Studiu de caz: Sistemul fiscal din Rom ânia [603838]

Universitatea „Stefan Cel Mare” Suceava
Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică
Programul de Studii: Finanțe-Bănci
Lucrare de licență
Conducator științific: Absolvent: [anonimizat] 2010

Sistemul fiscal din Rom ânia
Studiu de caz: Sistemul fiscal din Rom ânia
comparativ cu cel din UE

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….2

Capitolul 1. Sistemul fiscal din Rom ânia…………………………………………………………………………..4
1.1. Delimitări și structuri privind sistemul fiscal românesc………………………………………………4
1.2. Structura sistemului fiscal românesc………………………………………………………………………..6
1.3. Funcțiile și rolul fiscalității……………………………………………………………………………………..9
1.4. Principiile sistemului fiscal românesc…………………………………………………………………….10
Capitolul 2. Sistemul fiscal din UE …………………………………………………………………………………13
Capitolul 3. Impozitele și taxele ……………………………………………………………………………………..23
3.1. Impozite și taxe. Generalități…………………………………………………………………………………23
3.2. Elementele constitutive ale impozitelor…………………………………………………………………..24
3.3. Clasificarea impozitelor………………………………………………………………………………………..25
3.4. Impunerea și principiile ei…………………………………………………………………………………….26
Capitolul 4. Impozitele directe ………………………………………………………………………… ……………29
4.1. Impozitele directe. Generalități…………………………………………………………………. ………….29
4.2. Impozitele reale………………………………………………………………………………………… ………..29
4.3. Impozitele personale…………………………………………………………………………………. ………..32
Capitolul 5. Impozitele indirecte ……………………………………………………………………………………40
5.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte……………………………………………………….40
Capitolul 6. Sistemul fiscal din Rom ânia comparativ cu cel din UE ………………………………..46
6.1. Politica fiscală europeană……………………………………………………………………………………..46
6.2. Influența normelor Uniunii Europene asupra politicilor fiscale a statelor membre……….48
6.3. Armonizarea legislației române fiscale cu cea din spațiul economic european…………….55
Concluzii și propuneri………………………………………………………………………….61
Bibliografie……………………………………………………………………….…………….63

Introducere
Într-un stat de drept repartizarea puterilor se face de o asemenea manieră încât nici o
putere socială să nu fie în măsură să le depășească pe celelalte. Descentralizarea deciziilor
implică concomitent, un sistem economic bazat pe proprietatea privată și pe economia de piață.
Colectivitățile au nevoi din ce în ce mai mari, de aceea trebuie găsite resurse bănești care
să acopere acest lucru. În această direcție acționează statul și unitățile administrative-teritoriale.
De pe aceste poziții se organizează circuite ale banilor publici pe fondul economiei de piață
bazată pe proprietatea privată și într-o măsură mai redusă, pe domeniile și întreprinderile statului.
Cum este de așteptat, mijloacele bănești sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile publice de
aceea este antrenat și sectorul privat. Datele statistice arată faptul că ponderea celor din urmă le
depășește cu mult pe celelalte.
În literatura de specialitate sunt numeroase referiri la noțiunea de fiscalitate în sensul
conceptual, metodologic și aplicativ. Majoritatea autorilor au ca abordare în sine uneori
exclusivistă noțiunea de ,,impozit” perceput ca o plată obligatorie la dispoziția autorităților
publice. Sunt puțini autorii care asociază noțiunea de fiscalitate cu cheltuielile publice
determinate, la rândul lor, de nevoile generale ale societății. În lucrările ce au ca temă finanțele
publice, termenul de fiscalitate se regăsește mai ales în legătură cu politica financiară sau fiscală
ori cu pârghiile financiare. Termenul mai este reluat atunci când se tratează elementele tehnice
definitorii ale impozitelor, metodele și tehnicile de așezare, implicațiile social-economice ale
acestora.
Fiscalitatea însoțește pe plan istoric, teoretic și practic finanțele publice, de aceea uneori
apare o identificare a acestea cu cele din urmă. Finanțele publice sunt în strânsă legătură cu statul
implicat în administrarea treburilor publice. În plan ștințific acestea sunt considerate de
specialiști drept un domeniu bine definit. În același timp și fiscalitatea a evoluat. Ea poate fi
individualizată, având propriul ei conținut și forme de individualizare, atât în plan teoretic,
conceptual cât și în cel aplicativ.
Pornind de la organizarea societății în plan economic și social, explicarea conceptului de
fiscalitate poate porni de la următoarele: conturarea nevoilor de ordin public și, de aici,
dimensiunea cheltuielilor de aceeași factură (cheltuieli publice); structura proprietății corelată cu
starea economiei; capacitatea organizatorică a statului și a structurilor administrativ-teritoriale;
componentele diferite ale politicilor statului (economică, socială, financiară); cadrul juridic de
acțiune; instituțiile desemnate în administrarea fondurilor publice și eficiența implicării lor;
instrumentele, mijloacele ori căile de colectare a mijloacelor bănești necesare; metodele,
tehnicile și procedeele utilizate în așezarea și perceperea banilor publici.
Mobilizarea de mijloace bănești necesare acoperirii cheltuielilor este o condiție esențială
pentru funcționarea societății. Aceste cheltuieli exprimă interesele majore ale colectivităților în
plan central și local cum sunt: apărarea și siguranța statului; educația; sănătatea; cultura; justiția;
ordinea publică; protecție socială; asigurările sociale; asistența socială; cercetarea fundamentală;
administrația publică. O mare parte din prelevările la fondurile publice provin din economie,
astfel că structura și eficiența administrării acesteia sunt importante în acțiunile de colectare a
mijloacelor bănești necesare. Foarte important în materie de fonduri publice, mobilizate din
economie, apare tipul de proprietate. Istoria a dovedit că proprietatea privată este viabilă și vine
în întâmpinarea cetățenilor, în condițiile economiei de piață. În aceste condiții, paralel cu
acumulările individuale, prin confruntarea cererii cu oferta, se pot constitui fonduri pentru
interesele colectivităților publice în mai mare măsură decât în structurile economice dominate ori
determinate de stat.
Istoria evoluției societății a cunoscut mai multe tipuri de stat. În teoriile sociale și cele
economice s-au folosit mai multe caracterizări: jandarm, al bunăstării sociale și economice,
fascist, totalitarist, etc. Aceste caracterizări au dus, în sensul unei selectări, la statul de tip
democratic, al unei societăți libere, cu implicări diferite în economie (în mai mică măsură) și în

relațiile sociale (în mai mare măsură). Un asemenea stat poate fi considerat drept ,,occidental”.
Reprezentative ar fi în acest sens Statele Unite ale Americii, statele europene membre ale
Uniunii Europene. Statele în evoluția lor, sunt diferite în ceea ce privește colectarea mijloacelor
bănești necesare, acestea adoptând soluții care apar ca rezultat al capacității statului de a gestiona
banii publici în folosul cetățenilor.
Politica, prin componentele sale, este prezentă într-o măsură importantă în conturarea
imaginii fiscalității, pornind de la instrumentele și mijloacele utilizate cu suport economic, ca
acțiune financiară și cu determinare socială în obținerea de fonduri publice care să susțină, pe de
o parte, nevoile publice în creștere iar, pe de altă parte, să aibă corespondent în doctrina celor
aflați la guvernare. Totodată economia statului respectiv trebuie să fie dezvoltată, încât să
permită colectarea de mijloace bănești către fondurile publice. Populația, aflată într-o anumită
structură socio-demografică, trebuie sa aibă puterea contributivă, cetățeanul câștigându-și
existența din economie pe de o parte, și având obligații bănești către fondurile publice pe de altă
parte.
Conținutul economic al resurselor financiare de ordin public relevă drept principale
categorii ale acestora următoarele: prelevările obligatorii (impozite, taxe, contribuții,
vărsăminte), resurse de trezorerie, resursele provenind din împrumuturi publice, emisiunea
monetară. Prelevările obligatorii mai sunt cunoscute și sub denumirea de venituri fiscale din care
fac parte impozitele, taxele, contribuțiile și unele vărsăminte. Încadrarea în venituri fiscale pentru
unele categorii de venituri dintre cele menționate este privită pe poziții diferite de unii
teoreticieni, în sensul că se încearcă a li se atribui valențe de sume bănești ce exprimă
contravaloarea unor servicii prestate de instituții în cazul unor taxe, cum sunt cele de timbru, sau
acoperirii directe a unor cheltuieli de ordin public. Chiar și așa, ponderea lor în totalul veniturilor
bugetare este foarte redusă și nu schimbă sensul celorlalte categorii menționate, de prelevări
obligatorii sau venituri fiscale.
În această lucrare am încercat să surprind principalele aspecte legate de sistemul fiscal
din România, în comparație cu cel practicat în Uniunea Europeana. În acest sens, am continuat
explicând câteva aspecte teoretice cu privire la tema ce vrea să trateze și să lămurească
impozitele din România în paralel cu cele din U.E.
În primul capitol, am prezentat generalități cu privire la sistemul fiscal punând accent pe
structura, funcțiile și principiile lui.
În al doilea capitol, sunt prezentate aspecte generale privind sistemul fiscal din U.E.
precum și impozitele practicate în țările membre.
În al treilea capitol am continuat cu expunerea impozitelor dezvoltând în capitolele
următoare impozitele directe și indirecte, insistând pe generalități și clasificare.
În ultimul capitol, capitolul 6, am surprins practicile internaționale și tendințele
caracteristice de ultimă oră, în legătură cu armonizarea sistemelor fiscale, în contextul
“proaspetei” integrări europene a României.

Capitolul 1. Sistemul fiscal din Rom ânia
1.1. Delimitări și structur i privind sistemul fiscal românesc
Economia unei țări, ca parte componentă a economiei mondiale, cuprinde un ansamblu de
activități, desfășurate de persoane sau grupuri de persoane fizice și morale care aparțin acestuia,
dar la care participă și unii subiecți economici ai altor țări.
În interiorul fiecărei țări ca urmare a activităților economice desfășurate de subiecții
economici, apare un ansamblu de relații de producție, schimb, repartiție, consum, finanțare,
creditare, care se manifestă sub forma unor fluxuri reale, monetare și financiare.
Între economiile naționale ale țărilor, apar relații internaționale generate de participarea la
diviziunea internațională a muncii și la circuitul economic mondial, sub forma unor fluxuri de
bunuri și servicii, de capital, de credite și a celor generate de schimburile valutare. Aceste fluxuri
internaționale influențează fluxurile din interiorul economiei naționale a fiecărei țări.
Teoria contemporană, analizând natura relațiilor și fluxurilor la care acestea dau naștere,
face distincție între economia reală sau de schimb și economia publica.
Economia reală cuprinde:
-Fluxuri reale și monetare, generate de relațiile de producție, schimb și consum a bunurilor
și serviciilor economice;
-Fluxuri monetare, generate de relațiile de repartiție, cu privire la formarea și distribuirea
veniturilor legate de proprietate și plata forței de muncă;
-Fluxuri financiare, generate de formarea și utilizarea fondurilor agenților economici.
Economia publică, cuprinde fluxuri de venituri repartizate în cadrul procesului de
distribuire a veniturilor din economia reală stabilite prin decizie publică, la care se adaugă
fluxurile monetare care apar ca urmare a relațiilor de credit și de finanțare a deficitului bugetar,
precum și alte venituri. În urma redistribuirii veniturilor publice pe destinații, acestea se
depersonalizează, fiind utilizate în scopul satisfacerii nevoilor publice prin oferirea de utilități
publice tuturor subiecților din societate.
Multitudinea impozitelor și efectelor acestora asupra omului, în diferitele perioade din
evoluția societății, a lăsat neatins conținutul economic al acestora.
Forma de manifestare a preluat în timp amprenta politicilor fiscale, redistribuirile de
resurse în societate necesitând ajustările impuse de nevoia de orientare si influențare a relațiilor
umane prin intermediul impozitelor. Dacă impozitul propriu-zis sau prelevarea bănească s-a
autonomizat târziu, în capitalism, tehnica impunerii s-a perfecționat continuu. De asemenea
politica fiscală, fiind așezată la interferența dintre aparatul fiscal și contribuabili, preia toate
modulațiile vieții sociale, sub diferitele aspecte ale acesteia, mai ales economic și politic.
Statul, ca persoană suverană de drept public, se impune în societate și prin organele
fiscale, ca organe de stat și intră în relație cu fiecare contribuabil, uneori poate mai mult decât
este necesar.
În acest cadru social, pe seama impozitelor instituite de stat prin legi juridice, specifice
domeniului, se creează o mulțime de legături, raporturi sociale, economice, juridice, uneori și de
altă natură, ce generează o ambianță, un mediu specific în jurul impunerii ca fenomen social și
proces economic specific.1
O dată instituit, un impozit generează valul necesar, căutat de politica fiscală asupra
contribuabililor sau în general asupra economiei și societății, ceea ce întreține relațiile specifice
între contribuabili ca subiecți economici, consumatori sau ofertanți de bunuri și servicii. Toate
aceste raporturi de natură socială și influențele pe care le produc trebuie căutate în jurul
contribuabilului. Legăturile dintre impozite sunt de natură conceptuală, de natură tehnică și
1 Corduneanu, Carmen, (1998 ), Sistemul fiscal în știința finanțelor, Ed. Codecs, București, p. 23

practică. Totalitatea impozitelor care funcționează la un moment dat în economie și legăturile
dintre acestea, constituie sistemul fiscal.
Sistemul financiar cuprinde totalitatea fondurilor financiare instituite, delimitate la nivel
economic și legăturile dintre acestea, constituite în mișcările de resurse generate de operațiunile
financiare sau cum se mai numesc, fluxurile financiare. Raporturile fiscale asigură alimentarea
fondurilor, dar și orientarea acestora prin modalități de atragere a resurselor. Fiscalitatea se
manifestă deci, în procesul repartiției, prin imobilizarea pe diferite canale a resurselor la
dispoziția statului, reprezentând o parte a funcției finanțelor, aceea de repartiție.
Rezultatul manifestării fiscalității reprezintă veniturile fiscale. Acestea sunt parte a
veniturilor statului și reprezintă cea mai importantă parte a acestora.
Efortul fiscal este cel care generează veniturile fiscale si este concretizat prin plata unei
cote din veniturile contribuabililor.
Rata presiunii fiscale este o mărime relativă, determinată de raportul între veniturile
fiscale ale societății și produsul intern brut la nivelul contribuabilului, ca raport între obligațiile
fiscale ale acestuia și veniturile sale.
Ca și orice unitate delimitată în spațiu, aceasta trebuie delimitată și în timp. Coordonata
timp – referitor la sistemul fiscal – ține de momentele instituirii impozitelor, modificării acestora,
momentul înlocuirii sau forme de impozite cu altele. Anualitatea bugetară este un al parametru al
timpului. Privind impozitele prin prisma veniturilor aduse la bugetul statului, sistemul fiscal este
conturat astfel încât an de an să răspundă cerinței politicilor bugetare.
Actul generator, punctul de pornire a sistemului, are natură juridică. Impozitele,
funcționarea aparatului fiscal, raporturile acestuia cu contribuabilii și influențele căutate asupra
economiei sunt reglementate prin legi juridice, legi subiective specifice.2 Sistemul fiscal este un
produs al gândirii, deciziei și acțiunii factorului uman, ca urmare a evoluției societății umane,
creat inițial pentru a răspunde unor obiective financiare, la care ulterior s-au adăugat obiective de
natura economico-socială. Dacă realizarea obiectivelor de ansamblu ale sistemului necesită
existența deciziilor strategice, realizarea scopului pe termen scurt vizează realizarea deciziilor
tactice.
Înainte de a defini sistemul fiscal se impune a răspunde succint la câteva întrebări: Cine
realizează prelevările fiscale? Cum se realizează acestea? Influențează prelevările fiscale
economia națională? De ce și cum se exercită controlul asupra prelevărilor fiscale?
Prelevarea fiscală, în epoca contemporană, se realizează prin intermediul impozitului.
Acesta constituie mijlocul normal și cel mai important de finanțare a nevoilor publice și
elementul de referință în teoria și practica fiscală. Impozitul este un instrument creat de om,
pentru ca puterea publică să asigure omului anumite utilități publice.
Într-o abordare financiară, conceptul de fiscalitate este definit ca un „sistem de percepere
a impozitelor”, iar într-o abordare juridică „sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea
impozitului”. Impozitul este definit, în general, prin prisma funcției sale clasice, respectiv ca o
contribuție solicitată pentru asigurarea serviciului obligațiilor publice a Statului și colectivităților
locale, iar fiscul, ca administrația responsabilă cu perceperea taxelor.
Conceptul de sistem a fost utilizat în teoria fiscală mai mult ca figurativ, fără a se încerca
o abordare a complexului fiscal din punct de vedere a teoriei sistemelor.
Prin urmare se poate considera că, sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte,
principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote,
subiecți fiscali), între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării,
așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul
realizării obiectivelor sistemului.
Sistemului fiscal rom ânesc îi sunt caracteristice următoarele obiective:
-Finanțare a instituției bugetare (alocarea resurselor);
-Regulator al economiei de schimb (anti-ciclic);
-Social (redistribuirea bogăției și protecția persoanelor defavorizate social)
2 Morar, Ioan, (2000), Sistemul fiscal românesc, Tradiție și capacitate de adaptare, Ed. Dacia, Cluj, p.17

Analizei sistemice a domeniului fiscal, îi revin următoarele sarcini:
-Definirea și explicarea unor concepte;
-Sistematizarea cunoștințelor;
-Analizarea instrumentelor fiscale;
-Inventarierea și analiza tehnicilor fiscale;
-Analizarea relațiilor dintre economia de schimb, sistemul fiscal și economia publică;
-Gestionarea creanțelor fiscale;
-Stabilirea deciziilor și acțiunilor factorului uman pentru realizarea obiectivelor
sistemului.

