de indecizie și incertitudine interioară, dificultate de
autoreprezentare, tendința de a-și ascunde propria personalitate.
Succesul obținut de infractor la prima infracțiune, acționează drept stimul pentru alte situații
infracționale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un
indiciu deosebit de relevant al periculozității persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut
față de exigențele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanța nu poate face abstracție de
lipsa sau
de existența unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, grațierea sau chiar
reabilitarea.
Infractorul ideologic
Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic
este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, economice, științifice sau religioase, comite,
datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care
este considerat adversar și implicit este sancționat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru
reforme și schimbări sociale, economice, științifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri
personale, ci de dorința de a face bine altora, de a înlătura suferințe sau nedreptăți. Istoria a demonstrat că
mulți militanți politici, considerați la un moment dat ca infractori, și pedepsiți pentru aceasta, ulterior ideile
lor au triumfat, iar aceștia au fost considerați eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit
acte de terorism.
Infractorul debil mintal
Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populația penală este ridicat, ceea ce presupune
existența unui tip special de infractor și anume infractorul debil mintal. Infracțiunile comise de acesta sunt în
funcție de gradul debilității sale (ușoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziția de cunoștințe, fără a
putea prelucra și elabora soluții proprii în diferite situații. Atenția și memoria funcționează limitat, iar
autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipsește cu
desăvârșire. Conștiința de sine este slab dezvoltată, nu își dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăți.
Apreciază realitatea după nivelul său de înțelegere. Îi lipsește capacitatea de prevedere și implicit
consecințele faptelor sale. La deficiențele mintale se adaugă și carențele caracteriale, ceea ce îl face și mai
23

mult un inadaptat social. Insuficiența capacității mintale generează un comportament infracțional cu atât mai
periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitățile de
adaptare adecvată, suplă, la situațiile nou intervenite în ambianță.
Infractorul alienat
Criminologia și psihologia judiciară modernă abordează studiul personalității infractorului alienat în
procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele și condițiile ce se manifestă în circumstanțele atât
de ordin obiectiv, cât și subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens
etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalității individului, capacitățile
sale intelectual-afective și motivaționale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracteri zează printr-o dizarmonie structurală a personalității, care afectează
funcțiile cognitive, afective, motivaționale, volitive și terminând cu acțiunile, activitatea și conduita socială.
Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendințe și acțiuni străine de realitatea în care trăiește.
Este stăpânit de frică sau mânie pronunțată, de emoții și stări afective puternice, explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunțat proces
de înstrăinare și însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin
surprindere, pe neașteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul
alienat nu are control de sine și nici conștiința stării sale, ceea ce îl face iresponsabil și implicit nu răspunde
penal (Oancea, 1998).
În funcție de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic,
paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceștia se
mai adaugă o altă categorie, și anume infractorul alienat dat orită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care
afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).
Fenomenul delincvent include dimensiuni și aspecte diferite în funcție de săvârșirea, descoperirea,
înregistrarea și judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):
1).Delincvența (criminalitatea) reală, denumită și cifra neagră a criminalității. Ea cuprinde totalitatea
actelor și faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite și
înregistrate de instituțiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă
estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaționale și
statistice;
2).Delincvența (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârșite în realitate și care au fost
depistate și identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenței descoperite este
inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite și nu toți delincvenții sunt identificați; unele
delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;
3).Delincvența (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvența descoperită și
înregistrată de unitățile de poliție care este judecată și sancționată de instanțele penale. Volumul ei este mult
diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt grațiate și
amnistiate, altele nu mai sunt sancționate datorită împlinirii termenelor legate de prescripție, decesul
delincvntului etc.
Întrebări de control
1.De ce este importantă conturarea unei tipologii a infractorilor?
2.Care este diferența dintre infractorul professional activ și cel pasiv?
3.De ce nu răspunde penal infractorul alienat mintal?
24

TEMA 7
PROFILUL PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI
Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective
explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a
măsurilor generale și speciale orientate către prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale.
Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele
înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea
îi determină un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul
psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice
cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială,
care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe
această bază se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne
(mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare (Banciu, 1992).
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit
să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod
frecvent legea:
INADAPTAREA SOCIALĂ.
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei
greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în
condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea
cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici etc.)
unde nu există condiții, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-
cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic,
se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența
necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii
nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la infracțiune.
DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.
Conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, infractorul lucrează
în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general și ai autorităților în special.
Reprezentând o dominantă puternică a personalității, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu
se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect,
cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialității” infracționale. Acest “joc”
artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene, făcându-l ușor depistabil pentru un bun observator.
Necesitatea tăinuirii, a “vieții duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de
societate, de aspectul normal al vieții.
IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen
lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând
o mică importanță viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent și nu
discriminează cert delincvența de nondelincvență. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a
coeficientului de inteligență (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi
și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în
condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt.
IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea
celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la
reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge
la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și
25

uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o
poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu
imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări și comportamente antisociale cu urmări
deosebit de grave.
INSTABILITATEA EMOTIV-ACȚIONALĂ. Datorită experienței negative, a educației deficitare primite în
familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de
vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o
extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esențială a
personalității dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr aumatizarea personalității
se evidențiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de
dereglare a afectivității infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta
dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a
celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa de
obiectivitate față de sine și față de alții.
SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre
acțiune cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacțiilor acestora. Pe
infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea
trebuințelor și intereselor în direcție antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe,
duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice.
FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacție legitimă, care este înșelat în
speranțele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în mod
tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării subiectului de
ceva ce îi aparținea anterior. Frustrarea este, de fapt, experiența afectivă a eșecului, trăirea mai mult sau mai
puțin dramatică a nereușitei. Una și aceeași situație poate fi resimțită ca favorabilă de către o persoană și
poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acțiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu
intențiile celorlalți. Reacția la această situație poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-și impună
intențiile sau pasivă, când acesta își reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalți.
Infractorii reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abținere (toleranță la frustrare) și
amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe
moment autocontrolul acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent cu urmări antisociale grave.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri și de trăsături personale cu un conținut afectiv
foarte intens, favorizate de situații, evenimente, relații umane etc. care au un caracter frustrant. Pentru
infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de
insuficiență, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor
caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potențate
și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalți. Complexul de inferioritate incită adesea la
comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
EGOCENTRISMUL reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși, el și numai el se află în
centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Atunci când nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și
susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe,
scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede
permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își minimalizează defectele
și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greșește în loc să-și reconsidere poziția,
atacă virulent.
LABILITATEA este trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea și ca
atare o accentuată deschidere spre influențe. Infractorul nu-și poate inhiba sau domina dorințele, astfel că
acțiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoțională presupune o insuficientă maturizare afectivă,
individul fiind robul influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului
public și a sancțiunii penale. Nu realizează consecințele pe care le aduce actul criminal.
AGRESIVITATEA reprezintă un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau
spre sine. Agresivitatea se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui
26

obiect, acțiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau
dureri (Ranschburg, 1979).
La infractor agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunci când acesta comite infracțiuni prin
violență. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel
agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranța la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor
polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată
ușor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate și tendinței de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin
automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței
spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor,
vătămarea corporală etc.
J.Pinatel distinge două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea
ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.
Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o
constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient.
INDIFERENȚA AFECTIVĂ este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoțiilor, a
sentimentelor și a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înțelege nevoile și durerile celorlalți,
prin satisfacția resimțită față de problemele altora. Indiferența afectivă redă în fond stările de inhibare și
dezorganizare emoțională. Această latură a personalității infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind
una dintre principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținându-l în acest plan
funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei
microstructuri. De obicei, infractorul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, ceea ce
explică atât calmul cât și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violență extremă.
Legătura strânsă dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin
sentimentul vinovăției, al culpabilității.
Aceste componente ale personalității criminale se pot întâlni și la celelalte persoane, însă la acestea
nu sunt elemente dominante ale personalității, nu au consistența și frecvența întâlnită la delincvenți. Diferența
dintre nedelincvenți și delincvenți rezidă în pragul delincvențial. Astfel, delincventul format, recidivistul, în
opoziție cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu așteaptă ivirea unei situații propice, a unei
incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalității
criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracțional.
Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului
de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfășoare o muncă socială
susținută. Trăind în conflict cu societatea și acționând mereu împotriva ei, prin succesele obținute în
activitatea infracțională devin încrezuți, orgolioși, supraapreciindu-se și ajungând la manifestări de vanitate,
adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă față de societatea care refuză să îi
ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și în același timp și o
trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către
care să tindă, îl fac pe infractor indiferent față de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare față de
propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate,
indiferență în urma tensiunii continue, în urma obișnuinței de a fi mereu în pericol. Egoismul elimină complet
orice urmă de compasiune, și ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul
ieftin al infractorului, care are o forță mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acțiune.
Înterbări de control
1.Care este importanța teoretică și practică a întocmirii profilului psihologic al infractorului?
2.Relația costuri – beneficii în activitatea infractorilor.
3.La ce se referă imaturitatea intelectuală a infractorului?
27

TEMA 8
PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE INFRACTORI
Încercările de clasificare și portretizare a infractorilor prezintă importanță atât din punct de vedere
teoretic, cât și din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative
privind modul de structurare a personalității infractorilor și totodată, la evidențierea unor aspecte privind
formarea și evoluția unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acțiuni
sociale preventive și la elaborarea unor programe de recuperare și reinserție socială.
Cunoașterea cât mai exactă a profilului personalității infractorului permite în primul rând organizarea
unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială. În al doilea rând,
cunoșterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenției lor de stabilire a
adevărului și de soluționare legală a cauzelor.
Prezentăm în continuare particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERȘETORUL – formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerșetorul are o
personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, stiind să-și valorizeze
defectele fizice în așa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acționează prin intermediul rolului jucat
verbal, prin mimica și costumația adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerșetorie, știu să utilizeze metode cu
totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenția
trecătorilor și a obține compasiunea lor. Cerșetorul dispune de inteligență emoțională și un grad ridicat de
adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creștine, invocând
divinitatea.
Unii cerșetori își adaptează rolul după sezon, clientelă, oraș, cartier. Locurile pe care le preferă
cerșetorul sunt cele cu afluență mare de public (piețe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol,
stadioane, mijloace de transport în comun și stațiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activității
generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmități sunt subliniate cu grijă și apar fie etalate
ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanțate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau
interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea și exploatarea trăsăturilor psihologice
ale celor de la care cerșesc.
Cerșetorii sunt organizați în adevărate “rețele” naționale sau internaționale, liderii acestora având un
profit consistent, uneori chiar fabulos. În rețea sunt foarte bine organizați, respectându-și fiecare ierarhia și
rolul pe care îl are: unii transportă și plasează cerșetorul în locul stabilit, alții trec periodic, la anumite ore, să
ia banii rezultați din cerșit. Cea mai mare parte din banii adunați trebuie să o predea șefului său, care îi
asigură și “protecția.” Cerșetorul care nu reușește să adune suma stabilită, este pedepsit de șeful lui, uneori,
foarte dur.
HOȚUL – săvârșește cea mai primitivă acțiune infracțională. Acțiunea în sine constă din mișcări relativ
simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea și transportarea
acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului și apoi
îndepărtarea rapidă de la locul infracțiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări și implicit identifica.
Hoțul lucrează mai mult cu mâna și cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acțiunea în sine, deoarece
pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuțioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic
al acțiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică,
rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele în primul rând al exercițiului și, numai în al doilea rând, sunt favorizate
și de unele predispoziții native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare și
perfecționare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mișcări specifice, declanșate de stimuli specifici, în
urma unui exercițiu îndelungat, nuanțat și perfecționat îi face pe unii hoți “să fure fără să vrea”.
Hoțul are un spirit de observație bine dezvoltat, orientare promptă în situația dată și organizarea
imediată a unui plan de acțiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deși unele ingenioase,
se bucură totuși de puțină variabilitate. Sistemul acestuia de a acționa într-o situație sau alta, în general, se
împrumută prin imitație. Ca și ceilalți infractori, hoțul nu are o gândire care să exceleze prin calități
deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoțul acționează după “șabloane și rețete”
puțin variabile, fiind lipsit de acele calități ale voinței care au sens socio-moral. Înclinația spre risc este
28

deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puține șanse de reușită.
Reacția tipică este debarasarea de obiectul furat și fuga. Acesta nu se apără și nu opune rezistență, numai în
cazul când este atacat fizic. Coincidența unor factori externi, nefavorabili, cu nereușita acțiunii infracționale îl
determină pe hoț să fie superstițios, uneori chiar mistic.
HOȚUL DIN BUZUNARE SAU ȘUȚUL cum i se mai spune, acționează de obicei, numai în
locurile aglomerate (magazine, gări, piețe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.).
În mod obișnuit, locul din care se fură este buzunarul, poșeta, sacoșa etc., unde întotdeauna se păstrează
valori. De aici decurg o serie întreagă de consecințe care se referă la îmbrăcămintea infractorului, mijloacele
de operare, trucurile folosite și altele. Anotimpurile preferate ale hoțului din buzunare sunt cele călduroase,
deoarece persoanele sunt îmbrăcate ușor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puține
obstacole. Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite
ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită și se înghesuie să plece sau să
vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestații cultural-sportive, în special meciuri
de fotbal, concerte și spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă persoanele au mai consumat și
băuturi alcoolice, misiunea hoților din buzunare este mult ușurată. Hoții din această categorie, îi sesizează
foarte ușor pe cei distrați, neglijenți, naivi etc. Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o țintă ideală pentru
hoți. Aceștia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situațiile din care pot profita. Acest tip furturi au
o incidență mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special
magazinele, deoarece sunt mai puțin suspectate decât bărbații, deși uneori ele acționează în complicitate cu
bărbații.Hoțul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine stabilit. De
exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat
în spatele acestuia, primește obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama.
Hoțul din buzunare poate fi recunoscut ușor, în primul rând după îmbrăcăminte și apoi după “tapițerie”, cum
îi spun ei la “față”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni și pentru a poza în
cetățeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriți proaspăt și tunși normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenția.
Cu toate acestea, ei pot fi ușor recunoscut deoarece cei mai mulți sunt creoli, miros a parfumuri tari, își ung
părul cu gel și poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincția.
Pentru a-și masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poșetele “husănilor”- expresie pe care o
atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl țin în cealaltă mână. Procedeul este obligatoriu, mai ales
când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoșă, o pungă din plastic de
culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoțului din buzunare sunt gesturile tipice în
stațiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-și victima, hoțul începe să
facă diferite mișcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, își
încălzește tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoțului este tot mai accentuată,
emoțiile crescând în intensitate. La apariția mijlocului de transport în comun, i se schimbă culoarea feței,
alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoțul din buzunare dă mereu din cap și transpiră
intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent mișcându-și arătătorul și indexul mâinii
cu care urmează să facă “priza”. Zâmbește fără moti v, dacă cineva se uită la el, își trece de mai multe ori
mâna prin păr sau se piaptănă, se șterge cu batista etc.
Hoțul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaște cu ceilalți membri ai
grupului infracțional. Apropiindu-se mijlocul de transport în comun, ei se intercalează printre călătorii din
stație într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoți din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor. Intențiile
lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.
Argoul hoților din buzunare este foarte important în acțiunea infracțională. În scop preventiv, așa-zisele
“neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenție, în sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că
persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor.
SPĂRGĂTORUL – se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă și prin utilizarea forței ca
mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoștințe de
ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracțional presupune acțiuni complexe, de securitate individuală,
spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluați infractori. Pe lângă inteligența practică, necesară
efectuării unei spargeri, ei au nevoie și de unele calități deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sângele rece”,
aprecierea corectă a situației etc. Utilizând violența în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin
29

