Carol Davila , București [604084]

Universitatea de Medicină și Farmacie
„Carol Davila ”, București
Facultatea de Medicină Dentară

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Conf. Dr. Sorin Hostiuc
Absolvent: [anonimizat]
2019

2
Universitatea de Medicină și Farmacie
„Carol Davila ”, București
Facultatea de Medicină Dentară

LUCRARE DE LICENȚĂ

“Evaluarea vârstei dentare la
populația subadultă ”

Coordonator ș tiințific
Conf . Dr. Sorin Hostiuc

Absolvent: [anonimizat]
2019

3
Cuprins

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 4
PARTEA GENERALĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 5
CAPITOLUL 1: MODALITĂȚI DE ESTIMARE A VÂRSTEI CRONOLOGICE ………………… 5
1.1Maturitatea scheletală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 6
1.2 Cara cterele sexuale secundare ………………………….. ………………………….. …………………………. 9
1.3 Vârsta dentară ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 11
CAPITOLUL 2: ODONTOGENEZA ………………………….. ………………………….. ………………………. 15
2.1 Formarea smalțului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 15
2.2 Formar ea dentinei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 19
2.3 Formarea cementului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 23
CAPITOLUL 3: ERUPȚIA DENTARĂ ………………………….. ………………………….. …………………… 25
3.1 Mișcările erupției ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 25
3.2 Erupția dentiției temporare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..28
3.3 Erupția dentiției permanente ………………………….. ………………………….. ………………………….. 31
3.4 Factori care influențează erupția dentiției permanente ………………………….. ………………….. 33
CAPITOLUL 4: PARTICULARITĂȚI ALE CELOR DOUĂ DENTIȚII ………………………….. …37
4.1 Noțiuni de morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 39
4.2 Nota rea dinților ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 41
4.3 Diferențe structurale între cele două dentiții ………………………….. ………………………….. …….. 42
CAPITOLUL 5: METODE DE EVALUARE A VÂRSTEI DENTARE ………………………….. ……43
5.1 Metoda Demirjian ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 44
PARTEA SPECIALĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 48
CAPITOLUL 6: STUDIU PERSONAL PRIVIND EVALUAREA VÂRSTEI DENTARE ……… 48
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..48
Materiale și metode ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 49
Rezultate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……50
Discuții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 80
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……82
BIBLIOGR AFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 83

4
INTRODUCERE

În prezent, evaluarea vârstei dentare joacă un rol important în medicina legală,
stomatologia pediatrică și în planificarea tratamentului ortodontic. Medicii ortodonți utilizează
aceste noțiuni pentru a prevedea calendarul anumitor tratamente , iar pedodonții pot fi interesați
pentru a cunoaște dacă o anumita afecțiune dentară influențea ză maturitatea dentară prin
întârzierea sau accelerarea acesteia.
Deși pentru evaluarea vârstei sunt cunoscute o serie de indicatori prec um cei scheletali,
cei sexuali ș i cei dentari, aceștia din urmă au primit o mai mare atenție din partea cercetătorilor
datorită faptului că prezintă mai puține variații în comparație cu indicatorii scheletali și sexuali
care pot fi frecvent influen țați de modificările endocrine ș i de statusul nutrițional al subiecților
analizați.
Cunoașterea propriei vârste este unul dintre drepturile umane de bază, iar posibilitat ea
documentării aceste ia este ceea ce conferă identitate fiecărui individ. În societatea actuală,
vârsta unei persoane reprezintă simbolul entității acesteia. Vârsta este necesară pentru a
participa la educația inst ituită în cadrul școlilor, pentru a avea posibilitat ea obținerii unui loc de
muncă ș i a pensionării ulterioare, chiar și pentru căsătorie. Cu alte cuvint e, vârsta este un factor
care in fluențează evenimentele majore petrecute de -a lungul vieții unui indivi d.
În ciuda faptului că vârsta este implicată în toate aspectele vieții, este șocant faptul că
aproximativ 40% din cele 50 de milioane de nașteri anuale rămân neînregistrate, încălcând
drepturile umane ale acelor nou -născuți.
Abilitatea de a atribui estimări precise ale vârstei dentare, a tât la resturile umane, cât
și la persoanele vii, este un element important al practicii medico -legale. Estimarea vârstei poate
contribui la identificarea dentară.

5
PARTEA GENER ALĂ

CAPITOLUL 1: MODALITĂȚI DE ESTIMARE A VÂRSTEI
CRONOLOGICE

Vârsta este definită ca perioada de timp scursă de la momentul nașterii până la un
anumit moment în timp, numindu -se astfel și vârsta cronologică. În mod ideal, aceasta ar trebui
documentată prin certificat de naștere, înregistrări ale spitalelor și baze de date guvernamentale,
dar în absența acestor tipuri de documente, capătă o deosebită importanță metodele de estimare a
vârstei.
Vârsta este un clasificator important î n majoritatea ierarhiil or culturale ș i judiciare, iar
în absența unei documentații legale credibile, este necesar ca autoritățile să solicite expertiza
oamenilor de știință și a clinicienilor pentru îndrumare și asistență în această direcție.
Există multe domenii în care evalua rea vârstei a devenit relevantă, dar cele în care
acest aspect reprezintă o necesitate sunt referitoare la persoanele refugiate , solicitanții de azil,
copiii adoptivi din țările fără înregistrări care să dovedească momentul nașterii, traficul de
persoane ș i porno grafia infantilă, infractorii și de asemenea victimele acestora.
În prezent, vârsta răspunderii penale variază în funcție de legislația fiecărei țări.
Aceasta p oate fi una extrem de timpurie ș i anume 7 ani în Elveția, 10 ani în Marea Britanie și 18
ani în România și Statele Unite ale Americii. În acest fel, cuno așterea cu exactitate a vârstei , în
absența documentelor, este extrem de important ă pentru viitorul unei persoane tinere.
Evaluarea vârstei se fa ce atunci când există un motiv întemeiat, care ar putea periclita
viitorul persoanei în cauză . În ultimă instanță, prioritare fiind interesele copilului și acordarea
acestuia prezumția de nevinovăție.
Vârsta cronologică poate fi estimată prin determinarea vârstei fiziologice, adică vârsta
la care un si stem sau un organ în curs de dezvoltare atinge o anumită etapă. Pentru acest lucru
este necesară cunoașterea etapelor de dezvoltare ale acelui sistem sau organ, precum și timpul
necesar fi ecărei etape. Nu toate sistemele sau organele pot fi folosite pentru estimarea vârstei.
Pentru a stabili dacă un sistem sau organ este un bun indicator al vârstei, ar trebui sa
existe un set de criterii, și anume [1]:
– să se dezvolte pe o perioadă lungă de timp;
– evoluția sa să se desfașoare în etape recunoscute sau măsurabile care pot fi evaluate
atât la persoanele vii, cât și la cele decedate;

6
– etapele trebuie să se întâmple într -o perioadă scurtă de timp;
– trebuie să f ie stabile și să nu fie afectate de fac tori de mediu sau rasiali.

Mulți para metrii au fost utilizați pentru estimarea vârstei cronolog ice, începând cu ce i
mai evidenți și mai puțin complecși (înălțimea, greutatea, dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare), până la cei mai puțin evidenți, dar mai obiectivi (metode moleculare ce f olosesc
biomarkeri) și trecând prin metode cu complexitate m oderată bazate pe dezvoltarea structurilor
osoase și a celor dentare.

1.1 Maturitatea s cheletală

Pentru a stabili vârsta cronologică a unui individ pe baza dezvoltării sale scheletale
este necesară evaluarea a cel puțin una dintre cele trei faze ale dezvoltării osoase [2]:
– Vârsta apariției osificării în diferite părți ale corpului;
– Aspectul morfologic și/sau dimensiunea osului și a părților componente ale
acestuia;
– Timpul de fuziune a diferitelor părți ale osului.
Evaluarea acestor trei faze are loc fie prin observarea directă a osului, fie prin
intermediul imaginilor radiografice.
Evaluarea vârstei osoase este frecvent efectuată la pacienții pediatrici pentru analizarea
creșterii, diagnosticarea și gestionarea numeroaselor tulburăr i endocrine. De zeci de ani,
determinarea maturității osoase s -a bazat pe o evaluare vizuală a dezvoltării scheletice a mâinii
și a încheieturii mâinii.
Odată cu apariția imaginilor digitale au fost efectuate multiple încercări de a dezvolta
tehnici de pr ocesare a imaginilor care extrag automat principalele caracteristici morfologice ale
osificării osoase, pentru a oferi o abordare mai eficientă și mai obiectivă a evaluării maturității
osoase. Cu toate acestea, proiectarea algoritmilor capabili să evalueze automat vârsta osoasă a
fost împiedicată de către numeroasele variațiuni ale cronologiei mizeralizării, formei și mărimii
de la nivelul multiplilor centr ii de osificare din mână și încheietură.
Vârsta scheletală sau vârsta osoasă, cea mai obișnuită măsură a maturizării biologice
a omului în creștere, derivă din examinarea etapelor succe sive ale dezvoltării scheletice .

7
Această tehnică, utilizată de pediatri, chirurgi ortopezi și toți cei interesați de studiul
creșterii umane, este în prezent singurul indicator de dezvoltare care se întinde pe întreaga
perioadă de creștere, de la naștere până la maturitate.
În esență, gradul de maturitate scheletică depinde de două aspecte:
– creșterea zonei supuse osificării ;
– depunerea de calciu în această zonă.
În timp ce aceste două trăs ături ar putea să nu țină pasul una cu cealaltă sau să nu fie
întotdeauna prezente simultan , ele urmează în mod strict modelul și calendarul definit, de la
copilărie până la maturitate. Prin intermediul radiografiilor , acest proces oferă un criteriu
valoros pentru estimarea creșterii și maturării normale sau anormale .
În m od incontestabil, cea mai preferată abordare pentru evaluarea vârstei sau
maturității sistemulului scheletic a fost utiliza rea un ui atlas al scheletului în care er au
reprezentate diferite zone ale scheletului osos, de exemplu : cotul, încheietura mâinii, mâna ,
genunchi ul, glezna sau picior ul.
Primul atlas despre mână și încheietura mâinii a fost publicat în anul 1898 în Polonia,
dar acesta avea câteva neajunsuri pre cum neglijarea diferențelor legate de sex și absența
imaginilor pentr u fiecare vârstă în parte. [3]
Numeroase cercetări au condus la dezvoltarea unei metode obiective computerizate
pentru determinarea creșterii osoase, astfel prin intermediul tehnicilor de procesare a imaginilor
radiografice s -au obținut caracteristicile principale ale unei d ezvoltări osoase norma le.
Principala zonă de analiză prin intermediul tehnicilor radiologice este mâna.

Figura 1.1: Imagine radiologic ă a mâinii cu calcularea automată a vâr stei osoase

8
Procesul de osificare se declanșează prin apariția ce ntrilor primari de osificare la
nivelul diaf izei osoase, iar ulterior apar ș i centrii secundari de osif icare la nivelul epifizei. Pe
măsură ce centrul secundar este osificat progresiv, cartilajul este înlocuit de os până când mai
rămâne un singur strat sub țire de cartilaj, numit placă epifizară, ce separă cele 2 structuri
osoase, diafiza si epifiza. Pe toată perioada în care cartilajul epifizar persistă, creșterea osoasă
continuă atât pentru epifiză, cât ș i pentru diafiză până când osteoblastele încetează s ă se
multiplice, iar cartilajul se osifică, ducând la osificarea și încetarea creșterii celor 2
componente principale ale osului, epifiza si diafiza.

Figura 1.2: Reprezentarea radiologică a centrilor de osificare

Evaluările vârst ei osoase au o mare importanță î n diagnost icarea tulburărilor de
creștere.
Acestea pot fi clasificate î n două mari categorii cu etiologie, prognostic și tratament
diferit :
– Deficitul de creștere primar: apare din cauza unui defect intrinsec în cadrul
sistemului sche letal, de exemplu displazia osoasă care poate fi manifestarea unui
defect genetic sau poate apărea în urma unui traumatism prenatal. Consecințele
displaziei se manifestă prin scurtarea diafizei fără apariția unei întârzieri
semnificative a creșterii epifiz ei.

9
– Deficitul de creștere secundară : în producerea lui sunt implicați factori externi care
afectează maturizarea osului. Acești factori pot fi nutriționali, metabolici sau
necunoscuți(în cadrul sindromului idiopatic). În această formă de întârziere a
creșt erii, vârsta scheletală ș i înălțimea pot fi amânate, dar prin intermediul
tratamentului există potențial pentru atingerea înălțimii normale în perioada adultă.

1.2 Caracterele sexuale secundare

Pubertatea este o secvență complexă de evenimente care, în cele din urmă va duce la
maturitatea sexuală.
În timpul pubertății apar caracteristicile sexuale sexundare. Respectivele schimbări
sunt cauzate de efectele hormonale, în principal ale testosteronului ș i estrogenului, care produc
modificări c aracteristice precum apariția părului în anumite zone ale corpului, îngroșarea vocii
la băieți și apariția menstruației la fete.
Odată ce maturitatea sexuală a fost finalizată, utilizarea acestui criteriu de stabilire a
vârstei devine limitată pentru că nu mai putem spune cu exactitate când s -a produs schimbarea,
ci doar că persoana respectivă a devenit pe deplin matură. [4]
Procesul de maturizare la pubertate este un set multidimensional de evenimente care
pot fi utilizate pentru evaluarea vârstei. Documentarea evoluției evenimentelor din timpul
acestui proces a fost efectuată de către medicii pediatrii, care foloseau respectivele criterii mai
mult pentru a stabili dacă evoluția copilului este una normală sau anormală, decât pentru a
stabili vârsta acestuia.
Maturitatea persoanelor de sex feminin în cadrul acestui pro ces este evaluată în general
pe baza vârstei de apariție a menstruației, a gradului e dezvoltare a sânilor și a gradului de
apariție a părului axilar și pubian.
Maturitatea băieților este evaluată pe baza creșterii testiculelor și a penisului, precum
și a apariției părului axilar, pubian și facial.
Cu toate că vârsta de începere a menstruației este un eveniment temporizat amintit de
majoritatea femeilor și recunoscut de către societate ca fiind un indicator important al
maturității, ea are o utilizare limit ată în ceea ce privește evaluarea vârstei, pentru că nu poate fi
decelată într -un mod obiectiv de specialiști, ea fiind cunoscută d oar prin chestionarea persoanei.

10
În trecut, au fost prezentate diferite clasificări ale etapelor maturizării sexuale (Stratz,
1904; Reich, 1924; Greulich et al. , 1938, 1942; Reynolds și Wines, 1948, 1951; Hansen ș i With,
1951; Stolz și Stolz, 1951; Quaade, 1955; Falk ner, 1962). Cu toate acestea, ce rcetările în acest
domeniu au cunoscut o evoluție semnificativă dup ă anul 1969, odată cu apariția unei lucrări
esențiale – Marshall și Tanner. Aproape toate lucrările apărute după anul 1970 se raportează la
criteriile prezentate de Tanner și anume [2]:

1. Părul pubian(atât la bărbați, cât ș i la femei)
Stadiul 1: fără păr pubian;
Stadiul 2: o cantitate mică de păr moale, ușor pigmentat la baza penisului și a
scrotului(bărbați) sau pe labia majoră(femei);
Stadiul 3: părul devine mai aspru și creț, începând să se extindă lateral;
Stadiul 4: calitatea părului devine asemănătoare celui al adulților, extinzându -se
spre pubis, dar mai puțin spre partea interioară a coapsei;
Stadiul 5: părul se extinde pe suprafața internă a coapsei.