1.2. Structura sistemului fiscal românesc

Sistemul fiscal românesc cuprinde trei elemente componente:
1. Legislația fiscală care reglementează și instituie impozite și taxe considerate componente de
bază ale veniturilor statului și care consfințesc dreptul de creanță a statului asupra
contribuabilului.
2. Mecanismul fiscal cuprinde totalitatea procedeelor tehnice și metodelor prin care se realizează
acțiunea de urmărire și de percepere a impozitelor și taxelor.
3. Aparatele fiscale cuprind organe specializate care pun în mișcare mecanismul fiscal în scopul
realizării obiectivului final, adică urmărirea și perceperea veniturilor bugetare.
Din punct de vedere structural, gruparea impozitelor și a taxelor s-a făcut potrivit
clasificației bugetare a veniturilor, ceea ce corespunde și ordinii în care acestea au fost așezate în
bugetul de stat și în bugetele locale. Astfel, impozitele împărțite în impozite directe și indirecte
sunt componente ale veniturilor fiscale și implicit ale veniturilor curente. În categoria
impozitelor directe sunt cuprinse următoarele venituri bugetare mai importante: impozitul pe
profit, impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile agricole ale populației,
taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de timbru, taxa pentru folosirea terenurilor în alte
scopuri decât pentru producția vegetală, agricolă sau silvică etc. Dintre impozitele indirecte se
pot enumera, ca fiind mai importante, următoarele: taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele
vamale, impozitul pe spectacole etc.
Impozitele și taxele reprezintă fundamentul și motivația pe care este construită
fiscalitatea. Ele sunt constituite prin legi sau alte acte normative bazate pe legi.

Sistemul de impozite și taxe trebuie să îndeplinească următoarele funcții:3
-finanțarea cheltuielilor publice, urmărindu-se obiectivul de randament bugetar. Nivelul
prelevărilor obligatorii este, în bună măsură, determinat de mărimea cheltuielilor publice. Se pot
distinge, din acest punct de vedere, sisteme fiscale mai liberale (în care sarcina fiscală suportată
de contribuabili este mai redusă și implicit intervenția statului prin cheltuielile publice este, de
asemenea, mai redusă) și sistemele fiscale intervenționiste, în care statul își propune să finanțeze
mai multe activități și are nevoie de resurse mai mari, mobilizate îndeosebi prin impozite și taxe
(dar și prin împrumuturi sau alte resurse nefiscale);
-redistribuirea veniturilor conform principiului echității, care poate fi interpretată în sensul că, pe
de o parte, cheltuiala cu impozitul trebuie repartizată cât mai echitabil între contribuabili și, pe de
3 A.Valle, (1994), Economie des systemes fiscaux compares , PUF, Paris, p. 48 și R. A. Musgrale, (1984), Public
Finance in Theorie and Practice , Mc-Graw-Hill, p. 84, citați de Costel Istrate (2000) în Fiscalitate și contabilitate
în cadrul firmei, Ed.Polirom, Iași, p.12

altă parte, impozitul ar avea rolul de a corecta repartiția veniturilor primare, pentru a o face cât
mai echitabilă-de aici tehnici precum progresivitatea impunerii;
-stabilizarea activității economice sau corectarea dezechilibrelor în scopuri de eficiență
economică.
Impozitele reprezintă forma de prelevare a unei părți din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din
partea statului. Este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute și respectate atât de
organele fiscale cât și de plătitor. În legea prin care se instituie un impozit se precizează
persoanele în sarcina cărora cade plata impozitului, mărimea relativă a impozitului, termenele de
plată, sancțiuni ce se aplică persoanelor fizice sau juridice care nu-și onorează obligațiile fiscale.
Impozitul este un instrument de politică economică și poate juca un rol în sensul
stimulării, descurajării sau stabilizării unor componente. Această funcție este privilegiată sau nu
după cum ne situăm într-un sistem mai intervenționist sau într-unul mai liberal. Se poate spune
că această funcție se bazează, într-o anumită măsură, pe ipoteza potrivit căreia funcționarea
spontană a pieței nu permite realizarea optimului colectiv- fiscalitatea poate astfel să fie utilizată
pentru a corecta unele eșecuri ale pieței.
Taxele reprezintă plățile efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile
efectuate de instituțiile publice.
Elementele comune specifice veniturilor bugetare sunt:
a) denumirea veniturilor bugetare;
b) subiectul sau plătitorul este reprezentat de persoana fizică sau juridică obligată prin lege la
plata unei taxe sau a unui impozit;
c) destinatarul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv impozitul;
d) obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă adică elementul concret ce stă la baza
calculului impozitului;
e) sursa impozitului sau baza de calcul arată din ce anume se plătește impozitul și reprezintă
elementul pe care se fundamentează calculul venitului bugetar;
f) unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură utilizată pentru exprimarea dimensiunilor
obiectului impozabil;
g) cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate fi
stabilit într-o sumă fixă sau în cote procentuale;
h) asieta reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare
subiect impozabil pentru identificarea obiectului impozabil și determinarea impozitului datorat;
i) încasarea reprezintă realizarea efectivă a acestuia. Metode de încasare a veniturilor bugetare:
1.metoda plății directe utilizate pentru veniturile provenite de la persoane juridice;
2.metoda reținerii și vărsării folosită în cazul veniturilor impozabile realizate de persoane fizice;
3.metoda aplicării de timbre fiscale.
j) termenul de plată adică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la data stabilită atrage după sine obligația contribuabilului la plata majorărilor
de întârziere.
k) înlesnirile, drepturile și obligațiile debitorilor. Înlesnirile prevăzute de lege sunt stabilite sub
formă de reduceri sau scutiri și au în vedere anumite situații de excepție în funcție de politica
fiscală sau socială. Debitorii au dreptul să ceară și să li se admită aplicarea corectă a normelor
legale sau acordarea înlesnirilor legale. Pentru plățile efectuate în plus sau fără o bază legală au
dreptul să accepte compensațiile cu obligațiile viitoare sau să ceară restituirea lor.
l) răspunderea plătitorului reprezintă aplicarea formelor răspunderii juridice în cazul abaterilor,
sancțiunile prevăzute sunt majorările de întârziere și amenzile. Plătitorii sunt obligați să pună la
dispoziția organelor financiare toate informațiile cerute în vederea evaluării corecte a bazei de
calcul, declararea obiectului și materiei impozabile, plata în cuantumul și la termenele prevazute.
Impozitele și taxele sunt caracterizate prin câteva elemente specifice:

-potrivit legislației țării noastre impozitul nu îmbracă decât formă bănească, element ce-l
diferențiază de orice obligații neexprimate și necalculate în bani;
-natura de plată generală a impozitului rezultă din obligația care se referă la grupe sau categorii
de contribuabili și nu la subiecți individual determinați;
-caracterul definitiv al impozitului evidențiază lipsa unei obligații de restituire, direct către
contribuabili, a sumei percepute;
-caracterul unilateral al obligației, în sensul că beneficiarul necondiționat al plății este statul, iar
contribuabilul nu poate pretinde un echivalent corelativ direct individual; este vorba deci de
caracterul ireversibil al impozitului;
-noțiunea de impozit cuprinde și elementele de stabilire a obligației fiscale în sarcina
contribuabililor; aceasta constă în procedura fiscală pentru identificarea concretă a subiectului și
obiectului impunerii, calcularea impozitului de plată cu ajutorul cotelor de impunere și plata
acestuia la termenele și condițiile prevăzute de lege și nu în mod arbitrar.
Cu privire la această ultimă caracteristică a impozitelor și taxelor, se poate afirma că
potrivit experienței din ultimii ani impozitele directe și cele indirecte dețin ponderea cea mai
mare (peste 90 %) din totalul veniturilor bugetare. În viitor însă, pe măsura lărgirii economiei de
piață, se așteaptă o modificare a acesteia în favoarea impozitelor indirecte percepute de la agenții
economici a căror activitate se va dezvolta continuu.
Ponderea majoritară a impozitelor în cadrul veniturilor bugetare se datorează în primul
rând rolului acestora. Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic, politic
și social, dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare economică la alta. Rolul cel mai important
al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de
procurare a resurselor financiare pentru acoperirea cheltuielilor publice.
La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie
stabil și elastic. Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul rămâne constant de-a
lungul ciclului economic. Deci, randamentul unui impozit nu trebuie să sporească odată cu
creșterea volumului producției și a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic. În
ceea ce privește elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca impozitul să poată fi adaptat în
permanență necesităților de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creștere a
cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat corespunzător și invers. În
practica fiscală rezultă că elasticitatea, de regulă, acționează în sensul majorării impozitului.
Această tendință de creștere absolută și relativă a impozitului este caracteristică perioadei
actuale și se realizează prin creșterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere,
precum și prin majorarea cotelor de impunere.
În ultimii ani, s-a remarcat o anumită accentuare a rolului impozitului pe plan economic,
concretizată în încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de intervenție în activitatea
economică. În funcție de intenția legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un sistem de
stimulare sau de frânare a unei activități, de creștere sau de reducere a producției sau a
consumului unui anumit produs, de impulsionare sau de îngrădire a comerțului exterior. Astfel,
în vederea creșterii consumului unei anumite mărfi, statul procedează la micșorarea sau chiar
suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea acesteia.
Dacă se urmărește reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de
impozit aplicate la vânzarea mărfii respective. De asemenea, extinderea relațiilor comerciale cu
străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale, constând în restituirea parțială sau integrală a
impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate sau prin reducerea nivelului taxelor vamale
percepute de către stat la importul anumitor mărfuri utilizate pentru fabricarea de produse
destinate exportului. Deci, cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmărește nu numai
procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice ci și folosirea acestuia ca
instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor statul
procedează la redistribuirea unei părți importante din PIB către clase și pături sociale, între
persoanele fizice și cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor și taxelor, statul preia la

buget între trei și patru zecimi și chiar mai mult din PIB în țările dezvoltate, în timp ce în țările în
curs de dezvoltare preia între două și trei zecimi.
Aceste limite sunt influențate de factori interni sistemului de impozite, cum ar fi: nivelul
PIB pe locuitor, nivelul mediu al impozitului și progresivitatea impunerii, prioritățile stabilite de
stat în ceea ce privește destinația resurselor financiare concentrate la dispoziția sa, etc., dar și de
factorii interni sau proprii sistemului de impozite, locul cel mai important între aceștia ocupându-
l progresivitatea cotelor de impunere.
În ceea ce privește rolul politic al impozitelor, se poate spune că prin politica fiscală
promovată de unele state se urmărește realizarea unor obiective de ordin social-politic.
Analizând rolul multiplu al impozitelor, pot desprinde concluzia că aceste impozite pot fi
folosite concomitent cu alte instrumente pentru redresarea situației economiei. Impozitele pot fi
folosite pentru a încuraja sau descuraja o anumită activitate economică, fără să înceteze, a fi un
mijloc de acoperire a cheltuielilor publice.
Pe lângă obiectivul principal al activității fiscale, acela de a constitui resurse bănești
necesare activității puterii de stat centrale și locale, din legile de impozite și taxe se pot desprinde
și alte obiective, care pot fi grupate astfel:
1. încurajarea anumitor activități necesare pe plan social printr-un regim fiscal mai atrăgător și
descurajarea activității dăunătoare climatului social sau stării de sănătate, educație etc.
Impozitele, taxele și alte venituri ale statului împreună cu resursele si normativele de cheltuieli
pentru instituțiile publice se aprobă prin lege, Ministerul Finanțelor având ca principală atribuție
asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare.
2. protecția socială a unor categorii defavorizate ale populației prin scutiri de impozite:
a) scutiri de impozitul pe salarii privind:
-sumele primite de salariați pentru munca prestată în perioada preavizului de concediere;
-ajutoarele ce se acordă din fondul de asigurare socială și asistență socială în condițiile legii;
-pensii de orice fel;
-sumele cuvenite urmașilor eroilor martiri ai revoluției și alte categorii încadrate în Legea
nr.42/1990.
b) scutiri la impozitul agricol pentru invalizi și văduvele de război;
c) reduceri de 50 % a impozitului agricol pentru persoanele handicapate asimilabile cu gradele 1
și 2 de invaliditate, persoane fizice în vârstă de peste 65 de ani, care își lucrează singure
pământul;
d) scutiri de taxe asupra mijloacelor de transport, a autoturismelor, motocicletelor, tricicletelor și
tricicluri cu motor care aparțin invalizilor și sunt adaptate invalidității acestora;
e) reducerea cu 50 % a taxelor pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale și monumentelor
istorice de arhitectură și arheologie de către elevi, studenți și militari în termen.
1.3. Funcțiile și rolul fiscalității
A.În cadrul finanțelor publice, fiscalitatea contribuie la constituirea fondurilor publice de
resurse bănești.
La formarea acestor fonduri își aduc contribuția: regiile autonome și societățile
comerciale cu capital de stat, societățile comerciale cu capital privat sau mixt, organizațiile
cooperatiste și asociațiile cu scop lucrativ, instituțiile publice și populația, persoanele juridice și
fizice rezidente în străinătate.
Activitatea de constituire a resurselor financiare îmbracă diferite forme între care citez:
-impozite care reprezintă contribuții obligatorii fără un echivalent direct și imediat pentru
plătitori;

-taxe, adică plăți care constituie, în principal, contravaloarea unui serviciu prestat;
-vărsăminte din profitul regiilor autonome;
-amenzi pentru fapte contravenționale sau penale;
-penalități sau majorări pentru neîndeplinirea la termen a unor obligațiuni;
-vărsăminte din veniturile instituțiilor publice.
Fondurile publice de resurse bănești sunt distribuite integral prin bugetul public național
pentru învățământ, sănătate, cultură, asigurări sociale și protecție socială, apărare națională,
ordine publică, acțiuni economice și alte acțiuni.
B.Fiscalitatea contribuie la redistribuirea veniturilor între membrii societății, determinând
atenuarea unor inegalități cu privire la veniturile între cetățeni. Un exemplu în acest sens îl oferă
legea impozitului pe salarii potrivit căreia veniturile din salarii de la locul principal de muncă de
până la 2.000 de lei sunt scutite, în timp ce salariile lunare care depășesc suma de 25.000 de lei
se impozitează cu 45 %.
C.Prin stabilirea unor termene de plată a impozitelor și taxelor, precum și a unor amenzi,
penalizări sau majorări de întârziere, fiscalitatea contribuie la educarea civică a cetățenilor și
dezvoltarea responsabilității acestora pentru realizarea obligațiilor obștești.
D.Rolul de control al activității fiscale prin combaterea faptelor ilicite, concurenței
neloiale, evaziunii fiscale. Organele de control și organele specializate cum sunt garda
financiară, inspectoratele pentru protecția consumatorului etc., constată și întreprind măsuri
pentru combaterea activității comerciale ilicite cuprinse în Legea nr.42/1991. Controlul fiscal
este reglementat prin Ordonanța de Guvern nr.70 publicată în Monitorul Oficial nr.227 din 30
august 1997.4
1.4. Principiile sistemului fiscal românesc
Precizarea funcțiilor sistemului fiscal românesc permite și punerea în evidență a
principiilor care stau la baza aprecierii sistemului fiscal:5
1.Principiul randamentului
Impozitul este apreciat în funcție de randamentul său bugetar. Obiectivul ar fi
maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea costului gestiunii sale
pentru un randament dat.
2.Principiul simplicității (al lipsei de arbitrariu)
Impozitul trebuie să fie ușor de administrat, ușor de înțeles de către contribuabili, să fie
prelevat potrivit unor reguli simple, clare, și care să nu dea naștere la nici un arbitrariu.
3.Principiul flexibilității
Impozitul flexibil se adaptează rapid la necesitățile politicii conjuncturale. În acest
context, flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea bazei de impozitare la evoluția activității
economice și se apreciază că, de exemplu, tehnica stopajului la sursă permite o adaptare mai
rapidă a veniturilor fiscale ale statului la conjunctură.
4.Principiul stabilității
Modificările frecvente ale legislației fiscale sunt surse de ineficacitate și, în plus, un
impozit vechi este mai ușor acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acest principiu este
aparent contradictoriu cu cel precedent (al flexibilității), întotdeauna este de dorit o anumită
stabilitate a impozitului pentru a-i asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, a le menține
încrederea în sistem și a permite ca deciziile lor să fie luate în condițiile unei cât mai mari
certitudini.
5.Principiul echivalenței
4 Gheorghe Sandu, Irina Ștefana Cibotariu, Anișoara Niculina Apetri, (2008), Finanțe. Abordări teoretice și
practice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p. 14-185 Costel Istrate, (2000), Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei , Ed.Polirom, Iași, p. 12-14

