INTRODUCERE ÎN TEORIA ȘI MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIILOR [603951]
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN TEORIA ȘI MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIILOR
1.1. Perspectiva sistemică asupra organizației
În ultimele decenii, ca urmare a demonstrației făcută de Thomas S. Kuhn în cunoscuta sa lucrare “Str uctura
revoluției științifice”, se consideră că o revoluție științifică are loc prin apariția unor scheme conceptuale noi, prin
introducerea unor noi “paradigme” ale cunoașterii științifice. În această perspectivă, se poate afir ma că teoria generală a
sistemelor (prescurtat T.G.S.) marchea ză o ruptură epistemologică în raport cu vechea paradigmă, proprie “producerii
analitice” și “viziunii atomiste” ale științei clasice. Aceasta din urmă consideră că orice totalita te poate fi descompusă în
elementele componente (compuși și enzime, celule, s enzații elementare, indivizi în liberă competiție etc. sperând că prin
simpla lor reunire – teoretică sau experimentală – s-ar putea reconstrui și face inteligibilă totalitatea de la care s -a plecat.
Teoria generală a sistemelor a fost dezvoltată în ultima jumătate de veac, plecându -se de la lucrările lui
Ludwig von Bertalanffy. Acesta a formulat o primă variantă a T.G.S. ce studiază sistemele deschise c are schimbă fără
discontinuitate materie și energie cu mediul exterior. În anii 1950 – 1970, alți cercetă tori s -au preocupat să pună la punct
aparatul logic – conceptual matematic al T.G.S. Teoria generală a sistemelor s -a impus atât ca modalitate de depășire a
falsei alternative “mecanism -organicism” în domeniul biologiei, cât și ca o expresie concentrată a inovațiilor teoretice
generate de studiul actual al științelor, cu profunde incidențe filosofice.
Intenția teoriei generale a sistemelor este de a dezvălui proprietăți, principii și legi care sunt c aracteristice
sistemelor în general, independent de variet atea lor sau de natura elementelor lor componente. Principala consecință a
T.G.S. o constituie introducerea unei noi viziuni științifice (denumită “sistemică”), grație virtuți lor metodologice ale tria dei
conceptuale “sistem -structură -funcție” în cercetarea totalităților (ansamblurilor organizate).
Din această perspectivă, obiectele, fenomenele, proprietățile și procesele, indiferent de natura lor , pot fi
considerate drept sisteme care posedă o anumită structură în măsura în care reprezintă un întreg ale cărui elemente se
află în relații logic determinate unele față de altele și posedă, astfel, însușiri ireductibile la e lemente sau relații. Sistemul
ar putea fi definit , în mod cu totul general, ca fiind o mulțime de elemente care regăsesc într -o legătură org anizată și
între care se stabilesc relații dinamice.
În ceea ce privește domeniul social, noțiunea de sistem reprezintă o repartiție a funcțiilor și a sa rcinilor, o
anumită formă de organizare, în așa fel încât oamenii să ia în final deciziile cele mai efi ciente pentru realizarea
obiectivelor propuse.
În general apreciind, sistemul este un ansamblu de elemente interconectate, aflate în interacțiune a ctivă sau
potențială și care poate fi identificat în orice domeniu fizic, social sau conceptual.
Din analiza celor prezentate până acum, rezultă că s i s t e m u l este un ansamblu de elemente în
interacțiune, care constituie un întreg organizat, cu proprietăți specifice și funcții proprii, deos ebite de ale
elementelor ce îl compun, o formație distinctă și rel ativ autonomă în raport cu mediul înconjurător, care poate fi
identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social etc.)
Obiectele sistemului sunt la rândul lor, totalități structurale (subsisteme), în cadrul cărora legil e sistemului nu
sunt identice ce c ele ale elementelor componente.
Adiacentul (complementul) conceptului de sistem este acela de mediu , în care se include elemente din afara
sistemului, care -l influențează sau sunt influențate de el.
Organizația ca sistem
Sistemele sunt universal prezen te în cosmos, în realitatea fizico -biologică și în viața socială. Sistemele sociale
sunt de regulă, organizații. Orice organizație este un sistem, fără ca orice sistem social să fie pr opriu -zis o organizație.
2Organizația este un sistem deschis , adaptiv, ț inând seama de faptul că este o componentă a unor sisteme
mai mari cu care are legături armonizate prin procesul de conducere. În același timp, organizația ar e și un grad propriu
de autonomie, o funcționare de sine stătătoare: Organizația poate fi înțeleas ă numai privind -o ca sistem deschis ale
cărui procese interne se află în interrelație cu mediul. Sistemul închis este o construcție ipotetic ă care nu există și nu
poate exista în realitate. Organizația ca un sistem complet închis probabil nu va exista nici odată, deoarece
componentele sale sunt totdeauna influențate de forțe din afara sistemului. Aceasta înseamnă că orga nizația trebuie
analizată contextual și, în acest sens, putem vorbi de “grade de permeabilitate” la influențele din mediu, dar nu de un
sistem închis.
Organizația este un sistem social de activitate ce reunește oameni (resurse umane) și resurse materiale prin
intermediul cărora realizează scopul pentru care a fost creată: produse, lucrări, servicii, corespun zător comenzii sociale.
Oricare ar fi organizația, ea s -a construit conștient și deliberat de către oameni pentru a produce ceva de care
societatea are nevoie. Obiectivul (scopul) este temeiul ce a stat la baza apariției organizației și în același timp este
motivarea menținerii ei în conti nuare. Chiar dacă, în timp, scopul s -a schimbat și cel prezent nu mai coincide cu cel
pentru care a fost creată, organizația se menține totuși dacă are un scop, dacă satisface o nevoie.
Organizația este un sistem dinamic , în sensul că evoluția și viabili tatea sa sunt determinate de modificările
care produc în cadrul sistemului, în relațiile acestuia cu mediul. Ea este, de asemenea, un sistem c omplex probabilistic
și relativ stabil, deoarece reprezintă o reuniune de componente articulare prin numeroase leg ături, supusă unor factori
perturbatori, dar capabilă să -și mențină funcționarea în cadrul unor limite care -I definesc maniera de comportare.
Totodată organizația este un sistem autoreglabil și autoorganizabil deoarece are capacitatea să facă față diferite lor
influențe din interior și din exterior, cu ajutorul conducerii, prin acte decizionale. Ca sistem aut oreglabil, organizația
acționează în concordanță cu un ansamblu de norme și valori și se autoreglează în funcție de mai mul te elemente.
Printre acestea se numără: elementele umane aflate în interacțiune reciprocă; acțiunea transformatoare; faptul că
organizația dispune de libertatea de alegere a mijloacelor și căilor de acțiune ca și de modalitatea de formulare a
scopurilor viitoare, adică are flexibilita te; activitatea variabilă a oamenilor care este strâns legată de motivație și
convingere, de satisfacție și stări morale, de comportamentul complex, de sistemele de comunicare și informare, de
modelele adoptate în procesul de decizie și de performanțele ac estora. Autoorganizarea exprimă capacitatea
organizației de a reface echilibrul comportamentelor sale în raport cu perturbațiile ivite, iar auto instruirea reflectă
capacitatea pe care o are de a folosi experiențele anterioare pentru optimizarea propriei ac tivități.
Organizația este un sistem ierarhizat în care funcționează o diviziune a muncii precisă, iar indivizii au status –
uri și roluri clar diferite. Una din caracteristicile de bază ale organizațiilor este existența unei structuri ier arhice a
conduceri i, respectiv a unui colectiv sau a unor “echipe” care funcționează având în frunte conducători de di verse
ranguri.
Dar, pentru a avea o imagine mai completă a organizației este necesar să subliniem că ea trebuie pri vită, atât
ca sistem, cât și ca “suprasis tem”. Ca sistem, este inclusă în societatea globală, iar ca suprasistem înglobează alte
sisteme. În același timp, organizația cuprinde mai multe subsisteme, fiecare având o funcție specifi că. O clasificare
operațională a sistemelor (subsistemelor) particip ante la “viața” internă a organizației o furnizează D. Katz și R. Kahn,
care indică cinci tipuri generice esențiale:
a. Subsistemul de producție (production subsystem, în limba engleză) care este cel mai important,
deoarece în cadrul lui se desfășoară transfo rmările pe baza prelucrării “intrărilor” în sistem.
b. Subsistemul de susținere (supportive subsystem) procură “intrările” din mediu (oameni, materiale,
energii), plasează “ieșirile” și realizează legăturile instituționale ale organizației cu mediul ext erior.
c. Subsistemul de menținere (maintenance subsystem) care echipează interiorul organizației cu ceea
ce este necesar realizării în cele mai bune condiții a activității. Sunt cuprinse aici mecanisme de
recrutare și instruire a forței de muncă, de solicitare și motivare conform normelor organizației, de
aplicare a sancțiunilor pozitive și negative pentru atingerea scopurilor organizației.
d. Subsistemul adaptiv (adaptive subsystem), care elaborează măsuri de corecție, de adaptare a
sistemului în urma receptării infl uențelor din mediul înconjurător.
e. Subsistemul de conducere (managerial subsystem), care cuprinde activitățile organizate în vederea
controlării, coordonării și dirijării numeroaselor subsisteme ale structurii organizației. Acest sub sistem
dispune de mecan isme de reglementare și este investit cu autoritate structurală pe mai multe nivele.
El este cel care produce deciziile necesare coordonării și dirijării tuturor celorlalte subsisteme.
Câteva concluzii se impun:
31. Organizațiile, ca sisteme sociale complexe , sunt constituite din elemente ce trebuie să
acționeze în mod concentrat pentru a obține eficiența organizațională. Aceasta presupune ca
organizațiile să fie analizate atât din perspectiva capacităților de a integra variabilele
organizaționale cu factorii umani, cât și din aceea de a reacționa în mod adecvat la influența
mediului extern.
2. Analiza sistemică a organizațiilor, ca expresie a aplicării la nivelul socialului a teoriei generale
a sistemelor, oferă o nouă perspectivă asupra relațiilor interumane, p recum și asupra relațiilor
dintre om și mediu. Teoria organizațiilor nu este, după cum spunea L. von Bertalanffy “un
manual pentru dictatorii de toate felurile, eficace pentru a domina ființele umane, aplicând
științific legile de fier, ci dimpotrivă, ea e ste un avertisment: Leviathanul organizației nu poate
înghite individul fără a pecetlui pieirea sa inevitabilă”.
1.2. Necesitatea organizării activității umane
Organizațiile constituie o realitate atotcuprinzătoare. Trăim dintotdeauna în organizații. Ome nirea există de la
începuturile sale în interiorul unor forme de organizare. Se poate spune, fără exagerare, că desprin derea lentă a
oamenilor din animalitate este determinată de organizarea legăturilor dintre primele ființe gânditoa re, capabile să
realize ze prin propria lor alte “obiecte” decât cele existente în natură. Pe de altă parte, fiecare om fiin țează de la
începutul vieții sale, într -o multitudine de organizații coexistente sau succesive (familia, școala, sistemul profesional
ș.a.m.d.).
Necesitate a organizării activității umane și a construirii organizațiilor izvorăște din imperativul cooperării
umane . Individului, ca entitate izolată, îi sunt accesibile activități și scopuri extrem de restrânse. Ca pacitatea sa de
acțiune, forța sa de a răspunde pr esiunilor mediului exterior sunt limitate. În perioada interbelică, Chaster Barnard,
încercând să sugereze temeiurile apariției organizațiilor, imagina o situație în care un om intențio nează să mute o stâncă
mult prea mare pentru el. Limitele individului î n cauză sunt clar exprimate prin enunțuri precum: a)”stânca este prea
mare pentru om”; b) “omul este prea mic pentru stâncă. Atât în raport cu solicitările mediului exter ior cât și în ceea ce
privește propriile sale capacități, omul, ca individ, izolat, es te limitat, depășirea limitelor fiind cu putință prin acțiunea
socială de cooperare.
