DESFĂȘURAREA URMĂRIRII PENALE EFECTUATĂ DE [604000]

UNIVERSITATEA ”BOGDAN VODĂ” DIN CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT

DESFĂȘURAREA URMĂRIRII PENALE EFECTUATĂ DE
ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ

Coordonator: lect.univ.dr. Ban Tiberiu

Student: [anonimizat]
1.1. Consid erații introductive

Procedura penală este acea parte a dreptului public intern care cuprinde
ansamblul normelor juridice ce reglementează procesul penal1 . Ea studiază
procesul penal, respectiv întreaga activitate procesuală și procedurală desfășurată
de către organele judiciare penale și părți, precum și raporturile dintre ele, din
momentul inițial al constatării faptelor ce constituie infracțiuni, până în momentul
final al aplicării și executării pedepselor și a celorlalte măsuri penale, celor care se
fac vinovați de comiterea lor și cuprinde totalitatea formelor ce determină
organizarea, competența și procedeele utilizate de organele judiciare penale în
cercetarea, urmărirea și judecarea infractorilor, precum și în aplicarea pedepselor
sau a celorlalte măsuri cu caracter penal și punerea lor în executare2. În România,
ea este reglementată de Codul de procedură penală din anul 1968 și de numeroase
legi care au modificat și completat acest cod.
În acest înțeles, procedura penală, având ca obiect proce sul penal, a cărui
coloratură îi conferă un câmp de aplicație mai larg decât simpla derulare a unui
proces în fața unei jurisdicții, nu se limitează doar la regulile aplicabile derulării
unei proceduri în fața unor instanțe de judecată. Ea cuprinde: consta tarea
infracțiunilor și cercetarea autorilor lor; strângerea probelor, precum și justiția,

1
 În doctrină, s -a subliniat că atunci când a fost comisă o infracțiune, a cărei determinare revine evident
dreptu lui penal, societatea trebuie să fixeze reguli privind descoperirea suspectului, urmărirea și apoi judecata,
reguli al căror ansamblu constituie procedura penală (G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procedure penale,
februarie 2000, p.1 -2
2
 Gheorghi ță Mateuț, Tratat de procedură penală, Editura C.H.Beck, București 2007, p1

respectiv judecata și, eventual condamnarea3
Ca o modalitate de punere în valoare a dreptului penal de fond prin legi de
formă, în toate stadiile reacției socia le, începând cu constatarea infracțiunii și
terminând cu o judecată definitivă, procedura penală cuprinde, în esență, ansamblul
regulilor de organizare judiciară și de conduită a tuturor participanților la procesul
penal în vederea realizării finalității a cestuia4. Pentru aceasta, se va ține seama de
împrejurarea că onoarea unei societăți civilizate, a unui stat de drept, este de a nu
proceda la condamnarea unei persoane, fără a organiza un proces care să permită
fiecărui acuzat să se apere după principii democratice de funcționare a unei
anchete, a unei instrucții și, în orice caz, a unei instanțe judiciare5 .
Ea se distinge, dar se și apropie de dreptul penal. Astfel, opunându -se
dreptului penal, care este un ansamblu de reguli de fond, ea conține reguli de
formă, adică reguli care au drept scop punerea în aplicare a regulilor de fond, cu
ajutorul poliției judiciare, a Ministerului Public și a jurisdicțiilor penale. Pe de altă
parte, interferând cu dreptul penal, se poate spune că tehnicile de individuali zare
judiciară a pedepsei, care aparțin dreptului penal, sunt puse în aplicare prin
judecător, iar ”corecționalizarea”, instituție procedurală prin excelență, nu este
posibilă decât prin jocul regulilor de fond. În plus, nu trebuie să ignorăm nici
politica penală, care presupune o acțiune simultană a regulilor de fond și de formă.
În același timp, procedura penală trebuie definită și în raport de celelalte proceduri
represive, cum sunt peocedura disciplinară6 sau cea administrativă7, care, într -un

3
 S.Guinchard, J. Buisson, Procedure penale, Editions Litec, Paris, 2000, p.2
4
 J. Larquier, Procedure Penale, Edițions Dalloz, Paris 2001, p.2
5
 J. Pradel, op.cit., 10 e dition, p.13 -15
6
 Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură penală, Editura C.H.Beck, București 2007, p2 ”Spre deosebire de
procedura penală, ea nu se derulează în fața jurisdicțiilor etatice, ci în fața instanțelor profesionale. Acestea sunt
fie autorităț ile ierarhice, fie jurisdicțiile disciplinare, cum sunt comisiile de disciplină ale medicilor, ale

fel, apar țin ”materiei penale” a art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului8.
În dreptul românesc, pentru această ramură de drept este întrebuințată, în
general, denumirea de ”drept procesual penal”9 Această denumire reprezintă o
tendință gen erală de adoptare și în alte țări, devenind aproape un termen tehnic
universal (de pildă, italienii10 și germanii11 utilizează aproape exclusiv denumirea
de drept procesual penal12).
S-a arătat că ”dreptul procesual penal” nu înseamnă, însă, altceva decât dr ept
procesual, în materie penală sau ramura penală a dreptului procesual13, care
reglementează modalitățile prin care dreptul penal este aplicat de către organele

avocaților, ale magistraților etc, care au ca sarcină sancționarea greșelilor comise în exercițiul profesiei”
7
 Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură pen ală, Editura C.H.Beck, București 2007, p2 ”Ea se distinge de
procedura penală, deoarece exclude, în principiu, compararea părților, participarea Ministerului Public,
posibilitatea pentru cel interesat de a transige sau de a achiesa etc. Totodată, separarea apare categorică odată cu
excluderea de drept a posibilității judecătorului din penal de a amâna statuarea în așteptarea deciziei
judecătorului de administrativ (de pildă, în materie fiscală, unde urmăririle penale pentru frauda fiscală sunt
deosebite de urmăririle administrative, care urmăresc un obiectiv cu totul diferit)
8
 Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură penală, Editura C.H.Beck, București 2007, p2 ”Trebuie subliniat
că, de mult timp deja, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat c ă regulile privind procesul echitabil,
înscrise în art. 6 din Convenție , în privința ”materiei penale” se aplică și procedurii disciplinare (a se vedea
C.E.D.O., 8 iunie 1976, Engel c. Țărilor de Jos, hotărâre de principiu în materie). În mod similar, ext inzând
”materia penală” la anumite sancțiuni administrative, Curtea Europeană a Drepturilor Omului conferă garanțiilor
procedurale penale un câmp de aplicare care depășește limitele stricte ale dreptului penal (C.E.D.O., 23
septembrie 1998, Malige c. Franț ei ”Revue de science criminelle et de droit penal compare” nr. 1/1999, p144).
Cu privire la aplicabilitatea principiilor procesului penal în procedurile disciplinare, a se vedea M. Chiavario,
Les principes du proces penal el leur mise en ceuvre dans le pr ocedures disciplinaires, ” Revue international de
droit penal” nr. 3 -4/2003, p 663 -705.
9
 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.”Pro”,București 1997, p.10, N. V olonciu, Tratat de procedură
penală, partea generală, Ed ”Paideia”, București 1993, p .24
10
 V . Manzini, Trattato di diritto procesuale penale italiano, UTET,1931.
11
 E.Behring, Deutsches Reichtsstrafprozessrecht, Berlin, 1928.
12
 M. Delmas -Marty, Procedures penales d Europe,Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p.69
13
 În ceea ce privește denumirea acestei ramuri, pentru a evidenția caracterul derivat din dreptul penal, s -a
folosit și sintagma ”drept penal formal”sau ”drept penal procedural” (Tr. Pop, Drept procesual penal, vol.I, Cluj,
1946, p. 4 -6)

judiciare competente. Cu toate acestea, s -a apreciat că sintagma ”drept procesual
penal” este optimă, pentru că, având în vedere obiectul principal al reglementării
(procesul penal), înglobează nu numai formele procesului penal, ci și problemele
de fond, cum ar fi, de pildă, condițiile de punere în mișcare și de exercitare a
acțiunii penale și a a cțiunii civile în procesul penal, condițiile de luare, revocare,
înlocuire și încetare a măsurilor preventive, condițiile de exercitare a căilor de atac,
efectele hotărârilor judecătorești etc. De asemenea, aceasta nu lasă în afară
instituții cum sunt cele privind organizarea și funcționarea organelor judiciare,
instituții care alcătuiesc cadrul în care trebuie să se realizeze procesul penal14 .
Conform Constituției României, în activitatea judiciară, Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale s ocietății și apără ordinea de drept, precum și
drepturile și libertățile cetățenilor.
Etimologic, denumirea de ”Minister Public” are ca origini expresia
latinească ” manus publica”, unde ”manus” indică forța executivă și ”publica”
indică ceva oficial, ast fel că prin termenul de Minister public înțelegem, forța
executivă a statului.
O parte a doctrinei, susține faptul că instituția Ministerului Public izvorăște
din dreptul roman sub numele de defensores civitatum, însă cei mai mulți cred că
această institu ție, este de origine franceză, situată în secolul al XIV –lea, când
printr -o ordonanță a lui Philippe le Bel din 25 martie 1303 se reglementau funcțiile
procurorilor, care erau chemați să aibă grijă de interesele materiale ale regelui, iar
ulterior ei au în ceput să îi caute pe ce vinovați și să îi dea pe mâna justiției pentru a
fi trași la răspundere – ”les procureurs du roi”.
Organizarea Ministerului Public era ierarhică, unde șeful suprem era
ministrul de justiție, iar reunirea membrilor Ministerului Publ ic de pe lângă aceeași

14
 V . Dongoroz, Exp licații introductive în Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Ed.
Academiei, București, 1975, p. 6 -7

jurisdicție se numea parchet. Denumirea de parchet este explicată prin faptul că în
timpul ședințelor de judecată, reprezentanții regelui se situau pe parchetul sălii și
nu pe estradă unde prezidau judecătorii15.
Primele reglementări în dreptul românesc apar încă din timpul
Regulamentului Organic din 1832, și în regulamentul asupra îndatoririlor
procurorilor tribunalelor și divanurilor în pricini civile și criminale în care
procurorul avea îndatorirea de supraveghere și de urmărire.
Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, procurorii erau
organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești și aveau misiunea de a
reprezenta societatea și de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară,
precum și executare a hotărârilor16 .
Prin articolul 63 literele a) – k) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, se stabilesc atribuțiile Ministerului Public.
Importanța procurorului în prima fază a procesului penal – urmărirea penală,
o regăsim în dispozițiil e noului Cod de Procedură Penală, legiuitorul regândind
atribuțiile acestei categorii de magistrați prin degrevarea volumului mare de
activități specifice, implicit prin restrângerea categoriei infracțiunilor pentru care
procurorul este obligat să efectuez e urmărirea penală proprie și, nu în ultimul rând,
prin crearea instituției judecătorului de drepturi și libertăți. .
Pornind de la premisa că simpla edictare a unor norme de procedură în Codul de
Procedură Penală nu este suficientă pentru a asigura re formarea sistemului judiciar
din țara noastră și creșterea calității acestuia, competența procurorului nu trebuie
rezumată doar la activitatea desfășurată pentru administrarea probelor sau pentru
explicarea și protejarea drepturilor și obligațiilor părțilo r, aceasta cuprinzând o arie

15
 Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a II -a, Editura Hamangiu, Iași, 2008, p.130
16
 Vintilă Dongoroz, Cu rs de procedură penală, București, 1943, p.132

mult mai vastă, reglementată de legiuitor, inclusiv prin legi speciale.
Potrivit noilor reglementări, procurorul controlează, conduce și
supraveghează activitatea organelor de cercetare penală astfel ca orice infracțiune
să fie descoperită, și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la
răspundere penală și totodată ca nici un suspect sau inculpat să nu fie reținut decât
în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Pentru aceasta, procurorul ia măsurile neces are și dă dispoziții în scris și
motivat organelor de cercetare penală.

1.2. URMĂRIREA PENALĂ
În vechime procesul penal se desfășura mai mult la instanță sau aproape în
exclusivitate în fața acesteia. Existau numai forme rudimentare de organe
specializ ate apte să intervină din oficiu în lupta împotriva fenomenului infracțional
și să pregătească judecarea cauzelor penale17.
Viața socială a impus o preocupare sporită din partea statului pentru
combaterea infracțiunilor, ducând la concepția modernă în care cauza penală nu
mai este considerată un litigiu între infractor și victimă. Înfăptuirea justiției penale
căpătând importanță sporită pentru stat, procesual a manifestat tendința realizării
unor forme mai complexe și a dezvoltării de organe specializate în declanșarea și
desfășurarea din oficiu a cauzelor penale. În mecanismul procesual s -a contirat
necesitatea obiectivă, ca înaintea judecării cauzei penale, să existe o activitate
prealabilă și diversificată, reglementată întro fază separată18.