Sarcina fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie corelată cu avantajele pe care i le
procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile și serviciile publice. Acest principiu este
mai degrabă un deziderat. În teoria fiscală se apreciază că modelul teoretic al echivalenței suferă
numeroase limitări care îi reduc aplicabilitatea practică. În contabilitate, se ridică o problemă
legată de această echivalență în legătură cu impozitul pe profit. Este acest impozit o cheltuială
sau ar trebui considerat ca o participare a statului la rezultatele favorabile ale întreprinderii?
Dacă se acceptă existența unei echivalențe certe între impozitul plătit și bunurile și serviciile
publice de care beneficiază contribuabilii, atunci impozitul poate fi considerat din punct de
vedere contabil, mai degrabă ca o cheltuială. Dacă, dimpotrivă, nu se acceptă decât într-o mică
măsură teoria echivalenței sau dacă suntem în situația de a considera că sarcina fiscală suportată
de contribuabil depășește valoare bunurilor și serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul poate
fi interpretat ca o participare la profit a statului și mai puțin ca o cheltuială.
6.Principiul neutralității6
Impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în economie, el trebuie să
incite la o gestiune mai bună la nivelul contribuabilului. Aici se poate adăuga și necesitatea ca
impozitul să se stabilească după reguli unitare pentru toți, fără discriminări directe sau indirecte.
În teorie se afirmă că neutralitatea impozitului depinde și de elasticitatea ofertei și cererii
pentru bunurile sau factorii de producție care fac obiectul impunerii. Cu cât elasticitatea este mai
mică, cu atât impozitul este mai neutru.
7.Principiul echității
Contribuția fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie să se facă în funcție de
capacitățile contributive. O problemă o reprezintă determinarea și măsurarea acestor capacități
contributive care depind de considerente politice, economice, sociale, morale, filosofice.
Indicatorii care se folosesc la determinarea capacității contributive pot conduce la
alegerea unei structuri optime între trei categorii predominante de impozit: pe venit, pe capital și
pe cheltuieli.
8.Principiul legalității
Impozitul trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală. Reglementările legale din
domeniul impozitelor și taxelor au apărut și s-au impus de-a lungul timpului ca urmare a
experienței acumulate de agenții fiscali și în urma evoluției doctrinei în domeniu. În România se
află în plină elaborare un sistem fiscal care se dorește a fi performant.
S-au propus și s-au realizat sau urmează să se realizeze mecanisme la care se adaugă o
serie de facilități care vin să stimuleze contribuabilul în vederea desfășurării unor activități în
măsură să lărgească baza de impozitare sau să micșoreze presiunea socială asupra bugetului,
astfel:
-scutirea sau reducerea impozitului pe profit, în cazul unor investiții;
-folosirea regimurilor de amortizare degresivă sau accelerată pentru recuperarea cât mai rapidă a
capitalului imobilizat;
-scutiri de taxe vamale, amânarea plății în vamă a importului de echipamente tehnologice;
-scutirea de TVA și taxe vamale a materiilor prime din import destinate obținerii de produse care
vor fi reexportate;
-posibilitatea reportării, timp de cinci ani, a deficitului fiscal;
-stimularea intrării resurselor proprii prin permisiunea acordată unităților patrimoniale de a
constitui rezerve legale din profitul brut până când acestea ating 20 % din capitalul social;
-scutiri de impozite;
-scutiri de impozite și taxe pentru investiții realizate în zone defavorizate;
-acordarea de stimulente pentru plată la scadență a obligațiilor fiscale.
Pentru ca prin impozit să se poată realiza obiectivele financiare, economice și sociale
urmărite de stat, la introducerea lor este necesar ca obligațiile fiscale să fie cunoscute și
respectate atât de organele fiscale cât și de contribuabili.
6 Codul fiscal, (2009), cap. 2, art.3

Parcurgerea problematicii fiscale obligă la prezentarea unor definiții fiscale denumite și
elemente tehnice ale impozitului, a căror formulare reprezintă o componentă a sistemului
doctrinei fiscale. Astfel, se pot avea în vedere următoarele concepte, prezentate pe scurt și mai
sus:
Subiectul impozitului poate fi o persoană fizică sau juridică obligată prin lege să suporte
plata unui impozit sau taxe. În reglementările fiscale subiectul impozabil se mai numește și
contribuabil.
Obiectul impunerii este structura fiscală ce stă la baza așezării impozitului sau taxei,
respectiv venitul, profitul, prețul sau tariful. De exemplu, la impozitele indirecte materia supusă
impunerii poate fi: produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat,
produsele de tutun în cazul accizelor.
Sursa impunerii arată din ce anume se plătește impozitul. În cazul impozitului pe avere
acesta se plătește din venitul de pe urma averii respective. În schimb la impozitul pe venit,
obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa.
Baza de calcul, de regulă, coincide cu obiectul impozitului, dar există și excepții: de
exemplu, la impozitul pe clădiri îl reprezintă clădirea, iar baza de calcul este reprezentată de
valoarea sau taxele de succesiune.
Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calculul și plata obligației față de
buget. Există totuși și excepții în care plătitorul nu este și subiect al impozitului. De exemplu, la
impozitul pe salarii subiectul este salariatul, iar plătitor este unitatea la care realizează salariul.
Cota de impunere se exprimă printr-o sumă fixă sau un procent care se aplică asupra
bazei impozabile și cu ajutorul căreia se determină impozitul datorat. La rândul său, cota
procentuală poate fi proporțională și progresivă, iar cota fixă este exprimată sub forma unui
cuantum aplicat la baza de calcul sau la o parte din aceasta. Cotele procentuale proporționale
rămân neschimbate în raport cu baza de calcul (de exemplu TVA 19 %), iar cotele procentuale
progresive se caracterizează prin faptul că se modifică în funcție de mărimea bazei de calcul. De
exemplu, în cazul impozitului pe salarii, cota progresivă se diferențează pe tranșe.
Termenele de plată reprezintă perioada de timp în care se poate plăti impozitul, fiind
prevăzut de lege.
Facilitățile fiscale acordate apar sub forma scutirilor, amânărilor, eșalonărilor,
reducerilor.
Drepturile plătitorului de impozite apar atunci când la scadența unui impozit s-a plătit o
sumă mai mare decât cea care trebuia plătită. Această problemă poate fi rezolvată prin
compensarea sumei plătită în plus cu suma ce trebuie plătită la scadența următoare sau cu o parte
din această sumă. Dacă compensarea nu este posibilă se recurge la restituirea sumei plătită în
plus. Dacă plătitorul se consideră nedreptățit poate recurge la contestare.
Obligațiile plătitorului se stabilesc prin lege și se referă la calcularea și vărsarea la termen
a impozitelor, la organizarea evidenței impozitelor și taxelor din care să rezulte cu exactitate
baza de calcul, sumele de plată și modul cum s-a făcut plățile.
Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice care
dețin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul al impozitului, în
determinarea exactă a cuantumului acestuia.
Sancțiunile apar atunci când nu se respectă termenele legale de plată a impozitelor sau
atunci când obligația de plată este determinată incorect.
Capitolul 2. Sistemul fiscal din UE

Impozitele și taxele, subvențiile și alocațiile bugetare de fonduri, împrumuturile de stat și
celelalte cheltuieli guvernamentale constituie componente tot mai importante ale vieții
economice și sociale. Prin intermediul lor se acumulează și repartizează resursele financiare la
dispoziția statului. În cadrul finanțelor publice, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de
percepere și încasare a impozitelor și taxelor printr-un aparat specializat precum și ca un
ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor și fundamentează juridic
impozitele și taxele. Ca urmare a incidenței fiscalității, atât în calitate de instrument de
redistribuire a veniturilor, cât și ca element de presiune asupra contribuabilior, problema
fiscalității trebuie abordată la contactul dintre economic și social.
Fiscalitatea rămâne elementul esențial al încasărilor bugetare, ea constituind obiectul
celor mai inovatoare utilizări. Datorită importanței lor, veniturile bugetare exercită o influență
directă asupra comportamentului persoanelor fizice și juridice și sunt utilizate ca instrumente
specifice de intervenție în viața economică și socială.
Termenul de fiscalitate se obține prin însumarea mai multor componente definitorii:
exprimarea nivelului prelevărilor obligatorii prin diferite raportări; cadrul juridic cu privire la
veniturile fiscale, instituțiile financiar-bugetare cu răspunderi și competențe fiscale; veniturile cu
caracter fiscal (prelevări obligatorii); metodele, tehnicile și procedeele utilizate în așezarea și
perceperea veniturilor fiscale.
Exprimarea fiscalității, apare în lucrările de specialitate, cu referire la indicatorii utilizați
și la spațiul de adresare (regiuni, zone, țări). De cele mai multe ori însă, fiscalitatea este redusă la
sensul dat de noțiunile de impozit, taxă, contribuție și prelevare obligatorie. Resursele statului
necesare pentru satisfacerea cheltuielilor publice sunt alcătuite în principal din prelevări
obligatorii, care reprezintă o parte importantă a produsului intern brut al unei țări. Nivelul acestor
prelevări se poate măsura pe baza unor indicatori ce reprezintă o expresie a fiscalității. De cele
mai multe ori astfel de exprimări se reduce la rata (Rf) sau gradul (Gf) ori nivelul fiscalității (Nf)
reprezentând procentul din produsul intern brut mobilizat la dispoziția statului, prin bugetele
publice, cu ajutorul impozitelor, taxelor și contribuțiilor. Conform datelor prezentate mai sus se
ajunge la relația:7
Rf(Gf sau Nf)=PIBVPf100**0
P0 = Prelevări obligatorii;
Vf = Venituri fiscale;
PIB = Produsul intern brut.
Ținând cont de cele prezentate mai sus se poate pune uneori semnul egal între ceea ce
înseamnă prelevări obligatorii și noțiunea de venituri fiscale. În funcție de felurile cum se
exprimă fiscalitatea (rată, grad, nivel) apar ș i indicatorii de eficiență potrivit cu relația de calcul
menționată, la care se adaug ă și alții cum ar fi: venituri fiscale medii pe locuitor, grad de
fiscalitate în scopuri sociale; ponderea veniturilor publice în totalul veniturilor bugetului general
considerat sau în produsul intern brut; ponderea veniturilor fiscale în bugetele publice; ponderea
impozitelor directe sau indirecte în totalul veniturilor fiscale etc.8 Nivelul fiscalității, în ce
privește raportul de mai sus, mai poate fi redat și prin operarea de schimbări asupra numitorului,
care poate fi înlocuit cu totalul veniturilor bugetare (fie prin sistem bugetar, fie prin bugetul
consolidat al statului sau pe fiecare buget public în parte etc), concomitent cu modificarea
numărătorului, unde prelevările obligatorii se folosesc ca dimensiune în funcție de numitor.
7 Gabriel Ștefura, (2006), Bugete Publice și Fiscalitate, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, p. 668 Văcărel Iulian și alții, (2003), Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p. 345 și urm.

Exprimarea fiscalității apare uneori în mod reductiv drept mijlocul prin care sunt
susținute cheltuielile publice de către stat, iar uneori și obiectiv al politicii financiare pe care
guvernul unui stat îl folosește pentru a influența activitățile economice.
Realizarea veniturilor publice de către Administrația publică este în raport direct
proporțional cu finanțarea cheltuielilor publice în cadrul juridic aprobat și adoptat de puterea
legislativă a unui stat. Pe un alt plan de exprimare și intervenție, datorită importanței lor,
veniturile din bugetele publice exercită influențe asupra economiei și societății.
Din categoria prelevărilor obligatorii fac parte de regulă două categorii de venituri
bugetare: impozitele și contribuțiile sociale. Prin raportarea la acestea apare și expresia de
presiune fiscală la nivel macro și microeconomic. Unii autori au dat acestui fenomen înțelesul de
apăsare sau gravare asupra fondurilor ori veniturile de care dispun persoanele fizice și juridice.9
În planul exprimărilor legate de presiunea fiscală, se merge mai departe cu noțiuni ca: presiune
fiscală în mod strict (raportarea impozitelor încasate de stat la produsul intern brut) și presiune
fiscală în sens larg (prin includerea la numărător și a atribuților fiscale) sau indicatori ca rata
presiunii fiscale și rata prelevărilor obligatorii.
Nivelul fiscalității este influențat și determinat de o serie de factori, mai semnificativi
fiind: performanțele economiei la un moment dat; eficiența folosirii cheltuielilor publice
finanțate prin impozite și taxe; necesitățile publice stabilite prin politica guvernamentală și
aprobată de Parlament; gradul de înțelegere a contribuabililor a necesităților bugetare și de
adeziune la politica guvernului; stadiul democrației atins în țara respectivă.
În general se constată că țările mai puțin dezvoltate au o rată a fiscalității mai redusă în
timp ce țările dezvoltate economic au o presiune fiscală în creștere. Din punct de vedere
psihologic, o presiune fiscală ridicată crează, cel puțin în mod subiectiv, motive contribuabilului
de a se sustrage de la plata impozitelor și taxelor prevăzute de lege, fapt ce generează, printr-o
diversitate de forme, un nivel ridicat de evaziune fiscală și fraude fiscale.
Rata de presiune fiscală poate fi considerată din punctul de vedere al analizei economice,
o manifestare a dreptului exclusiv al statului de a preleva sume de bani, fără a se explica, în
sensul de continuitate, reinvestirea lor în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.
Limitarea sensului dat ratei de presiune fiscală la un indicator de comensurare a părții de venituri
provenite din producție conduce la restricționarea inițiativei private.10
Dacă ar fi să comparăm nivelul fiscalității în țări din spațiul economic european am
observa diferențe importante în ceea ce privește presiunea fiscală asupra contribuabililor. În
România, de exemplu, la începutul perioadei de tranziție către economia de piață, se înregistra un
nivel ridicat al fiscalității (în jur de 57 %), ca urmare a unor acțiuni de răspuns la unele presiuni
bugetare. Astăzi, nivelul fiscalității în proaspăt integrata în Uniunea Europeană, calculate pe baza
datelor statistice din execuția bugetară și a celor privind produsul intern brut, se situează în jurul
valorii de 33-34 % (nivel similar cu limita de jos a fiscalității practicate în țările considerate
dezvoltate din punct de vedere economic ca: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie,
Germania etc). Cu toate acestea, forța de susținere a fiscalității în statele dezvoltate este de cel
puțin 12 ori mai mare față de România (unde produsul intern brut pe locuitor este de 12 ori mai
mic decât în statele menționate).
În ultimele trei decenii sarcina fiscală globală s-a mărit substanțial și totodată, s-au produs
schimbări majore în structura impozitelor din statele membre ale Uniunii Europene. În perioada
1970-1999 presiunea fiscală globală în zona euro a crescut cu 11 puncte procentuale din
Produsul intern brut, contrastând puternic cu o creștere de numai 2,5 % din PIB înregistrată în
Statele Unite în aceeași perioadă. Trăsătura cea mai evidentă a acestor ultime evoluții a fost
creșterea sarcinii fiscale asupra factorului muncă. Astfel, în zona euro, impozitele pe muncă au
crescut cu 7 puncte procentuale din PIB, comparativ cu creșterea de doar 2 puncte procentuale a
impozitelor pe capital și 1 punct procentual al impozitelor pe consum.
9 Gabriel Ștefura – op. citată. p. 6810 Gabriel Ștefura – op. citată. p. 68