În organizații, prin cooperare, oamenii pot face împreună lucruri pe are nu le pot realiza singuri. Condițiile
generale ale constituirii (apariției) unei organizații sun t:
1) existența unor indivizi care consimt să coopereze pentru realizarea unui scop care este al fiecăruia în
parte și al tuturor împreună;
2) capacitatea indivizilor de a comunica între ei, de a conlucra efectiv pentru realizarea scopului com un.
Nevoia de coop erare, ca factor esențial în geneza organizațiilor are rădăcini adânci, ce merg spre trăsăturile de
esență ale omului, prin care acesta de deosebește radical de celelalte viețuitoare:
a) Omul este o “ființă gânditoare”, o ființă înzestrată cu capacități de cunoaștere. Ca homo sapiens, ființa
umană a declanșat o neîncetată expansiune a cunoașterii asupra realității înconjurătoare și asupra e i înșiși. Frontierele
cunoașterii, extrem de mobile, se lărgesc în permanență, iar potența de cunoaștere a omenirii în ansamblu este, în
principiu, în permanenta creștere. Omul însă, ca individ izolat, are capacități restrânse, limitate de cunoaștere, fapt de
impune:
acumularea unor cunoștințe deja existente, rezultat al investigațiilor întreprinse de generațiile an terioar e,
care, prin însumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, în situații particulare, fondul de cunoștințe
existente într -un domeniu al acțiunii umane, într -un domeniu profesional); de altfel, ar fi imposibilă și fără
sens reluarea, de la început a cunoașterii de către fiecare generație umană;
specializarea în cunoaștere este atât inevitabilă, cât și utilă prin rezultatele ei, în acest mod fi ind cu
putință aprofundarea rapidă a cunoașterii prin acțiunea indivizilor care alcătuiesc aceeași generați e, noile
achiziții fiind comunicate, atunci și atât cât este nevoie, între membrii diverselor comunități prof esionale.
În ambele ipostaze ale omului ca ființă cunoscătoare, pe verticala generațiilor sau pe orizontala ac eleiași
generații, este vizibilă nec esitatea cooperării în cunoaștere .
b) Cunoașterea nu a fost niciodată și nu poate fi la modul absolut, un scop în sine. Omul cunoaște p entru a
transforma. Omul produce schimbări în natură, în mediul înconjurător pentru a -și înlesni condițiile de viață. Ho mo
sapiens se îngemănează cu homo faber . Ca ființă transformatoare, ca individ care realizează și mânuiește unelte, care
4produce “obiecte” noi, omul este supus acelorași limite ale acțiunii izolate și are deschisă aceeași cale de depășire a
limitelor sale:
organizarea acțiunii umane implică și face cu putință diviziunea muncii, fapt ce presupune realizare a
scopului comun mai multor oameni cu eforturi mult mai mici decât dacă fiecare dintre ei ar acționa d e
unul singur;
simultan, fiecare individ în parte își poate dezvolta și afirma mai repede și mai clar propria forță de
acțiune, concentrarea pe un obiectiv particular, obținut prin diviziunea obiectivului general, favor izând
manifestarea unei game largi de acțiuni umane; omul se dovedește mai lesne folositor , inclusiv în proprii
săi ochi, prin realizarea într -un timp relativ scurt a unui obiectiv dat decât dacă ar încerca să realizeze
simultan toate obiectivele, desfășurând toate acțiunile presupuse de acestea; altfel spus, prin orga nizare
sporește eficiența acțiunii și se micșorează timpul de realizare a acesteia. În societățile moderne,
eficiența și timpul devin valori tot mai semnificative, dobândirea lor fiind unul din fructele cele mai de preț
ale existenței organizațiilor.
Este limpede că, și sub acest u nghi, cooperarea este necesară, în acest caz, în calitate de cooperare în
acțiune .
c) În cea mai generală expresie a sa omul este o ființă socială . Omul, ca entitate, ca individ, trăiește și nu
poate trăi decât împreună cu semenii săi. Omul este o categor ie de relație. El nu există decât ca termen într -o relație
prin care este permanent legat de alți oameni. Societatea, ca trăsătură socială, este formată din mu ltitudinea relațiilor
interumane. Din această stare de fapt, decurg consecințe extrem de importan te:
Omul se valorizează prin semenii săi; “măsura” valorii individului (general -umană, morală, profesională)
este dată de către societate, de către semeni; chiar propria imagine a omului despre sine însuți est e dată,
în principal și de regulă, de imaginea pe care omul o primește de la “ceilalți” și prin “ceilalți”, deci omul se
afirmă și se construiește ca om împreună cu semenii, într -o organizație, într -o colectivitate umană;
Nu în ultimul rând, nevoile umane esențiale (altele decât cele ce privesc cunoașt erea și acțiunea) sunt
satisfăcute în și prin formele organizate ale vieții sociale; nevoia de afecțiune, de căldură și sat isfacție
sufletească, de comunicare și înțelegere reciprocă primește răspuns prin existența activă a omului î n
alcătuiri bine închega te împreună cu semenii săi; inclusiv satisfacția în muncă, mulțumirea lucrului bine
făcut, sentimentul datoriei împlinite au sens și sunt cu putință doar în interiorul unor forme de or ganizare
umană. Altfel spus, cooperarea în cunoaștere și cooperarea în a cțiune (ele însele puternic interferente)
se împletesc strâns cu cooperarea socio -morală și afectivă .
În concluzie, se poate afirma că temeiul apariției și existenței organizațiilor constă atât în carac teristica acestora
de a realiza scopurile individuale (ale indivizilor care alcătuiesc organizația) mai rapid, complet și mai eficient decât prin
acțiune izolată, cât și în capacitatea lor de a răspunde unor necesități umane fundamentale.
Natura organizațiilor
O primă privire asupra organizațiilor s -a rea lizat, în cele de până acum, din perspectiva teoriei generale a
sistemelor. Organizațiile au fost caracterizate drept sisteme sociale dinamice, deschise, capabile d e autoreglare și
autoinstruire. Totodată, au fost puse în evidență subsistemele funcționale ale organizației (de producție, de susținere, de
menținere, de adaptare și de conducere).
Pe această bază, definirea organizațiilor se impune a fi realizată prin reliefarea specialității uma ne a acestora.
În esență, o r g a n i z a ț i a este un sistem so cial în care și prin care oamenii interacționează (cooperează)
pentru realizarea unor scopuri comune .
Altfel spus, organizația implică o formă distinctă de corelare între oameni și scopuri, cât și între oameni și
structuri (în calitatea acestora din urmă, de parte esențială, definitorie a sistemelor).
Scopul organizațional reprezintă însăși rațiunea construirii și existenței organizațiilor. Simpla existență a
scopului, extrem de necesară, nu este și suficientă. Afirmarea scopului, enunțarea sa, construcția unui scop, chiar
realizabil, constituie doar un prim moment. Este importantă procedura de realizare, de împlinire a s copului, în condițiile
în care – repetăm – simpla adunare a unui grup de oameni sub “acoperișul” unui scop comun nu garantează, în sine,
atingerea scopului propus. Pentru aceasta, trebuie observat că orice scop organizațional este un scop general .
Transformarea scopului general în rezultate practice finale presupune:
a) garanția existenței unor părți comune semnificative între scopurile indi viduale, între interesele și aspirațiile
indivizilor care alcătuiesc organizația; acest imperativ este aplicabil atât momentului de început a l unei organizații (atunc i
când se constituie o organizație nouă), cât și momentelor ulterioare din viața organizaț iei.
5b) atât pe parcursul evoluției unei organizații și, mai ales, atunci când organizația își modifică ( total sau parțial)
scopul general, se impune ca membrii organizației să participe la remodularea și redefinirea scopului organizațional,
drept condiție a păstrării convergenței scopurilor individuale în cadrul scopului general;
c) Nu mai puțin importante sunt modalitățile de realizare practică a corespondenței dintre scopul ge neral și
scopurile individuale, în acest sens fiind necesare:
formularea scopul ui general, “traducerea” sa în forme accesibile indivizilor din organizație; în acest mod,
scopul general, păstrându -și esența, se multiplică în scopuri specifice , accesibile tuturor membrilor
organizației (în ultimă instanță, fiecăruia în parte);
simultan , fiecare membru al organizației este confruntat cu necesitatea înțelegerii și formulării adecvate
a propriilor interese, a propriilor scopuri, drept bază pentru comunicare reală a scopurilor specifi ce și
pentru o asumare conștientă și responsabilă a scopu lui general (intră și rămân în organizație numai acei
indivizi care știu foarte bine “ce vor”, atât “ei”, cât și “organizația”).
Relația dintre oameni și scopuri este, după cum s -a văzut anterior, esențială, fără a se epuiza complexitatea și
specificul or ganizației. Definitorii pentru organizație sunt, simultan, relațiile oamenilor ( interacțiunea umană ) și relațiile
fiecărui om și ale tuturor împreună cu structura de ansamblu a organizației (subsistemele și domenii le organizației,
conducerea acesteia etc.)
Calitatea interacțiunii umane este la fel de importantă precum scopul organizațional. Dobândirea statutului de
membru al organizației și asumarea în consecință a scopului organizațional nu garantează îndeplinire a obiectivelor
organizației, decât dacă nat ura raporturilor interumane este modelată în această direcție, decât dacă interacțiunea
umană îmbracă forma cooperării (evitându -se și depășindu -se conflictele interumane). Interacțiunea umană reprezintă
fundamentul funcționării unei organizații.
În acela și timp, structura organizațională influențează decisiv natura interacțiunii umane. Mărimea
organizației, numărul nivelurilor ierarhice (diferențierea pe verticală a organizației), numărul dep artamentelor, al
subunităților funcționale (diferențierea pe ori zontală), complexitatea activității (diviziunea muncii, specializarea) își pun
amprenta asupra întregii activități organizaționale.
Analiza organizațională , necesară pentru cunoașterea și realizarea eficientă a activității organizațiilor, implică,
în conse cință, studierea tuturor componentelor, până acum scoase în relief, ale organizațiilor – oamenii, scopul,
interacțiunile umane, structura organizațională.
1.3. Tipologia organizațiilor
O imagine mai detaliată asupra organizațiilor se obține prin clasifi carea acestora.
Cea mai simplă și mai sugestivă clasificare a organizațiilor are în vedere gradul lor de structurare . Sub acest
unghi, formele de organizare se împart în două mari tipuri: informale și formale . Trebuie precizat de la început că:
practic sun t greu de depistat forme pure, informale sau formale, ale organizațiilor, fiecare
organizație cuprinzând, în proporții variabile, ambele forme de organizare;
este mai judicios să vorbim despre și să analizăm distinct planul informal și planul formal al
unei organizații.
Planul informal al unei organizații se alcătuiește din relațiile spontane, nedefinite sau slab definite dintre
membrii acesteia. Normele, regulile organizației sunt acceptate spontan și tocmai prin aceasta, nefi ind impuse,
acceptarea este in tensă, gradul de adeziune fiind ridicat. În chip similar, membrii organizației pot accepta un lider
(conducător) informal, altul decât cel oficial, formal, care întrunește o lungă adeziune prin autori tatea sa profesională,
prin prestigiul moral, prin capac itatea de a stabili relații stimulative, adecvate cu colegii săi.
Dincolo de planul informal, existent în orice organizație, organizațiile care se apropie de tipul in formal sunt
depistabile în activități de factura grupurilor de prieteni, o serie de activi tăți ad -hoc etc; acestea sunt, însă, slab
structurate, nefiind propriu -zis organizații.
Planul formal al organizației vizează structura oficială a acesteia, clar definită prin descrierea normelor de
construire și de comportament, a rolurilor și relațiilor dintre membrii organizației (de putere, autoritate și responsabilitate),
prin indicarea liderilor, a ierarhiei, prin precizarea condițiilor de acces, de evoluție și de ieșir e din organizație.