2. Organele genitale(la bărbați)
Stadiul 1: volum ul testicular mai mic de 1.5 ml, penisul măsoară 3 cm sau mai
puțin;
Stadiul 2: volumul te sticular cuprins între 1.6 și 6 ml, pielea de pe scrot se subțiază
și se lărgește, penisul își menține dimensiunea;
Stadiul 3: volumul testicular între 6 și 12 ml, scrotul se lărgește în continuare,
penisul începe să crească până la 6 cm;
Stadiul 4: volu mul testicular între 12 și 20 ml, scrotul se lărgește în continuare și
se închide la culoare, iar penisul crește în circumferință și lungime până
la 10 cm;
Stadiul 5: volumul testicular devine mai mare de 20 ml, scrotul si penisului ating
dimensiunile adu lte.

3. Sâni( la femei)
Stadiul 1: fără țesut glandular, areola urmează conturul pielii de pe piept;

11
Stadiul 2: apar mugurii sânilor înconjurați de o suprafață mică de țesut glandular
și areola începe să se lărgească;
Stadiul 3: sânul începe să devină mai înalt, extinzându -se dincolo de granițele
areolei care continuă să se lărgească;
Stadiul 4: mărirea dimensiunilor și înălțimii sânului;
Stadiul 5: sânul atinge dimensiunea adultă finală.

Un diagnostic al v ârstei bazat pe maturizarea caracterelor sexuale ar trebui realizat cu
foarte mare precauție datorită gamei largi de variații cronologice în funcție de dezvolta rea
fiecărei persoane în parte . Cu t oate acestea, o examinare fizică în cadrul estimării vârstei este
crucială, deoarece este important să se det ermine dacă dezvoltarea fizică este congruentă cu
celelalte caracteristici ale vârstei și dacă există indicii ale unor boli care ar putea interfera cu
dezvoltarea normală a organismului.

1.3 Vârsta dentară

Sistemul dentar reprezintă o parte integrantă a corpului uman, iar creșterea și
dezvoltarea lui pot și ar trebui studiate în paralel cu ceilalți indicatori ai maturității fiziologice
precum înălțimea, vârsta osoasă și dezvoltarea caracterelo r sexuale secundare. [5]
Cunoștințele despre dezvoltarea dentară pot fi aplicate nu numai în stomatologie și
ortodonție, dar și în alte domenii diverse precum antropologia fizică, endocrinologia, nutriția și
medicina.
Vârsta denta ră este o metodă de evaluare a vârstei comparabilă cu alte metode bazate
pe diferiți parametri precum dezvoltarea scheletică, greutatea sau înalțimea. Cu toate acestea,
dezvoltarea dentară este mult mai puțin afectată decât alte țesuturi de endocrinopati i și alți
factori care ar putea influența creșterea normală a organismului. Acest lucru s -a demonstrat prin
studii efectuate asupra copiilor cu anomalii majore ce afectau vârsta osoasă, statura, maturizarea
sexuală și chiar coeficientul de inteligență, com parativ cu dezvoltarea dentară care suferea
perturbări minore. [6]
Dintre toate structurile dure ale corpului uman, dinții sunt singurele formațiuni vizibile
cu ochiul liber, de aceea nu este deloc surprinzător faptul că studiile legate de dezvoltarea
acestora au fost asociate cu vârsta cronologică a indivizilor, încă din cele mai vechi timpuri.

12
În plus, dinții sunt cele mai puternice struc turi din corpul uman și sunt protejate de
țesuturile moi și cele dure ale extremită ții cefalice, ceea ce face stru cturile dentare foarte
rezistente la factori externi, precum procesul de descompunere și temperaturile extreme(până
la 1100℃) [7]. Aceșt i factori fac ca dinții să fie un indicator biologic superior pentru estimarea
vârstei.
Dezvoltarea dentiției umane se petrece de -a lungul a aproape unei treimi din viața
omului, fiind structurată în mai multe etape ușor de detectat.
De asemenea, dinții supraviețuiesc foarte bine înhumării datorită co nținutului lor
organic minim , care este doar 4% la nivelul smalțului dentar. Aceștia sunt deoseb it de stabili și
foarte puțin afectați de factorii de mediu, starea socio -economică, nutriția, obiceiurile
alime ntare și chiar de factorii endocrini.
Diferenț ele etnice nu joacă un rol important î n dezvoltarea dinților, cercetările
efectuate de -a lungul timpului în acest domeniu demonstrând că nu există diferențe
semnificative între rase.
Gradul de maturitate dentară se poate evalua pe baza nu a unuia, ci a 2 seturi co mplete
de dinți. Ambele seturi pot fi observate de la început sau cel puțin din cele mai timpurii stadii
ale procesului de calcificare și până la sfârșitul exis tenței lor la nivelul cavității bucale.
De asemenea, nu numai dinții în sine servesc ca indicatori ai maturității, ci și
momentul apariției lor, așa numita erupție dentară, precum și momentul exfolierii, în cazul
dentiției tempor are a cărei perioadă fizio logică de dispariție este cunoscută.
Dezvoltarea dentară se compune din 2 faze principale :
– Formarea rădăcinilor și a coroanelor;
– Erupția dinților.
Dintre cele dou ă, mai rezistentă la modificările influențate de mediu este formarea
dinților, erupția putând fi relativ ușor afectată de patologia carioasă, pi erderea dinților sau
malnutriția severă.
Cel mai frecvent utilizat parametru pentru evaluarea vârstei dentare a fost întotdeauna
cel stabilit de erupția dentară, deoarece aceasta este cea mai rapidă și cea mai convenabilă dintre
toate metodele de evaluare a dentiț iei. Însă t ermenul “erupție” este folosit aproape universal,
deși eronat, pentru a indica aspectul clinic de apariție a muchiei sau cuspizilor unu i dinte prin
mucoasa gingivală în cavi tatea orală.
De fapt, erupția nu este un fenomen ce se produce instantaneu la un anumit moment
din timp și care corespunde fazei propriu -zise în care un dinte aproape complet format străpunge
gingia.

13
Erupția este mișcarea continuă pe care o realizează mug urele dentar din adâncimea
osului alveolar în care își începe procesul de formare și până când acesta traversează mucoasa
gingivală care îl acoperă, ajungând în cavitatea orală la nivelul planului de ocluzie.
Estimarea vârs tei dentare, în special la copii, adolescenți și adulți tineri, poate fi
efectută prin două metode principale :
– metoda erupției dintelui, care se stabilește printr -o evaluare vizuală a prezenței
dinților în cavitatea bucală;
– metodele de dezvoltare dentară, care evaluează acest parametru prin intermediul
radiografiilor.
Atunci când se estimează vârsta este preferată evaluarea radiografică, deoarece erupția
unui dinte apare într -o perioadă relativ scurtă de timp și este influențată într -o mare măsură de
mai mulți factori, printre care lipsa de spațiu la nivelul crestei alveolare, obiceiurile alimentare,
traumatismele locale, procesele patologice apărute la nivelul dinților temporari și statusul
nutrițional.
Metodele de evaluare a vârstei dentare pot fi împărțite în două mari categorii în fu ncție
de gradul de afectare ale acestora a țesuturilor ce vor fi analizate :

Metode non -invazive :
1. Erupția secvențială și emergența dintelui;
2. Dezvoltarea pe baza calcificării și maturării rădăcinilor prin;
– Scheme de dezvoltare;
– Stadiile de dezvoltare dentară;
– Etapele dezvoltării radiculare;
3. Parametrii morfologiei dintelui;
4. Măsurători dentare;

Metode invazive:
1. Biomarkeri;
2. Translucența dentinei radiculare;
3. Linii incrementale;

Precizia estimării vârstei dentare e apreciată pe baza diferenței dintre vârsta reală și
vârsta estimată. Pentru ca estimarea vârstei să fie una cât mai exactă, această diferență trebuie
să fie cât mai aproape de valoarea 0. [1]

14

Bineînteles că nu toate aceste metode au un grad de exactitate la fel de mare în ceea ce
privește o estimare cât mai precisă a vârstei dentare.
Metodele ce analizează erupția dintelui, morfologia aces tuia sau cele efectuate prin
măsurători dentare sunt mai superficiale și mai puțin precise comparativ cu cele bazate pe
dezvoltarea dintelui(atât coronară, cât și radiculară) precum și decât cele invazive.
În practica stomatologică actuală din România, cea mai frecvent utilizată metodă de
estimare a vârstei dentare și de altfel cea mai rapidă dintre ele, cu toate că nu are o exactitate
prea mare, este cea bazată pe erupț ia dentară. Medicii stomatologi, gene raliști, pedodonți și
ortodonți, analizând la pacie nții copii dinții prezenți în cavitatea bucală.

15
CAPITOLUL 2: ODONTOGENEZA

Dezvoltarea embrionară a dinților își are originea în două tipuri d iferite de țesuturi. Cu
toate că dinții se dezvoltă și se maturează sub epiteliul gingival al cavității orale, aceștia provin
doar parț ial din țesut ectodermal.
Țesuturile dentare sunt derivate a tât din ectoderm, cât și din mezoderm, acestea fiind
două dintre straturile primare emb rionar e, cu contribuția parțială a crestei neurale.
Smalțul dinților derivă din ectodermul oral, în timp ce dentina, pulpa și cementul își
au originea la nivelul crestei neurale. Parodonțiul marginal al dintel ui derivă atât din mezo derm,
cât și din creasta neura lă[8].
Primele semne morfologice ale dezvoltă rii dinților apar în săptămâna a șasea din
timpul dezvoltării intrauterine a fătului, odată cu apariția u nei îngroșări localizate, numită bandă
epitelială primară, la nivelul epiteliului vi itoarelor oase maxilare. Această îngroșare formează
un strat conti nuu în formă de potcoavă în jurul marginilor în curs de dezvoltare ale cavității
orale [9].
În următoarea săptamână de dezvoltare, marginea liberă a benzii epiteliale primare dă
naștere a două procese care proliferează și invaginează în mezenchimul subiacent.
Procesul exterior sau lama vestib ulară este destinat să formeze vestibulul, adică
porțiunea care desparte arcadele dentare de parți le moi, obrajii și buzele .
Procesul interior sau lama dentară va forma mugurii dentari, formațiuni ce vor evolua
spre viitoarele structuri dentare.

2.1 Formarea smalțului

Smalțul este țesutul dur, mineralizat care acoperă coroana anatomică a dintelui. Deși
culoarea naturală a acestuia pare a fi alb, smalțul este relativ translucid, aspectul său fiind
influențat de culoarea dentinei subiacente.
Formarea, compoziția și structura smalțului sunt unice, deoarece spre deosebire de
celelalte țesuturi mineralizate ale corpului(osul, dentina și cementul), care se dezvoltă din celule
de origine mezenchimală, smalțul este format de către celule epiteliale .

16
Un alt argument al unicității acestui țesut este că, în timp ce dentina și cementul
continuă să se formeze și după ce dintele a erupt complet în cavitatea orală, smalțul este complet
format înainte de momentul erupției.
Smalțul matur este acelular, cel ulele sale formatoare fiind pierdute în timpul erupției
dintelui. Din aceste considerente, leziunile de la nivelul s malțului vor necesita repararea
utilizând substanțe artificiale, smalțul neavând capacitatea de a se vindeca pe cont propriu.
Procesul de fo rmare a smalțului este denumit amelogeneză. Formar ea și mineralizarea
acestuia au loc pe parcursul a mai multor etape, începând la nivelul cuspizilor sau marginilor
incizale și progresând de -a lungul laturilor coroanei dentare spre marginea cervicală.
Celu lele care produc smalțul sunt ameloblastele, ele diferențiindu -se din epiteliul
intern al organului smalțului [10].
Etapele amelogenezei sunt următoarele :
1. Presecretorie: celulele se pregătesc să înceapă formarea matricii smalțului;
2. Secretorie: ameloblastele depun și mineralizează inițial între aga grosime a
matricei de smalț;
3. De tranziție: o fază scurtă în care celulele se pregătesc să devină ameloblaste
complet maturate;
4. Maturarea: pe parcursul acestei etape ameloblastele finalizează eliminarea
proteinelor din matrice și adăugarea de minerale;
5. De protecție: în timpul acestei faze ameloblastel e acoperă suprafața de smalț
până când dintele erupe.

Atât funcția, cât și morfologia ameloblastelor se schimbă pe parcursul progresului lor
de-a lungul fiecăreia dintre cele 5 etape.

Etapa presecretorie

În timul acestei faze, celulele epiteliale ale smalțului induc celulelor periferice ale
papilei dentare să se diferențieze în odontoblaste, iar la scurt timp după acest proces epiteliul
intern al smalțului începe să se diferențieze în ameloblaste.
Celulele se alungesc, nucleul lor își mută poziția în l ocul care înainte era capătul apical
al celulei și care ulterior alungirii a devenit capătul proximal. Complexul Golgi se deplasează
la nivelul citoplasmei supranucleare, între nucleu și fostul capăt bazal al celulei, acum numit

17
capăt distal, iar reticulul endoplasmatic rugos crește cantitativ formând o centură cilindrică în
jurul acestuia.
Complexele joncționale sunt menținute la capătul proximal al celulei, iar noile
complexe joncționale sunt formate la capătul distal.
In acest stadiu, celulele sunt denum ite ameloblaste presecretorii. Ele nu și -au început
încă procesul de secreție a matricei smalțului. Membrana de la capătul distal al acestora are un
aspect relativ neted, iar lamina bazală dintre ele și odontoblastele formate anterior este încă
intactă.

Etapa secretorie

Înainte de secreția inițială a proteinelor smalțului, lamina bazală se dezintegrează până
la dispariție, iar porțiunea distală a ameloblastelor presecretorii încep să dezvolte mici proiecții.
Celulele încep să sintetizeze proteinele matri cei smalțului și să le stocheze în mici
granule secretorii la nivelul aparatului Golgi, pentru ca mai apoi acestea să fie eliberate prin
exocitoză în zona distală a celulei, cea învecinată dentinei. În acest punct al formării, celulele
devin ameloblaste s ecretorii în faza inițială.
Matricea inițială de smalț și cristalele formate sunt strâns legate de matricea și
mineralele dentinei. Cu cât se depune mai multă matrice, cu atât membrana distală a
ameloblastului devine mai netedă.

Figura 2.1 : Secțiune histologică a formării țesuturilor dure.

18
Pe măsură ce ameloblastele depun mai multă matrice și continuă să se îndepărteze de
joncțiunea amelo -dentinară, are loc formarea unor procese alungite, n umite fibre Tomes, în
acest stad iu ameloblastele secretorii devenind complet diferențiate.
Pe măsura depunerii matricei de smalț, aceasta începe să acumuleze minerale.
Matricea inițială conține aproximativ 15% minerale, procent ce va crește până la 30 % până la
sfârșitul fazei secretorii, prin urmare nu va exista niciun strat nemineralizat pe suprafața
smalțului, așa cum se întâmplă în cazul formării osului, dentinei sau cementului, celelalte
structuri dure ale organismului uman.
Inițial, cristalele minerale s unt subțiri și înguste, dar cresc a tât în lățime, cât și în
grosime odată cu depunerea matricii și deplasarea ameloblastelor la distanță de joncțiunea
smalț -dentină. Odată cu alungirea cristalelor, acestea primesc fosfat de calciu amorf, care va fi
transfo rmat ulterior în hidroxiapatită, substanța fundamentală a smalțului [11].
În timpul etapei secretorii a amelogenezei, ameloblastele își încep secreția matricei de
smalț și mineralizarea parțială a acesteia, dezvoltă procesele Tomes și formează pr ismele de
smalț, precum și substanța interprismatică, acestea depunând întreaga grosime a smalțului.