17
 Cauza penală se considera un litigiu privat, între victimă și infractor, procesul având o configurație de tip
acuzatorial, Tratat de procedură penală, parte specială Nicolae V olonciu, editura Paideia
18
 Importanța și necesitatea urmăririi a fost recunoscută de timpuriu. În numeroase surse bibliografice se
citează aforismul lui AYRAULT din lucrarea L 'ordre, formalit ė et instruction judiciare – Lyon, 1624, care
consideră urmărirea ca fiind sufletul și tem elia procesului (”L'instruction c'est l'âme du procès” – Cartea I, art. 1,
nr.1;” L'information c'est le fondement du proces” – Cartea III, art. 2, nr. 39)

Această faz ă denumită în reglementarea noastră urmărire penală19, se
justifică deplin prin aceea că faptele penale nedovedindu -se prin probe
preconstituite20 , elementele probante urmează a fi descoperite și adunate ulterior
săvârșirii infracțiunii, iar infractorii, de seori necunoscuți, trebuie în primul rând
identificați, prinși și abia apoi trași la răspundere penală.
În condițiile vieții sociale moderne, în care infracțiunile devin din ce în ce
mai variate, iar modul de realizare ține pasul cu dezvoltarea științei și tehnicii,
victima, ca persoană particulară, s -ar găsi dezarmată față de infractori fără sprijinul
unor organe de stat, având dotarea și pregătirea profesională necesară în lupta
contra infracționalității21. În aceasta rezidă o altă justificare a existenț ei organelor
de urmărire penală și a activității lor.
În fine, multe opinii în doctrină atrag atenția asupra importanței urmăririi
penale ca activitate prealabilă judecății în sensul evitării inculpării și trimiterii în
judecată fără temeiuri foarte serio ase a unui număr mare de persoane asupra cărora
ar plana inițial o anumită bănuială și care ar fi târâte pe banca acuzării și aduse în
fața unor proceduri judiciare publice în situații echivoce sau insuficient elucidate.
Aceasta ar constitui un mare dezav antaj pentru activitatea de justiție și s -ar
traduce printr -o flagrantă atingere adusă respectabilității unor persoane. Prin

19
 Denumirea activității procesuale anterioară judecății este felurită în funcție de modul de reg lementare a
fazei respective, precum și de tradiția juridică locală. Sunt vehiculate denumiri cum ar fi cele de: cercetare,
anchetă, instrucție, investigație, prime cercetări, anchetă preliminară, informație etc. Uneori, urmărirea penală
poate avea și o co mpunere complexă, ca în codul de procedură penală român din 1936, când putea fi formată din
prime cercetări sau instrucție, ori din parcurgerea ambelor faze. În terminologia codului din 1936
”urmărirea”echivala cu punerea în mișcare a acțiunii penale și în deplinirea celorlalte activități procesuale legate
de aceasta.
20
 Gr. Theodoru, L.Moldovan, op.cit.p.194
21
 Această idee a fost de mult scoasă în evidență în literatura de specialitate. Astfel, I.Tanoviceanu
arată:”Nimic din tot ceea ce procesul a pus la îndemâna omului modern, spre o folosință onestă și binefăcătoare,
nu a rămas nespeculat de odioasa armată a infractorilor. În lupta contra crimei, societatea este datoare să pună la
contribuție toate mijloacele pe care civilizația actuală i le oferă. L a perspicacitatea și ingeniozitatea infractorilor
moderni, trebuie să se răspundă printr -o organizare metodică și serioasă a urmăririi” (op.cit. V ol. IV , p. 514 -515)

desfășurarea unei urmăriri penale se va stabili tocmai dacă sunt sau nu argumente
suficiente pentru ca cineva să fie trans la răspu ndere penală și deferit justiției.
În mod intenționat s -a arătat că urmărirea penală constituie o activitate
necesară sub aspectul ocrotirii celor nevinaovați împotriva constrângerii
nejustificate; aflarea adevărului cu privire la faptă și la făptuitori c a sarcină a
organelor de urmărire penală, împiedică tragerea la răspundere penală a celor
nevinovați, asigură respectul drepturilor și libertăților cetățenești22 .
Necesitatea obiectivă a urmăririi penale, constituită în cadrul unei faze
procesuale, rezult ă și din modul cum este concepută și organizată activitatea
instanței23 . Instanța nu poate, de regulă, acoperi în bune condițiuni toate cerințele
legate de strângerea, verificarea probelor și urmărirea operativă în teren a
infractorului în vederea identifi cării și prinderii lui24. Aceasta nu implică numai o
diversificare a organelor judiciare, dar și a formelor și modalităților în care ele își
desfășoară activitatea procesuală (activitate persoanală sau colegială, secretă sau
publică, procedură scrisă sau or ală etc.)
Necesitatea unui sistem procesual în care urmărirea penală constituie o fază
distinctă nu se impune în mod absolut, întrucât există cazuri în care pricina penală
nu trece prin toate fazele sale. De exemplu, sunt situații când fapta penală nu est e
supusă unei urmăriri (procedura plângerii prealabile, extinderea procesului penal în
faza judecății la fapte sau persoane noi).
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal și constă în ansamblul
activităților desfășurate de organele de urmărire penală în vederea strângerii

22
 Gr. Theodoru, T. Plăeșu, Drept procesual penal, vol.II, Parte specială, Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1987, p.8
23
 Ar fi haotic procesul penal în care s -ar ajunge la judecată fără o pregătire a acesteia (E. Florian, op.cit. p.
380)
24
 Cauzele nu pot ajunge direct în fața justiției (G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. Cit.p. 283)

probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea infractorilor și
la stabilirea răspunderii penale și, după caz, civile a acestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lo r în judecată.
Urmărirea penală are trei etape procesuale: etapa de investigare a faptei (
odată cu începerea urmăririi penale in rem până la continuarea efectuării urmăririi
penale față de suspect/punerea în mișcare a acțiunii penale), cea de investigare a
persoanei ( după continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect/punerea în
mișcare a acțiunii penale) și rezolvarea cauzei de către procuror.
Procesul penal cunoaște întodeauna faza urmăririi penale, neexistând nicio
excepție, deoarece, potriv it NCPP, instanța nu mai poate proceda la extinderea
procesului penal cu privire la alte fapte și persoane.

1.3. Obiectul urmăririi penale și principiile care guvernează urmărirea penală

Obiectul urmăririi penale îl constituie:
 strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la
identificarea persoanelor care au comis infracțiuni (autori sau
participanți la comiterea infracțiunii) sau a victimelor infracțiunilor și
la stabilirea răspunderii penale sau civile a subiecților activi ai
infracțiunii, respectiv a persoanelor care răspund civilmente pentru
aceștia. Organele de urmărire penală trebuie să strângă atât probe în
acuzarea, cât și pe cele în apărarea suspectului sau inculpatului și să
lămurească cauza sub toate aspectele (inclusi v cu privire la
împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea
infracțiunii). și,
 Evaluarea probelor strânse pentru a se constata dacă este cazul să se
dispună continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect,

punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a
inculpatului sau o soluție de clasare, respectiv renunțare la urmărirea
penală.
În scopul realizării eficiente a obiectului urmăririi penale unitățile de poliție
din structura organizatorică a Ministerului A facerilor Interne împreună cu cele al
Ministerului Public asigură specializarea polițiștilor în efectuarea activităților de
constatare a infracțiunilor, de identificare a autorilor și de cercetare penală, în
raport de tipul infracțiunilor și modul de comit ere a acestora.
Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal (art. 2 -12 NCPP)25,
pentru urmărirea penală pot fi desprinse și o serie de principii specifice acestei faze
a procesului penal, respectiv:
(i) caracterul nepublic al urmăririi penale [art. 285 alin. (2) NCPP]; ca
excepție există și acte de urmărire penală la care poate participa publicul într -o
anumită măsură (de pildă, participarea unui martor asistent la efectuarea
percheziției domiciliare într -un spațiu în care nu se află nicio perso ană);
posibilitatea părților și a subiecților procesuali principali ori a avocaților acestora
de a participa, la cerere, la actele de urmărire penală, precum și dreptul acestora de
a consulta dosarul de urmărire penală nu sunt de natură de a conduce la con cluzia
caracterului public al urmăririi penale26. În DCC nr. 611/2017 s -a reținut că din

25
 M. Udroiu, Procedură Penală. Partea generală, ed. a 6 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2019
26
 În DCC nr. 611/2017, Curtea Constituțională a reținut că ”dispozițiile legale interne (Constituția, legea
privind statutul senatorilor și deputaților sau regulam entele parlamentare) nu reglementează dreptul comisiei de
anchetă de a solicita dosare judiciare (copii de pe actele din acestea), indiferent de stadiul procesual în care
acestea se află, în condițiile în care regimul juridic al unor asemenea documente est e strict determinat de lege.(…)
Așa fiind, în lipsa unei reglementări exprese privind obligația de a transmite, la cerere, informații cu caracter
nepublic referitoare la proceduri judiciare, persoanele și autoritățile publice care dețin astfel de informa ții sunt
ținute să respecte cadrul legislativ în vigoare, care le impune măsuri de protecție a informațiilor aparținând
categoriilor menționate. În acest context, răspunsul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție în data de 4 septembrie 2017 (prin care procurorul general arată că actele de urmărire penală își păstrează
caracterul nepublic și după terminarea fazei de urmărire penală și adoptarea unei soluții în cauză și, aplicând
dispozițiile legale, face o prezentare a activită ților efectuate în cadrul urmăririi penale și a probelor administrate

interpretarea per a contrario a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 rezultă că
pot constitui informații de interes public, deci care pot fi accesate în condițiile
legii, ”doar informațiile privind procedura în timpul anchetei penale, care nu
periclitează rezultatul anchetei, nu dezvăluie surse confidențiale ori nu pun în
pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei
efectuate sau î n curs de desfășurare, precum și informațiile privind procedurile
judiciare, a căror publicitate nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori
interesului legitin al oricăreia dintre părțile implicate în proces.
Legea face vorbire despre caracte rul public al unor ” informații privind
procedura în timpul anchetei penale”, respectiv al unor ” informații privind
procedurile judiciare”, deci al unor aspecte punctuale (privind, de exemplu,
evoluția procedurilor într -o cauză penală, stadiul lor sau even tualele măsuri
procedurale dispuse), nicidecum despre caracterul public al dosarului de urmărire
penală sau al dosarului aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, în integralitatea sa,
care rămâne guvernat de regimul juridic al informațiilor nepublice. M ai mult, chiar
în cadrul categoriilor ” informații privind procedurile judiciare ”, stabilind
criteriile în funcție de care acestea dobândesc caracter public sau iși prezervă
caracterul nepublic (respectiv periclitarea rezultatului anchetei, dezvăluirea un or
surse confidențiale, punerea în pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății
unei persoane, afectarea unui proces echitabil ori a interesului legitim al unei părți
implicate în proces), legea reglementează răspunderea pentru aplicarea întocmai a
acestor măsuri de protejare a informațiilor în sarcina persoanelor și autorităților
publice abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor.

în cauza ce formează obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, prezentând și soluția dispusă în
cauză) este în acord cu prevederile legale în vigoare. Pe cale de consecință, Curtea constată că nu există un
conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public –
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a transmite o copie a dosarului de urmărire penală, aflat pe rolul
acestui parchet, Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce
țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul mscrutinului prezidențial”

Prin DCC nr. 650/2018, instanța de contencios constituțional a arătat că lipsa
unei reglementări expre se privind obligația de a transmite, la cerere, informații cu
caracter nepublic referitoare la proceduri judiciare, persoanele și autoritățile
publice care dețin astfel de informații sunt ținute să respecte cadrul legislativ în
vigoare, care le impune măsu ri de protecție a informațiilor aparținând categoriilor
menționate; acolo unde a apreciat oportun, legiuitorul a prevăzut în mod expres
dreptul unor autorități/instituții publice de a cere actele, datele, documentele și
informațiile necesare realizării atr ibuțiilor lor și obligația corelativă a terților de a
răspunde la asemenea solicitări [ art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
și funcționarea Curții Constituționale27; art. 4 și art. 25 alin. (1) din Legea nr.
35/1997 privind organizarea și func ționarea instituției Avocatul Poporului28, art. 6
alin. (2) din O.G . nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în fața
Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului
Europei29, art. 5 alin. (1) din O.U.G . nr. 11/2017 privind organizarea și funcționarea
Agentului guvernamental pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, precum și