Scăderea însemnată a importanței relative a impozitelor indirecte poate fi explicată, cel
puțin parțial, prin liberalizarea progresivă a comerțului internațional, care a eliminat aproape
complet încasările din tarifele vamale. Cum volumul încasărilor din impozite este influențat, în
principal, de doi factori – nivelul cotelor de impunere și baza de calcul a impozitului – este firesc
să ne întrebăm care dintre aceștia și-a pus mai pronunțat amprenta asupra evoluției veniturilor
fiscale. Analiza evoluției pe termen lung a ratelor efective ale impozitelor demonstrează faptul că
veniturile din impozite au crescut nu atât datorită modificărilor bazelor lor fiscale, ci mai ales
prin modificări ale ratelor de impunere. Se poate observa o creștere substanțială a ratelor efective
de impunere a factorului muncã, o creștere relativ moderată a sarcinii fiscale pe capital, în timp
ce ratele impozitelor pe consum au rămas relativ stabile atât la nivelul zonei euro, cât și pe
ansamblu.
Creșterea pe termen lung a presiunii fiscale globale este strâns legată de creșterea
ponderii sectorului public în economie. În ultimele trei decenii ale secolului trecut aproape 75 %
din schimbările în sarcina fiscală din Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și Japonia
au fost determinate de modificări ale cheltuielilor publice. Există, într-adevăr, numeroase studii
empirice care, analizând comparativ evoluția ratei fiscalității, ratei cheltuielilor publice și ratei
transferurilor cu caracter social, demonstrează faptul că ascensiunea cheltuielilor publice a
precedat mereu creșterea fiscalității. În același timp, analizele empirice sugerează că tendința de
creștere pe termen lung a veniturilor din impozite și a cheltuielilor publice curente, mai ales a
cheltuielilor cu asistența socială, au o cauzã comună și anume, evoluția factorului demografic.
Impozitele au fost mărite pentru a finanța nivelul crescând al cheltuielilor. În special
impozitele pe salarii și contribuțiile sociale au înregistrat o creștere constantă în țările
industrializate pentru a finanța cheltuielile cu asistenț ă socială, mai ales pensiile, ocrotirea
sănătății și alte ajutoare sociale. Mai mult de 40 % din modificările ratelor efective ale
impozitului pe salarii sunt asociate cu modificări ale cheltuielilor curente și peste 70 % din
diferențele între state cu privire la ratele efective ale impozitului pe salariu corespund
diferențelor ce există în ceea ce privește raportul dintre cheltuielile de transfer și Produsul intern
brut. Această concluzie este importantă pentru coordonatele reformelor fiscale viitoare. Pentru a
fi sustenabile, reducerile impozitelor trebuie să fie corelate cu reduceri echivalente ale
cheltuielilor publice. În special reducerea sarcinilor fiscale asupra salariilor nu poate fi
sustenabilă pe termen lung dacă nu intervine și o reformă adecvată a sistemului de asistență
socială.
Creșterea sarcinilor fiscale asupra salariilor, pentru a satisface nevoile de finanțare a
sistemului de asistență socială este, de asemenea, legată de constrângerile pe care le întâlnesc
guvernele în majorarea sarcinilor fiscale asupra celorlalți factori, care sunt mai mobili. Într-
adevăr, impozitele relativ reduse asupra capitalului au devenit o problemă stringentă din cauza
adâncirii integrării economice și a migrației libere a capitalurilor. Aceasta a determinat
modificarea structurală a sistemelor fiscale și creșterea ecartului dintre sarcina fiscală pe salariu
și cea pe capital, fiind una dintre forțele care au dus la convergența ratelor efective ale
impozitelor în ultimele decenii, atât în cadrul spațiului comunitar cât și între Uniunea Europeană
în ansamblu, pe de o parte, și Statele Unite ale Americii și Japonia, pe de altă parte.11
Dacă ultimul deceniu al secolului trecut a fost marcat de o însănătoșire a situației
finanțelor publice în țările membre ale Uniunii Europene, în concordanță cu criteriile de
convergență ale Tratatului de la Maastricht, consolidarea fiscală realizată nu a putut schimba
tendința de creștere, pe termen lung, a presiuni fiscale, în special a impozitelor pe factorul
muncă. Cu câteva excepții notabile, consolidarea bugetară a reușit, cel mult să încetinească
această tendință.12 Distorsiunile apărute ca urmare a sarcinilor fiscale ridicate și a structurii
actuale a impozitelor impun operarea anumitor corecții. Opinia din ce în ce mai des împărtășită
subliniază necesitatea reducerii presiunii fiscale globale și în special, a sarcinii fiscale asupra
11 Emmanuel Disle, Jaqueas Saraf, (2002), Fiscalite, Ed. Dunod, Paris, p. 6412 Marcel Ciurezu Tudor, (2004), Presiunea fiscală în țãrile membre UE: cauzele și efectele reducerii acesteia . În:
Revista Finanțe-Contabilitate, București, nr. 2, p. 31.

factorului muncă. Efectele reducerii impozitelor pot fi semnificative mai ales dacă sunt încadrate
în programe globale de reformã economică. Pentru a maximize efectele pozitive, trebuie luate în
considerare interacțiunile din impozite și sistemul de protecție socială în momentul elaborării
reformelor fiscale.13
Pe măsură ce progresează unificarea economică, monetară și politică în Europa,
problemele fiscale apar, din ce în ce mai mult, ca niște chestiuni de primă importanță. În prezent,
ponderea și structura fiscalității diferă mult, mai ales între țările din Comunitatea Europeană:
cotele impozitare obligatorii variază de la 33 % din Produsul Intern Brut în Spania, până la 52 %
în Danemarca; impozitul pe venit reprezintă 5 % din PIB în Franța sau Grecia, dar 27 % în
Danemarca; întreprinderile daneze nu plătesc, practic, cotizații sociale pentru patroni, dar acestea
reprezintă 9 % din PIB în Spania, Belgia sau Italia și 12 % în Franța; partea de impozite indirecte
variază de la 9,5 % din PIB în Germania, până la 17,5 în Irlanda și Danemarca etc.
Diferențele substanțiale de fiscalitate , de la stat la stat, demonstrează că guvernele
statelor membre ale Uniunii Europene își aleg formula convenabilă în funcție de starea
economiei și de strategiile economice. Până nu va exista o piață unică europeană, sau chiar un
stat federal, cu toate cele 4 dimensiuni ale pieței integrate, nu se va determina o cotă armonizată
de impozitare între toate statele-membre. Ceea ce merită subliniat, în mod deosebit, este faptul că
sarcina fiscală în zona euro, definită ca raport între veniturile bugetare din impozite și Produsul
Intern Brut, este foarte ridicată. În anul 1999, era de 43 % din PIB, mai mare cu 14 puncte
procentuale decât în Statele Unite ale Americii și cu 16 puncte procentuale decât cea din
Japonia. Sarcina fiscală globală diferă, în mod semnificativ, între state, este relativ mai înaltă în
țările nordice (Belgia, Franța, Austria) și relativ scăzută în Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda și
Marea Britanie. Aceste deosebiri sunt datorate, în cea mai mare măsură, ponderii sectorului
public în economie.
Există o legătură strânsă între veniturile fiscale și cheltuielile publice, acestea din urmă
fiind influențate de nivelul veniturilor pe cap de locuitor. Prin programele de stabilitate și
convergență elaborate și actualizate de statele-membre ale Uniunii Europene, acestea își exprimă
intenția de a modifica sistemele lor fiscale . Reformele preconizate diferă ca întindere și
profunzime, de la stat la stat, dar majoritatea urmăresc reducerea sarcinii fiscale asupra muncii ,
în special pentru cei cu salarii mici, și sporirea incitației pentru asumarea riscului prin
intermediul impozitului pe capital . Reformele impozitelor indirecte și propunerile pentru
transferul sarcinilor fiscale sunt mai mult diversificate ca natură. Unele din aceste măsuri de
reformă au fost puse în practică, altele urmează să fie implementate. Se poate conchide că
majoritatea impozitelor și taxelor au fost revizuite în legătură cu procesul de integrare europeană
și armonizare a legislației fiscale în statele europene. Sinteza măsurilor de reformă permite
delimitarea unor criterii de analiză a procesului de reforme fiscale: reforme fiscale, analizate pe
grupuri de țări și reforme fiscale, analizate pe categorii de impozite (contribuții pentru securitatea
socială; impozitul pentru companii etc.)
Analiza reformelor pe grupuri de țări, permite concluzionarea că la nivelul țărilor
membre și candidate ale Uniunii Europene se manifestă trei curente:
1. Franța și Germania, țări care nu pot să-și permită reducerea esențială a taxelor din
cauza deficitelor bugetare. Acestea din urmă solicită Comisiei Europene introducerea unui nivel
minim al impozitelor în țările membre ale uniunii;
2. Alte țări au decis să urmeze tendința reformatoare din teama de a nu se confrunta cu
migrarea locurilor de muncă și a investițiilor peste granițe;
3. Ultimul grup, în cadrul căruia se distinge Irlanda, au obținut succese importante prin
aplicarea acestor reduceri de impozite.
Analizate pe categorii de impozite, reformele întrunesc un important segment –
contribuțiile la securitatea socială . Tendința generală, caracteristică acestui segment, este de
reducere a acestora, cu nuanțări de la țară la țară. Câteva state-membre ale Uniunii Europene
13 Stolojan Theodor, Tatarcan, Raluca, (2006) , Integrarea și Politica Fiscală Europeană , Sibiu, Ed. Burg, p. 185.

(Germania, Austria, Finlanda) au luat în considerare reduceri globale ale costurilor cu munca,
adiacente salariilor. În Germania, contribuțiile la sistemul de pensii vor fi reduse cu 0,8 %, iar în
Austria contribuțiile la securitatea socială vor fi reduse cu 0,4 % din Produsul Intern Brut. Alte
state, precum Belgia, Franța, Italia, Olanda, Marea Britanie, urmăresc reducerea costurilor non-
salariale pe factorul muncă numai pentru salarii mici, în timp ce alte state doresc să stimuleze
crearea de noi locuri de muncă (Grecia, Italia) sau să favorizeze încheierea de contracte
permanente de muncă (Spania). În Portugalia, reforma urmărește corelarea contribuțiilor la
securitatea socială plătite de salariați cu cele plătite de liber profesioniști, în timp ce în
Danemarca se dorește permanentizarea contribuției temporare la sistemul de pensii suplimentare.
În concluzie, generalizând evoluțiile de ultimă oră ale sistemelor fiscale intraeuropene,
menționăm că, în cazul Uniunii Europene, acquis-ul din domeniul impozitării acoperă, în mod
special, impozitele indirecte , precum Taxa pe Valoarea Adăugată și taxa pe accize, iar în sfera
impozitării directe , acquis-ul se limitează la unele aspecte ale impozitului pentru companii și
impozitului pe capital . Prevederile referitoare la impozitul pentru companii au drept scop
facilitarea cooperării administrative între autoritățile naționale ale statelor-membre, înlăturând
astfel obstacolele din calea activităților transnaționale ale entităților comerciale localizate în țări
diferite. Codul de conduită pentru impozitarea în afaceri reprezintă angajarea statelor-membre în
rezolvarea problemei impozitelor potențial dăunătoare și evitarea introducerii de noi taxe, care ar
putea împiedica libera circulație.
Referitor la impozitul pe venitul personal : majoritatea statelor au în vedere o reformă a
tranșelor de impozit. În principal, ea constă în scăderea cotei marginale de impozit la limita de
jos a distribuției venitului, însoțită de creșterea venitului minim neimpozabil și sporirea
alocațiilor (deducerilor) familiale.
În Germania, Spania, Irlanda, Finlanda și Suedia, măsurile au mai mult un caracter
general. În Germania, procentul din tranșa minimă a scăzut, recent, cu 6 puncte procentuale, în
timp ce procentul din tranșa maximă – cu 4,5 puncte procentuale. În Irlanda, atât cota standard,
cât și cota maximă au diminuat cu 2 puncte procentuale, în timp ce în Spania, în 1999, a avut loc
cea mai semnificativă reducere a cotei marginale superioare de impozit (cu 8 puncte
procentuale). În Finlanda, impozitul pe venitul personal a înregistrat încă din 1997 o reducere de
ansamblu cu 1,7 puncte procentuale. O reducere globală a impozitului pe venitul personal a avut
loc și în Suedia în perioada 2000-2001. Edificatoare este, în această ordine de idei, și evoluția
sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice din Ungaria: în 1988 în aceste scopuri se
utilizau 11 cote de impunere (cea superioară se situa la nivelul de 60 %), în 1996 – 6 cote (de la
20 % până la 48 %), în 2004 – 3 cote (de la 20 % până la 40 %), actualmente – 16 %.14
Un scop major al impozitelor pe venitul din capital îl constituie îmbunătățirea
funcționării piețelor de capital (Germania, Danemarca, Spania, Italia). Alt obiectiv este acela de
a genera incitația pentru risc (Grecia, Spania, Franța, Italia, Irlanda). În 2004 Germania
intenționa să stabilească impozitul pe profitul societăților comerciale la 25 %, introducând o
reducere de 15 puncte procentuale pentru profitul nedistribuit și de 5 puncte procentuale pentru
profitul distribuit. Este interesant de urmărit impactul pe care aceste măsuri de reformă îl au
asupra ratelor efective ale fiecărei categorii de impozit care exprimă presiunea fiscală la nivelul
întregii mase a contribuabililor.
Privite din acest punct de vedere, recentele reduceri ale contribuțiilor pentru securitatea
socială au fost semnificative în țări, precum Belgia, Germania, Olanda. În alte state, aceste
reduceri au avut un impact neglijabil asupra ratelor efective ale costurilor cu munca non-
salarială, lucru care nu este surprinzător, dacă avem în vedere faptul că majoritatea măsurilor
sunt punctuale (vizează crearea de noi locuri de muncă, permanentizarea acestora sau protejarea
tranșelor salariale inferioare) și afectează doar părțile relativ mici ale bazei impozabile. Se
preconizează că reducerea ratei efective a impozitului pe veniturile personale să fie importantă,
în special, în Germania, Danemarca, Olanda, Austria și Suedia. În consecință, se așteaptă o
reducere a ratei efective a impozitului pe veniturile personale cu peste 1 %, atât în zona euro, cât
14 Sursa se gasește la adresa web: http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/tax_policy/index_en.htm