faptul că tind să-și însușească bunuri, de hoți. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin
răzbunători , distrugând totul.
TÂLHARUL – acționează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puțin circulate. Întreaga sa
activitate infracțională se caracterizează prin violență, susținută de o constituție fizică, somatică adecvată. Ca
particularități specifice dobândite în cursul activității infracționale, putem aminti o motricitate sporită față de
normal, hotărâre și îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deși tâlharul recurge la asasinat
numai în caz de nevoie și mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-și
mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională.
În ultima perioadă, în funcție de noile condiții de viață, modurile de operare ale tâlharilor s-au
diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare și T.I.R. – uri, atât în țară, cât și în
afara granițelor. Banda de tâlhari încadrează și urmărește autovehicul țintă cu ajutorul autoturismelor proprii.
Când condițiile sunt favorabile, cei din față îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”, mascați cu cagule,
deghizați în polițiști etc., înarmați cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul și îi tâlhăresc pe pasageri de
bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.
Victima infracțiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent și calm pentru a zădărnici acțiunea
agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu și cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să
accepte resemnarea.
INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, șantajistul etc.) – din punct de vedere
psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginație, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o
inteligență delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează
impresia că are relații multe și sus – puse, că este influent și altruist. Are un aer de gentlemen și un talent
eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forța fizică este mai puțin importantă, în general
fizicul trece pe un plan secundar și joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii)
săvârșirea infracțiunii. Modul de acțiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deși
nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului și adecvat scopului urmărit,
accesibil victimei. Își alege dintre victimele potențiale, pe cele mai naive sau predispuse la înșelăciune.
Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor,
știe să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar și etalând o înfățișare generală atrăgătoare. Se îmbracă
elegant, acordă o mare atenție ținutei și modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten și camarad
de drum sau petrecere. Este vorbăreț și dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotștiutor, vanitos și
egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează.
Escrocul și șantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de
a descoperi rapid slăbiciunile victimei și prin găsirea unor soluții rapide care duc la eschivare și ieșire din
încurcătură. Escrocul are, pe lângă simțul improvizației și o uimitoare vitalitate, putere de convingere,
mobilitate, forțând adesea succesul (Tandin, 1997).
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conștiința, logica și mai ales prudența
victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului și crede afirmațiile acestuia, deoarece
acestea corespund trebuințelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei și
succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situație face ca fiecare din cei doi protagoniști să
joace un rol important. În această diadă, între autor și victimă, funcționează o relație de insolită complicitate,
succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează
credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranța, dorințele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaște normele morale, răspunde emoțional la stimuli, însă are o
percepție deformată a sensului real al actului său. Acesta nu așteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor
incitații exterioare pentru a acționa, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau
obiectul acțiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obținerea unui profit dintr-o relație interumană,
iar dacă urmăresc un câștig material aceștia pot comite infracțiuni de genul: înșelăciune, fals, trafic de
influență, abuz de încredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-și asume o identitate
convingătoare, diferită de cea reală, prin care reușește să-și păcălească victimele. Identitatea asumată este
adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de
valoare la prețuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin
minciună fiind punctul său forte.
30

Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acționează sub identitate falsă,
sens în care depune toate diligențele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimației altei
persoane, de la care le obține prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa
fotografie și se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor și
documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).
Escrocii folosesc adesea legitimații false, atribuindu-și tot felul de calități, de la inspectori în
ministere, organe ale puterii și administrației de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori, avocați,
ofițeri de poliție etc). Aceștia promit potențialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de
locuinețe, terenuri de construcție, obținerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic, obținerea
unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinătate,
procurarea unor locuri de veci etc.
ASASINUL este cel mai odios și cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate,
impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacțiilor instinctiv-emoționale,
intoleranță la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferență afectivă, complex de inferioritate etc.
Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și superficial în
relațiile cu ceilalți, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situații conflictuale, reacționând violent.
Comiterea infracțiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situații conflictuale
de la care el nu știe sau nu poate să se sustragă.
După mobilul asasinatului (obținerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism etc.)
și gradul de violență cu care infractorul săvârșește fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu
cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o
mare tensiune, în urma rezolvării unei situații conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă
satisfacție, o detensionare momentană după actul săvârșit. Situația conflictuală în care se află asasinul este
dublată de implusivitate și agresivitate, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violență de ordin
fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora și de aceea este lipsit de compasiune față de ceilalți.
Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câștigă ca urmare a stilului de viață dusă în condiții de
vicisitudini fizice și psihice.
Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis în Cluj-Napoca, într-un
apartament situat pe strada Alexandru Vlahuță, asupra victimei T.I. în vârstă de 23 de ani, student. Victima
locuia în acel apartament împreună cu prietena.
Prietena victimei a plecat la cursuri, iar T.I. a rămas singur în apartament. După ora 1600, la
terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă, găsindu-l pe prietenul său într-o baltă de sânge, decedat.
T.I. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunț publicitar. În aceeași zi, după cum
declara prietena, aștepta potențialii cumpărători.
Medicii legiști au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuțit în cap și în zona
toracică, descoperindu-se și urme de strangulare. Loviturile de cuțit i-au perforat plămânii, aorta și inima.
Decesul a survenit în urma înțepăturii transfixiante.
Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare, pe care victima intenționa
să le vândă. Datele de la fața locului și numărul mare de leziuni de pe corpul victimei indicau ca posibil autor
al omorului un individ deosebit de agresiv, sadic, cu o personalitate dizarmonic structurată. Prin activitățile
specifice desfășurate, autorul omorului a fost identificat după cinci zile în persoana lui V.K.Z.A.
V.K.Z.A. declară că l-a omorât pe T.I. pentru că i s-a adresat într-o manieră batjocoritoare în ceea ce
privește naționalitatea sa, maghiară. În acel moment, autorul infracțiunii afirmă că și-a pierdut autocontrolul,
a prins victima de gât și a început să o strângă. Deoarece aceasta a ripostat, între cei doi a avut loc o adevărată
luptă. Agresorul a reușit să ia un ciocan de bătut șnițele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea,
aplicându-i victimei mai multe lovituri în cap. După ce victima a căzut, V.K.Z.A. i-a mai aplicat și câteva
lovituri de cuțit în zona toracică. În urma autopsiei, medicii legiști au constatat că victimei i-au fost aplicate
23 lovituri în cap și 5 în zona toracică.
Reacțiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoțional, subiectul
reacționând pe baza impulsivității de moment determinată de situația de criză.
Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul și cuțitul) aparțineau victimei, justifică
faptul că agresorul nu a premeditat crima, ci a acționat sub influența impulsului de moment (aspect confirmat
atât de investigațiile criminalistice, cât și de declarațiile autorului).
31

Examinarea psihologică a subiectului V.K.Z.A. au evidențiat prezența unor pronunțate deviații și
anomalii ale personalității, care l-au condus la săvârșirea unui omor deosebit de grav. Întocmirea profilului
personalității criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea acestui caz.
CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puțin trei crime, disparate în timp, având o anumită
periodicitate. Cei mai mulți criminali în serie sunt bărbați (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au
un intelect relativ normal și acționează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă
kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă și ușor de controlat. Victimele
criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparențelor
exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândește siguranță doar în “zona de confort“,
locul în care își poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite
trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii și a controlului asupra victimei. Cruzimea actului său îl
excită, și de aceea uneori înregistrează audio sau video țipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate
folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza viitoarele victime.
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privați în copilărie de afecțiune, fiind supuși unor violențe
fizice sau sexuale. Cei mai mulți sunt psihopați, având o personalitate instabilă, violentă. Aceștia ucid pentru
a-și atenua ura, dorința de putere, dominare și răzbunare, fiind marcați și de un puternic sentiment de
inferioritate, favorizat uneori de o disfuncție sexuală. Umilirea victimelor și săvârșirea crimelor au un efect
“terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei înșiși. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care
de cele mai multe ori este dublată de tendințele sadice. Într-o oarecare măsură și pentru o perioadă limitată de
timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul și strangularea fiind metodele preferate. Sub influența alcoolului
sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că aceștia
trebuie să ucidă mult mai des pentru a-și satisface plăcerea pe care o obțin săvârșind acest act. Mulți criminali
în serie au fost depistați și identificați accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneți în actele lor și mai
indiferenți față de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca obiectiv
stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B.I. din S.U.A. își
antrenează agenții și pregătește polițiști din toată lumea în această insolită specialitate polițienească.
Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiția obligatorie este experiența
judiciară de cel puțin 10 ani. Reuniți în Departamentul de științe ale comportamentului (psihologia și
psihiatria), acești specialiști (profilers) dispun, pe lângă aptitudini și experiența personală, de o uriașă bancă
de date. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogățește în fiecare an, atât cu date din
cele peste 23.000 de crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât și cu elemente
despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informații (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acțiune
și procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârșirea faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după
modul de săvârșire și procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem).
Pentru a evidenția personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza fotografiilor
criminalistice de la locul faptei și a datelor din dosarele medico-legale. In acest demers, profilerul parcurge
următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului victimologic (biografic și
medico-legal), stabilirea și evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei și în final
elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea
criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliția locală în orientarea investigațiilor spre o
anumită arie de suspecți, propunând strategii și metode de acțiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât
și la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care și-o profilerul este cărei categorii aparține criminalul: “psihopat –
organizat” sau “psihotic – dezorganizat”. Criminalul “psihopat – organizat” își va planifica omorul cu
minuțiozitate și nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”, locul crimei
este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acționează impulsiv și nu își poate “controla” în totalitate
victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare și deosebit de sângeroase. În general, criminalul pătrunde prin
efracție, folosește ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o și abandonează
imediat.. Mai rar, se întâlnește și tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.
A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenței
criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcție de curajul criminalului, de traseul parcurs, de
32

dorința de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-
se numărul omorurilor comise de un criminal.
A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie
“pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse procedee: legare, strangulare,
acoperire, dezbrăcare, mutilare, secționare și plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante
asupra disfuncționalității personalității autorului. În unele cazuri, criminalul inscripționează pe corpul
victimei anumite inițiale sau semne, indicii-simbol ale personalității sale. Pe baza acestor indicii, profilerul
stabilește legăturile dintre diferite crime. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta
anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaștere și înțelegere a psihologiei
comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfășurării faptelor și de aici, la
conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe și de
intuiții care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste și să elaboreze strategii de capturare. Este lucrul
cel mai dificil și, cel mai adesea, esențial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului
și mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaș, se poate stabili atât cercul bănuiților, cât
și cel al prezumtivelor victime, putându-se acționa preventiv. Nu de puține ori ucigașul în serie a fost surprins
în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. își consacră o
parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistați și arestați. Acestora, spre deosebire de alți
criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această “slăbiciune”, profilerul învață să
descifreze și să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii, profilerul elaborează tehnici de abordare a
criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina să mărturisească.
În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadrați în tipul “psihotic –
dezorganizat”. De exemplu, Râmaru Ion, criminal cu o triadă infracțională odioasă: viol, tâlhărie și omor, fost
student la Facultatea de medicină veterinară din București. La data arestării avea 26 de ani și în sarcina lui s-
au reținut patru omoruri săvârșite cu mare cruzime, șase tentative de omor, două tâlhării, un viol, o tentativă
de viol și un furt.
Criminalul Râmaru Ion, psihopat sexual, acționa în plină noapte (între orele 22:00-04:00) având asupra sa
instrumente de atac cum ar fi: topor, cuțit, bare din metal de diferite dimensiuni. Își alegea victimele din rândul
femeilor, relativ tinere, care veneau de la serviciu noaptea târziu. De regulă, acționa pe timp ploios, cu grindină,
ninsoare sau în plină furtună. Ataca victimele prin surprindere, lovind-le puternic, decisiv, în zona craniană, după
care le viola, uneori chiar în timpul agoniei. În final, le deposeda de obiectele de valoare (genți, ceasuri, bijuterii
etc.).
Un alt caz de criminal în serie este Vereș Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”, care
în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul.
În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri și cinci
tentative de omor ale căror victime au fost numai fetițe și femei de diferite vârste (9, 15, 16, 17, 28, 35, 84 ani),
unele dintre acestea fiind și violate. Criminalul în prealabil studia locul și acționa de obicei dimineața (între orele
06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuință, uneori chiar dormind, și seara (între orele 20:00-24:00),
cînd le aștepta în holul blocului sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp
contondent (de unde și denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. Una
dintre victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuțit. Când
aceasta era în agonie, a fost violată.
Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul își însușea lenjeria intimă a acestora, precum și
diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat încăperea în care se afla victima,
focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.
În urma cercetărilor și analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt săvârșite
de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaților sexuali, cu manifestări de sadism, fetișism și
exhibiționism. Prin activități multiple de investigații, au fost verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii
psihic din municipiul Cluj-Napoca.
După aproape doi ani de la întreruperea acțiunilor criminale, în dimineața zilei de 14 februarie 1974
apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în pat, în timp ce dormea,
33

aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat și aici un incendiu, focarul acestuia
fiind sub perna victimei.
În urma trierii și reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârșit, la Vereș Romulus, bolnav psihic
descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la amenințări cu cuțitul. Acesta locuia
singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.
Vereș Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu diagnosticul de
parafrenie. Din documentația existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima criză a pacientului s-a
manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat, nu a respectat
semnalul de oprire într-o stație C.F.R. și ca urmare, a fost pensionat.
La percheziția domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări și sublinieri cu
privire la traumatismele craniene și diversele forme ale morților violente, diferite cărți cu tematică sexuală și
filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidențiat prezența unui delir mistic pe fond
sexual. Vereș Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susținea el, se întâlnea cu
spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziții cu privire la săvârșirea omorurilor și a jertfei prin foc în dulap.
Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereș Romulus au fost descoperite noi
elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soție a divorțat datorită comportamentului său anormal și violent,
de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore întregi în pivniță, unde – spunea el – avea întâlniri cu
"spiritul Satanei". Mai mulți martori l-au văzut în timp ce studia curțile și imobilele din zona unde s-au comis
faptele.
Pe parcursul audierii, Vereș Romulus a făcut unele recunoașteri parțiale, a manifestat tendința unor
retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaștere completă a tuturor faptelor comise. Atunci când i-au fost
prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracțiunilor comise, Vereș Romulus a declarat că el nu a
comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo, fără voia lui.
Având în vedere afecțiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic și sexual", și principalele
probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereș Romulus a relatat modul de operare în cele opt omoruri, corpurile
delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obținute prin declarațiile a 30 de martori, rezultatul
expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanța de judecată a reținut în sarcina acestuia cele 8
fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a afecțiunii psihice, și a fost luată hotărârea
internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ștei, județul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în
momentul decesului (Ceacanica, 1976).
Întrebări de control
Care sunt particularitățile psihologice ale cerșetorului?
1.Care este modul de operare al hoțului din buzunare?
2.Algoritmul întocmirii profilului psihologic al criminalului în serie.
TEMA 9
DELINCVENȚA JUVENILĂ
CONSIDERAȚII TEORETICE
Procesul de umanizare și socializare a ființei umane nu este un fenomen simplu, supus unei
coordonări totale și certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea
conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita
copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conștiință pe care l-a atins în dobândirea sensului
social al vieții, precum și gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).
În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice
etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite și sancționate prin legislație sau prin
tradiții, obiceiuri și opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de
devianță.
34

Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii:
medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o
investigație interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de
comportament (termen medical); tineri inadaptați (termen sociologic); “copii – problemă” (termen psiho-
pedagogic); minori delincvenți (termen juridic) etc. Toți acești termeni se referă la minori care, într-un fel sau
altul, au ajuns în conflict cu normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita
normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale
societății din care face parte minorul.
În mod obișnuit copilul dobândește propria personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a
modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca
urmare a influenței factorilor sociali, a interacțiunilor dintre individ și mediul social. În multe cazuri procesul
de socializare se desfășoară pe fondul unor conflicte între individ și societate, între aspirațiile legitime și
mijloacele pe care societatea le pune la dispoziție pentru îndeplinirea lor, între condiții, aptitudini și fapte,
ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare și implicit la formarea unor personalități dizarmonic
structurate, pretabile să comită acte infracționale. Conținutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a
schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvența lor a continuat să crească într-un mod care în
prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situații, devierile
de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenței infantilo-juvenile.
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale
săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancționate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă așadar
la activitățile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria
și adolescența. Între aceste două perioade nu există granițe cronologice precis determinate. Adolescența
cuprinde două etape, preadolescența, de la 11-12 la 14-15 ani și adolescența propriu-zisă, de la 14-15 ani
până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice și biologice care marchează
trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare și evoluție a copilului însoțit adesea de
momente de criză, de îndoieli, de neliniști etc. se desfășoară în medii și contexte sociale diferite, cu propriile
lor particularități, influențând dezvoltarea și formarea personalității minorului.
Odată cu vârsta adolescenței încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele
afective etc. Adolescența este considerată “vârsta contestației” (Vincent, 1972). Adolescentul se revoltă
împotriva atitudinii “protecționiste” și “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relația cu adultul este să
stabilească raporturi de egalitate și nu raporturi de tipul celor dintre cel educat și educator. Contestarea
reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât
reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent și de a nu accepta nici o idee
“de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raționament personal.
Termenul de delincvență juvenilă este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau
sociologice în încercările lor de a grupa infracțiunile în funcție de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferențiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel,
minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracțiuni (pentru aceștia se iau măsuri
cu caracter de ocrotire prin încredințarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de
internare în școli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 și 16 ani răspund juridic limitat numai
dacă se stabilește existența discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între
16 și 18 ani, având discernământ răspund în fața legii.
Definirea delincvenței juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidențierea
caracteristicilor specifice personalității delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil
psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinația către agresivitate , fie latentă, fie manifestă, ce
este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu);
instabilitatea emoțională generată de carențe educaționale și, în ultimă instanță, de fragilitatea eului;
inadaptarea socială , provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l
suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și
muncă; duplicitatea conduitei , manifestată în discordanța dintre două planuri: unul, cel al comportamentului
tainic, intim în care se pregătește infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea, prin
35

care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibrul existențial , exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni etc.
Alte cercetări susțin ca în definirea delincvenței să se pornească de la conceptul de maturizare socială
(Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare
socială și cu dificultăți de integrare în societate, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de
perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a
proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La
majoritatea delincvenților se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale și
implicit , al dezvoltării personalității. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o
parte, și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale, pe de altă parte, decalaje între
dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală
cât și o perturbare afectiv-motivațională și caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenților care țin de comportamentul delincvențial includ factori
cognitivi cum ar fi Q.I. și judecățile morale, precum și aspecte ale competenței sociale, incluzând abilitățile
sociale, abilitățile în rezolvarea de probleme și imaginea de sine (Henggeler, 1989).
Există cercetări (Henggeler, 1989) care atestă faptul că minorii delincvenți posedă o deficiență
morală care-i împiedică să înțeleagă ce e bine și ce e rău și că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea
lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul unor
întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existența a cinci stadii în dezvoltarea
judecăților morale la copii. În stadiul 1 și 2 (preconvențional) binele și răul sunt larg determinate în termenul
contingenței externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorității doar
pentru a nu fi pedepsiți. În stadiul 2, copiii au o conștiință naivă asupra a ceea ce alții doresc de la ei și
apreciază noțiunea de “bine” (pozitiv), doar în sensul acțiunilor ce le satisfac dorințele personale și câteodată
și dorințele altora. Stadiul 3 și 4 (convențional) asimilează regulile și așteptările familiei și societății. Stadiul
3 definește binele ca pe niște acțiuni care vin în întâmpinarea așteptărilor celorlalți. În stadiul 4, binele
reprezintă acele acțiuni care vin să ajute la menținerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvențional) recunoaște
caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale și apreciază că aceste legi pot fi schimbate.
FACTORII IMPLICAȚI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL LA
MINORI
Cu toată complexitatea și varietatea lor, factorii implicați în determinarea devianței comportamentale
a minorilor pot fi sistematizați în două mari categorii: a) factori individuali, de personalitate și b) factori
externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularitățile și structura somato-fiziologică și neuro-psihică,
structura psihologică particulară a minorului, posibilitățile intelectuale, particularitățile afectiv-
temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi și educaționali,
socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianței
comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de
factori. Acești factori nu acționează izolat, unilateral, ci concertat, delincvența fiind rezultatul interacțiunii la
un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali și cei sociali este defavorabil structurării unor conduite
concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creșterea solicitărilor de mediu la un nivel care depășește
posibilitățile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităților sale reale.
Devianța comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiților factori pentru fiecare caz în
parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicați în apariția devianței
comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25%
cei de ordin extern, sociali și 43,8% combinați, care subliniază caracterul de concurare și potențare reciprocă
a condițiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.
36

Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condițiilor economico-sociale și a
deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carențe foarte diverse de ordin juridic, social, moral,
pedagogic, legate de situații ca: infidelitate, părăsire, divorț, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc.,
fără a mai aminti de însăși absența mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonați, aflați în seama
asistenței publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eșecului în procesul de integrare și, implicit
cauza esențială a devianței comportamentale a minorilor. Cea mai frecventă formă de manifestare a
inadaptării copiilor, având drept cauză carențele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au
părăsit înaintea săvârșirii infracțiunilor familia sau școala; dintre aceștia 18% provin din familii deficitare
comportamental. Formele cu deficiențe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea
un singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorț, 18% prin abandon și 3% prin deces; în 5% din cazuri
familia fusese reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu
conflictual. Șocul produs de despărțirea părinților a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluția spre
devianță comportamentală.
Din anul 1990 delincvența juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au determinat
această creștere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Afectarea generală a condițiilor de
viață le determină pe unele persoane să caute soluții de obținere a unor venituri compensatorii prin care să-și
poată ameliora condițiile de existență, folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorității și funcției
de control social al familiei. Se conturează tot mai pregnant apariția unor stări permisive accentuate față de
comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferența față de viitorul propriilor
copii, influențează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracționale.
Condițiile de viață precare ale unor familii au contribuit la apariția fenomenului social cunoscut sub
denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, rețele de
termoficare și a căror sursă de existență o reprezintă cerșetoria, furtul etc., devenind în mod frecvent victime
ale unor pedofili.
GENURI DE INFRACȚIUNI COMISE DE MINORI
În procesul socializării, minorul operează relațional cu atitudini adoptate după modelul oferit de
mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează și se organizează în comportamente ce se pot
modifica în funcție de motivație și interes. Psihologic, manifestarea exterioară a comportamentului apare ca o
modalitate de acțiune tipic umană influențată de însușirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infracțional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificație într-un anumit
context familial, școlar, social, reprezentând o perturbare a raportului relațional al copilului cu obiecte sau
persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preșcolară încep să apară
manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul familial și pot lua expresia unei
ostilități la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare
sau distrugere de obiecte, impolitețe, obrăznicie, uneori chiar injurii și loviri etc.
La vârsta școlară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificație morală, care merg de la
forma preinfracțională până la cea infracțională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile
acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigențele școlare,
lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante:
nesupunerea, obrăznicia față de profesori, violența față de colegi, absenteismul, minciuna, fuga și
vagabondajul, furtul etc.
În ceea ce privește infracțiunile de furt din avutul public și privat, numărul deosebit de mare al
acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori și valoarea pagubelor, presupune o
analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public
înregistrează o ușoară tendință de scădere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala
explicație a acestor tendințe constă în creșterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990,
prin achiziționarea de bunuri și valori care suscită interesul minorilor.
Infracțiunile de furt comise de minori au anumite particularități, astfel:
37

♦furturile săvărșite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor
furate. Ei sustrag obiecte mici și ușor vandabile (radiocasetofoane, casete audio și video, minicalculatoare
etc.), manifestând o anumită predilecție pentru furtul dulciurilor, țigărilor fine și chiar băuturilor;
♦manifestă multă fantezie și ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri
inaccesibile unui infractor major;
♦de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesioniști, ci
improvizează și utilizează mijloace găsite întâmplător;
♦în foarte puține situații devin violenți; în condițiile în care sunt descoperiți de cele mai multe
ori folosesc fuga;
♦nu manifestă prea multă grijă pentru a-și proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor
rapidă;
♦infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel încât
pot fi întâlniți la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însușite, la prețuri derizorii;
♦de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de
infractori recidiviști.
După anul 1990 se manifestă o recrudescență a infracțiunilor comise de minori îndreptate asupra
vieții și integrității persoanelor (omor, tentativele de omor și lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare
parte din aceste infracțiuni au fost săvârșite în grup, având ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate
persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârșirii infracțiunii, se remarcă
o anumită predispoziție a minorilor spre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanțe
halucinogene.
O altă categorie de infracțiuni cu violență care a înregistrat o evoluție constant ascendentă este cea a
tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracțiuni de acest tip sunt săvârșite de minori constituiți în grupuri,
care, noaptea sau ziua în diferite medii și locuri acționează cu violență asupra unor persoane presupuse sau
studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârșite de minori se soldează cu obținerea
unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se folosește o violență extremă.
Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban și pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori
participând și infractori majori.
Violurile săvârșite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează creșteri alarmante,
dobândesc și unele caracteristici specifice, cum sunt:
♦numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracțiunilor, ceea ce denotă
existența mai multor participanți la comiterea violului;
♦într-un procent de 58% din totalul infracțiunilor săvârșite, făptuitorii nu au cunoscut anterior
victimele;
♦32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat în
case părăsite, pe câmp sau alte locuri;
♦în 32% din cazuri, violurile au fost însoțite de perversiuni sexuale;
♦infracțiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât și asupra celor
vârstnice.
Infractorii minori care acționează în mediul urban au posibilitatea de a recepționa experiența negativă
cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor și mediilor favorabile săvârșirii
de infracțiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele,
sălile de sport, practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-și studieze victimele și să comită
furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopții chiar tâlhării. Minorii
infractori din mediul urban se cunosc între ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care
uneori dorm și prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracțiunile comise. La aceste
grupuri acționează și minorii fugiți din școlile de reeducare, centrele de primire, școlile ajutătoare, casele de
copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiții insalubre la câte un minor fără familie sau unde există
familii dezorganizate, alcoolice, cu părinți infractori, foști condamnați etc. Constituirea în grupuri se
realizează pe bază de amiciție (cartiere, străzi etc.), pe bază de legături infracționale anterioare. Se constituie
și în grupuri mixte minori-adulți, conduse de lideri periculoși cu experiență infracțională. După săvârșirea
infracțiunii, părăsesc localitatea de domiciliu și tranzitează în alte județe unde comit noi infracțiuni, uneori
38

încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai orașelor, fiind la curent cu locurile
vulnerabile ale unităților comerciale, precum și cu mărfurile care pot fi sustrase. Își formează locuri de
întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde își planifică
acțiunile și elaborează ipotezele.
În mediul rural ponderea infracțiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul urban.
În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuți de victime și mai ușor de depistat.
PROFILAXIA DELINCVENȚEI JUVENILE
Profilaxia delincvenței juvenile se realizează prin intervenția asupra cauzelor, condițiilor și
circumstanțelor care pot genera acte infracționale, acționându-se atât asupra minorilor cât și asupra mediului
micro și macrosocial căruia îi aparțin. Prevenirea și combaterea delincvenței juvenile presupune cercetarea
științifică a fenomenului, perfecționarea cadrului legal de sancționare a comportamentului deviant al
minorilor și elaborarea unui sistem unitar și coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea științifică a infracționalității în rândul minorilor implică studii complexe, interdisciplinare,
care să abordeze etiologia comportamentului infracțional la nivel individual, de grup și la nivel social, global.
Trebuie avuți în vedere factorii de control social, asistență socială și educativi care concură la activitatea
profilactică și la ocrotirea minorilor aflați în situația de a săvârși acte infracționale. În funcție de
complexitatea factorilor care generează comportamentul infracțional al minorilor trebuie formulate și
orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficientă a delincvenței juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenție educativ-
coercitivă a unor instituții specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de excepție, în
instituții închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de școlarizare, de pregătire profesională
și de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanțele judecătorești în funcție de
gravitatea faptei săvârșite și de particularitățile individuale ale minorului.
Prevenirea delincvenței juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi și unitare, cu acțiuni
concertate din partea tuturor instituțiilor, organismelor și organizațiilor care pot contribui la reducerea
fenomenului infracțional, avându-se în vedere:
♦înființarea unor organisme naționale și locale, care să contribuie la cunoașterea exactă a
situațiilor familiilor cu mulți copii, îndeosebi a celor cu greutăți materiale și insuficient consolidate moral;
♦cunoașterea familiilor care își neglijează îndatoririle față de copii, îi abandonează,
maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
♦avându-se în vedere deficitul de experiență pedagogică existent în prezent în interiorul unei
familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituțiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alți
factori educativi, acțiuni menite să deprindă părinții în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul
îngrijirii și educării copiilor, relațiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viața
copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depășirea momentelor dificile etc.;
♦cunoașterea riguroasă, pe fiecare localitate și unitate teritorială a minorilor care prezintă
tulburări de comportament, tendințe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun
(medicale, educative etc.);
♦cunoașterea pe bază de analiză a stării infracționale în rândul minorilor și elaborarea unor
strategii de diminuare a acesteia;
♦instituirea unui sistem de pregătire a unor specialiști în probleme de prevenire și combatere a
delincvenței juvenile;
♦asigurarea necesarului de instituții special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din
diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
♦organizarea de către autoritățile publice locale a unor acțiuni de cuprindere în procesul de
învățământ a copiilor care provin din familii de romi.
În prezent, mai mult ca oricând, instituțiile de învățământ trebuie să coopereze într-o mai mare
măsură cu familia, organizațiile comunitare și toți factorii implicați în sistemul educativ al societății.
Învățământul trebuie să răspundă unităților socioprofesionale actuale și de perspectivă, astfel încât toți tinerii
să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.
39