27
 Potrivit art. 76 din Legea nr. 47/1992, ”Autoritățile publice, instituțiile, regiile autonome, societățile
comerciale și orice alte organizații sunt obligate să comunice informațiile, docume ntele și actele pe care le dețin,
cerute de Curtea Constituțională pentru realizarea atribuțiilor sale”
28
 Conform art. 4 și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 35/1997:”Autoritățile publice sunt obligate să comunice sau,
după caz, să pună la dispoziția in stituției Avocatul Poporului, în condițiile legii, informațiile documentele sau
actele pe care le dețin în legătură cu petițiile care au fost adresate instituției Avocatul Poporului, precum și cele
referitoare la sesizările din oficiu și la vizitele anunța te sau inopinate pe care aceasta le efectuează pentru
îndeplinirea atribuțiilor specifice Mecanismului național de prevenire a torturii în locurile de detenție,
acordându -i sprijin pentru exercitarea atribuțiilor sale”, respectiv ”Avocatul Poporului, adjun cții acestuia, precum
și personalul de specialitate al instituției Avocatul Poporului au dreptul să facă anchete proprii, să ceară
autorităților administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să audieze și să ia declarații
de la c onducătorii autorităților administrației publice și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare
soluționării petiției, în condițiile prezentei legi”
29
 În baza art. 6 alin (2) din O.G. nr. 94/1999: ”Instanțele judecătorești […..], Mini sterul Public […..] au
obligația să trimită agentului guvernamental, la cererea și în termenul stabilit de acesta, pe lângă actele, datele și
informațiile prevăzute la alin (1), și actele privind procedurile aflate în curs de desfășurare în fața acestora ,
indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea celerității procedurilor interne în curs”

pentru Curtea de Justiție a Asociației Europene a Liberului Schimb30 .
Comunicarea de către organele de urmărire penală de informaț ii mass –
mediei, în condițiile prevăzute de Ghidul CSM privind relația dintre sistemul
judiciar din România și mass -media, nu prejudiciază caracterul nepublic al
urmăririi penale31. Relevante sunt și considerentele DCC nr. 633/2018, în care s -a
reținut că ”î n condițiile în care furnizarea informațiilor din cauzele penale este
justificată de satisfacerea unui interes public prevăzut de lege, inclusiv cel privind
aflarea adevărului în cauză, este comunicarea publică a acestor informații de către
organele de urm ărire penală sau instanța de judecată; se asigură astfel un just
echilibru între interesul individual al persoanei vizate de o anchetă penală, care
beneficiază de prezumția de nevinovăție, și interesul general al societății, protejat,
pe de o parte, din pe rspectiva dreptului cetățeanului la informare și, pe de altă
parte, din perspectiva organelor judiciare de a afla adevărul și de a îndeplini actul
de justiție. Cu alte cuvinte, indiferent de destinatarul informațiilor privind ancheta
judiciară, că este vor ba de publicul larg sau de instituții ale statului, comunicarea
acestor informații nu trebuie făcută într -o asemenea manieră încât să prezinte
persoana supusă procedurilor judiciare ca vinovată, atât timp cât în cauză nu există
o hotărâre definitivă în ace st sens”.
Protejarea caracterului nepublic al urmăririi penale este realizată și prin
mijloace de drept penal, art. 277 NCP incriminând ca infracțiune de compromitere
a intereselor justiției divulgarea fără drept a unor date relative la urmărirea

30
 Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 11/2017, ”În scopul reprezentării juridice, autoritățile și instituțiile
publice sunt obligate să trimită, la ce rerea și în termenul stabilit de Agentul guvernamental , precum și de
structura specializată în contenciosul UE, toate actele, datele și informațiile solicitate”
31
 Conform art. 62 alin. (3) teza finală din Legea nr. 304/2004, ”În comunicarea publică, pa rchetele trebuie să
respecte prezumția de nevinovăție, caracterul nepublic al urmăririi penale și dreptul nediscriminatoriu la
informare”

penală32.
Prin Legea de modificare a NCPP, art. 4 NCPP a fost completat cu șase
aliniate care transpun art. 4 și art.5 ale Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului
European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte
ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul
procedurilor penale, prevăzând că:
i. alin. (3), (4) și (5): Regula: în cursul urmăririi penale și al judecării cauzei
sunt interzise comunicările publice, declarațiile publice, precum și fur nizarea de
alte informații, direct sau indirect, provenind de la utorități publice referitoare la
faptele și persoanele ce fac obiectul acestor proceduri. Persoanele din cadrul
autorităților publice nu se pot referi la persoanele suspectate sau inculpate c a și
cum acestea ar fi vinovate decât în cazul în care există o hotărâre definitivă de
condamnare cu privire la acele fapte. Excepția: în cursul urmăririi penale sau al
judecății, organele de urmărire penală sau instanța de judecată pot comunica public
date despre procedurile penale care se desfășoară doar atunci când datele furnizate
justifică un interes public prevăzut de lege sau acest lucru este necesar în interesul
descoperirii și aflării adevărului în cauză. În această ipoteză de excepție
comunicările publice nu se pot referi la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind
vinovate de săvârșirea unei infracțiuni.
ii. alin (6): În cursul procesului penal este interzisă prezentarea publică a
persoanelor suspectate de săvârșirea unor infracțiuni purtând c ătușe sau alte
mijloace de imobilizare sau afectate de alte modalități de natură a induce în

32
 Prin Legea de modificare a NCP a fost reconfigurat conținutul constitutiv al infracțiunii de compromitere a
intereselor justiției (art.277 NCP) prevăzându -se că: (1) Divulgarea, fără drept de informații privind data, timpul,
locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt
funcționar public care a luat cunoșt ință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă (2) Dezvăluirea, fără drept , de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr -o cauză
penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în ju decată ori de soluționare în primă instanță a cauzei,
de către un funcționar public care a luat la cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare
de la o lună la un an sau cu amendă.

percepția publică că acestea ar fi vinovate de săvârșirea unor infracțiuni. Această
dispoziție are aplicabilitate mai ales în faza de urmărire penală când există r iscul
afectării prezumției de nevinovăție prin prezentarea publică a acuzatului privat de
libertate la aducerea la organele de urmărire penală sau după părăsirea sediului
acestora.
iii. alin. (7) și (8): consacrare implicită a principiului egalității armelor: dacă
organele judiciare au comunicat public date și informații privind încveperea
urmăririi penale, luarea unor măsuri preventive sau trimiterea în judecată a unei
persoane, acestea au obligația să publice, în aceleași condiții, și soluțiile de c lasare,
renunțare la urmărire penală sau încetare a procesului penal, ori soluțiile de
achitare, încetarea procesului penal sau restituire la parchet, pronunțate de către
instanțele de judecată. Îndeplinirea acestei obligații poate fi cerută de orice
perso ană interesată. Și în acest caz, aplicabilitatea dispozițiilor legale vizează în
special faza de urmărire penală.
(ii) caracterul necontradictoriu al urmăririi penale; ca excepție, există și
”insule” de contradictorialitate în cursul urmăririi penale ( de exemplu, dezbaterea
propunerii de arestare preventivă sau de arest la domiciliu a inculpatului sau
efectuarea procedeului probator al expertizei sau al confruntării, ori reglementarea
dreptului persoanei vătămate, al părții civile ori al părții responsa bile civilmente
care participă la actele de urmărire penalăde a adresa întrebări inculpatului sau
martorilor etc).
(iii) caracterul preponderent scris al urmăririi penale33

33
 NCPP art.360 alin (1) și (2), Dispozițiil e procurorului pot fi date organelor de cercetare penală în scris sau
oral, în acest ultim caz existând o excepție de la regula generală privitoare la caracterul scris la urmăririi penale.
Deopotrivă, în cazul comiterii unei infracțiuni de audiență în ședi nța de judecată, constatate de președintele
completului, procurorul poate dispune oral următoarele acte procesuale: începerea urmăririi penale, punerea în
mișcare a acțiunii penale sau reținerea suspectului/inculpatului.

1.4 Acte de cercetare penală. Acte de urmărire penală

Actele de cerceta re penală și actele de urmărire penală sunt actele prin care
se realizează obiectul urmăririi penale, în doctrină34 s-a arătat în mod judicios că
NCPP ”folosește noțiunea de « acte ale organelor de urmărire penală» în două
sensuri: primul este acela de acte efectuate de organele de urmărire penală în
vederea soluționării cauzelor. Aceste acte se împart în două categorii: acte de
administrare a probelor în vederea lămuririi situației de fapt, numite și acte de
cercetare penală și acte prin care se propune ori se dispune luarea unor măsuri
procesuale, numite și acte de urmărire penală. În cel de -al doilea sens, cel folosit în
textul prezentului articol, prin «acte ale organelor de urmărire penală» sunt
desemnate înscrisurile în cuprinsul cărora sunt consemnate propunerile ori
dispozițiile acestora”.
Sunt acte de cercetare penală actele prin care se strâng probele cu privire la
existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii
penale sau civile a acestora ( de exemplu, procede ele probatorii prin care sunt
obținute mijloacele de probă). Actele de cercetare penală sunt numai acte
procedurale, nu și acte procesuale.
Sunt acte de urmărire penală actele prin care, după evaluarea probelor
strânse, se dispune continuarea efectuării u rmăririi penale, punerea în mișcare a
acțiunii penale ori cele prin care organele de urmărire penală dispun, potrivit
competenței lor, cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a
măsurilor preventive ori a altor măsuri procesuale. Actele de urmărire penală sunt
numai acte procesuale, nu și acte procedurale.
NCCP nu face distincție între rezoluție și ordonanță, stipulând că procurorul

34
 Mihail Udroiu, Procedură penal ă, Partea specială, ediția 6

dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin
ordonanță, dacă legea n u prevede altfel (de pildă, în ipoteza în care dispune
trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau prin acordul de recunoaștere a
vinovăției).
Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, asupra actelor și
măsurilor procesuale (de exemplu, în caz ul în care dispun începerea urmăririi
penale in rem, continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect sau măsura
reținerii) și formulează propuneri prin referat ( de pildă, atunci când organul de
cercetare penală apreciază că este necesară administr area unor mijloace de probă
sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori
dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de
judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, întocmi nd un
referat).
Instituția infirmării este incidentă numai cu privire la actele și măsurile
procesuale ale organelor de cercetare penală, nu și cu privire la referatele cu
propuneri întocmite de aceste organe judiciare.
Procurorul poate formula propuneri motivate judecătorului de drepturi și
libertăți prin referat ( de pildă, procurorul poate solicita prin referat judecătorului
luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu,
validarea examinării fizice, încuviințarea supr avegherii tehnice etc).
Ordonanța este actul prin care organul de urmărire penală dispune în cursul
urmăririi penale asupra actelor sau măsurilor procesuale. Ea trebuie să fie motivată
în fapt și în drept și trebuie întotdeauna să cuprindă:
a) denumirea parchetului și data emiterii;
b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și,
după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;

d) ob iectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum
și motivele de fapt și de drept ale acestora;
e) atunci când este cazul, mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea
termenului în care aceasta poate fi exercitată;
f) date referitoare la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter
medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi ;
g) alte mențiuni prevăzute de lege;
h) semnătura celui care a întocmit -o.
Necesitatea menționării căii de atac în cuprinsu l ordonanței a fost introdusă
prin O.U.G . nr. 18/2016, ca urmare a transpunerii Directivei 2012/29/UE în scopul
asigurării previzibilității efectelor actelor de urmărire penală și a posibilității
concrete și efective a victimelor de a contesta soluțiile or ganelor de urmărire
penală.
Așadar, ordonanțele emise de organele de urmărire penală vor trebui să
conțină calea de atac cu care pot fi atacate fie în procedura internă, fie în fața
judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră prel iminară35,
precum și durata termenului de exercitare a căii de atac și momentul de început al
acestuia.
Pe lângă aceste mențiuni obligatorii care au ca scop asigurarea
previzibilității activității de urmărire penală și posibilitatea asigurării unei apărări
concrete și efective a participanților la procesul penal, există și dispoziții speciale
în diferite materii care prevăd mențiuni pe care trebuie să le cuprindă ordonanța (
exemplu: în cazul ordonanțelor prin care se dispune de procuror luare măsurii

35
 Cinform art. III din Legea de modificare a NCPP, în toate ssituațiile în care Codul de procedură penală se
referă la judecătorul de cameră preliminară se înțelege că referirea se face la instanța de judecată competentă
potrivit legii, care va avea competența de a se pronunța în cadrul procedurilor penale care se desfășurau în fața
judecătorului de cameră preliminară , care nu țineau de faza procesuală a camerei preliminare (de exemplu, cu
cprivire la confirmarea redeschider ii urmăririi penale, plângerile împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată
etc)

supra vegherii tehnice pe o durată de 48 de ore sau al ordonanței prin care se
dispune reținerea sau luarea controlului judiciar). Deopotrivă, aceste mențiuni pot
contribui la punerea în executare a actului sau a măsurii dispuse. Motivarea în fapt
și în drept a ordonanței trebuie să fie suficient de explicită pentru a putea evita
orice suspiciune cu privire la caracterul arbitrar al actului sau al măsurii dispuse și
pentru a putea permite un control efectiv fie pe cale ierarhică, fie de către
judecător. Dispoziti vul ordonanței trebuie să fie suficient de detaliat, în scopul de a
determina precis măsura dispusă, limitele acesteia, cadrul în care o anumită măsură
este adusă la îndeplinire.
Nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la conținutul ordonanței poat e
atrage incidența sancțiunii nulității relative în condițiile art. 282 NCPP.
Deopotrivă , nemotivarea ordonanței sau caracterul echivoc al dispozitivului
acesteia poate atrage incidența sancțiunii nulității relative în condițiile art. 282
NCPP.
Proces ul-verbal este înscrisul întocmit de organele judiciare, prin care
acestea constată fapte sau împrejurări ce pot contribui la aflarea adevărului în
procesul penal (exemplu: procesul -verbal de cercetare la fața locului) ori atestă
îndeplinirea unor acte p rocesuale (exemplu: procesul -verbal de consemnare a
încunoștințării avocatului cu privire la data efectuării de acte de urmărire penală
întro cauză).
În afara ordonanțelor, a proceselor -verbale și a referatelor în faza de
urmărire penală se mai întocmesc următoarele acte36:
a) rechizitoriul sau acordul de recunoaștere a vinovăției, ca acte de sesizare
a instanței de judecată;
b) avizul procurorului ierarhic superior privind legalitatea și temeinicia

