Investește în oameni [604140]
Investește în oameni!
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 -2013
Axa prioritară 6: „Promovarea incluziunii sociale”
Domeniul major de intervenție 6.2: ”Îmbunătățirea accesului și a participării grupurilor vulnerabile pe piața
muncii”
Titlul proiectului: “Dezvoltarea de programe de formare specifice pentru creșterea incluziunii socia le în
scopul îmbunătățirii accesului pe piața muncii”
Beneficiar: Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba Iulia
Contract nr. POSDRU/96/6.2/S/49743
ROLUL AS ISTENTULUI ȘI LUCRĂTORULUI
SOCIAL ÎN CADRUL
SERVICIILOR FURNIZATE DE
ADMINISTRA ȚIA PUBLICĂ LOCALĂ
SUPORT DE CURS
2 CUPRINS
CAPITOLUL 1. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ………………………….. ………………………….. …….. 5
CAPITOLUL 2. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ………………………….. ……………………. 7
CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE DE BAZ Ă ALE
ADMINISTRAȚIEI PUBLI CE LOCALE ………………………….. ………………………….. …………… 10
CAPITOLUL 4. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE ÎN
BUNA GUVERNARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 15
4.1. Funcționarul public și personalul contractual ………………………….. ……………………… 15
4.2. Personal contractual ………………………….. ………………………….. ………………………….. 15
4.3. Necesitatea r eformei în administrația publică ………………………….. …………………….. 15
4.4. Condiții în aplicare a politicilor de reformă în ………………………….. ……………………… 17
domeniul administrației publice ………………………….. ………………………….. …………………. 17
CAPITOLUL 5. PROFESIA DE ASISTENT SOCI AL ………………………….. ……………………. 20
CAPITOLUL 6. STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE ………………………….. ……………….. 25
CAPITOLUL 7. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL ………………………….. ………………….. 29
CAPITOLUL 8. COMITETELE CONSULTATIVE ………………………….. …………………………. 36
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 41
3
ROLUL AS ISTENTULUI ȘI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN CADRUL
SERVICIILOR FURNIZATE DE ADMINISTRA ȚIA PUBLICĂ LOCALĂ
FIȘA DISCIPLINEI
Denumire modul: Rolul asistentului și lucr ătorului social î n cadrul serv iciilor furnizate de
administrația publică locală
Grup țintă: personalul furnizorilor de servicii sociale
Buget timp: 18 ore
Activități teoretice: 8 ore
Activită ți practice: 10 ore
Obiective:
Cunoașterea, înțelegerea și folosirea adecvată a conceptelor fundamentale din
domeniul administrației publice locale ;
Identi ficarea rolurilor asistenților sociali și a lucrătorilor sociali in serviciile
administra ției publice locale ;
Descrierea principalele roluri ale asistentului social și rolurile referenților sociali din
serviciile primare .
Competențe:
Adaptarea mesajelor l a specificul clientului și al contextului de comunicare
Abilitatea de a lucra în echipă
Identificarea poten țialului din rețelele sociale
Abilitatea de a folosi modele de bune practici
Abilitatea de a transmite modele de bune practici
Utilizarea instrumen telor de evaluare
Nr.
crt. Conținuturi/Teme Forma de activitate Nr.
ore
1. Administra ția publica . Sfera de
cuprindere a no țiunii de administrație
publica. Distinc ția dintre administrația
publică centrală și locală
Cerințe pentru exercitarea profesiei Activități teoretice
Activități practice 1
1
2. Administra ția publica locala. Formele
și limitele autonomiei locale. Aplicarea
principiului autonomiei locale în
organizarea și funcționarea administrației
publice locale Activități teoretice
Activități practic e 1
1
3.
Principiile de bază ale administrației
publice locale . Principiul autonomiei
locale. Principiul deconcentrării
administrative Activități teoretice
Activități practice 1
1
4 Nr.
crt. Conținuturi/Teme Forma de activitate Nr.
ore
4.
Rolul și importanța administrației
publice în buna guvernare.
Func ționarul public și personalul
contractual. Condiții în aplicare a
politicilor de reformă în domeniul
administrației publice Activități teoretice
Activități practice 1
2
5. Profesia de asistent social. Definirea
asistentului social și a lucrătorului social. Activități teoretice
Activități practice 1
2
6. Structura serviciilor sociale. Profesiile
sociale implicate în furnizarea de servicii. Activități teoretice
Activități practice 1
1
7. Rolurile asistentului social ca referent
social în serviciile primare. Activități teoretice
Activități practice 1
1
8. Comitetele consultative, lideri formali
sau informali Activități teoretice
Activități practice 1
1
Total ore 8At+10AP 18
Metodologia didactică:
Tehnici educaționale: prezentări, dezbateri, brainstorming , exerciții, studii de caz, joc de
rol.
Mijloace educaționale: tablă, videoproiector, prezentări power -point, foi cu exerciții, fișe
de lucru.
5
CAPITOLUL 1. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
Constitu ția României (art. 119) statuează principiile de baza privind modul de
constituire și func ționare a administrației publice locale: “Administrația publică locală din
unită țile administrativ -teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al
descentralizării serviciilor publice“, în aceeași ordine de ide i, art. 20 din Constitu ție
stabile ște ca “Autoritățile admin istrației publice locale sunt consiliile locale alese și primarii
aleși conform legii”. Ele “funcționează ca autorități administrative, autonome și rezolvă
treburile publice din comune și ora șe”.
În vederea realizării serviciilor publice de interes jude țean, coordonarea consiliilor
comunale și oră șenești se face în conformitate cu art. 121 din Constituție prin “Consiliul
județean”, care este de asemenea un organ ales.
Statul, termen care sugere ază un „nucleu central”, în realitate este o re țea de
organiza ții și instituții centrale și locale diverse, care se ocupă cu asigurarea ordinii și
securită ții sociale, politice și economice a unei comunități naționale date.
Administra ția este una din inst ituțiile publice care compun statul și este formată, la
rândul ei, din alte institu ții și organisme permanente, cum ar fi: Banca Centrala, Politia,
Administra țiile Financiare, etc., adică totalitatea puterilor de guvernământ asupra
unui teritoriu, fără dr eptul de a dispune de acesta. Astfel că, no țiunea de „administrație
publică” se poate în țelege făcând conexiunea între cele menționate anterior cu adjectivul
„public, -ă” care arata apartenenta unei colectivită ți sau proveniența de la o colectivitate.
Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localită ți, sunt organe de stat
competente să ia măsuri și să emită dispozi ții cu caracter obligatoriu; ele sunt autorități ale
administra ției publice însă diferă prin competența teritorială care poate fi extinsă pe întreg
teritoriu na țional sau pe teritoriul unității administrative unde au fost alese. Trebuie
menționat faptul că atribuția este prerogativă recunoscută unui organ, compartiment sau
persoană iar ansamblul lor compune competența unui o rgan, compartiment func țional sau
persoane.
Competența teritorială este unul din cele doua criterii clasificatoare ale organelor
executive, a căror totalitate formează un sistem constând în organizarea executării și
executarea in concret a actelor normat ive numit activitatea executivă. În unele state
sistemul de organe compus din guvern și din întregul aparat administrativ, în frunte cu
șeful statului formează puterea executivă care coexistă alături de celelalte puteri
organizate în stat, și anume legiuit oare și judecătorească. Fiecare organ executiv are o
competență determinată de totalitatea atribu țiilor autorităților administrației publice, ale
unor compartimente din structura acestora sau persoane și limitele exercitării lor. După
criteriul competenței materiale, organele executive se clasifică în organe cu competența
generală și organe de specialitate, iar din punct de vedere al competenței teritoriale
distingem între organele centrale și cele locale.
Ca sistem de organizare administra ția publică cup rinde o multitudine de păr ți
componente cu denumiri, cu servicii, atribu ții și activități diferite. Legătura sistemului
administra ției publice cu puterea executivă se face prin guvern, ministere și celelalte
organe ale administra ției publice centrale. La r ândul sau administra ția publică centrală are
în teritoriu diferite organe deconcentrate care organizează executarea legii în unită țile
administrativ teritoriale sau în unită ți administrative speciale (cai ferate, armată) în legătură
cu domeniul specific de activitate.
6 Sistemul administra ției publice mai cuprinde și organele administrației publice
locale, respectiv consiliile comunale, consiliile oră șenești și consiliile județene, care sunt
compuse din consilieri ale și prin vot universal, egal, direct, secr et si liber exprimat, in
condi țiile stabilite de legea privind alegerile locale.
Consiliile constituite astfel organizează serviciile publice ale comunei, ora șului sau a
județului printr -un aparat propriu, format din func ționari publici de conducere și de
execu ție. Aceste organe ale administrației publice locale sunt descentralizate pe baza
principiului autonomiei locale. Acest principiu ocupa un loc prioritar între celelalte principii
pe care se bazează administra ția publică locală în unitățile administra tiv teritoriale,
respectiv în jude țe, orașe și comune. Prin aceste dispoziții legale Statul roman recunoaște
că în interiorul sau colectivită țile locale se administrează prin aleșii săi și prin forțele
proprii, dar sub controlul jurisdic țional al legalităț ii din partea autorită ților statale.
Distinc ția dintre administrația publică centrală și cea locală are la bază utilizarea
mai multor criterii cumulative, criterii care au în vedere competența teritorială și materială a
organelor ce compun administra ția publică și natura interesului pe care îl promovează.
Prin urmare, administra ția publică centrală își exercită competența teritorială la nivelul
întregului teritoriu na țional, iar cea locală doar la nivelul unităților administrativ -teritoriale în
care au fo st alese autorită țile respective. Însă dacă privim dintr -o altă perspectivă,
organele ce compun administra ția publică centrală dispun fie de o competență materială
generală, precum Guvernul, fie de una de domeniu, cum sunt ministerele, pe când
autorită țile locale au o competență materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului
local. Desigur mai e și promovarea interesului, care poate fi general -național, evident de
către administra ția centrală, sau al localității respective, de către administraț ia publică
locală.
Autorită țile administrației publice prin care se realizează autonomia locala în
comune și ora șe sunt consiliile locale, comunale și orășenești, ca autorități deliberative, și
primarii, ca autorită ți executive. Consiliile locale și prima rii se aleg în condi țiile prevăzute
de Legea privind alegerile locale. Consiliile locale și primarii func ționează ca autorități ale
administra ției publice locale și rezolvă treburile publice din comune și orașe, în condițiile
legii.
În fiecare jude ț se co nstituie un consiliu jude țean, ca autoritate a administrației
publice locale, pentru coordonarea activită ții consiliilor comunale și orășenești, în vederea
realizării serviciilor publice de interes jude țean. Consiliul local are inițiativa și hotărăște, în
condi țiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin
lege în competența altor autorități publice, locale sau centrale.
7
CAPITOLUL 2. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ
Autonomia locală, este anterioară statului. Ca re alitate juridică, autonomia locală a
variat și variază după mai mulți factori, între care:
a) tradiția istorică;
b) cadrul geografic;
c) resursele economice;
d) gradul de instrucție civică sau politică;
e) stadiul atins de reglementări le naționale și internaționale.
(Anibal Teodorescu, vol. II, pag. 287) .
Principiul descentralizării sau ideea autonomiei locale comportă două forme:
a) descentralizarea teritorială și
b) descentralizarea tehnică.
Descentralizarea teritorială presupune existența unor interese comune ale
locuitorilor dintr -o regiune geografică, interese ce conduc la afaceri locale în cele mai
diverse domenii de activitate, distincte de problemele naționale.
În alți termeni, descentralizarea teritorială presupune existența unor au torități locale
alese, care au competență materială generală. Descentralizarea tehnică se realizează prin
acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public, conferindu -i acestuia personalitate
juridică Exemplul cel mai elocvent de descentralizare a ser viciilor publice îl constituie
universitățile, care prin dobândirea autonomiei, se transformă în servicii publice
descentralizate, care se bazează pe recunoașterea unui patrimoniu propriu și a
personalității juridice, precum și a unui control de tutelă, ma i mult sau mai puțin extins.
În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituții
publice sau a unor instituții de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate
pe proprietatea privată, fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice.
Descentralizarea serviciilor publice presupune deci acordarea personalității juridice,
scoaterea acestora de sub controlul ierarhic și plasarea lor sub regulile tutelei
administrative.