Mass-media exercită o influență deosebită asupra personalității în formare a minorului. De aceea, se
impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază furtul, violența, amoralul,
nefirescul și excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează imaginea relațiilor interpersonale,
contaminează deosebit de periculos viața și comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepției de organizare atât a centrelor de primire, cât și a celor de
reeducare a minorilor, pentru a oferi condiții corespunzătoare de cazare, hrană, educație, supraveghere și
formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.
Unitățile de poliție trebuie să-și înființeze formațiuni distincte specializate pe probleme de minori,
formațiuni încadrate cu specialiști din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care
să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluția și tendințele sale) pentru a întreprinde cele
mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenței juvenile.
Programa de învățământ preuniversitar trebuie să cuprindă activități de educație morală, juridică și
pregătire antiinfracțională a minorilor.
Direcțiile pentru muncă și ocrotire socială și autoritățile tutelare să fie încadrate cu psihologi și
asistenți sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluții în problema minorilor.
Întrebări de control
1.Precizați caracteristicile specifice delincventului minor.
2.Precizați cauzele determinante ale delincvenței juvenile.
3. Strategii de prevenire a delincvenței juvenile.
TEMA 10
PSIHOLOGIA VICTIMEI
NOȚIUNI DE VICTIMOLOGIE
Studiul fenomenului infracțional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracțional
aduce după sine și apariția de victime. Domeniul științific care studiază victima este victimologia.
Obiectul de cercetare și acțiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea
și condiția unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca
suferință fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul și consecințele unei forme de
agresiune (Pirozynski, Scripcaru & Berlescu, 1996).
Victimologia are o fermă și precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de
agresiune și efectul unei consecințe, confirmate de existența unei victime și a victimizării ei. Victimologia
este un concept relațional, în care tipurile de relații nu sunt numai simple și directe, ci pot avea chiar un
caracter polimorf, de la pasivitate la reacții tensionale, violente.
Analiza și cunoașterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracțională și în cea judiciară,
contribuie la formularea unor recomandări preventive și autoprotective în raport cu pericolul victimizării.
Prin victimă se înțelege orice persoană care fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea,
suferă direct sau indirect consecințele fizice, morale sau materiale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale.
Așa cum rezultă din studiul actelor infracționale, între infractor și victimă este de fapt o relație de
ordin social, o interacțiune care constituie esența acțiunii delictuale. Există infracțiuni ale căror deznodământ
tragic este condiționat de atitudinea și reacția victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârșirea
infracțiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfășurarea acestui eveniment.
Calitățile, atitudinea, comportamentul și reacția victimei acționează de multe ori asupra forțelor inhibitorii ale
autorului potențial, în funcție de procesul dinamic ce înlesnește sau condiționează trecerea la săvârșirea
actului infracțional.
40

FACTORI VICTIMOGENI
Situația psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acțiunii infracționale, direct sau
indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De aici rezultă
noțiunea de potențial de receptivitate victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracțiuni.
O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele persoane devin
victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul și ținuta elegantă pe care unii o
afișează, acordându-le credit moral. De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru și determină
victima să participe în mod activ la acțiunea infracțională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta,
pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situație penibilă.
Contribuția victimei la săvârșirea unei infracțiuni, nu se rezumă numai la provocare, ci ea constă din
orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos.
Pietonul care intră intempestiv și total neglijent în fața unui autovehicul în mers, cei care au o comportare
nejustificată în relațiile sociale, de familie ori de muncă și care atrag indignare, cei care nesocotesc în mod
nepermis bunul simț, în toate asemenea situații este posibil ca persoana vizată să reacționeze impulsiv și să
săvârșească acte grave de violență care, privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicație.
Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:
a).factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligență, aspect bio-constituțional,
caracteristici psiho-comportamentale, calități morale, atitudini (infatuarea, aroganța, neglijența, indiferența,
naivitatea) ș.a.
b).factori situaționali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice,
jocurile de noroc, relațiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor și
femeilor.
Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul
forțelor fizice și psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acțiunii agresorilor, imaturitate în aprecierea
oamenilor și situațiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la
diverse acțiuni.
Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul, tâlhăria etc.
Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forța fizică și
psihică este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficiențe senzoriale și motorii, dificultăți la nivelul
activității intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure și în locuri mai izolate.
Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul apropiat
(prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc.) sau din cei “specializați” în acest gen de infracțiuni. Formele
cele mai frecvente de acțiune sunt: furtul, tâlhăria, violul, omorul, infractorii căutând să-și însușească valorile
materiale pe care victimele le dețin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.).
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularități psihologice
proprii: sensibilitate, gingășie, finețe, aspect fizic plăcut, forță fizică redusă, uneori credulitate, aroganță,
indiferență, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea fiind abil exploatate de infractori.
Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei agresiuni
sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forței fizice sau a presiunii
psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute, fie din categoria unor
indivizi cunoscuți numai din vedere sau complet necunoscuți.
O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea și chiar uciderea acesteia de către soț.
Cauzele care duc la acest gen de infracțiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate
conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soțul.
De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soția maltratată, ajunge în postură de criminal,
ucigându-și soțul.
În general, bărbații provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru este explicabil
prin faptul că bărbații sunt mai agresivi decât femeile și se implică mai mult în situațiile conflictuale violente.
Se apreciază că sunt și profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată, iar altele cu una mai scăzută.
Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poștal, vânzător,
casier, taximetrist, reporter, personalitate politică etc. Explicația constă în faptul că astfel de profesii implică
41

prezența persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu ușurință. Vulnerabilitatea victimală
poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare și integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.
S-a constatat că “timpul” și “spațiul” constituie factori victimogeni. Astfel, în zilele de sâmbătă și
duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar spațiile închise și izolate
favorizează comiterea unor infracțiuni cu violență.
COMPORTAMENTUL VICTIMAL
Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracțional, iar interacțiunea
comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza preinfracțională relațiile dintre
cuplul infracțional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferență. De regulă, inițiativa aparține
infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanșarea acțiunii infracționale.
În faza infracțională raporturile funcționale dintre infractor-victimă nu se modifică în mod esențial,
exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe infractor să își schimbe
planul de acțiune sau chiar să renunțe la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază
este marcat atât de modul de acțiune al infractorului, cât și de stările emoționale puternice pe care le trăiește
(teamă, frică, spaimă, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanțial în faza postinfracțională, în special
pe parcursul desfășurării anchetei penale și a cercetării judecătorești, având uneori un rol decisiv în derularea
acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informații utile pentru mersul cercetării, în special,
pentru stabilirea identității infractorului și a reconstituirii infracțiunii. Deși foarte valoroase declarațiile
victimei, acestea trebuie analizate și verificate minuțios, cu competență și responsabilitate, deoarece pot intra
în acțiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.
În general, depoziția victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai mulți factori: a)
de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în memorie; c) de modul în care
poate să și-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime; e) de modul în care vrea sau este interesată
să-l exprime.
Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la care victima
raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c) informațiile posteveniment; d)
modul de reactualizare a informației despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate
permanent la sugestibilitatea interogativă.
În cadrul acțiunii infracționale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de care se ocupă
familia, autoritățile, mass-media etc. În această situație apare fenomenul psihologic numit “schimbare de rol”,
care duce la modificarea comportamentului inițial: persoana începe să trăiască noul rol, “pozează” în victimă,
accentuează, amplifică acțiunea infracțională. În acest fel victima câștigă simpatii, se bucură de credit, simte
nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziție cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele infracționale în
mod conștient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări sunt influențate de
afectivitate, sugestibilitate, imaginație etc. Jocul psihologic, dramatizarea – nu întotdeauna conștientă – pe
care o realizează victima, ne determină ca și față de ea să procedăm cu același spirit critic ca și față de orice
alt participant la actul infracțional.
Cu toate rezervele necesare față de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri grave, mai ales
în infracțiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea
cazului. În aceste situații putem obține informații cu valoare deosebită, din reconstituirea și descifrarea
personalității, preocupărilor, viciilor, mentalității și obiceiurilor victimei, a activității desfășurate, precum și a
cercului de relații, a anturajului și locurilor frecventate cu predilecție, a mișcărilor în timp și spațiu, mai ales
în perioada anterioară producerii evenimentului infracțional. Investigarea acestei perioade preinfracționale
prezintă un interes prioritar și trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci și prin modalități de manieră
psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viața și relațiile victimei.
Actuala reglementare penală și procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana
infractorului, fără a acorda atenția care se cuvine victimei infracțiunii și cu atât mai puțin protecției acesteia.
42

În democrațiile tradiționale protecția victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliție,
procuratură, instanțele de judecată, diverse instituții din sfera serviciilor sociale, sănătate, educație și
organizații neguvernamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit identificarea cu claritate a
atribuțiilor specifice fiecărui compartiment din această structură și promovarea celor mai eficiente măsuri de
soluționare a unor astfel de cazuri.
Expertizele și procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor și a femeilor
agresate) sunt concepute și realizate de specialiști în diferite domenii (psihologi, sociologi, medici etc.).
Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea evenimentului, atât pentru a împiedica
eventualele acțiuni de intimidare din partea agresorului, cât și pentru a-i acorda sprijin moral.
Se impune ca legislația română să se armonizeze cu prevederile documentelor internaționale și în
domeniul protecției victimei.
CLASIFICAREA VICTIMELOR
Comportamentul uman nu poate fi etichetat și clasificat în categorii individuale strict distincte și
clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puțin arbitrar.
Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăți care țin atât de marea
diversitate a infracțiunilor, cât și de responsabilitatea și rolul avut de victimă în comiterea infracțiunii, de
faptul că victimele aparțin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire generală și profesională, rol-
status socio-economic etc.
O clasificare victimală riguros științifică poate constitui și un instrument deosebit de util pentru
prevenirea victimizării multor persoane.
Criminologul american Stephen Schafer (1977) propune o clasificare victimală, criteriul acesteia
fiind gradul de participare și de responsabilitate al victimei în interacțiunea ei cu infractorul.
Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde:
1).Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul . Victima nu are
nici o parte de vină în actul infracțional; incidental victima s-a aflat la locul infracțiunii. Astfel, este cazul
funcționarului de la ghișeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai
pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo.
În cazurile de acest tip, acțiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el,
victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt
determinante.
2).Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conștient sau
inconștient, față de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se
comportă arogant față de viitorul infractor sau dacă nu își ține o promisiune dată solemn ori dacă intră în
relații “amoroase” cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale
răufăcătorului, care apoi “trece ușor la act”, victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare.
3).Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului . Este cazul persoanelor care, prin
conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, deși între cei doi protagoniști nu a existat o
legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trântește portierea
autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puțin frecventate și are o costumație
provocatoare etc.).
Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra unor
persoane care sunt perfect integrate în societate și acceptă normele moral-legale. Totuși și în aceste cazuri o
parte din vină aparține victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa de grijă față de bunuri sau
propria persoană o fac să devină pradă ușoară pentru infractori.
4).Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice și psihice trezesc ideea comiterii unor
acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deși constituția biologică, lipsa
posibilității de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea
infracțiunii, totuși victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitate le
revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, își neglijează datoria expunând la victimizare
pe cei față de care au răspunderi moral-legale.
43

5).Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin statusul de etnici
minoritari sau aparținând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală
personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanții comunității. Populația de
culoare din anumite țări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea
populației, constituie victime față de care linșajul se aplică unori cu destul zel.
6).Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană,
ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc. sunt acte deviante sau
chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal și de victimă, responsabilitatea nicidecum nu
poate fi împărțită în aceste cazuri între infractor și victimă.
7).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu
trebuie să se materializeze neapărat în acțiuni.
O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei.
Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:
1).Victima “generoasă” , care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material
din relația cu infractorul, ci din cauza disponibilității sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falșii
cerșetori, care afișează diverse infirmități fizice sunt profitorii naivității victimelor. Tot aici se încadrează
“generoșii” care găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiți de o parte din bunuri.
2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuți care
se pretind a fi în “jenă financiară momentană” și oferă la prețuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.
3).Victimele devoțiunii și ale afectivității . În această categorie intră religioșii fanatici, care sunt
dispuși să doneze bani, bunuri, să renunțe la proprietăți etc. pentru a putea fi pe placul unor puteri
supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte și acele femei mai vârstnice care vor să se
căsătorească cu orice preț.
4).Victimele lăcomiei și ale doritorilor de mari câștiguri ilicite . În cazul acestora este greu de stabilit
ce parte de vină are fiecare dintre protagoniștii acțiunii. Cumpărătorii de acțiuni ale căror valoare va crește
imediat, finanțatorii unor sisteme sigure de câștig la ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii
mai rafinați le utilizează pentru atragerea și jefuirea victimelor.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator: victime ale
omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, ale înșelăciunii etc.
Întrebări de control
1.Factorii care influențează vulnerabilitatea victimală.
2.Categorii de persoane cu risc victimal crescut.
3.Distorsiuni ale depoziției victimei după comiterea faptei.
TEMA 11
SUICIDUL
CONSIDERAȚII TEORETICE
În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacțiunii dintre două categorii de factori:
impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru și reacțiile stimulative din exterior. Când forța agresivă
acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate,
autoagresiune.
Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate și violență față de propria
persoană.
Autoagresiunea cunoaște o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Această
reacție comportamentală extremă care este suicidul, are la bază dezechilibrul între forța și semnificația
stimulilor interni, respectiv externi și modalitatea de răspuns a persoanei.
Cercetările din domeniul psihologiei și psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva
sau a ceva, cu care nu a reușit să comunice și acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existențial.
44

Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea.
Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale și țin atât de structura personalității, cât și de structura și dinamica
societății.
Majoritatea definițiilor date suicidului scot în evidență elementul intențional, faptul că persoana în
mod conștient își suprimă viața. Suicidul este o acțiune voită a subiectului care constă în suprimarea propriei
vieți.
Situațiile dificile, tentativele autolitice și suicidul, exprimă o gravă perturbare a stării de conștiință a
acelor persoane ce își pot pierde capacitatea de rezistență și depășire a funcționării, în proiecția lor de
afirmare. Aceste constatări cuprind dominantele unor situații expresive pentru categorii diferite ce aparțin
unor culturi, tradiții, relații psihopatologice și ale unor situații din traiectoria unor societăți.
Situațiile autolitice succed și agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru o persoană și
condiția sa de existență și afirmare în viață. Preocupările dominante în situațiile existențiale și autoanaliza lor
individuală se pot constitui ulterior în acte de suicid, acte dezvoltate în procese de conștiință și conduite
polimorfe de auto și hetero-agresivitate (Pirozy nski, Scripcaru & Belescu, 1996).
Orice dificultate firească din afirmarea vieții poate distinge, în durata unei personalități, o motivație
existențială, în care pot interveni crize sau stări critice de epuizare, cu neputința vitală de a exista și întreține o
comunicare funcțională.
Autoanularea existenței de sine aparține unei condiții subiective și unor factori victimologici.
Procesele psihice, dominantele lor psihologice și patologice dețin expresivități latente, parțial mascate sau
aparent ignorate, suprimate sau convertite în reacții paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care
declanșează starea de criză a riscului vital.
Suicidul și motivația sa exprimă semnificația gravă a condiției umane, a personalității și a unor relații
interpersonale. Psihologia fiecărei personalități exprimă caracteristica individuală a unei mentalități străbătută
de evenimentele trăite și gradul lor distinct de a acționa și reacționa la frustrații.
În structura personalității sinucigașilor pot fi găsite anumite predispoziții latente care în condiții
situaționale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este condiționată atât de structura specifică a
personalității sinucigașului (labilitate, egocentrism, indiferență afectivă etc.), cât și de incitațiile exterioare,
care pot fi chiar de intensitate minimă, dar resimțite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerințele
și sentimentele intime ale subiectului. Ei cred că moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe
care le au.
Considerată o formă specifică de conduită deviantă, prin sinucidere nu se urmărește autodesființarea,
ci mai degrabă moartea, fuga de viață și modul în care aceasta se prezintă sau este percepută la un moment
dat.
FAZELE SINUCIDERII
Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu, 1976):
1).Suicidația – faza de incubație, de apariție a ideii de a termina cu totul și de a-și pune capăt zilelor.
Cauzele sunt de natură psihopatologică (tulburări psihice grave, strări depresive severe, etilism cronic etc.),
de natură socială (eșec școlar, profesional, familial etc.) sau de natură psihosomatică (boli incurabile,
infirmități fizice, malformații congenitale etc.).
2).Suicidacția – faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând și căutarea formelor, metodelor și
procedeelor de realizare a actului propriu-zis. În această fază asistăm la o creștere marcată și progresivă a
stării de tensiune intrapsihică, este momentul “exploziei autodistructive” când individul adoptă decizia
înfăptuirii suicidului.
3).Traumatizația – faza de realizare efectivă, de punere în practică a modalităților autodistructive.
Important în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite și efectul lor. Traumatizația poate fi
urmată de reușită sau nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.
Alex Thio (1988) diferențiază trei categorii de suicid și anume:
a).Suicidul-amenințare . Persoanele care amenință cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor
scopuri în viață, tendința acestora fiind mai mult să trăiască decât să moară. Atunci când nu reușesc să-și
atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare amenințările lor (șantajul suicidar).
45

Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de amenințare pe care cei din jur
nu le recepționează ca atare ori nu le acordă importanța cuvenită și nu realizează starea de pericol în care se
află cel ce emite asemenea avertismente. În această situație se impune ajutorul social sau medical.
b).Suicidul-tentativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt ușor labile, nehotărâte,
neconvingătoare, ambigue în intenția lor. Foarte adesea afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. Cele
mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau
chiar inevitabilă.
c).Suicidul-reușit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuți a fi având cel puțin o tentativă
suicidară în perioada anterioară. Cei mai mulți dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară
altor persoane. Actul suicidar implică existența (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are
soluție și din care suicidantul nu poate ieși decât prin actul tragic al sinuciderii.
Pornind de la notele scrise de către sinucigașii-reușiți și de la relatările celor care încearcă să se
sinucidă, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare, cum ar fi: sentimente de scuză, de
remușcare, de vinovăție, de răzbunare, de generozitate și uneori sentimente suprarealiste.
În ceea ce privește structura personalității, toate statisticile demonstrează că frecvența sinuciderii
cunoaște o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani, cu două creșteri foarte
accentuate la adolescență și la vârsta a treia (Păunescu, 1994). Adolescența este perioada cea mai vulnerabilă,
în care forțele impulsionale se confruntă cu exigențele valorilor morale. La vârsta a treia, legea
vulnerabilității determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. Legea vulnerabilității este dovedită și prin
raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescență și la vârsta a treia, care este de 3/9.
Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-zisă, ci numai un
procentaj ridicat de anumite predispoziții suicidare, sau trăsături psihopatologice generale.
Adolescentul sinucigaș se dezvoltă într-un mediu psihosocial cu grave perturbări structurale și
relaționale. Totuși, este greu de stabilit un raport precis între perturbările mediului socio-familial și frecvența
suicidului, pentru că există o multitudine de modalități prin care copilul sau adolescentul recepționează și
integrează aceste influențe.
Societatea actuală creează condițiile pentru apariția, dezvoltarea și amplificarea sentimentului de
insecuritate afectiv-relațională. Tensiunile existente în societate sunt prezente și se amplifică și la nivelul
familiei, sinuciderea fiind o soluție preferată în fața dificultăților existenței.
Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalități vulnerabile) se face pe seama
dificultăților de adaptare, a eșecului în procesul de școlarizare, instruire sau de ordin sentimental, inadaptării
pe fondul imaturității afective, volitive și din punct de vedere a conștiinței sociale. Se impune identificarea
factorilor de ordin predispozant, favorizant și declanșant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc.).
Adolescenții suicidari au o conduită în limitele largi ale normalității, dar sunt prezente și unele
tulburări de comportament, reacții depresive, stări reactive, uneori foarte exagerate din cauza
hipersensibilității și a “exploziei” de personalitate.
Sindromul presuicidar la adolescenți se manifestă prin depresie, anxietate, agitație, perturbări ale
somnului, manifestări psihosomatice, schimbări în comportamentul social, cu afectivitate labilă, iritabilitate
crescută și agresivitate manifestă, o pierdere a umorului, a performanțelor școlare, a inițiativei și prețuirii de
sine etc. Depistarea adolescenților care prezintă acest sindrom este deosebit de utilă în practica prevenirii
sinuciderilor.
Actul suicidar poate avea loc ca rezultat al unui “scurt circuit”, cu componente impulsive, fără ca
subiectul să poată decide conștient asupra lor, executând acțiunea în timpul unei obnubilări a conștiinței;
alteori este rezultatul unei premeditări anterioare sau poate fi urmarea unei fantasme, în care actul sinucigaș a
fost de multe ori executat imaginar, în funcție de consecințele sale asupra propriei persoane (narcisism,
dorința de a se răzbuna, de a pedepsi pe cineva, pentru a fi iubit, dorința de a deveni erou etc.).
Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire și
heteropedepsire, în sensul că adolescentul, prin acest act își pedepsește părinții, știind astfel că îi distruge
sufletește, și în același timp, se pedepsește pe sine pentru fapte – de multe ori imaginare. Adler a emis ideea
că sinuciderea este o formă de hipercompensare față de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la
sinucidere pentru a demonstra lumii importanța și valoarea lui și pentru a arăta anturajului cât pierde prin
dispariția sa (Păunescu, 1994).
46

Printre mecanismele psihologice ale sinuciderii la această vârstă, sunt și reacțiile nestăpânite față de
privarea de dragoste, fie a părinților, fie a unei persoane de sex opus. Tendința adolescentului de a-și
intensifica stările sufletești sau tendințele afective, îl conduce uneori la supoziția că este nedreptățit,
marginalizat, umilit, acestea fiind situații greu de suportat. Frustrarea provoacă tendința de agresivitate
împotriva celor care au determinat-o și totodată declanșează un sentiment de culpabilitate, care orientează
agresivitatea către propria persoană.
Tendințele agresive pot fi amplificate și de factorii constituționali, prin raportarea la unele modele
agresive parentale sau ambientale. Uneori agresiunea ambientală determină la adolescent apariția impulsului
de sinucidere, prin întoarcerea acesteia către propria persoană.
Când autoagresivitatea devine foarte puternică, adolescentul nu mai reușește să-și utilizeze
mecanismele de compensare, nu mai poate să stabilească relații cu propriul eu, nu mai găsește la alții nici
încredere, nici dragoste, iar în interiorul său există numai ură și violență. Această stare, trăită conștient sau
inconștient, activează toată frustrația din copilărie. În această stare de tensiune adolescentul se simte singur,
abandonat, încărcat de resentimente, pentru el existența nu mai are sens, tendința de sinucidere fiind singura
cale de rezolvare a acestei situații.
Statisticile Organizației Mondiale a Sănătății (Păunescu, 1994) stabilesc o corelație între grupa de
vârstă și sinucidere. Perioada de involuție (îmbătrânire) cunoaște cel mai ridicat procent de persoane care se
sinucid. Procesele biopsihosociale aparținând îmbătrânirii, produc o serie de modificări psihopatologice în
personalitatea vârstnicilor care, de multe ori, declanșează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme,
printre care și sinuciderea. Pe lângă stările patologice, situația vârstnicilor este afectată atât de cauze
economice, cât și de cauze sociale, relaționale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de
asistență și protecție socială, singurătatea, traumatismele psihoafective etc., fac să crească numărul
sinuciderilor la vârstnici.
Frecvența sinuciderilor este mai mare la bărbați decât la femei. Mariajul influențează pozitiv rata
sinuciderilor atât la bărbați cât și la femei. Astfel, văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii,
urmează divorțații și pe ultimul loc sunt cei căsătoriți. Pe lângă mariaj, existența copiilor pare să constituie un
factor de diminuare a riscului de sinucidere.
Cu cât nivelul intelectual și cultural este mai ridicat, cu atât scad tendințele suicidare. Persoanele cu o
pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situația socio-morală întărește
motivația existențială.
În cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemă de intervenție
(Dragomirescu, 1980):
a).Prevenția sau pre-intervenția acționează asupra etapei clinice a suicidacției și cuprinde totalitatea
măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau comunității sociale în scopul prevenirii conduitei
suicidare, a cauzelor care o pot genera. În această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri
psihoprofilactice (educație sanitară, psihopedagogică etc.) și măsuri psihosociale (inserție socio-familială
pozitivă, relații interpersonale pozitive etc.). Măsurile psihoprofilactice se opun acțiunii cauzelor patologice
de ordin individual, ale conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale – acțiunii cauzelor de ordin comunitar,
sociale ale conduitei suicidare.
b).Intervenția sau etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter curativ îndreptate
asupra persoanei sau asupra circumstanțelor sociale, extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o
întrețin sau o agravează. În această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri
psihiatrice (terapie biologică, psihoterapie, terapie ocupațională) și măsuri medico-sociale (socio-pedagogice,
protecție socială, siguranță medico-legală). Măsurile de intervenție medicală (reanimare, terapie etiologică
intensivă de urgență) trebuie acționate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenție psihiatrică se opun
circumstanțelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează circumstanțele
sociopatice.
c).Recuperarea sau post-intervenția cuprinde totalitatea măsurilor de eliminare a urmelor crizei
suicidare, de anulare a consecințelor conduitei suicidare, îndreptate atât asupra individului cât și asupra
comunității sale sociale. În cadrul acestor măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale
(psihoterapie, asistență psihiatrică constând în terapie și supraveghere psihiatrică, socioterapie) și măsuri
sociale (adaptare familială, profesională, socială). În general măsurile recuperatorii urmăresc îndepărtarea
47

efectelor traumatizației pe plan somatic, iar pe plan psihologic, restabilirea echilibrului normal al
personalității individului.
Întrebări de control.
1.Precizați cauzele suicidului.
2.Motivați conduitele autoagresive la adolescenți.
3.Care sunt măsurile de protecția împotriva victimizării?
TEMA 12
PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ȘI MARTORULUI
NOȚIUNI GENERALE
Problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului este deosebit de complexă și ridică
dificultăți în activitatea autorităților judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.
Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea și memorarea unui
eveniment și apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în fața celor abilitați prin lege în acest sens.
Martor este socotită persoana care are cunoștință despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.). Martorul este o persoană ce
relatează despre faptele pe care le cunoaște în legatură cu cauza cercetată.
Atât finalizarea anchetei judiciare, cât și atingerea obiectivelor sale principale, respectiv aflarea
adevărului, stabilirea vinovăției și a răspunderii, nu se pot îndeplini fără contribuția martorului. Proba cu
martori, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială este nelipsită în cercetarea
judecătorească și destul de frecventă în cercetarea penală.
Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acțiuni sau inacțiuni ale persoanelor,
oricât de discret s-ar produce, ele atrag atenția și altora. În acest fel se creează posibilitatea confirmării
faptelor, a succesiunii lor, precum și a împrejurărilor în care ele s-au produs. Confirmarea sau infirmarea
stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. Adesea,
soluționarea unui dosar este asigurată de mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui
eveniment despre care numai ele pot relata adevărul.
Deși în aparență problema pare simplă, totuși practica activității de cercetare penală dovedește că și
în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăți. Dificultatea pornește de la faptul că nu toți
oamenii percep în același fel evenimentele pe care le observă. Nu toți au aceeași capacitate de memorare a
datelor și, mai ales, nu toți se dovedesc egali în modul de a reda – atunci când li se cere – tot ceea ce au
perceput. Toate aceste inegalități țin de specificul psihologic al fiecărei persoane, precum și de starea
personală în care se află atât în momentul perceperii, cât și la data când este chemată să depună mărturie.
Oamenii de știință și practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii
sigure de evaluare a probei testimoniale. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii
drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei – recepția informațiilor, stocarea memorială a
acestora, comunicarea informațiilor sub forma reproducerii și recunoașterii – precum și luarea în considerare a
multitudinii de factori obiectivi și subiectivi care într-o masură sau alta au influențat întinderea și fidelitatea
mărturiei (Ciopraga, 1979; 1996).
Alături de aspectele sale juridice, problema mărturiei este o problemă psihologică practică,
fundamentată pe datele fiziologiei și psihologiei, discipline care atestă că atât posibilitățile noastre de recepție
senzorială, cât și cele intelectuale sunt adesea imperfecte, limitate și nu pot asigura o obiectivitate absolută
relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. Existența pragurilor minimale și maximale de receptivitate
senzorială, dirijarea recepției în funcție de structura individuală a persoanei și de poziția acesteia față de
eveniment, dau o caracteristică subiectivă însuși evenimentului receptat. Pe lângă caracterul subiectiv,
48

