Specializarea asistență -socială Abuzul intrafamilial * Evaluarea serviciilor și practicilor privind protecția cop ilului Coord onator științific:… [604117]

Universitatea București

LUCRARE
DE
L I C E N Ț Ă

2 Universitatea București
Facultatea de sociologie și asistență socială
Specializarea asistență -socială

Abuzul intrafamilial

*
Evaluarea serviciilor și practicilor
privind protecția cop ilului

Coord onator științific:
Conf. univ. dr. Hanibal Dinu Dumitrașcu
Studentă :
Petre Irina Adriana

Bucure ști
2017

3 CUPRINS

Argument ……. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. pg. 5

Partea I: Cadrul teoretic și conceptual

Capitolul 1: Abuzul asupra copilului. Consideraț ii generale ………………………….. …………………. pg. 7
1.1. Definiții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. pg. 8
1.2. Tipologia abuzului ………………………….. ………………………….. ………………………….. … pg. 8
1.3. Factori favorizanți ………………………….. ………………………….. ………………………….. … pg. 9
1.4. Consecințele abuzului asupra dezvoltării copilului ………………………….. …………….. pg. 11

Capitolul 2: Familia și abuzul asupra copilului ………………………….. ………………………….. ……….. pg. 17
2.1. Calitatea vie ții de familie ………………………….. ………………………….. …………………… pg. 18
2.2. Teorii ale dezvoltării ………………………….. ………………………….. …………………………. pg. 19
2.3. Tipuri de atașament la copii și adulți ………………………….. ………………………….. …… pg. 23
2.4. Modele familiale și cazuri de abuz ………………………….. ………………………….. ………. pg. 28

Capitolul 3 :Echipa multidisciplinară. Rolul specialiștilor în intervenția asupra abuzului ………. pg. 31
3.1. Psiholog ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. pg. 31
3.2. Cadre medicale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. pg. 31
3.3. Cadre didactice ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. pg. 32
3.4. Organele de poli ție ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. pg. 3 3
3.5. Juri ști ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. pg. 33
3.6. Asistent social ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… pg. 33
3.6.1. Sesizarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… pg. 35
3.6.2 . Evaluarea inițială ………………………….. ………………………….. ………………………. pg. 35
3.6.3. Evaluarea deta liată ………………………….. ………………………….. ……………………. pg. 36
3.6.4 . Planificarea intervenției ………………………….. ………………………….. ……………… pg. 37
3.6.5 . Evaluarea rezultatelor ………………………….. ………………………….. ………………… pg. 37
3.6.6 . Închiderea cazului ………………………….. ………………………….. …………………….. pg. 37

Capitolul 4 :Cadru legislativ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. pg. 39

4 Partea a II-a: Cercetarea practică
Capitolul 5
5.1. Stabilirea temei de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………. pg. 42
5.2. Obiectivele cercetării ………………………….. ………………………….. …………………………. pg. 42
5.3. Documentare prealabilă ………………………….. ………………………….. ……………………… pg. 42
5.4. Universul cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. . pg. 43
5.5. Unitatea de analiză și de înregistrare ………………………….. ………………………….. ……. pg. 43
5.6. Elaborarea ipotezelor ………………………….. ………………………….. …………………………. pg. 43
5.7. Metode de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. pg. 43
5.8. Selectarea sur selor de informare ………………………….. ………………………….. …………. pg. 43
5.9. Prezentarea, analiza și interpretarea datelor ………………………….. ………………………. pg. 44
Studiu de ca z 1 ………………………….. ………………………….. ……………………….. pg. 44
Studiu de caz 2 ………………………….. ………………………….. ……………………….. pg. 45
Studiu de caz 3 ………………………….. ………………………….. ……………………….. pg. 46
Studiu de caz 4 ………………………….. ………………………….. ……………………….. pg. 47
Studiu de caz 5 ………………………….. ………………………….. ……………………….. pg. 48

Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… pg. 50
Propuneri ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… pg. 6 5
BIBL IOGRFI E ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… pg. 6 6

5 Argument

Această lucrare este rodul experien ței mele ca voluntar în cadrul unui D.G.A.S.P.C. din
București . Este o lucrare despre valen țele și limitele asistenței sociale din România , despre copiii și
familiile acestora , despre cei care stau mereu sub semnul unei neputințe învățate și acceptate .
Am considerat necesar să abordez în lucrarea de față problematica abuzului asupra copilului,
accentul fiind pus pe definirea termenilor referitori la abuz, neglijarea și exploatarea minorulu i și pe
măsurile de protecție a copilului care se iau în situația apariției acestui fenomen.
Lucrarea de față dorește să contribuie, modest, la eradicarea abuzului asupra minorilor . Am
prezentat pe scurt definiții și teorii privind abuzul , accentuând efec tele și cauzele generatoare de
abuz. De asemenea, am încercat să prezint rolul echipei multidisciplinare în tratarea abuzului și
cadrul legislativ care asigură plasa de siguranță pentru respectarea drepturilor minorului.
În primul capitol intitulat Abuzul asupra copilului. Considerații generale sunt descrise
perspective teoretice de explicare a etiologiei abuzului.
Capitolul al doilea vizează Familia și abuzul asupra copilului , punând accent pe dezvoltarea
fizică, psihică, cognitivă și socială a copilul ui într-un climat familial disfuncțional .
În capitolul trei intitulat Echipa multidisciplinară. Rolul specialistului în intervenția asupra
abuzului sunt prezentate competențele și atribuțiile pe care trebuie să le îndeplinească asistentul
social, când sesizeaz ă o situație de abuz.
În Capitolul patru – Cadrul instituțional și legislativ sunt descrise tipurile de servicii și
măsurile de protecție aplicate în vederea prevenirii și combaterii abuzului asupra copilului, cât și
legislația în vigoare.
Capitolul cinci va cuprinde cercetarea practică, evidențiată î n studii le de caz în care copilul a
fost victima abuzului.
În prezent, a sistenții sociali se confruntă zilnic cu familii care nu oferă îngrijire adecvată
copiilor lor. Copiii sunt expuși unor tipuri și grade d e neglijare diferite, precum și unor
compo rtamente abuzive , respectiv emoțional, fizic și/sau sexual. Cei mici își folosesc propriile
resurse pentru a supraviețui și a face față cât pot de bine haosului zilnic, lipsei de siguranță,
indiferenței, respingeri i și exploatării exercitate de adulți. Pe de altă parte, adulții, prea împovărați
de propriile conflicte, crize și trebuințe nesatisfăcute, sunt incapabili în a reuși să fie niște părinți atât

6 de buni precum și -ar dori să fie. E ste dureros să te confrunți cu situații în care copiii suferă, iar
părinții nu sunt în stare să le ofere îngrijire și siguranță.
În România, ca de altfel și în celelalte țări care au făcut parte din blocul comunist, datorită
contextului politic dinainte de 1989, fenomenul abuzului as upra copilului a fost recunoscut abia
după 1990, inițial în cercurile restrânse ale specialiștilor care aveau contact cu asemenea cazuri.
O mare provocare , este data de observa rea și înțelege rea abuzul în sine, dar și observ area și
înțelege rea propriile se ntimente și atitudini legate de acest proces, având în vedere că asistenții
sociali sunt nevoiți să facă față, să evalueze diferite situații pent ru a începe operația de a clădi în
cadrul familiei și în cadrul rețelei din care copilul face parte, astfel înc ât, acestuia să îi fie creat un
loc securizant în familie.
Oriunde trăim, suntem supuși unei presiuni sociale și culturale , care ne aduc la cunoștință și
ne îndeamnă să citim despre abuz , să urmărim scene violente, să auzim constant despre fapte
violente. Direcțiile de acțiune sunt extrem de variate, fiind adesea orientate împotriva unor categorii
și grup uri vulnerabile ale comunității .
Atât prin amploarea, cât și prin gravitatea sa, problema copiilor supuși diferitelor manifestări
ale abuz ului nu mai poate fi trecută sub tăcere și constituie în prezent un domeniu special și extrem
de mediatizat în România. Problematica copiilor supuși abuzului a devenit o reală preocupare pentru
societatea românească care întâmpină diferite probleme specifice perioadei de t ranziție. Datorită
unei reconsiderări accentuate a abuzului, a apărut nevoia de a clarifica și modifica atitudini, de a
încerca noi abordări, deoarece în România, problema abuzului asupra copilului a început să fie
abordată de -abia după căderea regimului c omunist.
Am considerat esențial în elaborarea acestei lucrări să ating în teorie toate aspectele specifice
acestui context și să aleg spre exemplificare cazuri ilustrative pentru aceasta problema atât de
complexă și dificil de abordat din domeniul asistenț ei sociale .

7 Capitolul 1 .
Abuzul asupra copilului. Considerații generale

Specialiștii în domeniul abuzului, consideră că maltratarea este rezultatul interacțiunii dintre
factori de stres exteriori și factori maritali sau familiali și ai caracteristi cilor individuale ale ambilor
părinți ai copilului , iar manifestările sunt difere, în funcție de familie. Când aceasta este serioasă și
rezistentă la tratament, ea pare înrădăcinată în personalitatea părinților și în mediul de proveniență
familial. Asta s -a văzut frecvent în țările scandinave și la câteva țări din Vest. În multe țări unde
familiile sunt forțate să trăiască sub nivelul de sărăcie, lucrurile nu stau deloc așa.
Chiar dacă nu este o noutate, abuzul a reținut atenția de -abia la sfârșitul secolul ui XIX -lea.
Până în acel moment, copiii erau considerați proprietarea părinților și constituiau o resursă
economică, repr ezentând o mână de lucru suplimentară . Datorită faptului că familia își pierde
calitatea de producător direct, copilul nu mai constitui e un capital, ci un cost pe care părinții îl
acceptă sau îl refuză. Copilul a devenit un bun de consum afectiv , fiind perceput ca o miză a unei
relații afective privilegiate. În unele cazuri, copiii pot exercita funcții intrumentale (care cresc în
importan ță, când statutul socio -economic al părinților scade) și face oficiul de furnizor de statut
și/sau de asigurare.
Cercetarea a ignorat problema relelor tratamente până în anii ’ 60, când un medic din
Colorado, C. Henry Kempe, a prezentat rezultatele unor stu dii referitoare la fracturile multiple,
vizibile cu raze X, ale copiilor bătuți (Kempe, Silverman, Steele, Droegemueller, Silver, 1962).
Progresele în abordarea domeniului au fost apoi rapide, datorită mobilizării profesioniști lor
din domeniul social și me dical, juridic, cercetători, ziariști etc., cu scopul de a înțelege fenomenul.
Acoperirea mediatică a acestuia (de exemplu, prezentarea procesului Dutroux în Belgia)
sensibilizează și atrage atenția populației privind relele tratamente , activând diferite r esurse pentru
difuzarea informației.
Ajutorul adecvat necesită o evaluare holistică. Sunt necesare evaluarea psiho -socială a
situației familiei și diagnosticul copilului și al părinților. Noi avem obligația de a înțelege ceea ce s -a
petrecut și ce se petre ce în familie. Modelul holistic este un model de interacțiune în care copilul,
dinamica dintre părinte și copil și factorii externi și interni care afectează sunt centrale. Acest model
își are rădăcinile în asistența socială centrată pe familie, așa cum s -a întâmplat în Anglia (Pincus

8 1995, Irvine 1979 și Winnicott 1964), în SUA (Hollis 1972, Roberts și Nee 1972 și Tunres 1968) și
în Scandinavia (Bratt 1963 și Killen Heap 1968 și 1976) în anii 1960 și 1970.
Diagnosticarea familiei a fost introdusă în asiste nță socială la începutul anilor 1950 de
Schertz 1953, Pollac și Brieland 1960 și Parad 1963 și în pararel a fost dezvoltată o nouă perspectivă
a familiei. Cercetările de mai târziu, vor contribui pe viitor la dezvoltarea acestei abordări.
Modelul este ecle ctic tinde să integreze teoriile care sunt relevante pentru înțelegerea
diferitelor nivele ale subsistemului și interacțiunile dintre ele. Bazele înțelegerii noastre vor continua
dezvoltarea și schimb area prin sistematizarea muncii și a cercetării.

1.1. Defini ții
Termenul de abuz asupra copilului a fost utilizat pentru prima dată pentru a descrie copilul
bătut (Kempe et al. 1962). Sintagma a fost dezvoltată în mod constant. Astăzi, a ajuns să fie folosit
pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, emoțional și sexual , dar și pentru
formele de neglijare sau exploatare . Am ales să folosesc cuvântul maltratare într -un înțeles atât de
cuprinzător. Folosind cuvântul maltratare, ne referim la părinți sau persoane care îngrijesc copilul
într-un aem enea mod, încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale, sau neglijează copilul
într-un asemenea grad, încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale, precum și dezvoltarea sa,
sunt în pericol (Kempe 1979).

1.2. Tipologia abuzului
Copii abuzaț i formează un grup variat, existând diferențe semnificative :
– copii expuși abuzului fizic , emoțional, sexual ;
– copii neglijați;
Un copil expus abuzului fizic se întâmplă să fi fost expus anterior abuzului emoțional
(Clausen și Crittendsen 1 991, Killen 1994, Kaufmann și C icchetti 1989). Dacă un copil e ste neglijat
o perioadă suficient de lungă, există posibilitatea să manifeste un comportament agresiv, care, poate
predispune la ab uz fizic. Abuzul sexual asupra copilului , implică de cele multe ori abuzul fizic și
emoțional (Hobbs și Wyme 1990).

9 1.3. Factori favorizanți
Unii autori pun accentul pe patologia abuzatorului ca etiologie principală: scoruri ridicate la
măsurătorile psihopatologice (Williams și Finkelhor 1990), distorsiuni cognitive (Seidman,
Marshall, Hud son și Robertson 1994), percepții negative și așteptări nerealiste față de copii (Azar,
Barnes și Twentyman 1988). Este adevărat că mamele din familiile disfuncționale sunt adesea foarte
depresive, mai ales după nașterea copilului, care de fapt face obiect ul sesizării . Ele au un accentuat
sentiment de neputință față de rezolvarea prolemelor familiale și nu se simt într -o poziție de
autoritate față de copil; ele simt că acesta deține controlul situației. Așadar, această mamă nu își
poate asuma în mod corect rolul de părinte , nesperând în obținerea unor satisfacții din acesta.
Alte teorii se elaborează în paternurilor transgeneralționale ale abuzului. Unele familii care
abuzează sunt știute de profesioniștii în domeniul social. Aceste familii trăiesc la margin ea societății
și nu frecventeaz decât marginali. Astfel, este greu pentru un copil care provine din acest mediu să
evadeze. În schimb, chiar dacă în familie domnește violența și aceasta constituie un model educativ
negativ, nu toți adulții abuzați în copil ărie devin parteneri sau părinți abuzatori. Invers, nu toți adulții
care abuzează provin dintr -un mediu abuzator . Așadar, transmiterea intergenerațională poate fi
studiată drept o etiologie ca oricare alta.
Se pune accentul pe factorii legați de contextul familial și de mediu, în special pe șomaj,
sărăcie, lipsa susținerii sociale (Whipple și Webster -Straton 1991). Cercetările lui Polansky,
Ammons și Gaudin (1985), ale lui Bouchard și Desfosses (1989), Garbarino și Sherman (1980) și
Palacio -Quintin, Couture , Paquet, Jourdan -Ionescu, Lacharite, Etier, Dias, Desaulniers, Cote,
Coderre și Calille (1995) au scos în relief faptul că familiile în care maltratarea este cronică au rețele
sociale reduse și nesatisfăcătoare. În același timp, nu știu să folosească resu rsele comunității. Mai
mult părinții care abuzează cronic dovedesc o participare socială mai redusă. Copiii acestora sunt
mai puțin implicați social. Incapacitatea părinților de a relaționa și menține relații sociale reciproce
pare a fi responsabilă de izo larea socială în care trăiesc aceștia și nu numai sărăcia ecologiei lor
sociale (Polansky și colab. 1995) . Să adăugăm la acestea că o mamă căreia îi lipsește sprijinul social
riscă să aibă probleme relaționale cu copilul său, mai mult decât o mamă neizolat ă (Dumas și
Wahler 1985). Rețeaua socială disfuncțională a familiei poate participa la etiologia maltratării
copilului.
Diverse situații de criză familială (divorț, adopție, recompunere familială, doliu, sinucidere,
alcoolism, toxicomanie) care sunt genera toare de angoase pot constitui factori declanșatori ai

10 abuzului (Raoult 1999). Este posibil ca acesta să fie un act trecător, legat de momentul de criză, de
exemplu în cazul unui divorț, tatăl poate deveni violent față de copil, iar mama depresivă, datorit ă
dificultăților cărora sunt obligați să le facă față . După ce trece criza, părinții vor împărtăși din nou
momente agreabile cu copiii lor și vor restabili un sistem educativ eficient, fără violență sau
neglijare. În situația în care criza familială din co pilărie a durat puțin timp, atunci copilul va suferi
mai puțin urmările abuz ului. În schimb, un copil care trăiește într -o familie confruntată cu mai multe
crize, care se întind pe mai mulți ani (separare urmată de alcoolism, apoi de sinuciderea unuia dint re
părinți, atunci când celălalt se recăsătorește) va fi, fără îndoială, subiect al maltratării de lungă
durată.
Este clar că abuzul poate avea cauze multiple . Regrupând factorii de risc cu care copilul se
confruntă și regrupându -i în raport cu copilul îns uși, cu părinții săi sau cu mediul în care trăiește,
putem lua în considerație diferite variabile etiologice.
Cei mai mulți copiii abuzați aparțin unor familii dezorganizate, cu nivel socio -economic
defavorizat. Astfel de caracteristici care influențează f uncționarea microsistemului familial
constituie, de la bun început, factori de risc. Copilul poate trăi într -un context în care coexistă
diverse riscuri de mediu (de exemplu: sărăcia, o rețea socială compusă numai din adulți în care
copilul nu poate să aib ă încredere), diverse riscuri familiale (de exemplu: număr crescut de copii în
familie, mamă foarte tânără, tată alcoolic sau toxicoman) și unele riscuri privind dezvoltarea fizică și
emoțională . Printre acestea putem sublinia și prezența unui handicap sau a unei boli cronice. Un
copil diagnosticat la naștere cu sindrom Down sau care este atins de o afecțiune, provoacă părinților
un șoc ce poate duce la dorința de abandon sau la relații de cuplu marcate de violență legată de
găsirea unui vinovat.
Mergând în sensul cauzelor multiple care interacționeaz în avut, Marcline Gabel (1999)
enumeră fenomenele următoare:
– factori socio -economici;
– factori psihologici;
– factori de mediu ;
– factori legați de istoria familiei;
– factori educativi;
– factori legați de dezvoltarea normală a unui copil mic;
– factori legați de existența unui copil sau de caracteristicile acestuia ;

11 – factori de ordin i nteractiv.
Acești a pot fi regrupați în trei categorii : după caracteristicile copilului, după caracteristicile
părinților și cei care provin din mediul familial , ori din mediul înconjurător.
Factori de risc în abandon:
– prematuritatea sau greutatea la naștere mai mică de 2.000 grame;
– starea civilă a părinților ;
– faptul că părinții nu au nici o profesie;
– faptul că părinții aparțin unei anumite e tnii (copii de rang I din familiile de români sunt
deseori abandonați decât copiii de rromi, unde rangul IV este prevalent).