și în Uniunea Europeană. Reducerea ratelor efective ale impozitului pe veniturile personale este
principalul factor ce va conduce la scăderea presiunii fiscale pe factorul muncă, care se
preconizează să fie mai important în Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Olanda și Austria.
În schimb, în Portugalia este posibilă o creștere a ratelor efective ale impozitului pe muncă, în
timp ce în Suedia reducerea ratelor efective ale impozitului pe veniturile personale compensează
creșterea contribuțiilor la protecția socială.
Ratele efective ale impozitului asupra c apitalului sunt previzionate a se reduce cu peste 1
punct procentual în Germania, Franța, Irlanda, Italia, Olanda, Austria și Marea Britanie, în timp
ce Portugalia este singura țară unde este așteptat ca sarcina fiscală să crească.
Impozitele indirecte reprezintă domeniul în care Uniunea Europeană a progresat cel mai
mult, mai ales după anii 1980, deși în ceea ce privește modul de așezare și cotele TVA există
încă diferențieri între statele membre, fără a menționa scutirile și tratamentul special aplicat
anumitor bunuri și servicii. În plus, comerțul electronic are un mare impact asupra randamentului
fiscal al impozitelor indirecte, în special în Uniunea Europeană, unde o treime din venituri
provin din aceste impozite . Tranzacțiile electronice fac consumul final foarte mobil și expun
Taxa pe Valoarea Adăugată unor posibilități de evaziune fiscală, ceea ce impune o reconsiderare
a TVA și altor impozite indirecte și poate modifica radical conceptele fundamentale ale practicii
și teoriei fiscale. Taxa pe Valoarea Adăugată a fost introdusă în Comunitatea Europeană, în
1970, printr-o serie de directive ale acesteea.
Intenția a fost de a înlocui unele dintre fostele impozite pe producție și consum și
alocarea unui procent din veniturile din TVA (calculate pe o baz ă integrată) pentru finanțarea
bugetului comunitar, înlesnind astfel drumul către armonizarea între statele-membre a
regulamentelor pe marginea Taxei pe Valoarea Adăugată. A VI-a Directivă, referitoare la Taxa
pe Valoarea Adăugată (77/388/CEE), a asigurat o bază comună pentru finanțarea Comunității,
aplicând taxa pentru aceleași tranzacții în toate statele-membre, și, totodată, introducând o bază
integrată de calcul. Cea de-a șasea Directivă conține definiții și principii ale TVA, referitoare la
aplicarea unui impozit pe consum, general și non-cumulativ, perceput la toate stadiile de
producție și distribuție. Astfel, regulamentele TVA implică un tratament egal al mărfurilor sau
serviciilor autohtone și de import și un raport neutru impozit–preț .
România a acceptat întregul acquis referitor la Taxa pe valoarea adăugată și accize,
precum și cele privind impozitarea directă și cooperarea administrativă. Dar nici un stat-membru
al Uniunii Europene nu are în vedere o reformă fundamentală a impozitelor indirecte . Cele mai
multe dintre acestea (Belgia, Grecia, Spania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și, parțial, Marea
Britanie) își propun să reducă Taxa pe Valoarea Adăugată în sectoarele cu muncă intensivă .
Excepție face Olanda, care a majorat TVA cu 1,5 puncte procentuale în 2001, în timp ce Irlanda
și Austria au sporit accizele la tutun. Pe de altă parte, în state, precum Danemarca, Germania,
Franța, Italia, Finlanda și Marea Britanie, se preconizează o creștere a taxelor pe energie sau
mediu. Dacă în Germania și Marea Britanie taxele ecologice sunt menite să compenseze
costurile cu munca nonsalarială, în Franța vor finanța scăderea timpului de muncă.
Prevederile acquis-ului referitoare la calculul integrat au avut drept scop eficientizarea
calculului PIB conform prețurilor de piață, ca o componentă majoră a calculului Produsului
Național Brut la prețurile de piață. Din această perspectivă, statele-membre sunt privite ca o
activitate economică integrată în cadrul sistemului european de contabilitate economică integrată
(ESA). Acest sistem cuprinde calcule care au în vedere activitățile economice legale, într-adevăr,
dar care nu sunt desfășurate conform reglementărilor de impozitare și asigurare socială. Se
înțelege că acele activități ilegale, după legislația națională, nu intră în sfera măsurilor de
implementare oferite. Statele-membre trebuie să redacteze o descriere a tuturor calculelor și
amendamentelor în vederea captării producției, venitului principal și cheltuielilor care nu sunt
imediat transparente în conformitate cu definițiile de bază. Calculele și ajustările sunt explicite
ori implicite – exemple de ajustări implicite fiind calculele cantitate-preț și estimările rezultate în
urma cererii folosind chestionare cu cumpărătorii de mărfuri și servicii. Pe cât este posibil, astfel
de descrieri vor duce la o defalcare a amendamentelor și calculelor făcute cu privire la:

– absența din dosarele statistice a structurilor înregistrate, active economic:
– sustragerea de la plata de impozite și/sau a primei de asigurare socială (structuri
clandestine de producție sau alte sustrageri, în special declarare falsă sau nedeclarare din partea
companiilor înregistrate);
– scutirea de înregistrare la autoritățile fiscale sau de asigurarea socială (datorită
plafoanelor minime pentru înregistrare: alte motive pentru scutirea de înregistrare).
Alte reguli metodologice și date se referă la:
– validarea gradului de ocupare a forței de muncă, care stă la baza actualelor estimări ale
PNB;
– descrierea regulamentelor și ajustărilor statistice cu privire la venituri în natură,
recompense etc.;
– investigarea folosirii informațiilor din auditurile fiscale pentru îmbunătățirea estimărilor
exhaustive ale PNB;
– cerința ca datele și relatările să se refere la un an recent , pentru care estimările finale
sunt accesibile.
Legislația Uniunii Europene consideră prevenirea evaziunii și sustragerii fiscale drept o
secțiune distinctă a capitolului „Impozitare ”, separat de principiile generale, impozitarea directă,
impozitarea indirectă (fiind incluse aici și scutirile individuale de impozite), și alte impozite.
Prevenirea este unul dintre obiectivele principale ale politicii fiscale ale Uniunii Europene,
pentru care s-a înființat o structură specializată a Comisiei Europene, Oficiul European Anti-
Fraudă (OLAF). Cele mai mari eforturi în domeniul prevenirii s-au concentrat pe integrarea
sistemului TVA, pentru lupta mai eficientă împotriva evaziunii și sustragerii fiscale. În scopul
întăririi cooperării administrative în sfera TVA, comisia a propus restrângerea prevederilor celor
două documente mai vechi, dar de bază (Regulamentul 218/92 și Directiva 799/77). Comisia a
stabilit cadrul legal care prevede reguli clare și obligă la guvernarea cooperării între statele-
membre.
În sfera cooperării administrative și asistenței bilaterale, acquis-ul oferă măsuri specifice
pentru combaterea evaziunii și sustragerii fiscale în statele-membre. Astfel, acestea pot aduna
informații despre contribuabili de la alte state-membre, schimbând informații, automat sau la
cerere. Cadrul legal al Uniunii Europene prevede contracte directe între serviciile specifice de
asistență bilaterală și schimb de informație, eficientizând și sporind ritmul cooperării. Contextul
cooperării facilitează un schimb mai rapid și mai intens de informație între administrații și
Comisie. În același scop de combatere mai eficientă a fraudei și evaziunii fiscale, noul sistem
stabilit de asistența bilaterală și schimb de informație asigură o funcționare corectă a sistemului
de Taxă pe Valoarea Adăugată. Directiva 77/799/CEE acoperea doar impozitarea pe venit și
capital, neincluzând TVA, însă Directiva 79/1070/CEE a extins prevederile inițiale, acoperind și
Taxa pe Valoarea Adăugată. Analizând evoluția cadrului legal al Uniunii Europene cu privire la
combaterea mai eficientă a fraudei și evaziunii fiscale, este de menționat că principala inovație a
Regulamentului din 1992 (92/218/EEC pentru îmbunătățiri ale Sistemului de Schimb
Informațional VIES –TVA) a fost aceea de a prevedea:
a) înființarea unei baze de date electronice (Sistemul de Schimb Informațional VIES –
TVA);
b) comunicarea automată către toate statele-membre a valorii totale a tuturor bunurilor
intracomunitare ale contribuabililor identificați în respectivele state-membre, odată cu numerele
de identificare relevante ale Taxei pe Valoarea Adăugată.
Potrivit unor studii economice ale Organismelor Internaționale, sistemele de impozitare
ale statelor-membre ale Uniunii Europene au suferit schimbări structurale semnificative , situația
fiscală a statelor membre degradându-se în mod diferit prin erodarea bazei de impozitare , ca
urmare a concurenței fiscale și datorită dezvoltării economiei paralele . Concurența fiscală pe
piața Uniunii Europene fusese anticipată chiar de părintele monedei unice, economistul canadian
Robert Mundell. El scria, în 1998, cu un an înainte de introducerea euro ca monedă de cont și
înaintea obținerii Premiului Nobel pentru economie: „ Uniunea Monetară nu va elimina

problemele șomajului în Europa, care sunt cauzate de cotele excesiv de înalte de impozitare , de
supra reglementare”.15
Economistul canadian a înțeles, de atunci, că forțele pieței vor presa în jos cotele de
impozitare, fără nici o intervenție administrativă. Se constată o tendință de diminuare, în general,
a impozitelor în Europa, fapt ce poate fi interpretat ca o ușoară slăbire a modelului social
european, a modelului bunăstării bazat pe taxe înalte . Relaționarea impozitului redus cu
atractivitatea economică are relevanță și din perspectivele Strategiei Lisabona , care își propune
să aducă Uniunea Europeană, până în anul 2010, în fruntea statelor cu economia cea mai
competitivă din lume. În ciuda acestei relevanțe, la summit-ul din martie 2005 nimeni nu a
amintit de impozite, deși Strategia s-a aflat în fruntea agendei Consiliului European de
primăvară. În următorii 2-3 ani pașii se vor face pe dimensiunea bazei de impozitare, iar apoi,
după eventuala introducere a Tratatului Constituțional, după preluarea monedei unice în mai
multe state și după practicarea unor „ cooperări consolidate . pe grupuri de țări, ar fi posibil să se
întrezărească și formulele pentru un impozit pe profitul firmelor armonizat pe o curbă
descrescătoare, după ce forțele pieței unice vor dirija operatorii economici în această direcție.
Este cunoscut faptul că operatorii economici preferă evitarea impozitului mare din țara de
origine; în căutarea profitului, firmele sunt atrase de țările în care, la același grad de risc politic și
aceeași capacitate de absorbție a pieței, fiscalitatea este redusă. Cu titlul de exemplu relevant, se
poate scoate în evidență cazul Slovaciei, care va deveni în anul 2007 cel mai mare producător de
autoturisme pe locuitor din lume, tocmai datorită fiscalității atractive .
În vederea creării unei imagini mai competitive, multe state-membre ale Uniunii
Europene au redus, pe lângă anumite componente ale asistenței sociale, impozitul pe profit.
Belgia, spre exemplu, a diminuat acest impozit de la 40,17 % la 34 % și a anunțat că va exclude
dividendele de la impozitul pe profit, considerându-le parte a beneficiilor distribuite în interiorul
unei firme. Motivul, mai mult sau mai puțin declarat – atragerea multinaționalelor. Tocmai
statele, care atrag atenția asupra „clivajului ”16 ce se creează în interiorul Uniunii Europene între
statele cu fiscalitate ridicată și cele cu fiscalitate redusă, fac eforturi de a se încadra în cea de-a
doua categorie. Tocmai acele state căutau formula magică a unei relaxări fiscale, care să le
sporească, pe de o parte, competitivitatea, iar, pe de alta, să le permită conservarea modelului
social european al bunăstării . În același timp, Statele Unite au introdus o nouă legislație de
combatere a fraudei fiscale, considerată de europeni drept „protecționistă”. România este
învinuită de dumping fiscal. În a pieței muncii și de măsurile de securitate socială același timp, în
Uniunea Europeană, se desfășoară astăzi o concurență fiscală internă până la tangența cu ceea ce
se numește ad-hoc „dumping fiscal”.
Din combinația dintre dumpingul fiscal, despre care se vorbește între statele-membre ale
Uniunii Europene, și protecționismul fiscal , despre care europenii spun că s-ar practica în Statele
Unite, se poate înțelege clar un lucru: taxele și impozitele sunt o excelentă pârghie de influențare
a competitivității în plan global . Între concurența liber-consimțită și dumpingul fiscal granița este
difuză, deoarece, la moment, literatura de specialitate nu relevă cu suficientă claritate formulări
privind limitele așa numitului „dumping fiscal”. Deși regulile concurenței sunt stricte în Uniunea
Europeană, nu există vreo normă de combatere a „ dumpingului fiscal ”. Dacă nimeni nu poate
demonstra că Malta, Cipru sau Luxemburg practică dumpingul fiscal, atunci nici României nu i
se poate imputa acest lucru. Prin această măsură de relaxare fiscală ( introducerea cotei unice de
taxare a veniturilor de numai 16 % în România), s-a dorit un nivel mai înalt al competitivității,
15 Mundell, R., (1998), The Euro and the Stability of the International Monetary System : Paper presented at a
conference "The euro as a stabilizer in the international economic system", December 3-4, at the European
Conference Center, Luxembourg -p. 28
sursă electronică: www.robertmundell.net/database/default.asp?Type=5&CategoryID=5&Ord=Year&Dir=Desc16 Când România a introdus cota unică de taxare de numai 16 % (cota unică de impozitare a fost pusă în practică în
premieră în estul european, în Estonia, în 1994. În acest an, nivelul de impozitare a veniturilor a fost diminuat la 26
% iar mai apoi la 20 %; ulterior, acest pas a fost urmat de Letonia (1997, 25 %), Rusia (2000, 13 %), Ucraina (2003,
13 %) Slovacia (2004, 1 %), unele state membre ale Uniunii Europene au început să se revolte împotriva „dumping-
ului fiscal”.

pentru a oferi un mediu de afaceri mai propice, prin care să se recupereze treptat decalajul
economic față de media Uniunii Europene. În acest context, sunt de remarcat unele aparente
paradoxuri din interiorul Uniunii Europene privind nivelul cotelor de impozitare. De la început
șochează povara grea a impozitelor asupra firmelor în Statele Unite – 39,4 %, față de impozitele
corporatiste aplicate în statele europene: 12,5 % în Irlanda, 16 % în România sau chiar 35 % în
Malta.17
Aparent paradoxal, Statele Unite continuă să fie un mediu atractiv pentru investitorii
străini, în ciuda impozitelor mari. Atâta timp cât există alți factori de atractivitate , statul își poate
permite să mențină fiscalitatea la nivel ridicat, pentru asigurarea bugetului de stat cu resurse
bănești necesare, mai ales că SUA se confruntă astăzi cu imense deficite bugetare. O piață cu
imensă capacitate de absorbție , cu înclinație spre consum și cu stabilitate politică devine
atractivă chiar în contextul fiscalității înalte. Ceea ce trebuie să știe, însă, un guvern aflat în
această postură este că firmele își plasează capitalurile în paradisuri fiscale. De aceea, Statele
Unite au atâta grijă cu legislația corporațiilor «offshore», mergând cu severitate până la limita
lezării legislației altor țări. În momentul în care statul a introdus o nouă lege, firmele caută
portițele de ocolire a acesteia. Spre exemplu, inversarea rolurilor între o filială din străinătate și o
firmă-mamă din țară este o formulă de eludare a fiscalității înalte din propria țară. Guvernul în
cauză vine cu contramăsuri, pe care firmele caută să le contracareze și așa mai departe,
escaladând pe o spirală ascendentă măsuri și contramăsuri tot mai rafinate În domeniul fiscal, în
Uniunea Europeană, se aplică, în continuare, principiul unanimității .
Tratatul Constituțional al Uniunii Europene denotă măsuri, cu adevărat timide, în
direcția armonizării fiscale. Consiliul va putea lua unele măsuri, prin majoritate calificată , pentru
a combate mai eficient frauda, atât în sfera impozitelor indirecte (Taxa pe Valoarea Adăugată,
accize etc.), cât și a impozitelor directe (impozit pe profitul firmelor). Voința fermă de combatere
a fraudei fiscale pleacă de la evidența că aceasta, împreună cu spălarea banilor, constituie
adevărate flageluri pentru serviciile publice și un pericol imens pentru democrație însăși. Deși
economia subterană în Uniunea Europeană nu pare să-și contracte dimensiunile, deciziile pentru
diminuarea fraudei fiscale se pot lua numai cu unanimitatea celor 27 de state-membre ale
Uniunii Europene, chiar și după intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional.
În interiorul Uniunii Europene, Luxemburgul și, mai recent, Malta și Ciprul își obțin, în
bună parte, veniturile din opacitatea structurilor financiare . Aceste țări nu sunt dispuse să renunțe
rapid la avantajele comparative specifice , cu atât mai mult cu cât concurența altor paradisuri
fiscale, din afara Uniunii Europene, este tot mai puternică în baza libertății de mișcare a
capitalurilor.
Unanimitatea înseamnă blocarea armonizării impozitului pe profit în Uniunea
Europeană, armonizare care, altfel, ar trebui să meargă până la egalizarea impozitelor în cadrul
unei politici unice, unde și taxele pe capitaluri să fie unice . Același lucru nu este valabil în cazul
Taxei pe Valoarea Adăugată, care intră în categoria taxelor indirecte. Prin Tratatul de la
Maastricht, fondator al pieței interne unice, în anul 1993 s-a produs o însemnată schimbare: s-au
eliminat vămile dintre statele membre ale Uniunii Europene (spațiul economic comunitar a
adoptat o politică agricolă comună și o politică comercială comună ), introducându-se un simplu
schimb de date privind T.V.A. între state. Din acel moment, există o bună armonizare pe piața
unică europeană în privința taxelor indirecte și, în primul rând, a Taxei pe Valoarea Adăugată.
Desigur, cele mai armonizate taxe indirecte rămân cele vamale , prin aplicarea tarifului vamal
unic (TARIC).
Recent, Parlamentul European și Consiliul au modificat Codul vamal al Uniunii
Europene. Motivul – stabilirea unui nivel uniform de protecție a agenților economici în timpul
desfășurării controlului vamal al mărfurilor introduse sau exportate pe și de pe teritoriul Uniunii
Europene. Pentru asigurarea existenței acestui nivel uniform de protecție a agenților economici
din statele membre ale Uniunii Europene, Parlamentul European și Consiliul au considerat că
17Interpretare facută după un tabel de pe site-ul: http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/company_tax/