Dincolo de planul formal, existent în orice organizație, organiz ațiile care se apropie cel mai mult de tipul formal
sunt cele birocratice.
6Planul informal este subsumat și poate fi utilizat pentru consolidarea și evoluția pozitivă a planului formal,
deoarece:
– facilitează realizarea scopului organizațional prin adezi unea sporită a membrilor organizației ;
– determină un climat organizațional sănătos, cooperant;
– oferă liderilor organizației elemente de control, de feed -back asupra stării reale a organizației.
Alte modalități de clasificare au în vedere scopul, benefi ciul activității sau natura comportamentului membrilor
organizațiilor. Astfel, în peisajul literaturii americane de profil, se identifică cinci tipuri dife rite de organizații carac teristice
societății contemporane și încearcă diferențierea pe baza scopului general al fiecăruia:
a. asociațiile voluntare, de tipul celor religioase, științifice, etc;
b. organizații militare;
c. organizații filantropice (de binefacere), spirituale, asociații de asistență socială;
d. organizații de tip corporații (organizații in dustriale, financiare etc);
e. organizații de afaceri familiale: micile afaceri, dar și Mafia.
Tot în S.U.A., se operează cu o schemă de clasificare pe principiul “cine beneficiază de activitatea
organizațională specifică” și propun următoarele patru tipu ri:
a. organizații de beneficiu mutual , al căror prin beneficiar sunt membrii și cei înscriși care dețin un
rang. Aici include: partidele politice, sindicatele, cluburile etc;
b. organizațiile de afaceri , care au ca prin beneficiar proprietarii și managerii și c uprind firmele
industriale, băncile, companiile de asigurări, magazinele de vânzări cu ridicata și cu amănuntul;
c. organizații care realizează servicii și au ca prim beneficiar clienții; în această categorie autorii
exemplifică agențiile de plasare a forței de muncă; spitalele, școlile, societățile de ajutor, clinicile de
sănătate mintală;
d. organizațiile publice de care beneficiază marele public, aici fiind incluse, spre exemplificare,
statistica la nivel statal, serviciile militare, departamentele poliției și pompierilor, Garda Națională.
În același timp, se poate observa că organizațiile se deosebesc între ele și prin numărul de nivelur i existente în
interiorul lor. Această deosebire duce la construirea de “organizații scunde” și “înalte”. Cu cât es te struct urată pe mai
multe niveluri intermediare între veriga de bază și nivelul de conducere, cu atât organizația este m ai “înaltă”. De aici
rezultă o serie de repercusiuni privind întreaga structură organizațională.
Amitai Etzioni realizează o clasificare a orga nizațiilor bazându -se pe natura comportamentului conformist, de
conformare la scopurile și specificul organizației. Conformismul, consideră autorul, este un element major de relaționare
între cei care dețin puterea și cei asupra cărora ei o exercită. Cei c are au puterea pot exercita autoritatea asupra
subordonaților prin coerciție, recompensă și mijloace normative. Astfel, membrii organizației adoptă un comportament,
fie prin coerciție, fie pentru că vor fi recompensați, fie că acesta este considerat ca fii nd regulamentar.
Considerând trei tipuri de putere: coercitivă, remunerativă și normativă, A. Etzioni realizează o cl asificare a
organizațiilor după tipurile de confruntare și stabilește trei tipuri de structuri duale (între conducători și conduși) în
interiorul organizației:
a. organizații coercitive , precum lagărele de concentrare, închisorile, ospiciile, lagărele de prizonieri de
război, lagărele de muncă forțată, uniunile coercitive;
b. organizațiile utilitare – în care sunt incluse întreprinderile industria le, institutele de cercetare, uniunile
de afaceri, organizațiile fermierilor, organizațiile militare în timp de pace;
c. organizații normative , cum sunt organizațiile religioase, organizațiile politico -ideologice, spitalele,
colegiile și universitățile, asoci ațiile voluntare, școlile, organizațiile profesionale.
Structurile duale se stabilesc în următoarele combinații:
a. Normativ -coercitive, cum sunt unitățile de luptă;
b. Utilitar -normative, aici fiind inclusă majoritatea organizațiilor;
c. Utilitar -coercitive – exploatările agricole și industriale tradiționale.
Clasificarea organizațiilor permite înțelegerea acestora drept condiție a integrării indivizilor în organizații și a
funcționării lor eficiente.
Subsistemele organizației
Cum arătam deja, elementele constit utive ale organizației sunt:
7- indivizii (oamenii);
– grupurile umane;
– liderii (conducătorii).
Întreaga structură și toate procesele organizaționale rezultă din combinarea, din relaționarea oamen ilor,
grupurilor și liderilor. Fiecare dintre cele trei categorii de elemente constituie un subsistem vital al organizației –
subsistemul individual, subsistemul grupal și subsistemul conducerii.
Subsistemele organizației se caracterizează prin procese specifice , care rezultă din stimulii de intrare
(influențe din medi ul exterior, ale subsistemului și organizației) se exprimă prin comportamente de ieșire (din
subsistem și, ulterior, din organizație).
Astfel, pentru subsistemul individual (pentru individ ca element) procesele caracteristice sunt:
motivația ( natura și in tensitatea interesului prezenței și acțiunii în interiorul
organizației);
dezvoltarea (evoluția profesională și umană);
adaptarea (capacitatea de a se confrunta cu stimuli noi, inclusiv de a acționa în
condiții de solicitare intensă, de stres).
Subsistem ul grupal ( grupul ca element al organizației) cuprinde procese care se desfășoară în trei planuri
puternic interferente: planul intragrupal (în interiorul grupului), extragrupal și intragrupal (la nivelul suporturilor dintre
grupuri). Procesele caracteris tice sunt:
interacțiunea dintre indivizi și socializarea indivizilor (în interiorul fiecărui grup);
competiția și cooperarea , la nivelul relațiilor dintre grupuri;
Subsistemul conducerii (liderul da element al organizației) implică procese precum:
influen țarea (indivizilor și a grupului/grupurilor aflate sub autoritatea liderului);
adoptarea deciziei și coordonarea execuției acesteia (conducerea propriu -zisă);
comunicarea cu indivizii și grupurile, în interiorul spațiului de autoritate;
realizarea conducer ii nu numai în condiții de normalitate, de stabilitate, ci și în condiții de
schimbare, inclusiv în situații “excepționale”, de stres.
Structurarea potrivit criteriului geografic se realizează atunci când mărimea unei organizații impune
constituirea unor subunități distincte în locuri diferite.
Formalizarea indică gradul conform căruia o organizație este preponderent formală sau informală. Un nivel
ridicat de formalizare este dat prin reglementarea intensă, prin norme, prin regulamente, a comporta mentului
organizațional.
În mod obișnuit, cu cât o organizație este mai mare, cu atât este mai puternic formalizată, pentru a se garanta
menținerea și coerența în activitate. Nu numai mărimea, dar atât scopurile, cât și natura activități i contribuie la creșterea
formalizării. Organizațiile militare sunt, în chip firesc, puternic formalizate.
Intensitatea administrativă asigură suportul dintre activitățile de factură administrativă (de execuție) și cele de
conducere (de decizie și control). Astfel, pot exista orga nizații cu structuri preponderent administrative (cele mai multe)
sau preponderent de conducere (de regulă, cele politice).
Centralizarea are în vedere natura procesului de adoptare a deciziilor de concentrare a puterii; spre vârful
ierarhiei (structuri c entralizate) sau spre nivelurile inferioare ale acesteia (structuri descentralizate).
Mărimea organizației se referă la numărul membrilor săi, aspect extrem de important, care poate genera o
“dilemă organizațională” (până la ce nivel organizația își poate mări numărul de membri fără a -și diminua
funcționalitatea?) Tendința creșterii numărului de membri implică adâncimea specializării, multiplic area subunităților
funcționale, intensificarea formalizării dar și dificultăți tot mai mari în controlul și coordon area organizației, în realizarea
cooperării.
O structură optimă, universal valabilă, a organizației nu există. Optimul structural este determinat de scopurile
organizației, de influențele mediului, de specificul activității, în ultimă instanță de condiții le concrete ale realizării
proceselor esențiale ale organizației: producția (realizarea “produselor” specifice); susținerea (asigurarea “intrărilor” și
a “ieșirilor”); menținerea (asigurarea funcționalității interne); adaptarea (prin feed -back -ul dintre “i eșiri” și “intrări”) și
conducerea.
8CAPITOLUL II
CULTURA ORGANIZAȚION ALĂ
2.1. Conceptul de cultură organizațională / Forme de manifestare a culturii organizaționale
Conceptul de cultură organizațională a apărut, inițial, în literatura engleză, în ani i ’60, ca sinonim pentru climat .
După apariția, în 1982, a cărții “Cultură de corporație”, scrisă de Terrence Deal și Allan Kennedy, termenul de cultură de
corporație a câștigat popularitate și s -a impus definitiv în limbajul comun odată cu succesul înregi strat de o altă carte,
intitulată “In Search of Excellence”, apărută în același an, avându -i drept autori pe T. Peters și R. Waterman. Astfel,
începând cu anii ’80, în literatura de specialitate s -a impus, cu tot mai multă insistență, ideea că “excelența” unei
organizații este conținută în modurile comune în care membrii ei au învățat să gândească, să simtă ș i să acționeze, în
cultura ei.
Așadar, conceptul de cultură organizațională este frecvent utilizat în literatura de specialitate. N umărul mare de
încercări de a defini termenul dovedește, însă, faptul că el nu este deloc ușor de explicat.
Prezentăm, în continuare, câteva dintre definițiile culturii organizaționale.
R. Grifin definește cultura ca fiind un set de valori aparținând organizației, care -i ajută pe membrii acesteia să
înțeleagă scopul pe care și -l propune, modalitatea de acțiune și ceea ce consideră a fi important1.
S. Davis înțelege prin cultură un ansamblu de valori și credințe împărtășite de personalul unei organizați, cu
anumite semnific ații și care le oferă reguli pentru un comportament acceptat2.
G. Johns definește cultura organizațională ca fiind credințele, valorile și ipotezele împărtășite care există într -o
organizație3.
E. Schein consideră cultura organizațională drept un pattern al prezumțiilor fundamentale pe care un grup dat
le-a creat, descoperit și dezvoltat ca urmare a învățării în procesul confruntării cu problemele ineren te adaptării externe
și integrării interne, prezumții care s -au dovedit a funcționa suficient de bine pe ntru a fi considerate valide de către
membrii grupului și pentru a fi învățate de către noii membri ai grupului ca modalități corecte de a percepe, gândi și simți
în relație cu problemele mai sus menționate4.
În încercarea de a sintetiza aceste definiții , opinăm că prin cultură organizațională se înțelege ansamblul
premiselor fundamentale pe care un grup le dezvoltă și care îi determină percepțiile, modalitățile d e gândire și
comportamentul în interacțiunile sale cu mediul în care funcționează.
Constatăm , într -adevăr, că întreprinderi aparținând aceleiași culturi societale, situate în același context socio –
economic, având dimensiuni similare, au culturi organizaționale diferite. Și aceste diferențe ies ce l mai pregnant în
evidență cu ocazia fuzionării uno r companii. Chiar dacă obiectele de activitate ale companiilor care fuzionează sunt
identice, până la funcționarea “normală” a organizației nou -formate trebuie să treacă o perioadă de adaptare. Această
perioadă de adaptare este caracterizată de incompatibi lități, reticențe, blocaje în comunicare, chiar conflicte. De ce?
Pentru că fiecare organizație are stilul său de acțiune, un mod particular de interrelaționare, ment alități colective
specifice, adică o identitate specifică.
Așadar, putem concluziona că, într-o organizație, cultura este elementul care îi conferă identitate în comparație
cu alte organizații din mediul socio -economic în care funcționează.