involuntar, recepția senzorială are și un profund caracter activ, cautând să selecteze informațiile cele mai
accesibile, care se situează în limitele pragurilor senzoriale și convin din punct de vedere bio-psiho-social.
Ca o apreciere generală se poate menționa că orice persoană cu o normalitate psihofiziologică poate
percepe, reține și reda prin recunoaștere sau reproducere, în mod suficient de exact, evenimentele la care a
fost de față, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaștere unele condiții obiective sau subiective care îl
pot influența parțial sau total.
Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulți factori: de
modul în care a perceput evenimentul, de modul în care a memorat informațiile despre eveniment, de modul
în care l-a păstrat în memorie, de modul în care poate să și-l amintească, de modul în care poate să îl exprime,
să îl verbalizeze și de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime.
Astfel, mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre același eveniment va prezenta diferențe
notabile de la caz la caz. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai complexe și de regulă când o cere
instanța de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie, devine
aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilitățile și limitele de a depune o mărturie.
Examenul oftalmologic și audiologic se impune în situațiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente
vizuale și auditive, iar examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcționarea
normală a unor funcții psihice ori a personalității în ansamblu.
Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoașterea celui de la care emană, în
special moralitatea acestuia (principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia și generozitatea în fața
necinstei, nesincerității, egoismului, lașității și egocentrismului, dar și raporturile sale cu cauza și cu
participanții la proces) (Ciopraga, 1979; 1996).
Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legitățile ce intervin în procesele psihologice în situația de
martor, procese care pot distorsiona chiar intenționat depoziția unui martor de bună credință, altfel stând
lucrurile în cazul martorului de rea-credință.
Martorul și mărturia
Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât s-ar crede
la nivelul simțului comun. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care memoriile martorilor
referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondență cu înregistrarea electronică a acelui eveniment.
Este vorba de o situație reală în care a avut loc un jaf într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au
imobilizat pe agentul de pază din hol, le-au spus clienților să se întindă cu fața la podea, iar funcționarilor le-
au ceru să le dea să le dea toți banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii.
În timpul comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcționari, doi ofițeri, un gardian și cinci
clienți. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliției au luat declarații de la toți cei care se aflau în
momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declarațiile s-a observat că există unele contradicții
referitoare la numărul atacatorilor, costumația acestora, acțiunile pe care le-au întreprins, durata jafului,
prezența armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale băncii, iar după compararea acestor
înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenței
evenimentelor. De asemenea, nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator.
Mai mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor, patru din cei treisprezece martori au
indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienți sau chiar pe unul dintre funcționari, iar trei martori au indicat
ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. Toți acești șapte martori au menționat că sunt
siguri că au identificat corect atacatorul și că sunt pregătiți să depună mărturie (Haber & Haber, 2000).
EFECTUL DEZINFORMĂRII
Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenție deosebită în ultimele
două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când oamenii asistă la un
eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induși în eroare cu privire la un anumit aspect
al acestui eveniment. În situații reale, martorii nu sunt izolați după ce asistă la un eveniment; ei pot discuta cu
alți martori sau sunt intervievați extensiv de poliție înainte sau în timp ce sunt audiați. Aceste situații permit
49

manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus, 1979). În consecință, martorii de bună credință pot să ofere
inconștient și involuntar declarații false (Buș & David, 2003).
Majoritatea cunoștințelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem
au fost obținute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În cadrul acestei paradigme
experimentale subiecților li se arată un film sau o serie de fotografii în care este prezentat un eveniment, după
care li se oferă informații false referitoare la acel eveniment. Ulterior se testează memoria participanților
referitoare la evenimentul original. Majoritatea studiilor au arătat că subiecții raportează o serie de informații
false (oferite post-eveniment) ca aparținând evenimentului original.
În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze explicative, critică ce
a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme explicative. Astfel, o altă ipoteză care
încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este atribuirea eronată a sursei . Susținătorii acestei
abordări sunt de părere că martorii oculari reactualizează incorect informația eronată ca aparținând
evenimentului original; altfel spus, ei confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informația
post-eveniment). Nu s-a ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicație a efectului
dezinformării, iar cercetările în acest domeniu continuă, generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane,
1995).
Menționăm în continuare câteva din condițiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării
(Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât în cazul detaliilor
centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buș & David, 2003); când intervalul de retenție
este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al., 1992; Higham, 1998); de asemenea, efectul dezinformării
este mai pronunțat când informația falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că
încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri
(Zaragoza & Lane, 1994).
INFORMAȚIA POST-EVENIMENT FALSĂ
Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la un
eveniment li se prezintă ulterior o serie de informații eronate referitoare la acel eveniment, au loc două
procese: în primul rând, martorii nu sunt conștienți că și-au însușit noile informații de la altcineva, iar aceste
noi informații sunt tratate ca și cum ar face parte din evenimentul original; în al doilea rând, de obicei
martorii nu sunt conștienți că și-au schimbat declarațiile pe baza acestor noi informații. Psihologii denumesc
acest fenomen „oferirea de informații post-eveniment false”.
Când martorii sunt expuși la aceste informații post-eveniment, memoria lor referitoare la respectivul
eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepții, ci această memorie este
„contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deși noile informații pot sau nu să fie acurate, mai important
este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincția dintre ceea ce ei au văzut și ceea ce li s-a
spus ulterior.
Cercetări din domeniul memoriei au identificat câțiva factori care fac mai probabilă această
distorsionare a memoriei de către informația post-eveniment falsă. Mai întâi, distorsiunile apar pe măsură ce
evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare reactualizare, informația post-eveniment se
integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un martor este expus de mai multe ori la o informație post
eveniment distorsionată, cu atât crește probabilitatea ca această informație să fie încorporată în declarațiile
sale ulterioare. În al treilea rând, cu cât sursa informației post-eveniment este mai credibilă, cu atât
probabilitatea ca informațiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declarațiile martorilor crește. De
exemplu, polițiștii sau investigatorii pot fi percepuți ca surse credibile; alți martori care au asistat la
eveniment pot fi apreciați ca fiind credibili, deoarece și ei s-au aflat acolo. În al patrulea rând, cu cât memoria
inițială este mai puțin coerentă și mai incompletă, cu atât crește vulnerabilitatea ei la informațiile post-
eveniment. În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puțină atenție discrepanțelor dintre evenimentul original
și informațiile post-eveniment, cu atât aceasta din urmă se va integra mai ușor în memoria martorilor. Ceea
ce este important de menționat este că în toate aceste experimente, martorii nu sunt conștienți de faptul că și-
au schimbat mărturia sau că au fost influențați de noile informații la care au fost expuși.
50

MONITORIZAREA SURSEI
Cercetările care au evaluat efectul dezinformării s-au preocupat de „soarta” memoriei originale
despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informații după expunerea la informația post-
eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informația post-eveniment falsă alterează
informațiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din memorie (Loftu &
Loftus, 1980). Alți autori au sugerat că informația post-eveniment nu „șterge” informațiile inițiale, ci doar
face ca acestea să fie mai greu de reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă abordare sugerează că informația
post-eveniment nu afectează memoria inițială, ci doar îi influențează pe subiecții care nu au codat detaliile
originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informația post-eveniment (McCloskey &
Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informația post-eveniment îl joacă în
cadrul efectului dezinformării, iar această problemă continuă să genereze investigații experimentale
(Zaragoza & Lane, 1994).
Pe baza răspunsurilor la acest test de monitorizare a sursei, Lindsay & Johnson (1989) au
arătat că subiecții care au primit informație post-eveniment falsă au reușit într-o anumită măsură să distingă
între sursa reală și sursa sugerată de experimentator. Cu toate acestea, subiecții care au primit informație post-
eveniment falsă au continuat să confunde cele două surse, deși uneori erau explicit preveniți că informația
post-eveniment este falsă.
McCloskey & Zragoza (1985) au oferit o explicație alternativă pentru rezultatele care se obțin în
aceste experimente în care se studiază efectul dezinformării. Acești autori au arătat că adesea participanții la
aceste experimente sunt lăsați să creadă că descrierea care le este prezentată după vizionarea filmului este
corectă (în unele experimente subiecții au fost informați că descrierea a fost realizată de un profesor care a
vizionat foarte atent caseta cu filmul respectiv). În consecință, subiecții își bazează răspunsul pe informația
din descrierea aparent obținută pe baza filmului (dar de fapt eronată), pentru că vor să arate că au fost atenți
în timpul experimentului atât la prima parte, cât și la a doua și că își amintesc detalii atât din film, cât și din
descriere. Această interpretare a fost denumită caracteristica cerinței sarcinii (Orne, 1973).
Logica opoziției
O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucțiuni bazate pe ” logica
opoziției”. În studiul său, subiecții sunt informați în mod corect că în faza a doua li s-au oferit informații care
sunt false, deci vor trebui să nu menționeze acest informații când li se va administra un test de memorie.
Totuși, 27 % dintre rezultatele subiecților din grupul experimental indică elemente din faza de dezinformare,
față de 9% greșeli făcute de cei din grupul de control. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea
alterează memoria, creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au
fost citite ulterior.
Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informația post-eveniment? O primă
metodă constă în înregistrarea atentă a declarației inițiale pe care martorul o face, uneori chiar la fața locului.
În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent și ușor de înțeles pentru observator, atunci codarea
acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acuratețea crește dacă martorul nu a fost expus unor informații
post-eveniment false prezentate de surse recunoscute ca autorități de martor. De asemenea, acuratețea
declarațiilor este mai mare dacă observatorul este familiar cu oamenii, obiectele sau acțiunile care alcătuiesc
evenimentul.
RECUNOAȘTEREA DUPĂ FOTOGRAFII ȘI RECUNOAȘTEREA DIN GRUP
Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în cadrul
recunoașterilor din grup realizate de poliție. În acest caz acuratețea este esențială, deoarece identificările false
par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-un număr mare de experimente
controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al., 1981) subiecții erau instruiți să observe o
infracțiune, apoi să facă o descriere a infractorului. După diferite perioade de timp acești martori erau rugați
să identifice infractorul printr-o recunoaștere din grup. În aceste experimente au fost studiați o serie de factori
printre care tipul de eveniment, timpul de observație, distanța și condițiile de observare, mobilitatea
51

infractorului, prezența unei arme, prezența unor evenimente amenințătoare, numărul de persoane, nivelul de
stres resimțit de martor și expunerea post-eveniment la interacțiunea cu alte persoane.
Mai întâi să luăm în considerare acuratețea identificărilor din cercetările în care „martorul” știe că
infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă recunoașterea. Cel
mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real și alte persoane, adică rata
adevăraților pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat corect. În celelalte 25% din
cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică
un fals pozitiv). Dacă nu sunt prezente arme, incidentul nu este violent, nu există prea multe alte persoane,
identificarea se face imediat și nu este prezentată informație post-eveniment falsă, atunci acuratețea se
apropie de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente și arme, participă multe persoane, se oferă
informație post-eveniment sau decalajul între eveniment și reactualizare este mare, atunci rata acurateței
scade până la 50%, rata falșilor pozitivi crescând până la 50%. Aceste procente sunt estimări pe baza a mai
mult de 100 de experimente în care s-au studiat toți acești factori (Haber & Haber, 2000). Aceste rezultate
sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu reușesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel
sau cei care au comis o infracțiune. După cum s-a arătat, chiar și în cele mai favorabile condiții de observație
martorii greșesc într-un caz din zece.
FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ IDENTIFICĂRILE
Există mai mulți factori care influențează în mod negativ acuratețea identificărilor realizate de
martorii oculari. Printre aceștia se numără și tipul de aliniere. În mod obișnuit unui martor i se cere să facă o
identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în această situație vorbim despre o
identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una dintr-un număr de persoane care apar în fața lui. S-a
constatat că tipul alinierii afectează acuratețea identificărilor. Este destul de dificil de comparat recunoașterile
pe baza fotografiilor cu recunoașterile în care sunt prezente persoane, deoarece în general fotografiile au o
calitate mai slabă și relevă mai puține informații. Totuși unii cercetători (Cutler et al., 1994) au încercat să
facă acest lucru. Deși nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor care sunt
aliniați duc la îmbunătățirea recunoașterii, acuratețea identificărilor este mai mare dacă acestea se realizează
cu persoane reale.
Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea
identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul celor aliniați
există doar o femeie și cinci bărbați, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza sexului este
foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau comis infracțiunea.
Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au fost
atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia, 1994; Wells et al., 1993). Într-o
anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofițerii de poliție trebuie să
le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. Totuși, în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest
criterii, iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare. Probabil cea mai
importantă cerință, dar și cea mai des încălcată constă în faptul că toți membrii grupului trebuie să se
potrivească cu descrierea generală a infractorului.
Cercetările care au investigat efectele instrucțiunilor au evidențiat o altă biasare puternică ce apare
atunci când martorului i se arată o singură persoană. Când se utilizează această procedură, se comunică
implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care influențează decizia martorului mai ales dacă
acesta este nesigur. Deși în unele situații poliția nu are nici o alternativă la această modalitate de identificare,
se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate. Există situații în care deja unele Curți de
Justiție resping această modalitate de identificare.
Un alt factor care afectează acuratețea identificărilor este prezentarea secvențială. O serie de cercetări
au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat, acuratețea
identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele simultan. Acest lucru este
valabil și în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells, 1985; Sporer, 1993). În cazul prezentării
simultane martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în
loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul, sau nu? Deși aceasta este o cerință foarte ușor
de îndeplinit, în practică este foarte rar utilizată.
52