este necesară aplicarea armonizată a procedurii de control vamal în toate statele-membre.18 Prin
modificarea Codului vamal european, se introduce un cadru de gestiune a riscurilor, care prevede
criterii comune și exigențe armonizate, aplicabile tuturor agenților economici agreați . Orice
agent economic dintr-un stat membru al Uniunii Europene poate obține statutul de agent
economic agreat, dacă îndeplinește criteriile comune privind sistemul de control al documentelor
comerciale și de transport, solvabilitatea financiară și respectarea exigențelor vamale de
securitate și siguranță menționate de Codul vamal european.
Un agent economic agreat beneficiază de anumite facilități în momentul desfășurării
controalelor vamale de securitate și siguranță, precum și de o procedură de vămuire simplificată.
Controlul vamal, altul decât cel inopinat, este efectuat pe baza unei analize a riscurilor folosind
sistemul de securitate comun , obiectivul fiind determinarea și cuantificarea riscurilor agentului
economic și a mărfurilor importate sau exportate pe baza criteriilor stabilite la nivel național,
comunitar, internațional. Noul Cod Vamal stipulează că mărfurile introduse pe teritoriul vamal al
Uniunii Europene fac obiectul unei declarații sumar. Această declarație-sumar este depusă de
agentul economic care introduce marfa pe teritoriul Uniunii Europene la biroul vamal de intrare
a mărfurilor și trebuie depusă înainte ca produsele respective să fie introduse pe teritoriul Uniunii
Europene. Declarația-sumar va fi depusă electronic.19
Se consideră că regula unanimității în sfera fiscală permite un spațiu de manevră la nivel
național, asigurând în același timp o concurență benefică intracomunitară . În acest context, va fi
foarte greu de armonizat impozitele: pe profitul firmelor transnaționale; pe dividende; pe
dobânzi. Terminologia fiscală se află în continuă dinamică, apelând, de această dată, la noțiunea
de „șarpe fiscal”. Imaginea unui șarpe fiscal se inspiră din cea a șarpelui monetar, din vremea
când cursurile valutare ale diferitelor state-membre ale Comunităților Europene erau obligate să-
și mențină cursurile valutare între o limită maximă și una minimă.20 Șarpele fiscal ar însemna
introducerea a două cote de impozitare-limită, spre exemplu, 15 % și 25 %. În aceste condiții,
distribuția într-un grafic ale diverselor rate de impozitare ale statelor-membre ar reprezenta un
șarpe care s-ar ondula oricât în sus și în jos, dar numai între cele două limite. Imaginea este clară,
numai că șarpele fiscal nu are șanse să se materializeze, cel puțin în următorii ani apropiați. Dacă
embrionul armonizării cotelor de impozitare nu este încă clar conceput , cel al armonizării bazei
de impozitare există deja , sub forma unui proiect al Comisiei Europene . Încă din noiembrie
2004, un grup tehnic înființat de Consiliul Miniștrilor Finanțelor (ECOFIN) se reunește periodic
pentru a studia elementele unei baze comune de taxare . Cu toate încercările Comisiei Europene
și ale experților din grupul de lucru de a demonstra necesitatea unei baze de impozitare
armonizate, cinci dintre statele-membre s-au opus chiar și ideii de grup de lucru pe care o lansase
ECOFIN (Polonia și statele baltice au respins, de asemenea, propunerea franco-germană de
armonizare a impozitelor aplicate companiilor în regiune, susținând că regimurile fiscale
naționale sunt esențiale pentru sprijinirea creșterii economice).
Capitolul 3. Impozitele și taxele
3.1. Impozite și taxe. Generalități
Definiția clasică a impozitului spune că acesta este o contribuție obligatorie,
necondiționată și fără contraprestație la suportarea sarcinii publice.
Impozitul reprezintă contribuția bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le
obțin sau bunurile pe care le posedă.
18 Codul vamal comunitar – Regulamentul C.E nr.2913/9219 Regulamentul de Aplicare a Codului vamal european – RVC (REG. nr.2454/93)20 Ovidiu Stoica, (2006), Integrare financiar-monetară , Ed. Universității ,,Al. Ioan Cuza”, Iași

Impozitul este o contribuție bănească în sensul că, persoanele fizice și juridice sunt
datoare să participe după anumite criterii la formarea fondurilor generale de dezvoltare a
societății, necesare finanțării unor trebuințe social-economice în folosul întregii colectivități.
Este o contribuție obligatorie în sensul că toate persoanele fizice și juridice care
realizează venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere pentru care,
conform legii, datorează impozit.
Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil în sensul că, odată făcute în scopul
formării fondurilor generale ale societății, ele sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și
obiective necesare tuturor membrilor societății și nu unor interese individuale sau de grup.
Impozitele sunt datorate conform dispozițiilor legale, în sensul că nici un impozit al
statului nu se poate stabili și percepe, decât în baza unei legi. Se datorează pentru veniturile
realizate și bunurile deținute, în sensul că subiectele impozabile datorează contribuția numai în
cazul când realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc sau posedă
bunuri care, conform legii sunt impozabile.
În legatură cu impozitul sunt de remarcat următoarele lucruri:
-impozitul nu este un scop în sine ci urmărește asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adică
participarea tuturor cetățenilor la cheltuielile publice; prin impozite se realizează și o
redistribuire a veniturilor cetățenilor între diferitele pături ale populației;
-scopul inițial al impozitului îl reprezintă procurarea de resurse pentru autoritatea publică, dar de
regulă, lui i se asociază și unul aflat dincolo de sfera financiară, anume faptul că este folosit de
stat pentru a-și asigura intervenția în viața social-economică;
-ca regulă generală, impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată – adică,
contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de către autoritatea publică; impozitul nu
are o destinație specială.
Asociat impozitelor există și categoria de taxe. Și taxele sunt instituite prin lege și au un
caracter obligatoriu, dar au obiective precizate colectându-se în anumite scopuri precise.
Taxele reprezintă alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri la
bugetul de stat. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, însă există o
deosebire, aceea că ele se percep numai de la cetățenii care solicită organelor publice respective
îndeplinirea unor anumite prestații sau servicii.
Taxele sunt unice, în sensul că pentru unul și același serviciu prestat unei persoane,
aceasta nu datorează taxa decât o singură dată. Dacă un act nu este taxat conform normelor în
vigoare acesta devine nul. Taxele sunt anticipative, adică ele se datorează și se achită în
momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organele sau instituțiile
de stat.
Reglementările legale prevăd mai multe categorii de taxe: taxe de timbru, taxe vamale,
taxe consulare, taxe locale asupra mijloacelor de transport. Taxele sunt prevăzute în sume fixe, în
cote procentuale sau în cote progresive, ori regresive. După modul de stabilire a cuantumului lor,
taxele pot fi fixe sau forfetare, proporționale sau progresive ori regresive. În cadrul taxelor există
și taxe care sunt obligatorii numai dacă populația solicită un serviciu și presupun o
contraprestație, adică sunt condiționate. Putem exemplifica în acest sens cu unele taxe
administrative de genul taxelor notariale sau a taxelor de pașaport.
Prin fiscalitate se întelege preluarea obligatorie pentru bugetul statului a unei părți din
veniturile cetățenilor. În ultimii 50 de ani a intervenit noțiunea de parafiscalitate care se referă la
realizarea altor venituri ale statului decât impozitele și taxele obișnuite. Este vorba aici de taxele
administrative care sunt percepute de autoritatea publică pentru un presupus serviciu. Aceste taxe
se percep în folosul unui anumit serviciu al statului și tendința este de a stabili mărimea acestor
taxe mult mai mare decât costul contraprestației.
Impozitul poate reprezenta o pârghie financiară deosebit de importantă prin intermediul
căreia statul poate interveni în economie. De altfel, reprezintă cea mai eficientă cale prin care
statul poate încuraja anumite tipuri de activități sau de a determina restrângerea altora.

Se prezintă mai jos, succint, câteva din modalitățile tehnice de tranformare a impozitului
într-un instrument al politicii economice și sociale:
-adaptarea bazei de așezare (de calcul) a impozitelor;
-instituirea de monopoluri;
-instituirea unui sistem de scutiri și înlesniri;
-supradimensionarea impozitelor;
-sisteme de restituire fiscală.
3.2. Elementele constitutive ale impozitelor
Tehnica așezării și perceperii fiecărui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit
număr de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe):21
-subiectul impozabil;
-suportatorul impozitului;
-obiectul impozabil;
-sursa impozitului;
-unitatea de impunere;
-cota de impunere;
-termenul de plată;
-asieta (modul de așezare a impozitului).
a) Subiectul impozabil numit adesea plătitor sau contribuabil este persoana fizică sau juridică
obligată la plata unui impozit către stat.
b) Suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul din veniturile sale. Ca
regulă absolută, la impozitele indirecte (TVA, accize) suportatorul diferă de plătitor și, acesta din
urmă transmite presiunea fiscală, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de
repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regulă, plătitorul și suportatorul sunt
aceeași persoană.
c) Obiectul impozabil reprezintă materia supusă impozitării, care poate fi: veniturile, averea,
suma vânzărilor etc. Evaluarea materiei impozabile poate fi destul de dificilă. De regulă, aceasta
se face pe baza declarației contribuabilului. În alte cazuri, ea se evaluează conform unor norme
fixate de către autoritatea publică sau se face o expertiză fiscală.
d) Sursa impozitului este reprezentată de venit, dar și de avere (sau din venitul procurat de
avere).
e) Unitatea de impunere este în fapt unitatea de măsură a materiei impozabile exprimată fie în
unități valorice, fie în unități naturale. Spre exemplu, la venit unitatea de impunere este unitatea
monetară (leul), la avere avem m2 pentru terenuri sau capacitatea cilindrică pentru automobile
etc.
f) Cota de impunere reprezintă impozitul ce revine pe unitatea de măsură a materiei impozabile.
În toate țările se practică mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual față de valoarea
materiei impozabile, fie în unitate monetară pe unitatea de măsură a materiei impozabile.
Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi:
-progresive;
-progresive în tranșe (la salarii);
-proporționale (la profit).
21 Gheorghe Sandu, Irina Ștefana Cibotariu, Anișoara Niculina Apetri, (2008), Finanțe. Abordări teoretice și
practice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p.103-106

Cota de impunere poate fi aparentă (cea prevazută de lege) sau reală (care poate fi mai
mică sau mai mare decât cea aparentă, datorită unui sistem de scutiri sau penalizări).

g)Termenul de plată este reprezentat de perioada la care este datorat impozitul (la salarii lunar, la
venituri din chirii trimestrial etc).
h) Asieta (modul de așezare al impozitului) reprezintă un grup de operațiuni prin intermediul
cărora se definește în fiecare caz în parte forma concretă a impozitului și modul în care se
așează.
Așezarea unui impozit presupune:
-constatarea și evaluarea materiei impozabile;
-stabilirea cuantumului impozitului datorat de către contribuabil;
-perceperea/încasarea impozitului.
3.3. Clasificarea impozitelor
Pentru clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii deoarece unul și același
impozit poate avea diferite implicații în viața social-economică, în funcție de poziția de pe care a
fost apreciat. Asemene a criterii de clasificare sunt:
a) impactul asupra suportatorului;
b) neutralitatea față de contribuabil;
c) obiectul impozabil;
d) scopul introducerii impozitului;
e) frecvența perceperii;
f) locul în care impozitul se face venit.
a) în funcție de impactul asupra suportatorului regăsim:
Impozite directe – se stabilesc în sarcina plătitorului fie în funcție de venitul pe care îl obține, fie
în funcție de averea sa. Ca regulă generală, la impozitele directe plătitorul și suportatorul
impozitului sunt una și aceeași persoană.
Impozitele indirecte – nu se stabilesc în mod direct pe plătitor, ci asupra vânzării de bunuri sau
prestărilor de servicii și lucrări. Ele vizează cheltuirea veniturilor, motiv pentru care mai sunt
denumite impozite pe cheltuieli. La impozitele indirecte suportatorul este cu totul altă persoană
decât plătitorul, în cele din urmă, suportatorul fiind consumatorul final.
b) în funcție de neutralitatea față de contribuabil:
Impozite reale – se stabilesc în funcție de mărimea materiei impozabile (imobile, pământ etc)
făcând abstracție de situația personală a plătitorului;
Impozite personale – sunt cele ce țin cont de situația contribuabilului și sunt reprezentate, în
special, de impozitele pe venit; se mai numesc și impozite subiective;
c) după obiectul impozabil impozitele pot fi:
-impozite pe venit;
-impozite pe avere;
-impozite pe cheltuieli (pe consum).
d) după scopul introducerii impozitului:
-impozite cu caracter fiscal – adică urmăresc să producă venituri pentru buget și se vizează
randamentul lor;

-impozite cu caracter de ordine – adică au scopul de a asigura ordine într-un anumit sector (spre
exemplu, taxa pe divorț).
e) în funcție de frecvența perceperii regăsim:
-impozite permanente (marea majoritate);
-impozite incidentale (spre exemplu, asupra îmbogățiților de război).
f) în funcție de locul în care impozitul se face venit:
-impozite federale;
-impozite ale statelor;
-impozite ale colectivităților locale.
Impozitele, taxele, contribuțiile reprezintă fundamentul și motivația pe care este
construită fiscalitatea.
Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor și taxelor realizate prin intermediul unui
mecanism bazat pe tehnici, metode și instrumente specifice desfășurării activității de urmărire și
control cu ajutorul aparatului fiscal. Legea fundamentală a statului de drept consfințește obligația
tuturor cetățenilor țării de a contribui prin impozite și taxe la realizarea veniturilor publice.
Obligația persoanelor fizice și juridice de a contribui sub formă de impozite și taxe la
constituirea fondurilor bugetare dă naștere la “Creanța fiscală” pentru buget și “Obligație fiscală”
pentru agentul economic.
Creanța fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe prin organele fiscale impozite,
taxe și alte venituri în contul bugetului.
Titlul de creanță fiscală este actul prin care se constată și se individualizează obligația
fiscală a unei persoane fizice sau juridice. Întocmirea titlurilor de creanță fiscală este realizată fie
de organele fiscale în cadrul dreptului de control privind organizarea și desfășurarea activităților
economice producătoare de venituri impozabile, instanțele de judecată, notariatele de stat,
organele vamale, regiile autonome, societățile comerciale ale persoanelor juridice pentru
impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, impozitul pentru folosirea terenurilor proprietate
de stat, impozite și taxe reținute de persoane cărora le plătesc venituri sau prestează servicii.
Creanța fiscală încetează atunci când obligația fiscală a contribuabilului este achitată,
compensată sau prescrisă. Obligația fiscală de a vira impozite și taxe la bugetul public și la
fondurile speciale extrabugetare revine persoanelor fizice și juridice, române și străine, numite
contribuabili.
3.4. Impunerea și principiile ei
Impunerea se realizează printr-un ansamblu de operații și măsuri ce încearcă să asigure
eficiența impozitelor și să țină cont de respectarea unor principii de bază. Astfel, aceste principii
fundamentale ale impunerii sunt:
-principii de echitate fiscală;
-principii de politică financiară;
-principii de politică economică.
Echitatea fiscală ar trebui să semnifice dreptate socială în materie de impozite. În acest
scop impunerea trebuie să asigure egalitate fiscală în fața legii și aceasta înseamnă că impunerea
trebuie să se realizeze diferențiat, în funcție de mărimea averii și de venitul fiecărui contribuabil.
Practica a pus însă în evidență o contradicție între egalitatea fiscală în fața legii și randamentul
impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui să producă
maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echității fiscale repartizarea sarcinii
publice între contribuabili ar trebui să țină seama de situația personală a fiecăruia, numai că, ceea