Forme de manifestare a culturii organizaționale
Cultura unei organizații este un ansamblu creat de me mbrii acestei organizații, de -a lungul existenței ei. Astfel,
indivizii care devin membri ai organizației aduc cu ei idei, convingeri despre ei înșiși, despre sem eni, despre bunăstare
etc., convingeri pe care le propagă asupra celor cu care intră în relați i. În același timp, noii veniți în organizație
asimilează reguli, obiceiuri, restricții existente în cadrul acesteia. Din această interacțiune, din amestecul de convingeri,
idealuri, valori și limbaje se naște și se formează continuu cultura organizației.
Fiind rezultatul unui proces într -o continuă derulare, cultura unei organizații este dificil de “descris”; și totuși,
datorită faptului că implică valori și credințe de bază, ea tinde să fie destul de stabilă în timp, în ciuda fluctuației
personalului.
Din nevoia de sistematizare, cercetătorii au încercat să identifice și să grupeze formele de manifestare ale unei
culturi organizaționale.
Astfel, Schein menționează 3 niveluri de manifestare a fenomenului cultural în organizație5:
● Nivelul 1 – este format d in artefactele vizibile cum ar fi: tehnologii, proceduri, sisteme de comunicare,
documente publice designul spațiilor de lucru etc. Reprezentând un nivel vizibil, aceste elemente pa r a fi
9relativ ușor de analizat, dar concluziile sunt înșelătoare; pentru o interpretare corectă a rolului lor este
necesară analiza nivelurilor profunde ale culturii organizației.
● Nivelul 2 – este format din valorile promovate de companie – acele elemente care ne ajută să găsim
explicații pentru comportamentul organizațional a l indivizilor și al grupurilor de indivizi. Exemple de valori:
inovare, orientare către client, orientare către pecuniar, asumarea responsabilității, munca în echi pă,
individualismul, orientarea către soluții etc.
● Nivelul 3 – este nivelul prezumțiilor fu ndamentale și reflectă nucleul tare al culturii, fiind și cel mai greu de
schimbat. Schein consideră că acest nivel influențează profund modul în care membrii grupului percep ,
gândesc și simt – deci el este cel care dă forța unei culturi, definind -o. Deși greu de definit, prezumțiile
fundamentale se exprimă, de obicei, sub forma unor fraze – cheie de forma: “Angajatul își vinde competența,
organizația îi plătește pe măsură”; “Organizația noastră este locul unde angajatul se poate împlini pe plan
profesional ”; “Totul pentru client”etc.
Un cercetător de la Universitatea Harvard, Vijay Sathe, a identificat patru forme de manifestare a c ulturii
organizaționale, pe care le -a integrat într -un model de observare și interpretare a manifestărilor generale ale cultur ii
organizaționale (fig. 2.1.).
Cele patru forme de manifestare sunt:
obiectele utilizate de membrii organizației;
formele de comunicare din organizație;
comportamentele specifice ale membrilor organizației;
emoțiile, trăirile indivizilor în organizație;
Conținutul culturii Manifestări ale culturii Interpretări ale culturii
Fig. 2.1.Model de observare și interpretare a manifestărilor
generale ale culturii organizaționale
2.2. Clasificarea formelor de manifestare a culturii organizaționale
T. Zorlențan și colaboratorii săi propun o clasificare a formelor de manifestare a culturii organiza ționale de la
concret la abstract, astfel6:
● produse artificiale: fizice, de comportament și verbale; ● Credin țe
fundamentale
împărtășite de
membrii
organizației
generează Obiecte
Forme de
comunicare
Comportamen
te specifice
Emoții Recepționeaz
ă:
● întreab ă
● observ ă
● cite ște Semnificații
descifrate
10● actorii și eroii;
● pe rspectivele organizației și perspectivele individului;
● credin țe, valori și norme de comportament;
● concep ții de bază.
a) Produsele artificiale reprezintă elementele cu care noul venit în organizație intră într -o relație directă;
atașarea atributului de “artificial” acestor componente este motivată de nevoia de a le delimita de produsele, serviciile
care formează obiectul de activitate al organizației.
a.1.) Produsele fizice artificiale sunt elementele tangibile ale culturii organizației și cuprind:
dime nsiunea și arhitectura clădirilor organizației;
amplasarea și mobilierul birourilor;
amenajarea spațiilor deschise;
facilitățile pentru crearea confortului: biblioteci, restaurante / bufete / cantine, cabinete
medicale, săli de sport etc.
Motivul pentru c are aceste elemente sunt considerate forme de manifestare a culturii rezidă în faptul că ele sunt
folosite ca simboluri și transmit și consolidează mesaje culturale. De exemplu, birourile spațioase, amenajate cu mobilier
pretențios, draperii și covoare – des întâlnite în organizațiile guvernamentale, bănci, firme faimoase de avocatură etc. –
reflectă accentul pus, în aceste organizații, pe prestigiu. O firmă care își are sediul într -o clădire cu aspect
nonconformist, de avangardă, transmite, celor din afară , mesajul ei: organizația este dispusă să calce barierele
tradiționale, angajații ei manifestă curaj și deschidere față de nou.
Chiar și numele organizației reprezintă un produs fizic artificial prin care se transmite un mesaj c ultural menit să
contribuie la conturarea imaginii firmei.
a.2.) Produsele artificiale de comportament au la bază obișnuințele, tradițiile, regulile nescrise ale organizației și
îmbracă forma ritualurilor și ceremoniilor .
Ritualurile pot fi, la rândul lor, de mai multe tipuri:
● Ritualurile integratoare se desfășoară sub forma unor reuniuni, de obicei festive, în momente deosebite:
Crăciunul, Paștele, onomastici, pensionări etc.
Acest tip de ritualuri are un dublu rol:
– oferă personalului momente de destindere;
– încurajează și co nsolidează sentimentele de apartenență la grup.
● Ritualurile de diferențiere au rolul de a marca diferențele de statut tolerate sau impuse în cadrul organizației.
Ele constau în festivități, întâlniri protocolare la care invitațiile de participare sunt a dresate doar anumitor membri ai
organizației, care ocupă posturi importante sau posturi care au legătură cu obiectul festivității.
● Ritualurile de marcare a frontierelor organizației au, ca și ritualurile integratoare, rol de întărire a anumitor
valori cu lturale promovate de conducere. În cadrul acestor ritualuri, organizația își exprimă dezacordul cu p rivire la
atitudinile, comportamentele unor membri ai organizației.
a.3.) Produsele artificiale verbale se referă la limbaje specifice dezvoltate în organi zație, povestiri și mituri,
legende.
● Limbajul . În timp, într -o organizație, membrii acesteia dezvoltă un limbaj specializat, sau un jargon . Limbajul,
care cuprinde deseori sloganuri specifice, devine, pentru membrii organizației, încă un mijloc de a -și afirma identitatea
culturală; pentru cei din afara grupului, însă, un astfel de limbaj poate constitui o barieră în com unicare.
● Miturile și poveștile au rolul de a transmite, de la o generație la alta, fapte, întâmplări memorabile în viața
organizației. C hiar dacă, în timp, relatările își pierd din acuratețe, aceste mituri exprimă și transmit valori ese nțiale ale
organizației, pun în valoare calitățile eroilor și oferă exemple de urmat în situații similare sau a mbigue.
b) Actorii și eroii
b.1.) Actorii sunt personaje din mediul organizațional, cu roluri mai mult sau mai puțin importante, care rețin
atenția pentru scurt timp și se pierd, de obicei, în memoria colectivă a grupului. Influența lor asu pra vieții organizației
este, prin urmare, slabă.
b.2.) Eroi i sunt indivizi de excepție care marchează, pozitiv sau negativ, istoria organizației. Ocupând roluril e
centrale în mituri, eroii sunt, de obicei:
fondatorii firmei;
conducători care au scos organizația din situații critice;
conducători carismatici care au adus succesul și au marcat renumele organizației;
11 profesioniști de excepție, care au făcut dovada unor competențe ieșite de comun.
Rolul eroilor în organizație este definit de următoarele aspecte:
personalizează organizația, conferindu -i o anume identita te;
consolidează sentimentul apartenenței la grup;
oferă actorilor modele de comportamente cu care aceștia încearcă să se identifice.
c) Perspectivele sunt idei și modalități de acțiune împărtășite în comun de membrii unei organizații care îi ajută
să acționeze adecvat într -o situație dată.
c.1.) Perspectivele organizației se referă la posibilitățile de dezvoltare a firmei, la poziția ei pe piață comparativ
cu firmele competitoare. De obicei, perspectivele organizației se regăsesc în strategiile de dezvo ltare a acesteia,
strategii care pot marca succesul sau eșecul și, în funcție de aceasta, insuflă încredere sau nesigu ranță membrilor ei și
contribuie la formarea imaginii organizației.
c.2.) Perspectivele individului se dezvoltă în jurul regulilor privin d performanțele, criteriile și posibilitățile de
promovare. Aceste reguli pot fi grupate în 3 categorii:
● Criterii și modalități de selecție a personalului , care pot fi:
– recomandări ale angajaților firmei;
– selecția, cu prioritate, a membrilor de fa milie ai persoanelor deja angajate;
– selecția riguroasă, pe bază de concurs, pentru fiecare post;
– selecția personalului, încă din ultimii ani de studii și urmărirea evoluției acestuia etc.
● Așteptările organizației referitoare la performanțele angaja ților
Deși pare surprinzător, așteptările privind performanțele angajaților pot fi foarte diverse, în func ție de culturile
organizațiilor:
– în organizațiile care pun accent pe ordine, rigoare (organizațiile militare, de exemplu) sunt apreci ați
indivizii disciplinați, care așteaptă ordinele de la superiori și le execută exemplar;
– în organizațiile orientate spre creativitate, inovare sunt apreciați indivizii cu imaginație, spirit de
inițiativă;
– organizațiile prestatoare de servicii, orientate spre client, cer de la angajați adaptabilitate la situații
specifice, satisfacerea, la cel mai înalt nivel, a cerințelor clienților etc.
● Metodele de formare și perfecționare a personalului exprimă, de asemenea, modul de a fi al organizației.
Fie că metodele d e perfecționare sunt clasice (exemplu: participare la cursuri organizate în interiorul sau în afara
companiei), fie că îmbracă forme moderne (exemplu: coaching ; echipe de lucru la proiecte comune, amplasate în clădiri
aparținând firmei etc.), ele au rolul de a clarifica perspectivele oferite de organizație individului și de a îi transmite
sentimentul de siguranță, de apartenență la grup.
d) Credințele, valorile și normele de comportament fac parte din nivelul invizibil al culturii organizației. Deși
nu su nt exprimate explicit, ele se articulează într -o concepție generală asupra menirii organizației, asupra rolului
indivizilor în grup și asupra lumii, în general. Această concepție generală îi ajută pe membrii orga nizației să înțeleagă și
să interpreteze cee a ce se petrece în universul lor comun.
d.1.) Credințele se fac simțite prin exprimarea unor propoziții cu caracter de generalitate privind funcționarea
adecvată a organizației, cum ar fi: “Compania noastră este ca o familie”; “Instituția unde lucrăm es te locul de unde ne
luăm banii necesari pentru o existență decentă” etc.
d.2.) Valorile sunt preferințe sau atitudini colective, promovate de elita culturală (grupul care deține puterea) ș i
transmise membrilor organizației. Exemplu:
– firmele cu culturi con servatoare promovează, drept valori: disciplina, obediența, păstrarea tradițiilor;
– firmele orientate spre nou susțin creativitatea și inovarea, ca valori esențiale etc.
d.3.) Normele sunt reguli specifice de comportament care se aplică tuturor membrilo r organizației; ele derivă din
credințe și valori.