36
 M. Bulancea, A. Șinc, în M.Udroiu, op.cit., ed. a 2 – a, p.1314

rechizitorului sau a ordonanței de renunțare la urmărir ea penală, ori pentru fixarea
limitelor în care se încheie acordul de recunoaștere a vinovăției și cel privind
efectele acordului;
c) cererea de declarare a contestației și motivarea contestației, în
procedurile desfășurate în fața judecătorului de dreptu ri și libertăți.
Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie
încuviințată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror.
În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul/instanța (de exemplu, cu
o prop unere de luare a măsurii supravegherii tehnice sau pentru confirmarea
redeschiderii urmăririi penale), ori alte autorități prevăzute de lege (exemplu, în
cazul în care procurorul solicită Parlamentului României/Președintelui României
începerea urmăririi pe nale față de un ministru care are și calitatea de parlamentar)
în vederea soluționării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi
penale, va înainta copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe actele
dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea
formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea
continuării urmăririi penale.
Cu toate acestea, potrivit art. 94 alin. (7) NCPP, avocatul inculpatului are
dreptul de a lua cun oștință de întreg materialul de urmărire penală în procedurile
desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative
saurestrictive de drepturi. Acest text trebuie interpretat în sensul acordării
posibilității avocatului inc ulpatului de a avea acces la toate actele de urmărire
penală care vizează faptele și persoanele menționate în propunerea de arestare (nu
și cu privire la alte fapte sau persoane) pentru că numai acestea pot influența
exerciatrea deplină a dreptului la apăr are în acest cadru procesual. O interpretare
contrară ar conduce la eludarea dispozițiilor art. 94 alin. (4) NCPP, decizia
procurorului de a restricționa consultarea dosarului putând fi nesocotită prin simpla

formulare a unei cereri de competența judecător ului de drepturi și libertăți, cerere
ce impune participarea inculpatului la soluționarea acesteia. Prin urmare, în măsura
în care se invocă omisiunea parchetului de a atașa dosare de urmărire penală care
conțin probe în apărarea inculpatului, judecătorul va putea dispune atașarea
acestora în măsura în care se dovedește că acestea există.
În ipoteza unei concluzii contrare, inculpatului i se poate aplica o amendă
judiciară pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
În faza de cameră preliminară procurorul poate întocmi:
a) actul de regularizare a rechizitorului care trebuie supus avizului
procurorului ierarhic superior privind legalitatea și temeinicia;
b) cererea de declarare a contestației și motivarea contestației37
Prin Legea de mo dificare a NCPP s -au realizat următoarele intervenții
legislative:
i) modificarea art. 287 alin. (2) NCPP strict în sensul înlăturării referirii la
judecătorul de cameră preliminară. Astfel, în noua redactare acest alineat prevede
că: în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți ori
alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor
formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și certificate de
grefa parchetului de p e actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu
cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul
actelor, în vederea continuării urmăririi penale.
ii) completareadispozițiilor generale de la faza de urmărire p enală cu un
nou articol, referitor la trimiterea în format electronic a unor acte de sesizare.

37
 Prina Legea de modificare a NCPP a fost abrogată faza de cameră preliminară, fiind înlăturată f uncția
judiciară a judecătorului de cameră preliminară. Verificarea de legalitate și loialitate a urmăririi penale se va face
de instanța de judecată competentă potrivit legii, în cazul noii etape procesuale a verificărilor prealabile la
judecata în primă instanță [art.370 ¹ NCPP – art. 370 ³ NCPP]. Prin urmare, aceste acte vor fi îndeplinite de
procuror în fața instanței de judecată în cadrul noii etape procesuale.

Astfel, pentru considerente de ordin practic care urmăresc eficentizarea actului de
justiție, prin art. 287 NCPP s-a prevăzut obligația parchetului de a trimite atât în
format tipărit, cât și în format electronic rechizitoriul, acordul de recunoaștere a
vinovăției sau orice alt act de sesizare a judecătorului de drepturi și libertăți (de
exemplu, referatul cu propunere de arestare preventivă sau de încuviințare a
supravegherii tehnice ori a unei percheziții domiciliare38

CAPITOLUL II Organele de urmărire penală

Organele de urmărire penală sunt acele organe care efectuează urmărirea
penală, respectiv: procurorii constituițiîn parchete și organele de cercetare penală
(generale și speciale).
Potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004, republicată, Ministerul Public
exercită, prin procurori, următoarele atribuții:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și
participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției
judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
c) sesizează instanțele judecătorești pe ntru judecarea cauzelor penale,
potrivit legii;
d) exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

38
 Prin DCC nr. 633/2018, Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art.278 NCPP su nt constituționale,
deoarece neputând fi reținută critica în sensul ” încălcării principiului egalității în drepturi, prevăzut de art.16
din Constituție, întrucât a priori nu se poate realiza o comparație între subiecții procesuali principali și avocat
pe de o parte, și instanța judecătorească sau judecătorul de drepturi și libertăți, pe de altă parte, aceștia
găsindu -se în situații evident diferite. Pentru motivr similare, nu poate fi reținută nici critica referitoare la
încălcarea art. 21 privind accesulli ber la justiție și dreptul la un proces echitabil, instanța judecătorească sau
judecătorul de drepturi și libertăți fiind organele care, aplicând legea, garantează exercițiul concret al acestor
drepturi”.

f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile
prevăzu te de lege;
g) apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse
sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;
h) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea
ministr ului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează
și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și
pentru perfecționa rea legislației în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;
k) exercită atribuțiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările și completările ulterioare;
l) exercită orice alte atr ibuții prevăzute de lege.
Ministerul Public este organizat și își desfășoară activitatea având la bază
următoarele principii: legalitatea, imparțialitatea, indivizibilitatea (asigură unitatea
de acțiune). Procurorul ierarhic superior poate infirma motivat , prin ordonanță, din
oficiu sau în urma sesizării pe calea plângerii formulate în temeiul art. 336 NCPP
actele și măsurile procesuale nelegale sau netemeinice39 emise/dispuse de
procurorul aflat în subordinea sa (de exemplu, se poate dispune infirmarea une i
ordonanțe de începere a urmăririi penale, a unei ordonanțe de extindere a urmăririi
penale ori de instituire a unei măsuri asiguratorii, a unei ordonanțe prin care se
dispune o soluție de clasare).
Prim -procurorul parchetului de pe lângă tribunal nu poa te infirma un act sau
o măsură dispusă de un procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie,

39
 Spre deosebire de C. Proc.pen din 1968, în car e infirmarea putea fi dispusă numai pentru motive de
nelegalitate, NCPP prevede posibilitatea infirmării actelor sau măsurilor procesuale și pentru motive de
netemeinicie.

nefiind procuror ierarhic superior față de acesta, cu excepția situație în care actul
sau măsura a fost dispusă de prim -procurorul parchetului de pe lângă judecătorie.
Poate dispune infirmarea unui act ori a unei măsuri procesuale procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (art.72 din
Legea nr. 304/2004, republicată), personal sau prin procurori anume desemnați sau
procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de apel și procurorii -șefi ai
D.I.I.C.O.T. (art. 65 din Legea nr. 304/2004, republicată).
Prin DCC nr. 633/2018, Curtea Constituțională a apreciat că principiul
repartizării aleatorii nu se poate aplica ș i în activitatea organelor de urmărire
penală.
Subordonarea ierarhică a procurorilor constituie firul roșu al activității în
cadrul unităților de parchet. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați
conducătorului parchetului respectiv, iar conducător ul unui parchet este subordonat
conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție (art. 65 din
Legea nr. 304/2004). Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în
conformitate cu legea sunt obligatorii pentru procuro rii din subordine (procurorul
de caz își păstrează autonomia prin raportare la soluțiile pe care consideră necesar
a le dispune în cauză ori cu privire la concluziile pe care apreciază a le susține în
fața instanței, prin raportare la probele administrate ). Soluțiile adoptate de procuror
pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior când sunt apreciate ca
fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute
altui procuror (i) în cazul suspendării sau încet ării calității de procuror, (ii) în
absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică
rechemarea sa, (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30
de zile. Procurorul poate contesta la Secția pentru p rocurori a Consiliului Superior
al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura
dispusă de procurorul ierarhic superior (art. 64 alin.(1), alin.(4) și alin.(5) din

Legea nr. 304/20014).
Procurorii nu pot invoca o pozi ție de independență, asemenea judecătorilor,
din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub
autoritatea ministrului justiției. Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este
independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot
reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în susbstanța sa
conceptul constituțional de control ierarhic. Or, repartizarea aleatorie a cauzelor
transgresează autonomia funcțională de care beneficia ză procurorul și afectează
însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu exclude, însă, posibilitatea
legiuitorului să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate
obiectivă a procurorului, însă, în structura acestora, privite global, nu po ate să
afecteze substanța controlului ierarhic, trebuind să mențină un just echilibru între
garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului
ierarhic.
Curtea apreciază că soluția legislativă privind repartizarea alea torie a
cazurilor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional
al subordonării ierarhice, statuat la art.132 alin.(1) din Constituție, care
îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt
administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul
repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul
parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din
subordine40 .
Lucrările repartizate unui procuror41 pot fi trecute altui procuror în
următoarele situații:

40
 Decizia Curții Constituționale nr.633/2018, M.Of. nr.1020 din 29 noiembrie 201 8;
41
 Legea nr.304/2004, art.64 alin.(4) și (5)

a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;
b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care
împiedică rechemarea sa ;
c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.
Procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al
Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor,
măsura de repartizare dispu să de procurorul ierarhic superior.
Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a
poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege.
De asemenea supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu
respectarea dispozițiilor legale.
Organele de cercetare penală sunt organele care au competența de a efectua
cercetarea penală după cum urmează:

2.1 Organele de cercetare ale poliției judiciare
Poliția judiciară este constituită din ofi țeri și agenți de poliție, specializați în
efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor de strângere a datelor în
vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală.
Ca organe de cercetare ale poliției judiciare funcționează lucrători
specializați din Ministerul Afacerilor Interne anume desemnați de ministrul
afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care își desfășoară activitatea sub
autoritatea procuro rului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție sau care sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit
unor legi speciale.
Tot organe de cercetare penală ale poliției judiciare sunt și ofițerii
poliției de frontieră dese mnați de ministrul Afacerilor Interne, cu avizul

conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție42. Ceilalți polițiști pot efectua acte de constatare a săvârșirii
unei infracțiuni, dar nu ca organe de cercetare penală, ci ca organe de
constatare.
În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de
descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul D.N.A.
funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a D.N.A.43 Ofițerii și
agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea numai în cadrul D.N.A., sub
autoritatea exclusivă a procurorului -șef al acestui departament. Ofițerii și
agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală
dispuse de procurorii D.N.A. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară
activitatea sub directa conducere,supraveghere și control al procurorului.
Dispozițiile procurorilor D.N.A. sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție
judiciară din această i nstituție. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară
din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție
(D.G .A)44 au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, activități
de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală dispuse de
procurorul competent privind acuzațiile de comitere ale infracțiunilor prevăzute
de Legea nr. 78/2000 în cauzele privind personalul Ministerului Afa cerilor
Interne. Prin urmare D.G .A. nu are competența de a efectua urmărirea penală în
baza delegării dispuse de procuror cu privire la acuzații de corupție vizând alte

42
 O.U.G.nr.104/2001, art.23 alin.(1);
43
 O.U.G. nr. 43/2002, art 10;
44
 O.U.G. nr. 120/2005, art.1, alin (2)

persoane decât angajații Ministerului Afacerilor Interne45.
Ministerul Afacerilor Inter ne va desemna nominal, cu avizul conform al
procurorului -șef al D.I.I.C.O.T.46, ofițerii și agenții de poliție judiciară care își
vor desfășura activitatea sub coordonarea procurorilor Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Prin urmare, nu orice
ifițer al poliției judiciare poate efectua acte de urmărire penală ca urmare a
delegării dispuse de un procuror D.I.I.C.O.T., ci numai aceia care au primit
avizul pentru a -și desfășura activitatea sub coordonarea procuroril or
D.I.I.C.O.T.
Potrivit art. 6647 din Legea nr. 304/2004 (introdus prin O.U.G . nr. 6/2016), în
vederea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în cadrul
Ministerului Public pot funcționa, prin detașare, ofițeri sau agenți de poliție
judic iară, sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, detașarea
ofițerilor și agenților de poliție judiciară se dispune, la solicitarea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de către
ministrul a facerilor interne, pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu posibilitatea
prelungirii din 3 în 3 ani, cu acordul acestora. Încetarea detașării ofițerilor și a
agenților de poliție judiciară se poate dispune prin ordin motivate al
procurorului general al Parchet ului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.