ce este echitabil are randament mic și, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este
echitabil.
În ceea ce privește egalitatea în fața legii apar două noțiuni care se impun a fi corelate:
-egalitatea matematică;
-egalitatea personală.
Egalitatea matematică înseamnă impozite egale la venituri egale. Egalitate matematică nu
ține cont de situația personală a contribuabilului și, astfel, doi contribuabili cu aceleași resurse
pot avea situații personale diferite și, ca atare, proporționalitatea plății impozitelor poate să-l
lovească mai mult pe unul decât pe celălalt.
La așezarea impozitelor în toate țările se pornește de la egalitatea matematică dar, ea se
corectează prin prisma situației personale a plătitorului. Pentru a asigura și egalitatea personală
se poate introduce un sistem de deduceri din masa impozabilă, cote progresive de impunere (mai
ales în tranșe), norme de venit la impozitul pe avere etc.
Principiile de politică financiară se referă la randamentul impozitului, la stabilitatea și la
elasticitatea acestuia.
Randamentul impozitului se măsoară prin raportarea sumei globale colectată într-un
interval dat și cheltuielile făcute de autoritatea publică în vederea colectării acesteia.
Randamentul impozitului presupune asigurarea următoarelor condiții:
-universalitatea impozitului – adică toți cei care au un venit trebuie să plătească;
-economia de cheltuieli – adică constituirea unui sistem instituțional cât mai ieftin;
-ineductabilitatea – adică neputința sustragerii de la plata impozitelor și, astfel, micșorarea
posibilităților de evaziune fiscală;
-anestezia fiscală – presupune a asigura unui impozit, la introducerea lui, o anumită capacitate de
suportabilitate.
Stabilitatea și elasticitatea impozitului sunt două principii simetrice. Un impozit este
stabil daca el nu urmează întocmai toate variațiile conjuncturale care afectează materia
impozabilă. Elasticitatea semnifică absența reacției materiei impozabile la variația cotei de
impunere.
Există în toate economiile un conflict deschis între randamentul și echitatea impozitului.
În teorie nu există acest conflict, în sensul că, cu cât mai bine este așezat un impozit și este
repartizată sarcina fiscală pe membrii societății, cu atât mai mare este randamentul acestuia. În
realitate însă, circulă zicala: "impozitele productive nu sunt juste, iar impozitele juste nu sunt
productive".
Principii de politică economică se referă la modelarea impozitelor astfel încât să asigure
intervenția statului în viața economică. Astfel, fie că se introduc noi impozite, fie că se
redimensionează unele din impozitele existente, acest lucru se face nu doar pentru a produce
venituri, cât și pentru a asigura intervenția statului în economie. Ca atare, vechiului conflict
dintre randamentul și echitatea impozitelor, i se mai adaugă un altul între randament și
intervenționism.
Impunerea îmbracă mai multe forme:
-autoimpunerea constă în stabilirea bazei impozabile și determinarea autonomă a impozitului de
către societăți pe propria lor răspundere (TVA, impozit pe profit, impozit pe veniturile din
salarii).
Când evaluarea bazei de calcul se definitivează la nivel de an, impunerea este provizorie
în timpul anului și definitivă la sfârșitul exercițiului financiar contabil: de exemplu impozitul
trimestrial pe profit reprezintă o impunere provizorie, la sfârșitul exercițiului financiar impozitul
pe profit reprezintă impunerea definitivă la nivel de an.
-impunerea directă constă în evaluarea directă a obiectului impozabil de către organele fiscale
sau pe baza declarației subiectului impozabil (de exemplu impozitul pe cladiri).
-impunerea indirectă are la bază informații colaterale (de exemplu impozitul pe salarii, pensia
suplimentară, fondul de șomaj).

-impunerea forfetară presupune stabilirea unei sume forfetare de plată pe o perioadă de timp.
INSTRUMENTELE IMPUNERII :
Scopul final al activității de impunere este perceperea taxelor și impozitelor. Pentru
aceasta ele sunt consemnate în documente fiscale care diferă în funcție de conținutul lor după
cum sunt utilizate:
1. Declarația de impunere circulă dinspre plătitor către organul fiscal teritorial. Prin declarație,
plătitorul de impozit informează organul financiar cu privire la realizarea obiectivului impozabil
și a altor elemente care se au în vederea stabilirii sumelor de plată.
2. Decontul se întocmește pentru impozitele indirecte: TVA și accize, se depune obligatoriu
lunar, cuprinzând informații legate de modul de calcul, stabilirea bazei de impozitare și
documentația, din punct de vedere contabil, care a stat la baza decontului. Decontul trebuie să
cuprindă sumele de datorat sau de rambursat către/dinspre bugetul statului.
3. Declarația vamală este documentul prin care întreprinderea importatoare înscrie/declară
informații organului vamal cu privire la bunurile importate impozabile, valoarea lor, taxele
vamale datorate, comisionul vamal, precum și calculul corect al TVA. De cele mai multe ori,
declarația vamală coincide cu bunurile importate, iar plata lor se face pe loc. Există însă și
derogări prin amânări la plata în vamă, cu prelungirea achitării lor în termen de 30 de zile, numai
pentru bunurile importate de tipul instalațiilor tehnologice sau produse considerate de lux
(țigarete, blănuri naturale etc).
4. Procesul verbal de verificare întocmit de Direcția generală a controlului financiar de stat,
administrațiile financiare, Garda financiară și Curtea de conturi, implicate în controlul regiilor și
societăților comerciale cu capital de stat. Se întocmește cu ocazia verificărilor efectuate la sediul
întreprinderii. Prin procesul verbal de control fiscal, dacă este cazul, se stabilesc sumele de plată
sub formă de impozite, taxe sau contribuții ca diferența pentru sumele neachitate sau rămase de
achitat, precum și penalitățile de întârziere. Eventualele sume de plată, stabilite de organul de
control, trebuie achitate în termen de 7 zile, indiferent dacă agentul economic depune sau nu
contestație.
5. Declarația de înregistrare pentru plătitorul de impozite . Orice întreprindere, plătitoare de
impozit sau nu, trebuie să depună în termen de 5 zile de la înregistrarea la Registrul Comerțului,
o declarație de înregistrare care coincide cu codul fiscal al agentului economic.
Capitolul 4. Impozitele directe
4.1. Impozitele directe. Generalități .
Impozitele directe reprezintă contribuții băne ști ale celor care realizează venituri sau
posedă avere și care se particularizează prin impactul imediat și direct asupra plătitorului. Ca
regulă generală, impozitele indirecte nu pot fi repercutate asupra altei persoane.

O caracteristică importantă a impozitelor directe este aceea că, de regulă, acestea au un
cuantum și termen de plată ce pot fi precizate în prealabil și, ca atare, pot fi cunoscute din timp
de către contribuabil.
Impozitele directe se manifestă sub două forme: impozite reale și impozite personale.
Impozitul funciar
Impozitul pe clădiri
Impozite
realeImpozitul pe activități
industriale, comerciale ș i
profesii libere
Impozitul pe capitalul
mobiliar sau bănesc
IMPOZITE
DIRECTE
ImpoziteImpozite pe veniturile
persoanelor fizice
pe venit Impozite pe veniturile
societăților de capital
Impozite
personale
Impozite pe averea propriu-
zisă
Impozite
pe avereImpozite pe circulația averii
Impozitul pe sporul de avere
Impozitele directe reale se caracterizează prin aceea ca aici obiectul impunerii se
definește în mod cantitativ. Din categoria acestor impozite fac parte impozitele pe clădiri, pe
pământ etc. Astfel de impozite se stabilesc pe baza unor indici exteriori și de aceea, de multe ori,
sarcina suportată de plătitor nu este echitabilă, neținându-se seama de capacitatea plătitorului de
a realiza venit și de a plăti impozite. Din aceste motive s-a trecut treptat tot mai mult la
impozitele personale.
Impozitele personale se definesc prin aceea că, la așezarea lor se ține seama și de situația
personală a plătitorului (contează nu doar veniturile și averea dar și obligațiile personale etc).
4.2. Impozitele reale
Impozitele reale (pe obiecte) sunt cele așezate pe obiecte, pe bunuri, pe diferitele
elemente ale averii contribuabililor, fără a ține seama de persoana însăși a acestor plătitori, de
situația și de sarcinile lor familiale. Impozitele reale fac abstracție de persoana care posedă, care
folosește bunul, considerând bunul (obiectul) ca producător de venit. Întrucât se ia în considerare
numai bunul distinct, nu se socotește situația personală a subiectului posesor al bunului, acest tip
de impozit nu face posibilă scăderea datoriilor pe care plătitorul le are. Din aceste motive,
impozitele reale creează stări de inechități fiscale, prin urmare un proprietar care are foarte multe
datorii plătește aceleași impozite ca și cel liber de orice sarcină. Se constată ca doi contribuabili,
cu putere de contribuție inegală, plătesc un impozit egal.
Cele mai răspândite impozite reale pe plan internațional au fost cele privind impunerea
pământului, clădirilor, diferitelor alte activități neagricole, precum și circulația capitalului
bănesc.22
22 Gheorghe Sandu, Irina Ștefana Cibotariu, Anișoara Niculina Apetri, (2008), Finanțe. Abordări teoretice și
practice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p.118

Impozitul funciar
În trecut când pământul reprezenta principala formă a bogăției și cel mai important mijloc
de producție, în mai multe țări din Europa a fost instituit impozitul funciar (pe pământ). La
început, suma impozitului funciar datorat statului se determina în funcție de suprafața terenurilor;
aceasta era metoda cea mai simplă, care s-a practicat multă vreme în diferite țări. Mai târziu
impozitul funciar s-a calculat în funcție de valoarea productivă a terenurilor, evaluate în funcție
de media unui anumit număr de ani.
Un progres în așezarea și încasarea impozitului funciar l-a constituit introducerea
cadastrului. Cadastrul constă în descrierea și inventarierea bunurilor din fiecare localitate,
trecerea lor într-un registru, precizarea suprafeței de teren, a valorii fiecărei parcele de teren, cu
menționarea veniturilor realizate de pe terenurile respective; pe baza cadastrului se calcula
impozitul funciar. Cadastrul a fost folosit nu numai pentru impozitul funciar, ci și pentru alte
impozite numite cadastrale.
În afară de pământ, impozitul real s-a calculat și pentru clădiri în funcție de destinația lor,
utilizate ca locuințe, magazine, birouri etc.
Ca urmare a dezvoltă rii manufacturilor, a industriei, comerțului și a profesiilor libere, a
fost instituit impozitul pe veniturile din activitățile industriale numit impozitul pe patentă și
stabilit după unele criterii exterioare ca, de exemplu: natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerț
etc), mărimea capitalului, numărul lucrătorilor, capacitatea de producție, forța motrică folosită,
mărimea localității în care se desfășoară activitatea. Se poate constata că nici acest impozit nu
era așezat în funcție de capacitatea contributivă a plătitorului, avea un randament redus, cotele de
impozit erau mici, o parte din material impozabilă nu era impusă, permitea practicarea evaziunii
fiscale, nu asigura echitatea fiscală.
Dezvoltarea industriei și comerț ului au determinat extinderea relațiilor de credit, a
activității bancare, precum și a comerțului cu hârtii de valoare. Ca urmare, se constituie o
categorie de oameni care plasează capitalurile bănești ce le aparțin în operațiuni speculative, care
s-au impus cu impozitul pe capitalurile bănești. Impozitul se determină pe baza sumei dobânzilor
pe care împrumutatul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut sau ținând seama de cuantumul
dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul acordat cu împrumut.
Impozitul pe capitalurile băneș ti
A avut un randament scăzut, deoarece împrumutatul și împrumutatorul făceau declarații
de impunere nesincere, pentru a se sustrage de la plata impozitului.
Unele impozite de tip real se practică și în prezent în diferite țări în curs de dezvoltare,
precum și în țările dezvoltate.
Impozitul pe clădiri
Acest impozit se plătește anual de către persoanele fizice și juridice care au clădiri în
proprietate, indiferent de locul unde acestea sunt situate și de destinația ce li se dă.
Pentru clădirile proprietate de stat care se află în administrarea sau folosința
contribuabililor, impozitul pe clădiri se datorează de către cei care le au în administrare sau în
folosință.
În cazul clădirilor care constituie fondul locativ de stat, impozitul pe clădiri se datorează
de către unitățile care le administrează.
La calcularea impozitului se au în vedere atât clădirile care se află în funcțiune, cât și cele
care se află în rezervă sau în conservare.
Se impun, de asemenea, clădirile aflate în funcțiune, chiar dacă au fost amortizate
integral: în acest caz, impozitul se calculează pe baza valorii cu care au fost înscrise în evidență.

Clădirile noi, dobândite în cursul anului, indiferent sub ce formă, se impun cu începere de
la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. În asemenea cazuri,
impozitul se calculează pe numele noului contribuabil, proporțional cu perioada de timp rămasă
până la sfârșitul anului.
În vederea determinării valorii impozabile a clădirii, se înmulțește numărul de mp ai
clădirii cu valoarea impozabilă pe mp, care este normată și diferențiată pe mediul urban și rural,
precum și în funcție de felul materialelor de construcție, instalații, încălzire etc.
Impozitul se calculează înmulț ind cota de impozit cu valoarea clădirii. Cotele de impozit
sunt proporționale, diferențiate pe categorii de plătitori și destinația clădirilor. Astfel pentru
persoanele fizice cota este de 1 %, pentru ceilalți plătitori de 1,5 %. Tot cu cota de 1,5 % se
impun și clădirile persoanelor fizice în care sunt înregistrate sedii de societăți comerciale sau alte
activități economice. În cazul contribuabililor persoane fizice, impozitul se calculează de către
organul fiscal local pe baza declarației de impunere depusă de proprietarul clădirii. Ceilalți
plătitori își calculează singuri impozitul pe baza declarației de impunere, care se depune la
organele fiscale teritoriale și se verifică de către acestea.
Impozitul anual se plătește trimestrial, în rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei
luni din trimestru.
Neplata la timp a impozitului se sancționează pentru început cu o majorare de 0,25 %
pentru fiecare zi de întârziere, care se aplică asupra sumei întârziate în plată. Dacă impozitul nu a
fost calculat și plătit, sau a fost subevaluat, el se poate recalcula retroactiv pe doi ani, față de dată
constatării.
Contribuabilii nemulțumiți de așezarea și încasarea impozitului pot face contestație, în
termen de 30 de zile de la data primirii înștiințării de plată, la Direcția generală a finanțelor
publice și controlului financiar de stat județeană sau a municipiului București, după caz, care este
obligată să o rezolve în termen de 30 de zile de la înregistrare. În vederea soluționării
contestațiilor se cere avizul consiliului local.
Contribuabilii nemulțumiți de soluția primită pot face plângere, î n termen de 30 de zile de
la primirea deciziei, la Ministerul Finanțelor, care o soluționează în decurs de 40 de zile.
Soluția dată de Ministerul Finanțelor poate fi atacată cu plângere în termen de 15 zile de
la comunicare, la judecătoria teritorială, ca instanță ultimă. Înaintarea contestației și a plângerii
nu suspendă urmărirea și încasarea impozitului. Plățile făcute între timp în plus se compensează
sau se restituie. Contestațiile se timbrează cu 2 % din suma contestată, iar plângerile cu 1 %.
Când contestațiile și plângerile se admit, taxa de timbru plătită se restituie.
Se consideră contravenții urmă toarele fapte:
a)depunerea peste termen a declarației de impunere;
b)nedepunerea declarației de impunere;
c)sustragerea de la impunere a unor clădiri supuse impozitării.
Contravențiile se constată și amenzile se aplică de către organele fiscale teritoriale.
Încălcarea prevederilor legale atrage răspunderea disciplinară, contravențională, materială,
civilă sau penală, după caz.
4.3. Impozitele personale
Cu timpul s-a trecut de la impozitul de tip real la impozitul de tip personal. Impozitele
personale privesc în mod direct persoana contribuabilului, care se impune fie pe baza venitului
global, fie din diferitele sale surse de venituri grupate în clase, cu luarea în considerare a
pasivului și a sarcinilor sale familiale. Se presupune că la impozitele personale se face distincție
între ceea ce încasează persoana și ceea ce are de plată ca subiect impozabil.
Cel mai vechi impozit personal a fost capitația, stabilită pe cap de locuitor în sumă fixă.
A doua formă a impozitului personal a constituit-o impozitul pe clase. În perioada concentrării