Etapa de tranziție

Pe parcursul acestei scurte etape de tranziție, ameloblastul își micș orează dimensiunea
și majoritatea organitelor sale sunt de zintegrate în vacuole. Studiile experimentale privind
amelogeneza efectuate pe animale de laborator au arătat că o parte din ameloblastele secretorii
își încetează activitatea în aceasta fază, supunându -se fenomenului de apoptoză.
În această fază a meloblastele încep sinteza și secreția unei proteaze care va acțiuna
asupra matricei proteice rămase prin distrugerea acesteia [12]. Pe lângă respectiva protează,
celulele mai formează o structură asemanătoare laminei bazale ce separă epiteliul de corion , dar
care se diferențiază de aceasta prin existența la nivelul ei a unei componente moleculare unice:
amelotina , proteina odontog enică asociată ameloblastelor.
Noua lamină bazală își menține existența până la finalul procesului de formare a
smalțului, funcția acesteia fiind de atașare a ameloblastelor prin intermediul hemidesmozomilor
la suprafața de smalț nou formată.

19
Etapa de maturare

În timpul etapei de maturare este finalizată degradarea completă a matricei proteice,
apa și fragmentele matricei fiind îndepărtate din structura smalțului căreia i se adaugă
componenta anorganică reprezentată de minerale.
Cristalele minerale își modifică forma, crescând în lățime și în grosime până când
ajung să ocupe în întregime volumul smalțului.
La sfârșitul etapei de maturare, în structura smalțului se mai găsește doar o cantitate
foarte redusă de componentă organică sub formă de matrice pro teică și apă. Aceasta este
dispusă printre cristalele de hidroxiapatită.
În cadrul acestei faze se disting 2 tipuri diferite de ameloblaste în funcție de
morfologia lor : ameloblaste cu cap ăt creț și ameloblaste cu capăt neted.
Ameloblastele cu capăt creț sunt implicate în adăugarea particulelor minerale la
compoziția smalțului, în timp ce ameloblastele cu capăt neted se ocupă de eliminarea matricei
degradate și a apei.
De-a lungul maturării, ameloblastele își modifică morfologia de nenumărate ori, ele
trecând prin ambele forme enunțate mai sus.
Durata procesului de maturare este variabilă în funcție de fiecare dinte în parte, ea
putându -se prelungi pe parcursul a câțiva ani [13].

2.2 Formarea dentinei

Dentina constituie o parte semnificati vă din structura dintelui. Ea susține smalțul în
care este învelită coroana și cementul care se dispune la suprafața rădăcinilor.
Deși este un țesut mineralizat, ea conține o cantitate mai mică de minerale decât
smalțul , fiind mai flexibilă în momentul producerii unui traumat ism.
De asemenea, e un țesut vital care înglobează în structura sa prelungirile citoplasmatice
ale celulelor care o produc, odontoblastele, precum și terminații nervoase libere.
Dentina acoperă pulpa dintelui, o structură va scularizată și inervată ce modulează
procesele regenerative și imunologice ale dintelui [14]. Ea menține vitalitatea dentinei și a
odontoblastelor .

20
Dentina, asemănător smalțului, este susceptibil ă patologiei carioase și poate fi afectată
de numeroase boli ereditare.
Formarea dentinei începe în stadiul de clopot al dezvoltării dentare. Din acel moment,
începe să se depună pe locul viitorilor cuspizi și continuă pe pantele acestora până la nivelul
zonei cervicale, stratul îngrosându -se până când dentina coronară este formată în totalitate.
La dinții cuspidați depunerea începe în focare diferite, câte unul pentru fiecare cuspid
în parte și avansează spre coletul dintelui până când dentina formată fuzi onează .
Dentina de la nivelul rădăcinii dintelui se formează într -un stadiu mai tardiv și necesită
proliferarea celulelor epiteliale din bucla cervicală a organului smalțului care vor iniția
diferenți erea odontoblastelor radiculare.
Debutul formării rădăci nii precede debutul începerii erupției. La momentul ajungerii
dintelui în poziția sa funțională, aproximativ 2/3 din dentina rădăcinii va fi formată.
Finalizarea creșterii radiculare nu apare la dentiția temporară mai devreme de 18 luni
după erupție, iar la dentiția permanentă poate dura până la 2 ani de la erupție [15]. Pe toată durata
acestei perioade dintele are apexul deschis.
Formarea dentinei continuă de -a lungul vieții dintelui pe arcadă, ac est fenomen
producând reducerea treptată, dar progresivă a dimensiunii camerei pulpare.
Dentina este produsă de anu mite celule numite odontoblaste, care se diferențiază din
celulele ectomezenchimale ale papilei dentare , făcând această structură organul for mativ al
dentinei care ulterior va deveni țesutul pulpar al dintelui.

Diferențierea odontoblastelor

Diferențierea odontoblastelor de la nivelul papilei dentare în cursul dezvoltării
normale e stimulată de expresia moleculelor de semnalizare și a factorilor de creștere din
celulele epiteliului intern al smalțului.
Celulele papilei dentare sunt mic i și nediferențiate, ele având î n structură un nucleu și
câteva organite celulare. În acest moment sunt separate de epiteliul intern al smalțului pr intr-o
zonă acelulară ce conține fibre de colagen.
Imediat ce celulele epiteliul intern își inversează polaritatea, au loc schimbări și în zona
adiacentă papilei dentare. Celulele ectomezenchimale vecine zonei acelulare își măresc
volumul și se alungesc de venind inițial preodontoblaste. Pe măsură ce citoplasma lor ia
proporții, adăpostind din ce în ce mai multe organite ce vor sintetiza proteine, celulele devin
odontoblaste [16].

21
Zona acelulară dintre papilă și epiteliul intern se micșorează treptat până când este
eliminată complet ca urmare a diferențierii odontoblastelor și creșterii în volum a acestora .

Formarea mantalei dentinare

Următorul pas după diferențierea odontoblastelor este formarea mantalei dentinare .
Primul semn al formării dentinei este apariția unor fibre de colagen distincte și anume colagen
tip III care va fi asociat inițial cu fibrone ctina. Aceste fibre provin dintre odontoblaste, se extind
pînă la epiteliul intern al smalțului pe care îl traversează ajungând în substanța nestructurată
adiacentă epiteliului.
Pe măsură ce odontoblastele continuă să crească în dimensiune, ele încep să pr oducă
fibre de colagen ti p I care se vor orienta paralel cu viitoare a joncțiune smalț -dentină. În acest
mod se realizează apariția primului strat al mantalei dentinare .

Figura 2.2 : Organizarea structurii generale a dintelui .

În același timp cu depunerea de colagen, membrana odontoblastelor adiacent e
ameloblastelor diferențiate poate trimite scurte procese în ma tricea extracelulară.
Ocazional, aceste procese pot pe netra lamina bazală și se pot interpune între celulele
epiteliului intern al smal țului pentru a forma viitoarele fusuri de smalț .
Mineralizarea mantalei apare inițial în veziculele matricei sub forma unor cristale
singulare. Ulterior aceste cristale vor crește în volum și vor rupe veziculele, răspândindu -se și

22
fuzionând cu alte cristal e adiacente până când vor forma un strat uniform de matrice
mineralizată.
Depunerea mineralelor va fi întotdeauna cu un pas în urma formării matricei organice
altfel încât va rămâne un strat organic între odontoblaste și zona de mineralizare.

Tiparul de mineralizare

Din punct de vedere histologic, există două tipare de mineralizare care pot f i
obser vate în procesul de dentinogeneză: calcificare globulară și calcificare lineară.
Calcificarea globulară presupune depunerea cristalelor în diferit e zone ale matricei.
Pe măsura dezvoltării cristalelor, se vor forma mase globulare care se extind și fuzionează
până când realizează o singură masă calcificată.
Acest tipar de mineralizare este mai bine observat la nivelul predentinei unde
veziculele matr icei organice dau naștere unor mici focare de mineralizare care cresc și se
unesc.
Dimensiunea maselor globulare se corelează cu rata de depunere a dentinei, as tfel
încât cu cât dentina se depune într -un ritm mai alert, cu atât dimensiunea lor va fi mai mare.
În dentina circumpulpară mineralizarea se poate produce în oricare dintre cele 2
moduri, globular sau linear.
Atunci când ritmul de formare progresează len t, frontul de mineralizare apare mai
uniform și astfel tiparul este unul linear.

Formarea dentinei radiculare

Celulele epiteliale ale tecii Hertwig inițiază diferențierea odontoblastelor care ulterior
vor forma dentina de la nivelul rădăcinii dintelui.
Mecanismul principal al formării dentinei radiculare este asemanător cu cel al
formării dentine coronare, cu existența unor mici diferențe. Stratul exterior al dentinei
radiculare, echivalent stratului exterior al dentinei coronare, prezintă o alta orienta re si
organizare a fibrelor de colagen, fapt datorat amestecării fibrelor cementului cu cele ale
dentinei.
Aceste diferențe aproape nesemnificative vor afecta doar morfologia rădăcinii,
histologia procesului de dez voltare rămânând ne schimbată.

23
Formarea dentinei secundare și terțiare

Dentina secundară este cea depusă după formarea în totalitate a rădăcinii dintelui și
este produsă de aceleași odontoblaste care au depus dentina primară, în continuarea acesteia.
Formarea dentinei secundare se realizează prin mecanisme asemanătoare cu formarea
dentinei primare, dar într -un ritm mult mai lent decât aceasta.
Dentina secundară poate fi diferențiată din punct de vedere histologic de cea primară
printr -o linie fină de demarcație, o mică diferență de culoare(cea secundară având o nuanță mai
închisă) și o organizare mai puțin regulată a canaliculelor dentinare [17].
Dentina terțiară este depusă numai în anumite locuri, în care au avut loc traumatisme,
ca răspuns al odontoblastelor deteriorate sau al celulelor de înlocuire din pulpă.
Rata de depunere este direct proporțională cu gradul de vătămare al dintelui [18]. Cu
cât traumatismul este mai grav, cu atât dentina terțiară va fi produsă și depusă mai rapid.
Datorită acestui proces rapid de formare, celule sunt adesea prinse în matricea nou formată,
distorsionând viitoare structura tubulară.

2.3 Formarea cementului

Cementul este un țesut dur, asemănător osului, care constituie o parte importantă a
rădăcinii dintelui, el acoperind în întregime dentina radiculară.
Formarea cementului se desfășoară pe o perioadă lungă de timp și este împărțită în 2
faze. Faza prefuncțională, înainte ca dintele să ajungă la nivelul planului de ocluzie, durează
între 3 și 8 ani, în funcție de dinte. Faza postfuncțională, când dintele ajunge să fie atașat de os
prin int ermediul ligamentului parodontal, se extinde pe toate perioada existenței dintelui.
Depunerea inițială de cement are loc în același timp cu formarea rădăcinii. Dupa
finalizarea coroanei dintelui, bucla cervicală a organului de smalț, alcătuită din epiteliu l intern
și epiteliul extern al smalțului, prezintă o proliferare celulară semnificativă în direcție apicală,
formându -se astfel teaca epitelială a lui Hertwig [19].
Celulele de la nivelul tecii induc celulelor adiacente papilei dentare diferențierea
acestora în odontoblaste. După secreția primului strat de predentină, teaca epitelială devine
discontinuă, iar celulele epiteliale migrează la distanță de su prafața rădăcinii.

24
Pe măsură ce teaca epitelială a rădăcinii începe să se descompună și să se deplaseze la
distanță de predentină, între celulele epiteliale apar celule cu aspect de fibroblaste, originare din
foliculul dentar. Acestea se vor dif erenția în cementoblaste.
Cementoblastele nou diferențiate încep să depoziteze fibrile de colagen orientate
perpendicular pe suprafața rădăcinii. Aceste fibrile se interpun printre fibrele de colagen ale
predentinei, realizând astfel un atașament ferm între cele 2 t ipuri de țesuturi dure și anume
joncțiunea cemento -dentinară.
Mineralizarea mantalei dentinare începe dinspre interior și continuă spre periferie,
cuprinzând joncțiunea și răspândindu -se în cementul nou format.
Cementul se compune din aproximativ 45% componentă anorganică reprezentată de
hidroxiapatită și 55% din apă și material organic reprezentat de colagen de tip I, numeroase
proteine întâlnite la nivelul osului și dentinei, dar ș i proteine specifice cementului [20].
Cementul este un țesut mineralizat pe bază de co lagen, asemănă tor osului. Acesta
poate fi acelular, fiind format numai din componentele matricei extracelulare și minerale sau
celular, conținând celulele sale formatoare, cementoblastel e, prinse în profunzimea matrice i sub
formă de cementocite .
Cementul acelular este primul care se depune pe suprafața dentinei radiculare. Prezența
sa este predominantă în porțiunea coronară a rădăcinii, pe când cementul celular este mai
abundent în jumătatea apicală a rădăcinii și la nivelul furcației în cazul dinților pluriradiculari.
Cementul celular poate fi dispus deasupra cementul acelular ca răspuns la cerințele
funcționale și mișcările post -eruptive ale dintelui.
Spre deosebire de os, ace st țesut este avascular și lipsit de inervație. Ap ortul de
nutrienți al acestuia se realizează prin difuzi une din vasele ligamentul ui parodontal. În unele
zone în care cementul este foarte gros, precum zona apicală sau zona furcației, cementocitele
din straturile mai profunde nu primesc suficienți nutrienți astfel încât să supraviețuiască [21].
Tensiunea transmisă prin intermediul ligamentului parodontal stimulează depunerea
cementului, astfel încât în tim pul tratamentelor ortodontice, formarea de cement are loc în mai
mare măsură pe partea tensionată a rădăcinii, față de partea aflată sub presiune.
Ca urmare a mezializării fiziologice a dinților de -a lungul arcadei dentare, cementul
este mai gros pe supraf ața distală a rădăcinii.
Depunerea cementului, în special cel celular, are loc și în timpul proceselor reparatorii
declanșate ca ră spuns la apariția resorbțiilor radiculare [22].

25
CAPITOLUL 3: ERUPȚIA DENTARĂ

Eupția dentară reprezintă totalitatea mișcărilor pe care le efectuează mugurele dentar
pe parcursul dezvoltării sale în profunzimea osului maxilar în care își începe formarea până
când dintele erupe și ajunge în poziția sa finală de la nivelul arcadei.
Mecanismele prin care se produce fenomenul de erupție nu au fost complet elucidate,
dar s -a devedit că anumite procese din timpul formării dintelui au consecințe asupra deplasării
acestuia spre cavitatea orală.
Alun girea rădăcinii dintelui și dezv oltarea țesutului pulpar în timp ce apexul este încă
deschis dezvoltă forțe verticale care vor propulsa dintele spre exterior. De asemenea, depunerea
cementului pe întreaga suprafață a dintelui produce o ușoară mișcare de erupție, după ce
rădăcinile au fost complet formate.
Traseul pe care îl va urma coroana dintelui pe parcursul mișcări lor eruptive este
determinat de un canal osos ce face legătura dintre dinte și mucoasa bucală. Acest canal conține
ceea ce se numește ligamentul gubernacular format de către resturile folicului dentar și țesut ul
conjuctiv [23].