1.4. Consecințele abuzului asupra dezvoltării copilului
S-au constatat diferite tipuri de consecințe ale abuzului: consecințe directe și pe termen lung,
precum și consecințe asupra dezvoltării copilului.
Referitor la consecințele directe, putem menționa consecințele fizice ale abuzului și ale
violenței fizice ca, de exemplu, arsuri, plăgi, contuzii, fracturi repetitive și multiple, fragil itatea
somatică etc. Abuzurile sexuale au diferite consecințe, dintre care: iritații, excoriații, infecții , leziuni
locale , boli, diferite tulburări hormonale. Pe lângă consecințele fizice, abuzul dă naștere și la diferite
tulburări precum : psihosomatice, ale sferei sfincteriene (enurezis), alimentare (greață, anorexie,
bulimie), ale somnului (insomnie, vise anxioase), de comportament (agresivitate sau retragere,
automutilare), activitate sexuală compulsivă, depresie, tulburări nevrotice (fobii, teama de în tuneric)
sau psihotice (disociere, percepție greșită a pericolului, gânduri copleșitoare). O stare de stres post –
traumatic este descrisă de copiii care au trăit un abuz sexual (Kendall -Tackett, Williams și Finkelkor
1993) sau au fost martori ai unui act de violență.
În sprijinul prezenței tulburărilor psihopatologice manifestate la copii abuzați putem cita
câteva publicații. Tulburările comportamentale de tipul hiperactivității sau al conduitei de opoziție
sau violență sunt menționate de Lewis, Malloh și We bb (1989) și de Famularo, Kinscherff și Fenton
(1992) . Kaufman (1991), Toth, Manly și Cicchetti (1992) evocă simptomele depresiei. Schwartz și
Gay (1996) arată că dezvoltarea unor tulburări alimentare poate constitui un răspuns la o experiență
traumatică.
Palacio -Quintin și colab. (1995) au evaluat comportamentul a 30 copii de vârstă preșcolară
(patru ani și peste) cu ajutorul Inventarului comportamentelor copilului al lui Achenbach (versiunea

12 franceză realizată de Lacharite 1992). În conformitate cu percep ția părinți lor, copiii prezintă atât
probleme de internalizare (retragere), cât și probleme de externalizare (agresivitate). Această
comorbiditate este mărturia unor probleme patologice precoce și complexe. Toate aceste probleme
trebuie luate în consideraț ie ca semne ale abuzului, ca manifestări prin care copilul încearcă să
dezvăluie agresiunile.
Multe dintre cercetăt rile privitoare la consecințele abuzului au fost efectuate în Statele Unite
și vorbesc despre abuz în general. Studiile care precizează tipul de abuz manifestat asupra copilului
sunt rare și, atunci este vorba frecvent de abuzul sexual.
Efectele sunt diferite și depind de câteva variabile , cea mai importantă fiind tipul de
maltratare. Alte variabile importante sunt:
– gravitatea și frecvența epis oadelor de abuz (variabile prea puțin studiate și greu de
definit);
– vârsta copilului în momentul episodului;
– autorul abuzului (variabilă foarte importantă, mai ales în cazurile de abuz sexual; în
1988, Rouyer arată că urmările incestului sunt mai grave dec ât cele ale altor abuz uri
sexual e);
– plasarea în afara familiei din motive de abuz;
– sexul copilului (variabilă de luat în considerație în special în cazurile de abuz sexual);
– sprijinul existent (rețeaua socială a copilului);
– variabilele sistemului familial etc.

Unele particularități ale mediu lui pot constitui f actori de protecție, compensând efectele
abuzului. Putem cita ca factor de p rotecție de mediu: o rețea de su sținere socială în cartier, existența
unui model de reușită școlară sau implic area în activi tăți sportive. Pe plan individual, abilitățile
reziliență , capacitățile bune de coping, încrederea în sine și robustețea pe planul sănătății constituie
factori de protecție (Kimchi și Shaffner 1990). Inventarea unui prieten imaginar și dialogul cu acesta
a fost considerat de Meyer (1979) un factor protectiv pentru d ouă fete neglijate , fete care au putut, la
vârstă adultă, să se exprime prin realizarea unor opere de artă. Putem vorbi, astfel, de reziliență.
Nu numai prezența factorilor de protecție care pot apăra copilul de efectele devastatoare ale
maltratării, ci, mai ales, interacțiunea dintre factorii de risc și factorii de protecție va influența
consecințele neglijării sau ale abuzului comis asupra copilului.

13 De la vârsta cea mai mică, abuzul are efecte ce influențează dezvoltarea și adaptarea școlar ă.
Copiii care sunt sau au fost supuși relelor tratamente manifestă un atașament care face
dovada lipsei de sercuritate (Egeland și Sroufe 1981; Schneider -Rosen, Braunwald, Carlson și
Cicchetti 1985), un tip d e atașament atipic denumit dezorganizat/dezorienta t.
Mulți dintre copiii abuzați suferă de carențe afective, cele mai flagrante fiind cele suferite de
copiii neglijați (Mayer 1996 ). Printre tipurile de neglijare, abandonul duce la carențe specifice de
îngrijire maternă. Se produc trei situații de discontinuitate. Un copil necesită stimulări eficient
dozate pe plan cantitativ, al noutății/familiarității și potrivite momentului. Efectele carențelor sunt
foarte variabile și afecteaă dezvoltarea cognitivă și an samblul dezvoltării. Aspectele cele mai
vulnerabile sunt anumite procese intelectuale (însușirea limbajului și abstractizare a) și diverse
aspecte ale personalității, precum capacitatea de a lega și întreține relații interpersonale profunde și
semnificative și atitudinea de a -și stăpâni impulsurile în favo area unor obiective de lungă durată .
Exprimarea emoțiilor este influențată de existența abuzului. Copii abuzați exprimă mai
puține afecte pozitive decât ceilalți copii. Copiii neglijați manifestă puțină afe cțiune, iar alți copiii
abuzați fizi c exprimă multe afecte negative (Gaensbauer și Hiatt 1984). Copiii vi olentați dau dovadă
de hipervigilență și au reacții rapide la stimulii agresivi (Lewis 1992 și Hennessy, Rabideau,
Cicchetti și Cummings 1994). Înseamn ă că, într -o situație socială normală, copiii supuși violențelor
nu își adaptează reacțiile față de ceilalți, ca o reacție la episoadele dramatice pe care le -au trăit. În
fața unor abordări amicale, copiii maltratați vor avea reacții nepotrivite, precum ce a de evitare
(George și Main 1979). De asemenea, vor reacționa agresiv la exprimările emoționale ale celorlalți.
Mai mulți autori sugerează agre sivitatea copiilor , martori ai violențelor conjugale (Miller -Perrin și
Perrin 1999). Mai mult, Kinard (1980, 198 2) și Jourdan -Ionescu (1992) , demonstrând că în cazul
copiilor maltratați se întâlnește multă anxietate și depresie care dă naștere la atitudini de mânie, de
rigiditate la cel mai mic stres (C rittenden și Ainsworth 1989; Erickson, Egeland și Pianta 1989).
Imaginea de sine a copiilor abuzați se formează în mod nesatisfăcător. Steele (1977) și
Kaufman și Cicchetti (1989) evocă stimă de sine scăzută și faptul că aceștia percep o diminuare a
competențelor. Dayan (2000) vorbeste despre tulburarea stimei de sine și alterarea imaginii corpului.
Alături de imaginea alterată a corpului, la v ictimele agresiunilor sexuale s e întâlnește și un sentiment
de vinovăție și de rușine foarte accentuat, în special când într-un anumit moment ele au simțit o
oarecare plăcere (Lat imer 1998) .

14 Peretti, Early și Chimura (1998) au studiat și comparat caracteristicile psihologice ale
copiilor supuși neglijării cronice și situaționale. Ei definesc neglijarea situațională ca o stare care
durează maxim doi ani. Autorii citați arată că cele cinci caracteristici întâlnite cel mai frecvent la
totalitatea subiecților sunt: retragerea, anxietatea, instabilitatea emoțională (visător, pasiv -agresiv,
agresiv), inadecvarea socială (lipsa de abilitate și de inițiativă socială, sărăcia relațiilor soci ale) și
respectul de sine scăzut . Chiar dacă aceste caracteristici sunt pre zente la toți copiii neglijați, izolarea
și anxietatea apar mai des la copilul supus unei neglijări cronice, iar anxietatea și trecerile către o
altă dispoziție sunt preponderente l a copii supuși neglijării situaționale.
Efectele abuzului influențează dezvoltarea copilului pe toate palierele , inclusiv gradul de
independență , abilitățile sociale, achizițiile pe planul comportamentelor adaptavie și capacitățile
ludice.
Neglijarea copil ului pe plan alimentar, igienic și medical duce la o fragilitate pe plan
imunitar, la infecții ale pielii, carii dentare, diverse tulburări organice etc. Aceștia sunt spitalizați
mai des din cauza abuzului (neglijare și abuz fizic). Pe planul devoltării fi zice, se observă retard de
creștere legat de neglijare (Kendirgi și Jourdan -Ionescu 1996; 1998) și impactul vătămărilor în cazul
copiilor abuzați fizic (Ammerman și Galvin 1998).
Abuzul fizic și neglijarea provoacă efecte neurologice care ating regiunile c reierului ce
răspund de memorie, de învățare și de regulariarea afectelor și de exprimarea emoțiilor (Neuberger
1997). Experiențele stresante precoce legate de maltratare dau naștere unei fixații pe răspunsurile la
teamă, creierul organiându -se numai pentr u supraviețuire, ceea ce îi degradează potențialul de
dezvoltare (Lowenthal 1999).
Singurul rezultat pozitiv în privința copiilor abuzați a fost pus în evidență de Palacio -Quintin
și Jourdan -Ionescu (1994); la nivelul autonomiei, copiii neglijați n u se dis ting de copiii neabuz ați. Ei
nu manifestă nici un fel de retard în acest domeniu al dezvoltării. Dar acest nivel de autonomie
relativ bun reflectă învățări realizate ca reacție la contextul de neglijare și evocă o autonomie
anxioasă de supraviețuire.
S-a constatat o întârziere privind interacțiunea prin joc . Howard (1986) arată că marea
majoritate a copiilor studiați și asupra cărora a fost exercitat un abuz fizic se uită mai mult la
televizor, decât copiii neabuzați de aceeași vârstă. Deci, copiii abuzați au mai puțin ocazia să se
joace, ceea ce duce scăderea de aproximativ un an a dezvoltării la nivelul jocului, față de vârsta reală
(mai ales, la nivelul imitării și a participării). Pe lângă acest retard, se constată că cei abuzați

15 folosesc mai puțin jocul simbolic și că preferă jocurile repetitive și solitare (Alessandri 1991).
Mediul familial în care trăiesc promovea ză rar jocurile , familiile care abuzează ( în situații de
maltratare cronică sau trecătoare) acordându -și rar șansa de a petrece timp în mod plăcut împreună.
De a semenea, abuzul are efecte asupra performanței școlare (Dodge Reyome 1988) sau
asupra lecturii ( Oats și Peacock 1984) și a mate maticii (Ecken rode, Laird și Doris 1993). Este
afectat progresul școlar. Aceștia sunt mult mai des plasați în clase speciale sau întrerup școala. În
majoritatea cazurilor, acești copii nu beneficiază de susținere familială pentru realizarea temelor,
nici de o motivație externă pentru reușită școlară.
Copiii expuși la violență conjugală prezintă dificultăți de î nvățare care duc la probleme
școlare. Aceste dificultăți sunt legate de expunerea copilului la diferite forme de violență (tensiuni,
agresiune, remisiune, reconciliere) și de climatul de teroare în care trăiesc (Beaudoin și Turcotte
1999).
Studiul longitud inal al lui Erickson și colab. (1989) a demonstat că copiii neglijați,
neadaptare a școlară sunt mai grave decât la copiii supuși abuzului fizic. Copiii neglijați aveau
performanțe mai puțin bune la evaluările cognitive decât cei supuși violenței sau decât copiii abuzați
sexual. Mai mult, copiii neglijați sunt descriși de profesori ca fiind neatenți, incapabili să înțeleagă
ce au de făcut, fără inițiativă, anxioși și dependenți (cer ajutor, solicită aprobarea, încurajarea
profesorilor). Atașamentul care dove dește lipsa de siguranță trăit ă nu îl pregătește pentru o
experiență de învățare cu un necunoscut, adică cu profesorul. La școală, copiii neglijați prezintă
comportamente de izolare, de agresivitate, nu manifestă empatie și nu cooperează și deoarece
manife stă rar afecte pozitive sau simțul umorului, nu sunt copii prea populari printre cei de vârsta
lor.
Ansamblul acestor caracteristici ale copiilor maltratați (deficit cognitiv, grave probleme
relaționale la școală), ca și lipsa susținerii motivaționale, fre cvent întâlnită acasă, duce la un
prognostic defavorabil pentru reușita școlară.
Numeroasele efec te ale abuzului constatate nu se atenuea ză în timp . Din contră, de -a lungul
anilor, abuzul va produce consecinț e care vor fi asociate marginalizării persoanei. Adol escentul nu
se va simți bine în pielea lui și va avea comportamente antisociale. Va avea mai des probleme legate
de consumul de droguri sau alcool, tulburări alimentare, probleme privind sarcinile nedorite în
adolescență, delincvența, prostitu ția etc. (Latimer, 1998).

16 Atașamentul dezorganizat trăit de copilul abuzat se regăsește la adult, care are atașamente ce
dovedesc lipsă de siuguranță – descrise drept patologie relațională de Cicchetti (1990). Adulții
abuzați trăiesc în izolare și fug de intimitat e. Nu vorbesc decât foarte puțin cu persoanele
frecventate , reacționează prin retragere sau comportamente violente. În relațiile de dragoste trăite
sunt în mod frecvent subiecte de violență conjugală. Deoarece au avut modele eductive neadecvate,
atitudinil e parent ale ale acestor adulți sunt nepotrivite. Acești părinți au cunoscut în copilărie o
autoritate abuzivă sau, din contra, din lipsă de competență, o demisie parentală totală. Când
devin adulți și părinți oscileaz ă între slăbiciune, indecizie și rigid itate sau autoritarism (Gabel 1999,
pag. 121).
Copilul foarte mic, victimă a neglijării și a violenței poate părea că are o întârziere motorie .
În schimb, crescând însumarea diferitelor consecințe ale abuzului și neglijării va apărea pe diferite
planuri: r elațional, al limbajului, școlar etc. Diverse întârzieri și tulburări vor da naștere unui
handicap social ce vor afecta mai întâi copilul și apoi adolescentul. Acest fapt se va repercuta asupra
construirii identității. Astfel, în timp , adultului neglijat ș i abuzat în copilărie îi va fi greu să se
atașeze de altcineva și să trăiască în intimitate. Va fi izolat în plan social (Palacio -Quintin și colab.
1995) și va avea înclinația de reproduce re a ciclul ui intergenerațional al abuzului.
Este esențial să fie re duse consecințele prin punerea în practică a unor intervenții, atât
tradiționale (terapie individuală, educație familial, art -terapie etc.), cât și novatoare (familii de
sprijin, asocierea mai multor tipuri de intervenție, exprimarea emoțiilor prin interme diul
computerului, grupuri de susținere virtuale). În contextul social actual, este esențial și se împune în
mod special, utilizarea la maximum a resurselor comunitare și dezvoltarea factorilor de protecție
individuală sau familială.

17 Capitolul 2.
Familia și abuzul asupra copilului

Preocupări legate de protecția copilului în România se pot identifica încă din perioada
interbelică, unele principii etice fiind actuale . În acea etapă, directorul Centrului de Protecție
Timișoara a susținut legea aband onului și mandatarea unui organism specializat – Serdia orfanală –
care să protejeze în mod dezinteresat și gratuit interesul spiritual și material al copiilor (Nemoianu,
1938). El a criticat legislația de până atunci, în care, prin art. 446 al legii din 1 930, erau stipulate
prea vag condițiile în care copiii puteau fi plasați în instituție, ca alternativă pentru familia naturală
și necesitatea formării unor asistente competente care să vegheze asupra familiilor ocrotitoare, ceea
ce a condus la organizarea formării acestora la nivelul Centrelor pentru Protecția Copilului. Familia
era considerată în ace a perioadă ca instituție morală și fundamentală în viața socială a unei națiuni.
Educația dată de părinți era considerabilă, pentru că ea marca, nu numai dezvo ltarea morală,
sentimentală și fizică a copilului, fiind decisivă, în cele mai multe cazuri, pentru viața omului
(Halarevici 1938).
În perioada regimului totalitar accentul a fost pus pe copilu l aflat în dificultate, stabilin du-se
ca un drept funda mental c el la o familie proprie și apărarea acestuia împotriva abuzului și violenței .
Dar profesioniștii care lucrează și care au misiunea apărării drepturilor acestora, sunt confruntați
încă cu dileme etice în găsirea ariilor de consens ale principiilor și condui telor legate de deciziile ce
trebuie luate în situație de abuz (Roth -Szamoskozi 1999).
Imperativul profesioniștilor din domeniul protecției copilului este de a acționa în interesul
acestuia, prin opțiuni pragmatice aflate la intersecția dintre a face bine și a respecta drepturile
copilului . Pentru realiza rea acest ui obiectiv , necesitatea protecției copilului trebuie să intre și în
conștiința colectivă a întregii societăți, pentru ca principiul etic fundamental de interesul major al
copilului să coincidă cu nevoile lui specifice, abordate din perspectiva considerării copilului ca o
ființă unică, cu o identitate proprie, fără etichete și discriminări.
Așadar, fiecare etapă crează noi nevoi, stabilește noi răspunderi, inventează norme proprii;
între ieri și azi , aici și în altă parte, normele morale se schimbă, iar interesul major al copilului –
binele acestuia – este diferit perceput.

18 2.1. Calitatea vieții de familie
În decursul istoriei, structurile și tendințele demografice au suferit mutații pe alocuri major e,
stilurile de viață au evoluat, cutumele și normele sociale s -au met amorfozat. Posibilitățile de acces la
servicii specializate s -au mărit, sărăcia a căpătat noi forme și nuanțe, intervenția specialiștilor în
servicii psihosociale a devenit o parte neces ară și recunoscută ca atare. N u a mai rămas constat n ici
măcar conceptul de familie . S-au produs noi mutații și noi alternative în psihosociologia și
psihosexologia familiei (I. Mitrofan și C. Ciupercă 1997, 1998). Separarea copiilor de părinți
(divorț, sl ujbă, migrație) a devenit un fenomen des întâlnit și acceptat ca o necesitate. A devenit un
lucru general acceptat că se acordă puțină atenție dezvoltării emoționale a copiilor (Capon 1950:
866). Copiii petrec mult timp singuri . În mare parte, rudele și pă rinții sunt absenț e notabile.
Recunoașterea separației – cauzată de hospitalism sau alte motive – ca fiind sursă a durerii pentru
copii este un aspect fundamental al ortodoxiei îngrijirii copilului.
Fiecare individ învață despre propria lume și este influe ntat de aceasta încă din perioada
intrauterină. Dezvăluirea bagajului er editar și a circumstanțelor din mediul exterior se pot constitui
într-o paradigmă ce elucidează mult din soarta unui individ. În afara excepțiilor, hazardului sau a
potențialităților d e geniu ascunse chiar și de destin, pe baza cunoașterii a ceea ce am arătat mai sus,
multe se pot spune despre familia copilului.
Pentru înțelegerea problemelor legate de calitatea vieții de familie vom ține seama atât de
aspectele conceptuale generale, câ t și de cadrul socio -economic și poliltic specific perioadei actuale,
când dinamic transformărilor factorilor ce configurează calitatea vieții cunoaște schimbări de sensuri
și ritmuri greu de prevăzut. Individul rezonează la aceste schimbări ale univerului său social,
cultural și ideologic ca la un element advers c are solicită mecanisme de adaptare neobișnuite lui.
Astfel, violența reacțiilor față de mediu și față de el însuși depășește coordonatele sale
comportamentale, atitudini și axiologice obișnuite, c onducând la o escladare a manifestărilor
agresive, îndreptate în mod predilect asupra categoriei celor mai puțin capabili să dea replică
echivalentă, printre care copiii și adolescenții. Statutarea copilului ca per soană privilegiată și
protejată a familiei și societății este necesară depășir ea formei declarative și trecerea la
responsabilizarea reală a celor implicați, det erminând relații și comportamet e subordonate unor
concepte etice unanim acceptate.
Factor ii familiali care influențează situația copiilor sunt greu de surprins datorită
întrepătrunderii lor. Evaluarea familiei după modelul sistemic are la bază interviul sistematic

19 familial și tinde spre depistarea acelor atitudini dominante care generează vătămarea copilului, iar
apoi, evaluarea resurselor de energie, emoționale, de suport intern sau extern al familiei. Calitatea
procesului de evaluare depinde în mare măsură de abilitatea asistenului social de a organiza
activitatea de culegere a informațiilor de la persoanele implicate în situația de abuz. Copilul va
dezvălui relele tratamente ale căror subiect este dacă evaluatorul va avea abilitatea de a inspira
încredere copilului, dacă el va fi sensibil la traumele suferite de copil și dacă va folosi cu pricepere
tehnica punerii întrebărilor, j ocul, dese nul și altele.
O situație de abuz va avea în vedere informații ce provin din surse multiple, a căror
semnificație poate fi interpretată în contextul cultural și social al vieții copilului. Datele obținute
poartă amprenta subiectivității celui mic și aparți nătorilor săi , dar asistenții soci ali au la îndemână
metode de a câștig a încrederea copilului și să îl ajute să dezvăluie nu numai date privind persoana
care a comis un abuz, astfel încât să ceară sprijin pentru a ieși din situația respectivă.
Succesul dep inde de abilitatea intervievatorului sau de metodele utilizate și de existența unui
cadru formal care să susțină primatul intereselor copilului față de cele ale tuturor celorlalte persoane
implicate în situația de abuz. Acest cadru legal impune să pună cop ilul în siguranță imediat ce
suspiciunea de abuz se dovedește a fi întemeiată și să asigure efectuarea neîntârziată a procedurilor
prin care se colectează informații. Dacă va fi dovedit abuzul sau relele tratamente ale copilului,
succesul se va putea măsur a prin acuratețea informațiilor obținute și prin insera rea în ansamblu a
procesului de intervenție în sprijinul copilului.