Indiferent de for mă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia descentralizarea
ca o problemă exclusiv de natură administrativă Oricât de largă este autonomia locală,
deci competența autorităților alese sau a stabilimentelor publice de a rezolva problemele
locale, ace ste autorități desfășoară o activitate în cadrul unui stat (unitar) și nu în afara
acestuia. Sunt două lucruri total distincte, anume natura de autorități autonome față de stat
a autorităților, prin care se realizează descentralizarea administrativă, și li mita statală a
activității acestora .
Dacă nu s -ar admite această limită autoritățile locale autonome s -ar transforma în
autorități politice și în veritabile structuri statale independente, cu consecințe dintre cele
mai dramatice pe plan național și intern ațional.
Descentralizarea, ca element esențial al autonomiei locale, nu poate fi concepută în
statele unitare, fără existența unui control din partea statului, denumit, tradițional, control
de tutelă, exercitat, în unele țări (Franța, Italia), de funcțion ari sau autorități ale
administrației de stat, iar în altele (ex. Marea Britanie) de către judecători. Formula
controlului de tutelă din Franța conduce, în final, în fața. instanței de contencios
administrativ, soluție preluată și de Constituția României d in 1991, în articolul 122 alineat
final care spune că "prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un
8 act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul
ilegal. Actul atacat este suspen dat de drept."
În concepția de tip francez, după unii autori, exigențele unității naționale conduc la o
interpretare restrictivă a descentralizării, fiind, în final, “un mijloc de luptă contra puterii
centrale", pe când în concepția engleză, date fiind pa rticularitățile Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, descentralizarea este înțeleasă într -un sens larg, acela de
auto-administrare locală (selfgovernment). Este de notorietate mondială lupta pentru
autonomie statală a Irlandei de Nord. Răm âne, cu toate acestea, valabilă ideea unei
distincții între selfgovernment -ul anglo -saxon și descentralizarea continentală de tip
francez. (Antonie Iorgovan, vol. II, p. 532,).
Realizarea autonomiei locale în România este unul din obiectivele esențiale al e
reformei în administrația publică. Atingerea acestui obiectiv este dependentă de o serie de
factori de natură politică, legislativă, economică și socială, de realizarea unor modificări
structurale în administrația publică și, mai ales, este dependentă de schimbarea
comportamentului funcționarului public în realizarea noilor sarcini care revin serviciilor
publice.
Autonomia locală reprezintă un principiu și un mod de organizare al administrației
colectivităților locale, care nu poate fi implementat fără r estructurarea întregului sistem al
administrației publice.
Sub aspect legislativ, reforma administrației publice a fost declanșată de adoptarea
noii Constituții a României, a legislației privitoare la organizarea și funcționarea autorităților
publice.
Problema esențială cu care se confrunta reforma administrației publice este
receptarea corectă a structurii administrației publice, a rolului, funcțiilor și atribuțiilor
componentelor acesteia și, mai ales, a raporturilor care se stabilesc între administrați e și
beneficiarii serviciilor publice pe care aceasta le prestează. Practic ne găsim în fața unor
erori de interpretare a Constituției și a legislației.
O primă eroare de acest gen o constituie așezarea semnului de egalitate între
puterea executivă și adm inistrația publică. Această eroare este determinată de preluarea
ca atare a concepției interbelice privitoare la puterea executivă, în a cărei cuprindere intrau
toate autoritățile administrative de la rege și până la primar. Între timp, concepția asupra
administrației publice s -a modificat esențial, în toate statele europene. Puterea executivă
este redusă la șeful statului și Guvern, sub conducerea acesteia desfășurându -și
activitatea administrația publică. Guvernul are funcția de a conduce administrația pu blică.
O a doua eroare care poate fi identificată în diferite lucrări are în vedere neglijarea
distincției dintre administrația de stat și administrația locală. În felul acesta, autoritățile care
funcționează în unitățile administrativ -teritoriale sunt tr atate ca autorități ale administrației
locale, fără a se face distincție între serviciile publice ale ministerelor, ale celorlalte
autorități ale administrației publice locale, care sunt reprezentantele colectivităților locale.
Această eroare este susținu tă de faptul că unitățile administrativ -teritoriale în care
funcționează servicii publice exterioare ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale
administrației publice centrale de stat, coincid cu colectivitățile locale, cărora le sunt
aplicabile reg ulile autonomiei locale.
O a treia eroare, care decurge din prima, se regăsește în tratarea autorităților
administrației locale ca autorități ale puterii executive, ceea ce duce la concluzia că între
administrația de stat și administrația locală nu există nici o deosebire, prima integrând -o pe
cea de a doua. O asemenea soluție este neconstituțională și respinge aplicarea
principiului autonomiei locale în organizarea și funcționarea serviciilor publice locale.
9
A patra eroare și ultima are în vedere conceper ea administrației publice pe ideea exclusivă
de organ de stat care are rolul de a pune în executare legea, recurgând, atunci când este
necesar la forța de constrângere a statului. Această eroare rămâne tributară regimului
totalitar, în concepția căruia adm inistrația de stat era atotcuprinzătoare și actele sale erau
executorii din oficiu, în toate cazurile fără a se admite practic posibilitatea controlului
judecătoresc asupra acestora. Noua concepție promovată de Constituție și de legile
ulterioare respinge o asemenea abordare unilaterală a problematicii administrației publice.
În România, potrivit Constituției, administrația locală este realizată pe două nivele,
spre deosebire de unele state în care administrația locală se distribuie pe trei nivele, celor
două adăugându -li-se nivelul regional.
Constituția României stabilește în art.119 că administrația publică din unitățile
administrativ -teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al
descentralizării serviciilor publice. Aceste două principii au o arie diferită de aplicare. Astfel
în timp ce principiul autonomiei locale privește comunele, orașele și județele, principiul
descentralizării serviciilor publice are în vedere atât crearea și sporirea competiției
serviciilor publice desconce ntrate, cât și crearea unor servicii publice descentralizate ori a
unor servicii publice locale ori județene.
Legea administrației publice nr. 69/1991 stabilește în primul său articol că
administrația publică în unitățile administrativ -teritoriale se înte meiază pe principiile
administrației locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților
administrației publice locale și consultării cetățenilor în probleme de interes local.
10 CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE DE BAZ Ă ALE
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE
Orice stat fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat și recunoscut de
celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci și de a -i
rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la
altul. Pentru a -și îndeplini acest rol, statul își împarte teritoriul și populația aflată pe acesta
în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale,
etc. Aceste zone – mai m ici sau mai mari – sunt unitățile administrativ -teritoriale care de -a
lungul istoriei au purtat diverse denumiri: județ, ținut, regiune, oraș, comună, etc. Astăzi,
conform art. 3 alin.3 din Constituție, “teritoriul este organizat sub aspect administrative în
comune, orașe și județe”.
În toate aceste unități administrativ -teritoriale statul a creat autorități publice, care
să-l reprezinte și să acționeze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar și ale
locuitorilor respectivi. În același scop, statu l a creat autorități și la nivel central, care să -l
reprezinte și să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel și care apar ca
ceea ce este comun și general tuturor zonelor de interese.
Principiile de bază ale administrației publice locale sunt stipulate în textele
Constituției revizuite și în Legea administrației publice locale.
Astfel, în articolul 120 din Constituția revizuită și republicată in 2003 se prevăd trei
principii pe care se întemeiază administrația publică din unitățile admini strativ -teritoriale și
anume:
Principiul descentralizării,
Principiul autonomiei locale,
Principiul deconcentrării serviciilor publice.
În Legea administrației publice locale se arată că administrația publică din unitățile
administrativ -teritoriale se org anizează și funcționează în temeiul următoarelor principii:
Principiul autonomiei locale,
Principiul descentralizării serviciilor publice,
Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale,
Principiul legalității,
Principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.
Din cele două texte rezultă cele șase principii de bază (cele cinci din Legea
administrației publice locale la care se adaugă principiul deconcentrării serviciilor publice,
din Legea de revizuire a Co nstituției, aprobată prin referendumul din octombrie 2003).
Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și
indivizibil al României.
1. Principiul autonomiei locale
Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților
administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul
colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în interesul legii. Colectivitatea
locală reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ -teritorială.
a. Autonomia locală se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile
județene, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct,
secret și liber e xprimat.
11
b. Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile
precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului sau
județului, după caz.
c. Autonomia locală conferă autorităților administrație i publice locale dreptul ca, în
limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod
expres în competența altor autorități publice.
d. În acord cu cele mai recente reglementări comunitare în materie s -au introdus noi
articole care reglementează cooperarea și asocierea autorităților administrației publice
locale.
Astfel, autoritățile administrației publice locale au dreptul ca, în limitele
competențelor lor, să coopereze și să se asocieze cu alte autorități ale admi nistrației
publice locale din țară sau din străinătate, în condițiile legii.
Autorităților administrației publice locale le este acordat dreptul de a adera la
asociații naționale și internaționale, în condițiile legii, pentru protecția și promovarea
intere selor lor comune, precum și posibilitatea de a încheia între ele acorduri și de a
participa la inițierea și realizarea unor programe de dezvoltare regională, în condițiile legii.
Consiliile locale și consiliile județene din unitățile administrative -limitro fe zonelor de
frontieră au dreptul să încheie acorduri de cooperare transfrontalieră cu autoritățile
similare din țările vecine, în condițiile legii.
e. Autonomia locală se caracterizează și prin dreptul consiliilor locale de a putea
hotărî asupra particip ării cu capital sau cu bunuri, în numele și în interesul colectivităților
locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăți comerciale sau la înființarea unor
servicii de interes public local sau județean, după caz, în condițiile legii.
2. Princi piul descentralizării serviciilor publice
Descentralizarea serviciilor publice reprezintă transferarea unora din atribuții din
competența autorităților administrației publice centrale de specialitate către un organism
determinat, un serviciu public determi nat, din unitățile administrativ -teritoriale.
Descentralizarea serviciilor publice implică organizarea unor servicii publice pe plan
local, dotate cu un anumit patrimoniu și organe proprii. Astfel, serviciile publice
descentralizate dobândesc o anumită li bertate de acțiune ce derivă din calitatea lor de
persoană juridică, transformându -se în “stabilimente publice”.
Centralizarea în administrația publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea
ierarhică a autorităților locale față de cele centrale și n umirea funcționarilor publici din
conducerea autorităților locale de către cele centrale, iar în plan funcțional, emiterea
actului de decizie de către autoritățile centrale și executarea lui de către cele locale.
Centralizarea asigură o funcționare coordo nată a serviciilor publice. Funcționarea
pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecință înlăturarea
suprapunerilor de același nivel, precum și a paralelismelor. Conducerea centralizată, în
principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe
trepte de efectuare a controlului și de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se
constituie în garanții suplimentare pentru apărarea intereselor celor administrați.
Pe lângă avantaj ele prezentate mai sus, centralizarea în administrația publică are și
unele dezavantaje. În regimul organizării și funcționării centralizate a administrației publice
interesele locale nu -și pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autoritățile centrale nu pot
cunoaște în specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta.
Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de
12 interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităților centrale ceea ce duce la
rezolvarea cu întârziere și superficialitate a problemelor care s -ar rezolva mai operativ și
mai bine de către autoritățile locale.
Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcționarilor publici
de către centru, cetățenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiți
de inițiativă.
Descentralizarea în administrația publică este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcționari numiți de la centru ci de către cei aleși de
corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorități publice și
dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme. Acest regim juridic se
fundamentează în plan material pe un patrimoniu propriu al unităților administrativ –
teritoriale, di stinct de cel al statului, care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea
intereselor locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoașterea personalității juridice
unităților administrativ -teritoriale, existența autorităților publice care le reprezintă și care nu
fac parte dintr -un sistem ierarhic subordonat centrului, precum și transferarea unor servicii
publice din competența autorităților centrale către cele locale.
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor p ublice date în
competența autorităților locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai
mare descentralizarea. Descentralizarea în administrația publică depinde și de modul cum
sunt organizate autoritățile publice locale și raporturile lor cu cele centrale. Autoritățile
locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autoritățile
centrale (caz în care descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării
administrative depinde și de forma în care se exercit ă tutela administrativă (controlul
special efectuat de autoritatea centrală).
Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiții mai bune interesele
locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autoritățile locale în tr-
un regim în care acestea nu au obligația să se conformeze ordinelor și instrucțiunilor de la
centru. Măsurile și deciziile pot fi luate mai operativ de către autoritățile locale iar resursele
materiale și financiare și chiar forța de muncă pot fi folosi te cu mai mare eficiență și să
răspundă unor nevoi prioritare pe care autoritățile locale le cunosc mai bine decât
autoritățile centrale.