3.1 Mișcările erupției

Datorită v olumul redus, oasele maxilare al e copilui pot găzdui doar un număr limitat
de dinți cu dimensiuni relativ mici. Odată c u creșterea maxilarelor, aceștia vor deveni
insuficienți pentru a ocupa întregul spațiu nou creat, fiind necesari mai mulți dinți și de
asemenea mai mari.
Această nevoie este satisfăcută prin prezența a două dentiții diferite. Prima este
dentiția temporară sau primară, prezentă la copii, iar a doua este dentiția permanentă sau
secundară, cea care va înlocui dențitia temporară atunci când aceasta nu va mai îndeplini
nevoile organismul ui în creștere.
Dezvoltarea dintelui a fost descrisă în capitolul precedent, dar pentru ca acesta să
devină funcțional este necesară o mișcare care să îl aducă la nivelul planului de ocluzie.
Mișcarea de erupție cuprinde 3 etape principa le:
– Etapa preeruptiv ă: este realizată de către mugurii dentari temporari și permanenți
în grosimea maxilarelor, înainte ca aceștia să își înceapă erupția propriu -zisă;

26
– Etape eruptivă: efectuată de dinte de la poziția sa initială până la poziția
funcțional ă de la nivelul arcadei dentare . În timpul acestei etape se disting 2
stadii diferi te: stadiul intraosos și stadiul extraosos .
– Etapa posterup tivă: reprezentată de totalitatea miș cărilor pe care le face dintele
din momentul atingerii planului de ocluzie până la dispariția sa de pe arcadă.

Etapa preeruptivă

Dinții se dezvoltă în interiorul criptelor osoase de la nivelul maxilarului și mandibulei,
înconjurați de foliculii dentari și inițial conectați la epiteliul oral prin intermediul laminei
dentare. Aceștia vor efectua mișcări de mică amplitudine care îi vor așeza în poziția finală de
unde va începe erupția.
De exemplu, mugurii dințior permanenți care vor înlocui dinții temporari, numiți și
dinți succesionali, se dezvoltă în regiunea linguală a prede cesorilor lor, în aceeași criptă osoasă.
Pe măsură ce maxilarele se dezvoltă, mugurii vor ajunge să fie plasați în propriile cripte osoase.
Incisivii și caninii vor fi plasați în vecină tatea suprafeței linguale a rădăcinii predecesorilor, iar
premolarii în tre rădăcinile divergente ale molarilor temporari.
În concluzie, m ișcările preeruptive sunt efectuate de către germenele dentar în formare
ca măsură de adaptare la creșterea osului în care se dezvoltă.

Etapa eruptivă

În stadiul intraosos se vor produce mișcările care deplasează germenele dentar din
poziția sa anterioară până când ajunge sub mucoasa orală.
După ce coroana este complet formată, începe dez voltarea rădăcinii care va produce o
resorbție osoasă în zona apicală. Ulterior, sediul resorbției osoase se mută deasupra coroanei
pentru a crea traseul de erupție.
Dintele avansează axial, spre cavitatea bucală, lent, cu o deplasare de aproximativ 1-
10 μm pe zi [24]. Dacă această viteză scade prea mult, se va produce fenomenul de anchiloză
dento -alveolară, a cărei consecință este blocarea dintelui în os și întreruperea erupției.
Stadiul supraosos e ste reprezentat de totalitatea mișcărilor pe care le efectuează dintele
de la nivelul mucoasei orale până când ajunge în poziția sa finală la nivelul planului de ocluzie.

27
Odată ce coroana atinge osul alveolar, viteza de erupție crește până la 75 μm pe zi [25].
Deplasarea până la nivelul pla nului de ocluzie necesită o creștere continuă a rădăcinii
concomitentă cu formarea de os în zona apicală .
Înainte de apariția dintelui în cavitatea orală se produce fuziunea dintre epiteliul r edus
al smalțului și epiteliul mucoasei orale. Cele două vor forma un c apac ce învelește în totalitate
coroana. Capacul respectiv va începe să se degradeze în porțiunea sa centrală și astfel se crează
calea de acces prin care dintele va pătrunde în interiorul cavității orale.
Viteza de erupție este strâns legată de resorbția și apoziția osoasă. În timpul fazei
intraosoase, aceasta va fi dată de rata resorbției osoase coronare, iar în faza supraosoasă de către
rata de formare a osului apical și de către rata de alungire a rădăcinilor.

Figura 3.1 : Secțiune histologică în timpul procesului de erupție. A – dintele; B – gingia;
C- osul alveolar; D – ligamentul parodontal.

Etapa posteruptivă

Creșterea rădăcinii continuă și după emergența dintelui în cavitatea orală și nu este
completă până când nu are loc îngustarea foramenului apical.

28
După ce dintele atinge planul de ocluzie, erupția sa încetinește considerabil, dar
deplasarea acestuia nu se oprește definitiv.
Etapa posteruptivă cuprinde numeroase mișcări de mică amplitudine c are au rol
compensatoriu față de creșterea oaselor maxilare și de uzura ocluzală și proximală la care este
supus dintele [26]. Mișcările sunt în general în direcție mezială și axială .

3.2 Erupția dentiției temporare

Calcificarea dinților temporari începe intrauterin între săptămânile 13 și 16. Până la
săptămâna 18 toți dinții temporari încep procesul de calcificare [27].
Apariția dentiției primare se produce între lunile 6 și 30 postnatale.
Perioada medie pentru ca dentiția temporară să fie completă est e de 2 -3 ani, pornind
de la inițierea calcificării incisivulu i central temporar până la formarea completă a rădăcinilor
molarului doi temporar.
În mod normal, la momentul nașterii nu este vizibil niciun dinte la nivelul cavității
bucale a nou -născutului. O cazional, pot fi prezenți incisivi mandibulari care vor fi numiți dinți
natali. De asemenea, dinții care erup în prima lună de la naștere, adică cu mult înainte de
cronologia normală a erupției, vor fi numiți dinți neonatali.
Formarea, dimensiunea și morfo logia dinților depind foarte mult de factorii genetici,
observându -se corelații între apariția dentiției p rimare și alți parametrii fiziologici precum
maturitatea scheletală, sexul sau vârsta [28].
Primul dinte temporar care își face apariția la nivelul cavității orale este incisivul
central inferior. Acesta erupe la vârsta de 8 luni, iar 2 luni mai târziu este urmat de
corespondentul său de la arcada superioară, incisivul central superior.
Următorii dinți care erup sunt incisivii laterali superiori la vârsta de 11 luni, urmați de
incisivii laterali inferiori în luna a 13 -a.
În unele situații copiii pot prezenta cei 4 incisivi mandibulari înainte ca vreunul dintre
incisivii maxilari să erupă.
La 16 luni erup primii molari temporari, molarul superior având tendința să apară cu
puțin timp înaintea celui inferior.
Caninul temporar superior erupe la 19 luni, iar o lună mai târziu este urmat de caninul
inferior.

29
Din grupul molarilor temporari secundari, cel care erupe primul este molarul 2 inferior
în luna 27.
Molarul 2 temporar superior va e rupe 2 luni mai târziu, în luna 29.
Secvența generală de erupție a dentiției temporare este urmă toarea:
1. Incisivul central;
2. Incisivul lateral;
3. Primul molar;
4. Caninul;
5. Al doilea molar.
Variații ale acestei ordini pot exista datorită inversării incisivului central cu incisivul
lateral sau incisivului lateral cu molarul 1.
Între cele două maxilare se întâlnesc diferențe, astfel:
– Incisivii centrali și molarii secunzi erup mai întâi la mandibulă, iar mai apoi la
maxilar;
– Incisivii laterali, caninii și molarii p rimi erup inițial la maxilar, fiind urmați apoi
de cei mandibulari.

Dinte Coroana complet
formată (luni) Erupția Rădăcina complet
formată(ani)
IC (51, 61) 1½ 10 1½
IL (52, 62) 2½ 11 2
C (53, 63) 9 19 3¼
M1 (54, 64) 6 16 2½
M2 (55, 65) 11 29 3
Tabel I: Cronologia dinților temporari superiori.

30
Dinte Coroana complet
formată(luni) Erupția Rădăcina complet
formată(ani)
IC (71, 81) 2½ 8 1½
IL (72, 82) 3 13 1½
C (73, 83) 9 20 3½
M1 (74, 84) 5½ 16 2½
M2 (75, 85) 10 27 3
Tabel II : Cronologia dinților temporari inferiori

După ce și -au stabilit pozițiile la nivelul arcadei dentare, dinții temporari își intră în
funcție, aceștia aducându -și aportul considerabil în masticație și fonație.
Spațierile fiziologice de la nivelul d entiției temporare sunt benefi ce pentru viitorii dinți
permanenți care fiind mai voluminoși, au nevoie de mai mult spațiu pentru a se alinia de -a
lungul arcadei.
Pierderea prematură a dinților temporari, incluzia, absența congenitală a acestora,
anomaliile dentare și spațiul redus pe arcadă sunt considerați factori importanți în inițierea și
dezvoltarea unei ocluzii anormale [29].
Neglijarea dinților temporari ce are ca rezultat pierderea timpurie a acestora conduce
într-un final la scurtarea arcadelor, astfel încât în momentul erupției dentiției permanente spațiul
va fi insuficient și se vor produce înghes uiri dentare.
Pierderea precoce a dinților temporari are efecte și asupra procesului de erupție al
dinților permanenți [30].
Atunci când un dinte temporar se pierde mai devreme de momentul fiziologic al
exfolierii sale, dintele permanent succ esional, nemaiîntalnind niciun obstacol pe traseul său, își
accelereaza procesul de erupție.
Deci, cu cât un dinte temporar dispare mai devreme, cu atât succesorul său își va face
apariția în cavitatea orală mai timpuriu.
Trecerea de la dentiția temporară la dentiția permanentă se produce la vârsta de 6 ani.

31
3.3 Erupția dentiției permanente

Primii dinți ai dentiției permanente care vor străpunge epiteliul gingival, atingându -și
poziția de pe arcadă sunt molarii primi permanenți. Deoarece erupția acestora se întâmplă în
jurul vârstei de 6 ani, ei vor fi supranumiți “molarii de 6 ani” .
Calcifi carea lor debutează în momentul nașterii, ei formându -se în poziție distală față
de ultimul dinte al dentiției primare, al doilea molar temporar.
Molarul 1 permanent va fi cel mai mare dinte existent pe arcadă la momentul erupției
sale.
Al doilea dinte ca re erupe este incisivul central inferior, făcându -și apariția la scurt
timp după molar.
Desigur, pot exista varia ții ale erupției celor 2 dinți. Uneori ordinea lor poate fi
inversată, incisivul apărând înaintea molarului sau cei doi pot erupe simultan.
Următorul dinte care erupe este incisivul la teral inferior la vârsta de 7 -8 ani, urmat la
scurt timp de incisivul central superior.
Incisivul lateral superior apare la aproape un an distanță de incisivul central, în jurul
vârstei de 9 ani.
Următorii dinți care vor erupe, caninii, premolarii 1 și 2 și molarii 2 au o cronologie
diferită în funcție de sexul copilului și de maxilarul la care apar inițial, astfel încât :
La fete:
– la mandibul ă: primul dinte care apare este caninul la 9 -10 ani, al doilea este
premolarul 1 la 10 -11 ani, al treilea e premolarul 2 la 11 -12 ani și ultimul din acest grup este
molarul 2 permanent la 12 -13 ani .
– la maxilar: primul dinte care erupe este premolarul 1 în același timp cu caninul
inferior, al doilea este caninul la 10 -11 ani , al treilea este premolarul 2 la 11 -12 ani și ultimul
este molarul 2 la 12 -13 ani.
Observăm că diferenț a se realizează doar la canini ș i premolarii 1 care își inversează
ordinea, premolarii 2 și molarii 2 erupând la aceeași vârstă atât la maxilar, cât și la mandibulă.
La băieți:
– la mandibulă: primul care erupe este premolarul 1 la vârsta de 9 -10 ani, urmat de
canin la 10 -11 ani, al treilea este premolarul 2 la 11 -12 ani și ultimul este molarul 2 la 12 -13
ani.

32
– la maxilar: primul care erupe este premolarul 1 la 9 -10 ani, al doilea este premolarul
2 la 10 -11 ani, al 3 -lea este caninul la 11 -12 ani, iar ulti mul este molarul 2 la 12 -13 ani.
Diferențele dintre cele două maxilare sunt date de către canin si premolarul 2,
premolarul 1 și molarul 2 având momente asemănătoare între cele 2 arcade.
Al doilea molar permanent, datorită erupției sale în jurul vârstei de 12 ani, mai este
numit si “molarul de 12 ani ”.
Ultimul dinte al dentiției permanente care va erupe este al treilea molar.
Vârsta de erupție a acestuia este extrem de variabilă, de la 16 ani până la 25 de ani,
uneori chiar mai târziu. De asemenea el poate să nu m ai apară niciodată pe arcadă, rămânând
inclus în profunzimea maxilarului în care s -a format.
O certitudine este faptul că el nu poate e rupe mai devreme de 12 ani pentru că
dimensiunea maxilarelor este limitată, aces ta neavând loc. Pentru erupția lui este necesară o
creștere considerabilă a arcadelor.
Datorită apariției sale întârziate, al treilea molar permanent a mai fost denumit și
“molarul de minte”, presupu nându -se că indivizii și -au atins maturitatea psihică până la acea
vârstă.

Dinte Coroana complet
formată(ani) Erupția(ani) Rădăcina complet
formată(ani)
IC (11, 21) 4-5 7-8 10
IL (12, 22) 4-5 8-9 11
C (13, 23) 6-7 11-12 13-15
Pm1 (14, 24) 5-6 10-11 12-13
Pm2 ( 15, 25) 6-7 10-12 12-14
M1 (16, 26) 2½ -3 6-7 9-10
M2 (17, 27) 7-8 12-13 14-16
M3 (18, 28) 12-16 17-21 18-25
Tabel III: Cronologia dinților permanenți superiori.

33
Dinte Coroana complet
formată(ani) Erupția(ani) Rădăcina complet
formată(ani)
IC (31, 41) 4-5 6-7 9
IL (32, 42) 4-5 7-8 10
C (33, 43) 6-7 9-10 12-14
Pm1 (34, 44) 5-6 10-12 12-13
Pm2 (35,45) 6-7 11-12 13-14
M1 (36, 46) 2½ -3 6-7 9-10
M2 (37, 47) 7-8 11-13 14-15
M3 (38, 48) 12-16 17-21 18-25
Tabel IV: Cronologia dinților permanenți inferiori.

3.4 Factori care influențează erupția dentiției permanente

Erupția dinților permanenți este un proces complex care, pe parcu rsul desfășurării sale,
poate fi influențat de numeroși factori ge nerali precum nașterea prematură , genetici,
nutriționali, socio -economici sau hormonali.

Genetici
Studiile efectuate până în prezent au relatat neconcordanțe ale apariției dentiției
permanente între diferite rase. La populațiile africane și la cele americane, dinții permanenți au
o erupție mai precoce, față de popoarele asiatice sau caucaziene [31].
Există de asemenea numeroase sindroame genetice care se manifestă asupra dinților
permanenți prin în târzierea erupției sau chiar prin imposibilitatea acestora de a mai erupe.
Tulburările genetice pot fi împărțite în tulburări care afectează formarea smalțului, de
exemplu amelogeneza imperfecta și tulburări care influențează activitatea osteoclastelor,
precum displazia cle idocraniană.

34
Nașterea prematură
Organizația Mondială a Sănătății definește nașterea prematură ca fiind nașterea care
apare mai devreme de săptămâna a 37 -a de gestație sau o naștere la termen atunci când greutatea
copilului este sub 2500 g [32].
Acest criteriu influențează de cele mai multe ori erupția dentiției temporare printr -o
apariție întârziată a dinților, comparativ cu vârsta morfologică. Atunci când este afectată și a
doua dentiție, aceasta va avea de asemenea o erupție mai tardivă decât cea normală.