În situațiile în care se folosesc alinieri repetate cu mai multe grupuri pot să apară erori. Adesea, un
martor este rugat să asiste la mai multe alinieri consecutive, însă suspectul face parte doar din unul dintre
acest grupuri, de obicei fiind inclus în ultimul. Experții și-au pus întrebarea dacă expunerile anterioare pot să
influențeze acuratețea identificărilor (Brigham & Pfeifer, 1994; Read, 1994; Ross, Ceci, Duning & Toglia,
1994). Astfel s-au identificat două tipuri de erori. Dacă în expunerea inițială nu este prezent suspectul, dar
este inclusă o altă persoană care a fost prezentă în cadrul evenimentului, iar în cea de-a doua expunere este
prezent atât suspectul cât și persoana care a fost și în primul grup, atunci probabilitatea ca martorul să facă o
identificare corectă este mai mică decât dacă nu ar fi participat la prima prezentare. Proporția martorilor care
identifică persoana care a apărut în ambele grupuri ca fiind infractorul este mai mare decât proporția
martorilor care recunosc corect suspectul. Martorii își aduc aminte că au văzut acea persoană undeva, însă
confundă expunerea inițială cu evenimentul original. Acest eșec al memoriei este un alt exemplu care pune în
evidență dificultatea oamenilor de a diferenția între sursele informațiilor pe care le stochează în memorie. Un
al doilea tip de erori s-a evidențiat astfel: dacă un martor face o identificare greșită într-o expunere inițială
alegând o persoană care nu este suspectul (expunere în care infractorul real nu este prezent), iar această
persoană este prezentă și în cea de-a doua expunere, probabilitatea de a alege aceeași persoană este foarte
mare, chiar dacă în a doua expunere este prezent și suspectul. Din aceste motive identificările care se fac
după mai multe expuneri sunt mai puțin acurate.
O serie de cercetători au investigat relația dintre acuratețea identificării și încrederea pe care martorul
o are în răspunsul său. Când un martor spune că este sigur că a făcut o identificare corectă, aceasta înseamnă
că într-adevăr probabilitatea de a greși este minimă? Au fost luate în calcul mai multe cercetări, iar rezultatele
acestora au fost împărțite în două categorii: martori care erau foarte siguri că nu greșesc și martori care erau
nesiguri de răspunsul lor. Când s-a comparat acuratețea răspunsurilor acestor două grupuri, s-a constatat că
aceasta nu era diferită între cele două grupuri (Luus & Wells, 1994). Altfel spus, chiar dacă un martor își
exprimă siguranța că recunoașterea lui e corectă, asta nu înseamnă că lucrurile stau cu necesitate așa.
VERIFICAREA ȘI APRECIEREA DECLARAȚIILOR MARTORILOR
Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată, ea trebuie să fie sinceră, adică să emane de la
un martor de bună credință și, totodată, să fie fidelă – să redea cu exactitate evenimentul perceput. De aici
rezultă și necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub raportul acestor două însușiri fundamentale
(Ciopraga, 1979; 1996).
Sinceritatea constituie acea însușire a mărturiei materializată în dorința martorului de a exprima – în
fața organelor judiciare – tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput.
Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-și aminti și reproduce “exact” evenimentul perceput
și care în cuprinsul depoziției se traduce prin corespondența “exactă” dintre faptele comunicate și modul în
care acestea s-au petrecut în realitate.
Pentru a desemna aceste însușiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează și termenul de
veridicitate, al cărui mai larg înțeles înglobează atât noțiunea de sinceritate, cât și cea de fidelitate. Aceste
două însușiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la formarea convingerii organului
judiciar – deși aflate în raporturi apropiate – nu se identifică, nu se suprapun.
Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului își găsește de cele mai multe ori corespondent în
veridicitatea depoziției face extrem de anevoioasă aprecierea fidelității, care aparent este confundată cu
sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din constatarea corespondenței
faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din atitudinea de sinceritate a martorului. De aici și
consecința că martorul sincer este considerat că face o depoziție veridică.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiționată de rezultatul la care se ajunge în urma
verificării primei însușiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea. Dacă în urma acestei
verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea împrejurării dacă buna credință a
martorului își găsește reflectarea în veridicitatea depoziției. Dacă în urma unei astfel de examinări se constată
că martorul este de rea credință, depoziția neveridică a acestuia trebuie înlăturată.
Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă – într-o anumită măsură – din
modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea veridicității se dovedește a fi
53

indispensabilă. Cele mai frecvente activități utilizate în acest sens sunt confruntarea, ascultarea din nou a unor
persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârșire a infracțiunii etc.
Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecțiunilor martorilor și explică
motivul pentru care aceștia, deși au asistat la evenimentele petrecute, sunt în imposibilitatea de a percepe,
memora și reda faptele și împrejurările. Nu trebuie omise nici activități cum ar fi: perchezițiile, constatările
tehnico-științifice sau expertizele criminalistice.
În funcție de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reținută dacă se
constată că este sinceră, și este înlăturată – după caz – total sau parțial, dacă nu este sinceră.
Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorința de răzbunare, raportul de
rudenie sau prietenie cu inculpatul, interesul material, spiritul de solidaritate cu inculpatul, simpatia sau
antipatia față de acesta, dorința de a se remarca în fața auditoriului, teama de șantaj sau represalii din partea
familiei inculpatului, disprețul față de anchetator ș.a.
Întrebări de control
1.Descrieți două dintre mecanismele presupuse a fi implicate în distorsiunile involuntare ale
memoriei martorilor.
2.În ce condiții recunoașterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni?
3.Distorsiuni ale memoriei martorului datorate întrebărilor sugestive.
TEMA 13
PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR
NOȚIUNI DE PSIHOLOGIE CORECȚIONALĂ
Instituția socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este
penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituție socială, arată Donald Cressey (1961), urmărește concomitent trei scopuri:
a).custodial, care constă în claustrarea deținuților și împiedicarea evadării lor. Acest scop este impus
și urmărit de suborganizația militară structurată pe sistem de comandă și prevenire;
b).producția de bunuri materiale (meșteșugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare,
reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producție există cadre specializate (maiștri,
tehnicieni, ingineri), care asigură realizarea producției;
c).reeducativ, impus prin coerciție morală de către educatori specializați, care se ocupă de
problemele educaționale ale deținuților.
Coexistența celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcții care acționează concomitent,
dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deși perfect
rezolvabile, uneori creează disfuncții în mersul înainte al instituției penitenciare și se răsfrânge în parte și
asupra activității de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în
funcție de viziunea acesteia asupra priorităților, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau
poate fi lăsată pe al doilea plan, deși scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de
libertate.
CONSECINȚELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca
posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuință de prim ordin, a
cărei satisfacere condiționează formarea și manifestarea echilibrată a personalității. Efectele limitării libertății
perturbă evoluția normală a personalității, creează condiții pentru apariția și amplificarea unor tulburări
psihice și psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-și amprenta asupra întregului
comportament, privarea de libertate afectează profund viața persoanei și relațiile ei sociale.
Pe parcursul vieții, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate
pentru anumită perioadă.
54

O formă aparte a restrângerii libertății o reprezintă reacția socială față de persoanele care încalcă
legea penală și se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenție.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situație
specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a
infractorului și nu are ca scop producerea de suferințe fizice și psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere
și un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Administrația penitenciarelor are obligația de a îmbina munca cu o largă paletă de acțiuni educative,
de la școlarizare și calificare profesională până la activități culturale de toate genurile, acestea având ca scop
pregătirea deținutului pentru reintegrarea sa rapidă în viața socială. La aceasta se adaugă criteriile de separație
a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracțiunii, durata pedepsei, starea de recidivă și după receptivitatea
la activitățile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea deținuților după criteriile
amintite constituie baza diferențierii tratamentului aplicat și premisa individualizării regimului de detenție.
Urmărind o cunoaștere cât mai fidelă a fenomenelor psihice și psihosociale ce se manifestă în locurile
privative de libertate se impune o tratare diferențiată a regimului de arest și a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea
învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua față de acesta
măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod
expres de către legislația penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităților de poliție prezintă
manifestări și conduite specifice. În stare de arest presiunea psihică și psihosocială este deosebit de mare.
Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viață sever, limitarea serioasă a fluxului
comunicațional cu exteriorul, generează la arestați stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe situații
amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neștiind care este stadiul urmăririi penale,
cum se va derula procesul și care va fi pedeapsa.
Reacțiile comportamentale ale celor arestați sunt, de cele mai multe ori, de o manifesare extremă.
Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente agresive, acționale sau de
limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacții comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând ușor de la
o extremă la alta. Se remarcă o frecvență crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor
autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi
generalizate. Există categorii de arestați care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a
impresiona și deruta organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată, în cazul
recidiviștilor, care de multe ori știu precis dacă vor fi condamnați sau nu, cunoscând uneori până în detaliu
încadrarea juridică a faptei lor, precum și pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate
spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere
psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autoritățile judiciare, de
desfășurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianța familială, profesională, de limitarea
spațiului de mișcare și de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă și alte elemente frustrante
caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularitățile specifice cu
influență negativă asupra integrării psihosociale a deținutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin
obligativitatea purtării uniformei de deținut, care standardizează modul de viață și estompează diferențele
individuale caracteristice vieții libere, cotidiene.
Restrângerea mobilității fizice, psihice și psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului de
penitenciar, sărăcia vieții de relație având implicații profunde asupra capacității persoanei de a-și exprima
rolurile normale, reducând simțitor posibilitatea de interacțiune psihosocială.
Relațiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfășurarea monotonă a programului
zilnic ca și distanța psihosocială dintre deținut și personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de
particularități ale vieții din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deținutul primar ca o atingere
a integrității sale.
Se consideră că particularitățile vieții de penitenciar, precum și caracteristicile personalității
deținutului primar generează “situații adaptative” ale acestuia la regimul de detenție (Sasu, 1985):
55

“ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistența deschisă la regulile vieții de penitenciar
evidențiindu-se comportamente provocatoare spre alți deținuți sau chiar cadre, ca și reacții autoagresive
(automutilări) și tentative de sinucidere.
“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deținutului primar de
comunitatea celorlalți deținuți și de viața din penitenciar, el construindu-și o lume imaginară unde încearcă să
se refugieze.
“ADAPTAREA” PRIN CONSIMȚIRE reprezintă conformarea pasivă a deținutului la normele și regulile din
penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancțiuni
suplimentare.
“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deținutul primar se relaționează activ cu
ceilalți deținuți și cu mediul de detenție. Această formă de adaptare se întâlnește mai ales la deținuții
condamnați pe termen lung.
Modalitățile adaptative nu sunt rigide, deținutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând
să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viața de penitenciar nu este
niciodată totală. La început integrarea deținutului în mediul penitenciar este forțată, la mijlocul detenției este
aproape totală, iar cu puțin timp înainte de eliberare poate să apară o ușoară atașare față de ambianța de
penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieții în detenție, numite
reacții față de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitația anxioasă), halucinații auditive și vizuale pe
teme delirante de persecuție sau grațiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spațială, cefalee, somn
agitat, coșmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
În mediul carceral pot să apară și unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul,
automutilarea etc.
Deținutul recidivist este în temă cu drepturile și îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent
repede în mediul de penitenciar. În relațiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformiști și supuși.
Cea mai mare parte a recidiviștilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a
supunerii față de regimul de penitenciar, cu “valoare“ pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a
celorlalți deținuți prin mijloace specifice grupurilor de detenție. De regulă, deținuții recidiviști sunt refractari
la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalți deținuți, sunt ostili față de cadrele penitenciarului, manifestă
tendința de a obține beneficii și uneori de a evada.
ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR
Șocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influență deosebită asupra vieții și
comportamentului deținutului, afectând grav sentimentul de siguranță al acestuia.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcționalitate negativă față de
acțiunile reeducative exercitate asupra deținuților. Ele au ca efect solidarizarea deținuților, crearea unei
coeziuni a grupului de detenție și constituie o barieră puternică în calea influențelor de natură educativă.
Desigur, nu toți deținuții aderă la acest sistem de norme, dar aceștia sunt disprețuiți, dezaprobați și ținuți la
periferia grupului. Unii deținuți se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate,
păstrând secretul acestei insubordonări, știind că altfel nu au o viață “liniștită” în locul de detenție.
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deținut să-și formeze, nu neapărat în mod
explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane și să elaboreze o “strategie de supraviețuire”. El ajunge să
adopte și să împărtășească concepția încarceraților despre viața din penitenciar și despre societate în general.
Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (fățișă sau ascunsă) față de personalul închisorii,
față de lumea “din afară” și, concomitent, dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți. În această situație
deținutul va încerca să se integreze în grupul informal de deținuți și se va supune necondiționat liderului
informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului.
Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deținuților dintr-un penitenciar apar, ca și în cadrul oricărui
grup uman, relații interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deși penitenciarul are o structură
relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaționare socio-umană care la deținuți se amplifică și ca urmare a
unui proces de compensare față de relațiile specifice vieții din afara penitenciarului.
56

În grupul deținuților întâlnim relații de simpatie, antipatie și indiferență, precum și diverse statusuri
informale: lideri populari, izolați, solidari, respinși. O caracteristică specifică structurii informale din
grupurile de deținuți o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o
au deținuții condamnați pentru omor și tâlhărie.
Un alt element care poate facilita individualizarea acțiunilor reeducative este legat de modul cum
deținuții își percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaților se consideră mult mai
preferați decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai puțin agreați.
VIOLENȚA COLECTIVĂ
Penitenciarul, ca instituție specializată în executarea sancțiunilor privative de libertate se
deosebește, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituție sau grupare organizată de persoane. Postura
de deținut nu este urmarea unui act propriu de voință sau a unei obligații cetățenești, ci reprezintă o formă de
sancționare aplicată de societate individului care a încălcat normele ei juridice. O dată cu intrarea în
penitenciar persoana resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, sex, de structura sa
psihologică, de maturizarea socială și de nivelul său de cultură, efectul privării de libertate și reacționează
într-un mod personal la această nouă situație.
Violența colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor
tensiuni în interiorul grupului de deținuți. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: șocul încarcerării,
fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Într-un mediu considerat ostil,
deținutul se simte vulnerabil, amenințat, incapabil de a face față unor dificultăți, ceea ce aceentuează ieșirile
agresive.
Violența colectivă în mediul penitenciar are o desfășurare fazică. Faza premergătoare implică un
incident apreciat de deținut ca jignitor sau nedrept ce stârnește în cadrul grupului o oarecare agitație. În faza
următoare, această stare se amplifică și se extinde prin contaminare și la nivelul altor grupuri. În acest
moment poziția mulțimii este oscilană și poate fi ușor manipulată de lideri sau agitatori. Influența liderilor sau
a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se bucură, cât și de măsura în care aceștia le exprimă
interesele. În faza finală agitația crește, ajungându-se la violență verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea
autocontrolului, acțiuni impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violența colectivă poate
degenera în revolta penitenciară.
Prevenirea și contracararea unor asemenea acțiuni presupune ca specialiștii din domeniul penitenciar
să cunoască foarte bine psihologia deținutului. Măsurile educative și recuperative trebuie să fie adaptate la
particularitățile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deținuții trebuie să
sesizeze și să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie
gradul de periculozitate al unor deținuți, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficiență sporită procesului de
aplicare a regimului detenției penitenciare. De cele mai multe ori, deținutul periculos este produsul unui
anumit climat relațional, în care valorile sociale sunt definite și ordonate greșit, centrate exclusiv pe
satisfacerea trebuințelor personale, deseori de nivel inferior.
Activitățile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deținuților, la eliberarea
acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează sentimentul siguranței, alungă
plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.
Întrebări de control
1.Faceți o comparație între starea psihică a subiectului aflat în arest preventiv și cea a subiectului
din penitenciar.
2.Enumerați strategiile de adaptare a deținutului la viața de penitenciar.
3.Cauzele violenței colective din penitenciare.