Funcționarii publici aleși sau numiți, în regimul descentralizării administrative, pe un
termen limitat, înlătur ă în măsură mai mare fenomenele birocratice în activitatea locală.
Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităților locale accentuează spiritul
de responsabilitate și inițiativă pentru viața publică a localității în care ei locuiesc și
determină să caute și să găsească ei înșiși soluții la problemele cu care se confruntă.
3. Principiul eligibilității autoritățilo r administrației publice locale
Consiliile locale, consiliile județene și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct,
secret și liber exprimat, conform reglementărilor stabilite de Constituția României revizuită
și republicată și de Legea privind alegerile locale.
Potrivit Constituției, funcțiile și demnitățile publice, civile și militare pot fi ocupate, în
condițiile legii de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român
garantează egalitatea de șanse între bărbați și femei pentru ocuparea acestor funcții și
demnități.
Tot în Constituția revizuită se stipulează că în condițiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul
de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.
13
Consiliile locale și județene se aleg pe circumscripții electorale prin vot exprimat pe
baza scrutinului de listă, iar primarii comunelor și orașelor se alege circumscripții
electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal.
În Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale sunt stabilite norme specifice care
determină calitatea de aleg ător cât și cea de eligibil.
Astfel, referitor la calitatea de alegător se prevede:
Cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, limbă, religie, sex,
convingeri politice sau profesie, exercită, în mod egal, drepturile electorale;
Au dreptul de a alege cetățenii români care au împlinit 18 ani, inclusive cei
care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor;
Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea consiliului local,
a primarului, a consiliului județean și a Consiliului Genera l al Municipiului
București;
Dreptul de vot se exercită numai în comuna, orașul, municipiul sau
subdiviziunea administrativ -teritorială a municipiului în care alegătorul își are
domiciliul.
Cetățenii cu drept de vot care și -au stabilit reședința într -o alt ă unitate
administrativ -teritorială cu cel puțin 6 luni înaintea alegerilor, își vor exprima
dreptul de vot în unitatea administrativ -teritorială respectivă.
Referitor la dreptul de a fi ales consilier sau primar se precizează:
Beneficiază de acest drept c etățenii cu drept de vot care au împlinit, până în
ziua alegerilor inclusive, vârsta de 23 de ani, dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice;
Pot candida numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul unității
administrativ -teritoriale în care urmează să fie aleși.
Nu pot alege:
alienații sau debilii mintali puși sub interdicție;
persoanele lipsite de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre
judecătorească.
Nu pot fi aleși:
cetățenii care fac parte din categoriile prevăzute la art. 40 alin 3 din
Constituție (art. 40 (3): nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții
Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei,
polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică) ;
alienații sau debilii mintali puși sub interdicție și persoanele lipsite de
drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre judecătorească.
4. Principiul legalității
Acest principiu a fost introdus în Legea administra ției publice nr. 69/1991 ca urmare
a modificării și completării sale prin Legea nr. 24/1996.
Principiul legalității aplicat la administrația publică locală înseamnă că tot ce ține de
aceasta, adică alegerea, constituirea, exercitarea atribuțiilor precum și adoptarea
hotărâ rilor sau emiterea altor acte administrative precum și orice alte activități trebuie să
se desfășoare numai pe baza și în conformitate cu legea.
5. Principiul consultării cetățenilor în problemele locale de i nteres deosebit
În Legea administrației publice locale se precizează că primarul poate propune
consiliului local consultarea populației prin referendum cu privire la problemele locale de
14 interes deosebit. Pe baza hotărârii, consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei
consultări, în condițiile legii.
Legea administrației publice locale prevede care sunt problemele ce totdeauna se
vor discuta în ședința publică și anume: problemele privind bugetul local, administrarea
domeniului public și privat al comunei sau orașului, participarea la programe de dezvoltare
județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea și dezvoltarea
urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului, precum și cele privind asocierea sau
cooperarea cu alte autorități publice, organizații neguve rnamentale, persoane juridice
române sau străine. In legătură cu aceste probleme primarul poate propune consultarea
cetățenilor prin referendum, în condițiile legii. Este evident că și alte probleme care pot să
intervină în cadrul comunității locale pot să prezinte un interes deosebit. Ca atare, și în
legătură cu acestea primarul va putea să propună consultarea populației prin referendum.
Referendumul local se poate organiza în toate satele și localitățile componente ale
comunei sau orașului ori numai în u nele dintre acestea.
In cazul referendumului la nivel județean, acesta se poate desfășura în toate
comunele și orașele din județ, ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct
interesate.
Obiectul și data referendumului se stabilesc și se aduc la c unoștință publică prin
orice mijloace de informare în masă, cu cel puțin 20 de zile înainte de data desfășurării
acestuia.
6. Principiu l deconcentrării administrative
Între cele două laturi –centralizare/descentralizare există și regimuri juridice
interme diare ale administrației publice, fiecare din ele apropiindu -se mai mult sau mai
puțin de una din laturi. Dintre aceste regimuri intermediare face parte deconcentrarea
administrativă.
Deconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare
administrativă și descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este
faptul că titularii puterii locale nu sunt aleși de electoratul local, ci sunt numiți de la centru.
Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că t itularii puterii locale au competența
să rezolve ei problemele locale, fără să le mai înainteze șefului său ierarhic de la centru,
dar el este supus controlului acestuia și obligat să se conformeze actelor superiorului său.
În cazul desconcentrării, autori tatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul
ierarhiei centrale. Deciziile date în competența autorităților publice locale sunt luate de
aceasta sub puterea ierarhică a autorităților centrale.
Principiul deconcentrării administrative constă în atribuirea competenței de a lua
anumite decizii unor organe care își exercită atribuțiile într -o circumscripție determinată și
care rămân supuse controlului ierarhic al autorităților centrale.
Serviciile deconcentrate sunt autorități administrative care d epind de un minister
sau un alt organ al administrației publice de specialitate, care beneficiază de o anumită
putere de decizie și care au competență materială specializată și o competență teritorială
locală.
15
CAPITOLUL 4. ROLUL ȘI IMPORTANȚA
ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE ÎN BUNA GUVERNARE
4.1. Funcționarul public și personalul contractual
Funcția publică este definită de lege, ca fiind „ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere
publică de către administrația publică centrală și locală”. Funcțiile publice se stabilesc
pentru fiecare autoritate și instituție publică în parte. Funcționarul public este persoana
numită, într -o funcție publică și învestită în mod legal cu atribuțiile ac esteia, persoana
titulară de drepturi și obligații chemată să le exercite în scopul realizării competenței
autorității publice sau instituției publice din care face parte funcția publică.
În Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, art.2 alin.2, funcționarul
public este definit ca fiind „persoana numită, în condițiile prezentei legi, într -o funcție
publică”.
Conform Statutului, totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile
publice din administrația publică centrală și locală constituie Corpul funcționarilor publici;
persoana căreia i -a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstrează
calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al
funcționarilor publici.
4.2. Personal contractual
Personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează
activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere -reparații și de
deservire, este angajat cu contract individual d e muncă. Persoanele care ocupă aceste
funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplica legislația muncii.
4.3. Necesitatea reformei în administrația publică
Tendința de globalizare, însoțită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale,
așează statele naționale într -o poziție cu totul nouă, în care instituțiile și sistemele
administrative trebuie să fie adaptate. Orice intervenție în domeniul reformei administrației
publice implică modificări ale componentelor majore, incluzând administrația centrală,
administrația locală și serviciile publice. Pe de altă parte, dezvoltarea democrației reclamă
instituirea unei noi relații între cetățeni și administrație, creșterea și întărirea rolului
autorităților locale și reconsiderarea parteneriatului cu societatea civilă.
Reforma administrației publice este o prioritate pentru Guvernul României. În
contextul integrării în Uniunea Europeană, îmbunătățirea standardelor administrației
publice și implementarea reformelor în toate domeniile acesteia sunt deo sebit de
importante.
Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului economic
și social. Atât deciziile investitorilor străini, cât și ale celor interni, sunt influențate din ce în
ce mai mult de calitatea, eficiența și credibili tatea administrației publice. Pe scena
internațională, administrația publică a devenit un factor esențial care determină avantajul
competitiv al unei națiuni.
16 Activitatea administrației publice din România va trebui să nu mai constituie un
subiect de crit ică pentru mass -media și de nemulțumire pentru cetățeni și pentru partenerii
internaționali.
O administrație publică modernă trebuie să fie orientată către satisfacerea nevoilor
cetățenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se
adresează și să întărească controlul public asupra administrației. Se urmărește
consolidarea și lărgirea cadrului de participare a societății civile la procesul decizional,
asigurarea transparenței actelor administrative precum și comunicarea operativă cu
cetățenii.
Pași importanți au fost făcuți în acest domeniu: crearea cadrului legal pentru
asigurarea transparenței decizionale în administrația publică și garantarea unui liber
acces la informațiile de interes.
Cetățenii ar trebui să știe c um se adoptă deciziile, cum sunt elaborate bugetele
locale și cum sunt ele aprobate. De asemenea, ar trebui să știe cum sunt cheltuiți banii și
cum se colectează veniturile.
Exista numeroase motive pentru modernizarea structurală și funcțională a
administ rației publice din România, plecând de la necesitatea funcționării mai eficiente a
instituțiilor guvernamentale și de la calitatea pe care o are de la 01.01.2007 România –
aceea de stat membru al Uniunii Europene.
Necesitatea reformei este determinată, at ât de factori interni ( management,
probleme sociale și economice) cât și de factori externi (internaționalizarea și dezvoltarea
rapidă a tehnologiei informației).
Necesitatea reformei este impusă de patru categorii principale de motive:
Motive economice: creșterea economica redusă și diminuarea resurselor
bugetare alocate administrației publice; nevoia sectorului privat de a avea o
administrație modernă, flexibilă și deschisă parteneriatului public -privat;
Motive tehnologice: introducerea tehnologiei info rmațiilor și a comunicațiilor în
administrația publica;
Motive sociologice: cetățenii, ca beneficiari ai serviciilor publice, sunt tot mai
exigenți și nu mai acceptă ca necesitățile lor să fie determinate în mod
exclusiv de ceea ce le oferă administrațiile ;
Motive instituționale: integrarea României în structurile Uniunii Europene
implică un alt mod de administrare a serviciilor; structura puternic ierarhizată
lasă locul unor noi tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate.
Prin reducerea fun cției autoritare a statului și întărirea funcțiilor sale privind serviciile
și promovarea acestora, activitatea administrației trebuie să fie o activitate profesionistă.
Sunt frecvente, de asemenea, solicitările privind reducerea reglementărilor și
simpli ficarea procedurilor administrative, abandonarea procedurilor care nu sunt necesare
și adoptarea unor noi proceduri, adaptate unui sistem politic modern și unei economii de
piața funcționale.
Condițiile existente în societatea românească în prezent impun ca administrația să
fie angajată într -un proces de schimbare pe patru planuri:
1. strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării
acestui rol de cel al organizațiilor private;
2. legal, îndreptat spre o diminuare a densității legisl ative, o utilizare mai mare a
legilor cadru, creând posibilități sporite de acțiune pentru autoritățile executive;
3. organizațional, orientat spre reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor
delegării execuției sarcinilor publice către organisme care n u fac parte din
administrație;
17
4. cultural, urmărind o schimbare a valorilor și a modurilor de acțiune a aleșilor
politici, a funcționarilor, a utilizatorilor grupurilor de interese și a cetățenilor.
Noile condiții de reușită ale procesului de reformă în admi nistrația publică din
România trebuie să aibă ca punct de plecare:
1. formularea unor obiective concrete și cuantificabile;
2. creșterea capacității strategice a administrației publice de a opta pentru diferite
proiecte și de a -și defini singură prioritățile;
3. articularea, într -o viziune integratoare pe termen mediu și lung, a
transformărilor din administrația publică;
4. necesitatea unei mai bune reprezentări a intereselor cetățenilor în procesele
de luare a deciziilor;
5. asigurarea managementului prin obiective;
6. cons olidarea infrastructurii organizatorice pentru managementul strategic al
proceselor din domeniul economic și social;
7. nevoia creșterii funcției de consultanță și monitorizare în administrație.
Odată cu dezvoltarea societății informaționale, introducerea te hnologiei informațiilor
și a comunicațiilor ridica noi provocări pentru administrația publica dar în același timp
aceasta oferă posibilități mult mai mari pentru o activitate mai eficientă și mai aproape de
cetățean; creșterea capacității administrative îm bunătățește considerabil posibilitatea
României de a -și apăra interesele pe plan european și mondial.
Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management,
probleme sociale și economice) cât și de factori externi (internaționalizare a și dezvoltarea
rapidă a tehnologiei informației).
4.4. Condiții în aplic are a politicilor de reformă în
domeniul administrației publice
În vederea realizării, atât a obiectivelor Programului de Guvernare pe perioada
2009 – 2012, cât și a obiectivelor ce rezultă pentru România, în calitate de țară membră a
Uniunii Europene, se impune accelerarea procesului de reformă legislativă și instituțională
în administrația publică.
Pentru acest motiv, Capitolul 22 al Programului de G uvernare pentru perioada 2009
– 2012 este dedicat exclusiv reformei administrației publice. În aplicarea politicilor de
reformă în domeniul administrației publice se va ține cont de următoarele condiții:
definirea în legislația de înființare și organizare a unei autorități publice a
principiilor comunicării, transparenței, eficienței, responsabilității, participării,
coerenței, propor ționalității și subsidiarității și reglementarea mecanismelor de
aplicare;
departajarea de responsabilități între autoritățile publice – în domeniul polit icilor
publice, finanțării și prestării serviciilor publice;
introducerea unui mecanism simplu și clar de politici publice în baza căruia să
fie elaborate și aplicate programe, proiecte, planuri de acțiune și proiecte de
lege;
separarea nivelului de elabor are a politicilor publice de cel de implementare a
acestora;
fixarea numărului de funcționari publici în raport cu definirea unui serviciu public
și a unui standard de calitate aferent acestui serviciu;
18 monitorizarea și evaluarea eficienței măsurilor de re formă aplicate.
În acest mod, reforma devine un proces amplu, cuprinzător, care schimbă modul de
abordare a principalelor probleme cu care se confrunta, în prezent, administrația publică
din România.
Reforma sistemului administrației publice este un proc es dinamic și, ca oricare alt
proces de reformă structurală, el nu poate fi niciodată încheiat și desăvârșit. Realizarea
unei analize -diagnostic a situației existente la nivelul administrației centrale și locale,
identificarea problemelor cu care se confru ntă acestea, a priorităților ce trebuie avute în
vedere în rezolvarea acestora, dar și a resurselor disponibile, sunt numai câteva din
condițiile necesare formulării unei strategii coerente privind reforma în administrația
publică.
Elaborarea strategiei d e reformă în administrația publică impune un amplu proces
de modernizare și vizează o evaluare obiectivă a patru aspecte importante, și anume:
analiza misiunilor specifice ale administrației și a modului de îndeplinire a
acestora, care permit reflecții ge nerale asupra locului și rolului administrației
publice în sistemul politic, economic și social actual;
analiza cadrului organizatoric existent al administrației publice;
analiza eficacității sociale a activității specifice a administrației publice;
analiz a nivelului de democratizare a administrației publice.
Accelerarea procesului de reforma în administrația publică este dată, în primul rând
de necesitatea adaptării la noul statut de țară membră a Uniunii Europene.
Problemele de fond ale strategiei de re formă vizează:
întărirea capacităților în domeniul elaborării politicilor publice, îmbunătățirii
calității legislației și adoptării și aplicării aquis -ului comunitar, creșterea
capacității Guvernului de a dirija resursele către priorități;
creșterea posibi lităților Guvernului de a conduce și controla activitatea
administrației și de a menține un anumit echilibru între puterile discreționare ale
administrației și mijloacele de a controla acțiunile sale; (exemplu: în plan
judiciar, mediator, audit, etc.)
dezv oltarea administrației publice locale;
crearea unui corp stabil de funcționari publici competenți și neutri din punct de
vedere politic, care să aibă “spiritul serviciului public”.
În plan tactic, reforma administrației publice trebuie:
să aibă la bază pr incipiul “radicalismului selectiv” (adică să concentreze
resursele în vederea favorizării unei evoluții radicale și vizibile în câteva domenii
în care jocul interdependențelor va antrena și alte părți ale sistemului care
trebuie schimbate);
să promoveze no ile tehnologii informaționale în administrație;
să aducă îmbunătățiri în domeniile sensibile ale vieții economico -sociale, în
termene acceptabile din punct de vedere politic;
să imprime o dinamica favorabilă schimbării care să dureze, oricare ar fi
conducă torii;
să capaciteze interesul funcționarilor publici pentru schimbare și modernizare;
să asigure informarea permanentă a cetățenilor în legătură cu politica
Guvernului.
Politicile publice se instituie într -un dublu proces de transformare: pe de o parte
“intrările” (mijloacele financiare, bugetare, umane) sunt transformate în
19
“realizări” iar pe de altă parte acestea produc “efecte” (ameliorarea securității
rutiere, consolidarea mediului economic, etc.).
Ținând cont de complexitatea sistemului public și de punerea în practică a politicilor
publice, evaluarea impactului și a eficienței acestora reprezintă elemente cheie în strategia
de reformă în administrația publică. Nivelul și natura mijloacelor angajate, performanța
organizațiilor publice însărcinate cu aplicarea în practică a politicilor publice, participarea
cetățenilor la procesul de decizie, sunt aspecte integrante ale viziunii asupra procesului de
reformă în administrație.
20 CAPITOLUL 5. PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL
Din perspectiva exclusiv juridică , conturată prin prevederile Legii 466/2004
Guvernului României, privind Statutul asistentului social, titlul de asistent social poate fi
deținut de:
a) persoana care a ob ținut diploma de licență în cadrul unei instituții de învățământ
superior cu special izare în domeniu, acreditata conform legii;
b) persoana care de ține diploma de asistent social echivalata conform legii;
c) persoana care de ține diploma de asistent social eliberata sau recunoscuta într –
unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, în tr-unul dintre statele apar ținând
Spațiului Economic European ori în Confederația Elvețiană.
Trebuie men ționat că în textul original al legii se face referire la învățământul de
lungă durată, respectiv cel de 4 ani, și cel de scurtă durată, respectiv de 3 ani, element
care a dispărut odată cu reformarea învățământului universitar din perspectiva Declara ției
de la Bologna, când întregul parcurs universitar de pregătire în domeniul asistentei sociale
a fost redus la 3 ani.
Într-o perspectiva mai larga, se p oate face referire la persoana care practică
profesia de asistent social, ceea ce implica punerea în discu ție ca aspecte definitorii nu
numai a unei pregătiri de specialitate, ci și a existenței unui cod de conduită, adică a unui
set de norme, valori și p rincipii specifice de ac țiune, precum și a unor forme specifice de
organizare și control care să asigure standardul de performanță a membrilor individuali,
dar și selectarea și instruirea celor care doresc să devină profesioni ști în domeniu.
În plus, defi nitorii pentru asistentul social sunt și setul de abilită ți și deprinderi
necesare pentru practicarea acestei profesii, dar și scopurile și rolurile specifice
subsumate lor pe care le îndepline ște profesionistul din acest sector de activitate.
Debutul asi stentei sociale ca profesie în România este marcat de contextul social,
politic și cultural al perioadei cuprinse între începutul anilor '20 și începutul celui de al
doilea război mondial, care a promovat o nouă perspectivă asupra problematicii sociale;
acest fapt a avut un impact pozitiv asupra evolu ției profesiei de asistent social. În fapt,
această perioadă este cea care marchează trecerea de la forma de ajutorare cre știneasca
a celor afla ți în situații de dificultate, la forma profesionalizată de oferir e a suportului prin
intermediul serviciilor sociale.
Statul și -a asumat principalul rol în pregătirea asisten ților sociali. Prima școală de
asistenta sociala a fost școala Superioara de Asistenta Sociala "Principesa Ileana" din
Bucure ști, înființată în 19 29 sub coordonarea Institutului Social Român condus de Dimitrie
Gusti. În fapt, ini țiativa dezvoltării profesiei de asistent social și conținutul programei au
aparținut lui Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl și colaboratorilor acestora. Școala a funcționat
sub conducerea Veturiei Manuila și a Xeniei Costa -Foru, două dintre colaboratoarele
apropiate ale profesorului Gusti, specializate în asistență socială în universită ți americane
de prestigiu.
Procesul de formare al asisten ților sociali s -a desfă șurat iniția l într-un program de
pregătire universitară de patru ani, între 1929 și 1959, după care, între 1959 și 1969 , s -a
trecut la forma de colegiu, cu programul redus la trei ani. Programa de formare cuprindea
cursuri de psihologie, sociologie, metodologie și te hnici de interven ție, sănătate publica,
legisla ție. Pe perioada funcționarii sale, școala de asistentă socială româneasca a fost
considerata ca fiind una de frunte în Europa și în lume (Rădulescu, 2007). În sprijinul
acestei afirma ții este faptul că în 196 2 este publicat unul dintre puținele manuale de
asistență socială din lume la acea dată: Prevederi sociale. Metode și tehnici în
asistența socială , avându -i ca autori pe I. Matei și H.H. Stahl.
21
După al doilea război mondial (1944), când guvernarea este pr eluată de Partidul
Comunist, iar influențele sovietice sunt din ce în ce mai pregnante, profesia de asistent
social intră într -un con de umbră. Ideea de societate perfecta, și promovarea imaginii unei
false bunăstări sociale promovate de ideologia acelei p erioade au făcut ca profesia de
asistent social să pară inutilă, întrucât se consideră că nu mai existau probleme sociale.
Pe acest fundal, în 1969, Partidul Comunist decide desfiin țarea asistenței sociale (Zamfir,
2002). Asisten ții sociali au fost orienta ți spre alte domenii, iar școala de Asistență Socială
s-a desfiin țat. Profesia de asistent social a dispărut din nomenclatorul profesiilor și de pe
piața locurilor de muncă.
Schimbările complexe care au survenit în plan social, economic, cultural și polit ic
după Revolu ția din decembrie 1989 au creat cadrul favorabil relansării învățământului de
asistență socială în România, și implicit, a profesiei de asistent social. Astfel, în 1990
(considerat ca fiind momentul de ini țiere a construirii statutului științ ific al asistenței sociale
în România (Neam țu, 2007)) este înființata în cadrul Universității București specializarea
de Asistență Socială, iar din 1991 și în cadrul Universită ților din Iași, Cluj, Timișoara. În
1991 o parte dintre facultă țile de teologie înfiin țează specializarea Teologie – Asistență
Socială. În anii următori, re țeaua de pregătire universitara a asistenților sociali s -a extins,
și alte universită ți, cum sunt cea din Oradea, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Târgoviște înființând
aceasta specializ are.
Cu privire la calitatea formarii profesionale a asisten ților sociali în cadrul
universită ților românești, merita subliniate mai multe aspecte (Neamțu, 2007):
a. admiterea în învă țământul prezintă atributul accesibilității, pentru că oferă
oportunitatea de înscriere oricărui solicitant; în termeni de calitate a celor care
devin "candida ți" la profesia de asistent social acest lucru nu se prezintă într -un
mod satisfăcător. Evaluarea exclusiv pe baza rezultatelor ob ținute în ciclul
școlar anterior elimina p osibilitatea testării candida ților cu privire la abilitățile și
motiva ția necesare intrării în acest ciclu de pregătire.
b. în unele zone există o supraofertă institu țională comparativ cu nevoia
nesatisfăcută de asisten ți sociali. Astfel, zona de est a țării, unde este
concentrat aproximativ un sfert din popula ția țării, și este considerată regiunea
cu cele mai mici venituri, deci implicit cu o problematică socială mai intensă,
există un singur centru universitar care pregăte ște asistenți sociali, respectiv
Universitatea din Ia și. Pe de alta parte, zona de vest sau centrala a tarii, unde
nivelul de trai este mai ridicat, și ca atare nevoia de servicii este mai redusă,
prezintă oportunită ți de formare pentru asistenți sociali mult mai mari, în
universități ca: O radea, Re șița, Timișoara, Arad, Cluj -Napoca, Bra șov, Alba
Iulia, Sibiu.
c. formarea profesionala în asistenta sociala poate fi considerata ca fiind
acceptabila, în fiecare centru universitar implementându -se modele consacrate
deja în spa țiul anglo -saxon în sp ecial, sau francofon. Există însă aspecte
asupra acceptabilită ții cărora se poate comenta: calitatea curriculumului,
construit mult timp în func ție de resursele de personal de pe plan local, și cu
tendin țe de supraîncărcare.