45
 În acest sens DCC nr. 674/2016 s -a reținut că ” Direcția Generală Anticorupție este o structură specializată în
prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei
Administrative, având, astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o
anumită catego rie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister”.
46
 O.U.G. nr.78/2016, art.6;
47
 Art.66 din Legea nr. 304/2004 a fost completat prin modific ările operate de legile justiției, prevăzându -se că:
”Nu pot ocupa funcția de ofițer sau de agent de poliție judiciară, lucrători, informatori sau colaboratori, chiar
acoperiți, ai serviciilor de informații. Anterior numirii în funcție, aceștia vor da o declarație olografă pe propria
răspundere că nu fac și nu au făcut p arte din serviciile de informații, că nu sunt și nu au fost colaboratori sau
informatori ai acestora”

În mod similar, conform art.7 din O.U.G . nr. 78/2016, a fost stipulată
posibilitatea detașării în cadrul D.I.I.C.O.T. de ofițeri sau agenți de poliție
judiciară, care să își desfășoare activitatea în v ederea punerii în executare a
mandatelor de supraveghere tehnică sub directa conducere și controlul nemijlocit
al procurorilor direcției.
Potrivit art.120 din legea nr. 304/2004, în vederea efectuării cu celeritate și
în mod temeinic a activităților de d escoperire și de urmărire a infracțiunilor din
domeniul economic, financiar, fiscal și vamal, în cadrul parchetelor de pe lângă
tribunale funcționează, prin detașare, ofițeri și agenți de poliție judiciară, în limita
posturilor aprobate potrivit legii. Dis pozițiile procurorilor sunt obligatorii pentru
ofițerii și agenții de poliție judiciară, actele întocmite de aceștia din dispoziția
scrisă a procurorilor fiind effectuate în numele acestora. Astfel, ofițerii și agenții de
poliție judiciară:
a) efectuează acte de cercetare penală în cauzele din domeniul economic,
financiar, fiscal și vamal, în care urmărirea penală se efectuează
obligatoriu de procuror ori în care procurorul a dispus preluarea în
vederea efectuării urmăririi penale, conform prevederilor art.324 alin. (2)
NCPP;
b) pot efectua acte de cercetare penală și în cauzele preluate de parchetul de
pe lângă curtea de apel de la parchetele de pe lângă tribunale;
c) numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurori, sub directa
conducere, supraveghere și c ontrolul nemijlocit al acestora;
d) sunt detașați în cadrul parchetelor, la propunerea nominală a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de
către ministrul afacerilor interne, pe o perioadă de cel mult 6 ani, cu
posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, cu acordul acestora. Numirea în
funcții a ofițerilor și agenților de poliție judiciară se face prin ordin al

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție. Pe durata detașării, ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot
primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare.
2.2 Organele de cercetare specială
Organele de cercetare special ă efectuează cercetarea penală în anumite
cazuri. Aceștia sunt ofițeri anume desem nați în condițiile legii, care au primit
avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, care efectuează acte de urmărire penală.
În cazul infracțiunilor săvârșite de către militari: având în vedere c ă potrivit
art.56 alin.(4) NCPP în cazul infracțiunilor săvârșite de militari urmărirea penală
se efectuează în mod obligatoriu de procurorul militar, organele de cercetare penală
specială pot efectua acte de urmărire penală numai dacă au fost delegate în acest
sens de către procurorul militar în condițiile art. 201 NCPP.
În cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de NCP
săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut
pune în pericol sigur anța navei sau navigației ori a personalului48.
Prin O.U.G . nr. 6/2016 s -a stipulat posibilitatea ca organele de cercetare
penală speciale să poată efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale

48
 Conform art.134 din O.G. nr. 42/1997, în cazul în care primesc, în scris, sesizări sau reclamații referitoare la
infracțiuni la regimul navigației sa u pe baza rapoartelor privind sinistrele, abordajele și orice avarie, căpităniile
de port au dreptul și obligația să efectueze cercetări, să solicite sau să accepte efectuarea de expertize și să
administreze probe în limitele competențelor lor. În cazul în care primesc, în scris, reclamații și plângeri
refertoare la abateri în legătură cu navigația sau care au avut loc pe nave, în porturi ori în apele naționale
navigabile și sesizări cu privire la marfă și încărcătură, căpitîniile de port fac cercetări în l imita competenței lor
și, în cazul în care este stabilită vinovăția unei persoane, procedează potrivit legii. Căpităniile de port au dreptul
să efectueze din oficiu cercetarea accidentelor de navigație sau alte cercetări la care au calitatea de a se sesiza din
oficiu, atunci când consideră că acest lucru este necesar. În cazurile în care în urma unui sinistru sau a unui
naufragiu o navă, indiferent de pavilionul pe care îl arborează, s -a pierdut ori a fost abandonată de echipajul ei
sau numai de comandant, căpitănia de port ăn a cărei zonă de activitate s -a produs acest eveniment are obligația
de a începe, fără întârziere, cercetările. În timpul cercetărilor, căpitănia de port trebuie să stabilească
circumstanțele în care s -a produs sinistrul sau naufragiul, cauzele care au condus la pierderea navei, să adune
probe materiale și să ia măsurile necesare și suficiente pentru conservarea acestora, să întocmească un raport
pentru a fi înaintat organelor abilitate, să continue cercetările și să stabilească respons abilitățile.

și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a
mandatelor de supraveghere tehnică, în acest sens, s -a prevăzut că organele
Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare speciale
pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în cazul acestor
infracțiuni49.
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare
penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și
supravegherea procurorului.
CAPITOLUL III Competența organelor judi ciare penale
Noțiunea competenței este inseparabilă de organele procesului penal. Astfel,
organele judiciare penale, care își exercită atribuțiile prin prepușii lor, adică prin
persoane fizice anume abilitate în acest scop, sunt repartizate după criteriil e de
competență prevăzute de lege asupra anumitor infracțiuni sau anumitor acte ori
măsuri dintr -o anumită fază a procesului penal. Or, tocmai această circumscriere,
delimitare și repartizare a exercițiului atribuțiilor organelor judiciare ne proiectează
noțiunea competenței penale. În același timp, nici nu s -ar putea imagina exercițiul
acestor atribuții (judiciare) fără această măsură impusă prin organizarea
competenței, determinând însăși capacitatea pe care o au diferitele organe judiciare
de a-și îndepl ini funcția esențială prevăzută de lege, respectiv asupra căror cauze
penale, în ce grad și în ce circumscripție teritorială50. În acest fel, competența ne
spune care instanțe exercită jurisdicția în cazul infracțiunilor, cum sunt repartizate
cauzele penale , adică diferitele categorii de infracțiuni, între instanțele
judecătorești, ce judecă judecătoriile, tribunalele specializate, tribunalele, curțile de
apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție ori instanțele militare, respectiv care

49
În DCC nr. 26/2019 s -a reținut că Serviciul Român de Informații pentru infracțiunile ce vizează securitatea
națională și cele de terorism este organ de cercetare penală special, conform art.55 alin.(1) lit.c) și alin. (5) și (6)
NCPP.
50 Gheorghiță Mateuț ”Tratat de procedură penală” vol.I, partea generală, Editura C.H.Beck2007;

urmăresc organele d e urmărire penală (Poliția judiciară, organele de cercetare
speciale și Ministerul Public). Legea este cea care determină competența în toate
cazurile, conferind organului judiciar penal abilitatea pentru exercițiul funcției
judiciare în limite strict dete rminate.
În procedura penală, noțiunea de competență are două sensuri:
– într-un prim sens, prin competență se înțelege dreptul și obligația unui
organ judiciar de a instrumenta o anumită cauză penală, potrivit legii51, sau
aptitudinea unei jurisdicții de terminate de a cunoaște un proces dat52 . În acest
înțeles, atunci când un organ judiciar posedă aptitudinea de a judeca o anumită
cauză, se spune că jurisdicția este competentă. Dacă, dimpotrivă, această aptitudine
lipsește, se spune că ea este necompetent ă53.
– într-un al doilea sens, prin competență se înțelege însușirea unei cauze
penale de a fi instrumentată de un anumit organ judiciar54
În acest sens, noțiunea de competență mai este cunoscută și sub denumirea
de justițiabilitate55.
Cele dou ă sensuri ale noțiunii de competență sunt inseparabile, astfel încât
orice modificare în sfera de pricini ce atrage competența unui organ atrage
schimbarea sferei de atribuții ale organului respectiv și invers56 . În plus, prin
competența sau aptitudinea or ganelor judiciare de a cunoaște o infracțiune
determinată prezintă pretutindeni două trăsături: este de ordine publică și îmbracă
trei aspecte, fiind materială, personală și teritorială.

51 Gr. Theodoroiu, T.Plăeșu, ”Drept procesual penal”, partea generală, Iași 1986, p161;
52 G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit.,2000, p.454; J.Lerguier,2001, p.30;
53 G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit.p 454;
54 V . Rămureanu ” Competența Penală a organelor judiciare penale, București 1980, Ed. Științifică și Enciclopedică
A. Șt. Tulbure, A.M. Tatu ”Tratat de drept procesual penal” Ed. All Beck, București, 2001, p.144
55 N. V olonciu ”Tratat de procedură penală”, partea generală, vol.I, Ed.Paideia, București 1993, p.274; V . Dongoroz
”Competența” în Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, parte generală vol I
56 I. Neagu, în op. c it., Tratat, p.210, definește competența ca ”sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit
legii, fiecare categorie de organe judiciare, în cadrul procesului penal”

Normarea competenței este justificată de următoarele deziderate57:
– necesitatea apropierii justiției de cei inetresați prin simplificarea formelor
procesuale și acordarea unei competențe largi verigilor de bază ale organelor
judiciare ( de exemplu, organele de cercetare penală în faza de urmărire penală și
judecătoria în faza de judecată), înfăptuirea justiției penale în mod rapid și eficient;
– evitarea supraîncărcării unui organ judiciar;
– asigurarea calității procesuale prin atribuirea cauzelor cu un grad ridicat de
complexitate, organelor superioare (de exemplu, atr ibuirea în competența de
urmărire penală proprie a Ministerului Public a cauzelor prevăzute în art.209
alin.(3) Cod procedură penală și acordarea unei competențe largi la judecarea în
primă instanță a tribunalelor și a curților de apel);
– repartizarea ca uzelor după criteriul teritorial.
La distribuirea cauzelor penale, în vederea delimitării atribuțiilor și a evitării
interferențelor între organele judiciare, trebuie să fie luați în considerare următorii
factori: natura și gravitatea cauzelor penale; loc ul unde a fost săvârșită
infracțiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuiește făptuitorul sau
locul unde locuiește partea vătămată și calitatea făptuitorului.
În funcție de acești factori, pot exista următoarele forme ale competenței58:
– competența materială (ratione materiae);
– competența personală (ratione personae);
– competența teritorială (ratione loci);

57 Gheorghiță Mateuț ”Tratat de procedură penală” partea generală, volumul I, Ed itura C.H.Beck București 2007
58 În literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii în legătură cu formele competenței. Astfel, într -o
opinie, s -a considerat că felurile competenței sunt: competența materială, competența personală și competenț a
teritorială (Gr. Theodoru ” Drept procesual penal român” partea generală, vol I, Universitatea Al.I.Cuza Iași,
Facultatea de Drept, Iași 1971, p.7) iar într -o altă opinie, că formele fundamentale ale competenței sunt:
competența teritorială și competența materială, care prezintă aspecte particulare, cum sunt competența specială,
personală și excepțională (M. Basarab, Drept procesual penal, Universitatea Babeș -Bolyai Cluj, Facultatea de
Drept, vol I, Cluj 1973, p.154) Alți autori consideră că formele princ ipale ale competenței sunt: competența
funcțională, materială și teritorială (Tr. Pop, Drept procesual penal, vol II, Cluj, Tipografia Națională, 1946,
p.125; N. V olonciu, ”Drept procesual penal, București, 1972, p. 128; V . Rămureanu, op.cit., Tratat, p.21 1)

– competența funcțională (ratione officii);
– competența specială;
– competența excepțională.
Toate acestea sunt forme ale competenței interne a organelor noastre
judiciare în materie penală. Deosebit de competența internă, însă, se vorbește și de
existența unei competențe internaționale59.
Regulile de competență determină o repartiție a diferitelor infracțiuni între
diver se jurisdicții. În acest fel, în prezența unei infracțiuni date, ele permit să se
decidă dacă această infracțiune trebuie să fie judecată de o judecătorie, de un
tribunal specializat (pentru minori și familie), de un tribunal sau de o curte de apel
ori de o altă instanță, specială. De asemenea, dacă este vorba, de exemplu, de o
infracțiune ce trebuie judecată de un tribunal, ele precizează care este ribunalul
competent dintre toate tribunalele existente în țară. Or, aplicarea acestor reguli de
competență pr esupune ca stabilită și necontestată competența organelor penale
române în privința judecării infracțiunii. De aceea, înainte de a determina
jurisdicția penală română care poate statua valabil, va trebui să știm în plus dacă
infracțiunea de care este vorba relevă competența jurisdicțiilor penale române sau a
jurisdicțiilor străine.
Pentru aceasta, regulile de competență a organelor jurisdicției penale trebuie
analizate din două puncte de vedere: din punctul de vedere al dreptului penal
internațional și di n punctul de vedere al dreptului penal intern. În acest context,
trebuie stabilit mai întâi în ce măsură jurisdicțiile penale române sunt competente,
în opoziție cu jurisdicțiile străine, iar apoi, dacă este vorba de infracțiuni care sunt
de competența jur isdicțiilor penale române, cum poate fi stabilită prin toate
jurisdicțiile existente în România, aceea care este competentă pentru a judeca o
anumită infracțiune. Regulile de competență internațională sunt cele care răspund