57

TEMA 14
ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCĂRII DEȚINUȚILOR
Penitenciarul este o instituție patogenă care depersonalizează individul și-l face să
devalorizeze lumea și pe sine însuși, și ceea ce este mai rău, permite obișnuirea cu acest mediu. În timpul
șederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece
pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viață cu multiple nuanțe
patologice (Florian, 1996).
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deținuților se bazează pe obligația
acestora de a desfășura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie și de
a participa la activități cultural-sportive și educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă și nu de făptuitor, neexistând suficientă
preocupare pentru cunoașterea complexă a personalității individului (condițiile în care s-a format, a trăit,
împrejurările în care a comis fapta etc.).
Detenția trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind
apariția unor perturbări emoționale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente
violente, și să încurajeze acele atitudini și aptitudini care să permită o reinserție normală a acestora în
societate. În consecință, un principiu fundamental al acțiunii de resocializare și tratament al delincvenților îl
reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condițiilor vieții din penitenciar de cele ale lumii
exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte
antisociale și pregătirea lor pentru reintegrarea în viața socială. Deosebit de important pentru procesul de
reeducare este instituirea și aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare și
sancționare după caz. Un factor care influențează eficiența activității de reeducare îl constituie și aplicarea
justă a eliberării condiționate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoașterea particularităților psihoindividuale și
psihosociale ale deținuților precum și a condițiilor care au determinat săvârșirea actului infracțional în
vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă și a elaborării terapiei optime pentru
fiecare caz în parte.
Cunoașterea deținuților trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul
detenției, urmând ca datele obținute să fie permanent controlate și îmbogățite, astfel ca, strategia de reeducare
elaborată, să poată fi reorientată în funcție de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaștere a deținutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest
sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obținute trebuie să acopere o sferă
cât mai largă a evoluției delincvențiale a deținutului, a comportamentului în detenție și a elementelor care
conturează evoluția sa ulterioară.
Activitatea de cunoaștere a deținutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul
psihocomportamental), în care sunt evidențiate atât aspectele pozitive ale personalității sale, cât și aspectele
negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum și posibilitățile de participare
efectivă a deținutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic și psihosociologic al deținutului va aborda următoarele dimensiuni:
♦cognitivă – urmărește stabilirea nivelului de inteligență;
♦afectivă – evidențiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă și capacitatea de adaptare
emoțională la acțiunile cu caracter reeducativ;
♦motivațională – sondează suportul motivațional și trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât și
negative, urmărindu-se posibilitățile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităților de reeducare;
♦relațională – relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuențele pe care le exercită și le
primește de la grup sau de la anumiți membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări evidențierea caracteristicilor perioadei anterioare activității
infracționale; forțele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârșirea faptei; cum au funcționat
structurile familiale, școlare, profesionale și de petrecere a timpului liber; care este capacitatea deținutului de
a comunica cu ceilalți intr-un mediu închis.
58

Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care
deținutul își percepe vinovăția pentru fapta comisă și pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere și o experiență care trebuie luate în considerare dacă scopul
urmărit prin sancțiunea penală este reabilitarea și nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel, 1967).
Investigarea psihologică și psihosociologică a deținutului vizează reliefarea nucleului central al personalității
infractoare: egocentrismul, indiferența afectivă, labilitatea și agresivitatea. Evidențierea acestor trăsături și a
relației dintre ele sunt elemente esențiale pentru individualizarea acțiunilor de reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalității deținutului sunt: testele de inteligență și
de personalitate, diferite tipuri de interviuri și de chestionar, tehnici sociometrice, analiza de conținut a
datelor din dosar și a corespondenței, anamneza etc.
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității
individului delincvent, de reeducare și retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate
de societate.
Reeducarea deținutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucția morală a
acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor
socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acțiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori
ale deținutului concomitent cu creearea unui sistem de norme, atitudini și valori pozitive, acceptate în plan
social. În paralel se are în vedere și eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Una din cerințele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui.
Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor și activităților reeducative la particularitățile fiecărui deținut în parte.
Acțiunile de individualizare înseamnă și diversificarea modalităților reeducative în funcție de gradul de
recuperabilitate al deținuților (unii sunt mai receptivi, alții mai puțin receptivi la influențele reeducative sau
chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deținuților îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării,
considerat și finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune informarea lor cu privire la
posibilitățile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deținuții a
modalităților de depășire a unor greutăți inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul
de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este
mult mai cuprinzătoare și trebuie adaptată fiecărui caz în parte.
În final, trebuie menționat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deținuților depinde și de
condițiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului și nu în ultimul
rând, de respectarea dispozițiilor legale.
Ansamblul structurilor sociale menționate, corelat cu sistemul de asistență postpenală, cum ar fi
încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea polițienească și alte forme de control social, alcătuiesc
împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacției sociale după executarea pedepsei. Pe lângă acești
indicatori obiectivi, apar și unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mai puțin evidentă, de
acceptare, indiferență sau respingere din partea colectivității a foștilor infractori. Corelarea indicatorilor
obiectivi și subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare.
Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicția recidivismului.
INSTITUȚIA PROBAȚIUNII
Probațiunea reprezintă ansamblul intervențiilor desfășurate de un serviciu specializat, menite a regla
comportamentele indivizilor ce au încălcat legea, astfel încât aceștia să-și poată asuma un rol social adecvat
atât pentru ei, cât și pentru comunitatea din care fac parte.
Serviciul de probațiune a fost inițiat de către organizațiile filantropice de pe lângă Biserica
Anglicană. În 1907, acest sistem a fost legalizat printr-un act normativ (Probation of Offenders Act), care
oferea magistraților autoritatea de a numi și angaja ofițeri de probațiune pe lângă instanțe. Instituția
probațiunii funcționează în Franța, Belgia, Germania, SUA etc.
Probațiunea reprezintă un sistem de supervizare și monitorizare a comportamentelor unor infractori
nepericuloși ca alternativă la închisoare. Scopul instituției probațiunii este de a realiza o mai bună
resocializare și reintegrare a infractorilor în societate, bazându-se pe teoriile, metodele și tehnicile științifice
din psihologie, sociologie, criminologie, penologie etc.
59

În cadrul instanțelor există un ofițer sau un consilier de probațiune, care trebuie: a) să supervizeze și
să reabiliteze infractorul în comunitate; b) să ofere instanței informații de natură psihologică, sociologică și
criminologică despre infractor, propunând măsuri de recuperare a acestuia.
Măsurile de recuperare socială a infractorilor au la bază un studiu individualizat care cuprinde:
analiza infracțiunii; evaluarea psihosocială a infractorului și cunoașterea antecedentelor comportamentale ale
acestuia; identificarea motivelor, cauzelor posibile, intenției, a posibilităților de alegere; identificarea
atitudinii față de infracțiune; evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate.
Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracționale pe care le are încarcerarea, de cele
mai multe ori ofițerul sau consilierul de probațiune propune măsuri non-custodiale, comunitare. Acesta nu
apără și nici nu acuză în cadrul procesului penal, ci oferă o altă alternativă, care îl ajută pe judecător să
pronunțe o sentință adecvată.
Activitatea de probațiune urmărește atât maximizarea auto-determinării individuale a infractorului și
asumarea obligațiilor și responsabilităților ce decurg de aici, cât și utilizarea minimală a penalităților și a
instituțiilor de excluziune socială.
Serviciul de probațiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de reprezentare în fața instanței;
Biroul de probațiune din penitenciar; Centrul de probațiune și Centrul comunitar (Butoi & Butoi, 2001).
Dacă judecătorul, în urma studierii dosarului, consideră că infractorul nu reprezintă un pericol public
ridicat și că o pedeapsă alternativă poate fi mai eficientă, el solicită ofițerului sau consilierului de probațiune
un “raport presentențial”. Acest raport se întocmește în urma intervievării infractorului, a familiei sale, a
victimei, a reprezentantului școlii sau a locului de muncă sau pe oricine poate oferi informații relevante
despre infractor. În partea finală a acestui raport, ofițerul sau consilierul de probațiune propune o măsură de
resocializare a infractorului, care poate fi ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos comunitar.
Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic ofițerul de probațiune și
de a pune în discuție problemele de adaptare pe care le întâmpină, eventualele schimbări ale domiciliului sau
locului de muncă. De asemenea, în acest ordin sunt stipulate și alte obligații, cum ar fi: să urmeze anumite
programe de grup sau individuale; să urmeze anumite tratamente medicale; să nu frecventeze locuri și spații
publice după anumite ore etc.
Ordinul de muncă obligă infractorul să efectueze un număr de ore de muncă neplătită în folosul
comunității. Tipul de muncă la care va fi supus infractorul se alege în funcție de particularutățile acestuia, de
aptitudinile și specializările sale, astfel încât să cuprindă în același timp și o latură ergoterapeutică.
Când judecătorul pronunță o sentință custodială, responsabilitățile biroului de probațiune din
penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală, programe de grup și individuale
centrate pe diverse teme etc.
Încă din momentul pronunțării sentinței custodiale, ofițerul de probațiune din penitenciar începe să-l
pregătească pe deținut pentru eliberare prin menținerea și consolidarea relațiilor acestuia cu familia și cu toate
persoanele importante pentru el, păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de loc după eliberare,
rezolvarea problemei locuinței, organizarea unor cursuri de calificare a deținuților.
Impactul schimbărilor sociale după anul 1989 a fost resimțit și de către sistemul penitenciar din
România. Direcția Generală a Penitenciarelor și instituțiile aflate în subordinea sa au inițiat și adoptat
programe care să diversifice activitățile întreprinse cu deținuții. La derularea acestor programe au contribuit,
pe lângă specialiștii din penitenciare, un număr mare de specialiști din viața civilă (psihologi, sociologi,
asistenți sociali, juriști etc.). Această mișcare reformatoare a condus la apariția unei noi mentalități în ceea ce
privește relațiile interpresonale și aplicarea tratamentului penitenciar. Implementarea acestor măsuri la nivelul
penitenciarelor a fost facilitată și de vizitele de documentare făcute de specialiști de la diferite niveluri
decizionale și execuționale în statele occidentale cu bogată experiență în domeniul execuțional penal.
Contactul cu alte sisteme penitenciare a contribuit la acceptarea unui concept deosebit de interesant și util,
probațiunea. Necesitatea creării unui Serviciu de Probațiune în cadrul Ministerului Justiției a prins contur tot
mai clar.
În România probațiunea a fost inițiată și concepută ca o activitate de reducere a cazurilor de
condamnare la pedeapsa cu închisoarea și de mărire a eficienței acțiunilor de resocializare a celor care au
încălcat legea. În anul 1996 s-a înființat primul Serviciu Experimental de Probațiune (SEP) din România, la
Penitenciarul Arad.
60

Experiența acumulată și rezultatele pozitive obținute în cadrul Centrului Experimental de Probațiune
Arad au făcut ca programul experimental să se extindă la nivelul județelor Cluj, Dâmbovița și Vrancea. Toate
aceste centre de probațiune au fost constituite prin Ordine ale Ministrului Justiției. Specialiștii din aceste
centre de probațiune (psihologi, juriști, sociologi) au încheiat protocoale specifice cu reprezentanți din
teritoriu ai Ministerului Justiției, Inspectoratele județene de poliție, Administrația publică locală,
Inspectoratele școlare, organizații non-guvernamentale etc. Serviciul de Probațiune ar trebui extins în toate
penitenciarele din România, deoarece contribuie la optimizarea reabilitării și integrării sociale a infractorilor.
Reforma sistemului penitenciar din România, prin strategie și practică, încearcă să fie în concordanță
cu regulile europene pentru penitenciare. Activitatea socio-educativă trebuie să ocupe locul central în
reeducarea și resocializarea individului. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie
sprijinită și orientată către scopurile fundamentale ale societății civile.
Probațiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de vedere criminologic a
riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a săvârșit o faptă penală, în vederea modificării
comportamentului infracțional și reintegrării în societate. Probațiunea se întemeiază pe principiul supunerii la
probă a infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor și libertăților conferite de lege,
siguranței publice și bunelor moravuri.
Obiectivele principale ale probațiunii sunt:
-luarea de către organele de urmărire penală și de către instanțele de judecată a unor măsuri de
reintegrare socială a infractorilor, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei săvârșite
și în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea măsurilor și sancțiunilor privative de
libertate;
-participarea activă a comunității la programe de reabilitare socială a persoanelor care au comis
infracțiuni;
-controlul asupra modului în care sunt executate sancțiunile penale fără privarea de libertate;
-cooperarea cu administrația penitenciarelor, în vederea individualizării măsurilor de reeducare
prin inițierea, susținerea și desfășurarea unor programe de resocializare;
-inițierea și aplicarea unor programe pentru protecția socială a minorilor și tinerilor, precum și
pregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate.
Sistemul de măsuri exprimate prin Serviciul de probațiune se va aplica persoanelor care au o
condamnare de maximum 4 ani și care pot fi pasibile de o pedeapsă alternativă.
Supravegherea în comunitate se desfășoară în baza unui “contract de probațiune”, în care
probaționarul ia cunoștință, pe bază de semnătură, de obligațiile pe care le are în perioada cât se află sub
supravegherea Serviciului Experimental de Probațiune. Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală,
terapie psihosocială de grup având ca teme: agresivitatea, consumul de alcool și droguri, educație civică,
educație igienico-sanitară etc. În paralel, se acționează pentru prevenirea infracționalității și a recidivei,
pentru rezolvarea unor probleme sociale etc. O asistență specială se acordă victimelor fenomenului
infracțional prin psihoterapie, mediere, conciliere
Cazurile sunt luate în evidență fie în momentul arestării preventive, fie la depunerea în penitenciar.
Au prioritate minorii, tinerii și, după caz, alte persoane cu nevoi speciale. În baza protocolului încheiat,
poliția sau parchetul anunță Serviciul de Probațiune, care întocmește un raport de evaluare psihosocială
asupra cazului respectiv.
Personalul implicat în activitatea de probațiune de la nivelul penitenciarului lucrează în echipă cu
specialiștii de la nivelul comunității. Astfel, în momentul punerii în libertate, dosarul de probațiune al
persoanei respective este transmis echipei comunitare.
În România, Serviciul de Probațiune și-a dobândit un statut propriu, de mare eficiență în optimizarea
reintegrării sociale a infractorilor.
61

Întrebări de control
1.Particularitățile activității de reeducare a deținuților.
2.Strategii comportamentale utilizate în reeducarea deținuților.
3.Rolul serviciului de probațiune în prevenirea recidivei.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Banciu, D. (1992). Control social și sancțiuni sociale . Ed.Hyperion XXI, București.
Buș, I. (1997). Psihologie judiciară . Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buș, I. (2000). Psihodetecția comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buș, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf și Hipnoză. București: Ed. Tritonic.
Buș, I. & Visu, G. (2004). Reacții fiziologice associate cu practicarea contramăsurilor în cadrul testării cu
tehnica poligraf. În Cogniție, Creier Comportament, vol 8, nr. 1, 37 – 53.
Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. București: Ed. Fundației România de Mâine.
Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică . Ed.Actami, București.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica – Tratat de tactică . Ed.Gama, Iași.
Feldman, P. (1993). The psychology of crime . Cambrige University Press.
Hollin, R.C. (1999). Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Routledge, 152-162.
Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară . Ed.Șansa, București.
Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Ed. All Educational, București.
Pitulescu, I. (1995). Delincvența juvenilă . Ed.Ministerului de Interne, București.
Preda, V. (1998). Delincvența juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană.
Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal . Pretice-Hall Company, Reston, Virginia.
62