Indiferent care ar fi valorile și normele existente într -o organizație, important este ca ele să fie puternice,
pozitive, clare și explicate angajaților. Evitarea ambiguităților în stabilire și a lipsei de fermitate în promovarea lor
reprezintă o condiție a obținerii succesului.
12e) Concepțiile de bază exprimă esența culturii și toate celelalte componente se dezvoltă ca urmare a
promovării și menținerii lor. De aceea, modificarea unei culturi este posibilă numai după schimbarea concepțiilor de
bază.
Promovate de către top -managementul firmei, concepțiile de bază sunt mai puțin susceptibile de a fi
rediscutate, expuse confruntării.
2.3. Funcțiile culturii organizaționale
Interesul manifestat de cercetători, manageri etc. față de problematica privind cultura organizațională se
datorează funcțiilor îndeplinite de aceasta.
● Cultura conferă identitate organizațională angajaților.
Prin limbajul specific utilizat, prin valorile comune împărtășite, prin credințel e de bază care le ghidează
comportamentul, membrii organizației se simt părți ale unui întreg, cu o identitate distinctă în med iul în care funcționează
organizația.
● Cultura consolidează angajamentul colectiv, loialitatea față de firmă.
Dacă membrii orga nizației se identifică, la nivel profund, cu valorile promovate în organizație, dacă obiectivele
lor individuale se regăsesc în obiectivele organizației, angajarea lor în realizarea acestor obiecti ve este, de asemenea,
profundă, de substanță și pe termen l ung.
● Cultura contribuie la stabilitatea organizației, ca sistem social.
Stabilitatea organizației înțeleasă ca sistem social poate fi apreciată prin măsura în care mediul d e lucru este
perceput ca fiind adecvat activității desfășurate iar conflictul și schimbarea sunt gestionate eficient. O cultură care
promovează comunicarea constructivă la toate nivelurile organizaționale și în toate sensurile, de ex emplu, va contribui la
reducerea rezistenței la schimbare, la diminuarea stărilor tensionale și evitarea conflictelor disfuncționale, deci la
stabilitatea sistemului.
● Cultura modelează comportamentul organizațional.
Aceasta este, în opinia noastră, cea mai importantă funcție a culturii organizaționale; ea poate fi considerată, de
altfel, un corolar al cel orlalte trei funcții.
Într-adevăr, cultura îi “ajută” pe angajați să înțeleagă acțiunile întreprinse de organizație și cum inte nționează
aceasta să îndeplinească obiectivele pe termen lung – practic, cultura îi sprijină pe membrii colectivului în efortul d e a da
un sens mediului organizațional.
2.3. Tipuri de culturi organizaționale
Tipurile de culturi organizaționale îi interesează pe specialiști în măsura în care identificarea lo r ajută la
stabilirea unei relații între tipul de cultură și eficiența orga nizațională. Din păcate, la ora actuală nu există o tipologie a
culturilor organizaționale despre care să se poată spune că este unanim acceptată. Dificultatea real izării unei astfel de
tipologii rezidă în cel puțin două considerente:
– marea diversitate a culturilor existente;
– eterogenitatea punctelor de vedere promovate de diverși autori.
Clasificarea ce va fi prezentată în continuare constituie, prin urmare, doar o ilustrare și nu o con cluzie
referitoare la tipurile de culturi existente. Alegerea acest ei clasificări din multitudinea celor existente are la bază
următoarea explicație: autorii7 au definit tipurile de culturi identificate prin prisma unor credințe normative (normative
beliefs ) care influențează comportamentul organizațional .
Încă o precizare se impune a fi făcută: în practică, tipurile de culturi nu se regăsesc în forma lor pură. Într-o
organizație putem identifica un tip predominat de cultură, alături de care există caracteristici ale altor culturi. Cercetări le
au demonstrat că, sub umbrela unei culturi dominante, se dezvoltă subculturi care reflectă diferențele dintre
departamente sau diferențele ocupaționale sau de pregătire profesională. Credințe normative : gândurile, ideile unui individ cu privire la modul în care acesta se așteaptă ca membrii
unui anumit grup sau ai unei organizații să se comporte în mediul lor de lucru.
13
Important este ca organizația, în ansamblul ei, să dezvolte o cultură integratoare care să fa că posibilă
coexistența, în condiții de eficiență, a tuturor acestor subculturi.
Tipurile de cultură organizațională definite prin prisma credințelor normative ale membrilor sunt următoarele :
Cultura orientată spre realizare. Organizațiile cu acest tip d e cultură își apreciază angajații care își
stabilesc și realizează obiectivele proprii. Așteptările organizației față de comportamentul membril or ei
se referă la:
stabilirea unor obiective realiste;
elaborarea unor planuri pentru realizarea acestor obiecti ve;
întreprinderea de acțiuni adecvate atingerii obiectivelor.
Cultura orientată spre auto -actualizare . În acest tip de cultură se pune preț pe creativitate, prevalența
calității asupra cantității, realizarea sarcinilor dar și dezvoltarea individuală. Mem brii organizației sunt
încurajați să găsească satisfacție în munca pe care o desfășoară, să își dezvolte capacitățile
profesionale și să se orienteze spre activități noi. Organizația încurajează, așadar, gândirea creat ivă și
inițiativa.
Cultura orientată spre “încurajare umană”. Acest tip de cultură se dezvoltă în organizațiile în care se
practică un management participativ. Sunt încurajate atitudinile constructive, de susținere reciproc ă
între angajați, deschiderea spre ideile colegilor. Esența unei astfel de culturi constă în întrajutorarea
pentru dezvoltarea tuturor.
Cultura afiliativă . Organizația în care se dezvoltă o cultură de tip afiliativ acordă prioritate realizării unor
relații interpersonale constructive. Angajații sunt deschiși, prietenoși și p reocupați de obținerea
satisfacției din munca în grup.
Cultura orientată spre toleranță și aprobare . În acest tip de cultură conflictele sunt evitate iar relațiile
interpersonale sunt destinse, plăcute – cel puțin la nivel superficial. Membrii organizație i sunt încurajați
în atitudinile lor tolerante, în încercările de a cădea de acord unii cu alții și de a fi agreabili.
Cultura convențională . Organizația în care se manifestă cultura de tip convențional este caracterizată
de conservatorism, cultul tradiți ei și control birocratic. Comportamentul angajaților este caracterizat de:
conformare la norme;
preocupări exclusive pentru realizarea sarcinilor;
rigurozitate, disciplină;
respectarea procedurilor și îndeplinirea politicilor companiei.
Cultura orientată spre relații de dependență . Organizația cu o astfel de cultură este caracterizată de
control ierarhic strict. Procesul decizional este centralizat, membrii organizației fac numai ceea c e
superiorii ierarhici le spun; de la aceștia din urmă se așteaptă lămu rirea tuturor neclarităților privitoare
la activitatea desfășurată.
Cultura de tip “evitare” . Acest tip de cultură se dezvoltă în organizațiile al căror sistem de recompense
este astfel conceput încât să determine un comportament orientat spre evitarea gr eșelilor, mai
degrabă decât spre realizarea unor performanțe înalte. Astfel, angajații “fug” de asumarea
responsabilităților și nu se implică în nici o situație în care riscă să greșească și, astfel, să fi e
pedepsiți. Comportamentul angajaților într -o cult ură de tip evitare poate fi rezumat astfel: “Așteaptă ca
ceilalți să acționeze primii!”
Cultura orientată spre confruntare . Într -o organizație care încurajează confruntarea (mergând chiar
până la negativism), angajații care manifestă atitudine critică faț ă de ideile colegilor dobândesc
prestigiu și influență în colectiv. Conducerea care promovează o asemenea politică de “vânare a
greșelilor” mizează pe faptul că astfel erorile pot fi îndreptate înainte de a căpăta proporții care să
afecteze succesul organi zației.
14 Cultura de tip putere . Acest tip de cultură se dezvoltă în organizațiile structurate pe baza autorității
care decurge din poziția fiecărui membru. Subordonații sunt foarte receptivi la cerințele superioril or iar
aceștia din urmă pun accentul pe co ntrolul exercitat asupra subordonaților. Așadar, membrii
organizației conștientizează diferențele de putere dintre ei și relațiile interpersonale sunt marcat e de
aceste diferențe de putere.
Cultura orientată spre competiție . O astfel de cultură pune preț pe spiritul de învingător iar modul de
abordare a diferitelor situații la locul de muncă este dominat de filosofia „câștig -pierdere”8. Fiecare
angajat are tendința de a acționa împotriva celui de lângă el, mai degrabă decât împreună cu acesta,
știind că as tfel va fi remarcat și recompensat pentru atitudinea lui de „luptător”.
Cultura orientată spre atingerea perfecțiunii . Valorile promovate de acest tip de cultură sunt: insistența,
conștiinciozitatea, tenacitatea în atingerea obiectivelor. Membrii organiza ției se străduiesc din greu să
aibă în permanență sub control activitățile care le revin, să nu comită erori și munca peste program ul
normal de lucru îi caracterizează. Deviza lor este: „Fă lucrurile perfect!”.
Relevantă pentru contribuția culturilor la p erformanțele organizațiilor în care se dezvoltă este, însă, clasificarea
lor în culturi slabe și culturi puternice . Variabilele în funcție de care apreciem o cultură organizațională ca fiind slabă sau
puternică sunt: coeziunea, consensul și angajamentul in dividual față de realizarea obiectivelor comune.
Percepția generală este aceea că o cultură puternică va conduce, întotdeauna, la performanțe organiz aționale
înalte. În realitate, însă, relația cultură puternică – performanță înaltă nu este întotdeau na confirmată de practică. De
exemplu, o cultură slabă, dar inovativă poate genera, în condiții de competiție acerbă pe piață, suc cese mai mari decât o
cultură puternică, dar rezistentă la schimbare.
● Avantajele culturilor puternice
– coordonarea eficace a acțiunilor, dat fiind faptul că valorile, credințele intens împărtășite de membri facilitează
o bună comunicare în interiorul organizației;
– gestionarea eficace a conflictelor , datorită consensului la care se ajunge prin împărtășirea valorilor centrale
ale organizației;
● Limitele culturilor puternice
– rezistența la schimbare; atunci când, pentru adaptarea la schimbările din mediu, organizația este nevoită să -și
modifice sistemul de valori, consensul membrilor în împărtășirea vechilor valori poate dev eni o frână în
realizarea succesului;
– ciocnirile culturale; în situația fuzionării unor companii, având culturi puternice, procesul de omogenizare, de
creare a unei culturi proprii companiei rezultate în urma fuzionării poate fi lung și, deseori, înso țit de conflicte.
2.4. Socializarea organizațională / Rolul mentorului în procesul de socializare
2.4.1. Concept
Cultura unei companii nou înființate reflectă filosofia de viață, valorile, credințele fondatorului (fondatorilor). În
timp, cultura inițială e ste consolidată (sau modificată, corespunzător evoluției factorilor de mediu). Consolidarea culturii
se realizează printr -un proces de învățare; astfel, membrii organizației învață, unii de la alții, cum să se comporte în
universul lor comun (organizația).
Orice nou angajat pătrunde în organizație cu propriile sale valori, credințe, obiceiuri pe care le -a deprins în
familie, școală, alte organizații din care a făcut parte. Este firesc, deci, ca el să nu se adapteze dintr -o dată, pasiv, la Cultură puternică: cultura caracterizată de consensul larg al membrilor, coeziunea și angajamentul ferm al
acestora pent ru realizarea obiectivelor organizaționale.
Socializare organizațională: procesul prin care o persoană învață valorile, normele,
comportamentele care o îndreptățesc să fie considerată membru al organizației și să participe la via ța
organizațională.
15coordonatel e culturale ale noului mediu, căci individul este, așa cum afirmau M. Crozier și E. Friedberg9, un actor social.