De remarcat însă este relansare a acestei profesii care s -a făcut într -un context
social confuz și instabil, în care nici popula ția, nici decidenții politici ai momentului nu
cuno șteau rolul asistentului social în sistemul bunăstării sociale. Astfel, rolul asistentului
22 social a fost dena turat și subestimat, iar pârghiile sociale, economice, juridice și
metodologie necesare practicării acestei profesii lipseau.
Pe la jumătatea anilor '90 rolul asistentului social era redus aproape în exclusivitate
la interven ții în criza în special în do meniul familiei și copilului și acordarea de presta ții
sociale sau beneficii și servicii cu impact pe termen. "Blocarea" asistentului social
preponderent pe oferirea de presta ții sociale, a diminuat importanța pregătirii de
specialitate și a făcut ca rolul asistentului social să fie unul formal, capabil de a fi preluat
de orice angajat din sistemul administra ției, indiferent de profesie sau pregătire. Acest fapt
a îngreunat și mai mult demersul de afirmare și promovare a profesiei de asistent social.
Deși cu voca ție umanistă, cei care se numeau impropriu "asistenți sociali" nu aveau
pregătirea necesara practicării acestei profesii, ceea ce a condus la erori și lipsa de
profesionalism în abordarea problematicii de specialitate.
În ciuda acestor dificultă ți, se poate spune că perioada de după 1995 a adus o
creștere a vizibilității asistenței sociale în sfera serviciilor sociale și reapariția posturilor de
asistent social pe pia ța muncii. O contribuție importantă au avut -o asisten ții sociali angajați
în cadrul organiza țiilor neguvernamentale, care au încercat promovarea acestei profesii pe
baza rezultatelor notabile ob ținute, dar și asistenții sociali tineri care au rolul unui factor de
presiune în crearea posturilor în serviciile de asistență socială și în dez voltarea
metodologiilor specifice de lucru. Rolul lor era destul de pu țin cunoscut la nivel local, în
plus, nu existau structurile de lucru necesare desfă șurării activității. În aceste condiții,
activitatea asistentului social s -a desfă șurat de foarte mult e ori în condi ții ostile, marcate
de obstacole în aplicarea practicii profesionale.
Un rol important în lansarea profesiei de asistent social au avut -o organiza țiile
neguvernamentale interna ționale, care pe lângă faptul ca au "absorbit" primele 3 -4
promo ții de asisten ți sociali, au avut un rol central în promovarea metodologiei de lucru
specifică, particularizată în func ție de domeniul de intervenție.
Colaborarea dintre structurile guvernamentale și cele private a fost una foarte bună, astfel
că la momentu l lansării diferitelor servicii în acest sistem, existau resurse umane și modele
de lucru viabile.
Un punct de referin ță în creșterea vizibilității profesiei de asistent social l -a constituit
crearea în 1998 a Serviciilor Publice pentru Protec ția Copilulu i, în care au fost angaja ți un
număr mare de asisten ți sociali, ceea ce a determinat implicit și o dezvoltare a unor
proceduri și instrumente de lucru specifice. La fel de important este și momentul apari ției
Legii nr. 705/2002 privind sistemul na țional de asistență socială, care face referire la
importanța resursei umane profesionalizate în desfă șurarea activității de asistență socială
(Rădulescu, 2007).
Misiunea asistentului social constă în participarea la rezolvarea problemelor sociale
comunitare, asig urarea unui nivel minim decent de via ță și creșterea calității vieții
grupurilor sociale vulnerabile, în îmbunătă țirea funcționării sociale a persoanelor
(Buzducea, 2005). De aici necesitatea ca asistentul social să de țină anumite deprinderi
specifice, dar și cuno ștințe teoretice (psihologie, sociologie, drept, etc.), dar, nu în ultima
instan ță, să aibă voca ție. În fapt, aceasta reprezintă o condi ție primordiala a practicării
acestei profesii.
Misiunea asistentului social nu poate fi atinsă decât în condi țiile în care acesta
deține un anumit sistem de valori. Aceasta reprezintă o componenta -cheie a profesiunii,
deoarece activitatea de asistent social nu este, în nici un caz, una caracterizata prin
neutralitate, ci reprezintă un proces de influen țare și tra nsmitere de valori. Fiecare asistent
social ar trebui să î și construiască un stil propriu, o combinație între partea științifică a
asistenței sociale, "stocată" în cuno ștințe și teorii, și bagajul de valori și abilități cu care
23
specialistul se implică în e xercitarea profesiei (Neam țu, 2007). Se poate afirma deci că
stilul personal al fiecărui profesionist reprezintă un mixt între cuno ștințe de specialitate,
acumulate în efortul de studiu, valori, deprinderi și abilită ți, la care se adaugă experiența
profesi onală și cea de via ță, calitățile personale, efortul de autodezvoltare ( idem ).
În linii generale, valorile pe care asistentul social ar trebui să fundamenteze
procesul de ajutor sunt: respectul față de persoana și demnitatea acesteia; respectarea
intimit ății; respectarea confiden țialității ; respectarea dreptului la op țiune și autodeterminare
al clientului, dar și respectul fata de tradi țiile și modelul cultural local, cooperarea cu actorii
sociali locali, adaptarea interven ției la specificul comunității ș i adecvarea acesteia în
funcție de valorile sale culturale (Buzducea, 2005).
Valorile generale și cele specifice pe care asistentul social trebuie să le aibă în
vedere în activitatea sa se regăsesc în codul deontologic al profesiei de asistent social ,
cadru care reglementează rela ția asistent social -client. Acesta se întemeiază, pe o suma
de principii generale: 1. să respec ți clientul; 2. să îl accepți pentru ceea ce înseamnă el
însuși; 3. să nu judeci și condamni clientul; 4. să respec ți dreptul la autode terminare al
clientului; 5. să respec ți încrederea lui .
Cea mai cunoscuta versiune a codului deontologic al profesiei de asistent social, cu
valoare de reper pentru cei mai mul ți profesioniști o reprezintă cea adoptată de Asociația
Națională a Asistențil or Sociali din Statele Unite ale Americii (NASW), în vigoare din anul
1980. Caracterul său de îndrumar se refera la aspecte ca: comportamentul și conduita
asistentului social ca profesionist; responsabilită țile etice ale asistentului social față de
client ; responsabilitatea etică a asistentului social față de colegii săi; responsabilită țile
etice ale asistentului social față de organiza țiile angajaților și angajatorilor;
responsabilită țile etice ale asistentului social față de profesia sa; responsabilitate a etica a
asistentului social față de societate. Acelea și elemente se regăsesc și în Codul
International de etică pentru asistentul social profesionist adoptat de International
Federation of Social Workers, în 1994.
În baza acestor valori, oric e asistent social va admite că participarea clien ților,
autodeterminarea și confiden țialitatea reprezintă jaloanele fundamentale în raport cu care
ar trebui să î și desfășoare activitatea. Intervine însă și o notă necesară de particularizare a
acestora, de implementare în practică, fără de care ele rămân nespecifice, și ca atare, nu
pot fi considerate ca fiind repere.
Recomandarea respectării acestor valori și principii este cuprinsă în însă și legea care
descrie statutul asistentului social din România, cee a ce întăre ște încă o data caracterul
lor definitoriu pentru aceasta profesie.
Implementarea specifică a acestor valori face trecerea spre câmpul practicii asistenței
sociale, și ca atare, spre tipurile de clien ți, grupurile – țintă pe care le deservesc
profesioni știi în activitatea lor.
Majoritatea asisten ților sociali nu rămân la nivel de generali ști, ci se specializează în
asistarea unui anumit segment de clien ți. Astfel, o parte dintre aceștia rămân în domeniul
teoretic și se implică în dezvoltarea de politici sociale sau planificarea strategiilor din
domeniu, dar majoritatea devin totu și practicieni, preferând domeniile în care pot
interac ționa cu clienții. Din această perspectivă, se poate propune o clasificare a tipurilor
de asisten ți sociali:
a. asiste nți sociali axați pe asistarea copilului și familiei, precum și cei care
practica asistența socială în scoli; statisticile arată că mai mult de 50% dintre
asisten ții sociali sunt specializați în aceasta direcție.
24 b. asisten ții sociali care activează în domen iul medical și al serviciilor de sănătate
publică;
c. asisten ții sociali care profesează în domeniul sănătății mentale și a abuzului de
substan țe; aceștia mai sunt cunoscuți și sub denumirea de asistenți sociali
clinicieni;
d. asisten ții sociali care planifică ș i dezvoltă politici în domeniu; ace știa au și
atribu ții de fundraising.
25
CAPITOLUL 6. STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE
Asistența socială este formată din două componente/măsuri distincte:
1. serviciile sociale și
2. prestațiile sociale.
Pentru a înțelege scopul asistenței sociale este util să înțelegem în primul rând ce
înseamnă a funcționa normal într -o societate.
Funcționarea socială: Îndeplinirea responsabilităților față de societate în general,
față de cei din imediata apropiere sau față de propria persoană. Aceste responsabilități
includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului și ale membrilor de familie care depind
de el/ ea.
Conceptul de nevoie socială aparține în mod firesc de idea de serviciu social.
Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoa șterea nevoilor sociale și organizarea
societății pentru a le satisface.
Măsurile/ componentele asistenței sociale au rolul de a satisface nevoile unei
persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice,
a resurselor fi nanciare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel:
a. Prestații sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri
și servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli și de roluri reciproce.
Prestațiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor bănești fac parte:
pensiile, indemnizațiile de șomaj, alocațiile pentru copii și familie, ajutorul social ș.a.
Prestațiile în natură pot consta din bunuri (rechizite pentru școlarii din f amiliile cu venituri
mici etc.).
b. Servicii sociale: Activitățile asistenților sociali sau ale altor profesioniști care
ajută oamenii să prevină dependența, să consolideze relațiile de familie și să
restabilească funcționarea socială a indivizilor, fami liilor și comunităților.
Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situație pe care mai multe
persoane dintr -o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează
disconfort si care cere o soluționare/ rezolvare imediată.
Exemple de probleme sociale : sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a
abandonului școlar, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violența domestică etc.
În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de
servicii sociale în cadrul unei comunități.
A. Cadrul politico -administrativ și financiar
a. Organizarea și funcționarea serviciilor sociale se realizează în:
1. sectorul public , la diferite nivele :
central : Guvern – Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei;
județean: Consiliul Județean;
local: Consiliul Local, Primărie.
2. sectorul neguvernamental : organizații neguvernamentale (fundații, asociații) .
Serviciil e sociale pot fi organizate și î n parteneriat , care poate fi de mai multe tipuri :
public – neguvernamental (de exemplu: DGASPC și un ONG);
public – public (de exemplu: DGASPC și o primărie);
neguvernamental – neguvernamental (de exemplu: două fundații/ ONG -uri
care lucrează împreună)
26 Un parteneriat poate include două sau mai multe organizații/ i nstituții publice și
neguvernamentale, fiecare având roluri și responsabilități bine definite.
B. Principiul descentralizării în organizarea și funcționarea serviciilor sociale:
Serviciile sociale se organizează descentralizat , la nivelul comunităților lo cale,
pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor identificate, numărului de potențiali.
beneficiari și condițiilor particulare în care se manifestă situația de dificultate.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a dezvolta noi servicii
sociale și de a diversifica gama de servicii sociale dacă cele existente nu
răspund nevoilor identificate în comunitate.
Autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetele proprii
fondurile necesare pentru servicii sociale. Ben eficiarii din zonele defavorizate au acces
prioritar la aceste fonduri.
C. Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice. La rândul lor,
furnizorii persoane juridice pot fi:
publici: direcția generală de asistență socială și protecția copilului la nivel
județean și local, alte servicii sociale publice specializate. Direcțiile generale de
asistență socială și protecția copilului de la nivel județean și local pot externaliza
activitățile altor furnizori, prin subcontractare (nu oferă dire ct servicii, ci plătesc
alți furnizori pentru a oferi aceste servicii) sau
neguvernamentali și/ sau privați: asociații, fundații, culte religioase, persoane
fizice autorizate.
Furnizorii publici și neguvernamentali trebuie tratați nediscriminatoriu în acor darea
finanțării din surse publice.
Finanțarea din fonduri publice se face pe principiul concurenței, (raportului cost –
eficiență și al calității).
D. Beneficiarii serviciilor sociale
1. Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:
cetățeni româ ni cu domiciliul sau reședința în România;
cetățeni români fără domiciliu;
cetățeni ai altor state și apatrizii cu domiciliul sau reședința în România;
cetățeni ai altor state și apatrizii care au permisiunea de ședere în România,
inclusiv cei aflați în ce ntrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie
publică.