59 G.Stefani, G. Levasseur, B.Bouloc, ap. Cit.,2000, p.455 -463

la prima chestiune și cele de co mpetență internă răspund cu privire la cea de -a
doua.
Problema competenței internaționale nu se pune decât dacă o infacțiune
prezintă un caracter internațional, fie din cauza naționalității infractorului, fie
datorită naționalității victimei, fie ca urmar e a teritoriului pe care a fost comisă60.
În acest caz, jurisdicțiile penale ale mai multor state (cele ale statului unde s -a
comis infracțiunea, cele ale statului căruia îi aparține infractorul sau cele ale
statului căruia îi aparține victima) pot, în mod legitim, să -și revendice competența
de judecată a acestei infracțiuni. În dreptul nostru, din momentul în care o
infrcațiune a fost comisă pe teritoriul României sau chiar numai unul dintre
elementele sale constitutive a fost comis în România, indiferent c ă a fost săvârșită
de către un român sau un străin ori de către o persoană fără cetățenie și
independent de apartenența națională a persoanei prejudiciate, infracțiunea trebuie
considerată internă, în toate privințele61. Ea este guvernată de legea română și este
de competența exclusivă a organelor judiciare române62.
Textul art. 10 din Noul Cod penal constituie, din punctul de vedere al
dreptului internațional, o normă conflictuală, deoarece, pe lângă rolul de a stabili
limitele de aplicare, sub aspect teri torial, al legii penale române, mai îndeplinește și

60 O reglementare procedurală particulară există în cazul așa -numitelor infracțiuni transnaționale. De exemplu,
conform art.3 din Legea nr. 535/2004, actele de terorism sunt de natură tran snațională dacă: a) sunt săvârșite pe
teritoriul a cel puțin două state; b) sunt săvârșite pe teritoriul unui stat, dar o parte a planificării, pregătirii,
conducerii sau controlului acestora are loc pe teritoriul altui stat; c) sunt săvârșite pe teritoriu l unui stat, dar au
efecte substanțiale pe teritoriul altui stat
61 Potrivit art. 10 alin. (1) din Noul Cod Penal ”legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul
României”. Prin teritoriu se înțelege ”întinderea de pământ și apele cuprinse între forntierele de stat, inclusiv
apele maritime interioare, subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul
aerian al acestuia” (art.10 alin.(2) din Noul Cod Penal). După crietrul ubicuității, infracțiunea se consi deră că a
fost săvârșită oriunde, pretutindeni unde s -au desfășurat activități contrare legii ori s -a produs doar rezultatul
infracțiunii. El este consacrat în art. 10 alin. (3) C.pen., în care se prevede că ”infracțiunea se consideră săvârșită
pe teritori ul României și atunci când a fost comisă pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română,
precum și atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română s -a
efectuat numai un act de executare ori s -a produs rezulta tul infracțiunii”. Prin această reglementare, însă, nu s -a
extins înțelesul noțiunii de teritoriu. Navele și aeronavele românești nu fac parte din conținutul noțiunii juridice
de teritoriu, ci efectul legii penale a fost extins cu privire la infracțiunile săvârșite pe ele. ( M.Basarab, Drept
penal, partea generală ,vol.I, Ed. Lumina Lex,1999, p.59).
62 O reglementare identică există și în sistemul francez (Fr. Kernaleguen, op. cit., p. 108)

acela de a soluționa conflictul ivit între legea penală străină și cea română, în
sensul că se va aplica întodeauna această din urmă lege, indiferent de dispozițiile
cuprinse în legea străină63 . În jurisp rudență64, s-a decis că legea penală română se
aplică cetățeanului străin care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României, chiar
dacă legea penală a țării sale de orogine ar fi mai blândă, ori, dacă, potrivit legii
statului al cărui cetățean este, fapt a nu se pedepsește. În acest context, nu prezintă
nicio relevanță faptul că inculpatul a fost judecat pentru aceeași infracțiune în
străinătate, deoarece regula non bis in idem este inaplicabilă în privința hotărârilor
pronunțate de instanțele străine (art .10 lit.j) Cod Penal65. Hotărârile penale străine
rămase definitive pot fi examinate în România, în condițiile prevăzute de Legea
nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
Cu toate acestea, infractorul nu va fi pus în sit uația să execute două pedepse
pentru aceeași infracțiune. Astfel, dacă a fost sancționat în străinătate cu o
pedeapsă mai severă decât cea prevăzută de legea română se va aplica tot pedeapsa
corespunzătoare din legea noastră. Când pedeapsa principală a fos t executată în
străinătate, la noi se vor executa doar pedepsele complimentare și măsurile de
siguranță aplicate de instanța străină, dacă sunt prevăzute de legea română. În
situația în care și aceste măsuri au fost executate în străinătate, ele nu se vor mai
executa și în România66.
3.1. Competența materială (ratione materiae)
Prin competență materială se înțelege forma de competență care, având în
vedere natura și gravitatea infracțiunii , stabilește care dintre organele judiciare de

63 A. Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1995, p.34
64 Tib. Suprem, col.mil., Decizia nr. 52/1967, R.R.D.nr. 3/1968, p.154; C.S.J., secția penală, Decizia nr. 2129/1997,
apud F. Ivan, op.cit.p.131
65 În Franța, conform art.113 -9 din noul Cod penal, competența aparține jurisdicții lor penale franceze dacă
infracțiunea a fost săvârșită în străinătate de către un cetățean francez (principiul naționalității), cu condiția ca
acest cetățean să nu fi fost judecat definitiv în străinătate, ceea ce echivalează implicit, cu o recunoaștere a
efectului non bis in idem (G.Stefani, G. Levasseur, B.Bouloc, op.cit.,2000, p.458; Fr. Kermaleguen, op.cit.,
p.108)
66 M. Basarab, op.cit, p.64; C. Barbu, op.cit, p.53

grad diferit poate instrumenta anumite cauze penale, potrivit legii. Deci,
competența materială funcționează pe linie verticală (între organe de grad diferit)
și este determinată de natura și gravitatea infracțiunilor67. În reglementarea
competenței materiale, s unt utilizate două sisteme, respectiv: determinarea
abstractă și determinarea concretă68, criteriul reprezentându -l materia asupra căreia
poartă litigiul (materia penală)69.
Sunt cunoscute două concepții cu privire la noțiunea de competență
materială, și an ume: concepția legală și concepția judiciară70. Ambele concepții au
ca trăsătură comună, ideea de a se ține seama de caracterul infracțiunii pentru
repartizarea ei între diversele jurisdicții. Aceste caractere pot fi, însă, determinate
abstract de lege, în funcție de gravitatea obiectivă a infracțiunii sau, dimpotrivă,
pot fi determinate concret de către magistrați, în funcție de impactul social al
infracțiunii sau de personalitatea autorului său.
După concepția legală, la fiecare fel de infracțiune corespu nde o jurisdicție
determinată , criteriul fiind acela al pedepsei prevăzute de lege. Sub acest aspect, în
Franța, situația este destul de simplă71. Astfel, în funcție de împărțirea tipărită a
infracțiunilor (în contravenții, delicte și crime), contravențiile sunt deferite
tribunalului poliției (tribunal du police), delictele tribunalului corecțional (tribunal
correctionnel), apelul contra deciziilor celor două jurisdicții fiind adus în fața unei
secții a Curții de apel (Chambre des appels correctionnels) și r ecursul în casație
fiind adus în fața camerei criminale (chambre criminelle) a Curții de casație (Cour
de cassation)72 . În fine, crimele sunt de competența Curții de asesori (Cour d

67 S. Kahane, Drept procesual penal, E.D.P., București,1963, p100
68 R.Merle, A.Vitu, Trait e de droit criminel, Paris, Edition Cujas, Paris, 1967, p.1074 -1076; G. Levasseur, B. Bouloc,
Procedure penale, Dalloz, Paris, 1996, p.376 -377
69 Fr. Kermaleguen, op.cit, p.106
70 J. Pradel, op.cit., p.410 -414
71 G. Stefani, G. Levasseur, B.Bouloc, Procedre penale, ,Dalloz, Paris,2000, p.463
72 G. Stefani, G. Levasseur, B.Bouloc, Procedre penale, ,Dalloz, Paris,2000, p.467 -468

assises), hotărârile acesteia putând fi supuse recursului în casație73. Ca atare, aici
fiecare jurisdicție nu are decât o singură competență materială.
În Germania, situația este mult mai complexă. Astfel, mai întâi, tribunalul
cantonal (Amtsgericht), cu judecător unic, este competent pentru delicte mai
ușoare (la plângerea priv ată sau pedepsite cu închisoare până la șase luni) și cu
asesori, este competent pentru delictele mai grave și pentru crime, cu excepția
celor de competența curții de asesori și a tribunalului regional superior74.
Tribunalul regional (Landesgericht) comport ă două funcții: Mica Cameră Penală,
care statuează doar asupra apelului formal contra deciziilor tribunalului cantonal;
Marea Cameră Penală, care judecă în primî instanță ca o curte cu asesori pentru
anumite crime enumerate de lege, precum și apelurile con tra hotărârilor
tribunalului cantonal care a statuat cu asesori75. Tribunalul regional superior
(Oberlandesgericht) este competent în primă instanță pentru anumite infracțiuni
grave care atentează la siguranța statului și judecă recursurile contra deciziilo r
făcute în apel de tribunalele regionale76. În fine, Curtea federală de justiție
(Bundesgerichtshof) procedează la revizuirea deciziilor Curții de asesori și a celor
pronunțate în primă instanță de tribunalele regionale superioare77.
După concepția judicia ră, magistrații însărcinați cu trimiterea în judecată
dispun trimiterea unei cauze determinate în fața unei anumite jurisdicții mai
degrabă decât în fața alteia, care ar putea pronunța o pedeapsă mai severă, atunci
când consideră că este suficientă pedeaps a pe care o poate pronunța jurisdicția
sesizată. Totuși, aceasta (jurisdicția)poate refuza judecarea cauzei, apreciind că
faptele merită o pedeapsă care depășește maximul pe care îl poate pronunța. În
sistemul romano -germanic, această concepție se întâlneș te mai puțin, de regulă în

73 G. Stefani, G. Levasseur, B.Bouloc, Procedre penale, ,Dalloz, Paris,2000, p.468 -469
74 K. V olk, Strafprozess -recht, 2 Auflage, Verlag, C.H. Beck, Munchen, 2001, p.9 -10
75 K. V olk, Strafprozess -recht, 2 Auflage, Verlag, C.H. Beck, Munchen, 2001, p. 12
76 K. V olk, Strafprozess -recht, 2 Auflage, Verlag, C.H. Beck, Munchen, 2001, p. 12 -13
77 K. V olk, Strafprozess -recht, 2 Auflage, Verlag, C.H. Beck, Munchen, 2001, p. 14

modalitatea corecționalizată, cum este în Franța, în Belgia sau în Elveția. De
exemplu, în Franța, judecătorii de instrucție, în general în acord cu parchetul, evită
să sesizeze jurisdicția criminală, prezentând ca delict un fapt criminal78 . În Belgia,
din momentul în care judecătorul de instrucție a finalizat inestigațiile sale, camera
de consiliu(chambre du conseil) sesizată de el poate reține o scuză atenuată sau
circumstanțe atenuate, în așa fel încât faptele să nu fie pedepsi te decât cu pedepse
corecționale79. În Elveția corecționalismul este supus principiului
consensualismului, astfel încât el poate fi admis doar dacă sunt de acor d toți
participanții la proces80.
În sistemul common law, situația este complet diferită. În Angl ia,
infracțiunile din categoria de mijloc (triable either way) pot, la alegerea acuzatului,
să fie aduse la Crown Court sau la Magistrate s Court81 . Un sistem foarte apropiat
există în Canada, unde, pentru infracțiuni nu foarte grave, care trebuie aduse, î n
mod necesar, în fața unui judecător de la Curtea provincială, acuzatul are dreptul să
aleagă între cele două jurisdicții82. În Statele Unite, unde orice acuzat are dreptul
constituțional de a compare în fața unui juriu din momentul în care pedeapsa
aplica bilă este mai mare de șase luni, se admite ca acuzatul să renunțe la acest
drept, dar numai cu acordul judecătorului și al urmăritorului, potrivit legii83.
Normele ce reglementează competența materială sunt norme imperative .
Nesocotirea acestora nu este pe rmisă, astfel încât ea atrage, potrivit art.197 alin.(2)
C.proc.pen. sancțiunea nulității absolute. Actele procesuale îndeplinite de un organ
necompetent material nu pot fi acoperite prin voința părților sau organelor supra