În această calitate, el participă la construcția mediului în care evoluează, dezvoltând multiple strategii, modalități de
abordare și de rezolv are a diferitelor probleme; unele dintre aceste strategii pot intra în opoziție cu obiectivele
organizației. Pentru ca între individ și organizație să nu apară contradicții disfuncționale, primul trebuie să fie influențat
de către ceilalți membri ai colect ivului din care face parte. Această influență socială pe care o exercită modelele colective
de comportament conduce la socializarea individului și integrarea lui în grup sau la îndepărtarea lui (dacă propriile -i
valori, credințe, comportamente se dovedesc a fi incompatibile cu cele ale organizației).
2.4.2. Un model de socializare organizațională
Perioada de început a unui nou venit într -o organizație este, aproape întotdeauna, dificilă și confuză: fețe noi,
un jargon ciudat, evenimente care, aparent, se desfășoară fără o logică anume (sau după o logică ce îi este
necunoscută noului angajat). Familiarizarea individului cu mediul în care a intrat, însușirea normel or, regulilor,
acceptarea valorilor organizației – deci socializarea acestuia pot dura săptămâ ni, luni, chiar un an. În această perioadă,
angajatul parcurge mai multe etape, participă la procese sociale menite să îl transforme într -un membru al organizației.
Noul angajat
Fazele socializării
1. Socializarea anticipată
Obținerea de inf ormații despre ceea ce se
întâmplă în organizație înainte de a deveni
membru al ei.
2. Impactul cu realitatea organizațională
Valorile, aptitudinile și atitudinile noului angajat
încep să se modifice pe măsură ce acesta
descoperă cum este, în realitate , organizația în
care a intrat.
3. Schimbarea și dobândirea de aptitudini, roluri
Dobândirea de aptitudini, roluri noi și adaptarea
la valorile și normele grupului. Procese perceptuale și sociale
● Anticiparea realit ăților organizației
● Anticiparea ce rințelor organizației în ceea ce privește
aptitudinile și abilitățile angajatului
● Anticiparea gradului de receptivitate a organiza ției față
de valorile și nevoile individului
● Gestionarea problemelor (conflictelor) care apar în
încercarea de adaptare a vieții personale la cerințele
organizaționale
● Gestionarea conflictelor intergrup
● Încercarea de definire a rolului în grup
● Familiarizarea cu sarcinile și dinamica grupului
● Cerin țele conflictuale ale rolului sunt rezolvate
● Sarcinile critice se afl ă sub control
● Valorile și normele grupului sunt internalizate
Fig. 2.2. Un model de socializare organizațională
Daniel Feldman , un cercetător în domeniul comportamentului organizațional, a conceput un model de
socializare organizațională în trei faz e10. Cele trei faze sunt: socializarea anticipată, impactul propriu -zis cu realitatea
organizațională, schimbarea și dobândirea de aptitudini, roluri. Fiecărei faze îi sunt asociate o se rie de procese
perceptuale și sociale. Modelul specifică și rezultatel e comportamentale și afective în funcție de care se poate aprecia
gradul de socializare a individului (fig. 2.2.).
Rezultate comportamentale Rezultate afective
● Realizeaz ă sarcinile ce ● Satisf ăcut de activitatea
decurg din rolul deținut desfășurată
● Rămâne în organizație ● Motivat
● Coopereaz ă cu membrii ● Implicat profund în grupului și are
inițiative muncă Angaj atul
socializat
16
Faza I: Socializarea anticipată. Socializarea începe înainte de intrarea propriu -zisă a individului în
organizație, când acesta caută informații despre compania în care intenționează să lucreze.
Aceste informa ții – formale sau informale, au un grad mai ridicat sau mai scăzut de acuratețe
– îl ajută pe individ să își formeze o imagine prealabilă asupra organizației în care va intra
(cerințele organizației față de angajații săi, gradul se satisfacere a nevoilor a ngajaților etc.).
Faza a -II-a: Impactul cu realitatea organizațională. Această fază începe o dată cu semnarea contractului de
angajare. Noul membru al organizației intră într -un mediu cu care nu era familiarizat, iar acest
impact are profunde consecințe a supra individului.
J.Van Maanen11 consideră că intrarea într -o organizație tulbură existența fiecărui nou angajat,
oricât de temeinică ar fi fost documentarea lui în faza de socializare anticipată. Astfel, aspecte
cum ar fi relațiile de prietenie, compete nța, obiectivele, comportamentul, așteptările individului
sunt afectate de impactul cu noul mediu organizațional. Prioritatea numărul unu a angajatului
devine înțelegerea modului în care se desfășoară activitatea în organizație.
Pot apărea, în această fază , stări tensionale generate de faptul că individul este solicitat să
pună de acord cerințele care rezultă din noua activitate cu interesele strict personale, care
privesc viața din afara mediului organizațional. De exemplu, dacă programul de lucru
presupun e efectuarea de ore suplimentare, renunțarea la timpul liber, îndatoririle familiale îl
pot determina pe individ să se gândească la eventualitatea căutării unui alt loc de muncă.
Faza a -III-a: Schimbarea și dobândirea de aptitudini, roluri
În finalul proc esului de socializare, individul realizează adaptarea la normele, valorile grupului
în care a intrat prin modificarea propriului sistem de valori, prin dobândirea de aptitudini și
asumarea de roluri noi. Angajatul care nu reușește să parcurgă cu succes faz a a treia a
procesului de socializare este nevoit să părăsească organizația, ori este izolat de ceilalți
membri ai grupului.
2.4.3. Rolul mentorului în procesul de socializare
Concluziile multor cercetări susțin importanța pe care o are, în perioada de început a unei cariere (dar nu
numai!), existența unui mentor în preajma noului angajat. Aceste cercetări au demonstrat faptul că p rezența mentorului
se asociază cu promovarea pe scara ierarhică, salarii mai mari, satisfacții majore legate de perspec tive12.
Termenul de mentor provine de la numele unui înțelept și de încredere sfătuitor din mitologia greacă – Mentor.
În accepțiunea modernă, el desemnează persoana care se ocupă de socializarea unui tânăr angajat, pri n oferirea de
sfaturi privind adaptarea ace stuia din urmă în organizație și realizarea unei cariere eficace. Procesul prin care se
realizează îndrumarea tânărului este cunoscut sub denumirea de mentoring.
Kathy Kram, o cercetătoare de la Universitatea din Boston, în urma intervievării a 18 perechi de manageri
mentor – discipol, a identificat două categorii de funcții ale mentoring – ului13:
– funcții de dezvoltare a carierei;
– funcții psiho -sociale.
● Func țiile de dezvolta re a carierei discipolului sunt următoarele:
o → susținere : mentorul își poate nominaliza discipolul pentru transferări și promovări avantajoase;
o → expunere și vizibilitate : mentorul îi poate oferi discipolului ocazia de a lucra cu persoane –
cheie și de a c unoaște activitatea din alte departamente decât cel din care face parte;
o → pregătire și feed -back : mentorul sugerează strategii de lucru și identifică punctele tari/slabe ale
performanțelor discipolului;
o → protecție : mentorul își apără discipolul de situaț iile nefavorabile sau de persoanele care i -ar
putea periclita cariera; Mentoring: procesul prin care o persoană cu experiență și influență în organizație (mentorul) sprijină,
îndrumă o persoană tânără (discipol, protejat), pentru ca aceasta din urmă să se adapteze mediului
organizațional și să realizeze o ca rieră de succes.
17o → dezvoltarea capacității profesionale : sarcinile pe care mentorul le încredințează discipolului îl
pot ajuta pe acesta să -și dezvolte dexterități – cheie și cunoștințe esențiale pentru evoluția
carierei.
● Func țiile psihosociale ale mentoring -ului se referă la:
o → oferirea unui model comportamental : sistemul de valori, atitudinile și comportamentul mentorului
constituie pentru discipol un model de urmat pentru a obține succesul în organ izație;
o → încurajare și sprijin: suportul moral oferit de mentor este menit să diminueze/elimine anxietățile tânărului
angajat cu privire la carieră, conflictele carieră -familie etc;
o → consiliere : ajutând tânărul angajat să -și exteriorizeze problemele pers onale, mentorul poate oferi sfaturi
care să conducă la dezvoltarea încrederii în sine și a sensului identității discipolului;
o →prietenie : datorită interacțiunilor lor, cei doi actori sociali devin, adesea, prieteni – ceea ce pentru tânărul
angajat înseamnă mult în procesul de adaptare la mediul organizațional în care a intrat.
O relație eficientă mentor -discipol este benefică nu numai pentru discipol, ci și pentru mentor. Astfel, tânărul
angajat îl poate degreva pe mentor de o serie de operații de rutină. A deseori, mentorii sunt persoane aflate într -un stadiu
al carierei când promovările, transferările sunt mai rare; pregătirea unui discipol poate contribui la dezvoltarea, într -o
asemenea perioadă, a sentimentului utilității și valorii personale ale mentorul ui. Teoreticienii au arătat că, la mijlocul
vieții, oamenii simt nevoia regenerării, care poate fi satisfăcută prin transferarea, asupra tinerei generații, a înțelepciun ii
și experienței celor maturi.
2.5. Comportamentul organizațional individual
Caracter isticile individuale: Personalitatea, Atitudinile, Abilitățile, Emoțiile.
2.5.1. Un model conceptual pentru studierea caracteristicilor individuale în comportamentul
organizațional
Ideea că fiecare individ este unic nu mai trebuie demonstrată – a devenit o axiomă. Unicitatea individului ni se
relevă prin manifestările lui comportamentale, prin percepția pe care o avem în legătură cu ceea ce îl diferențiază față de
semenii lui .
Organizația modernă constituie un câmp vast, bogat de manifestare a caracterist icilor individuale (caracteristici
care, într -un grup, sunt percepute ca elemente de diferențiere a unui individ față de cei din jur). În același timp,
manifestarea acestor diferențe între indivizi reprezintă, pentru manageri, o adevărată provocare, ia r gestionarea lor, în
condiții de eficiență – un avantaj competitiv pentru organizație (a se vedea și capitolul al II -lea).
Dar, care sunt resorturile manifestării diferențelor individuale și cum putem înțelege, explica și u tiliza fiecare
angajat ca un individ unic și special?
R.Kreitner și A.Kinicki au conceput un model pentru studierea caracteristicilor individuale (înțeles e ca elemente
de diferențiere a individului față de semenii lui) în comportamentul organizațional (fig. 5.1.).
Individul Forme de exp rimare
a sinelui
Fig. 2.3.. Model conceptual pentru studierea diferențelor individuale în Comportamentul Organizațion al
Conceptul de
sine:
● stima de sine
● eficacitatea
personală
● auto -Trăsăturile
personalității
Atitudini
Abilități
Emoții
18Modelul prezentat în figura 2.3. constituie o reprezentare grafică a ideii potrivit căreia unicitate a unui in divid se
definește pe trei coordonate:
conceptul de sine (percepția pe care o are individul despre sine);
trăsăturile de personalitate (imaginea pe care o au cei din jur despre individ);
formele de manifestare, de exprimare a sinelui.
Așadar, pentru o bună înțelegere a comportamentului fiecărui angajat, este necesară descifrarea modului în
care conceptul de sine, personalitatea și formele de manifestare a sinelui se combină pentru a gener a unicitatea
individului.
2.5.2. Conceptul de sine
„Cariera științif ică” a conceptului de sine a debutat la sfârșitul secolului al XIX -lea, începutul secolului al XX –
lea1.
Preocupările specialiștilor în definirea conceptului s -au situat, de atunci, în psihologia dezvoltării, în psihologia
personalității, în cea culturală și, mai ales, în psihologia clinică. Începând cu anii ’80, o nouă perspectivă câștigă teren în
domeniu: abordarea cognitivă a eului. Astfel, psihologii sociali au acreditat ideea potrivit căreia, dacă vrem să înțelegem
comportamentul unui individ, trebuie să știm cum își reprezintă și organizează acesta, mental, lumea . Altfel spus,
comportamentul unei persoane este influențat de modul în care aceasta se percepe pe sine, de sistemu l de cunoștințe
pe care le are despre sine.