Sexul
Există diferențe semnificative între cele două sexe în ceea ce privește cronologia
erupției dentiției permanente.
La fete erupția se produce mai devreme, acest lucru fiind atribuit maturizării precoce
a acestora în comparație cu băieții.
Dinții cei mai afectați de acest criteriu su nt incisivii laterali maxilari și caninii.
Diferențele dintre momentele erupție i sunt în general între 4 luni ș i 6 luni, cea mai mare
diferență fiind la canini [33].
În unele cazuri au fost descoperite erupții mai precoce ale celui de -al doilea grup de
molari permanenți la subiecții de sex masculin, fenomen explicat printr -o încercare a
organismului de a recupera debutul întârziat al pubertății [34].

Nutriția
Malnutriția apărută la o vârstă fragedă și prelungită dincolo de perioada copilăriei
timpurii poate afecta erupția dentiției permanente printr -o întârziere a acesteia dincolo de vârsta
la care se produce în mod normal [35].

Greutatea și înălțimea
Între acești parametrii și apariția dentiției permanente există o strânsă legatură.
La copiii mai bine dezvoltați și mai înalți erupția va fi normală sau ușor accelerată, pe
când la cei cu o întârziere evidentă a creșterii erupția va fi întârziată.
Cercetările privind obezitatea și dezvoltarea dentară a copiilor au arătat, de asemenea,
o corelație înre cele două.
Copii care suferă de obezitate se maturizează mai devreme și dinții acestora au tendința
să erupă mai devreme cu aproximativ un an față de copiii al căror indice de masă corporală este
plasat în limite normale [36].

35
Factori i socio -economici
Copiii ce provin din medii socio -economice superioare au prezentat apariția dinților
permanenți mai devreme față de cei din clasele socio -economice inferioare [37].
Acest lucru este firesc, deoa rece copiii din mediile superioare beneficiază de o mai
bună îngrijire a sănătății și nutriției, fapt ce conduce la o dezvoltare precoce a dentiției.
S-au constatat diferențe ale cronologiei erupției între cele 2 clase sociale, astfel încât
la copiii ce provin din mediul urban primul dinte care erupe este incisivul central inferior, iar la
cei din mediul rural primul dinte este molarul 1 permanent. Cei doi dinți au aceeași vârstă de
erupție și anume 6 ani.

Factor ii hormonali
Perturbarea fun cționării normale a glandelor endocrine are un impact profund asupra
întregului organism, inclusiv asupra dinților.
Unele dintre ele mai frecvente tulburări endocrine care influențe ază erupția dinților
permanenți sunt hipotiroidismul, hipopituitarismul, hipoparatiro idismul și
pseudohipoparatiroidismul, acestea punându -și amprenta asupra dentiției printr -o întârziere a
erupției [38].
Dezvoltarea dentară acceler ată a fost asociată cu o secreție crescută a hormonilor
androgeni.

Bolile sistemice
Majoritatea afecțiunilor raportate în literatura de specialitate au un efect de întârziere
asupra erupției dinților permanenți.
O parte din aceste boli:
– Rahitismul rezist ent la vitamina D;
– Anemia;
– Infecția cu virusul HIV;
– Insuficiența renală;
– Intoxicația cu metale grele;
– Expunerea la radiații;
– Boala celiacă;
– Paralizia cerebrală;
– Ihtioză.

36
Această întârziere se produce prin diferite mecanisme, unele dintre acestea fiind
menț inerea prelungită pe arcadă a dinților temporari, hiperplazie sau fibromatoză gingivală și
anumite modificări hormonale care afectează viteza de resorbție osoasă.
Singura afecțiune generală care produce accelerarea erupției dentare este diabetul.

37
CAPITOLUL 4: PARTICULARITĂȚI ALE CELOR DOUĂ
DENTIȚII

Oamenii au două generații de dinți : dentiția temporară sau primară și dentiția
permanentă sau secundară.
La momentul nașterii nu este prezent niciun dinte la nivelul cavității bucale a nou –
născutului, dar până la vârsta de 3 ani acesta va avea toți dinții temporari erupți [39].
La vârsta de 6 ani apare primul dinte permanent și din acel punct toți dinții temporari
vor începe procesul de exfoliere pentru a putea fi înlocuiți de următoare generație de dinți.
Dentiția permanentă va fi complet eruptă până la vârsta de 18 ani.
Dentiția temporară este prezentă la nivelul cavității bucale o scurtă perioadă de timp,
aproximativ 6 -10 ani, pe când dentiția permanentă este mai longevivă, însoțind individul o bună
parte a vieții sale, uneori chiar până la sfârșitul acesteia, în condiți ile în care dinții au fost
îngrijiț i corespunzător.
Prima dentiție este alcătuită din 20 de unități dentare, câte 10 la nivelul fiecărui
maxilar.

Figura 4.1 : Poziționarea dinților temporari pe arcadă.

38
A doua dentiție conține 32 de dinți, 16 situați la maxilar și 16 la mandibulă.

Figura 4.2 : Poziționarea dinților permanenți pe arcadă.
Există 3 forme principale de dinți :
– Incisivii: au coroane subțiri, cu marginea îngust ă asemănătoare unei lame; această
formă este ut ilă la secționarea alimentelor;
– Caninii : au coroana de formă conică cu marginea de aspectul unui vârf ascuțit; sunt
utilizați la sfâșierea alimentelor;
– Premolarii și molarii: au coroanele de formă globuloasă sau dreptunghică,
prezentând un număr de 2 -5 cuspizi pe suprafața acesteia care în lipsa cuspizilor,
ar fi plană; sunt utilizați la triturarea alimentelor.

Premolarii sunt dinți bicuspidați, specifici celei de -a doua dentiții. La nivelul arcadei,
aceștia ocupă locul molarilor temporari.

39
4.1 Noțiuni de morfologie

Pentru descr ierea morfologiei dinților și a poziției acestora la nivelul arcadei dentare
sunt utilizați termeni de specialitate ale căror definiții sunt prezentate mai jos.
Coroana clinică : porțiunea dintelui vizibilă în cavitate a orală .
Coroana anatomică: porțiunea dintelui acoperită în totalitate de smalț .
Rădăcina clinică: porțiunea dintelui situată în osul alveolar .
Rădăcina anatomic ă: porțiunea dintelui acoperită de cement .
Marginea cervicală: joncțiunea dintre coroana anatomică și rădăcina anatomică .
Fața ocluzală : suprafața masticatorie a dinților laterali(molari și premolari) .
Cuspid: o elevație pronunțată situată la nivelul suprafeței ocluzale a dinților laterali .
Marginea incizală: zona tăietoare a dinților anteriori ; este analoagă suprafeței
ocluzale la dinții posteriori .
Tubercul: mică denivelare aflată la nivelul coroanei .
Cingulum: convexitate reliefată în vecinătatea regiunii cervical e a unui dinte din
zona anterio ară.
Creastă : elevație de formă lineară pe suprafața dintelui .
Creastă marginală : creastă situată la marginile mezială sau distală ale coroanelor
dinților laterali .
Fosă : depresiune rotunjită pe suprafața unui dinte lateral .
Bucal : orientat spre obraz ; acest termen est e utilizat pentru premolari sau molari,
dinți situați în vecinătatea obrajilor .
Labial : orientat spre buze ; este utilizat în cazul in cisivilor și caninilor, deoarece ei sunt
în apropierea buzelor .
Palatinal : orientat spre palat; acest termen este rezervat dinților maxilari .
Lingual : orientat spre limbă; e utilizat doar în descrierea dinților mandibulari .
Mezial : ce privește spre median ; suprafața mezială a unui dinte este aceea orientată
spre linia mediană a arcadei .
Distal : termen opus celui anterior: descrie suprafețele situate în direcția opusă liniei
mediene, spre posterior.

40
Incisivii sunt dinți cu coroane subțiri și margini lamelare, adaptate pentru tăi erea și
forfecarea alimentelor, pregătindu -le pentru a fi măcinate de către dinții situați în zonele laterale
ale arcadei.
Văzute din părțile meziale sau distale coroanele au forma triunghiulară, cu vârful
triunghiului situat spre marginea incizală. Această formă este favorabilă pentru penetrarea și
tăierea hranei.
Din sens bucal sau lingual, incisivii a u formă de trapez cu baza mare situată la nivelul
marginii cervicale și cu baza mică spre incizal.

Caninii sunt singurii dinți din cadrul dentiției umane care posedă un cuspid sub formă
de vârf.
Asemănător incisivilor, coro anele lor sunt de formă triunghiulară atunci când sunt
privite din sens mezial sau distal și de formă trapezoidală atunci când sunt privite dinspre bucal
sau lingual.
Morfologic, ei pot fi considerați tranzitorii între incisivi și premolari, împrumutând de
la incisivi forma și de la premolari prezența cuspidului.

Premolarii sunt dinți specifici dentiției permanente. Ei mai sunt numiți dinți
bicusp idați datorită prezenței pe suprafața lor ocluzală a doi cuspizi princip ali, unul bucal și
unul lingual, despărțiți printr -un șanț mezio -distal.
Acești dinți sunt considerați tranzitorii între canin si molari.
Văzuți din sens mezial sau distal premolarii maxilari au formă trapezoidală, baza mare
fiind plasată la nivelul marginii cervicale. Datorită îngustări i coroanei spre suprafața ocluzală,
aceștia sunt capabili să străpungă alimentele mai eficient decât molarii.
Premolarii mandibulari au formă de romb și sunt ușor înclinați spre lingual pentru a
realiza intercuspidarea cu premolarii superiori într -o poziți e corectă.

Molarii sunt dinții accesori, pentru că ei nu erup în locul niciunui dinte decidual.
Aceștia prezintă cea mai mare suprafaț ă ocluzală dintre toți dinții la nivelul căreia sunt
plasați între 3 și 5 cuspizi, în funcție de dinte.
În ceea ce privește forma lor, din sens mezial/distal molarii maxilari sunt trapezoidali
și molarii mandibulari sunt romboidali, iar din sens bucal/lingual ambele grupe de molari au
aspect de trapez cu baza mare jos, la marginea cervicală.

41
4.2 Notarea dinților

Pentru a fi facilitată comunicarea între specialiștii din domeniul stomatologiei au
fost elaborate diverse sisteme de notare a dinților, sisteme ce ajută la identificarea rapidă a
acestora.
Sistemul utilizat în prezent în România este cel stabilit de Federația Dentară
Internațională în cadrul sesiunii anuale desfășurate la București în anul 1971 [40].
Acesta presupune împărțirea celor 2 arcade în 4 hemiarcade, delimitate de linia
mediană și numerotarea lor de la dreapta la stânga, cu cifre de la 5 la 8 pentru dentiția temporară
și de la 1 la 4 pentru dentiția permanentă.
Fiecărui dinte îi va fi atribuită o cifră romană în ordinea apariției sale pe arcadă de
la linia mediană spre posterior.

Figura 4.3 : Numerotarea dentiției temporare în sistemul FDI.

Figura 4.4 : Numerotarea dentiției permanente în sistemul FDI

42
4.3 Diferențe structurale între cele două dentiții

1. Dinții temporari au dimensiuni mai mici decât succesorii lor permanenți, cu o
excepție în cazul premolarilor care au diametrul mezio -distal mai mic decât molarii
lor predecesori.
2. Coroanele dinților temporari sunt mai globuloase, având cingulumul mai bine
pronunțat.
3. Variațiile morfologice sunt mai frecvente în cadrul dentiției permanente.
4. Cuspizii coroanelor dinților temporari sunt mai asc uțiți decât cei ai
corespondenților lor permanenți.
5. Marginile cervicale sunt mai bine delimitate la dinții deciduali.
6. Coroanele dinților temporari sunt învelite într -un strat mai subțire de smalț.
7. La dinții temporari, atât smalțul, cât și dentina prezintă linii neonatale.
8. Smalțul prezent la nivelul dentiției deciduale este mai opac, dând coroanelor o
culoare albă mai intensă.
9. De asemenea, smalțul dinților temporari este mai moale și mai permeabil, această
caracteristică având ca implicații practice uzarea p recoce și avansarea mai rapidă
a proceselor carioase.
10. Rădăcinile dinților permanenți sunt mai lungi decât cele ale dinților temporari.
11. Rădăcinile dinților deciduali sunt foarte divergente, extinzându -se în afara
dimensiunilor coroanei.
12. Raportul dintre mărimea coroanei și mărimea camerei pulpare este mai mic la
dinții permanenți datorita faptului că la dinții temporari camer a pulpară ocupă mai
mult din volumul coroanei.

43
CAPITOLUL 5: METODE DE EVALUARE A VÂRSTEI
DENTARE

Vârsta este unul dintre factorii care joacă un rol esențial în majoritatea aspectelor vieții.
Identificarea persoanelor pe baza vârstei, rasei sau sexului este un factor impor tant al științei
medico -legale .
Vârsta poate fi estimată pe baza vârstei cronologice, vârstei osoase, v ârstei dentare sa u
vârstei mintale. Dintre toate aceastea, vârsta dentară este considerată a fi vitală, deoarece
dezvolta rea dinților prezintă o mai mică variabilitate decât alte trăsături de dezvoltare și o
variabilitate relativ scăzută în raport cu vârst a cronologică.
Dezvoltarea dentară este mai fiabilă ca indicator al maturității biologice la copii, gradul
de maturitate dentară fiind mai relevant datorită influențelor reduse pe care factorii endocrini și
nutriționali le au asupra acesteia.
Gradul de maturitate dentară este considerat superior erupției dinților, deoarece este
mai puti n influențat de factorii locali, precum spațiul redus , sau de factorii sistemici.
Primele încercări în care s -au utilizat dinții pentru estimarea vârstei datează din secolul
al XIX -lea, când în Marea Britanie munca minorilor și criminalitatea deveniseră probleme
sociale grave. Medicul dentist Edwin Saunders a fost primul care a publicat informații legate
de implicația dezvoltării dentare în evaluarea vârstei, prezentân d în parlamentul britanic o
broșură denumită „Teeth A Test of Age ”[41].
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase tehnici prin care se realizează
estimarea vârstei. Acestea sunt împărțite în 3 mari categorii:
– Metode morfologice;
– Metode biochimice;
– Metode radiologice ;
Metodele morfologice se bazează pe evaluarea ex -vivo a dinților, ceea ce necesită
extracția și prepararea acestora. Din aceste motive, metodele morfologice sunt mai greu
acceptate din motive etice și de asemenea mai puțin utilizate.
Acestea analizează 2 sau mai multe dintre urmatoarele criterii:
– Atriția muchiei incizale sau a suprafeței ocluzale ca urmare a masticației;
– Dentina secundară;
– Apoziția de cement;
– Resorbția radiculară;
– Gradul de transparență al rădăcinii;

44
– Gradul de afectare parodon tală.
Metodele biochimice se bazează pe racemizarea aminoacizilor. Ace asta este o reacție
reversibilă și rapidă la nivelul țesuturilor vii al căror metabolism este mai lent. S -a demonstrat
ca acidul aspartic are cea mai mare rată de racemizare dintre toti aminoacizii și că acesta este
stocat pe parcursul procesului de îmbătrânire. Acizii L -aspartici sunt transformați în acizi D –
aspartici și astfel nivelul de acid D -aspartic din smalț, dentină și cement cresc odată cu
înaintarea în vârstă [42].
Metodele radiologice de estimare a vârstei sunt simple, non -invazive și reproductibile,
acestea putând fi utilizate atât pentru persoanele în viață, cât și pentru cele decedate [43]. Din
aceste considerente, radiologia joacă un rol indispensabil în determinarea vârstei umane.
Pentru estimarea vârstei pot fi utilizate diferite tipuri de radiogr afii precum :
radiografiile retroalveolare, radiografiile cefalometri ce, radiografiile panoramice sau imagistica
digitală.
Determinarea vârstei radiologice se bazează pe evaluarea unor caracteristici precum :
– Aspectul germenilor dentari;
– Începutul mineralizării;
– Gradul de formare a coroanei;
– Erupția coroanei în cavitatea bucală;
– Gradul de resorbție a dinților temporari;
– Măsurarea apexurilor deschise ale dinților;
– Volumul camerei pulpare și al canalelor radiculare;
– Formarea dentinei secundare;
– Dezvol tarea celui de -al treilea molar.