2. În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi :
persoane și familii aflate în dificultate sau risc;
grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social;
comunita tea care se confruntă cu situații de dificultate sau risc.
3 . Potențialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele de
dificultate sau risc :
dizabilitate sau handicap;
dependență de droguri, alcool, alte substanțe toxice;
detenție sau post -detenție;
infectarea cu HIV/SIDA;
părinte singur;
victime ale violenței în familie;
27
lipsa veniturilor sau venituri mici;
victime ale traficului de ființe umane;
boală cronică sau incurabilă.
4. Beneficiarii au drepturi și obligații.
drepturi: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, demnitatea și
intimitatea; de a fi informați asupra drepturilor sociale și situațiilor de risc; de a
participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea confidențialității datelor
personale.
obligați i: să furnizeze informații corecte privind identitatea, situația familială,
medicală și economică; să participe activ la procesul de intervenție; să
contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.
E. Tipuri de servicii sociale
1. Serviciile sociale prim are au un caracter general și urmăresc prevenirea sau
limitarea unor situații de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activități desfășurate de
SSP sunt:
activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale și de grup; dacă
este cazu l, trimiterea persoanei sau familiei la servicii specializate.
activități de informare privind drepturile sociale și obligațiile beneficiarului;
măsuri și acțiuni de urgență în situații de criză;
măsuri și acțiuni de menținere în familie și comunitate a pe rsoanei aflate în
situație dificilă;
activități de consiliere primară;
activități de organizare și dezvoltare comunitară;
acțiuni de sensibilizare a opiniei publice locale;
acțiuni de colaborare cu alte servicii.
2. Serviciile sociale specializate au ca sc op menținerea, refacerea sau dezvoltarea
capacității de funcționare socială a indivizilor și familiilor. Activitățile specifice sunt cele de:
recuperare și reabilitare;
suport și asistență pentru familiile și copiii în dificultate;
suport și asistență pent ru persoanele vârstnice;
suport și asistență pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri,
victime ale violenței domestice, victime ale traficului de persoane etc.
mediere socială;
consiliere;
îngrijire medico -socială pentru persoanele în situația de dependență totală sau
parțială din cauza vârstei, dezabilită ții, bolilor cronice sau bolilor incurabile. Se
bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.
3. Servicii rezidențiale și nonrezidențiale
Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în com unitate, adică beneficiarii sau
utilizatorii primesc asistență atunci când este necesar, dar rămân în familia lor și continuă
să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepționale,
persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidențial/ institu țional .
Servicii sociale nonrezidențiale (oferite în afara instituțiilor): centre de zi, servicii de
îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare și recuperare de zi, centre de adăpost, centre de
consiliere.
28 Servicii sociale rezidențiale/ în instituții: cămine de îngr ijire pentru vârstnici, cămine –
spital, cămine pentru persoane cu dezabilită ți (de asistență și îngrijire permanentă) etc.
Politica de prevenire a instituționalizării, adoptată în ultimii ani în România, se
înscrie în tendința europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidențiale și
îngrijirii în comunitate .
DE DISCUTAT : Care este situația în localitatea dumneavoastră ?
29
CAPITOLUL 7. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL
În cadrul sistemului public de a sistență socială, există mai mult criterii în funcție de
care analizăm personalul implicat.
Iată-le în tabelul următor:
Tabel 7.1.
Criteriul de caracterizare a
personalului La nivel local La nivel central și județean
Poziția/funcția în sistem Referent s ocial Inspector, expert, consilier,
director
Pregătirea profesională – de dorit asistent social cu
studii superioare;
– deocamdată se acceptă și
persoane fără studii de
specialitate; – conform legislației, în viitor,
toți angajații în servicii de
asistenț ă socială vor fi
obligați să aibă studii de
specialitate.
– studii superioare de
specialitate cu obligativitatea
ca în următorii ani să fie de
asistență socială.
Responsabilități Servicii sociale primare Servicii sociale specializate,
acreditare, evaluare ,
monitorizare, control etc.
Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3 -4 ani în
Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistență socială cu
grupuri, familii sau indivizi în situații de risc. Persoanele cu studii medii sau postliceale nu
se pot numi asistent social.
Referentul social este o funcție / poziție la nivelul localităților / primăriilor cu
responsabilități din sfera serviciilor sociale primare. Poziția de referent social este ocupată
de asistenți sociali profesioniști sau în prezent (în special în mediul rural) de persoane cu
studii medii sau superioare în alte domenii. Prin ocuparea acestei funcții referentul social
are anumite responsabilități dar nu devine asistent social profesion ist.
Calea de a deveni asistent social este urmarea cursurilor unei facultăți e Asistență
socială în programele de învățământ la distanță odată cu păstrarea funcției/poziției în
sistem.
Programe ca cel prezent sprijină referenții sociali să desfășoare mai bine, mai
eficient, activități în asistența socială până la dobândirea diplomei și competențelor de
asistent social, dar nu îi transformă pe aceștia în asistenți sociali profesioniști.
Exercițiul 1.
Rolurile asistentului social și rolurile referentului so cial
Scopul exercițiului: Înțelegerea rolurilor asistentului social, ca profesie în cadrul
sistemului de protecție socială și a rolurilor pe care le joacă și locului în sistem al referentul
social (ca funcție similară cu cea de inspector, expert sau consil ier la niveluri superioare)
în lucrul cu clienții/beneficiarii în serviciile primare.
30 Metode de lucru: prezentare – discuție de grup/grupe de lucru
Participanții la sesiunea de instruire vor fi împărțiți in grupuri de lucru de 5 -6 persoane/grup
pe baza ap ropierii teritoriale.
Tema exercițiului : Identificarea și notarea în tabelul următor a roluri concrete pe care
participanții le -au jucat (fiecare va menționa propriile activități curente și li se vor asocia
roluri jucate) din rolurile prezentate și o scurt ă prezentare a intervenției.
La final, în cazul lucrului pe grupuri, fiecare grup va prezenta câteva activități specifice
asistenței sociale primare și funcției de referent social pe care membrii grupului le -au
desfășurat și câteva activități/sarcini fără legătură cu serviciile de asistență socială primară
pe care le -au desfășurat Se vor comenta diferențele între cele două coloane ale tabelului.
Rolurile se referă la acele activități pe care ceilalți/societatea se așteaptă să le
realizezi, în virtutea apar tenenței la un grup/categorie, în cazul nostru, datorită profesiei de
asistent social sau funcției de referent social. Alături de așteptările celorlalți se află “fișa
postului”, respectiv îndatoririle de serviciu care conține rolurile „teoretice” de jucat.
Rolul este un comportament a șteptat din partea unei persoane. În sens general,
rolurile oamenilor cuprind universul a șteptărilor proprii față de propriile comportamente,
precum și a șteptările celorlalți față de respectivele comportamente. Rolurile în inte rvenția
sau în asistența socială se referă la comportamentele prin care atât clientul cât și
asistentul social se a șteaptă ca profesionistul să ajute la realizarea obiectivelor specificate
în contract.
Există cinci tipuri pe care, spunem noi, le poate as uma asistentul social în procesul
de realizare a intervenției
a. Rolul de broker denumirea este preluată din domeniul activităților bursiere. Se
stabilește o analogie cu agentul de bursă care își asistă beneficiarii în vederea
valorificării cât mai eficiente a resurselor, prin investiții sau vânzări de acțiuni.
Pe baza unei specializări, brokerul își utilizează contactele și cunoștințele legate
de piață, selectând variantele cele mai potrivite pentru a atinge obiectivele
beneficiarilor. La fel procedează și ag entul imobiliar: selectează tipul de locuință
pe care un client ar dori să o cumpere, sau selectează cumpărători pentru o
locuință care urmează să fie vândută. Prin urmare, brokerul are rolul de
legătură între anumiți beneficiari, mijlocind cererea și ofer ta pe anumite piețe. În
mod similar, asistentul care își asumă acest rol de broker stabilește legături
între persoana asistată și comunitate pentru a putea fi realizate obiectivele
definite în cadrul contractului. Aceste activități presupun o bună cunoaște re a
resurselor existenți în comunitate, ca și a procedurilor prin care pot fi stabilite
legături cu acele resurse (agenții și servicii sociale, organizații
neguvernamentale, voluntari, rețele de sprijin etc.). Exemple: un asistent social
întreprinde demer suri pentru ca un cuplu să beneficieze de consiliere maritală;
alt asistent depune eforturi în vederea găsirii unui loc de muncă pentru un
șomer; alt asistent se ocupă de rezolvarea problemei locuinței pentru o familie
cu mulți copii. Prin urmare, este vor ba de stabilirea de legături între cei asistați
și diferitele categorii de resurse existente la nivelul comunității. De regulă, acest
rol este asumat atunci când există o trimitere pentru a -l pune în relație pe
solicitantul de ajutor cu diferitele resurse.
b. Rolul de abilitator – presupune ca activitățile ce țin de intervenție să fie
orientate spre asistarea solicitanților de ajutor în vederea descoperirii propriilor
lor resurse care să le permit să facă față problemelor, ca și pentru a promova
schimbările ne cesare atingerii obiectivelor stabilite în cadrul contractului.
31
Elementul distinctiv al acestui rol ține de faptul că schimbarea se produce în
urma eforturilor celui asistat; asistentul are responsabilitatea de a facilita
schimbarea, de a -l stimula pe cel asistat să realizeze schimbarea planificată.
Acest rol poate fi utilizat în procesul de descoperire a alternativelor.
Caracteristica sa distinctivă ține de faptul că schimbarea se produce ca efect al
eforturilor celui asistat, orientate și supravegheate de practician. Exemple:
asistentul abordează un grup de locuitori ai unui cartier, care exprimă nevoia
înființării unei grădinițe pentru copii. Sunt identificați factorii care trebuie luați în
considerare și sunt planificate etapele care trebuie parcurse pen tru satisfacerea
nevoii respective; ajutorul acordat unui grup în vederea identificării surselor
interne de conflict sau a blocajelor care apar în realizarea obiectivelor, ca și a
modalităților de depășire a acestora; asistarea unei mame în identificarea
problemelor apărute în relația ei cu copilul, urmată de selectarea unor acțiuni și
activități alternative, care să permită rezolvarea acestora. Acest rol presupune o
relație strânsă cu persoana asistată. În cazul asumării acestui rol, practicianul
recurge l a examinarea sentimentelor, a modelelor de relații, la angajarea de
discuții logice și la încurajare.
c. Rolul de educator – este axat pe furnizarea de informații noi care să permită
persoanei asistate să facă față problemelor, precum și asistarea acesteia în
exersarea unor noi deprinderi sau comportamente. Exemple: informații furnizate
părinților cu privire la etapele specifice de dezvoltare a copilului; modelarea
modului de comunicare la nivelul unui grup de locatari, nemulțumiți de lipsa de
reacție a autori tăților locale față de una dintre solicitările lor. Este necesară o
atenție deosebită la sensul cuvintelor și expresiilor folosite. Există mai multe
similarități ale acestui rol cu cel de abilitator; de pildă, ambele se orientează
spre consolidarea abilită ților persoanei asistate care să -i permită schimbarea
situației pe care o apreciază ca necorespunzătoare. Însă, deși se suprapun într –
o anumită măsură, există și diferențe: rolul de abilitator este centrat pe
asistarea celor în dificultate, pentru a -și mob iliza mai bine propriile resurse; rolul
de educator presupune introducerea de resurse adiționale în eforturile de a -l
ajuta pe cel asistat. În mod frecvent, sunt furnizate informațiile necesare luării
deciziilor. Acordarea de informații trebuie să fie clar delimitată de acordarea de
sfaturi. Informațiile circumscriu date, cunoștințe pe care cel asistat este liber să
le utilizeze sau nu, în timp ce sfaturile vizează varianta care ar fi cea mai
potrivită pentru situația celui asistat. Informațiile furnizate î l pot ajuta pe cel
asistat să facă față problemelor și realității sociale cu care se confruntă. Totuși,
sunt necesare câteva precauții: asistenții sociali trebuie să fie conștienți că
informațiile pe care le oferă reprezintă doar o mică parte a experienței sociale
disponibile la un moment dat; informațiile trebuie să aibă relevanță în raport cu
problema comună de rezolvat; opiniile trebuie să fie prezentate ca atare (ca
opinii) și nu ca fapte.