Studiile efectuate în aria cogniției sociale aduc argumente care pledează în favoarea unui eu complex, cu
multiple fațete, care variază corespunzător diferitelor situații sociale pe care le traversează indi vidul. Conceptul de sine
se schimbă și prin dobândirea, de către individ, a u nor noi roluri sociale sau, pur și simplu, în decursul dezvoltării sale ca
ființă umană.
Din perspectiva cercetătorului dar, mai ales, a conducătorului unui grup în mediul organizațional, e ste important
de știut și faptul că asupra conceptului de sine își pune amprenta cultura societală din care provine individul .
În definirea conceptului de sine și din perspectiva influenței acestuia asupra conceptului individua l sunt
relevante trei dimensiuni: stima de sine, eficacitatea personală percepută de individul î nsuși și auto -monitorizarea.
Stima de sine
Stima de sine a constituit obiectul a numeroase controverse de -a lungul timpului, în mod deosebit printre
educatori și persoane care se ocupă de ajutorarea indivizilor defavorizați. Discuțiile s -au canalizat în jurul a două teme
principale:
– factorii de influență asupra stimei de sine;
– modul în care autoevaluarea pozitivă influențează comportamentul individului în comunitate.
În ceea ce privește factorii care determină un individ să aibă o stimă înaltă de sine, cercetările au evidențiat că
printre aceștia se numără atât elemente de natură genetică, cât și circumstanțele în care acționează individul și felul în
care el este tratat de semeni.
Cea mai mare parte a opiniilor referitoare la influența stimei de sine asupra comportamentului individual are ca
esență ideea că o înaltă stimă de sine mobilizează individul, îl face să aibă încredere în capacităț ile sale de a se
descurca în diferite situații (inclusiv în cele care presupun un nivel ridicat de stres).
Unele cercetări, însă, au demonstrat că, uneori, un grad ridicat de auto -stimă poate fi asociat cu
comportamente negative. Astfel, B.R. Schlenker, M.F. Weigold și J.R. Hallam au ajuns la concluzia că subiecții
caracterizați de un nivel ridicat al stimei de s ine tind să devină egoiști și lăudăroși când se confruntă cu situații
tensionate4. Alți cercetători au asociat nivelurile ridicate de auto -stimă cu comportamente agresive, chiar violente, atunci
când subiecții și -au simțit hiper -egoul „rănit”5. Conceptul de sine: sistem de cunoștințe despre propriul eu, folosite pentru a recunoaște ș i interpreta stimuli
relevanți pentru individ2.
Stima de sine reflectă gradul în care o persoană se autoevaluează pozitiv.
19Putem aprec ia, așadar, că un nivel înalt al stimei de sine poate avea o influență pozitivă asupra
comportamentului individual cu condiția să fie canalizat, orientat în mod constructiv și etic; altfel, individul care se
autoevaluează pozitiv poate deveni antisocial ș i distructiv.
Având în vedere toate aceste considerente, un manager trebuie să știe care sunt tendințele comportam entale
ale indivizilor din grupurile conduse, pentru a le gestiona în condiții de eficiență. Aceste tendinț e sunt prezentate în
tabelul 2.1.
Tabelul nr. 2.1.
Indivizii cu nivel
scăzut al stimei de
sine:
● sunt mai deschi și la influențe externe, deci pot fi mai ușor modelați;
● caut ă aprobarea socială a celor din jur și, pentru a o obține, tind să le adopte părerile;
● în general, nu reac ționează bine la situații ambigue și stresante;
● tind s ă își asume personal feedback -ul negativ și, din această cauză, le scade
performanța ulterioară.
Indivizii cu nivel
înalt al stimei de
sine:
● evit ă sursele de aprecieri critice, care le -ar putea ame nința propria imagine;
● nu sunt dispu și să adopte modele comportamentale și răspund negativ inițiativei unei
persoane care vrea să le fie mentor;
● fiind siguri pe ei, „se arunc ă” în operațiuni cu grad ridicat de risc;
● nu sunt buni negociatori, deoarece rar renunță la părerile, ideile lor în favoarea atingerii
unui scop comun.
Tabelul 2.1. Tendințe comportamentale ale indivizilor cu nivel scăzut și
nivel ridicat al stimei de sine.
În concluzie, pentru a valoriza caracteristicile indivizilor cu nivel scăzut al stimei de sine, aceștia trebuie orientați
spre posturi în care sarcinile sunt delimitate clar și care nu furnizează feedback negativ în cantit ate mare. Dimpotrivă,
indivizii cu nivel înalt al stimei de sine pot ocupa posturi caracterizate de un g rad mai mare de stres și care presupun
inițiativă personală, risc.
2.5.3. Personalitatea
1. Concept
Cuvântul personalitate își are originea în latinescul persona, care în teatrul roman antic desemna masca
actorului, imaginea pe care acesta și -o compunea pentru a apărea în public. Așadar, pornind de la etimologie, putem
defini personalitatea ca fiind aspectul exterior al individului, modul în care el este perceput de semeni .
În accepțiunea actuală însă, problema personalității este mai complexă; termenul desemnează nu numai
aspectul exterior, ci și ceea ce este „ascuns” în individ.
De-a lungul timpului, o serie de întrebări i -a preocupat pe specialiști:
– Care sunt factorii care determină personalitatea?
– Care sunt trăsăturile înnăscute și ce este a chiziționat?
– Care este rolul eredității în formarea personalității?
– Ce influență are mediul socio -cultural asupra personalității? Dar primii ani de viață? etc.
O manieră sugestivă de a răspunde la aceste întrebări este prezentată de R. Bazin, prin inte rmediul copacului
personalității (fig. 2.5.)9.
În copacul personalității, elementele care definesc personalitatea sunt reprezentate astfel:
● rădăcinile sunt factorii înnăscuți , care rezultă din combinarea genetică și care determină constituția și
temperam entul individului;
● trunchiul reprezintă factorii achiziționați , determinați de influențele exercitate de: istoria personală, familială și
școlară, mediul socio -cultural căruia îi aparține individul;
● coroana constituie ansamblul de comportamente rezulta te din diferite situații de viață. Personalitate: ansamblul caracteristicilor mentale și fizice, cu caracter relativ stabil, ale unui individ, care îi
conferă acestui a identitate.
20Potrivit acestui model, personalitatea se construiește zilnic, pornind de la un dat biologic de bază, care
evoluează sub influența vârstei, a experienței socio -culturale și socio -afective a individului .
2. Dimensiunile p ersonalității
Încercările cercetătorilor de a identifica trăsăturile care definesc personalitatea au condus la liste lungi și,
deseori, confuze de astfel de caracteristici; în ultimii ani, însă, se pare că majoritatea opiniilor a fost „distilată” în ci nci
dimensiuni, cunoscute sub denumirea de cele cinci mari dimensiuni ale personalității (the Big Five)10.
Acestea sunt: extraversiunea, gradul de agreare, conștiinciozitatea, stabilitatea emoțională și desc hiderea spre
nou. În tabelul 2.3. sunt prezentate atâ t dimensiunile, cât și caracteristicile individuale ale celor care înregistrează
niveluri maxime și minime ale acestor dimensiuni.
Tab. 2.3.Cele cinci mari dimensiuni ale personalității
Dimensiune
Nivel
Extraversiunea
Gradul de
agreare
Conștiinciozita tea Stabilitatea
emoțională Deschiderea la nou
Maxim Individ sociabil,
vorbăreț,
convingător Individ tolerant,
cooperant Individ
responsabil,
insistent, „de
nădejde” Individ relaxat,
sigur pe el,
stabil Individ curios,
original, imaginativ
Minim Individ retras,
timid, tăcut Individ rece,
aspru, distant Individ lipsit de
responsabilitate,
delăsător Individ
deprimat,
anxios, nesigur Individ monoton,
lipsit de imaginație,
limitat
2.6.. Formele de exprimare a eu -lui: atitudini, abilități, emoții
o Atitudini le și raportul lor cu comportamentul individual
Cercetările în domeniu au demonstrat că atitudinile tind să fie stabile în timp.
Ca și valorile, atitudinile influențează comportamentul individual . Însă, în timp ce valorile reprezintă credințe
globale, car e influențează comportamentul în orice situație, relația atitudini – comportament se referă numai la obiecte,
persoane, situații specifice .
Atitudinile și comportamentele indivizilor diferă în funcție de moștenirile lor culturale și de expe riența de viață
acumulată.
Pentru a explica relația atitudini – comportament, Martin Fishbein și Ice K. Ajzen au conceput un model la baza
căruia se află ideea că atitudinile „devin” comportament prin intermediul intențiilor comportamentale (figura 2.6.).
Fig. 2.6.
Un model al intenției comportamentale Atitudine: predispoziția individului de a reacționa într -un anumit mod, în situații specifice.
Credința individului că
un anumit
comportament conduce
la anumite rezultate și
aprecierea, de către
individ, a acestor
rezultate
Credința individului că
semeni sau grupuri de
semeni gândesc că el ar
trebui sau nu să aibă un
anumit comportam ent și
motivația individului de a
se comporta potrivit
așteptărilor semenilor
Atitudin
e
Normă
subiectiv
ă Importanța
relativă a
considerentului
normativ sau
atitudinal
Intenție
Comportament
21
Din modelul Fishbein – Ajzen reiese faptul că intențiile comportamentale sunt influențate, deopotrivă, de
atitudinea individului referitoare la comportament și de normele cu privire la manifestarea u nui anumit comportament; la
rândul lor, atitudinile și normele subiective sunt influențate de credințele, convingerile personale .
● Convingerile personale influențează atitudinile
a. Sistemul de convingeri al unui individ constituie reprezentarea mentală a m ediului în
care acesta trăiește; convingerile sunt rezultatul observării directe și al concluziilor
generate de experiențe, relații anterioare.
b. Potrivit modelului intențiilor comportamentale (fig. 5.4.), un individ va avea atitudini
pozitive cu privire la manifestarea unui anumit comportament atunci când este convins
că acest comportament este asociat cu rezultate pozitive.
● Convingerile personale influențează normele subiective
Normele subiective se referă la presiunea socială percepută de un individ, pr esiune exercitată astfel încât
acesta să manifeste un anumit comportament.
Normele subiective pot exercita o influență puternică asupra intențiilor comportamentale ale unui in divid, mai
ales când acesta este sensibil la opiniile celor din jur.
Din perspec tiva unui manager, modelul Fisbein – Ajzen are următoarele implicații:
● Managerul trebuie s ă aprecieze relația dinamică dintre convingeri, atitudini, norme subiective și intenții
comportamentale, atunci când intenționează să consolideze un comportament co nsiderat adecvat, productiv.
Deși atitudinile sunt, în general, rezistente la schimbare, ele pot fi, totuși, influențate indirect , prin intermediul
educației și al unor forme de antrenare sistematică;
● Normele subiective pot fi reorientate (atunci când pr esiunea exercitată de ele este apreciată ca fiind
contraproductivă pentru comportamentul angajaților) prin măsuri cum ar fi:
– realizarea unei comunicări organizaționale eficiente, credibile;
– consolidarea valorilor care constituie nucleul culturii organi zaționale;
● Prin intermediul unor anchete (pe baz ă de chestionar), realizate periodic, managerii pot afla dacă ideile lor,
schimbările pe care le introduc (sau intenționează să le introducă) sunt compatibile cu așteptările angajaților.
o Abilitățile indivi duale și performanța
Așa cum este lesne de înțeles, obținerea unei performanțe înalte este condiționată de existența abil ităților
necesare pentru îndeplinirea unei sarcini; această condiție, necesară, nu este însă și suficientă pe ntru obținerea
succes ului. „Rețeta” unei performanțe înalte conține și alte „ingrediente”, cum ar fi: efortul și îndemâna rea (deprinderea).