5.1 Metoda Demirjian

În anul 1973 Demirjian a introdus o metodă care realiza estimarea vârstei cronologice
pe baza dez voltării celor 7 dinți pozițion ați în jumătatea stângă a mandibulei, excluzând molarul
al treilea. A fost preferată arcada inferioră datorită clarității superioare a acesteia pe radiografii,
comparativ cu arcada maxilară. În situațiile în care dinții ce trebuie analizați lipsesc sau sunt
malformați și dificil de gradat, este permisă înlocuirea acestora cu omologii lor din cadranul
drept.

45
Există 8 stadii de dezvoltare, împărțite de la A la H în funcție de evoluție. Primul stadiu
corespunde apariției mineralizării inițiale pe imaginea radiologică, iar ultimul stadiu reprezintă
formarea completă a dintelu i și închiderea apexului acestuia.
Fiecărui dinte i se atribuie un scor în funcție de stadiul său de dezvoltare, toate cele 7
scoruri vor fi apoi adunate pentru a obține scorul final al maturității, iar acesta va fi convertit în
ani prin intermediul unei t abel specific, astfel obținându -se vârsta dentară.
Pentru realizarea studiului au fost utilizate radiografiile panoramice a 1446 de băieți și
1482 de fete dintr -o populație de canadieni francezi [44].

Descrierea stadiilor de dezvolt are:
A. Atât la dinții uniradiculari, cât și la pluriradiculari se observă începutul calcificării
în porțiunea superioară a criptei sub forma a unuia sau mai multe conuri inversate;
nu se produce fuzionarea acestor puncte.
B. Fuziunea punctelor calcificate formează unul sau mai mulți cuspizi care se unesc
dând un aspect regulat suprafeței ocluzale .
C. a) Formarea smalțului este completă la nivelul feței ocluzale , observându -se
convergenț a acestuia către zona cervicală;
b) Se obser vă începutul depunerii dentinei ;
c) Conturul camerei pulpare are o formă curba tă la nivelul marginii ocluzale.
D. a) Formarea coroanei este completă până la nivelul jonțiunii smalț -cement;
b) La uniradiculari, marginea superioară a camerei pulpare are o formă concavă
spre margine a cervicală. La pluriradiculari, proiecția formei curbe a pulpei la
nivelul coarnelor ocluzale dă un contur în formă de vărf de umbrelă, iar camera
pulpară are o forma trapezoidală.
c) Începutul formării rădăcinii este observat sub forma unui spic ul.
E. a) La uniradiculari, pereții camerei pulpare formează linii drepte a căror
continuitate este întreruptă de prezența cornului pulpar, care este mai mare decât
în stadiul anterior; lungimea rădăcinii este mai mică decât înălțimea coroanei.
b) La pl uriradiculari formarea inițială a bifurcației radiculare este văzută sub forma
unui punct calcificat sau a unei semiluni ; lungimea rădăcinii este în continuare
mai mică decât înălțimea coroanei.
F. Uniradiculari:
a) Pereții camerei pulpare formează acum un triunghi isoscel. Apexul rădăcinii are
formă de pâlnie.

46
b) Lungimea rădăcinii este mai mare sau egală cu înălțimea coroanei.
Pluriradiculari
a) Regiunea calcificată de la nive lul furcați ei s-a dezvoltat depă șindu -și forma
semilunară și extinzându -se pentru a da rădăcinii un contur distinct cu capete în
formă de pâlnie.
b) Lungimea rădăcinii este mai mare sau egală cu înălțimea coroanei .
G. Pereții canalului radicular su nt acum paraleli, dar capătul apical este încă parțial
deschis.
H. Apexul rădăcinii este complet închis.
a) Membrana parodontală are o lățime uniformă în jurul rădăcinii.

Figura 5.1 : Reprezentarea schematică a celor 8 stadii de dezvoltare.

Avantajele acestei metode sunt simplitatea, standardizarea și reproductibilitatea . Unul
din motivele pentru care aceasta a fost utilizată pe scară largă este că sistemul de scoruri de

47
maturare pe ca re îl crează este universal în aplicare, deși conversia în vârsta dentară depinde de
populația la nivelul căreia este efectuat studiul.

Limitările metodei sunt următoarele :
– Metoda Demirjian utilizează radiografii panoramice care sunt dificil de obținut la
copiii mici, atât din motive etice și legale, cât și din motive tehnice [45].
– Deoarece este necesară evaluarea simultană a celor 7 dinți mandibulari stângi,
metoda nu poate fi aplicată la copiii la care aceș ti dinți lipsesc.
– Aprecierea stadiului de dezvoltare poate fi dificilă, deoarece alegerea etapei de
dezvoltare în care se încadrează fiecare dinte este relativ subiectivă [46].
– Această metodă nu oferă scoruri de maturitate pentru stadiile 1 -4 ale incisivilor
centrali și laterali și a le primului molar, acest lucru excluzând persoanele sub vârsta
de 4 ani [47].

48
PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL 6: STUDIU PERSONAL PRIVIND EVALUAREA
VÂRSTEI DENTARE

Introducere

Vârsta joacă un important rol în majoritatea aspectelor vieții, iar vârsta cronologică,
stabilită prin consemnarea datei de naștere, este menționată pe parcursul întregii vieți ale unei
persoan e.
Expertiza medico -legală este un factor important în identificarea vârstei unui individ.
Vârsta dentară este considerată a fi vitală deoare ce dezvoltarea dinților prezintă o
mai mică variabilitate comparativ cu alte trăsături de dezvoltare și, de asemen ea, o
variabilitate scăzută în raport cu vârsta cronologică.
Estimarea corectă a vârstei pe baza înregistrărilor dentare are o importantă utilitate
într-o multitudine de domenii diferite precum stomatologia pediatrică, ortodonția, medicina
legală, endocri nologia pediatrică, ortopedie și studiile antropologice.
Dinții sunt extremi de utili în cadrul estimării vârstei și sunt preferați în locul
celorlalte metode scheletale datorită durabilității lor, gradului scăzut de modificare și creșterii
continue atât a dentiției temporare, cât și a celei permanente pe întreaga durată a perioadei
copilăriei.
Formarea dentiției temporare începe în perioa da intrauterină la aproximativ 2 luni,
dinții încetându -și definitiv dezvoltarea la aproximativ 25 de ani, prin formare a completă a
dentiției permanente.
Vârsta dentară poate fi evaluată prin observarea momentului în care dintele erupe în
cavitatea bucală sau prin analiza pe baza radiografiilor a gradului de mineralizare al dinților în
perioada lor de formare.
Mineralizarea dentară este un indicator mai fidel al vârstei deoarece nu este afectată
de factori locali, precum pierderea dinților temporari, lipsa spațiului la nivelul arcadei dentare,
anchiloză, sau anomalii ortodontice.
Principalele obiective al acestu i studiu sunt:
-compararea vârstei cronologice cu vârsta dentară obținută evaluând prin metoda
Demirjian un set de radiografii panoramice la copii cu vârste cuprinse între 4 ani și 13 ani;

49
– stabilirea vârstelor medii de apariție a celor 8 stadii.
De aseme nea, au mai fost evaluate aplicabilitatea metodei Demirjian pe teritoriul
României de Est, precum și existența diferențelor între sexe privind dezvoltarea dentară .

Materiale și metode

În această lucrare a fost realizat un studiu retrospectiv prin intermediul radiografiilor
panoramice ale unui lot de 51 de copii cu vârste cuprinse între 4 ani și 13 ani.
Criterii de includere :
– Copii cu vârste cuprinse între 4 si 13 ani;
– Cunoașterea datei de naștere și a datei la care a fost efectuată radiografia;
– Cunoașterea sexului copilului;
– Claritatea radiografiei;
– Lipsa afecțiunilor sistemice care pot perturba creșterea.

Criterii de excludere:
– Extracții în antecedente;
– Pacienți purtători de aparate or todontice;
– Dosare incomplete ale pacienților;
– Radiografii ce prezentau artefacte.

Vârsta dentară a fost stabilită pe baza gradului de maturizare a celor 7 dinți permanenți
din jumătatea s tângă a mandibulei, excluzând cel de -al 3-lea molar. Fiecărui dinte i-a fost
atribuit câte un stadiu, de la A la H, conform stadializării realizate de către Demirjian. Toate
stadiile au fost transformate în scoruri prin intermediul tabelelor de conversie specifice fiecărui
sex.
Scorurile fiecărui dinte au fost însumate, r ezultând scorul total al maturității care a fost
transformat în vârsta dentară folosind tabele destinate atât pentru băieți, cât și pentru fete.
Vârsta cronologică pentru fiecare pacient în parte a fost obținută scăzând data de
naștere din data la care a f ost realizată radiografia.
Vârsta dentară, vârsta cronologică și sexul pacienților au fost introduse într -o bază de
date SPSS, urmând a fi realizate tabele si grafice care au permis evidențierea diferitelor corelații
și validarea obiectivelor propuse.

50
Rezultate
În urmatoarele pagini va fi demonstrată metoda de evaluare Demirjian pentru ambele sexe, pe
grupe de vârstă .
Caz 1

Sex: F
Vârsta cronologică : 6 ani și 8 luni
Tabel I: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 G 9,3
32 F 8
33 F 10,3
34 E 11,8
35 D 10,6
36 G 15
37 D 11,1

Scorul total : 75,1
Vârsta dentară :7 ani și 8 luni

51
Caz 2

Sex: M
Vârsta cronologică : 4 ani și 2 luni
Tabel II: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 E 1,9
32 E 5,2
33 D 3,5
34 D 7
35 C 5,4
36 E 9,6
37 B 3,5

Scorul total : 36,1
Vârsta dentară : 6 ani și 2 luni

52
Caz 3

Sex: F
Vârsta cronologică : 7 ani și 4 luni
Tabel I II: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 G 9,3
32 G 12,2
33 F 10,3
34 E 11,8
35 E 12,7
36 G 14
37 D 11,1

Scorul total : 81,4
Vârsta dentară : 8 ani și 2 luni

53
Caz 4

Sex: M
Vârsta cronologică : 6 ani și 4 luni
Tabel IV: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 F 4,1
32 F 7,8
33 E 7,9
34 D 7
35 D 9,7
36 F 12,3
37 C 5,9

Scorul total : 54,7
Vârsta dentară : 7 ani și 4 luni

54
Caz 5

Sex: F
Vârsta cronologică : 8 ani și 2 luni
Tabel V: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 G 9,3
32 G 12,2
33 F 10,3
34 E 11,8
35 E 12,7
36 G 14
37 D 11,1

Scorul total : 81,4
Vârsta dentară : 8 ani și 2 luni

55
Caz 6

Sex: M
Vârsta cronologică : 7 ani și 8 luni
Tabel VI : Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 G 8,2
32 F 7,8
33 E 7,9
34 D 9,7
35 D 7,7
36 G 17
37 D 10,1

Scorul total : 67,7
Vârsta dentară : 7 ani și 8 luni

56
Caz 7

Sex: F
Vârsta cronologică : 9 ani și 4 luni
Tabel VII: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 H 12,9
32 G 12,2
33 F 10,3
34 F 13,1
35 F 13,5
36 G 14
37 D 11,1

Scorul total : 87,1
Vârsta dentară : 9 ani

57
Caz 8

Sex: M
Vârsta cronologică : 8 ani și 2 luni
Tabel VIII: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați :
Dinte Stadiu Scor
31 G 8,2
32 G 11,7
33 F 10
34 E 11
35 E 12
36 G 17
37 D 10,1

Scorul total : 80
Vârsta dentară : 8 ani și 6 luni

58
Caz 9

Sex: F
Vârsta cronologică : 10 ani și 2 luni
Tabel IX: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 H 12,9
32 H 14,2
33 F 10,3
34 E 11,8
35 E 12,7
36 H 16,2
37 E 13,5

Scorul total : 91,6
Vârsta dentară : 10 ani

59
Caz 10

Sex: M
Vârsta cronologică : 10 ani și 7 luni
Tabel X: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 G 8,2
32 G 11,7
33 F 10
34 F 12,3
35 E 12
36 H 19,3
37 E 12,5

Scorul total : 86
Vârsta dentară : 9 ani și 4 luni

60
Caz 11

Sex: F
Vârsta cronologică : 11 ani și 3 luni
Tabel XI: Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 H 12,9
32 H 14,2
33 G 11,6
34 F 13,1
35 F 13,5
36 H 16,2
37 F 14,2

Scorul total : 95,7
Vârsta dentară : 11 ani și 6 luni

61
Caz 12

Sex: M
Vârsta cronologică : 12 ani și 4 luni
Tabel XII : Stadiile de dezvoltare pentru cei 7 dinți analizați
Dinte Stadiu Scor
31 H 11,8
32 H 13,7
33 F 10
34 F 12,3
35 F 12,8
36 H 19,3
37 F 13,2

Scorul total : 93,1
Vârsta dentară : 11 ani și 5 luni

62
În paginile ce urmează vor fi analizate corelațiile dintre cei 4 parametrii studiați și anume:
– Sexul;
– Vârsta cronologică;
– Vârsta dentară;
– Stadiile de dezvoltare ale celor 7 dinți mandibulari stângi.
Sexul a fost cuanti ficat numeric, pentru băieți fiind atribuită valoarea „0”, iar pentru fete
valoarea „1”.
Atât vârsta cronologică, cât și vârsta dentară, au fost transformate din ani în luni, pentru o mai
mare exactitate.
Cele 8 stadii de dezvoltare au fost notate cu cifre arabe de la 1 la 8, precum:
– Stadiul A: Cifra 1;
– Stadiul B: Cifra 2;
– Stadiul C: Cifra 3;
– Stadiul D: Cifra 4;
– Stadiul E: Cifra 5;
– Stadiul F: Cifra 6;
– Stadiul G: Cifra 7;
– Stadiul H: Cifra 8.

Figura 1: Ponderea pe sexe a lotului de participanți

63
După cum se observă în Figura 1, în lotul studiat numărul fetelor este mai mare decât cel al
băieților, raportul fiind de 32/19.

Figura 2: Reprezentarea grafică pe vârste

Tabel XIII: Media de vârstă

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
N Valide 51
Lipsă 0
Media 103,12
Minim 50
Maxim 163

64
În figurile 2 și 3 observăm că media vârstei este de 103 luni( 8 ani și 7 luni) cu maximul de 163
luni(13 ani și 7 luni) în grupul fetelor și minimul de 50 de luni(4 ani și 2 luni) în grupul băieților.

Tabel XIV. Corelația dintre vârsta cronologică și vârsta dentară

VÂRSTA
CRONOLOGICĂ VÂRSTA DENTARĂ
VÂRSTA
CRONOLOGICĂ Pearson Correlation 1 ,869**
Sig. (2 -tailed) ,000
N 51 50
VÂRSTA DENTARĂ Pearson Correlation ,869** 1
Sig. (2 -tailed) ,000
N 50 50

Nivelul de corelație dintre cele 2 variabile este pozitiv, de 0.869, fiind foarte apropiat de
valoarea 1, ceea ce înseamnă că studiul are un grad ridicat de confidență.