d. Rolul de mediator – Medierea presupune eforturi în vederea rezol vării unor
dispute apărute între sistemul asistat și alte persoane sau organizații. Exemple:
cazul unui elev de liceu exmatriculat, pentru care se stabilește obiectivul
reintegrării școlare. Practicianul apare ca mediator între acel elev și autoritățile
școlare; cazurile de divorț; medierea între agresor și victimă (dezvoltată mult în
sistemele occidentale de probațiune). Uneori se recurge la trimiterea către un
32 mediator specializat. În perspectiva acestui rol, practicianul este implicat în
asistarea persoa nei și a părților cu care aceasta se află în dispută, pentru a găsi
terenul comun pe care s -ar putea ajunge la rezolvarea conflictului. Sunt utilizate
mai multe tehnici pentru ca valorile ambelor părți să fie aduse la convergență;
se acordă sprijin pentru ca fiecare parte să recunoască legitimitatea intereselor
celeilalte părți; sunt identificate interesele comune; este localizat conflictul la
probleme specifice, la momente de timp și loc; este facilitată comunicarea între
părți. Pot fi vizate și conflictel e interne, apărute la nivelul nor familii, grupuri,
organizații.
e. Rolul de avocat – Ca avocat, practicianul devine purtătorul de cuvânt al
persoanei asistate, încercând să -i prezinte cauza și să pledeze în favoarea
acesteia. El va aduce argumente, va negoc ia, va încerca să manipuleze mediul
în numele celui asistat. Rolul de avocat diferă de cel de mediator: în mediere,
se depun eforturi pentru rezolvarea disputelor, prin înaintări și concesii ale
ambelor părți. Când este vorba de rolul de avocat, se depun e forturi pentru ca
persoana asistată să câștige. Acest câștig se referă la beneficiile la care
persoana asistată este îndreptățită în mod legal, dar pe care, din diferite motive,
încă nu le -a putut obține. Rolul de avocat devine din ce în ce mai important î n
contextul sistemelor complexe, birocratice de protecție socială, care fac dificil
accesul la beneficii și prestații. Acest rol poate fi utilizat fără implicarea directă a
celui asistat, de unde poate rezulta dependența. De asemenea, uneori
practicianul, dorind să influențeze luarea unor decizii favorabile celui asistat, se
poate implica în anumite demersuri, fără a avea un mandat clar din partea
acestuia din urmă (altfel spus, se trece dincolo de prevederile contractului).
(Aida, Manual de bune practici p .230).
În lucrul cu clienții, pe parcursul unei zile, referentul social se angajează în
practicarea mai multor roluri.
Tabel 7.2.
Roluri ale unui asistent social, în general (De completat ) Roluri / activități
concrete pe care referenții sociali
din grup l e joacă/desfășoară în
activitatea curentă
1. Intermediar: intermediază accesul clienților la
servicii și/sau la alte resurse
2. Avocat: asistă clienții în obținerea drepturilor
sociale/ legale și sprijină activ inițiativele ce
urmăresc schimbarea proie ctelor, a programelor
și politicilor care au efect negativ asupra
persoanelor în nevoie reprezentate de el.
3. Educator / profesor: transmite clienților
cunoștințe și abilități/deprinderi necesare pentru a
preveni apariția problemelor sau pentru a
sprijini/îmbunătăți funcționarea socială (informații
de natură profesională)
4. Consilier: (individual, marital) asistă clienții să
se descurce mai bine în societate ajutându -i să își
înțeleagă mai bine sentimentele, să -și schimbe
comportamentul și să învețe s ă depășească
33
Roluri ale unui asistent social, în general (De completat ) Roluri / activități
concrete pe care referenții sociali
din grup l e joacă/desfășoară în
activitatea curentă
situațiile problemă.
5. Manager de caz: coordonează toate activitățile
legate de caz, ia hotărârile importante și
răspunde de evoluția cazului. Unii clien ți nu știu
cum sau nu au motiva ția să respecte
recomandarea lor către o agen ție pentru că poate
să le fie teama sau pot fi descuraja ți.
6. Manager al sarcinilor de serviciu: se
preocupă de îndeplinirea sarcinilor de serviciu
într-un mod care să asigure
servicii cât mai eficiente pentru client și
responsabilitate față de instituția angajat oare.
7. Factor de dezvoltare a personalului
instituției în care lucrează: facilitează
dezvoltarea profesională a personalului
instituției prin pregătire, supervizare, consultare și
management al personalului.
8. Administrator: planifică, dezvoltă și
implementează politici, servicii și programe într -o
organizație.
9. Agent de schimbare socială: participă la
identificarea problemelor comunității și/sau a
zonelor în care calitatea vieții
poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese
care să pledeze cauza schimbării sau pentru
obținerea de resurse.
10. Profesionist: se angajează competent și
respectând etica/deontologia profesiei în practica
asistenței sociale și contribuie la dezvoltarea
profesiei de asistent social
11. Asistent cu grupul : de te rapie, de ajutorare,
de evaluare in echipa
12. Agent intermediar, broker – asistentul social
trebuie sa aibă cuno ștințe referitoare la resursele
comunitare pentru a putea face recomandări
oportune.
34 Roluri ale unui asistent social, în general (De completat ) Roluri / activități
concrete pe care referenții sociali
din grup l e joacă/desfășoară în
activitatea curentă
13. Mediator – medierea implică efortul
asistentului socia l de a rezolva disputele care pot
apărea între client și alte persoane și organiza ții.
Asistentul social în rol de mediator va folosi
tehnici pentru a încerca și realizeze o
convergență a valorilor celor două păr ți, să ajute
fiecare tabără să recunoască le gitimitatea
intereselor celeilalte, sa asiste ambele părți în
identificarea intereselor comune
Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997: p.57 -69.
O alta clasificare este data de complexitatea câmpului social, iar acestea se împart
după natura sarcinilor:
socială
educativă
psihologică
medico -socială
Alte profesii asistențiale :
1. puericultorii – se ocupă de copiii din mediul spitalicesc și din institu țiile de
protec ție infantilă
2. consilierii în economie sociala și familială
3. delega ții la tutela – însărcinat cu aplicarea hotărârilor judecătore ști privind
presta țiile familiale în situațiile în care minorii au fost încredințați unui tutore
4. asisten ții familiali – efectuează activită ți menajere în familiile cu probleme
deosebite
5. animatorii socio -culturali – desfă șoară activități culturale, sportive, educative la
care participa tinerii din mediile defavorizate
6. educatorii specializa ți pe diferite tipuri de acțiuni pedagogice și psihice,
recuperatorii
7. educatoarele
8. menajere + îngrijito arele pentru persoanele în vârstă sau indivizii în situa ții de
dependență (nu există pregătire școlara)
9. asisten ții sociali în diferite instituții (scoli, spitale, penitenciare)
10. asisten ți de agenție sau de serviciu social
Conform situa ției de tranziție din Romania, s -a ajuns la concluzia ca toate tipurile de
roluri profesionale din asistenta sociala pot fi clasificate după sfera de activitate:
1. În ceea ce prive ște sistemul societal:
profesie recunoscuta social
sistem legislativ
rețea de servicii
control si adaptare
2. În ceea ce prive ște sistemul comunitar:
funcționalitatea normală locală
35
sănătate publică
cultura
asistența juridică
3. În ceea ce prive ște sistemul individual:
educa ție și cultura
viața de familie
În practică, asistentul social poate avea un ul dintre aceste roluri sau chiar mai multe
sau se poate specializa, dezvoltându -le mai mult pe unele. Cele mai frecvente roluri jucate
de cei care se află la baza sistemului de asistență socială, din primării sau de la nivel local,
sunt cele de intermedia r, avocat, educator și consilier. Sarcinile de serviciu pot fi
numeroase și poate că asistentul social nu mai poate fi și factor de dezvoltare a colegilor
de serviciu, manager de caz ori administrator, cel puțin deocamdată. Ca asistent social
generalist es te necesar să stăpânești/cunoști cât mai bine toate aceste roluri, pentru că,
deși este posibil ca la momentul actual să exerciți doar unele dintre ele, în viitor este foarte
probabil să îți extinzi aria de manifestare (cum se întâmplă, de exemplu, în prot ecția
copilului).
36 CAPITOLUL 8. COMITETELE CONSULTATIVE
Consiliile comunitare consultative se înființează prin acte administrative ale
autorităților administrației publice locale, dispoziții ale primarului sau hotărâri ale consiliilor
locale. De regulă, într-o comună se înființează cel puțin un consiliu comunitar consultativ.
Autoritățile locale pot înființa mai multe structuri comunitare, de exemplu, în fiecare sat
component al comunei sau in fiecare cartier al unui municipiu. Consiliul comunitar
consul tativ înființat la nivel de comună poate să invite, în funcție de cazurile sau temele în
dezbatere, persoane influente din satele componente ale comunei pentru ca acestea să
poată să -și aducă contribuția la soluționarea problemelor sociale de interes local . Actul de
înființare (dispoziția primarului/hotărârea consiliului local) stabilește componența nominală
a consiliului comunitar consultativ. Majoritatea consiliilor comunitare consultative sunt
constituite din 7 -9 membri.
În unele unități administrativ teritoriale, unde numărul de locuitori este mare iar
problematica socială încărcată, consiliile comunitare consultative sunt formate chiar și din
11 sau 15 -17 membri – decizia aparține autorităților locale. Persoanele cu influență în
comunitate, implicate și receptive la problematica socială sunt identificate ca potențiali
membri. Numai după ce acestea sunt contactate și li se explică rolul pe care urmează să -l
joace în comunitate vor fi nominalizate în actele de autoritate prin care consiliul comunitar
urmează să fie înființat.
S-a considerat că ar trebui antrenate și alte forțe locale în asumarea unor
responsabilități în domeniul social. Pe lângă consilieri și întreprinzători locali au fost numiți
membri în consiliul comunitar preoți, polițiști, medici s au cadre didactice. Se recomandă în
mod expres ca primarul și referentul social să nu fie membri, deoarece consiliul comunitar
ca formă de sprijin a activității de asistență socială și protecția copilului este principalul
instrument de lucru al primarului și al serviciului public de asistență socială.
Primarul și referentul social/serviciul public de asistență socială își exercită atribuțiile de
serviciu prevăzute de lege în domeniul social și sunt retribuiți pentru activitatea depusă, în
timp ce membrii co nsiliului comunitar consultativ desfășoară o activitate de voluntariat.
Aceștia nu reprezintă instituția/autoritatea din care fac parte. Ei sunt aleși în primul
rând pentru calitățile lor personale și reprezintă comunitatea din care fac parte, putând
avea puncte de vedere diferite față de cele ale autorităților mai sus menționate. Este
important de subliniat faptul de a nu percepe consiliul comunitar consultativ ca pe fostul
„colectiv de sprijin al autorității tutelare”. Acesta din urmă era format din repr ezentanți ai
serviciilor/autorităților locale și exercitau atribuții care, în momentul de față aparțin
serviciului public de asistență socială/referenților sociali. Membrii „colectivului de sprijin” nu
desfășurau activitate voluntară ci exercitau atribuții de serviciu, aceștia reprezentând
instituția la care erau angajați.
Membrii consiliului comunitar consultativ pot fi persoane influente din comunitate
care nu desfășoară o munca salariată. Pot fi simpli cetățeni, lideri informali, consilieri
locali, lide ri ai unor comunități etnice, călugări sau maici. Enumerarea din art. 103 din
Legea nr. 272/2004 nu este exhaustivă și lasă la latitudinea autorităților locale inițiativa de
a desemna acele persoane reprezentative pentru o comunitate locală. De exemplu, nu
trebuie să perseveram în obiceiul de a nominaliza neapărat pe directorul școlii sau pe
șeful secției de poliție ca membri chiar dacă se cunoaște faptul că aceștia nu au timpul
necesar pentru a participa la activitatea consiliului comunitar consultativ. Tr ebuie să se
renunțe la practica de a nominaliza șeful unei instituții/serviciu care la rândul său deleagă
sarcina altei persoane. O astfel de practică este acceptabilă când reprezentarea este
instituțională. În cazul consiliului comunitar consultative repr ezentarea este personală,
37
persoana se reprezintă pe sine, reprezentând în același timp comunitatea din care face
parte.
Autoritățile locale pot avea în vedere diferite modalități de selectare a viitorilor
membri dar criteriile de selecție nu pot fi altele decât calitățile personale și implicarea în
soluționarea locală a problemelor sociale. Este important de reținut că și copiii trebuie
antrenați în activitatea consiliului comunitar consultativ. Copiii capabili de performanțe
școlare/extrașcolare, care se bucură de respect/influență printre copii pot face parte ca
membri în consiliul comunitar sau pot fi antrenați în diferite activități ale acestuia. Prin actul
de înființare (dispoziția primarului/hotărârea consiliului local) se stabilește mandatul
(atribuț iile) consiliului comunitar consultativ. Este important de reținut faptul că, în
îndeplinirea mandatului, consiliul comunitar consultative nu se substituie
autorităților/serviciilor publice. El sprijină autoritățile, dar nu exercită atribuții în locul
aces tora.