2.2. Teorii ale dezvoltării
Pentru a înțelege comportamentul unui copil, a -l putea caracteriza ca fiind normal sau
deviant și mai al es pentru a putea alege căi de rezolvare optime pentru situația în care acesta se află
este necesară înțelegerea naturii competențelor (cognitive, sociale, emoționale și fizice), a limitelor
și expectanțelor corespunzătoare fiecărui stadiu de dezvoltare. A stfel se poate prezice ce impact
poate avea tratamentul terapeutic asupra copilului și se pot alege în cunoștință de cauză cele mai
eficiente tehnici pentru recuperarea acestuia.
În conti nuare voi prezenta cele mai cunoscute teorii cu privire la dezvoltare a copilului.

20 Teoria psihanalitică
Potrivit lui Freud, întemeietorul teoriei psihanalitice, primii cinci ani din viață au un efect
permanent asupra dezvoltării personalității. Ei determină atât personalitatea ulterioară a individului
cât și sănătatea sau patologia minții acestuia. Trecutul personal, mai ales cel al copilăriei timpurii,
poate provoca tulburări psihopatologice mai ales atunci când acest trecut a fost ocultat și clivat,
devenind astfel inconștient. De asemenea, rolul sexualității este primor dial: Prin urmare,
predominanța impulsurilor sexuale față de cele sociale constituie elementul caracteristic al
nevrozei. Dar până și impulsurile sociale rezultă dintr -o asociere de componente egoiste și erotice,
având o unitate specifică . Nu este de mirar e că Freud a împărțit dezvoltarea copilului în cinci etape,
cunoscute ca și stadiile psihosexuale: oral, anal, falic, perioada de latență și genital.
Stadiul oral are loc în primul an din viață, atunci când principala sursă de plăcere a copilului
o constit uie gura. La început, sugarul este ocupat cu suptul și sorbitul, perioadă care corespunde
optimismului oral. Mai târziu, copilul va învăța să apuce cu gura, să mestece și va trece în stadiul
sadic oral. Dacă etapa anterioară este considerată mai satisfăcăt oare, copilul va avea o personalitate
dependentă, iar ca și caracteristici el va fi pasiv și extrem de credul. Dacă principala plăcere a
sugarului se trage însă din mestecat și mușcat atunci el va deveni agresiv, atât verbal cât și fizic.
Ca și explicație pentru fixația copilului asupra stadiului oral, Freud oferă momentul înțărcării
– prea devreme sau prea târziu. Potrivit lui, persoanele blocate în acest stadiu vor ajunge niște
oameni care țin mereu ceva în gură – creioane, țigări, gumă de mestecat etc. P ersonalitățile foarte
independente sunt tot tipuri care aparțin stadiului oral, ele formând, de fapt, o formațiune reacționară
împotriva dependenței.
A doua etap ă are loc de la unu la trei ani. În timpul acestui stadiu, libidoul se concentrează
asupra anus ului și copilul își găsește plăcerea în actul defecației. Dacă părinții se comportă într -un
mod prea sever atunci când își deprind copilul cu olița, acesta ar putea devein anal-retentiv și va
avea ca și trăsături de personalitate egoismul, lăcomia, încăpăț ânarea. Pe de altă parte, dacă copilului
i se va părea deosebit de plăcută folosirea oliței, atunci va deveni extrem de generos și de darnic.
Ca și în cazul înțărcării premature, dacă deprinderea cu olița a avut loc prea devreme sau
prea târziu, copilul va face o fixație anală care corespunde unei personalități meticuloase, obsedat ă
de ordine, detalii și foarte puțin spontană.
Identificarea sexuală a copilului are loc în stadiul falic, de la trei la cinci ani. În acest stadiu,
Freud presupune că baieții înc ep să se confrunte cu așa numitul complex a lui Oedip , iar fetele cu
complexul Electra. În ambele cazuri, obiectul conflictului este constituit de către penis. Băieții

21 dezvoltă un mecanism de apărare cunoscut ca și identificarea cu agresorul (tatăl) iar la fete, deoarece
realizează c ă este imposibil să dețină un penis, apare invidia convertită ulterior în dorința de a naște.
Potrivit teoriei psihanalitice, atunci când individul nu parcurge toate etapele complexelor mai
sus amintite identificarea sexuală și de gen a acestuia va fi opusă celei majoritare.
Al patrulea stadiu psihosexual se desfășoară de la patru ani până la pubertate. După ce
complexul lui Oedip/Electra a fost depășit, libidoul se difuzează prin tot corpul, ulterior, în faza
genitală, stabilind u-se asupra organelor genitale.

Teoria dezvoltării morale potrivit lui Piaget
Pentru a înțelege dezvoltarea socială a copilului, Piaget a analizat atitudinile acestuia față de
reguli, aprecierile față de infracțiuni și opiniile despre justiție. S -a ales u n joc cu bile la care au
participat copii de vârste diferite care au fost rugați să explice regulile. S -a observat că cei foarte
mici, de trei ani sau sub trei ani, par să urmeze o oarecare ordine în jocul lor, dar nu consideră
necesar să păstreze ace astă ordine, și de fapt ei își modifică frecvent regulile. Între vârstele de trei și
șapte ani, majoritatea copiilor copiază unele reguli pe care le -au văzut la copii mai mari, dar nu sunt
încă în stare să joace un joc corect cu ceilalți. Ei par să își joace pr opria versiune, chiar și atunci
când se joacă cu alții (în perioada preoperațională copiii au o tendință egocentristă, tinzând să vadă
lucrurile din propriul punct de vedere, lipsindu -le structura cognitivă pentru a ține cont de opiniile
altora). De asemen ea, există deosebiri în flexibilitatea regulilor, așa cum o percep copiii aflați în
perioada preoperațională; deși nu sunt capabili să urmeze căile prescrise de către copiii mai mari,
par să creadă totuși că acestea sunt inventate de către o autoritate sup erioară lor, iar regulile sunt fixe
și imuabile.
O altă versiune structuralistă asupra moralității a fost avansată de către Kolhberg , în 1963. El
a elaborat o teorie în care apar trei etape principale în dezvoltarea morală, fiecare având două nivele
distincte.
Prima etapă este perioada premorală, în care individul are anumite idei doar pentru simpla
lor valoare instrumentală. La primul nivel, credința în ideile morale are ca scop doar evitarea
pedepsei, iar la nivelul doi ea este menținută pentru a atrage simpatia celorlalți.
A doua perioadă este cea a moralității convenționale, în care individul este preocupat în
principal de respectarea regulilor sociale. La primul nivel, se caută aprobarea socială generală și
individul se conformează moralei altora, pent ru a o dobândi. La nivelul al doilea, individul începe

22 să susțină legea și ordinea deoarece respectarea legilor și regulilor societății este considerată, în sine,
corectă din punct de vedere moral.
A treia perioadă este cea a moralității autonome. În acea stă etapă individul își elaborează un
cod moral personal. În prima etapă el acceptă regulile sociale nu ca un dat ci pentru că ele au fost
adoptate democratic, pentru binele societății. La al doilea nivel oamenii își stabilesc singuri codurile
morale care pot să nu corespundă cu cele sociale.

Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erickson
Teoria dezvoltării psihosociale pune accentul pe interacțiunea indivizilor. Dezvoltarea
individului are loc ca urmare a rezolvării de conflicte , dar nu unele centrate pe părțile corpului, ca la
Freud, ci pe relațiile dezvoltate cu ceilalți membrii ai societății. Problemele apar deci atunci când
persoana nu este suficient de pregătită să facă față exigențelor variabile ale mediului în care trăiește.
În teoria sa, Erick son a evidențiat opt stadii, în fiecare dintre ele individul confruntându -se
cu alt conflict. Totuși, pentru rezolvarea conflictelor ulterioare, individul trebuie mai întâi să le
rezolve pe cele inițiale; deci procesul poate fi perceput ca fiind unul pas cu pa s.
Primul stadiu are la bază conflictul încredere -neîncredere : copilul trebuie să -și stabilească
atitudinea de bază față de oamenii din jurul său. Dacă beneficiază de satisfacție și confort, va avea o
atitudine încrezătoare.
Pe măsură ce învață să meargă, el se va confrunta cu un al doilea conflict: autonomie –
îndoială . Confruntările fizice pe care le înfruntă îi pot fie susține încrederea, fie să -l facă să se simtă
incapabil. Din nou, felul în care este ajutat se dovedește vital pentru câ știgarea unei atit udini
pozitive cu care copilul va merge mai departe.
Al treilea stadiu individul se confruntă cu conflictul inițiativă -vinovăție , pe fondul
dezvoltării treptelor sociale și fizice. Acest conflict este generat de faptul că , i se cere asumarea a
tot mai mul te responsabilități. În această etapă, copilul își va dezvolta un puternic simț de inițiativă,
dar în caz că nu se ridică la înălțimea pretențiilor poate să rămână cu un sentiment de vinovăție, mai
ales dacă este certat. Pe măsură ce copilul are de înfrunt at tot mai multe provocări noi, se confruntă
cu conflictul sârguință -inferioritate . El fie le va depăși, fie va căpăta un sentiment caracteristic de
incapacitate.
Stadiu l următor, al cincilea, apare la adolescență, atunci când trebuie rezolvat conflictul
identificare -confuzia rolului . Mulțimea noilor roluri sociale și apartenența la grupuri sociale diferite

23 presupun dezvoltarea unui simț integrator al propriei identități. Dacă individul nu a reușit să își
formeze acest simț va fi copleșit de multitudinea ro lurilor pe care trebuie să le joace. În extremis, el
ar putea căpăta puternice tendințe antisociale.
Ca tânăr adult, el se va confrunta cu conflictul intimitate în relația/relațiile cu alții/izolare ,
ajungând la maturitate la cel de creație/stagnare : viaț a sa va fi mereu productivă, împlinită sau
pasivă, mereu aceeași?
Ultimul stadiu evidențiat de c ătre Erickson apare la vârste înaintate, când omul se confruntă
cu apropierea morții: el trebuie să accepte realitatea sfârșitului, care presupune conflictul de a-l
întâmpina integru sau cu disperare.

2.3. Tipuri de atașament la copii și adulți
Prezentarea lui Howe asupra teoriei atașamentului începe cu o cercetare aprofundată asupra
dezvoltării în mica copilărie și a legăturii părinte -copil . Teoria se bazeaza pe evidențe privind felul
în care experiențele timpurii asupra atașamentului față de adulți de încredere și receptivi, de obicei
față de părinți, reprezintă fundamentul important pentru viitoarele competențe sociale. Froggett
(2002) leagă atașamentul de sol idaritatea dintre ființele umane. Oamenii își formează propria
identitate sau sine, în relațiile sociale învățând cum să relaționeze cu alte persoane, iar creierul dă
un sens lucrurilor care se întâmplă. Prin experiență sunt dezvoltate așteptări care alcă tuiesc o
realitate socială. Unele relații și experiențe timpurii au rol de formare, adică sunt în principal
susceptibile de crearea mai târziu de relații eficiente și de condiții de învățare. Felul cum suntem
depinde de cum am trăit aceste relații timpurii . Există calități ale relațiilor precum căldura,
reciprocitatea, suportul și protecția care în timp tind să ducă la structurarea sinelui bine organizat,
coerent. Bebelușii au o dorință și o capacitate interioară de a comunica și cu ajutorul acesteia obțin
experiențe emoționale care îi ajută să înțeleagă cum simt ei și ceilalți. Construim tot felul de
explicații legate de modalitatea prin care reacționează oamenii ca să putem interpreta semnificația
comportamentului acestora în contextul nostru socio -cultura l.
Înainte de a -i înțelege pe ceilalți, c opiii dezvoltă o conștientizare a propriilor lor stări
psihologice și încep să -i înțeleagă pe aceștia realizând o comparație cu propriile sentimente. Prin
urmare, își dezvoltă înțelegerea împărtășind experiențe cu c eilalți prin relații intime și învață că
diferite persoane a duc în relații propriile lor stări mintale , lucru ce va afecta reacția acestora față de
ei. În urma discuțiilor cu părinții lor despre sentimente vor înțelege mai multe lucruri, dar și

24 învățând cum să interpreteze relațiile sociale care să se potrivească așteptărilor culturii care -i
înconjoară. De -a lungul copilăriei, acest lucru se va accentua, iar utilizarea limbajului le va permite
să învețe în urma interacțiunilor cu cei de aceeași vârstă, cât și cu alte persoane.
Copiii învață să înțeleagă ce simt alte persoane încercând să se dumirească referitor la
comportamentul acestora și când fac acest lucru dezvoltă empatie emoți onală cu acestea. P entru a
experimenta diferite relații, folosesc relații i maginate, fantezii și se joacă cu păpuși și jucăriile
pretinzând că sunt adevărate. Aceste jocuri îi ajut să se dezvolte , imaginându -și ce gândesc ceilalți și
cum le va afecta acest lucru comportamentul.
Psihanalistul Bowlby (1969, 1973, 1980) a elaborat o teorie în care arată că reprezintă o
pulsiune de bază căutarea atașamentului de alte persoane. Când copiii sunt stresați, ei caută
atașamentul celorlalți în trei feluri importante: căutarea apropierii (când copilul caută să fie aproape
de un părinte sau un substitut care-i oferă siguranță); bază de siguranță (când copilul simte că poate
să se expună unui potențial pericol pentru că este prezent apărătorul ); protest față de separare (când
copilul încearcă să prevină separarea de pers oanele care -i oferă prot ecție).
În lucrările de început, Bowlby (1951) era preocupat cum privarea de mamă în primele
etape ale vieții (depriv are maternă) făcea ca mai târziu copiii să trăiască anxietate de separare,
abandon și chiar tulburări de comportament. Dacă relații de ata șament importante sunt coerente și
consecvente, copiii învață deprinderea de a relaț iona cu alții și se percep potenți, adică simt că sunt
capabili să gestioneze situațiile la care sunt expuși . Un copil nu poate elabora un bun model de lucru
acolo unde rel ațiile și atașamentele sunt inconsecvente, deoarece nu este în măsură să stabilească un
model. De asemenea, acolo unde comunicarea nu este liberă, ei nu acceptă riscul exteriorizării
emoțiilor care po t cauza probleme celeilalte persoane. Totodată, unde exi stă situații de pierdere și
separare, acest lucru conduce la retragere.
Sistemul de clasificare a atașamentului al lui Ainsworth (Ainsworth et. Al. 1978) implică
supravegherea copiilor mici cu figurile de atașament pentru a vedea cum se comportă cu îngriji torul
când există o bază de siguranță și cum racționează când sunt separați de îngrijitor, iar apoi acesta
revine. Conform tabelului de mai jos sunt identificate cinci tipuri de experiențe de atașament. Un
număr considerabil de cercetări din mai multe țări diferite a descoperit că această clasificare este
utilă, arătând că aproape 60% dintre copiii normali din SUA și Marea Britanie manifestau un
comportament securizant, deși mult mai puține cercetări identificaseră probleme.

25
Tipuri de atașament Trăirea ata șamentului și comportamentul
De siguranță (tipul B) Un oarecare stres la separare, reacție pozitivă la
reuniune, cu ceva contact fizic sau căutarea
confortului. Joc securizant, receptivitate între
îngrijitor și copil; îngrijitorul preferat străinilor;
îngrijitor alert și receptiv la semnalele copilului;
copil sigur că îngrijitorul va avea disponibilitate
și îl va ajuta când vor apărea dificultăți.
Nesigur sau evitant (tipul A) Puține semne de stres la separare, îl ignoră sau
evită pe îngrijitor la reuniun e. Copiii nu caută
contactul fizic. Jocul este inhibat; copiii atenți la
îngrijitor și, în general, precauți; în mod egal,
vor interacționa și cu persoane străine ; părinte
indiferent, insensibil sau respingând semnele
copilului.
Nesigur și ambivalent sau rezistent (tipul C) Puternic stresat la separare și greu de calmat la
reuniune. Căută contactul fără a se calma ; vor
fugi după îngrijitor dacă acesta pleacă. Copiii
ambivalenți solicită și rezistă atenției;
nervozitate la situații noi și persoanele
necunos cute; îngrijitorul este inconsecvent și
insensibil, dar nu îl respinge și nu este ostil.
Nesigur și dezorganizat (tipul A/C sau D) Unele elemente de comportament evitant și
ambivalent. Confuzie și dezorganizare (poate
(îngheța ) la separare și reuniune, ma nifestă
puține emoții la reuniune. Părinții percepuți ca
înspăimântați sau speriați așa că nu calmează
anxietatea copilului.
Nonatașament Fără stres la separare. Oamenii sunt
interșanjabili, atâta timp cât nevoile îi sunt

26 satisfăcute; dificultăți în contr olarea impulsurilor
și agresiunii. Lipsa oportunității de a dezvolta
atașamente – de obicei, copiii instituționalizați în
copilăria timpurie sai ai căror în grijitori nu au
fost diponibili emoțional (de exemplu, adicții la
alcool , consumatorii de droguri).

Trăirea separării de către copii poate fi cauza anxietății sau fricii pentru aceștia. Reacțiile îi
ajută să se adapteze la expunerea respectivă , dar dacă devine întipărit, poate produce probleme mai
târziu, deoarece va fi slăbită competența socială de adaptare la incertitudine și ambivalență . Reacțiile
la separare reprezintă mecanisme de apărare: copiii tip B au imboldul de deplasa re spre oameni și
conforma re; copiii tip C evită oameni i și sunt agresivi; copiii tip A fug de oameni, se retrag și îi
evită p e ceilalți.
Modelele de comportament de atașament și mecanismele de apărare se mențin pe parcursul
întregii vieți și afectează relațiile cu familia , cu părinții , cu cei de aceeași vârstă, cu societarea,
partenerii și copiii. Howe (1995, pag. 105 -177) anali zează dovezile privind efectele
comportamentului de atașament asupra formării de noi relații cu părinți adoptivi, persoane de
aceeași vârstă sau parteneri și copii. De exemplu, o pero sană care și -a format răspunsuri agresive va
avea dificultăți în stabilir ea de relații cu alți oameni, iar o persoană care evită contactul s -ar putea să
aibă dificultăți în stabilirea de relații intime. De asemenea, Howe examinează unii factori relevanți
pentru anumite dificultăți precum abuzul sexual. Totodată, este clară impo rtanța efectului asupra
eului, de exemplu acolo unde au fo st trăite pierderi și suferințe.
Un concept important este ideea de reziliență, adică rezista sau reveni rea din dificultăți. În
generarea rezilienței sunt importanți trei factori: inteligența și ref lectivitatea; suportul psihologic
alternativ; scoaterea din mediile cu grad crescut de risc.
Practica utilizării teoriei atașamentului implică o evaluare care va urmări: relațiile actuale
(conținutul și calitatea lor, funcția și structura lor); istoria rel ațiilor și modul în care a manifestat
diversele tipuri de comportamente; contextul (presiuni specifice din mediu exercitate asupra
relațiilor actuale).
Conținutul și calitatea au în vedere tonul afectiv al relațiilor, dacă există o legătură
emoțională într e oameni și care este stilul lor operațional, adică cum își reglementează relația. De

27 exemplu, o mamă singură a construit o relație sigură cu fiica ei și i -a controlat comportamentul
încercând să -i explice rațional motivul pentru care este necesar să se co mporte , ori să reacționeze în
anumite feluri. Deseori, în copilărie, acest lucru a dus la conflicte îndelungate sau impasuri, dar la
maturitate, fetei i -a fost ușor să ceară ajutorul și să-i ajute pe ceilalți și a stabilit relații eficace. Într -o
relație s imilară, mama absen ta destul de mult și se baza pe o serie de instrucțiuni și pe datoria fetei
de a avea un comporta adecvat , și fără a o pune în situații penibile. De asemenea, și această mamă a
folosit mijloace raționale, dar nu erau însoțite de iubire și de explicare prin interacțiuni constante
așa că, odată ajunsă la maturitate, această fată evita relațiile intime păstrând un contact foarte redus
cu propria mamă.
În astfel de situaț ii, asistenții sociali intervin. Este necesar ca aceștia să manifeste
receptivi tate și să depună eforturi în vederea înțelege rii și a explic ării a ceea ce se întâmplă. Nu
trebuie să fie surprinși sau răniți de agresiune sau evitare , ci este necesară toler anța, să apelez e la
propria lor înțelegere int electuală și evaluare pent ru a vedea modul în care s -a format acest
comportament. Sprijinul implică suport practic precum îmbunătățirea situației financiare acordându –
se prestații sociale sau ajutor prin oferirrea unor servicii care diminuează greutățile zilnice, iar
suportul emoți onal poate fi asigurat fiind disponibil când este nevoie de un confident și prin
recunoașterea, acceptarea și valorizarea trăirilor și sentimentele celorlalți. De asemenea, pot să ajute
și recunoașterea statutului: încerci din greu să fii o mamă bună, îți ajuți familia aducând acasă un
salariu bun sau oferirea de informații despre servicii utile , stabilind o relație de camaraderie. O
relație bună, de încurajare între asistentul social și beneficiar client poate ajuta comensarea unor
anumite mecanisme de apă rare utilizate de client.
Legăturile cu teoria psihodinamică reies clar din acest rezumat al teoriei ata șamentului și
asistenței sociale provenită mai ales din lucrarea lui Howe. Sunt specifice pentru multe teorii
psihodimanice centrarea pe emoții, dezvolt area în copilăria timpurie ca fundament pentru
problemele ulterioare emoționale și de relaționare, cât și practica susținută de înțelegere și intuiție.
Teoria atașamentului poate fi importantă în munca cu copiii, unde este bine susținută de cercetările
asupra dezvotării copilului, nefiind bine documentată în aplicațiile ei pe adulți. Mai mult chiar,
aplicația ei în asistența socială produce un set schițat de idei pentru practică, deși oferă un
fundament bun pentru explicații sigure privind problemele copilă riei. Preia anumite idei din teoria
cognitivă și a învățării. Acesta este punctul în care ideile practice provenite din teoria cognitiv –

28 comportamentală ar putea fi incluse în abordarea generală stabilită pentru practică în teoria
atașamentului.