Tabel XV. Media vârstei cronologice pentru întregul lot studiat

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
N Valid e 51
Lipsă 0
Media 103,12

Tabel XVI. Media vârstei dentare pentru întregul lot studiat

VÂRSTA DENTARĂ
N Valid e 51
Lipsă 0
Media 104,73

Vârsta cronologică medie a lotului studiat este de 8 ani și 7 luni(103 luni), iar vârsta dentară
medie este de 8 ani și 8 luni(104), ceea ce înseamnă că metoda Demirjian a supraestimat
vârsta subiecților cu aproximativ o lună.

65

Tabel XIX. Media vârstei cronologice la băieți

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
N Valid e 19
Lipsă 0
Media 107,21

Tabel XX. Media vârstei dentare la băieți

VÂRSTA DENTARĂ
N Valid e 19
Lipsă 0
Media 105,21
Tabel XVII. Media vârstei cronologice la fete

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
N Valide 32
Lipsă 0
Media 100,69

Tabel XVIII. Media vârstei dentare la fete

VÂRSTA DENTARĂ
N Valid e 32
Lipsă 0
Media 104,44

Vârsta cronologică medie a grupului de fete este 8 ani și 4 luni( 100 luni), iar vârsta dentară
medie este de 8 ani și 8 luni(104 luni), metoda Demirjian supraestimând vârstele lotului
feminin cu aproximativ 4 luni.

66
Vârsta cronologică medie a grupului de băieți este de 8 ani și 11 luni(107 luni), iar vârsta
dentară medie este de 8 ani și 9 luni(105 luni), ceea ce înseamnă că metoda Demirjian a
subestimat vârstele băieților cu aproximativ 2 luni.
Figura 3. Repartiția pe vârste a stadiilor de formare penru dintele 31

Dintele 31( incisivul central inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul G
de formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 ani și 8 luni și 11 ani și 8 luni, precum și în stadiul
H de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 7 ani și 6 luni și 13 ani și 4 luni.

Tabel XXI . Media vârstelor stadiilor de formare ale dinte lui 31

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D31 Media N Deviația standard
Băieți 5 50,00 1 .
6 92,25 4 11,026
7 111,00 11 15,969
8 132,33 3 21,362
Total 107,21 19 23,626
Fete 5 73,00 1 .
6 73,33 3 17,673
7 87,27 11 7,212

67

La băieți media vârstei pentru stadiile întâlnite în lotul studiat este:
– 4 ani și 2 luni pentru stadiul E;
– 7 ani și 8 luni pentru stadiul F;
– 9 ani și 3 luni pentru stadiul G;
– 11 ani pentru stadiul H.

La fete:
– 6 ani și o lună pentru stadiul E;
– 6 ani și 2 luni pentru stadiul F;
– 7 ani și 3 luni pentru stadiul G;
– 9 ani și 10 luni pentru stadiul H.

Stadiile Demirjian ale dintelu i 31 tind să apară mai repede la sexul masculin, raportul
inversându -se apoi în favoarea fetelor, diferențele dintre cele 2 sexe fiind de aproape 24 de luni
pentru stadiile F, G și H.

8 115,82 17 19,812
Total 100,69 32 22,938
Total 5 61,50 2 16,263
6 84,14 7 16,345
7 99,14 22 17,136
8 118,30 20 20,376
Total 103,12 51 23,180

68
Figura 4. Repartiția pe vârste a stadiilor de formare pentru dintele 32.

Dintele 32( incisivul lateral inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul G de
formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 ani și 11 luni și 13 ani și 4 luni, precum și în stadiul
H de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 7 ani și 5 luni și 12 ani și 5 luni.

69
Tabel XXII . Media vârstelor de formare ale dintelui 32

La băieți media vârstei pentru stadile întâlnite în lotul studiat este:
– 4 ani și 2 luni pentru stadiul E ;
– 7 ani și 8 luni pentru stadiul F;
– 9 ani și 7 luni pentru stadiul G;
– 11 ani pentru stadiul H.

La fete:
– 6 ani și o lună pentru stadiul E;
– 7 ani pentru stadiul F;
– 8 ani și 4 luni pentru stadiul G;
– 9 ani și 10 luni pentru stadiul H.

Ca și în cazul dintelui 31, stadiile de formare ale lui 32 apar mai precoce la băieți, în stad iul
fiind o diferență de 23 de luni între cele 2 sexe. Dinamica evoluției se modifică apoi, stadi ile
F, G și H manifestându -se mai devreme cu aproape 15 luni la fete.
VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D32 Media N Deviația standard
Băieți 5 50,00 1 .
6 92,17 6 8,542
7 115,22 9 14,438
8 132,33 3 21,362
Total 107,21 19 23,626
Fete 5 73,25 4 14,431
6 84,17 6 8,010
7 100,70 10 23,414
8 118,08 12 13,983
Total 100,69 32 22,938
Total 5 68,60 5 16,257
6 88,17 12 8,932
7 107,58 19 20,549
8 120,93 15 15,926
Total 103,12 51 23,180

70
Figură 5. Repartiția pe vârste a stadiilor de formare pentru dintele 33

Dintele 33( caninul inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul
E de formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 7 ani și 10 luni și 9 ani și 3 luni, precum și în
stadiul F de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 6 ani și 8 luni și 12 ani și 6 luni.

71
Tabel XXIII . Media vârstelor stadiilor de formare ale dintelui 33

La băieți media vârstei pentru stadiile întâlnite în lotul studiat este:
– 4 ani și 2 luni pentru stadiul D;
– 7 ani și 8 luni pentru stadiul E;
– 9 ani și 9 luni pentru stadiul F;
– 11 ani și 9 luni pentru stadiul G.

La fete:
– 5 ani și 10 luni pentru stadiul D;
– 7 ani pentru stadiul E;
– 8 ani și o lună pentru stadiul F;
– 10 ani și 3 luni pentru stadiul G;
– 12 ani și 8 luni pentru stadiul H.

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D33 Media N Deviația standard
Băieți 4 50,00 1 .
5 92,17 6 8,542
6 117,55 11 16,537
7 141,00 1 .
Total 107,21 19 23,626
Fete 4 70,33 3 16,166
5 84,00 4 7,832
6 97,39 18 13,699
7 123,40 5 6,542
8 152,50 2 14,849
Total 100,69 32 22,938
Total 4 65,25 4 16,661
5 88,90 10 8,875
6 105,03 29 17,626
126,33 6 9,266
8 152,50 2 14,849
Total 103,12 51 23,180

72
Cu excepția stadiului D care evoluează mai precoce la sexul masculin, stadiile E, F, G și H tind
să apară mai devreme la fete, diferențele dintre cele 2 sexe crescând pe măsura înaintării în
vârstă, de la 6 luni pe ntru stadiul E până la aproape 18 luni pentru stadiul G.

Figură 6 . Repartiția pe vârste a stadiilor de formare pentru dintele 34

Dintele 34( premolarul 1 inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul E de
formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 ani și 8 luni și 10 ani și 10 luni, precum și în stadiul
F de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 7 ani și 5 luni și 12 ani și 5 luni.

73
Tabel XXIV . Media vârstelor stadiior de formare ale dintelui 34

La băieți media vârstei pentru stadiile întâlnite în lotul studiat este:
– 6 ani și 9 luni pentru stadiul D;
– 7 ani și 9 luni pentru stadiul E;
– 9 ani și 4 luni pentru stadiul F;
– 1 ani și 9 luni pentru stadiul G;

La fete:
– 6 ani și 9 luni pentru stadiul D;
– 8 ani și 2 luni pentru stadiul E;
– 10 ani pentru stadiul F;
– 11 ani și 2 luni pentru stadiul G;
– 13 ani și 7 luni pentru stadiul H.

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D34 Media N Deviația standard
Băieți 4 82,50 6 17,271
5 106,83 6 10,852
6 126,67 6 13,337
7 141,00 1 .
Total 107,21 19 23,626
Fete 4 81,11 9 13,062
5 93,18 11 11,998
6 115,78 9 13,349
7 131,00 2 15,556
8 163,00 1 .
Total 100,69 32 22,938
Total 4 81,67 15 14,301
5 98,00 17 13,115
6 120,13 15 13,994
7 134,33 3 12,423
8 163,00 1 .
Total 103,12 51 23,180

74
Stadiile lui Demirjian tind să apară la sexul feminim înaintea celui masculin. Diferențele dintre
stadii cresc semnificativ pe măsura înaintării în vârstă, de la o lună pentru stadiul D până la 10
luni pentru stadiul G.

Figură 7 . Repartiția pe vârste a stadiilor de formare pentru dintele 35

Dintele 35( premolarul 2 inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul E de
formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 ani și 11 luni și 11 ani și 11 luni, precum și în stadiul
F de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 9 ani și 2 luni și 12 ani și 11 luni.

75
Tabel XXV . Media vârstelor stadiilor de formare ale dintelui 35

La băieți media vârstei pentru stadiile întâlnite în lotul studiat este:
– 4 ani și 2 luni pentru stadiul C;
– 7 ani și 7 luni pentru stadiul D;
– 9 ani pentru stadiul E;
– 10 ani și 9 luni pentru stadiul F.

La fete:
– 6 ani și 9 luni pentru stadiul C;
– 8 ani și 4 luni pentru stadiul D;
– 8 ani și 4 luni pentru stadiul E;
– 10 ani și 3 luni pentru stadiul F;
– 11 ani și 9 luni pentru stadiul G.

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D35 Media N Deviația standard
Băieți 3 50,00 1 .
4 91,00 5 9,000
5 108,29 7 14,244
6 129,00 6 14,574
Total 107,21 19 23,626
Fete 3 69,33 3 14,844
4 87,30 10 8,525
5 102,20 10 19,176
6 119,43 7 8,443
7 141,50 2 30,406
Total 100,69 32 22,938
Total 3 64,50 4 15,503
4 88,53 15 8,551
5 104,71 17 17,102
6 123,85 13 12,199
7 141,50 2 30,406
Total 103,12 5 23,180

76
Stadiul C de formare al dintelui 35 tinde să apară mai devreme la băieți, diferența dintre cele 2
sexe fiind de aproape 20 de luni. Evoluția se modifică, stadiile D, E și F, evidențiindu -se la fete
mai întâi, cu diferențe de 4 luni pentru stadiul D și 10 luni pentru stadiul F, acestea mărindu -se
odată cu creșterea.

Figura 8 . Repartiția pe vârste a stadiilor de formare pentru dintele 36

Dintele 36( molarul 1 inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul G de
formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 ani și 7 luni și 11 ani și 5 luni, precum și în stadiul
H de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 9 ani și 2 luni și 13 ani și 4 luni.

77
Tabel XX VI. Media vârstelor stadiilor de formare ale dintelui 36

La băieți media vârstei pentru stadiile întâlnite în lotul studiat este:
– 4 ani și 2 luni pentru stadiul E;
– 6 ani și 4 luni pentru stadiul F;
– 8 ani și 5 luni pentru stadiul G;
– 10 ani și 12 luni pentru stadiul H.

La fete:
– 4 ani și 5 luni pentru stadiul E;
– 6 ani și 3 luni pentru stadiul F;
– 7 ani și 8 luni pentru stadiul G;
– 10 ani și 7 luni pentru stadiul H.

Stadiile de formare ale dintelui 36 apar mai precoce la băieți, între cele 2 sexe fiind o
diferență de 3 lun i pentru stadiul E. Raportul se inversează în favoarea fetelor pentru
următoarele 2 stadii, acestea apărând mai devreme la fete, cu diferențe ce cresc odată cu
VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D36 Medi a N Deviația standard
Băieți 5 50,00 1 .
6 76,00 1 .
7 101,70 10 12,936
8 127,71 7 13,213
Total 107,21 19 23,626
Fete 5 53,00 1 .
6 78,50 4 5,916
7 92,71 17 9,551
8 127,90 10 14,963
Total 100,69 32 22,938
Total 5 51,50 2 2,121
6 78,00 5 5,244
7 96,04 27 11,561
8 127,82 17 13,835
Total 103,12 51 23,180

78
înaintarea în vârstă, de 2 luni pentru stadiul F și 9 luni pentru stadiul G. În ultimul stadiu d e
dezvoltare, diferențele dintre cele 2 sexe se anulează, acesta apărând la aproximativ aceeași
vârstă.

Figura 9 . Repartiția pe vârste a stadiilor de formare pentru dintele 37

Dintele 37( molarul 2 inferior stâng permanent) este prezent predominant în stadiul D de
formare la copiii cu vârsta cuprinsă între 5 ani și 10 luni și 10 ani și 3 luni, precum și în stadiul
E de formare la cei cu vârsta cuprinsă între 7 ani și 6 luni și 12 ani și 10 luni.

Tabel XXVII. Media vârstelor stadiilor de formare ale d intelui 37

VÂRSTA CRONOLOGICĂ
SEX D37 Media N Deviația standard
Băieți 2 50,00 1 .
3 76,00 1 .
4 98,22 9 7,225
5 123,00 6 8,414

79

La băieți media vârstei pentru stadiile întâlnite în lotul studiat este:
– 4 ani și 2 luni pentru stadiul B;
– 6 ani și 4 luni pentru stadiul C;
– 8 ani și 2 luni pentru stadiul D;
– 10 ani și 3 luni pentru stadiul E;
– 12 ani pentru stadiul F.

La fete:
– 6 ani și 2 luni pentru stadiul C;
– 7 ani și 7 luni pentru stadiul D;
– 9 ani și 5 luni pentru stadiul E;
– 10 ani și 7 luni pentru stadiul F;
– 13 ani și 7 luni pentru stadiul G.

Stadiile Demirjian ale dintelui 37 tind să apară mai repede la sexul feminin, diferența dintre
sexe crescând odată cu înaintarea în vârstă de la sub 1 lună pentru stadiul 3 la peste 11 luni
pentru stadiul 7; cu toate acestea, variația vârstei medii funcție de stadiu tinde să fie mai mică
la băieți.