78 J. Paradel, op.cit., p.403; J -Ch. Laurent, Le correctionnalisation, Jurissclasseur Periodique, 1956 -I-852, 877
79 R. Declerq, Les rapports entre l organisation judiciare et la procedure penale en Belgique, ”Revue internationale
de droit penal”, 1989, p. 687 ; H. Bosly, D. Vandermeersch, Droit de la procedure penale, La Charte, Brugge,
Ed.2001, p.578 -579
80 G. Piquerez, Procedure penale suisse, Schultess, Zurich, 2000, nr. 1099
81 C. Osborne, Criminal litigation, Blakstone Press, Ed . London, 2001, p76
82 P. Beliveau, M. Vauclair, Traite general de preuve et de procedure penale, Themis, Montreal, ed.2001,p.583
83 G. Pugh, L etablissement de la culpabilite dans la systeme de justice criminelle des Etats -Unis, ”Revue
internationale de dro it penal”, 1986, p.724

Determinarea prin lege a compe tenței materiale impune organului judiciar,
prin însăși această delimitare, obligația de a nu o încălca (nemo iudex neque ultra
neque supra fines iurisdictionis siae). În ipoteza în care procurorul sau una din părți
sesizează că organul care soluționează c auza, nu este competent material, potrivit
legii, poate ridica excepția de necompetență materială. Aceasta poate fi ridicată și
din oficiu de către organul judiciar penal care are cauza spre soluționare.
Prin DCC nr. 302/2017 , instanța de contencios const ituțional a apreciat că
soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin.(1) lit. b) NCPP, care nu
reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la
competența materială a organului de urmărire penală, este n econstituțională,
deoarece legiuitorul nu și -a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea
principiului constituțional al legalității; consecutiv acestei decizii, având în vedere
și considerentele obligatorii ale acesteia, va fi sancționată cu nulitate a absolută
încălcarea normelor referitoare la competența materială a organelor de urmărire
penală, indiferent dacă organul de urmărire penală este inferior sau superior celui
competent.
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Instituția analizată se regăsește în art. 299 din noul Cod de procedură penală.
Noua lege procesual penală nu a mai preluat teza supravegherii procurorului
ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe i ndicii temeinice că a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală . Oricum, reglementarea acestei ipoteze
în legea anterioară era discutabilă, deoarece începerea urmăririi penale față de o
persoană nu se putea dispune în lipsa unor indicii temeinice că aceas ta săvârșise o
faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, atât timp cât actul de începere a
procurorului care supraveghea activitatea de cercetare penală, era lipsită de efect o
asemenea reglementare a situației ulterioare actului de confirmare al procurorului.

Tot astfel, noul Cod de procedură penală nu a mai preluat nici teza
supravegherii procurorului ca nici o persoană să nu fie arestată, decât în cazurile
și în condițiile prevăzute de lege, av ând în vedere faptul că, în cursul urmărir ii
penale, luarea măsurii arestăr , ii preventive se dispune, la propunerea procurorului,
de către judecătorul de drepturi și libertăți. În altă ordine de idei, există obligația
organului de cercetare penală de a -l informa de îndată, în scris, pe procuror
despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea
măsurii preventive ; dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea
sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul sesizează judecătorul de drepturi și
libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării ;
bineînțeles că procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de
drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care
justifică revocarea sau înlocui rea arestării preventive luat e [art. 242 alin. (4)
C.pr.pen.].
În cazul reținerii , este firesc ca aceasta să facă obiectul supravegherii din
partea procurorului, deoarece poate fi dispusă și de către organul de cercetare
penală, măsură care nu este supusă confirmării procurorului, pentru ca acesta să
decidă cu privire la legalitatea și temeinicia ei, ca în cazul altor acte procesuale [de
exemplu, continuarea urmăririi penale față de suspect, dispusă de către organul de
cercetare penală − art. 305 alin. (3) C. pr.pen.]. Împrejurarea că organul de
cercetare penală are obligația de a -l informa pe procuror cu privire la luarea
reținerii, de îndată și prin orice mijloace [art. 209 alin. (13) din codul menționat
anterior], nu poate conduce la o altă concluzie.
Regândind rolul procurorului în cadrul organelor de urmărire penală,
legiuitorul noului Cod de procedură penală a intitulat capitolul III din titlul I al

Părții speciale ,, Conducerea și supravegherea activității organelor de cercetare
penală de către procur or”.
Aceasta reprezintă principala sarcină a procurorului în cursul urmăririi
penale84, consacrată chiar de Constituția României, republicată. Astfel, după ce în
alin. (1) al art. 131 prevede că ,, în activitatea judiciară, Ministerul Public
reprezintă inte resele judiciare ale societății și apără ordinea de drept, precum și
drepturile și libertățile cetățenilor ”, în alin. (2) al articolului sus -indicat stipulează
că ,,Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete,
în condi țiile legii ”, pentru ca în alin. (3) al aceluiași articol să concluzioneze că
,,parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii ”. Norme
referitoare la această atribuție principală și primordială se regăsesc și în noul Cod
de procedură penală [art. 55 alin. (3) lit. a), art. 56 alin. (1) și (2), art. 299 -304],
precum și în Legea nr. 304/200485 privind organizarea judiciară [art. 4, art. 63 lit.
b)].
Trebuie să menționăm că, deși noua lege procesual penală face referire la
supravegherea tuturor activităților organelor de cercetare penală atât în denumirea
capitolului III din titlul I al Părții speciale, cât și în conținutul art. 299, în realitate
este vor ba numai de activitatea de urmărire penală, dar într -o accepțiune largă, ce
include toate activitățile subsumate aceluiași scop (tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârșit infracțiuni), și anume cele de descoperire a
infracțiunilor, de co nstatare a acestora, de strângere a datelor și probelor necesare
trimiterii în judecată, precum și cele de cercetare penală propriu -zisă 86. În

84
 N. V olonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială , vol. II, Editura Paideia, București 1994, p.29
85
 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
827 din 13.09.2005 cu modificările și completările ulterioare
86

desfășurarea celorlalte activități profesionale decât cele conduse și controlate,
potrivit legii, de către procur or, organele de cercetare penală se subordonează
organelor ierarhic superioare potrivit normelor interne de competență (așa cum se
prevede, de pildă, în art. 5 din Legea nr. 364/2004). Excepție face poliția judiciară
a Direcției Naționale Anticorupție care este organizată și funcționează potrivit legii
speciale a acestei direcții (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind
Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare); ofițerii
și agenții de poliție judiciară își de sfășoară toate activitățile numai în cadrul
Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului -șef al
acestei direcții și nu pot primi nici o însărcinare de la organele ierarhic superioare
[art. 10 alin. (2) și (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002].
Potrivit art. 55 alin. (1) lit. b) și c) C.pr.pen., organele de cercetare penală sunt:
organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală
specială.
Atribuțiile organelor de cercetare pen ală ale poliției judiciare sunt
îndeplinite de către lucrători specializați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne
anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Cur te de Casație și Justiție
ori avizul procurorului desemnat în acest sens [alin. (4) al art. 55 din codul sus –
menționat].
Conform alin. (5) al art. 55 C.pr.pen., atribuțiile organelor de cercetare
penală speciale sunt îndeplinite de către ofițeri anume dese mnați în condițiile legii,
care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție.

 Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, cu modificările ulterioare
(republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24.04.2014, dispozițiile art.2

Urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite în condițiile prevăzute în art. 41
C.pr.pen. se efectuează de cătr e organul de cercetare penală din circumscripția
instanței competente să judece cauza , dacă legea nu dispune altfel [63 alin. (3) din
codul menționat anterior], cum ar fi cazurile în care urmărirea penală se efectuează,
în mod facultativ/obligatoriu, de că tre procuror [art. 56 alin. (2) -(4) din codul sus –
indicat].
Textul art.299 C.pr.pen, reia principiile din reglementarea anterioară, pe care
le adaptează noii viziuni a legiuitorului cu privire la urmărirea penală. Scopul
supravegherii exercitate de procur or este de a garanta, în același timp, atât
realizarea scopului procesului penal, definit în mod expres în Codul de procedură
penală ca vizând tragerea la răspunderea penală a tuturor infractorilor (principiul
legalității acuzării), cât și respectarea drep turilor persoanelor cercetate.87 Având în
vedere că începerea urmăririi penale marchează doar cadrul procesului penal, fără a
avea natura unei acuzații, a fost eliminată obligația procurorului de a veghea ca
nicio persoană să nu fie urmărită fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală. În regimul Codului de procedură penală, obiectul
urmăririi penale este tocmai verificarea existenței unor indicii, în toate cazurile în
care organele judiciare au fost sesizate în mod lega l, iar declanșarea procesului
penal nu este condiționată de preexistența unor date.
3. Supravegherea urmăririi penale
Codul de procedură penală întărește regula potrivit căreia urmărirea penală
este efectuată, în principiu, de către organele de cercet are penală sub
supravegherea procurorului, iar art. 55 alin (3) Cod procedură penală, reduce lista
infracțiunilor pentru care urmărirea penală este efectuată cu titlu de excepție de
către procuror.

87
 M. Udroiu, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H.Beck 2016

Supravegherea este exercitată, de regulă, de procurorul d in cadrul
parchetului corespunzător instanței care, potrivit legii, este competentă să judece
cauza în primă instanță. Dacă s -a dispus preluarea cauzei de parchetul ierarhic
superior, supravegherea va fi efectuată de procurorul din cadrul acestui organ de
urmărire penală.
Activitatea de supraveghere a urmăririi penale exercitată de procuror trebuie
înțeleasă pornind de la următoarele aspecte fundamentale privind relația dintre
procuror și organele de cercetare penală, în sistemul românesc de drept:
1) pol iția judiciară, cu excepția lucrătorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T.
nu se află în subordinea parchetelor din punct de vedere administrativ; mai mult
decât atât, cu excepția organelor de cercetare speciale, competente în materia
infracțiunilor săvârș ite de militari, nu există o arondare a organelor de cercetare
penală pe lângă parchete, alta decât cea teritorială; 2) și în cazurile în care
urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare penală, anumite acte
(ca de exemplu luarea sau prop unerea de luare a măsurilor preventive, formularea
cererilor de încuviințare a unor procedee probatorii, punerea în aplicare a acțiunii
penale) sunt de competența exclusivă a procurorului; 3) evoluția normelor privind
competența în ultimii 15 ani a eviden țiat o tendință de creștere a rolului
procurorului în efectuarea urmăririi penale (relevantă în acest sens fiind
modalitatea de reglementare a competenței D.I.I.C.O.T. și D.N.A.) 88
Înțelegerea completă și corectă a normelor privind supravegherea urmări rii
penale de către procuror presupune cunoașterea cadrului în care această activitate
se desfășoară, astfel cum este el conturat nu doar de prevederile C. Proc.pen., ci și
de acelea ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legii nr. 364/2004
privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, Legii nr. 218/2002 privind

88
 M. Udroiu, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H.Beck 2016,p.1329 –
1330

organizarea și funcționarea Poliției Române, Legii nr. 360/2002 privind Statutul
polițistului, Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, precum și ale unor
norme i nterne ale Ministerului Public și Ministerul Afacerilor Interne.
În aplicarea art. 300 alin. (1) C.proc.pen., pe toată durata urmăririi penale
procurorul de caz verifică întocmirea planului și realizarea activităților din
cuprinsul Conducerea și supraveg herea activității organelor de cercetare penală de
către procuror. Existența planului de cercetare nu il împiedică pe procuror să dea
îndrumări cu privire la efectuarea urmăririi penale.
În cursul urmăririi penale, în funcție de cele rezultate din adminis trarea
probelor, organele de cercetare penală, pot lua, cu confirmarea procurorului, sau
pot propune acestuia, luarea unor măsuri de competența exclusivă a procurorului
(sechestru, control judiciar) sau de competența judecătorului de drepturi (arestarea
preventivă).
4. Modalitățile de exercitare a supravegherii

Supravegherea urmăririi penale este activitatea desfășurată de procuror în
cursul urmăririi penale, un ansamblu complex de activități prin intermediul cărora
procurorul trebuie să asigur e desfășurarea unei anchete efective de către organele
de cercetare penală, prin administrarea ritmică a probelor, într -un termen rezonabil,
cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Textul prevede modul gradual prin
care procurorul își exercită atrib uția de conducere și supraveghere a urmăririi,
pornind de la informarea periodică și în orice moment consideră necesar cu privire
la activitățile organului de cercetare penală, urmată de emiterea unor dispoziții
obligatorii pentru acesta și verificarea mod ului în care sunt respectate și ajungând
la incuviințarea efectuării unor acte sau la efectuarea nemijlocită a unor acte de

procedură ori a întregii urmăriri penale ori de câte ori consideră necesar89
Procurorul trebuie să aibă cunoștiință de cauzele care s unt în curs de cercetare
penală, astfel că organele de cercetare penală, așa cum reiese din art. 300 al. 2 CPP,
sunt obligate după sesizare să il informeze pe procuror despre activitățile pe care le
efectuează sau urmează să le efectueze, acesta din urmă p utând să își îndeplinească
atribuțiile ce decurg din supravegherea activității de cercetare penală90. Obligația
procurorului de a veghea asupra legalității efectuării actelor de urmărire penală este
îndeplinită atât prin verificarea periodică a dosarelor af late în lucru, cît și prin
îndeplinirea obligației de a confirma dispozițiile organelor de poliție cu privire la
efectuarea urmăririi penale față de o persoană sau la extinderea acesteia, precum și
prin soluționarea unor plângeri ale persoanelor interesate împotriva actelor și
măsurilor organelor de cercetare penală, la informarea cărora poate proceda.91
Informarea procurorului se face prin întocmirea și prezentarea de către organele de
cercetare penală a planului de anchetă. Dispozițiile date de procuror or ganelor de
cercetare penală pot îmbrăca forma unor ordonanțe, întocmite imediat după
sesizare (atunci când nu se întocmește planul de anchetă, ori acesta trebuie
completat).
Supravegherea urmăririi penale se realizează prin următoarele modalități:
trimite rea la organul competent, trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală
la altul, participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale,
verificarea lucrărilor de cercetare penală, dispozițiile date de procuror, autorizarea,
confirmarea, încuviințarea și infirmarea actelor procesuale sau procedurale de către
procuror.