2.4. Model e familiale și caz uri de abuz
Părinții care au un atașament relativ sigur față de propriii lor părinți sau alți îngrijitori, pot fi
ajutați mult mai ușor pentru a fi capabili de o îngrijire mai bună. Părinții, care ei înșiși sunt marcați
de anxietate refer itor la propriile lor atașamente sunt mult mai dificil de ajutat să devină părinți
destul d e buni . Expunerea în copilărie la interdicții poate fi așa de puternic ă, încât nu au capacitatea
să recunoască abuzul asupra propriului copil . Părinții sunt conștien ți de cât de rea a fost situația
trăită, considerând -o ca fiind fără ieșire. Ajutorul din partea unui lucrător social, al unui serviciu de
sănătate sau al unei rețele le poate da destulă speranță pentru a conștientiza că pot să-și utilizeze
propriile resur se.
De multe ori, dificultățile părinților cu copiii lor, au rădăcini adânci în propria lor copilărie.
Relația lor cu copilul este caracterizată prin proiecții ale propriilor lor conflicte nesoluționate și
inconștiente. Multe din aceste probleme sunt dific il de re zolvat. Ele presupun resurse personale, însă
mulți părinți nu le au. Dezvoltarea aceste înțelegeri cere un anumit nivel de maturizare și este
dependentă de gradul în care părinții au fost capabili să lucreze direct asupra propriilor traume și
priva țiuni pe care le -au avut în interdicțiile și mulți ani de folosire a strategiei de supraveghere
incompletă, adesea fac dificilă activitatea în vederea ocrotirii copilulu i.
În anul 1983, Killen Heap vorbește despre familiile cu privațiuni și descrie metoda rolului
părintesc, unde cineva își asumă rolul de părinte. Totodată, combină folosirea legăturilor de rudenie,
îngrijirea, învățarea prin identificare, sfătuirea, c u stabilirea limitelor și lucru cu rețeaua socială.
Această abordare a fost prima ș i princi pala dezvoltată în relația cu părinții imaturi, care au
dificultăți în organizarea vieții pentru copii și pentru ei înșiși. Aceștia sunt părinții care ei înșiși au
primit puțină atenție și ajutor , neștiind cum să ofere aceste lucruri copiilor lor. Această metodă este
potrivită pentru părinții inhibați în dezvoltarea lor anterioară , după traume trăite sau atunci când
imaturitateea emoțională este prezentă.
Abordarea respectivă a arătat că este o componentă importantă în munca cu părinții care
abuzează în gen eral și nu doar cu părinții cu privațiuni. Aceasta include elemente ce necesită a exista
în munca dusă cu fiecare familie, dar cu pondere diferită în relația cu diferite familii. Este dificil de
cântărit importanța și ponderea tuturor factorilor implicați în activitatea cu părinții. Balanța poate

29 înclina fie spre gradul de abuz, fie spre resursele necesare atragerii întru servirea scopului privind
protecția copilului.
În multe cazuri este necesar un ajutor de lungă durată . Oricare ar fi originea problemei, ne
așteptăm ca aceasta să reprezinte o piedică pentru respectul său față de sine însuși în continuare,
experiența dependenței lor față de serviciile soci ale și/sau de sănătate lăsându -și amprenta.
Eterna perspectivă conduce la auto -percepție a neajutorării. Ajutorul de lungă durată acordat
acestor familii trebuie să constea dintr -o serie de acțiuni de scurtă durată, care au o focalizare
limitată. Este important să ne focalizăm și să lucrăm asupra unor ținte parțiale clare. De asemenea,
eterna perspectivă afe ctează și asistenții sociali. Noi putem face ca haosul și lipsa speranțelor să
caracterizeze familiile. Putem deveni ineficienți și astfel să contribuim la menținerea unui status
quo. Familiile sunt în criză și ele necesită ajutor. Aceste crize trebuie exp loatate. Pe de altă parte,
părinții nu trebuie menținuți în rolul clientului, ci este necesar să le oferim o ușă deschisă .
Cunoașterea experiențelor din copilăria părinților este folositoare , asigurându -ne că aceștia
experimentează modele alternative celor pe care le -au experimentat anterior. În același timp, mulți
părinți se vor relaționa la noi în moduri care ne arată unele din experiențele trăite și aștept ările
dezvoltat e ulterior. Se recomandă evitarea confirmării așteptărilor. Părinții care au experien ța
dominării, atitudini pretențioase și autoritare cu propriii lor părinți, au nevoie să experimenteze
prietenia, ajutorul constant și la nevoie din partea celor care sunt deschiși la trebuințele și percepțiile
lor. Părinții care au avut părinți pasivi și neinteresați, necesită o relație în care cineva este pozitiv
angajat față de ei. Schimbările se produc prin experimentarea mai degrabă emoțional ă decât
intelectual ă.
Îngrijirea unui copil este dificilă atunci când părinții înșiși nu au primit destulă îngri jire și
știu cum este aceasta. Chiar părinți îngrijiți corespunzător copii fiind, pot întâmpina obstacole
privind îngriji rea când primesc puțin ajutor și suport. Grija noastră pentru părinți este o modalitate
prin care dăm acestora și hrană materială și em oțională (K. Heap 1981). Este destul de delicat să
furnizezi îngrijirea adecvată. Ca ajutoare profesionale există limite despre cât de departe este
recomandabil să mergem în satisfacerea nevoilor părinților care nu au stabilite limitele nevoii de
ajutor. P oate există pericolul de dependență privind ajutorul social, care conduce la pasivitate.
Pentru a împiedica ace stea, facem eforturi să mobilizăm rețeaua și să pregătim terenul pentru o
cooperare pozitivă .

30 Aceasta presupune a sprijini , atât funcțiile de îng rijire, cât și funcțiile sociale. O bună
adaptare la situație, contribuie la creșterea stimei de sine și o îngrijire mai bună . În familiile haotice,
munca începe cu concentrarea pe reducerea acelui haos. Prin concentrarea pe arii restrânse, reducem
haosul și lipsa de speranțe și deznădejdea asociată cu aceasta.
Putem ajuta recomandând rutina elementară . Răspunsu l familiei ne va da po sibilitatea să
vedem ce pot ențial are pentru schimb are, întrucât nu toate familiile reușesc fie și schimbări mici.
Numeroși părinți se trezesc în cercuri vicioase. Nefăcând nimic contribuie la creșterea și
adunarea problemelor, iar aceasta duce la noi pași înapoi și la noi limitări. În asemenea cazuri este
folositor ajutorul practic , la domiciliu. Ar putea fi nevoie să învețe cum să se spele, să pregătească
prânzul și să cumpere lapte, pâine și brânză , în schimbul unor produse de tip Coca -Cola și chipsuri.
Dacă lucrăm cu scopuri de lungă durată și cu scopuri finale, putem să sfârșim forțând
beneficiarii să se gândească la scopuri despre care ei nu cred că pot fi atinse , precum acelea de
construi țeluri de bază, unde pot reuși pas cu pas. Totuși, mulți părinți fac deseori pași înapoi și li se
pare confirmată părerea că nu au nici o valoare, resimt o repetare a experiențelor lor din propria
copilărie. Respectul de sine scăzut reduce f uncționarea parentală în contin uare, dacă așteptările
noastre sunt prea mari și părinții își modelează îngrijirile acordate după abordarea noastră, copiii
riscă să nu poată face față așteptărilor mari ale părinților. Astfel putem agrava abuzul.
Îi stimulăm pe părinți să se gândească la consecințele diferitelor modele de acțiune și reacție.
Cu cât părinții sunt mai imaturi, cu atât este imperios necesară stoparea consecințelor negative ale
acțiunilor lor sa u ale lipsei de acțiune manifestată . Introducerea unor modele alternative de rezolvare
a problemelor este importantă , deoarece determină lucrurile să pară mai ușoare pentru ei. Părinții
sunt ajutați să anticipeze prin imaginarea lor, cândva, în viitor, sit uații dificile sau necunoscute.
Jocul de rol este un ajutor bun în pregătirea părinților pentru diferite situații.
Confundarea rolurilor este foarte obișnuită în multe din aceste familii. Copilul este deseori
plasat în rol de adult. Se manifestă o lipsă de diferențiere între componența familiei și între generații.
Lucrurile pot fi schimbate prin folosirea autorității profesionale așteptând schimbarea și dând teme
care duc la experiența rolurilor inversate.

31 Capitolul 3 .
Echipa multidisciplinară
Rolul sp ecialiștilor în intervenția asupra abuzului

3.1. Psiholog
Psihologul este un post contractual de execuție, scopul principal fiind cel de consiliere și
evaluare psihologică ce urmărește principiul respectării interesului familiei și copiilor acesteia.
Psihologul este abolvent de studii superioare cu diplomă de licență acreditată conform legii, în
domeniul psihologie, cu atestat de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor din România.
Cerințele specifice sunt cele de cunoașterea de sine, spirit de iniți ativă, spirit de observație,
creativitate. Printre atribuțiile specifice postului se pot enumera următoarele: efectuează consiliere și
evaluare psihologică pentru adulți și copii; elaborează plan de intervenție personalizat cu obiective,
instrumente de luc ru raportate la nevoile și particularitățile beneficiarului; întocmește fișa de
evaluare inițială a familiei aflată în dificultate; întocmește contract pentru acordarea de servicii
sociale; elaborează un raport final la terminarea serviciului solicitat cu concluzii și recomandări;
informează managerul de caz, în mod periodic și ori de câte ori sunt necesare demersurile de
instrumentare a cazului; participă la executări silite, audieri minori în instanțe judecătore ști,
respectând interesul familiei și copiil or acesteia; mediază conflictele dintre părinți în vederea
respectării interesului superior al copilului; respectă normele de confidențialitate și dreptul la
imagine și intimitate al persoanei; respectă legislația în vigoare ; aplică procedurile corespunzăt oare
postului .

3.2. Cadre medical e
Medicul constată efectele fizice ale maltratării și de asemenea inițiază tratamentul
recuperator , fiind o resursă importantă privind control sănătății fizice a copilului supus unui abuz,
inclusiv situațiile de risc . Ținând cont de aceste aspecte, el trebuie să acorde o atenție sporită
pacientului, să dea dovadă de căldură și empatie , astfel încât să nu amplifice disconfortul
consultului.

32 În cazurile de neglijare, copilul este murdar, pare înfometat și plânge după mâncare, de
asemenea plânge foarte ușor la apariția unui nou stimul, este foarte palid, ceea ce indică teamă sau
carențe alimentare, are numeroase parazitoze, interne și externe, manifestă carențe în dezvoltare a
psiho -motorie, poate deveni agresiv fără motiv (Roth și Baciu 2004, pag. 19 -21).
În cazurile de abuz fizic, copiii prezintă semnele sindromului Silverman -Caffey. Cele mai
comune manifestări cuprind: echimoze și cicatrici pe fețele defensive ale membrelor, alopecii (firele
de păr ale capului sunt smulse sau zone ale pie lii capului au aspect de peladă) , atitudini corporale de
apărare, subdezvoltare somatică generală, teamă de autoritatea adulților, agresivitate față de copiii
mai mici, neîncredere în propriile ini țiative, reacție promptă la argumentele fizice.
În cazurile abuzului sexual, controlul ar putea evidenția următoarele simptome: traume ale
zonei genitale/rectale, dilatații an ormale ale rectului, vaginului, uretrei, spermă în organele
genitale/rect, traume pe sâni, fese ,abdomen inferior, coapse, semn e de boală cu transmisie sexuală,
sarcină. Acestea sunt semne mai greu observabile la control ul general, mai ales la copii mici care
sunt consultați de ginecolog. Mai ușor de observat sunt simptomele comportamentale: atitudine
obedientă față de adult, agre sivitate față de cei slabi, personalitate pseudo -matură, cunoștințe sexuale
avansate conform vârst ei cronologic e, jocuri sexuale insistente în relațiile cu alți copii, neîncredere
în actele celorlați, scădere bruscă a performanțelor școlare, teamă marcantă față de persoane de
același sex sau de sex opus, comportament seductiv fa ță de bărbați, tulburări de somn, atitudini
suicidare, fobii.

3.3. Ca dre didactic e
Școala este instituția unde minorii petrec un timp îndelungat . Vorbim despre cadrul didactic
ca și actor în echipa multidisciplinară care se ocupă de cazurile de abuz în contextul prevenției sau al
semnalării lui. Astfel, educatorul poate observa devierile comportamentale având oportunitatea
semnalării acest ui lucru organelor abilitate. El are totodată acces la familia minorului și poate
observa direct și comportamentele părinților. Este important ca profesorul să înțeleagă că rolul său
nu este numai acela de a distribui informații , ajutând la dezvoltarea armonioasă a personalității
copiilor. Semnele a buzului pot fi ușor observabile : copilul nu mai prezintă interes, e ste distrat, tăcut
sau agresiv, evită contactul vizual, pare prost îngrijit etc. Pentru orice deviere de la comportamentul
normal, educatorul poate să încerce să investigheze cauzele, să vor bească cu elevul și cu părinții
acestuia.

33 3.4. Organ e de poliț ie
Poliția analizează abuzul în două direcții complementare. Una dintre direcții constituie
intervenția imediată în contextul unui abuz care amenință securitatea minorului, iar cealaltă direcție
are funcția de prevenție. În investigarea și intervenția cazurilor de abuz, polițistul este obligat să
cunoască legislația care incriminează abuzul și neglijarea copilului, trebuie să dezvolte relații de
colaborare cu instituțiile și organizațiile care su nt implicate în ace astă sferă, trebuie să procedeze
diferit în cazurile de înregistrare și investigare a abuzului în comparație cu infracținile comise de
adulți, iar în relațiile cu minorul va da dovadă de un comportament caracterizat prin solicitudine și
spirit de cooperare. Lucrătorul de poliție poate să consemneze cazurile de abuz prin: plângere,
denunț sau constatare din oficiu.

3.5. Juri st
Imaturitate fizică și intelectuală a copilul ui necesită un regim special în vederea apărării
drepturilor sale , mai ales din perspectivă juridic ă. Juriștii au rolul de consiliere a minorului și/sau a
familiei acestuia și de a -i reprezenta în situațiile care reprezintă un pericol la adresa integrității
copilului.
Potrivit Organizației Salvați Copiii, juristul implicat în soluționarea problemelor copilului
devenit victimă a abuzului trebuie să posede următoarele calități: o înaltă conștiință juridică,
hotărâre și fermitate în lupta pentru respectarea legalității și drepturilor copilului, angajament,
atașamentul necesar a propierii de copil, disponibilitatea lucrului într-o echipă multidisciplinară,
abilități de relațion are, comunicare și consiliere. T rebuie să știe Convenția ONU cu Privind la
Drepturile Copilului, legislația națională și internațională în vigoare, să fie f amiliarizat cu
procedurile autorităților publice incidente în domeniu, să posede cunoștințe de psihologie și
sociologie a copilului.

3.6. Asistent social
Asistentul social ocupă un post de execuție, iar î n lucrul cu copiii supuși relelor tratamente,
fișa de post a unui asistent social cuprinde următoarele principale activități : dezvoltarea unei relații
cu familia și copilul, identificarea și stabilirea scopurilor și sarcinilor care trebuie realizate împreună
cu familia, susținerea părintelui sau ocrotitoru lui legal în schimbarea comportamentelor cu risc
abuziv asupra copilului, stabilirea obiectivelor prioritare copil ului și familie i, stabilirea rolurilor ce

34 revin beneficiarilor și a planului de intervenție, etapizarea obiectivelor și evaluarea acestora ,
implicarea altor instituții în realizarea obiectivelor dacă este necesar , realizarea contractului și
acordul scris al părintelui .
Asistentul social este absolvent de studii superioare cu diplomă de licență acreditată conform
legii, în domeniul socio -uman. Pr intre abilitățile necesare se numără spiritul de orientare; abilități de
cercetare și comunicare. De asemenea, desfășoară activități de informare și relații cu comunitatea;
folosește interviului cu membrii familiei (individual și/sau împreună) abordat ca p roces decizional;
respectă obiectivele intervenției stabilite pentru fiecare familie/părinte și ține o evidență ordonată a
tuturor cazurilor la care lucrează; evaluează periodic familiile monitorizate (în funcție de dificultatea
sau gravitatea cazului); participă la reuniuni de lucru cu întreaga echipă pluridisciplinară;
colaborează cu echipa multidisciplinară la redactarea rapoartelor periodice de activitate; elaborează
un raport final ce conține concluzii la terminarea serviciului solicitat; informează ma nagerul de caz,
în mod periodic și ori de câte ori este nevoie, privind demersul de instrumentare a cazului; participă
la executări silite, respectând interesul familiei și copiilor acestuia; respectă normele de
confidențialitate și dreptul la imagine și i ntimitate al persoanei; cunoaște și pune în aplicare
legislația în vigoare.
Asistenții sociali sunt cei care iau decizii pentru asigurarea bunăstării și a respectării
drepturilor copilului. Se poate afirma că luarea unei decizii privind copilul abuzat impl ică o î naltă
încărcătură psihică, deoarece nu s e poate stabili cu siguranță dacă decizia de a lăsa copilul în familie
sau de a -l rupe de familia sa este și cea care ajută cel mai mult copilul. Erorile, chiar puține, sunt
inerente , deoarece există multe caz uri și fiecare este unic , iar monitorizarea copilulului este limitat
pe o durată stabilită de timp : …asistenții sociali consideră ca fiind foarte dureros abuzul asupra
copiilor, fiind o problemă subiectivă, realizată sub mantaua conflictelor de rol foart e presante, a
așteptărilor conflictuale ale asistaților, ale altor agenții și ale publicului. Pentru a face față acestei
situații trebuie să stabilească și să urmărească niște atitudini de bază față de abuzurile asupra
copiilor, care să reflecte experiența practicii, să o formeze și care să permită examinări din partea
altor, remarcau Cooper și Ball.
Pentru diminuarea situației conflictuale și a stresului asistentului social, autorii recomandă
supervizarea. Aceasta ar constitui o bază pentru refularea senti mentelor angoasante și anxioase, dar
și o metodă pentru validarea răspunsurilor sau găsirea de soluții multiple la întrebări. Este important

35 să acceptăm propriile granițe și să acceptăm că situația de abuz este una conflictuală care poate
produce emoții pu ternice , fiind în măsură să activeze apărările psihice ale asistentului social .
Investigarea cazului presupune parcurgerea următoarelor etape: sesizarea, înregistrarea
cazului, evaluarea inițială, evaluarea familiei, planificarea intervenției, intervenția și tratamentul,
evaluarea, închiderea cazului. Toate cazurile parcurg în instrumentarea aceste etape.