În îndeplinirea mandatului, consiliile comunitare consultative trebuie să urmărească
în principal:
Promovarea valorilor familiale, a stabilității familiei și a îngrijirii copiilor de către
părinți;
Prevenirea separării copilului de părinți și spriji nirea familiei pentru a -și asuma
responsabilitățile;
Colaborarea cu serviciul social comunitar pentru copil și familie (ca serviciu
public de asistență socială), cu alte servicii publice și private din comunitate,
inclusiv cu consiliul de familie sau alte structuri comunitare dacă acestea există
(grupuri de sprijin, familii de suport etc.).
Totodată, consiliul comunitar își asumă rolul de soluționare a unor cazuri concrete și
de a răspunde nevoilor globale ale colectivității. Cazurile concrete în care cons iliile
comunitare funcționale au intervenit pentru protecția copilului, pe lângă părinți prin
informarea, sfătuirea, acompanierea, influențarea comportamentului /atitudinii acestora:
neglijarea copilului de către părinți; folosirea copilului la munci grele în gospodărie;
abandonul școlar; violentă în familie, inclusiv asupra copiilor; reintegrarea în familie a
copiilor neînsoțiți aflați în străinătate; promovarea planificării nașterilor, pe lângă familiile
sărace cu mulți copii sau pe lângă femeile singure care nasc copii din relații sexuale
întâmplătoare. Situații de interes local care au fost deja în atenția unor consilii comunitare:
reducerea abandonului școlar; scăderea numărului de copii nevaccinați; creșterea
căsătoriilor și descurajarea concubinajului ; reducerea delincvenței minorilor; reducerea
numărului de copii aflați în plasament și pregătirea părinților pentru reintegrarea copiilor.
Activitățile compatibile cu natura și rolul consiliului comunitar consultativ pot fi:
Informarea și consilierea cetă țenilor comunității;
Identificarea familiilor/copiilor care au nevoie de orice formă de sprijin;
Analizarea cazurilor identificate de membrii consiliului comunitar sau supuse
analizei acestuia de către primar sau referentul social;
Recomandări de soluționa re a cazurilor; acestea pot fi adresate persoanelor
fizice (părinți, copii, funcționari publici), societăților comerciale de pe raza
comunei, comisiei pentru protecția copilului, DGASPC;
Medierea conflictelor intrafamiliale având în vedere respectarea vieț ii private și
familiale;
Activități de strângere de fonduri în folosul copiilor și a familiilor aflate în
dificultate;
38 Activități sistematice de binefacere;
Mediatizarea activității consiliului comunitar și a proiectului;
Analizarea unor aspecte sociale ca re privesc comunitatea in ansamblu;
Recomandări adresate primarului sau consiliului local pentru ameliorarea unor
situații sociale caracteristice comunității.
O atenție deosebită trebuie acordată situației copiilor pentru care nu există soluție
pe plan local și pentru care separarea de părinți este absolut necesară. În această situație,
la dosarul copilului, pentru care urmează să se pronunțe comisia pentru protecția copilului,
trebuie să existe atât punctul de vedere al autorităților locale (ancheta so cială, planul de
servicii), cât și punctul de vedere al consiliului comunitar consultativ. Acesta din urma
trebuie exprimat în scris și poate îmbrăca forma unui aviz, proces verbal de ședință,
minută etc. Indiferent de formă, punctul de vedere trebuie să e xprime poziția membrilor,
prin semnătura fiecăruia. Este posibil ca aceste două puncte de vedere (autoritate și
consiliul comunitar) să nu coincidă. Oricum, decizia aparține comisiei pentru protecția
copilului.
S-a convenit asupra unuia consiliilor comuni tare consultative care clarifică natura
raporturilor dintre consiliul comunitar consultativ și autoritățile publice, precum și cu
membrii comunității. De regulă, odată cu actul de înființare se adoptă și un regulament
cadru de organizare și funcționare. Es te important de reținut totuși că, după parcurgerea
etapelor de pregătire, consiliile comunitare consultative trebuie încurajate să -și adopte
propriul regulament de organizare și funcționare.
a) Raporturile între consiliul comunitar consultativ și autorit ățile administrației
publice locale: Pentru activitatea consiliului comunitar, ca și pentru acceptarea sa de către
comunitate, este important ca actul administrativ prin care este creat să fie adus la
cunoștința comunității prin toate mijloacele de comunic are care există la nivelul fiecărei
comunități.
Consiliul comunitar nu se subordonează autorității care l -a creat,
Consiliul comunitar consultativ este o structură comunitară independentă care
sprijină serviciul social pentru copil și familie pentru realiz area activității de
asistență socială și protecția copilului;
Consiliul comunitar nu se substituie autorităților locale și nici serviciului social
pentru copil și familie;
Activitatea consiliului comunitar consultativ este de voluntariat;
Consiliul comunit ar are relații de colaborare cu autoritățile locale precum și cu
serviciile locale care au ca obiect de activitate asistența socială;
Consiliul comunitar consultativ recomandă consiliului local/primarului /comisiei
pentru protecția copilului luarea unor mă suri pentru soluționarea unor cazuri, fie
acordarea unor servicii, fie luarea unor măsuri speciale de protecție.
b) Raporturile între membrii consiliului comunitar consultativ: Selecția membrilor
pentru consiliile comunitare se realizează de către primari și referenții sociali, având în
vedere calitățile personale, disponibilitatea candidaților, influența acestora asupra
membrilor comunității precum și receptivitatea la problematica socială.
Consiliul comunitar acționează ca o echipă;
Între membrii consiliu lui comunitar consultativ sunt relații de colaborare;
Membrii consiliului comunitar au aceeași poziție în cadrul acestuia;
Întâlnirile de lucru se desfășoară cu sprijinul unui moderator ales pentru fiecare
ședință în parte;
Divergențele de opinii/punctele de vedere contradictorii se manifestă ca atare
39
doar în timpul întâlnirilor de lucru; concluziile și deciziile consiliului comunitar
odată adoptate prin votul majorității, sunt însușite de fiecare membru în parte.
c) Raporturile între consiliul comunitar co nsultativ și comunitate: Deși consiliul
comunitar consultativ este creat printr -un act de autoritate, acesta nu creează obligații
pentru cetățenii din comunitate. Cetățenii din comunitate trebuie să fie informați despre
existența consiliului comunitar cons ultativ și rolul acestuia.
cetățenii din comunitate sunt invitați de către consiliul comunitar să participe la
întâlnirile acestuia; dacă un cetățean refuză să dea curs invitației, cazul rămâne
să fie soluționat de către autorități; în nici un caz cetățeni i nu pot fi obligați să se
prezinte în fața consiliului comunitar;
consiliul comunitar poate doar să recomande cetățenilor asumarea unor
obligații;
consiliul comunitar împreună cu serviciul social pentru copil și familie își asumă
obligația de a sfătui și influența familia care beneficiază de sprijin, pentru a
crește capacitatea acesteia de a se ocupa de copii.
Membrii consiliului comunitar sunt obligați să respecte toate drepturile
cetățenilor (adulți și copii) cu care vin în contact în această calitate, f ără nici o
discriminare. Interesul copilului este principiul și reperul de bază pentru toate
deciziile care privesc copiii. Chiar dacă majoritatea cetățenilor, potențiali
beneficiari ai intervențiilor consiliului comunitar sunt dezavantajați social, ei
trebuie tratați cu respect, orice atingere adusă demnității persoanei fiind
incompatibilă cu calitatea de membru al consiliului comunitar consultativ.
Evitarea marginalizării și excluderii persoanelor defavorizate, indiferent de
problemele specifice ale acest ora (sărăcie, alcool, handicap, boală psihică, drog
ș.a.), încurajarea toleranței și a spiritului de solidaritate între membrii
colectivității sunt exigențe/premise de care depinde calitatea intervențiilor
consiliului comunitar. Discreția, păstrarea confid ențialității informațiilor
cunoscute și utilizate la un moment dat de membrii consiliului comunitar
constituie reguli de conduită pentru aceștia. Disponibilitatea și receptivitatea
față de problemele dificile cu care se confruntă semenii din comunitate sun t
calitățile pentru care anumiți cetățeni din comună au fost propuși ca membri ai
consiliului comunitar consultativ.
d) Raportul între consiliul comunitar consultativ și alte structuri comunitare: Este
posibil să apară confuzii între consiliul comunitar co nsultativ și colectivul de sprijin al
autorității tutelare sau între consiliul comunitar consultativ și consiliul de familie.
existența colectivului de sprijin al autorității tutelare se datorează rutinei; este o
activitate desfășurată de diverși profesion iști (în lipsa asistenților sociali), de
culegere de informații (anchetă socială) în calitate de împuterniciți ai primarului
și necesară acestuia pentru exercitarea atribuțiilor de autoritate tutelară;
colectivul de sprijin al autorității tutelare, activ î ncă în multe colectivitățile locale
trebuie să dispară deoarece atribuțiile acestuia sunt în sarcina serviciilor publice
de asistență socială;
Consiliul de familie este o creație a Legii privind prevenirea și combaterea
violenței în familie; din păcate îns ă la nivel local acesta nu funcționează;
atribuțiile acesteia sunt centrate exclusiv pe caz.
Consiliul comunitar consultativ coexistă cu alte structuri comunitare care, de
regulă se implică pe soluționarea de cazuri concrete. Consiliul comunitar
40 consultat iv nu se substituie autorităților obligate să asigure membrilor
comunității servicii sociale în funcție de nevoile acestora. Deși nu sunt furnizori
de servicii sociale (în sensul prevăzut de legislația în vigoare) totuși consiliile
comunitare consultative acordă unele servicii membrilor comunității. În lipsa
serviciilor sociale și mai ales în mediul rural, consiliile comunitare consultative
reprezintă principala rețea de structuri centrate pe identificarea și totodată pe
prevenirea riscurilor sociale. (Aida , Manual de bune practici p.250).
41
BIBLIOGRAFIE
1. Alexiu, M (2003), Valori și faze ale ac țiunii în asistență socială , în Neam țu, G. (coord.),
Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Ia și;
2. Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenta so ciala, Editura Polirom, Ia și;
3. Iorgovan, Antonie, (1996), Tratat de drept administrativ , vol. I – II, Ed. Nemira,
București;
4. Marshall, G. (coord.) (2003 ), Dic ționar de sociologie Oxford, Editura Univers
Enciclopedic, Bucure ști;
5. Manoiu, F., Epurean u, V. (1996), Asistenta sociala în România, Editura All, Bucure ști;
6. Petrescu, Rodica Narcisa, (2004), Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj -Napoca;
7. Preda, Mircea, (1995), Curs de drept administrativ (partea generală și partea specială),
Casa Editori ală ,,Calistrat Hogaș”, București;
8. Rădulescu, A. (2007), Dezvoltarea profesiei și a rolului asistentului social în România , în
Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala, Editura Polirom, Ia și;
9. Neam țu, G. (2007), Formarea profesi onala a asistentului social din perspectiva
Declara ției de la Bologna , Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala,
Editura Polirom, Ia și;
10. Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, (1997), Techniques and guidelines
for social work practice , Allyn and Bacon ;
11. Teodorescu, Anibal (1935), Tratat de drept administrativ , vol. II, Institutul de arte
grafice, editura Marvam, București ;
12. Tompea, D. (2003), Deontologia asistentei sociale si construc ția paradigmei
profesionale în Neam țu, G. (coord.), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Ia și;
13Zamfir, E. (2002), Asistența socială , în Pop, L. , Dicționar de politici sociale, Editura
Expert, Bucure ști;
14. Zamfir, E. (2002), Servicii de asistență socială , în Zamfir, E., Zamfir, C., Politici
sociale. România în context european , Editura Alternative, Bucure ști;
15. AIDA – Manual de bune practici sociale , Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2010 ;
16. Constituția României , București, 1991 modificată și completată prin Legea de revi zuire
a Constituției României nr. 429/2003 ;
17. Legea 466/ 2004 privind statutul asistentului social ;
18. Legea nr. 215/2001 a administra ției publice locale (publicata in Monitorul Oficial nr.
204 din 23 aprilie 2001) Modificata prin Legea 286/2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Investește în oameni [604140] (ID: 604140)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.