89
 M. Udroiu, Codul de procedură penal ă, comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H.Beck 2016, p.1331
90
 Acta Universitatis George Bacovia – V olume 5, Issue 1/2006 – htp/juridica.ugb.ro
91
 M. Udroiu, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H.Beck 2016

4.1 Trimiterea la organul competent

Stabilirea organului competent să efectueze urmărirea penală reprezintă o
atribuție excusivă a procurorului, indiferent dacă incident ul intervine cu ocazia
sesizării sau pe parcursul urmăririi penale. Organele de cercetare penală au
competență materială generală, normele privind specializarea diferită a lucrătorilor
de poliție judiciară având caracter administrativ. În practica judiciar ă, repartizarea
cauzelor între unitățile de poliție, inclusiv în situația în care dosarul este primit de
la procuror, se face cu respectarea normelor administrative. Textul art. 301
C.proc.pen. are în vedere situația în care, inițial, a fost sesizat un org an de cercetare
penală necompetent teritorial, ori nespecializat, în raport de fapta ce formează
obiectul dosarului. Din aceste prevederi, coroborate cu cele ale art. 58 C.proc.pen,
rezultă că între organele de cercetare penală nu operează declinarea compe tenței.
Organul de cercetare penală care se consideră necompetent trebuie să sesizeze
procurorul, care fie va trimite cauza organului de cercetare competent, fie va
dispune declinarea competenței către parchetul competent. Efectuarea urmăririi
penale de că tre un organ de cercetare penală necompetent nu poate atrage nulitatea
relativă sau absolută a actelor efectuate, în măsura în care supravegherea a fost
efectuată de către procurorul competent.
Totodată, reunirea cauzelor în cursul urmăririi penale reprez intă o atribuție
exclusivă a procurorului, chiar și în situațiile în care toate cauzele care urmează a fi
reunite se găsesc la același organ de cercetare penală. Dacă în urma reunirii faptele
primesc o altă încadrare juridică sau dacă organe diferite sunt competente să

soluționeze faptele cercetate, organul competent să efectueze urmărirea penală va
fi stabilit de către procuror 92

4.2 Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul

Potrivit art. 302 al (1) C.proc.pen ”procurorul p oate să dispună, după
necesitate, ca într -o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de
cercetare decât cel sesizat” .
Trecerea cauzei la un alt organ de cercetare penală este o modalitate de
exercitare a supravegherii de către procuror în situațiile în care acesta apreciază că
interesul urmăririi penale impune acest lucru.
Conform art.302 al (2) C.proc.pen ”preluarea unei cauze de către un organ
de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care
exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate
a organului de cercetare penală care preia cauza”93.
Situația este diferită de cea din articolul precedent. În acest caz, organul de
cercetare penală a fost corect sesizat, față de c ompetența teritorială și specializarea
sa, dar, din motive ce țin de efectuarea cu celeritate și obiectivitate a urmăririi
penale, este necesară instrumentarea dosarului de un alt organ de poliție.

4.3 P articiparea directă a procurorului la efectuar ea urmăririi penale

Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală,

92
 M. Udroiu, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H.Beck 2016, p.1333
93
 Cod procedură penală, Editura Rosetti International Bucuresti, 2019

ocazie cu care procurorul poate să îl îndrume pe organul de cercetare penală cu
privire la efectuarea unor acte de cercetare penală ori să efectueze personal o rice
act de cercetare penală.

4.4 Verificarea lucrărilor de cercetare penală

Procurorul poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare
penală, care este obligat să îl trimită, cu toate actele materiale și datele privitoare la
fapte care formează obiectul cauzei. Se poate deplasa la sediul organului de
cercetare penală cu care ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare.
Procurorul verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de
cercetare penală a unei autorizații prealabile, a unei încuviințări, a unei confirmări
atunci când legea prevede aceasta ( spre exemplu, în cazul în care organul de
cercetare penală propune procurorului punerea în mișcare a acțiunii penale; înainte
de a se pronunța, procur orul trebuie să verifice actele care stau la baza propunerii).
Procurorul care a supravegheat urmărirea penală este competent să aprecieze
cu privire la soluția care trebuie adoptată în cauză. Pe cale de consecință, art. 321
alin.(1) C.proc.pen stipuleaz ă obligația procedurală pozitivă a procurorului ca, în
termen de 15 zile de la data primirii referatului organelor de cercetare penală cu
propunerea de trimitere și /sau netrimitere în judecată, să verifice legalitatea și
temeinicia urmăririi penale în ans amblu, precum și a soluțiilor propuse de organele
de cercetare penală prin referat.
În ipoteza în care inculpatul este arestat preventiv sau la domiciliu în cauză,
procurorul are obligația de a proceda la verificarea legalității și temeiniciei
urmăririi p enale de urgență și cu prioritate față de celelalte cauze în care nu au fost

impuse măsuri preventive, pentru a evita orice privare nejustificativă de libertate.

4.5 Dispozițiile date de procuror

Dispozițiile procurorului trebuie să fie date în scris și motivat. Ele sunt
obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum și pentru alte organe ce au
atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor. Organele ierarhic
superioare organelor de cercetare penală ale poliției judiciare nu pot să l e dea
îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.
Dispozițiile obligatorii ale procurorului reprezintă un act procesual specific
supravegherii urmăririi penale.
Prevederile art.303 alin (2) și (3) C.proc.pen sunt doar în aparență
contradictorii, conducătorul organului de cercetare penală nu poate face aprecieri
cu privire la utilitatea administrării unei probe în cursul urmăririi penale, dar este
obligat să ia măsuri în cazul în care lucrătorii de poliție judiciară din subordinea sa
nu efectuează ori efectuează cu întârzâiere actele de urmărire penală.

4.6 Autorizarea, confirmarea, încuviințarea și infirmarea actelor și
măsurilor procesuale de către procuror

– Autorizarea este prealabilă efectiării actului de urmărire penală (spre
exemplu, organul de cercetare penală poate dispune începerea urmăririi penale
pentru o infracțiune săvârșită în afara teritoriului țării, de către un cetățean străin
sau de o persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul țării, prin care s -a
adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român,

numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție);
– Confirmarea actului de urmărire penală este o ratific are a acestuia,
posterioară actului, fără această confirmare cerută expres de lege, neputându -se
produce efecte juridice (spre exemplu, confirmarea rezoluției sau a procesului
verbal prin care organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale );
– Încuviințarea se referă la acte a căror efectuare este atribuția organului de
cercetare penală, dar valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului ea
poate fi atât prealabilă, cât și posterioară efectuării actului (spre exemplu,
încuviinț area exhumării în vederea constatării cauzelor morții)
 Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
Potrivit art. 304 C.proc.pen., infirmarea actelor nelegale reprezintă o aplicare
specifică atribuțiilor procurorului cu prilejul supravegherii urmăririi p enale
efectuate de organul de cercetare penală, precum și a subordonării ierarhice a
procurorilor în cadrul Ministerului Public.
Având în vedere rolul de garant al legalității procesului penal, care trebuie
manifestat în mod activ, procurorul, respectiv p rocurorul ierarhic superior poate
infirma orice act nelegal sau netemeinic, în orice moment al urmăririi penale, fără a
fi necesar să fi fost sesizat într -o anume modalitate.
Infirmarea se dispune prin ordonanță motivată, care de regulă nu poate fi
supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară decât odată cu verificarea pe
care acesta o efectuează fie cu prilejul analizării soluției de netrimitere în judecată,
fie după sesizarea instanței prin rechizitoriu.
Dispozițiile acestui text au în vedere doa r actele efectuate de organul de
cercetare penală și măsurile dispuse de acesta, nu și propunerile adresate
procurorului; în acest ultim caz, procurorul fie va respinge propunerea de luare a
unei măsuri ori încuviințare a unui procedeu probatoriu, de exemp lu, fie va dispune

restituirea cauzei pentru continuarea sau refacerea urmăririi penale ori va adopta o
altă soluție decât ce propusă.
Hotărâre prealabilă. ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală. Prin Decizia nr. 27/ 2015, M.Of, nr. 919 din 11decembrie
2015, ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați, prin care se solicită
pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următ oarei chestiuni de
drept: dacă ordonanța procurorului ierarhic superior, prin care în baza art.335 alin.
(1) din Codul de procedură penală este admisă plângerea persoanei vătămate și se
dispune infirmarea ordonanței procurorului și redeschiderea urmăririi penale, este
supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin (4) din
Codul de procedură penală.
Stabilește că redeschiderea urmăririi penale prevăzută la art.335 din Codul
de procedură penală este supusă confirmării judecăto rului de cameră preliminară,
atât în urma infirmării soluției procurorului de către procurorul ierarhic superior
în procedura prevăzută de art. 336 și următoarele din Codul de procedură penală,
cât și în cazul infirmării dispuse din oficiu94.

5. Concluzii

Într-o formulă de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să
fie efectuată c omplet , temeinic și operativ , ca actele de urmărire penală să fie
efectuate potrivit dispozițiilor legale , precum și să fie luate toate măsu rile necesare
pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni95.

94
 Cod procedură penală, Editura Rosetti International Bucuresti, 2019
95
 Obiectul supravegherii urmăririi penale/Revista Pro Lege

Pentru ca efectele instituțiilor reglementate în noul Cod de procedură penală
să aibă un puternic impact pozitiv în privința modului de desfășurare a procesului
penal, trebuie să se asigure a cel echilibru între conținutul normativ și posibilitățile
organelor judiciare penale de a -l aplica în condițiile și cu respectarea termenelor
edictate. Sub acest aspect, ne exprimăm opinia că actualele dispoziții referitoare la
competența procurorului în f aza de urmărire penală sunt clare, precise și suficiente,
pentru realizarea tuturor garanțiilor necesare asigurării unui proces echitabil.
Nu în ultimul rând, atribuțiile procurorului în această primă fază a procesului
penal, trebuie să fie duse la îndepl inire respectând drepturile pe care
suspectul/inculpatul le poate exercita cu sau fără a beneficia de asistența juridică
specifică.

Bibliografie
1. Gheorghiță Mateuț, Tratat de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2007,
pag.1;
2. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a II -a, Editura Hamangiu,
Iași, 2008, p.130;
3. Vintilă Dongoroz, Curs de procedură penală, București, 1943, p.132;
4. N. V olonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială , vol. II, Editura Paideia,
București 1994, p.29;
5. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 827 din 13.09.2005 cu modificările și completările ulterioare;
6. Legea nr. 364/ 2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, cu
modificările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
305 din 24.04.2014, dispozițiile art.2;
7. M. Udroiu, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ediția 2, Editura
C.H.Beck 2016;

8. Cod procedură penală, Editura Rosetti International Bucuresti, 2019;
9. Obiectul supravegherii urmăririi penale/Revista Pro Lege.

Cuprins:

1. Noțiuni
introductive…………………………….. ……………………………………….pag.2
2. Obiectul
supravegherii…………………………………………………………………..pag.4
3. Supravegherea urmăririi
penale…………………………………………………… …pag.8
4. Modalitățile de exercitare a
supravegherii………………………………………..pag.9
4.1 Trimiterea la organul
competent………………………………………………..pag.11
4.2 Trecerea cauzei de la un organ de ce rcetare penală la
altul……………pag.12
4.3 Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi
penale…..pag.12
4.4 Verificarea lucrărilor de cercetare
penală……………………………………pag.13
4.5 Dispozițiile date de
procuror……………………………………………………..pag.14
4.6 Autorizarea, confirmarea, încuviințarea și infirmarea actelor și
măsurilor procesuale de către
procuror………………………………………. …………..pag.14
5. Concluzii …………………………………………………………………………………..pag.
15