3.6.1. Sesizarea
Sesizarea o poate formula oricine are tangență și/sau observă semnele exis tenței unui abuz de
orice fel asupra unui copil. Sesizarea se adresează la SPAS, T elefonul Copilului , DGASPC,
Autoritat ea Tutelară din Primărie, Poliție , ONG -uri cu activități privind protecția copilului .
Sesizarea va fi preluată de un lucrător din cadrul instituției sesizate și predată, mai departe,
serviciului spec ializat. Modalitatea prin care se efectuează o sesizare: direct ă, electronic, telefonic
sau în scris, iar petentul are dreptul la păstrarea confidențialității.
În cadrul instituției toate sesizările și autosesizările sunt înregistrate la compartimentul de
evidență intrări -ieșiri.

3.6.2. Evaluarea inițială
Evaluarea inițială a cazurilor sesizate, chiar în cazurile urgente, este realizată de către
asistența socială, cu sprijinul echipei mobile. Dacă în urma evaluării inițiale se constată nevoia
instituirii u nor măsuri, cazul respectiv este tran sferat compartimentului specializat. În această
situație este desemnat un manager sau responsabil de caz, care realizează evaluarea detaliată
împreună cu membrii echipei multidisciplinare.
Evaluarea inițială urmărește c a informațiile raportate în sesizare să se înscrie în definiția
abuzului și urgența intervenției. Datele care se colectează în vederea soluționării cazului se impune a
fi suficiente pentru a permite adoptarea unei decizii, dar și pentru a valida informații le primite în
urma sesizării. De asemenea, se pune accent pe următoarele variab ile care ajută în determinarea
intervenției : existența unor alte victime, posibilitatea repetării abuzului, siguranța copilului,
implicarea altor autorități pentru protecția cop ilului. Întrebările care se adresează victimei și
măsurile care se iau, au ca scop, asigurarea securității copilului.
Pentru evaluare, toți ceila lți speciali ști au o sarcină important ă. Personalul medical poate fi
implicat în identificarea naturii și gravi tății abuzului, iar pentru validarea ipotezelor se poate cere

36 ajutorul psihologilor sau psihiatrilor. Educatorii, personalul serviciilor comunitare pot constitui surse
de informare și/sau acțiune și de asemenea, polițiștii pot deveni membrii ai echipei de intervenție
sau pot oferi informații.

3.6.3. Evaluarea detaliată
Evaluarea detaliată a cazului se efectuează cu participarea beneficiar ilor la procesul de
evaluare, iar modul de implicare a acestora se regăeste în contractul dintre furnizorul de servicii și
beneficiar, presupunând nu doar identificarea problemelor, carențelor și deficiențelor situației
familiale a copilului, ci și a resur selor individuale. Se evaluează riscurile la care este expus copilul,
dar și oportunitățile oferite de mediul în care trăiește, condițiile și factorii care determină
îmbunătățirea și creșterea calității vieții.
În evaluarea detaliată a cazului se analizeaz ă datele privind sănătatea membrilor familiei,
condiții de viață, abilități parentale și practicile domestice în exercitarea parentalității, educația și
nivelul veniturilor, modalități de gestionare a resurselor materiale și financiare, precum și existența
suportului oferit de rude și/sau proximitate. Abordarea individualizată a membrilor familiei se
realizează în context cu copul completării unei abordări comprehenisive a situației familiei
(DePanfilis și Salus 2003, pag. 69 -70).
Această acțiune evidențiaz ă cauzele abuzului, identificarea risc ului existent și decizia legat ă
de măsurile de scurtă și lungă durată . Acestea constituie punctul de plecare al personaliz ării
intervenție i. Dacă integritatea fizică a copilului este amenințată sau copilul este în situ ație de risc, se
impune necesitatea instituirii unei măsuri de protec ție prin internarea în regim urgență intrr-un
centru sau într -un spital . Se au în vedere următoarele elemente: nivelul de trai, dezvoltarea copilului,
istoricul familial, semnificația med iului ambiant trecut și actual, experiențe abuzive trăite de părinți,
existența unor boli psihice sau a unor deficiențe psihice/fizice, ce trebuie schimbat în dinamica
familiei cu scop de preveni re a abuzul ui.
În evaluarea familiei se folosesc tehnici spec ifice: observație, interviu, teste, scale, analiza
documentelor, genogramă, ecomapă, anchetă socială, rapoarte de vizită, note realizate pe teren,
procese -verbale ale întâlnirilor echipei etc., care vizează mai multe arii de evaluare: socială,
medicală, ps ihologică și educațională. Prin orientarea sa, evaluarea detaliată determină tipul de
management de caz abordat, pentru că întrebările care dirijează procesul de evaluare devin direcții
de acțiune în intervenția programată.

37 3.6.4. Planificarea intervenție i
Intervenția se concretizează în elaborarea unui plan de servicii/intervenție personalizată,
reprezentând un instrument de structurare a activității menit să producă schimbările dorite în situația
beneficiarilor. Acesta este un proces, și nu un rezultat f inal al activității specialistului implicat în
modificarea situației beneficiarului, chiar dacă deseori exită tendința de a considera planul un
rezultat principal al activității sale. El reprezintă consensul dintre beneficiar și specialist.
Participarea be neficiarului la planificarea, elaborarea și acceptarea intervențiilor îl determină la
implicare activă.
În cadrul planului se menționează obiectivele intervenției, rezultatele așteptate, acțiunile ce
trebuie întreprinse și factorii responsabili pentru real izarea acestora.
Procesul de planificare a intervenției , are în vedere de următorii itemi: obiective care
trebuie sc atinse, factori determinanți ai abuzului care trebuie sc eliminați, schimbări le din dinamica
familiei, priorități, strategie sau tip de inter venție ce poate fi folosită, etape de urmat pentru
atingerea obiectivelor, limite de timp, actorii și rolul lor, moduri de evaluare intermediară, instituții
colabora toare .
Se urmărește identific area unor strategii cu participarea familiei, care vor amelior a efectele
abuzului, dar se asigură și indicatoare de evaluare a progresului beneficiarului pentru eficientizarea
intervenției și măsurarea ei . Planul se constr uiește pe trei niveluri ale intervenției inter-instituțional ,
multidisciplinar (se precizează at ribuțiile instituțiilor și specialiștilor) și al rețelei sociale .

3.6.5. Evaluarea rezultatelor
Vizează măsurarea efectelor, modificările apărute în familie, reducerea sau dispariția risc ului
din viața copil ului. Evaluarea are rolul de a antrena familia î n determinarea comportamentelor care
s-au modificat. Pentru realizarea evaluării rezultatelor se utilizează orice tehnică ce ar conduce la
analiza prezentă a situației beneficiarilor, raportată la starea inițială și obiectivele intervenției.
Aceasta coinci de cu reevaluarea planului de intervenție, unde copilul și familia lui sunt implicați în
măsurarea progreselor înregistrate, iar revizuirea planurilor este discutată cu aceștia.

3.6.6. Închiderea cazului
Acesta se face prin eliminarea riscului care a cond us la abuz sau prin preluarea copiilor de
către instituțiile de protecție socială, acolo unde familia naturală s -a dovedit incapabilă, în urma

38 procesului de intervenție, să -și modifice comportamentele. În cazul copiilor care beneficiază de o
formă de prote cție, închiderea cazului coincide cu atingerea finalității stabilite în planul de
intervenție, iar pentru cazurile de prevenire, închiderea se realizează atunci când sau înregistrat
progrese privind reducerea riscului de exploatare, neglijare și/sau abuz, datorită modificărilor
benefice intervenite în situația familială a beneficiarului . DePantilis și Salus (2003, pag. 99 -100)
vorbesc despre patru tipuri de situații prin care se închide un caz: prin finalizare obiectivelor
propuse, referirea (orientarea ben eficiarului către alte tipuri de servicii), transferul (vizează
competența teritorială) și renunțarea/refuzul beneficiarului la serviciile sociale.

39 Capitolul 4 .
Cadru legislativ

Adoptara Convenției cu privire la depturile copilului de către Adunarea Gene rală a
Organizației Națiunilor Unite, la 20 noiembrie 1989, a reprezentat un moment de vârf în evoluția
dreptului internațional în domeniul protecției copilului.
Plecând de la principiile conform cărora copilul trebuie: să crească într -un mediu familial,
într-o atmosferă de afectivitate, dragoste și înțelegere; să fie protejat împotriva oricărei forme de
discriminare; să i se acorde o protecție și îngrijiri speciale, în principal o protecție juridică potrivită
înainte și după naștere, din cauza lipsei de ma turitate fizică și intelectuală și recunoscând că în toate
țările lumii sunt copii care trăiesc în condiții deosebit de dificile și că este necesar să se acorde
acestora o atenție deosebită, precum și importanța cooperării internaționale pentru îmbunătățir ea
condițiilor de viață ale copiilor în toate țările, în mod deosebit cele în curs de dezvoltare.
România a ratificat Convenția cu privire la Drepturile Copilului prin Legea nr. 18/1990,
obligându -se să garanteze și să promoveze drepturile copilului, așa c um sunt definite prin convenție
și în conformitate cu principiile și normele enunțate de aceasta. Semnarea Convenției a însemnat
aderarea României la cel mai important document internațional, care cuprinde prevederi privind
realizarea interesului copilului și a drepturilor acestuia, document al cărui principii au stat la baza
întregii legislați adoptate ulterior.
Începând cu anul 1990, în cadrul eforturilor depuse pentru integrarea sa în comunitatea
țărilor cu o democrație avansată, România a semnat și rati ficat cele mai importante convenții
internaționale din domeniul protecției copilului.
Înainte de 1990 în România au existat preocupări pentru stabilirea unor măsuri de protecție a
copilului împotriva abuzului emoțional, abandonului, apărarea drepturilor co pilului orfan, asigurarea
întreținerii ș.a.m.d., precum și pentru luarea unor măsuri de ocrotire atunci când în f amilie era
periclitată dezvoltarea fizică, morală și intelectuală a copilului sau părinții nu puteau să -i asigure
condiții corespunzătoare de v iață.
După anul 1990 au apărut reglementări care au constituit o încercare de îmbunătățire a
sistemului de protecție a copilului, la început etapizat, bazat pe plasare copiilor în situație de criză în

40 instituții de tip rezidențial, neadaptate conform stand ardelor, nevoilor copiilor, iar ulterior, în special
după 1997, acestea s -au perfecționat continuu, punându -se accent pe îmbunătățirea microclimatului
din centrele de plasament și, îndeosebi, dezvoltarea alternativelor de protecție de tip rezidențial.
În conformitate cu prevederile Constituției României adoptatată în anul 1991 și având în
vedere că România începând din anul 1990, a ratificat o serie de convenții internaționale în
domeniul protecției copilului, prin Hotărârea Guvernului nr. 972/1995 s -a apro bat Planul național de
acțiune în favoarea copilului, prin care s -au stabilit principalele direcții de acțiune: aplicarea
recomandărilor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului; urmărirea impactului tranziției
economice asupra copiilor și luarea unor măsuri corespunzătoare de protecție a acestora;
promovarea cercetării în domeniul abuzului și neglijării copilului, inclusiv în familie și inițierea de
măsuri de intervenție eficientă; dezvoltarea educației familiale și a serviciilor sociale pentru
susținerea familiilor aflate în dificultate; continuarea procesului de perfecționare a legislației
naționale pentru asigurarea protecției intereselor copiilor ș.a.m.d.
Deosebit de important pentru realizarea obiectivelor reformei din domeniul protecției
copilului în dificultate, prevăzute de legislația în vigoare, precum și în scopul coordonării unitare a
activității de protecție a copiilor rezidenți, s -au adoptat în perioada 2000 -2003 o serie de hotărâri ale
guvernului privind strategia națională de reformă a sistemului de protecție a drepturilor copilului și
reorganizarea instituțiilor, secțiilor de spital și a celorlalte unități de protecție socială a copilului în
cadrul serviciilor publice specializate din subordinea consiliilor județene sau consiliilor lo cale ale
sectoarelor municipilului București.
În scopul prevenirii abandonului și a neglijării copilului de către familia biologică sau
susținătorii legali, au fost adoptate o serie de acte normative care vizează familia aflată în dificultate,
prevenirea i nstituționalizării și, nu în ultimul rând, respectarea drepturilor copilului, cum ar fi:
concediu plătit pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, iar pentru cel cu handicap, până la 3 ani;
asigurarea minimului de hrană zilnic pentru anumite categorii, pr in cantine de ajutor social;
acordarea de salarii asistenților personali pentru copiii cu handicap în scopul asigurării asistenței,
supravegherii și îngrijirii permanente; acordarea de ajutoare sociale pentru persoane cu venituri mici
sau fără venituri etc .
Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sunt instituții publice cu
personalitate juridică, ce funcționează în subordinea consiliului local. Principalele direcții de acțiune
ale acestora sunt: coordonarea la nivel local/județean a activităților de punere în aplicare a strategiei

41 guvernamentale în domeniul protecției copilului; monitorizarea respectării drepturilor copilului;
identificarea copiilor care necesită măsuri speciale de protecție a drepturilor lor; sprijinirea
alternativel or de protecție de tip familial. Instituția asigură protecția copiilor aflați în dificultate i
acționează pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, inclusiv sexuală,
vătămare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare,
asigurând consiliere copiilor și familiilor, evaluează familia, propune măsuri de protecție și
urmărește eficiența măsurilor luate.
Rezultatele așteptate în urma aplicării obiectivelor strategiei are menirea să asigure cr eșterea
calității activităților de protecție a copilului prin repectarea unor standarde minime de locuit,
îngrijire, recuperare, educare, socializare și integrare, care să ducă la diminuarea ponderii îngrijirii
de tip rezidențial și dezvoltării sistemului alternativ centrat pe crearea și multiplicarea de servicii
comunitare.

42 Capitolul 5.
Cercetarea pra ctică

5.1. Stabilirea temei de cercetare
Abuzul asupra copilului și influențele asupra dezvoltării acestuia este foarte greu măsurabil ,
fiind totodată un fenomen larg răspândit . În România , Legea 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului încearcă să clarifice aceste aspecte și să ofere suportul legal pentru
a identifica cazurile de abuz. Evoluția de la acțiuni reactive în caz de abuz către acțiuni preventive ,
care să evite apariția abuzurilor asupra copiilor, se impune a fi prioritară. Conform acestei legi
instituțiile statului sunt obligate să prevină și să protejeze copiii împotriva oricărei manifestări de
violenț ă, abuz fizic, psihic sau sexual împotriva lor. Prevenirea abuzului trebuie să facă parte
integrantă din viața cotidiană a copilului și să se concentreze asupra părinților, cadrelor di dactice, a
tuturor persoanelor din proximitatea copilului. Manifestările violente sau antisociale pot avea
consecințe negative de lungă durată asupra copilului, în mod special în viața de viitor adult. Prin
acest proiect de cercetare vom prezenta etapele și tehnicile ce se impun a fi parcurse într -o
intervenție și rolul echipei multidisciplinare în rezolvarea cazurilor de abuz asupra copilului.

5.2. Obiectivele cercetării
Prin această cercetare mi -am propus să urmăresc :
– evidențierea factorilor favorizanț i ai apariției fenomenului de abuz ,
– identificarea măsurilor de intervenție care facilitează recuperarea fizică și psihică a
copilului victimă a abuzului ,
– identificarea caracteristici lor părinților care comit abuz.

5.3. Documentare prealabilă
S-au folo sit: rapoarte de anchetă psiho -socială, planuri de intervenție specifică, planuri
individualizate de protecție, fișe psihologice, fișe de evaluare a abuzului , fișe medicale, certificate
I.N.M.L.

43 5.4. Universul cercetării
Acesta este reprezentat de către pă rinți, copii și rudele până la gradul al -IV-lea, benefi ciari ai
D.G.A.S.P.C .

5.5. Unitatea de analiză și de înregistrare
Unitatea de analiză din cadrul acestei cercetări este copilul. Subiectul analizei se raportează
la mediul său familial și la relația a cestuia cu părinții și/sau familia extinsă.

5.6. Elaborarea ipotezelor
1. Dacă unul dintre părinți sau ambii au fost supuși unei forme de abuz în copilărie, atunci
riscul apariției unui abuz asupra copilului, crește.
2. Dacă o familie întâmpină dificultăț i materiale , atunci riscul ca un copil să fie supus unui
abuz, crește .
3. Dacă într -o familie cel puțin unul dintre părinți este alcoolic , atunci riscul apariției unei
situații de abuz asupra copilului crește.

5.7. Metode de cercetare
Am ales pentru verif icarea ipotezelor analiza documentelor sociale, observația sistematică și
ancheta de tip interviu. Ținând co nt de natura cercetării, studiile de caz a u fost ales e pentru valoarea
sa de exemplaritate.

5.8. Selectarea surselor de informare
Pentru analiza aces tui fenomen s -a făcut apel la documente livrești, documente statistice
publice și anchete de tip interviu. Prin studiile de caz din cadrul acestei cercetări mi -am propus să
analizez o parte din variabilele multiple , care afectează unitatea de a naliză în propri ul său context.

44 5.9. Prezentarea, analiza și interpretarea datelor

S t u d i i d e c a z

Caz 1
Doamna C.D., mătușa minorulu i A.A.C . a sesizat prin Telefonul Copilului faptul că nepotul
său în vârstă de 9 ani a fost bătut de către actualul soț al mamei lui , O.R. . În vederea evaluării
situației, la domiciliul doamnei C.D. s-a deplasat o echipa mobilă de intervenție a D.G.A.S.P.C.,
compusă din doi asistenți sociali și un psiholog, unde au constatat că minorul pre zenta mai multe
vânătăi la nivelul feței. Astfe l, în aceeași zi copilul a fost preluat de reprezentanții instituției și
instituită măsură de protecție socială. Din cercetările efectate, a rezultat faptul că din relația de
concubinaj a mamei O.C. a rezultat minorul A.A.C și fratele A.M., recunoscuți dup ă naștere de tatăl
lor, A.C.D. Câțiva ani, familia a locuit împreună în casa părinților lui A.C.D., însă în anul 2003
locuința a fost vândută, iar A.C.D. a refu zat să mai conviețuiască împreună cu minorii și concubina,
așa că mama și copiii s -au mutat în p rovincie, în casa socrilor . Tatăl băieților își vizita rareori
familia și nu a manifestat vreun interes cu privire la condițiile în care aceștia cresc sau sunt educați,
așa că mama acestora a obținut în instanță custodia exclusivă a minorilor. După aproxim ativ cinci
ani, doamna O.C. s -a căsătorit cu domnul O.R., care intenționa să adopte copiii. Între minorul
A.A.C. și actualul soț al mamei sale, au existat multe conflicte privind programul școlar, activitățile
extrașcolare și timpul mult prea îndelungat pe care copilul îl petrecea în fața calculatorului, jucând
un joc video violent. Aceasta a fost de fapt cauza pentru care domnul O.R. l -a lovit pe copil. În urma
sesizării, au fost inițiate următoarele acțiuni: preluarea minorului și instituirea unei măsuri de
protecție socială, colaborarea cu Institutul Național de Medicină Legală în vederea emiterii unui
certificat constatator al abuzului, consilierea psihologică, discuții cu mama minorului și actualul său
soț, efectuarea unei anchete sociale la domiciliu, colaborarea cu școala frecventată de minor. Prin
declarație scrisă, domnul O.R. a declarat că a fost violent cu băiatul, motivând că a fost prima dată
când a lovit copilul. Din discuțiile cu O.R. s -a reținut că a recurs la corecția fizică pentru a -i da o
lecție , să se poarte corespunzător. O.R a povestit că și -a petrecut copilăria într -un centru de
plasament și a fost abuzat fizic de către alți tineri. Acesta a respins colaborare a cu reprezentanții
instituției, astfel că demersul privind includerea într -un program de consiliere nu a putut fi realizat.
Încă de la momentul în care minorul a fost preluat din familie, acesta a continuat să frecventeze
cursurile școlare, fiind însoțit de către un inspector educator, atât la dus, cât și înapoiere. În tot acest

45 timp, mama copilului îl vizita zilnic, aducându -i mâncare și haine. După trei săptămâni de la
instutuirea măsurii de protecție, educatorul ce trebuia să înapoieze minorul în centru a fost informat
de cadrele didactice că acesta a plecat în pauza celei de -a treia ore. Imediat a fost anunțată dispariția
minorului la Secția de Poliție – Serviciu Investigații Criminale. La două zile după anunțarea
dispariției, agenții de poliție au anunțat reprezentanții D.G.A.S.P.C., că doamna O.C. împreună cu
minorul A.A.C. s -au prezentat la Secție. Cu această ocazie, copilul a declarat verbal că dorește să
locuiască împreună cu familia și că nu dorește să se mai întoarcă în centru, deoarece nu poate să se
adapta mediului instituțional. În cadrul anchetei sociale efectuată la dom iciliul mamei s -a constatat
că aceasta s -a separat de soțul violent și a depus acțiune de divorț. În urma violenței fizice exercitată
asupra fiului său, aceasta s -a mutat într -o locuință proprietate personală, constatându -se că aceasta
dispune de condițiil e necesare creșterii și îngrijirii copiilor, iar din discuțiile cu vecinii, s -a reținut că
familia nu a creat probleme în comunitate până la acel moment. Deoarece doamna O.C. a manifestat
interes și dorința de reintegrare a copilulu în familie, echipa mult idisciplinară și respectiv Serviciul
Juridic Contencios a înaintat spre judecare, reintegrarea minorului în familie și monitorizarea
cazului.