6 144,50 2 4,950
Total 107,21 19 23,626
Fete 3 74,00 4 15,297
4 93,83 18 13,505
5 113,00 5 14,036
6 127,25 4 13,696
7 163,00 1 .
Total 100,69 32 22,938
Total 2 50,00 1 .
3 74,40 5 13,278
4 95,30 27 11,822
5 118,45 11 11,894
6 133,00 6 14,029
7 163,00 1 .
Total 103,12 51 23,180

80

Discuții

Analiza dezvoltării dentare pe baza r adiografiilor este o metodă frecvent utilizată atât
pentru evalurea maturității dentare, cât și pentru estimarea vârstei dentare. Aceasta este
preferată în detrimentul celorlalte metode, deoarece este rapidă, materialele necesare și anume
radiografiile pan oramice sunt relativ ușor de procurat, nu aduce prejudicii subiecților analizați
și se realizează cu ușurință pe baza schemelor și tabelelor speciale realizate de Demirjian și
colaboratorii săi la momentul realizării acestei metode.
Datorită descrierii în amănunt a etapelor de dezvoltare dentară prin utilizarea
lungimilor relative ale coroanei și rădăcinii, reproductibilitatea estimării vârstei dentare prin
această metodă este foarte bună, de aici și utilizarea ei pe scară largă.
Dezvoltarea dentară prezin tă numeroase variații în rândul populațiilor ce au fost
analizate, variații ce depind de diferențele rasiale, socio -economice și etnice.
Studiul de față a fost efectuat pentru verificarea aplicabilității metodei Demirjian la
nivelul unui lot de copii români și pentru compararea rezultatelor obținute cu cele ale lui
Demirjian obținute în urma analizei unui lot de copii canadieni francezi.
Conform rezultatelor obținute în urma analizei statistice asupra variabilelor de interes,
sexul, vârsta cronologică și vârsta dentară calculată prin metoda elaborată de către Demirjian,
media vârstei dentare este cu aproximativ o lună mai mare decât media vârste i cronologice,
acest lucru evidențiind o supraestimare a vârstelor subiecților analizați în cadrul întregului lot
de studiu.
La nivelul grupului de fete, diferența dintre media vârstei dentare și media vârstei
cronologice este de 4 luni, vârstele fetelor fiind de asemenea supraestimate prin calcularea dupa
modelul Demirjian.
S-a observat că, spre deosebire de lot ul fetelor, în cel de băieți s -a produs subestimarea
vârstei în urma analizei dentare, diferența dintre media vârstei dentare și media vârstei
cronologice fiind de aproximativ 2 luni.
Supraestimarea vârstei dentare a mai fost observată la nivelul unei popu lații chineze,
cu 11 luni la băieți și 7 luni la fete [48]. Rezultate similare a u avut și Mornstad împreună cu
colaboratorii săi la nivelul unei populații suedeze, acesta obținând diferențe între 4 luni și 1 an
și 8 luni la băieți și 5 lu ni și 1 an și 8 luni la fete [49].

81
De asemenea, există o multitudine de studii în care vârsta dentară a fost mai mică de cât
vârsta cronologică. La nivelul unui grup indian, Hedge a observat întârzierea vârstei dentare cu
o lună la fete și aproximativ 3 luni la băieți [50]. Leurs a arătat că vârsta dentară este mai mică
decât vârsta cronologică într -un lot de copii suedezi, diferențele fiind de 6 luni pentru fete și 4
luni pentru băieți [51], iar Karatas a descoperit prin studiul unui lot de copii turci, diferențe de
4 luni între vârsta cronologică și cea dentară la nivelul întregului lot, la fete 3 luni și la băieți 5
luni[52].
S-a constatat o dezvoltare mai accelerată la fete, în toate grupele de vârstă ale lotului,
diferențele fiind mai pregnante în stadiile terminale ( F, G și H) care apar mai devreme la fete
față de băieți cu aproximativ 6-24 de luni pentru incisivi și canini și 4 -11 luni pentru premo lari
și molari.
Deși metoda lui Demirjian este cea mai acceptată metodă pentru a determina statusul
dezvoltării dentare, pentru restul populațiilor, altele decât cele folosite în crearea metodei, ar
trebui generate tabele specifice asemănătoare celor realizate pe baza lotului de studiu
original [53].
Tiparul dezvoltării dentare este asemănător cu mici variații între populațiile de etnii
diferite, diferențele majore regăsindu -se în rata de dezvoltare, aceasta variind fun cție de
regiunile geografice. Din acest motiv, metoda lui Demirjian a fost utilizată pe scară largă în
întreaga lume și a fost demonstrată ca fiind de o mare acuratețe atunci când a fost modificată
conform populației asupra căreia a fost utilizată.

82
Concluzii

Comparând rezultatele obținute în urma analizei datelor prin metoda Demirjian ,
privind vârstele la care dinții permanenți inferiori sunt complet formați sau în stadii terminale
ale dezvoltării, cu informațiile din cărțile de specialitate legate de perioada de erupție, se pot
trage următoarele concluzii :
1. Incisivul central inferior este complet format la vârsta de 9 ani și 10 luni la fete și
la vârsta de 11 ani în cazul băieților, cu 10 luni, respectiv 2 ani mai târziu decât
enunță literatura de specialitate.
2. Incisivul lateral inferior, care își încheie formarea la vârsta de 10 ani, a fost
identificat la subiecții din lotul de studiu c u o întârziere de 2 luni la fete și 1 an la
băieți.
3. Caninul inferior este complet format la 12 ani și 8 luni la fete și aproape complet
format la 11 ani și 9 luni la băieți, aceste date încadrându -se în vârsta de 12 -14 ani
enunțată în literatura de special itate ca fiind perioada de finalizare a dezvoltării
pentru canin.
4. Premolarul 1 inferior este complet format la 13 ani și 7 luni la fete și aproape
complet format la 10 ani și 9 luni la băieți, aceste date încadrându -se în vârsta de
12-13 ani enunțată în li teratura de specialitate ca fiind perioada de finalizare a
dezvoltării pentru premolar.
5. Premolarul 2 inferior, care își încheie formarea la 13 -14 ani, a fost identificat la
subiecții din lotul de studiu în stadiu aproape terminal de formare la 11 ani și 9 la
luni la fete și la 10 ani ș i 9 luni la băieți.
6. Molarul 1 inferior, este complet format la vârsta de 10 ani și 7 luni la fete și 10 ani
și 12 luni la băieți, cu 7 luni, respectiv 1 an mai târziu decât enunță literatura de
specialitate.
7. Molarul 2 inferio r, care își încheie formarea la 14 -15 ani, a fost identificat la
subiecții din lotul de studiu în stadiu aproape terminal de dezvoltare la 13 ani și 7
luni la fete și 12 ani la băieți.

83
BIBLIOGRAF IE

[1] C. Adams, R. Carabott, and S. Evans, Forensic Odontology: An Essential Guide . 2013.
[2] S. Black, J. Payne -James, and A. Aggrawal, Age Estimation in the Living . 2010.
[3] V. Gilsanz and O. Raitb, Had Bone Age . 2005.
[4] S. Parekh, “Dental Age Assessment – Developing Standards for Thesis submitted by
Division of Craniofacial Development,” 2011.
[5] F. T. Falkner and J. M. Tanner, Human growth 2., 2., . London: Bailli �re Tindall.,
1979.
[6] B. H. Smith, “ Standards of Human Tooth Formation and Dental Age Assessment,”
Advances in Dental Anthropology . pp. 143 –168, 1991.
[7] A. Iamaroon, P. Mahakkanukrauh, S. Prasitwattanaseree, P. Duangto, and A. Janhom,
“Age Estimation Methods in Forensic Odontology,” J. Den t. Indones. , vol. 23, no. 3,
pp. 74 –80, 2017.
[8] G. H. Sperber, DEVELOPMENT . .
[9] H. T. Dumitriu, S. Dumitriu, and A. S. Dumitriu, Parodontologie . Bucuresti: Viata
Medicala Rom �neasca, 2006.
[10] R. S. Lacruz, A. Nanci, I. Kurtz, J. T. Wright, and M. L. Paine, “Regulation of pH
during amelogenesis,” Calcif. Tissue Int. , vol. 86, no. 2, pp. 91 –103, 2010.
[11] T. Aoba, H. Komatsu, Y. Shimazu, H. Yagishita, and Y. Taya, “Enamel Mineralization
and an I nitial Crystalline Phase,” Connect. Tissue Res. , vol. 38, no. 1 –4, pp. 129 –137,
1998.
[12] J. P. Simmer and J. C. -C. Hu, “Expression, Structure, and Function of Enamel
Proteinases,” Connect. Tissue Res. , vol. 43, no. 2 –3, pp. 2 –3, 2002.
[13] J. P. Simmer et al., “Regulation of dental enamel shape and hardness,” J. Dent. Res. ,
vol. 89, no. 10, pp. 1024 –1038, 2010.
[14] L. J. Baume, The biology of pulp and dentine : a historic, terminologic – taxonomic,
histologic -biochemical, embryonic and clinical survey ; 7 tables . Basel: Karger, 1980.
[15] M. Goldberg, K. AB, M. Young, and A. Boskey, “Dentin: structure, composition and
mineralization.,” Front. Biosci. (Elite Ed). , vol. 3, pp. 711 –735, 2011.
[16] J. V. Ruch, H. Lesot, and C. Bege -Kirn, “Odontoblast different iation,” Int. J. Dev.
Biol. , vol. 39, no. 1, p. 51, 1995.
[17] G. T. -J. Huang, “Dental pulp and dentin tissue engineering and regeneration
advancement and challenge,” Front Biosci Front. Biosci. , vol. 3, no. 2, pp. 788 –800,
2011.

84
[18] M. Jontell, T. Okiji, U. Dahlgren, and G. Bergenholtz, “Immune Defense Mechanisms
of the Dental Pulp,” Crit. Rev. Oral Biol. Med. Crit. Rev. Oral Biol. Med. , vol. 9, no. 2,
pp. 179 –200, 1998.
[19] X. Luan, Y. Ito, and T. G. H. Diekwisch, “Evolution and dev elopment of Hertwig’s
epithelial root sheath,” Dev. Dyn. Dev. Dyn. , vol. 235, no. 5, pp. 1167 –1180, 2006.
[20] D. TG, “The developmental biology of cementum.,” Int. J. Dev. Biol. , vol. 45, no. 5 –6,
pp. 5 –6, 2001.
[21] M.-I. CHO and P. R. GARANT, “Developme nt and general structure of the
periodontium,” Periodontol 2000 Periodontol. 2000 , vol. 24, no. 1, pp. 9 –27, 2000.
[22] W. J. Grzesik and A. S. Narayanan, “Cementum and Periodontal Wound Healing and
Regeneration,” Crit. Rev. ORAL Biol. Med. , vol. 13, pp. 4 74–484, 2002.
[23] S. C. Marks and H. E. Schroeder, “Tooth eruption: Theories and facts,” AR Anat. Rec. ,
vol. 245, no. 2, pp. 374 –393, 1996.
[24] H. L. Craddock and C. C. Youngson, “Eruptive tooth movement the current state of
knowledge,” Br Dent J Br. De nt. J. , vol. 197, no. 7, pp. 385 –391, 2004.
[25] A. M. Raducanu, Pedodontie : lucrari practice . Bucuresti: Bren, 2012.
[26] G. E. Wise and G. J. King, “Mechanisms of Tooth Eruption and Orthodontic Tooth
Movement,” J. Dent. Res. , vol. 87, no. 5, pp. 414 –434, 2008.
[27] E. A. Fanning and T. Brown, “Primary and permanent tooth development,” Aust. Dent.
J., vol. 16, no. 1, pp. 41 –43, 1971.
[28] A. Demirjian and G. -Y. Levesque, “Sexual Differences in Dental Development and
Prediction of Emergence,” J. Dent. Res. , vol. 59, no. 7, pp. 1110 –1122, 1980.
[29] S. M. Garn, A. B. Lewis, and R. S. Kerewsky, “Genetic, Nutritional, and Maturational
Correlates of Dental Development,” J. Dent. Res. , vol. 44, no. 1, pp. 228 –242, 1965.
[30] “Age at Which the Deciduous Teeth are Shed.” .
[31] E. A. Mugonzibwa, A. M. Kuijpers -Jagtman, M. T. Laine -Alava, and M. A. Vant Hof,
“Emergence of permanent teeth in Tanzanian children,” CDOE Community Dent. Oral
Epidemiol. , vol. 30, no. 6, pp. 455 –462, 2002.
[32] “The eruption of permanent i ncisors and first molars in prematurely born children,” Br
Dent J Br. Dent. J. , vol. 195, no. 10, p. 577, 2003.
[33] R. Kochhar and A. Richardson, “The chronology and sequence of eruption of human
permanent teeth in Northern Ireland,” int j paediatr dent I nt. J. Paediatr. Dent. , vol. 8,
no. 4, pp. 243 –252, 1998.
[34] K. R. Ekstrand, J. Christiansen, and M. E. Christiansen, “Time and duration of eruption
of first and second permanent molars: a longitudinal investigation,” Community Dent.
Oral Epidemiol. , vol. 31, no. 5, pp. 344 –350, 2003.

85
[35] J. Alvarez, “Nutrition, tooth development, and dental caries.,” Am. J. Clin. Nutr.
[36] A. Must, S. M. Phillips, D. J. Tybor, K. Lividini, and C. Hayes, “The association
between childhood obesity and tooth eruption,” Obesity , vol. 20, no. 10, pp. 2070 –
2074, 2012.
[37] “Time of Eruption of Permanent Teeth in British Children at Independent, Rural, and
Urban Schools.” .
[38] H. T. Loevy, H. Aduss, and I. M. Rosenthal, “Tooth eruption and craniofacial
development in congenital hypothyroidism: report of case,” J. Am. Dent. Assoc. J. Am.
Dent. Assoc. , vol. 115, no. 3, pp. 429 –431, 1987.
[39] F. P. G. M. van der Linden, Developmen t of the dentition . [Berlin: Quintessence Publ.
Group, 2005.
[40] D. V. Dumitru, Morfologie dentara : curs . Bucuresti: Arvin Press, 2003.
[41] M. Puranik, C. Priyadarshini, and S. R. Uma, Dental Age Estimation Methods: A
Review , vol. 1. 2015.
[42] L. Brown lees, “Age assessment practices : a literature review & annotated
bibliography.”
[43] P. AS, “Dental radiographic indicators, a key to age estimation.,” Dentomaxillofac.
Radiol. , vol. 40, no. 4, pp. 199 –212, 2011.
[44] S. Al -Emran, Dental Age Assessment of 8.5 to 17 Year -Old Saudi Children Using
Demirjian’s Method , vol. 9. 2008.
[45] M. Vodanovic, D. Bioc, V. Ambarkova, I. Galic, and H. Brkic, “Dental age estimation
using Demirjian and Willems methods : Cross sectional study on children from the
Former Yugo slav Republic of Macedonia,” vol. 234, pp. 1 –7, 2014.
[46] “Demirjian, A., A NEW SYSTEM OF DENTAL AGE ASSESSMENT , Human
Biology, 45:2 (1973:May) p.211,” vol. 2, 1973.
[47] M. M. Khorate, A. D. Dinkar, and J. Ahmed, “Accuracy of age estimation methods
from orthopantomograph in forensic odontology : A comparative study,” Forensic Sci.
Int., vol. 234, no. 1, p. 184.e1 -184.e8, 2014.
[48] P. J. Davis and U. Haegg, “The accuracy and precision of the ‘Demirjian System’ when
used for age determination in Chinese c hildren,” Swedish Dent. journal. , vol. 18, no. 3,
p. 113, 1994.
[49] H. M�rnstad, M. Reventlid, and A. Teivens, “The validity of four methods for age
determination by teeth in Swedish children: a multicentre study.,” Swed. Dent. J. , vol.
19, no. 4, pp. 121 –130, 1995.
[50] J. Hegde Rahul and P. B. Sood, “Dental Maturity as an indicator of chronological age:
Radiographic evaluation of Dental age in 6 to 13 years children of Belgaum using
Demirjian Methods,” JOURNAL – INDIAN Soc. Pedod. Prev. Dent. , vol. 20, pp . 132 –

86
138, 2002.
[51] I. H. Leurs, E. Wattel, I. H. A. Aartman, E. J. Etty, and B. Prahl -Andersen, “Dental age
in Dutch children,” Eur. J. Orthod. , vol. 27, pp. 309 –314, 2005.
[52] K. O.H., O. F., D. N., A. O., and C. C., “Dental age assessment: The applic ability of
Demirjian method in southwestern of eastern Anatolia region Turkish children,”
Cumhur. Dent. J. Cumhur. Dent. J. , vol. 15, no. 2, pp. 130 –137, 2012.
[53] S. Koshy and S. Tandon, “Dental age assessment: the applicability of Demirjian’s
method in south Indian children.,” Forensic Sci. Int. , vol. 94, no. 1 –2, pp. 1 –2, 1998.