Abilitățile și deprinderile sunt noțiuni care suscită, din ce în ce mai mult, atenția managerilor și a specialiștilor în
resurse uma ne. Termenul care reunește cele două noțiuni într -un tot unitar, menit să caracterizeze capacitatea unui
individ de a răspunde corespunzător cerințelor unui post este competență . Într -adevăr, orice decizie cu privire la
angajarea, pregătirea sau promovarea resurselor umane trebuie să aibă la bază aprecierea competențelor individului
supus analizei. De ce? Pentru că un nivel ridicat al competențelor condiționează realizarea unei performanțe ridicate pe
post.
Aria competențelor individuale poate fi extrem de variată. Se pare, însă, că printre cele mai apreciate
competențe se numără:
– abilitatea de a comunica;
– inițiativa;
– toleranța;
– capacitatea de a găsi soluții la o varietate de probleme;
– adaptabilitatea.
Abilitate: caracteristică stabilă care determină performanța unui individ în îndeplinirea unei sarcini de natur ă
fizică sau mentală (intelectuală).
Deprinderea: capacitatea specifică de a manipula obiecte.
22o Emoțiile; manifestări comportamentale emoțion ale
Într-o lume organizațională ideală, angajații urmăresc atingerea obiectivelor organizaționale într -o manieră
logică, rațională. În realitate, însă, emoțiile au un rol important în viața organizațională: furia, bucuria, tristețea, mând ria,
invidia etc. influențează, uneori într -un grad înalt, comportamentul membrilor organizației.
În funcție de influența pe care emoțiile o au asupra atingerii țelurilor individuale, R.S. Lazarus a realizat o
grupare a acestora în două categorii13:
– emoții pozitive (congr uente cu scopurile pe care individul urmărește să le atingă;
– emoții negative (incongruente cu scopurile individuale).
Emoții negative Emoții pozitive
Furie
Anxietate
Vină/rușine
Tristețe
Invidie/gelozie
Dezgust Fericire/bucurie
Mândrie
Dragoste/afecțiu ne
Ușurare
Tabelul 2.5. Emoțiile pozitive și emoțiile negative
Evident, bucuria, mândria etc. sunt emoții care susțin pozitiv individul în acțiunile pe care acesta le întreprinde
pentru realizarea unui scop (în timp ce emoțiile „negative” au efect contr ar). Acest adevăr nu trebuie însă acceptat ca
fiind, cel puțin din perspectivă socială, absolut; două observații pot fi făcute în acest sens:
● scopurile unui individ pot fi, din punct de vedere social, acceptabile sau inacceptabile (exemplu: d ragostea,
afecțiunea, dacă se manifestă într -un context de hărțuire sexuală devin emoții negative);
● uneori, emoții încadrate de Lazarus în categoria celor negative pot motiva angajații în direcția rea lizării unor
eforturi suplimentare – situație benefică pentru orga nizație, în ansamblul ei (exemplu: invidia poate genera,
în individ, dorința de a intra în competiție cu cel/cea invidiat/ -ă și îl pot determina să întreprindă acțiuni
suplimentare, constructive, pentru depășirea competitorului).
În concluzie, natura const ructivă sau distructivă a unei emoții poate fi apreciată numai în funcție de contextul în
care aceasta se manifestă și de efectele ei atât asupra atingerii unor țeluri individuale, cât și as upra realizării unor
obiective organizaționale.
CAPITOLUL III
ORGANIZAȚII LUCRATIVE ÎN ECONOMIA CUNOAȘTERII
3.1 Despre teoria firmei și faliment
3.1.1. Teoria firmei
Pe parcursul a peste două secole de teorie economică, începând cu The Wealth of Nations a lui Adam Smith,
până în prezent economiștii nu au reușit să răspundă complet și concis la întrebarea „Care este modelul optim/ideal de
organizare a unei afaceri?”. Evident, asociat acestei întrebări, se impune a formula întrebarea „Car e este tipul de
management ce conduce la performanță?”; altfel spus, care sunt pr incipiile/regulile/procedurile ce trebuie să fie aplicate
de către proprietari/manageri pentru a fi siguri că „investiția” lor într -o firmă sau companie va fi una de succes?
În literatura economică întâlnim un număr mare de abordări explicite sau implicit e pe marginea subiectului
invocat, dar nu s -a conturat încă un punct de vedere comun privind trăsăturile de definesc un tip ideal sau optim de
firmă ; de fapt, dată fiind diversitatea extrem de mare sub care regăsim firma în economia reală – ca sectoare de
localizare, ca obiect de activitate sau ca dimensiune – este extrem de dificil de -a “acoperi” printr -un singur model
abstract de firmă o realitate atât de diversă. Iar dacă această realitate diversă nu poate fi simpli ficată într -atât încât să fie
inclusă într-un singur model teoretic, atunci, după cum afirmă Lipsey, economiștii ar avea nevoie de zeci de teor ii diferite
sau chiar de “… o teorie pentru fiecare tip de firmă”, situație în care, poate, s -ar ajunge la un anume consens pe acest
subiect.
Atunci când firma/compania ajunge într -un anumit impas, când poziția ei pe piață este amenințată, când diverși
parteneri devin creditori neplătiți , societatea și comunitatea percep că acea firmă urmează un trend descendent în
afaceri, acest trend descendent poat e continua până când firma ajunge la faliment , ceea ce înseamnă consecințe
negative pentru proprietari, salariați, bănci și alte grupuri de interes .
23 Amintim că ceea ce numim firmă însumează două componente aflate într -o interdependență profundă:
component a umană, respectiv managerii și salariații executanți;
componenta materială, respectiv întreaga infrastructură de care dispune ea.
Axul la care s -au raportat cercetătorii în teoria firmei nu a fost întotdeauna median între cele două componente; î n plus,
firma reală (creșterea și dezvoltarea ei, producția și prețul obținut, finanțarea, formele juridice d e constituire,
managementul aplicat etc.) va rămâne dependentă de elemente exterioare ei:
o piața pe care activează;
o tipul de concurență cu care se confruntă;
o ramura economică în care se localizează;
o sectorul economic;
o conjunctura economică (evoluția ciclică);
o economia națională și politica publică.
În teoria economică s -a făcut treptat demarcarea între comportamentul activ, având la bază strategii agresive,
de veritabil „război” față de alți „actori” economici, și comportamentul pasiv manifestat de firmă1. Referindu -se la firma
industrială , Hay și Morris tratează patru grupe de probleme:
o structură (costuri, concentrare, diferențiere produse și bariere de intr are);
o obiective (maximizare profit – alternative);
o conducerea curentă (stabilire prețuri, marketing, finanțare, investiții, cercetare –dezvoltare și fuziuni);
o performanță (profitabilitate, eficiență, creștere și bunăstare).
Plecând de la premisa comportam entului activ manifestat de firmă, Hay și Morris introduc noi fapte în analiză
pentru a defini firma în economia industrială; “primul …este acela că firmele nu pot să aibă ele însele obiective. Numai
oamenii pot avea obiective ”. “În orice mare organizați e trebuie să existe, înainte de toate – spune Galbraith – un foarte
bine dezvoltat sens al scopului comun”. Similar, au fost necesare reevaluarea și redefinirea rolului factorului uman în
atingerea obiectivelor organizaționale. “… Odată ce au apărut semne ale unei expansiuni economice considerabile –
spune Robbins – este aproape cert că va urma o scădere bruscă și o depresiune”; nu putem prezice când va surveni
depresiunea și cât va dura, aceasta fiind funcție de “cum vor acționa voințele umane după apariți a respectivelor semne”.
După Marea Depresiune, direcțiile de analiză în teoria firmei s -au multiplicat. Unele opinii mai puțin ortodoxe au
fost inițial ignorate, precum concepția lui Ronald H. Coase privind natura firmei. El propune – după expresia sa – o
teorie realistă și novativă vizând soluționarea contradicției aparente dintre alocarea resurselor prin mecanismul prețurilor
și rolul antreprenorului într -o economie concurențială. Cea mai remarcabilă contribuție a lui Coase, prin lucrarea Natura
firmei , rezidă în introducerea explicită în analiză economică a conceptului de costuri de tranzacționare (costurile de
organizare a unei anumite activități diferă de la o firmă la alta, deci o firmă apare și rămâne în a faceri în condițiile în care
costurile sale operaționale, pentru a obține rezultatul propus, sunt inferioare costurilor similare din cadrul alto r firme și
celor aferente unor tranzacții de piață, pentru a obține același rezultat). Concepția lui Coase se c oncentrează îndeosebi
în a explica contextua l apariția unei firme în afaceri, dar ea nu ignoră rolul managementului – ce induce costuri
operaționale diferite de la o firmă la alta – pentru a explica evoluția firmei în afaceri pe un orizont de timp.
Concepția holonică asupra firmei, adică firma holo nică, este probabil cea mai recentă și argumentată
contribuție adusă în teoria firmei. Trei autori (McHugh, Merli și Wheeler III) dezvoltă această concepție în lucrarea:
Beyond Business Process Reengineering – Towards the Holonic Enterprise (1995). În esen ță, două sau mai multe
companii se pot integra într -o rețea (sistem) holonică plecând de la cerințele impuse de clienții comuni și de la ceea ce
fiecare produce perfect .
În ceea ce privește situația unei firme existente pe piață la un moment dat, cât însă și în cazul unei firme nou
înființate, atunci când situația ei economico -financiară se îndepărtează foarte mult de modelul optim de evoluție,
subînțelegem că, de fapt, acea firmă se apropie treptat de zona falimentului; evident, este vorba de evoluția fir mei pe
parcursul a n ani, deci pentru un anumit interval de timp, în sensul că este posibil ca ea să închei e unul/două exerciții
financiare cu pierderi și totuși ea să nu ajungă în situația de faliment. Prin urmare, se autoimpun câteva întrebări atunci
când discutăm despre teoria firmei și falimentul asociat: Care ar fi ritmul normal de creștere și conso lidare a unei
afaceri?; Care ar fi modelul general de evoluție a unei firme?; Există numai un trend ascendent în e voluția unei afaceri
sau dimpotrivă?; Mari le corporații înregistrează perioade de declin în evoluția afacerilor sau nu?.
1Donald A. Hay, Derrek J. Morris – Industrial Economics. Theory and Evidence , 6th edition, Oxford University Press,
1986, pag. 33
24
Figura nr. 3.1. – Evoluția “fragmentată” a afacerilor unei firme în economia reală
În figura 3.1. sugerăm o schiță la un model general de evoluție a unei firme pentru un număr de n ani, model
din care rezultă că trendul pe care îl urmează afacerile în economia reală este unul de tip ciclic șu nu unul de tip liniar
ascendent
Din cele sugerate în figura anterioară, deducem că, în mod obiectiv , în evoluția afacerilor unei firme vor surveni
și perioade de declin, după o perioadă de succes; acest aspect trebuie avut în vedere și gestionat d e către
manager/decident prin măsuri și strategii adecvate.
3.1.2. Instituția falimentului
În general, falimentul este definit ca o stare de insolvabilitate, de imposibilitate de plată la un moment dat a unei
firme (debitor), stare confirmată oficial . Unii autori definesc falimentul ca fiind “…o stare de insolvabilitate a unei
persoane fizice sau juridice recunoscută ca atare de un organ judecătoresc”. “Dacă o firmă nu poate să facă plățile pe
care ea le datorează, ea este falimentară. Creditorii acesteia (adică furnizorii de materiale neplăt iți, muncitorii neplătiți ,
proprietarii și deținătorii de obligațiuni) au dreptul să forțeze firma să -și vândă unele dintre activele ei sau chiar toate
pentru a -și plăti debitele.
Orice aprecieri pe marginea acestui subiect se pot aduce din două perspective diferite: perspectiva juridică și
perspectiva economică .