Caz 2
Directorul unei Școli G imnaziale din București a sesizat telefonic faptul că minora D.E.G. în
vârstă de 10 ani, vine la ore cu multiple urme de violență fizică, respectiv vânătăi pe corp, fără păr în
anumite zone ale capului. Pe cale de consecință, echipa mobilă s -a deplasat de urgenț ă la domiciliul
minorei, unde a discutat cu mama acesteia, doamna G.A.M., decl arând în scris că bunicul matern a
tras fetița de păr, dumneaei nefiind prezentă deoarece fusese internată în spital. S -a reținut că minora
provine din relația de concubinaj a mamei cu domnul D.O.C., fiind separată în fapt de acesta. În
prezent, mama și co pilul locuiesc în casa proprietate personală a domnului M.I., bunicul matern al
minorei. Părinții fetiței și -au exprimat dorința ca aceasta să fie inclusă într -un centru de plasament
din cadrul instutuției, deoarece nu -i pot oferi condiții decente de creșt ere și îngrijire . Prin urmare,
pentru minoră a fost instutuită măsură de plasament și inclusă într -un centru. În acest caz, ca urmare
a sesizării s -au întreprins următoarele demersuri procedurale: anchetă socială la domiciliul minorei,
discuții cu familia, colaborarea cu Institutul Medico -Legal în vederea eliberării unui certificat
constatator al abuzului , colaborarea cu școala frecventată de minoră, consilierea psihologică a
minorei și a mamei. Conform certificatului emis de Institutul Medico -Legal a rezul tat că minora a

46 fost abuzată atât fizic, cât și sexual de bunicul matern. Din raportul de evaluare psihologică al
minorei, a rezultat faptul că relația dintre doamna G.A.M și tatăl acesteia a fost tensionată și
conflictuală, situație care considera că se d atora stărilor depresive ale acestuia, fiind diagnosticat cu
ciroză hepatică. După decesul bunicului matern, minora și -a exprimat dorința de a se reîntoarce la
mamă, fiind foarte atașată de aceasta, iar mama a solicitat în scris reintegrarea copilului în f amilie.
Având în vedere cele prezentate, minora și mama acesteia au fost incluse într -un program de
consiliere psihologică derulat în cadrul instituției, cazul fiind monitorizat de specialiștii
D.G.A.S.P.C.

Caz 3
Ca urmare a sesizării Secției de Poliție, reprezentanții D.G.A.S.P.C. au fost informați privind
abuzul asupra minorului P.C.G. în vârstă de 13 ani. Pe cale de consecință, reprezentanții
D.G.A.S.P.C. s -au deplasat la domicilul în fapt al domnului P.D.P., tatăl minorului, unde a fost găsit
împreună cu concubina sa , doamna B.I . Copilul nu se afla acasă, deoarece în urmă cu puțin timp
fusese bătut de către tatăl său P.D.P. și internat de urgență la Institutul de Fonoaudiologie și
Chirurgie Funcțională O.R.L. Prof. Dr. D. Hociotă . După externarea copilu lui, tatăl, concubina și
minorul s -au prezentat la sediul D.G.A.S.P.C. domnul P.D.P. a declarat în scris că și -a bătut copilul
după ce consumase alcool, deoarece băiatul fusese agresiv față de concubina B.I. În acest caz,
intervenția specialiștilor D.G.A.S .P.C. a fost următoarea: efectuarea anchetei sociale la domiciliul
minorului, discuții cu tatăl și concubina B.I., efectuarea anchetei sociale la domiciliul mamei
minorului, colaborarea cu Secția de Poliție privind fapta penală rele tratamente aplicate min orului ,
colaborarea cu Serviciul Juridic Contencios pentru decăderea din drepturile părintești ale tatălui,
consilierea psihologică a minorului și identificarea unui mediu familial pentru copil.
Tatăl minorului și -a exprimat acordul scris privind instutuir ea unei măsuri de protecție
socială privind copilul. Din evaluarea detaliată a cazului, a rezultat că minorul s -a născut în timpul
relație de concubinaj dintre mama R.C.M. și tata P.D.P. Despărțirea părinților a fost cauzată de
consumul de alcool al domnul ui P.D.P. Doamna R.C.M. a început o nouă relație de concubinaj cu
domnul S.A.D. , născându -se copilul S.M.D. Această nouă relație a doamnei R.C.M. s -a încheiat
după aproximativ doi ani, copilul S.M.D. rămânând în grija mamei. În prezent, mama R.C.M. și
copilul S.M.D. locuiesc într -o casă la curte din sectorul 5, proprietatea domnului N.G., tatăl doamnei
R.C.M. În urma anchetei sociale s -a constatat că locuința era compusă din două camere și un hol,

47 construită din paiantă, imobilul și curtea prezentând o star e de degradare avansată, cu ferestre sparte,
acoperiș fisurat, curtea plină de gunoaie. Deoarece pe numele tatăl minorului a fost deschis dosar de
cercetat are penală, iar mama minorului nu îndeplinea condiții necesare pentru creștere și îngrijire a
minorul ui, s -a instituit măsură de protecție socială pentru copil, acesta fiind preluat într -un
apartament de tip familial.

Caz 4
Prin sesizarea asistentei medicale aflată la camera de gardă a spitalului Bagdasar Arseni,
reprezentanții D.G.A.S.P.C. au fost infor mați că doamna R.A.E. împreună cu bebelușul P.A.I. în
vârstă de o lună s -au prezentat la unitatea de primiri urgențe din cadrul spitalului, deoarece atât
mama, cât și copilul au fost agresați fizic. Mama minorului a susținut că au fost bătuți de concubinul
său, respectiv tatăl copilului. Din declarația asistentei medicale, s -a reținut că doamna R.A.E. se afla
sub influența consumului de alcool și prezenta o rană superficial la nivelul gâtului, posibil provocată
de altercația fizică avută cu tatăl minorului. Totodată, la camera de gardă, mama și -a abandonat
bebelușul. Conform fișei de observație clinică, copilul prezenta urmele agresiunii, diagnosticul la
externare fiind cel de traumatism cranio -cerebral minor (grad I), fractură craniană cu minimă
decalare fr onto-parietală dreapta, hematom epicranian parietal drept, escoriație hemifacies drept.
Deoarece pe toată perioada internării minorul nu a fost vizitat de vreo rudă, unitatea medicală a
sesizat autoritățile, respectiv D.G.A.S.P.C. și D.G.P.M.B. Serviciile de asistență socială au intervenit
în acest caz și a întreprins următoarele acțiuni procedurale: preluarea minorului și instituirea măsurii
de protecție socială, colaborarea cu spitalul și cadrele medicale prezente la internarea minorului,
colaborarea cu Serviciul Public de Evidență a Persoanelor privind identificarea mamei și domiciliul
acesteia, colaborarea cu Secția de Poliție privind abuzurile asupra minorului, colaborarea cu
Serviciul Juridic Contencios privind decăderea din drepturile părintești ale p ărinților ca urmare a
abuzurilor exercitate asupra copilului, precum și a abandonului . În cadrul evaluării detaliate a
cazului, a rezultat dă doamna R.A.E. și concubinul acesteia P.S.S. au locuit într -o cameră închiriată.
După câteva zile de când se mutase ră împreună, P.S.S. a amenințat -o cu cuțitul pe R.A.E. Relația
celor doi concubini era tensionată și conflictuală, ajungându.se deseori la violență fizică și verbală,
astfel că proprietarul i -a evacuat din locuință. Din discuțiile avute cu proprietarul, ac esta a declarat
că cei doi chiriași s -au certat într -o seară mai rău decât de obicei. Fiind tăiată la gât, R.A.E. a
solicitat ambulanța, care a transportat -o împreună cu minorul la spital. Diagnosticul mamei

48 minorului a fost cel de traumatism cranio -cerebr al minor, contuzie toraco -abdominală, plagă contuză
tăiată latero -cervicală dreaptă, agitație psihomotorie. Referitor la doamna R.A.E., s -a reținut că
aceasta nu a formulat plângere penală împotriva lui P.S.S., motivând că în prezent s -a împăcat cu
tatăl m inorului, iar în seara respectivă s -a tăiat singură cu lama cuțitului. Cu privire l a minor, aceasta
a declarat că î n urmă cu o săptămână a fost agresată de concubin, în timp ce avea copilul în brațe.
Bărbatul a avut intenția de a o lovi, însă accidental a lovit copilul. Având în vedere contextul
familial și ținând cont de faptul că părinții minorului nu s -au interesat de copil de la internare și până
în prezent, echipa pluridisciplinară a identificat un asistent maternal, care și -a exprimat dorința de a
prelua copilul în plasament, ulterior instituindu -se măsură de protecție socială pentru minor.

Caz 5
Doamna Ș.C. a solicitat ajutorul Poliției la numărul de telefon de urgență 112 , deoarec e fiica
sa Ș.A. în vârstă de 14 ani a fost bătută de tatăl ei, care se afla sub influența alcoolului. La fața
locului, e chipajul de poliție a solicitat ambulanța, care a preluat și internat minora Spitalul Marie
Curie. După investigații le medicale necesare , reprezentanții D.G.A.S.P.C. au fost contactați
telefonic de către medicul de gardă al spitalului, com unicând că starea de sănătat e a minorei permite
externarea, diagnosticată cu heteroagresiune; traumatism cranio -cerebral minor, co ntuzie buza
superioară și inferi oară; escoriație obraz drept și c ontuzie toracică. Având în v edere violența fizică la
care a fost supusă m inora , aceasta a fost preluată de reprezentanții D.G.A.S.P.C., care au întreprins
următoarele acțiuni: preluarea minorei și i nstituirea măsurii de protecție socială , colaborare cu
medicul Spitalului Marie Curie , colaborare a cu Secția de Poliție privind abuzul fizic asupra minorei,
efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinților , evaluarea și consilierea psihologică a copilului ,
colaborare a cu Serviciul Juridic Contencios privind propunerea de decădere din dr epturi a tatălui
agresor , consilierea socială și psihologică a părinților, identificarea unor măsuri alternative pentru
minoră.
S-a efectuat ancheta socială la domiciliul minorei în cadrul căreia s -au purtat discuții cu
doamna Ș.C. reținându -se următoarele : pe fondul consumului de alcool, soțul său devenea violent
fizic și verbal , atât cu dânsa, cât și cu minora . Deoarece nu avea unde să se mute, a ales alternativa
de a locui la soacra sa . Posibilitățile financiare fiind scăzute, nu și-a putut permite să pl ătească o
casă închiriată și nici nu are prieteni care să o sprijine. Pe toată perioada căsătoriei, s oțul său îi
controla interacțiunile sociale, nu o lăsa să me argă neînsoțită la cumpărături și de regulă el era cel

49 care făcea aprovizionarea. O lungă perio adă de timp nu a fost lăsată de soț să meargă la serviciu , cu
toate că întâmpinau dificultăți materiale serioase . În trecut a fost angajată la o firmă , însă soțul a
făcut p resiuni asupra sa, determinând -o să renunțe, cu toate că acesta era singurul care aducea bani
în casă . Era conștientă că soțul său o supunea la diverse tipuri de abuz (fizic, emoțional, economic și
social) , însă considera că într -un fel comportamentul soțului era îndreptățit.
Comportamentele descrise mai sus au condus la izolarea socială a doamnei Ș. C., în prezent
fiind lipsită de o rețea socială menită să -i ofere suportul necesar în depășirea dificultăților cu care se
confruntă. Cu toate că domnul Ș. E. a agresat -o fizic atât pe propria mamă, cât și pe soră. Cele două
rude ale lui Ș.E. îl susțin și a u întreprins acțiuni m enite să -l repună în libertate, în sensul că i -au
angajat un apărător și au convins -o pe soția acestuia să -și retragă declarațiile depuse la Poliție . În
urma presiunilor venite din partea soacrei și cumnatei , doamna Ș.C. și-a schimbat atitudinea față de
soțul său, ajungând chiar să îl susțină moral în perioada arestului. A adoptat un comportament
distant și acuzator față de fiica sa, pe care o consideră vinovată de situația în care se află familia. O
perioadă de timp, d oamna Ș.C. a fost cooperantă, și -a vizitat fiica în cadrul unității de protecție
socială . Atât mama, cât și fiica au beneficiat pentru câteva săptămâni de consilere socială și
psihologică . Ulterior , mama minorei a refuzat serviciile sociale , afirmând câ nu mai dorește să se
prezinte la consilere , deoarece în cadrul instituției este sfătuită să se despartă de soț . Reprezentanții
Secției de Poliție ne -au comunicat că împotriva domnul ui Ș.E. a fost deschis un dosar de cercetare
penal ă pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului .
Tatăl minorei a fost arestat preventiv, ulterior fiind obligat ca pe durata a 24 de luni ale
termenului de încarcerare, să participare la un program educativ de combatere a violenței în familie ,
sub îndrumarea Servic ului de Probațiune de pe lângă Tribunalul București: Impune inculpatului
obligația de a nu intra în legătură cu partea vătămată – Ș.A. până la împlinirea de către aceasta a
vârstei de 18 ani.
Instituția a propus ambilor părinți includerea într -un program d e consiliere psihologică , însă
aceștia nu au dat curs invitației.
Având în vedere lipsa de responsivitate a familiei în relația cu reprezentanții D.G.A.S.P.C.,
asistenții sociali au înaintat Serviciului Juridic Contencios dosarul social cu propunerea înloc uirii
măsurii de protecție plasament în regim de urgență cu plasament în cadrul unei Case de Tip
Familial.

50 Concluzii

În prezenta lucrare de cercetare, am prezentat câteva cazuri în care copii și/sau alți membri
ai familiei sale au fost victime ale unei forme de abuz , respectiv abuz fizic, abuz emoțional, abuz
sexual, neglijare și abandonul ca formă de neglijare. Dintre factorii de risc identificați în favorizarea
apariției fenomenului studiat se numără: familia dezorganizată, familia monoparentală, divorțu l,
concubinajul ; consum ul de alcool ; situație materială precară, sărăcia ; neînțelegeri și /sau relații
conflictuale în familie; spații de locuit improprii , suprafață mică și condițiilor igienico -sanitare
precare ; paternuri comportamentale abuzive.
Măsuri le de intervenție și/sau protecție instituite au fost : preluarea copilului și îndepărtarea
acestuia din mediul abuziv ; consilierea psihologică a victime lor; consilierea psihologică agresorilor ;
urmărirea penală a abuzatorului în cazurile de abuz sexual și abuz fizic.
Măsurile de protecție instituite copiilor care au fost victime ale unei forme de abuz sunt cele
prevăzute de Legea 272/2004, privind protecția și p romovarea drepturilor copilului .
Prima ipoteză de lucru a cercetării care se refer ea la faptul c ă, dacă unul dintre părinți sau
ambii au fost supuși unei forme de abuz în copilărie, atunci riscul apariției unui abuz asupra copilului,
crește a fost confirmată de cele prezentate în cazul 1.
Cea de -a doua ipoteză de lucru și anume: dacă o familie întâmpină dificultăți materiale,
atunci riscul ca un copil să fie supus unui abuz, crește a fost confirmată din datele prezentate în
studi ile de caz 2 și 5.
A treia ipoteză de lucru a cercetării a fost aceea prin care am presupus că, dacă într -o familie
cel puțin un ul dintre părinți sunt alcoolici, atunci riscul apariției unei situații de abuz asupra copilului
crește. Această ipoteză a fost confirmată din datele prezentate în studiile de caz 3, 4 și 5.
Ținând cont de cele prezentate mai sus, apreciez că obiectivele propuse în cadrul cercetării au
fost atinse, iar ipotezele au fost confirmate .
Potrivit art. 85, alin. (3) din Legea 272/2004 este prevăzută obligația angajaților oricăror
instituții de a semnala cazurile de abuz , precum și art. 91 care reglementează oblig ația ce revine
oricărei persoane aflată în relație cu copilul de a sesiza autoritățile asupra posibilelor fapte de abuz. ,
nefiind necesar ca persoana în cauză să dețină probe concludente , ci poate face sesizarea în temeiul
unor suspiciuni.

51 Sumarizând, apr eciez că cercetarea susține ideea potrivit căreia pat ternurile comportamentale
abuzive se transmit, în cea mai mare parte, intergenerațional. Studiile de caz au reliefat că părinții
care și -au abuzat copiii au fost ei înșiși victime ale unei forme de abuz sau care de -a lungul
existenței au fost supuși unor rele tratamente , însă nu au conștientizat consecințele care au impactat
dezoltarea personalității și care au condus la dezvoltarea de psihoze sau de comportamente
autodistructive (consum de alcool, victim izare).
Situația economico -financiară jucă un rol important în declanșarea abuzului, dar acest factor
de risc trebuie corelat mai degrabă cu nivelul de educație. Explicația este dată de faptul că adulții nu
cunosc suficiente informații privind dezvoltare a personalității și consecințele comportamentelor
abuzive . Chiar dacă abuzul a pornit inițial de la bărbați, la rândul său, mama abuzatoare a fost ea
însăși abuzată de diverse persoane în copilărie, remarcând astfel că inclusiv femeile comit abuz uri.
De ce le mai multe ori, așa cum reiese din cazurile prezentate, femeile recurg la violență fizică și/sau
psihică , ca la o metodă de manifestare a propriilor neputințe. În acest fel nu avem posibilit atea de a
delimita clar agresorul și victima, deoarece victima poate deveni la rândul său agresor față de cei
mai slabi.
Unul dintre factorii nocivi , care influențează semnificativ dezvoltarea copilului în plan
psihoeducațional este c onsumul de alcool . În relație cu abuzul , consumul de alcool crește riscul de
violență în primul rând pentru că augmentează nivelul de agresivitate (abuzul fizic), dar de
asemenea diminuează capacitățile de an aliză și sinteză ale gândirii, c onsumatorii de alcool
neputându -se raporta la realitate. Când discutăm de lipsa de informații privind abuz ul și efectele
acestora luăm în calcul, , premisa de nevinovăție a părinților , ținând cont de faptul că p ână de curând ,
procesul de educare al copiilor era unul individual, iar fiecare familie își atribuia dreptul de a -și
crește copilul potrivit propri ilor credințe . Sintagma de Drepturilor copilului a schimbt oarecum
percepția părinților față de copil și numeroase organizații au militat pentru respectarea acestora,
procesul de educare devenind prestabilit. În prezent p ărinții au la dispoziție informați i concrete,
privind acțiunile îndreptate asupra copilului, iar efectele pe termen scurt, mediu și lung au fost
măsurate și dovedite științific, astfel că sunt anumite acțiuni sunt interzise în relația cu copilul,
printre care se numără pedepselor fizice, u milirea, rejectarea, anturajul emoțional, amenințarea etc.
S-a constatat că o ferirea ajutorul psihologic , poate schimba substanțial comportamentele părinților
(în primul studiu de caz, consilierea psihologică a mamei ). Deși este binecunoscut că locul unui
copil este în familie, alături de părinții săi , legislația se concentrează asupra prevenției separării

52 minorului de familie, în cazurile grave de abuz, acolo unde părinții, din diferite motive, nu -și
îndeplinesc funcțiile părintești. În astfel de situații este benefică și recomand ată ca și măsură de
acțiune , plasamentul copilului în alt mediu. În patru din cele cinci studii de caz s -a recurs la acestă
măsură evidențiind efecte pozitive precum învățarea unor deprinderi de viață, diminuarea stresului și
a anxietății, reducere a gradului de depresie etc.
Prin c ercetarea actuală a fost evidențiat faptul că abuzul se produce în urma cumulării mai
multor factori, existând o serie de factori declanșatori ai violenței, urmările acesteia afectând
dezvoltarea fizică, cog nitivă, de limbaj, precum și capacitățile de autonomie, competențele sociale și
capacitățile ludice ale copilului . De menționat faptul că a buzul asupra copiilor este un fenomen care
vizează bunăstarea și normalitatea psihică a generațiilor următoare , fiind o problemă socială
deosebit de serioasă, cu efecte negative pe termen lung, așa cum rezultă din multe teorii cauzale și
cercetări efectuate până în prezent .
Fiind o problemă socială importantă, nu doar atenția opiniei publice este îndreptată către
acest fenomen, ci și specialiști din diverse domenii, precum asistență socială, psihologie, sociologie,
drept etc. , reunindu -și eforturile pentru cercetarea și diminuarea fenomen ului, confirmând atât
amploarea, cât și efectele lui negative , intervenția generând numeroase controverse.
Nu au fost găsit e răspuns uri general valabil e la întrebări care făceau referire la dreptul
părinților și a famili ei de a alegere pentru copil și unde are statul drept de intervenție, care sunt
elementele reale ale violenței și abuzul ui, având în vedere că abuzurile sexuale s-au raportate doar în
proporție foarte mică sau dacă este mai bine pentru un copil să fie separat de familie. Și toate acestea
sunt doar câteva exemple. Însă se poate afirma cu certitudine că , există ideea interesu lui superior al
copilului , așa cum este enunțată în Convenția cu Privire la Drepturile Copilului .
Prin imaturitatea vârstei sale , copilul este vulnerabil din toate punctele de vedere, a cesta
având dreptul la viață , la un statut social favorabil, iar adulți i au responsabilități față de minor .
Considerăm justificat dreptul de intervenție în cadrul familie și găsirea unor soluții complementare ,
chiar dacă este de preferat ca mama și/sau tata să îngrijească, să crească și să educe copilul, acolo
unde adulții afectează copilul în mod repetat , conștient sau inconștient.
Totodată, cercetarea a scos în evidență importanța faptul că o relație conflictuală între părinți
și copil sau între părinți, generează o formă de abuz, iar efectele negative se răsfrând asupra
dezvoltării psiho -emoționale a copilului.

53 Orice formă de violență și de ofensă aplicată este inutilă. De fiecare dată când oamenii au
renunțat să utilizeze violența, omenirea a progreat. Astăzi s -au uitat, cel puțin în lumea occidentală,
toate justificările violenței la adresa femeilor: “bate -ți nevasta zilnic, că dacă tu nu știi de ce, va găsi
ea motivul“, a copiilor: “să -i mâni cu bățul“, a sclavilor: “ nu înțeleg decât de bătaie ”, a deținuților:
“au meritat -o cu vârf și îndesat” etc. Violența adulților îi p oate contamina pe cei apropiați sau pe
copii, prin simplul fapt că ei observă și imită. Eradicarea violenței durează mult , când omul s -a
obișnuit cu ea. Apreciem că în cazurile prezentate este vorba de procesul interacțiunii interpersonale,
oamenii se perc ep, comunic ă, acționează și reacționează unii în raport cu alții, se cunosc și, drept
urmare, se apropie, se asociază se îndrăgesc , se ajută, se împrietene sc, sau, dimpotrivă, se resping, se
suspectează, de vin geloși, se urăsc, se . Ar fi greșit să se creadă că actul interpersonal s -ar reduce la
momentul atracției sau repulsiei afective. El reprezintă totdeauna o țesătură, o sinteză de percepții,
comunicări și acte simpatetice. În prim -planul lui distingem o desfășurare vie, actuală, schimbătoare,
fluidă, care exprimă dinamica cotidiană a interacțiunii dintre părinți și copii. Există o condensare a
actelor interpersonale în “tiparele” relațiilor stabile care se statornicesc între oameni ca urmare a
interacțiunii lor eșalonate în timp: prietenie, to vărășie, dragoste, intimitate, solidaritate, dispreț, ură,
invidie, gelozie, lingușire etc.
În acest sens, comportamentele afective arată în chip pregnant că părinții și copiii nu se
raportează indiferent la realitate, ci o reflectă prin prisma trebuințelo r, intereselor, convingerilor,
care sunt favorizate sau perturbate de anumite situații. Din coraportarea cu trebuința iau naștere
procesele afective, respectiv afecte, emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni, care reflectă – sub forma
unor trăiri, stări, a titudini pozitive sau negative, de satisfacție sau insatisfacție – relația dintre părinți
și copii. Implicațiile psihosociale ale comportamentelor abuzive rezidă în aceea că ele au
proprietatea de a se impune. La un anumit nivel de intensitate, o emoție, o dispoziție pot declanșa
comportamente individuale și de grup în fața cărora societatea nu poate rămâne indiferentă, pentru
că aceste comportamente sunt orientate negativ, perturbând echilibrul și ordinea publică (o ceartă, o
încăierare, o stare de ebrieta te) și atunci societatea trebu ie să le combată . În spatele fiecărei decizii,
al fiecărui comportament se descoperă atașamentul său la anumite valori socioculturale, fapt care
generează procese afective. Este binecunoscut faptul că un copil, care s -a rănit plânge rar sau nu
plânge deloc, dacă nu e nimeni în anturajul său imediat. În prezența adultului capabil să îi arate
simpatie, copilu l plânge pentru a fi consolat. Tot așa, î n diferite situații sociale, adultul adoptă când
o mină, când alta, când o expresi e, când alta: una interesată când ia parte la o conversație; surâde

54 când se întâlnește cu o cunoștință care îi este indiferentă; ia o “min ă prelungă ” când află noutăți
rele, care nu îl privesc. Nu este absolut nevoie să resimtă emoția pe care o exprimă . Expresia
emoțională este folosită ca de un instrument de comunicare, relativ independent de conținutul
afectiv intrinsec al trăirilor din acel moment. Expresia fizică devine un auxiliar important al
limbajului vorbit. Recunoașterea acestui fapt este și ea la fe l de veche ca și faptul însuși al utilizării
expresiilor emoționale în procesul comunicării.
Victimele abuzului pot fi partenerul intim, copiii sau persoanele vârstnice, prevalența fiecărei
categorii variind. Rolul femeii și al copiilor în societate este d iferit de la o cultură la alta , iar
definiția abuzului este în legătură cu percepția comunității asupra victimei. Variațiile de
operaționalizare se situează la mai multe nivele: victimele abuzului, comportamentele considerate
abuzive , intenția comportament ală. Evaluarea gravității unui act abuziv , măsurile de intervenție
mobilizate, reacția comunității, depind în mare măsură de credințele și valorile vehiculate în cadrul
cultural respectiv. Impactul măsurilor legislative este minim în absența sincronizării viziunii
comunitare cu definițiile impuse de lege. Cercetări interculturale aduc date importante în acest sens.
Societățile în care există inegalități mari între femei și bărbați, roluri de gen rigide, norme culturale
și lipsa sancțiunilor pentru astfel de comportamente, permit proliferarea abuzului intrafamilial .
Multe dintre țările din orient perpetuează valori și credințe diferite cu p rivire la familie și drepturile
în societate. Adeseori abuzul nu este condamnat juridic sau social existând multiple situ ații care
justifică forme de abuz fizic extrem sau chiar omorul. De exemplu, a proape jumătate din totalul
femeilor ucise în Egipt fuseseră sacrificate de către rude pentru a proteja onoarea familiei , după ce
fuseseră violate în afara relației de cuplu. Com portamentele reunite sub eticheta de violență au variat
în perioade și contexte socioculturale diferite. De la agresiunile fizice, sexuale, până la hărțuirea
verbală, ridiculizarea, izolarea sau privarea de resurse necesare, abuzul intrafamilial a devenit tot
mai cuprinzător . Prin natura consecințelor abuzul intrafamilial include infracțiuni, reacții
comport amentale și probleme medicale. Diferiți s pecialiști, oferă servicii și intervenții pentru fiecare
tip de consecințe ceea ce duce la fragmentarea și comp licarea problemei abuzului intrafamilial . Tot
din aceste motive, abuzul intrafamilial constituie o problemă gravă la nivel de comunitate, societate
și sănătate publică. Este diferită de alte tipuri de abuz mai ales pentru că de cele mai multe ori
comportam entele agresive în familie sunt repetitive și vin într ‐o relație puternic încărcată afectiv.
Victima abuzului intrafamilial are dreptul la respectarea personalității, demnității și vieții sale
private, la protecție specială, la servicii de consiliere, reab ilitare, reintegrare, asistență medicală

55 gratuită, socială, consiliere și asistență juridică gratuită. Potrivit legii, victima are dreptul să se
adreseze instanței să solicite ordin de protecție cu caracter provizoriu, iar instanța poate să interzică
agres orului să rămână sau să se reîntoarcă în locuința comună, să ‐l oblige pe agresor să suporte
unele costuri, cum ar fi cheltuieli medicale, de judecată, cele generate de adăpostirea victimei.
Victima poate să ceară ordin de restricție care prevede evacuarea agresorului de la domiciliul
comun, păstrarea distanței de minim 200 de metri față de persoana vătămată, interzicerea oricărui
contact telefonic, corespondențe. Dincolo de etichetele stabilite de cadrul legislativ, societatea are
propriile credințe și norm e care se sincronizează uneori anevoios cu modificările impuse prin lege.
Asistența socială încearcă să identifice baza determinismului abuzului intrafamilial în mediul
exterior în care agresorul se formează și trăiește. Relațiile dintre părinți și copii , tipul de anturaj,
atmosfera de la locul de muncă, fac toate parte din mediul care ar putea constitui premizele
abuzului intrafamilial . În cadrul familiei, membrii implicați ar putea evalua în permanență costurile
și beneficiile ac țiunilor întreprinse, r ecompensele vor fi căutate , iar pedepsele evitate. Dacă
avantajele obținute în urma abuzului intrafamilial sunt mai importante decât costurile, abuzurile vor
fi întărite și se vor perpetua. Societatea este cea care ar putea asigura o bază eficientă de pedepse
menită să descurajeze comportamentul agresiv în familie. Atâta timp cât controlul social nu prezintă
o presiune relevantă asupra relațiilor familiale, costurile abuzurilor vor fi surclasate de beneficiile
obținute, iar comportamentul deviant va fi menținu t. Acest aspect este ilustrat de situația societăților
în care violența asupra femeii este tolerată și chiar justificată de tradiții și credințe. Lipsa intervenției
sociale minimizează semnificativ dezavantajele abuzului. Chiar ș i atunci când cadrul legisl ativ
condamnă agresorul, în absența controlului social, câștigurile violenței se mențin la un nivel
superior.
Asistenții sociali atrag atenția asupra mai multor limite. Interacțiunile umane, subiective,
variate și complexe, sunt reduse la un proces raționa l derivat din ipotezele funcționării economice.
De asemenea, este prezentată o viziune liniară asupra relațiilor interumane, scopul lor final fiind
intimitatea mijlocită de libera exprimare emoțională. Evident, această perspectivă simplifică spațiul
relați onal atât de variat. Decizia luată în baza raportului cost/beneficii este doar una dintre
posibilități, iar impunerea ei ca unică alternativă explicativă ar însemna ignorarea alte mecanisme
decizionale precum altruismul, câștigul grupului, competiția sau n evoia de consistență a sinelui.
Copiii învață imitând comportamentele celor din jur căutând ca prin repetarea acțiunilor
observate să câștige acceptare. Susținerea semenilor se constituie ca recompensă ce va întări

56 perpetuarea comportamentului. Acțiunile c are atrag recompense vor fi preferate în timp ce acțiunile
pedepsite se vor stinge și vor dispărea în timp. Calitatea comportamentelor recompensate va varia în
funcție de tipul de grup la care persoana se raportează. Grupul de referință, care atrage atenți a și
admirația individului se schimbă de ‐a lungul parcursului vieții. Reacțiile deviante vor fi valorizate în
anumite grupuri , iar individul va observa beneficiile lor imitându ‐le pentru a obține același tip de
recompense. Prin urmare, agresorii ar învăța cel mai adesea în familie despre avantajele folosirii
violenței pentru rezolvarea facilă a situațiilor problematice și conflictuale. Anumite grupuri
valorizează și recompensează social folosirea abuzului . Asistarea repetată la scene de abuz
intrafamilial s e învață despre legitimitatea acestui comportament și astfel se face că jumătate dintre
persoanele care comit abuzuri în familie, sunt agresive și în cadrul altor relații sociale. Anumite
tipuri de abuz, precum actele spontane de vi olență au fost aspru cri ticate.
De asemenea centrarea exclusivă pe rolul mediului în alegerea comportamentului și
ignorarea caracteristicilor individuale limitează validitatea teoriei. În plus, nu toți indivizii provenind
dintr‐un anumit mediu devin abuzatori . Învățarea social ă nu reușește să explice ce anume face
diferența. Comportamentul agresiv ar fi stimulat de situațiile și persoanele care cenzurează atingerea
obiectivelor individului. Adeseori circumstanțele de viață sunt complexe , iar identificarea corectă a
obstacolelor de vine anevoioasă. Cauza frustrării poate fi în aceste condiții greșit plasată , iar
agresiunea va fi orientată în consecință.
Mediul familial este scena a numeroase dezbateri și acțiuni menite să tempereze sau să
anuleze obiectivele unuia dintre membri. Îngr ădirea avânturilor individuale conduce la frustrare, iar
comportamentul abuziv se constituie ca expresie a aceste stări. Relația frustrare – violență surprinde
doar o mică parte din mecanismul complex al abuzului în familie. Multitudinea situațiilor care s e
abat de la scenariul vehiculat afectează validitatea explicațiilor susținute. Societatea modernă oferă o
varietate imensă de opțiuni, aspirații posibile, creând nevoi artificiale fiecărui individ. Realizarea
tuturor acestor necesități și atingerea tuturo r obiectivelor este o întreprindere iluzorie. Frustrarea este
resimțită sistematic, fără ca frecvența comportamentelor agresive să fie pe măsură. Rezistența la
frustrare și reacțiile mobilizate în fața obiectivelor neîmplinite variază semnificativ de la o cultură la
alta. Din perspectiva ecologică a abuzului intrafamilial reușește să structureze un model explicativ
mai complex al acestui fenomen. Cultura, circumstanțele individuale, mediul familial apropiat,
istoricul familial, rețelele sociale formale și i nformale reprezintă posibili factori de risc ai mediului
social. Interacțiunea tuturor acestor factori poate constitui un mediu mai mult sau mai puțin

57 favorabil apariției abuzului în familie. Cel puțin două condiții trebuie împlinite simultan pentru ca
abuzul să se producă: mediul în care familia trăiește trebuie să accepte abuzul, iar familia trebuie să
fie izolată de serviciile și sistemele de suport comunitar.
Un rol esențial în prevenirea abuzului intrafamilial îl au organizațiile și inițiativele social e de
combatere a acestui fenomen. Copiii suferind de dizabilități prezintă riscul cel mai ridicat de
victimizare, nevoile speciale ale acestora crescând nivelul de risc al părinților. În 2002 Organizația
mondială a sănătății a continuat elaborarea unui mod elului ecologic plasând individul și
caracteristicile sale personale în centrul paradigmei. Trăsăturile de personalitate individuale vor
filtra specific restul factorilor făcând apariția reacțiilor agresive mai mult sau mai puțin probabilă.
Relațiile aprop iate cu partenerul, familia și copii reprezintă nivelul de impact următor. Interacțiunile
cu aceste persoane, istoricul relațional, valorile și credințele lor prezic semnificativ comportamentele
individului. Comunitatea operaționalizată prin mediul fizic ș i social în care individul se dezvoltă și
trăiește contribuie la conturarea modelului explicativ al violenței în familie. Ultimul nivel este
societatea care prin valorile și regulile promovate formal și informal are un impact decisiv asupra
expresiei indiv iduale. Modelul ecologic are avantajul de a integra perspective diferite asupra
abuzului intrafamilial promovând ideea că nu poate exista o singură cauză pentru abuzul familial , ci
o gamă întreagă de factori diferiți a căror interacțiune determină gradul d e risc al apariției violenței.
Deși această abordare pare să surprindă mai fidel realitatea fenomenului discutat, factorii de risc și
cauzele nu pot fi confundați. Abuzurile intrafamiliale pot izvorî din istoricul victimei și al
agresorului, din relațiile dintre partenerii de cuplu, familie, colegi și cunoștințe, dar ele nu pot fi
separate de contextul social care stabilește norme le, atitudinile și sancțiunile.
Evoluționismul a apărut pentru a explica violența asupra copiilor, violurile și alte situații de
abuz intrafamilial . În acest context agresorii vor acționa pentru a crește probabilitatea perpetuării
genelor prin generațiile următoare. Astfel s ‐ar explica frecvența crescută a abuzurilor asupra copiilor
vitregi sau a copiilor cu dizabilități: p ărinții n u se atașează afectiv de copiii cu potențial reproductiv
scăzut, crescând riscul de abuz. Violul și violența s ‐ar explica prin nevoile reproductive ale
bărbaților. Asemenea primatelor, bărbații ar folosi violența pentru a contracara rezistențele și a
asigu ra reproducerea. Asistenții social i nu reușește să explice atașamentul dintre părinții adoptivi și
copiii lor, relațiile funcționale dintre părinții și copiii vitregi sau atașamentul frecvent la părinților
pentru copiii lor cu dizabilități. Această analiză situează cauzele abuzului asupra femeilor și copiilor
în naturaumană fundamentală, deculpabilizând puter nic și nejustificat agresorii.

58 Din punct de vedere intergenerațional, considerăm că transmiterea violenței este unul dintre
cele mai populare modele ex plicative ale abuzului intrafamilial . Popularitatea nu este însă susținută
de date empirice consistente și de netăgăduit. Transmiterii intergeneraționale a abuzului intrafamilial
a generat controverse continue între cercetători timp de mai multe decenii. I deea este susținută prin
faptul că tendințele abuzive pot fi moștenite de la familia de origine ca urmare a asistării la acte
violente în familie sau a victimizării directe. Copilul supraviețuitor al abuzului în familial de bază va
crește cu o predispoziți e de a manifesta comportamente agresive în noua sa familie. Tendințele
abuzive ar fi astfel transmise de la o generație la alta într ‐o succesiune nesfârșită. În acest sens, 60
de părinți acuzați că și ‐ar fi abuzat copiii au participat la un studiu. Majorit atea subiecților au afirmat
că în copilărie au suportat revendicări intense, presante și pervazive din partea propriilor părinți.
Doar o parte dintre cei 60 de părinți participanți la studiu fuseseră abuzați fizic în copilărie. Cu toate
acestea, studiul es te adesea citat pentru a susține ideea transmiterii intergeneraționale a abuzului
intrafamilial . Alte studii desfășurate pe eșantioane mai mari au evaluat părinții abuzați în copilărie,
dar care nu și ‐au abuzat la rândul lor copiii, au rupt șirul transmite rii intergeneraționale. Printre
aceste resurse se numără o relație pozitivă cu unul dintre proprii părinți, copii sănătoși și suportul
social. Alt studiu arată că femeile care au asistat sau au fost victime directe ale abuzului în copilărie,
își discipline ază mai adesea proprii copii recurgând la pedepse fizice. Transmiterea
intergenerațională a tendințelor violente, este avansată de ideea că indivizii crescuți în familii
abuzive provoacă violență, acceptă violența ca firească și își aleg parteneri violenți mai a desea decât
populația generală.
Asistența socială oferă o perspectivă mai nuanțată și explică aceasta prin dezvoltarea
comportamentelor abuzive la maturitate prin manifestarea atașamentului. Atașamentul față de figuri
consistente și securizante se co nstituie ca element esențial în dezvoltarea timpurie a individului și
este garantat de un mediu familial armonios și disponibil. Eventualele atitudini abuzive ale părinților
lezează dezvoltarea unui atașament echilibrat , iar copilul va crește devenind un adult vulnerabil și
agresiv. Noutatea constă în lărgirea categoriei copiilor afectați. Deficiențele de atașament nu sunt
cauzate doar de un mediu intrafamilial abuziv . Copiii abandonați de către părinți, cei care cresc în
familii dezorganizate, cei mutați f recvent de la un asistent maternal la altul întâmpină de asemenea
dificultăți în conturarea unui tip de atașament securizant. Divorțul, separarea părinților sau decesul
unuia dintre ei, pot conduce la situații de abuz sau la afectarea atașamentului copiilo r. Folosirea
pedepselor fizice asupra copiilor , determină formarea unui pachet specific de credințe cu privire la

59 abuzului intrafamilial . Adultul de mai târziu va acționa apelând la aceste credințe. În primul rând
copilul învață că iubirea și violența pot coexista, pedepsele corporale fiind administr ate de părinții
care îi iubesc, înțelegând că abuzul asupra membrilor familiei este legitim, firesc și justificat în
anumite circumstanțe . În ansamblu cercetările au stabilit doar posibilitatea unei relații într e statutul
de martor sau victimă a abuzului intrafamilial și antrenarea în comportamente violente la m aturitate.
Multe dintre studiile longitudinale arată că mai mult de jumătate dintre copiii victimizați nu
confirmă transmiterii intergeneraționale. Totuși , ideea trebuie aprofundată în continuare pentru a
diferenția între copiii martori sau victime sau în funcție de vârsta de expunere sau victimizare. În
egală măsură, atitudinile și valorile culturale sunt evaluate ca fa ctori de protecție sau de risc.
Subcu ltura abuzului intrafamilial a apărut atunci când s-au căutat motivele abuzului dincolo
de determinismul biologic și psihologic, înțelegând abuzul ca pe un fenomen social mai mult decât
pe unul individual. Specialiștii au constatat că abuzul intrafamilial este mai frecvent în cadrul
anumitor arii spațiale și demografice. Au susțint că abuzul intrafamilial ar fi mai frecvent în mediile
socioeconomi ce scăzute pentru că acești indivizi își asumă norme și credințe mai tolerante și
permisive față de actele abuz ive. Răspunsul abuziv este învățat timpuriu ca fiind legitim și în
consecință aplicat mai des decât în populația generală. Astfel, apreciem că abuzul intrafamilial apare
ca urmare a conformării indivizilor la o subcultură pro ‐violentă care este în conflict direct cu
populația generală, ce apare un fenomen masculin, rasial, caracteristic claselor inferioare. Cu toate
acestea, asistența socială nu reușe ște să explice apariția acestor subculturi în medii specifice, în
condițiile în care toate clasele sociale su nt expuse în zilele noastre la repreze ntări valorizate ale
violenței.
Mass m edia promovează violența ca manifestare preponderent masculină asociată cu însușiri
reprezentative și dezirabile ale masculinității: putere, asertivitate, forță. Această viziune pr omovată
masiv în zilele noastre poate contribui e la abuzul intrafamilial , întărind inegalitățile de gen. Î nsă, î n
cadrul intrafamilial, reacțiile violente si amenințări vizând onoare a și reputația sunt acceptate și
prescrise cultural, mai ales pentru că lipsa reacției ar putea avea consecințe . Astfel este descris
mecanismul unui cerc vicios în care abuzului intrafamilial este soluția pentru supraviețuire într ‐o
cultură violentă. Conștiința acestui fenomen are rol de normalizare a abuzului intrafam ilial, care
devin e în timp tot mai firesc, fiind pus în aplicare to t mai des și fără a fi provocat semnificativ.
Subculturile încurajează conformismu l în cadrul relațiilor intrafamiliale și etichetează drept trădare
nonconformismul. Considerăm că m edia are un rol important în promov area și valorizarea violenței:

60 filmele, desenele animate, buletinele de știri, jocurile video, contribuie la desensibilizarea noastră la
actele abuzive și oferă exemple de recompensare socială a reacțiilor agresive. Copiii sunt c ei mai
afectați de efectele deformatoare ale mijloacelor de informare în masă. De altfel, sustragerea de la
manipularea masivă la car e sunt supuși este foarte anevoioasă în condițiile generalizării tehnolo gice
și a nevoii de informație.
S-a remarcat că din prisma inegalității de gen , abuzul intrafamilial subordonează femeile și
le privează de drepturi fundamentale , societatea susțin ând o structură patriarhală. Dezechilibrul de
putere este menținut prin tradiție, obiceiuri și legi. Aceste realități au condus la perpetuarea
victimizării femeilor de ‐a lungul timpului. Pentru a susține această viziune , societatea argumenta că
bărbatul și ‐a manifestat sistematic, de ‐a lungul timpului, domi nația și controlul asupra femeilor și
copiilor prin intermediul violenței. În zilele noastre abuzurile sunt prevalente în familiile ce mențin o
structură patriarhală. La nivel macrosocial, astfel de familii sunt mai frecvente în comunitățile care
mențin prin legi și obiceiuri dezechilibrul de putere. Ideile feministe au fost crit icate ca fiind
incapabile să explice abuzurile din cuplurile homosexuale, abuzurile femeii asupra bărbatului sau
traiul pașnic din unele cupluri cu atitudine patriarhală. Ca urmare a acestor critici, perspectiva a fost
actualizată, explicând abuzul în cupl u ca mijloc de menținere a controlului asupra partenerului sau
copiilor. Dinamica sistemului familial poate menține, escalada sau poate reduce nivelul abuzului
intrafamilial . Ea evidențiază trei elemente de bază necesar: prezența alternativelor comportamen tale,
mecanismul de feedback , care asigură posibilitatea ameliorării sistemu lui și obiectivele sistemului,
existând numeroase cauze ale recurgerii la violență . Atunci când reacția violentă duce la împlinirea
obiectivului agresorului, feedbackul pozitiv înt ărește comportamentul agresiv și toate sistemele
sociale, inclusiv familia, folosesc ca principiu de conservare forța sau amenințarea forței. Forța este
apanajul celui puternic și oferă posibilitatea de control. Controlul, puterea, forța aparțin individulu i
care deține cele mai multe resurse sociale, economice, personal e.
În cadrul familiei partenerul care controlează numărul superior de resurse va avea mai multă
forță și va putea recurge la violență. Având în vedere că bărbații dețin profesii mai prestigio ase și
mai bine plătite, de obicei ei dețin mai multă putere în relație decât femeile, însă abundența
resurselor unei persoane este de fapt invers proporțională cu probabilitatea recurgerii la violență.
Mobilizarea forței nu este necesară celui care deține controlul și are încredere în forța sa. Un
partener sărac în resurse, care vrea să domine și să mențină controlul asupra celuilalt , deși este

61 needucat, are o profesie neprestigioasă, un venit modest și nu dispune de abilități interpersonale,
poate alege s ă recurgă la violență pentr u a modifica raportul de forțe.
Conflic tul intrafamilial sau social stă la baz a escaladării conflictelor sau violenței
intrafamiliale , sentimente refulate de furie și rușine. Interacțiunile umane stau la baza familiilor și a
comu nităților, însă când legăturile esențiale sunt amenințate, indivizii recurg la comportamente de
protecție. Remarcăm că abuzul intrafamilial este ilustrat printr‐o varietate de modele care se
încearcă a fi explice cât mai corect, din punct de vedere etiolog ic. În ciuda numărului mare situații în
care abuzul intrafamilial își face apariția, specialiștii în domeniu nu au reușit să obțină o susținere
unanimă. Cele mai convingătoare expicații sunt cele care acceptă interacțiunea mai multor variabile
diferite în descrierea determinismului abuzului intrafamilial . Diversitatea perspectivelor explicative
ale abuzului intrafamilial reprezintă expresia complexității fenomenului.
Consecințele abuzului intrafamilial sunt la fel de importante și complicate asimilându ‐se în
cadrul unui cerc vicios care după cum o arată intergeneraționaliștii, conducând la perpetuarea
fenomenului într ‐un scenariu continuu în care victimele devin agresori. Asistenții sociali descriu un
ciclu al abuzului intrafamilial : etapa de acumulare a ten siunilor, în care victima este temătoare și
precaută căutând evitarea unui episod violent; etapa acută, în care se desfășoară abuzul. Poate dura
de la câteva ore la o săptămână sau chiar mai mult; etapa de relaxare, o perioadă de calm, în care
agresorul se arată tandru și drăgăstos față de victimă. Această etapă este trecătoare constituind doar
un armistițiu și nu rezolvarea conflictului. Tocmai această etapă contribuie la perpetuarea
victimizării prin sporirea sentimentelor de confuzie și vinovăție ale vic timei. Ambivalența
comportamentală a agresorului o face să se îndoiască de ea însăși și să evalueze legitimitatea
abuzurilor la care este supusă. Etapele evoluează în spirală: etapele tensionate devin tot mai lungi,
abuzurile devin tot mai grave, iar etape le de relaxare devin tot mai scurte sau dispar cu totul.
Efectele negative sunt grave, variază ca intensitate și pot fi sesizate pe termen scurt și lung.
Viața victimelor este afectată la multiple niveluri: fizic, social, profesional, economic și psihic.
Sănătatea fizică a victimelor poate fi afectată în grade diferite necesitând îngrijiri mai multe sau mai
puține. Consecințele variază de la vânătăi la infirmități temporare sau permanente sau la moartea
victimei. Capacitatea de muncă poate fi afectată , iar absențele de la serviciu sau de la școală ,
datorate leziunilor suferite sau interdicțiilor impuse de agresor pot conduce la pierderea locului de
muncă sau abandon școlar . Într‐un astfel de scenariu, veniturile victimei se reduc sau dispar de tot,

62 aceasta d evenind dependentă financiar de agresor. Decizia de a pleca devine tot mai dificil de luat,
mai ales atunci când există și copii minori.
Suportul social este foarte important în astfel de situații, dar în cele mai multe cazuri victima
este izolată de grupu l de prieteni, colegi și familie prin interdicțiile soțului și ca urmare a propriilor
stări de rușine și culpabilitate. Toate consecințele descrise mai sus sunt însoțite și agravate de
tulburările psihice provocate în procesul de victimizare. Pe termen lun g și scurt, abuzul intrafamilial
are efecte devastatoare asupra psihicului persoanei. Starea de criză este un set de circumstanțe
specifice care determină indiv idul la detresă și dezechilibru în condițiile în care strategiile obișnuite
de coping devin inefi ciente. Starea de criză în legătură cu suferința resimțită în perioada de doliu
acut, considerând ‐o o etapă firească în încercarea de a face fa ță unei pierderi semnificative.
Reacțiile resimțite în ur ma oricărui eveniment traumatic și starea de criză este o discuție
foarte subiectivă, deoarece persoane diferite au evaluat diferit o situație periculoasă, o pierdere
importantă, un eveniment traumatic. Reacțiile mobilizate pentru a răspunde la starea de criză,
variază de asemenea foarte mult. În plus, din punc t de vedere medical, social, psihologic sau juridic,
starea de criză este evaluată diferit, existând mai multe etape în procesarea stării de criză de către
victimă. Etapa impactului este etapa de șoc imediat după situația de abuz. Victima se simte confuză,
vulnerabilă, neajutorată și are dificultăți în a asimila evenimentele tocmai petrecute. Are un
sentiment puternic de irealitate și nu poate să creadă că cele trăite s ‐au petrecut cu adevărat. Pot
apărea insomnii, scăderea apetitului și labilitate emoționa lă puternică. Variațiile stării de spirit pot
persista între câteva ore și câteva zile. Victima este foarte sensibilă și influențabilă în această etapă,
iar suportul social adecvat este esențial pentru depășirea momentului. Etapa de recul apare după
starea de șoc, victimele încep să asimileze evenimentele petrecute intrând în etapa de recul. Violența
petrecută este acceptată acum ca realitate, iar sentimentele trăite în fața acestei realități sunt de frică,
tristețe, vină și ambivalență puternică față de ag resor. Această etapă se caracterizează printr ‐o luptă
epuizantă cu propriile stări. Unele victime luptă să accepte stările trăite, altele luptă să le
îndepărteze, dar în ambele cazuri procesul este obositor și întârzie vindecarea. Starea de recul poate
fi însă și o continuare coerentă a stării de șoc prelungind negarea și detașarea emoțională. Evitarea
poate fi folosită ca strategie de coping, victimele agresate orientându ‐și întreaga atenție asupra altor
activități cum ar fi munca sau alte preocupări care le confiscă total în încercarea de a nu se confrunta
cu întâmplările dureroase și emoțiile provocate. Construirea unui plan justițiar pentru pedepsirea
agresorului poate fi o altă strategie menită să amâne sau să înlesnească procesarea afectivă. Furia

63 față de agresor poate deveni obsesivă și este de multe ori necesară procesului de vindecare. În ciuda
negării și evitării folosite preferențial pentru a face față, de obicei , etapa de recul conține și
confruntarea cu stările trăite. Frica este o emoție persist entă care stăpânește victima, mai ales dacă
agresorul s ‐a menținut în preajmă. Suportul social este esențial și în acest stadiu când individul are
nevoie să verbalizeze tumultul afectiv. Treptat impactul traumatic se diminuează , iar starea de spirit
a vict imei se normalizează. Etapa de reorganizare apare pe măsură ce nevoile de negare și evitare ale
propriilor emoții dispar iar victima își acceptă trăirile, etapa de recul se transformă în etapa de
reorganizare. Evenimentele dureroase trăite devin gestionabi le și sunt puse în perspectivă.
Concentrarea asupra activităților prezente devine mai ușor de realizat, în timp ce trecutul nu mai este
analizat obsesiv. Sunt găsite și aplicate măsuri pentru a rezolva aspectele practice ale noilor stări de
fapt. Acesta es te doar un model al reacțiilor psihologice posibile. Chiar și în cadrul lui există variații
în emoțiile resimțite și strategii le aplicate pentru a face față.
Pentru a fi diagnosticată tulburarea de stres posttraumatic, victima trebuie să fi trăit, să fi fo st
martoră sau să se fi confruntat cu o situație care presupune moartea sau amenințarea cu moartea,
vătămarea gravă sau amenințarea integrității fizice personale sau a altuia. Evaluarea unei astfel de
situații este subiectivă. Pentru ca stresul acut să apa ră victima trebuie să simtă frică intensă,
neputință sau oroare în fața pericolului. Simptomele dezvoltate în timpul sau imediat după
evenimentul traumatic includ anxietate puternică, cel puțin trei simptome disociative cum ar fi
derealizare, depersonaliza re, amnezie disociativă, sentimentul subiectiv de insensibilitate, detașare,
absență a reactivității emoționale sau o reducere a conștiinței ambianței. Sunt prezente și simptomele
intruzive de reexperientare persistentă a evenimentului prin gânduri, vise, imagini, simptomele de
evitare a stimulilor care trezesc amintiri despre traumă și surescitare manifestată prin insomnii,
iritabilitate, hipervigilență, concentrare redusă. Perturbarea trebuie să dureze între 2 zile și 4
săptămâni. Interpretarea evenimente lor de viață este subiectivă, iar ceea ce determină simptomele
stresului posttraumatic este percepția victimei asupra evenimentului și nu evenimentul în sine.
Simptomele sunt cele descrise în tulburarea de stres acut cu singura diferență că ele trebuie să
persiste cel puțin o lună pentru ca tulburarea de stres post traumatic să fie diagnosticată.
Abuzul intrafamilial este adesea trăit cu groază și neputință de victimă. Abuzurile pot fi ușor
catalogate ca evenimente traumatice și din păcate simptomele nu întâ rzie să apară. Depresia este altă
tulburare mentală ce însoțește adesea abuzul în familie. Se caracterizează printr ‐un episod depresiv
major care durează cel puțin două săptămâni timp în care există fie dispoziție depresivă, fie

64 pierderea interesului sau p lăcerii pentru majoritatea activităților. Victima mai poate resimți
modificări în apetit sau greutate, somn și activitate psihomotorie, sentimente de vinovăție și
inutilitate, dificultăți de concentrare și gândire, idei recurente despre moarte, planuri sau tentative de
suicid. Aceste stări sunt simțite cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. Activitățile
importante cum sunt cele sociale sau ocupaționale sunt afectate de starea de detresă puternică.
Abuzul de substanțe ca alcoolul și drogurile poa te fi altă consecință a violenței în familie. Consumul
sistematic și repetat poate duce la afectarea funcționării sociale și profesionale, dificultăți în
realizarea rol urilor majore, probleme legale.
Reacțiile la violența în familie sunt foarte diferite și depind de caracteristicile victimei, de
tipul de abuz, relațiile cu agresorul, consistența suportului social și mulți alți factori. După ieșirea
din contextul abuziv, timpul și eventuale intervenții specializat pot rezolva multe dintre simptomele
resimțit e de victime, însă abuzul nu va fi uitat, iar schimbările structurii profunde a victimei vor fi
mereu greu de intuit și evaluat.

65 Propuneri:
În subsidiarul cercetării au fost evidențiate lacunele sistemului legislativ și de prevenție ,
punc tând necesitatea aplicării unei strategii care să vizeze cauza și contextul care au dus la abuz,
explicarea originii fenomenului, a repetării abuzului, aceste elemente fiind cele care ar putea
conduce la prevenție.
Consider că ar fi benefică participarea specialiștilor cu atribuții de asistență socială la cursuri
de formare profesională privind modalitățile practice de intervenție și recuperare a copiilor supuși
abuzurilor, pentru reabili tarea cât mai grabnică acestora și crearea unor rețele de sport famil ial, cu
scopul de a reduce incidența abuzurilor în cazul părinților care nu dispun de resurse individuale și
identificarea unor soluții la problemele existențiale .
Continuarea măsurilor privind sprijinirea, responsabilizarea și conștientizarea părinților
copilului cu privire la responsabilitatea primară ce le revine în tot ceea ce înseamnă creșterea,
îngrijirea, educarea și bunăstarea copilului constituie o strategie care trebuie să aibă prioritate.
Beneficiil e băne ști sunt orientate în mod excesiv spre sis temul de protec ție soci ală din Rom ânia,
asisten ța socială în familie și în comunitate, și în cadrul ei componenta de prevenire, fiind necesar să
fie dezvoltate suplimentar.
Resursa umană a viitorului ar trebui să o reprezinte copilul – ca valoare centrală a oricărei
societăți.

66 BIBLIOGRAFIE

Cojocaru Ș, Cojocaru D. (2008), Managementul de caz în protecția copilului,
București, Ed. Polirom
Cooper D ., Ball D . (1993) Abuzul asupra copilului ,
București, Ed. Alternative
Dumitrașcu H. (2015) Consili ere în asistență socială . Suport de curs ,
București.
Ferreol G., Neculau A. (2003) Violența -aspecte psihosociale ,
București , Ed. Polirom
Hodghin R., Newell P. (2004) Manual pentru implementarea Convenției cu privire la
Drepturile Copilului, București,
lucrare elaborată pentru UNICEF
Ionescu Ș. (2001) Copilul maltratat . Evaluare, prevenire, intervenție ,
București, Fundația internațională pentru copil și familie
Jung C.G. (2006) Dezvoltarea personalității,
București, Ed.Trei
Killén K. (1900 ) Copilul ma ltratat ,
Timișoara, E d. Eurobit
Mărginean I. (2000) Proiectarea cercetării sociologice ,
București , Ed. Polirom
Mitrofan, I. (2008) Introducere în psihoterapie,
București, Ed. Credis
Mitrofan, I. (2008) Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și apl icative,
București, Ed. Sper
Neamțu G. (2011) Tratat de asistență socială ,
București , Ed. Polirom

67 Payne M. (2011) Teoria modernă a asistenței sociale,
București, Ed. Polirom
Pop L.M. (2002) Dicționar de politici sociale ,
București, Ed. Expert
Rădulesc u M. S. (2001) Sociologia violenț ei (intra)familiale, victime și
agresori în familie, București, Ed. Lumina Lex
Roth -Szamoskozi M. (2003 ) Dileme, conceț ii și metode în protecț ia copilului ,
Cluj, Ed. Presa Universitară Clujeană
Rotariu T., Iluț P. (1997) Ancheta sociologică și sondajul de opinie ,
București , Ed. Polirom
Sigmund F. (2010) Totem și Tabu . Colecția Științe Sociale,
București, Ed. Antet
Zamfir C., Zamfir E . (1995) Politici sociale. România în context european ,
București, Ed. Alternative
Wilmsh urst L. (2007) Psihopatologia copilului ,
București , Ed. Polirom

Studii și rapoarte
UNICEF (2002) Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din
România , București, Extreme Group
UNICEF (2002) Convenția cu privire la drepturile copilul ui,
ucurești, Editura Class Consulting
Organizația Salvați Copiii (1999) Abuzul și neglijarea copilului , București.
Organizația Salvați Copiii (2003) Ghid de bune practici pe ntru prevenirea abuzului asupra
copilului, București
Organizația Salvați Copiii (2005) Ghid juridic privind protecția copiilor și a familiei , București
Oxford (2003) Dicționar de sociologie , Univers enciclopedic
WHO (1999) Raport of the Consultation on Child Abuse Prevention
Geneva 29 31 March

68 Raportul conferinței internaționale (2 002): Prevenirea maltratării și mediul de viață al copilului
Timișoara, Ed. Mirton
Îmbunătățirea eficacității organizaționale a sistemului de protecție a copilului în România , editat în
2003 de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoane lor Vârstnice

Legislație
*** Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în
Monitorul Oficial nr. 557 din 23.06.2004
*** Legea 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția
și promovar ea drepturilor copilului
*** Legea 25/2012 privind modificarea și completarea Legii 217/2003 pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie
*** Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale
*** Ordinul 288/2006 pentru aprobarea standardelor minime obligato rii privind
managementul de ca z în domeniul protecției copilului.

Surse web
http://www.cdep.ro
http:// www.copii.ro
http://www.docslide.us
http://www.dreptonline.ro
http://www.green -report.ro
http:// www.salvaticopiii.ro
http://www.sociologia -victimei.com
http://www.scribd.com
http://www.ro.scribd.com
http://www.es.scribd.com
http://www.pt.scribd.com
http://www.scrigroup.com
http://www.legislație.ro
http://www.legeaz.net