meseriilor la oraș, când se dezvolta comerțul, se instituie impozitul pe clase de venituri. Forma
cea mai perfecționată a impozitelor personale este impozitul pe venit.
Trecerea de la impozitele reale la cele personale a fost reclamată de mai multe cauze.
Astfel, întrucât inițial muncitorii nu dispuneau de proprietăți funciare, clădiri sau capitaluri
mobiliare, ei nu datorau impozite reale. Creșterea cheltuielilor statului necesita noi impozite. De
aceea, statul a instituit impunerea directă a muncitorilor și funcționarilor care obțineau venituri
(salarii) din muncă.
Întrucât impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru persoanele cu venituri mici, s-
a ivit necesitatea trecerii la impozitele personale. Ca urmare a problemelor sociale apărute în
domeniul politicii fiscale, statul a trebuit să țină seama de situația materială și personală a
contribuabililor, să stabilească un minimum de venit neimpozabil, să acorde unele înlesniri la
plata impozitelor pentru cei cu familii numeroase, să țină seama de datoriile pe care
contribuabilii le aveau față de instituțiile de credit, precum și să legifereze impunerea în funcție
de mărimea venitului sau averii, cu alte cuvinte să treacă de la impunerea proporțională la cea
progresivă. Toate acestea au însemnat de fapt trecerea la impunerea personală.
Formele principale ale impozitelor personale sunt: impozitele pe venit și impozitele pe
avere.23
Impozitul pe profit
Datorită reorganizării agenților economici din țara noastră sub forma regulilor autonome,
societăților comerciale, a fost necesară o adaptare corespunzătoare a instrumentelor financiare și
fiscale prin intermediul cărora se realizează veniturile bugetului statului și ale bugetelor locale.
Veniturile bugetare au fost stabilite în mod diferențiat. Astfel, unitățile economice de stat au
plătit impozit pe beneficiu, stabilit în cote progresive pe tranșe de rentabilitate, unitățile
meșteșugărești au plătit un impozit pe venit stabilit în cote progresive pe trepte de rentabilitate,
iar unitățile cooperației de consum și de credit au plătit un impozit pe venit calculat cu o cotă de
proporționalitate de 25 %.
Acest sistem de impunere a determinat ca, la același profit obținut de agenții economici
din diferite domenii de activitate, aceștia să plăteasca un impozit diferit.
Pentru evitarea acestei situații, s-a creat un cadru juridic unitar care să asigure o
participare echitabilă a agenților economici la formarea veniturilor statului în funcție de mărimea
și natura profitului obținut, instituindu-se impozitul pe profit.
În cadrul reformei fiscale din România, prin legislația privind impozitul pe profit, s-a
urmărit armonizarea acesteia cu cea comunitară. În acest sens, modul de așezare, urmărire și
percepere a impozitului pe profit a suferit modificări, îndeosebi sub aspectul sferei de cuprindere,
al cheltuielilor deductibile și nedeductibile, al cotelor de impunere (care s-au modificat ca număr,
dar și ca nivel), al reducerilor și scutirilor, precum și al sancțiunilor aplicate în caz de încălcare a
prevederilor legale de către contribuabili.
Impozitele pe profitul persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice c are au domiciliul sau rezidența
într-un anumit stat, precum și cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe
teritoriul acelui stat, cu unele excepții prevăzute de lege. De la plata impozitului pe venit se
acordă unele scutiri, astfel în mod frecvent sunt scutiți de plata impozitului pe venit suveranii și
familiile regale, diplomații străini acreditați în țara respectivă (cu condiția reciprocității), uneori
militarii, instituțiile publice și persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului
neimpozabil.
23 Gheorghe Sandu, Irina Ștefana Cibotariu, Anișoara Niculina Apetri, (2008), Finanțe. Abordări teoretice și
practice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p.118

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aș ezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice.24
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit,
care permite o impunere diferențiată pentru fiecare categorie de venit în funcție de natura
acestuia, fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obținut
dintr-o anumită sursă.
Sistemul impunerii globale este cel mai frecvent întâlnit și presupune cumularea tuturor
veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de proveniență, și supunerea
venitului cumulat unui singur impozit.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă ca impunerea separată permite
tratarea diferențiată a veniturilor, în ceea ce privește modul de așezare și nivelul cotelor de
impozit, deoarece acestea din urmă diferă în funcție de sursa de proveniență a veniturilor.
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate, deoarece nu mai
sunt afectate de consecințele progresivității impunerii, care se fac simțite prin cumularea
veniturilor practicate în sistemul impunerii globale.
Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote
proporționale sau progresive. În unele țări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii la
cote proporționale și apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea
în cote progresive pe tranșe de venit.
Avantajul sistemului de impunere global ă oferă posibilitatea aplicării progresivității
impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor de
sustragere de la plată și conferă un randament fiscal rificat, iar impedimentele acestuia se referă
la imposibilitatea diferențierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă și
inechitatea pricinuită persoanelor care obțin venituri din mai multe surse.25
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabilește, de regulă, anual, pe baza
declarației de impunere întocmite de subiectul impozitului. După stabilirea impozitului datorat
statului, acesta se înregistrează în debitul contribuabilului în registrul de rol. Încasarea
impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente, etc. se realizează, de cele mai
multe ori, prin stopaj la sursă, iar impozitul asupra celorlalte venituri se încasează direct de la
contribuabili.
Nu sunt supuse impozitării:
•pensiile care nu depăș esc 500 de lei pe lună și ajutoarele primite în cadrul sistemului
asigurărilor sociale;
•alocațiile de stat pentru copii;
•pensiile de întreținere;
•bursele acordate elevilor, studenților și doctoranzilor;
•dobânzile acordate pentru titlurile de stat și cele aferente depunerilor la vedere în conturi la
societăți bancare;
•sumele sau bunurile primite ca ajutor;
•donațiile;
•sponsorizările (la persoanele care le primesc);
•sumele primite de asigurați î n baza contractelor de asigurare de bunuri sau persoane;
•veniturile obținute din tranzacționarea valorilor mobiliare, etc.
Impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferența între totalul
veniturilor încasate din activitatea desfășurată și cheltuielile efectuate pentru realizarea
veniturilor. Pentru a se determina venitul impozabil, contribuabilii trebuie să depună, până la
data de 31 ianuarie a fiecărui an, declarația de impunere pentru veniturile realizate în anul fiscal
precedent.
24 Gheorghe Sandu, Irina Ștefana Cibotariu, Anișoara Niculina Apetri, (2008), Finanțe. Abordări teoretice și
practice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, p.11925 Mutașu, M., I., (2008), Finanțe publice, Ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, p.131

Pentru calcularea impozitului cuvenit statului asupra venitului anual impozabil se aplică
cote progresive compuse al căror nivel minim este de 15 % pentru veniturile de până la 300 lei.
Cota de impunere maximă este de 35 % și se aplică asupra veniturilor care depășesc 1200 lei.
Tot pe baza acestor cote se calculează și impozitul pe veniturile obținute din drepturi de autor,
din cesionarea, închirierea și valorificarea unor astfel de drepturi dobândite prin moștenire.
Pentru veniturile obținute din închirierea, subînchirierea ș i din constituirea dreptului de
uzufruct, impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 15 % asupra venitului anual
impozabil, care se obține prin deducerea din veniturile încasate la nivelul unui an a impozitului
pe clădiri, a primelor de asigurare plătite și a impozitului pe teren aferent spațiului închiriat.
Dacă este vorba de închirierea sau subînchirierea de camere mobilate, se mai deduce o cotă
forfetară de cheltuieli de 20 % din venitul rezultat în urma scăderii impozitelor și a primelor de
asigurări menționate.
Impozitul pe profitul persoanelor juridice
1. Persoanele juridice române , pentru profitul impozabil obținut din orice sursă, atât din
România, cât și din străinătate.
În această categorie se includ: regiile autonome indiferent de subordonare, companiile
naționale, societățile naționale, societățile comerciale (indiferent de forma juridică de organizare
și de forma de proprietate, inclusiv cele cu participare cu capital străin sau cu capital integral
străin), societățile agricole și alte forme de asociere agricolă cu personalitate juridică,
organizațiile cooperatiste, instituțiile financiare și de credit, fundațiile, asociațiile, organizațiile,
trusturile, precum și orice entitate care are statut legal de persoană juridică română.
În cazul persoanelor juridice române care dețin participații în capitalul altor societăți
comerciale și care întocmesc situații financiare consolidate, calculul și plata impozitului pe profit
se fac la nivelul fiecărei persoane juridice din grup.
2. Persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent în România , pentru profitul impozabil atribuibil sediului permanent.
Din această grupă fac parte: companiile, fundațiile, asociațiile, organizaț iile, trusturile și
orice entități similare, înființate și organizate în conformitate cu legile unei alte țări.
Persoanele juridice stră ine devin subiect al impunerii, atunci când își desfășoară activitatea,
integral sau parțial prin intermediul unui sediu permanent autorizat să funcționeze în România,
numai după înmatricularea acestuia la Registrul Comerțului și după înregistrarea la organele
fiscale teritoriale.
Sediul permanent reprezintă locul prin intermediul căruia orice activitate a unei persoane
fizice sau juridice străine este, în întregime sau în parte, condusă direct sau prin intermediul unui
agent dependent.
Prin agent dependent se înțelege persoana fizică, juridică sau altă entitate, care își desfășoară
activitatea în România în numele, pe contul și sub controlul unei persoane fizice sau juridice
străine, în baza unui înscris între aceștia și încheie contracte în numele acesteia, cu excepția
reprezentanțelor autorizate să funcționeze pe teritoriul României.
Sediul permanent include: un loc de conducere, o sucursală, un birou, un sediu secundar, o
fabrică, un magazin, un atelier, o mină, un put petrolier sau de gaze, o carieră sau orice alt loc de
extracție a resurselor naturale.
Sediul permanent nu include: folosirea de instalații în scopul depozitării, al expunerii de
produse ori de mărfuri; menținerea unui stoc de produse sau de mărfuri în scopul depozitării sau
al expunerii, sau numai în scopul prelucrării de către o altă persoană juridică; menținerea unui
stoc de produse sau de mărfuri pentru expunerea lor în cadrul unui târg comercial sau în cadrul
unei expoziții și care pot fi și vândute la încheierea târgului sau a expoziției; nici un loc fix de
afaceri destinat cumpărării de produse, de mărfuri sau colectării de informații; menținerea unui
loc fix de afaceri în scopul desfășurării de activități cu caracter pregătitor sau auxiliar, pentru

orice combinare a activităților menționate, cu condiția ca întreaga activitate a locului fix de
afaceri ce rezultă din această combinare să aibă un caracter pregătitor sau auxiliar.
Prin excepție, când o persoana fizică sau juridică (alta decât un agent cu statut independent)
acționează în numele unei întreprinderi și are și exercita împuternicirea de a încheia contracte în
numele întreprinderii, această întreprindere se consideră că are un sediu permanent în privința
oricăror activități pe care persoana le exercită pentru întreprindere, în afara de cazul în care
activitățile acestei persoane sunt limitate la cele menționate anterior.
Un șantier de construcții sau un loc în care au fost aduse echipamentele pentru construcții, un
proiect de montaj sau de instalare, activitățiile de supraveghere, consultanță și furnizare de
servicii, pentru același proiect sau proiecte conexe devine sediu permanent, dacă are o durată mai
mare de 6 luni.
O întreprindere nu se consideră că are sediu permanent numai prin faptul ca acesta își
exercită activitatea de afaceri printr-un broker, agent comisionar general sau orice alt agent
independent, cu condiția ca această persoană să acționeze în cadrul activității ei obișnuite,
înscrisă în documentele de constituire.
Reprezentantul legal al sediului permanent este obligat ca înainte de începerea activității să îl
înregistreze la organul fiscal teritorial în raza căruia urmează să activeze.
3. Persoanele juridice române și persoanele fizice nerezidente care desfășoară activități
în România ca beneficiari ori parteneri împreună cu o persoana juridică română într-o
asociere sau o altă entitate ce nu dă naștere unei persoane juridice, pentru profitul realizat în
România. Pentru acești contribuabili impozitul datorat se calculează, se reține și se varsă de către
persoana juridică.
4. Persoanele juridice străine și persoanele fizice rezidente , pentru veniturile realizate atât
în România, cât și în străinătate din asocieri care nu dau naștere unei persoane juridice. În acest
caz impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reține și se varsă de către persoana
juridică.
De menționat că în cazurile prezentate la punctele 3 și 4, veniturile și cheltuielile rezultate
din asocierile în participațiune se contabilizează distinct de către persoana juridică română,
acesta având și obligația de a calcula, de a reține și de a vărsa impozitul pe profitul cuvenit
persoanelor fizice nerezidente și juridice străine, precum și persoanei fizice române. Partea din
veniturile și cheltuielile rezultate dintr-o astfel de asociere, care se cuvine persoanei juridice
române, se înregistrează în contabilitatea proprie și se impune la nivelul acesteia.
În cazul asocierilor dintre persoanele juridice române, veniturile și cheltuielile determinate
de operațiunile asocierii în partcipațiune se contabilizează dinstinct de către unul din asociați,
stabilind conform contractului, urmând ca, lunar, să se transmită pe baza de decont fiecărui
asociat în vederea înregistrării în contabilitatea proprie și determinării profitului impozabil.
5. Persoanele juridice străine care realizează venituri, pentru profitul aferent acestor
venituri.
Categoriile de venituri generatoare de profit pentru care persoanele juridice străine datorează
impozit sunt:
a) veniturile obținute din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România, inclusiv
închirierea în scopul utilizării unei asemenea proprietăți și câștigul obț inut prin înstrăinarea unui
drept asupra unei asfel de proprietăți, inclusiv orice alte drepturi de proprietate atribuibile
indirect, inclusiv prin înstrăinarea acțiunilor și a altor drepturi similare într-o societate ale cărei
active corporale sunt formate în principal – direct sau indirect – din proprietăți imobiliare situate
în România;
b) veniturile obținute ca urmare a exploată rii resurselor naturale localizate în România,
inclusiv caștigul obținut din vânzarea unui drept aferent unor asemenea resurse naturale;
c) veniturile obținute din înstră inarea unui drept de proprietate deținut la o persoană juridică
română;

d) orice alt venit care nu este menționat la punctele a – c este venit realizat pe teritoriul
României dacă este plătit de un rezident român sau este plătit prin intermediul unui sediu
permanent în România.
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice (societățile de
capital), în unele țări se folosește același sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în
altele se practică un sistem distinct. Modul în care se realizează impunerea profitului realizat de
persoanele juridice este determinat de organizarea acestora, ca societăți de persoane sau ca
societăți de capital.
În cazul societăților de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza
sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincție între
averea fiecăreia din persoanele asociate și patrimoniul societății respective.
La societățile de capital, poate fi făcută o demarcație netă între averea personală a
acționarilor și patrimoniul societății deoarece acționarii răspund pentru actele și faptele societății
numai în limitele părții de capital pe care o dețin. Profitul obținut de o societate de capital se
repartizează atât actionarilor sub formă de dividende (proporțional cu participarea lor la capital),
cât și la dispoziția societății pentru constituirea unor fonduri.
Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalități de
impunere a veniturilor realizate de societățile de capital și anume:
a) se impune mai întâi profitul total obținut de societatea de capital ș i apoi separat profitul
repartizat acționarilor sub formă de dividende. În acest caz, considerat clasic, partea din profit
repartizată acționarilor este impusă de două ori impozitării (o dată la societate și a doua oară la
acționari sau asociați);
b) se impun numai dividendele, iar partea din profit lăsată la dispoziția societății de capital este
scutită de impozit. Practicarea acestei metode este avantajoasă pentru societățile de capital și
vizează simularea acestora în plasarea profitului realizat în noi investiții;
c) se impune numai partea din profit care rămâne la dispoziția societății de capital, iar
dividendele repartizate acționarilor nu sunt impuse impozitării. În acest caz se încalcă principiul
echității fiscale, deoarece se exonerează de la impunere dividendele realizate de acționari;
d) impunerea separată , mai întâi a dividendelor repartizate acționarilor și apoi a părții din profit
rămase la dispoziția societății de capital.
În vederea stabilirii venitului impozabil al societății de capital, se pleacă de la rezultatele
bilanțiere ale acesteia, la care se adaugă: soldul stocurilor (soldurile de la începutul anului, plus
intrările din producție, minus ieșirile), veniturile din câștiguri de capital, dobânzile la conturile
curente, veniturile din dobânzi la creditele acordate, veniturile din chirii, etc. Pentru a se stabili
venitul impozabil, urmează ca din veniturile brute astfel determinate să se scadă: cheltuielile de
producție, dobânzile plătite, prelevările la fondul de rezervă și la alte fonduri speciale permise de
lege, pierderile din activitatea anului curent și eventual din anii precedenți, anumite prelevări
pentru scopuri social-culturale. Condițiile și limitele în care pot fi făcute aceste scăzăminte diferă
de la țară la țară.
În ceea ce privește impozitarea propriu-zisă a profitului net obținut de societăț ile de
capital, practica internațională permite evidențierea următoarelor situații :
a) în unele țări cotele de impunere sunt diferențiate în funcție de proprietarul capitalului social;
b) cotele de impunere sunt diferențiate în funcție de natura activităților din care se obține
profitul;
c) nivelul cotelor de impunere este stabilit în funcție de cifra de afaceri a societăților comerciale;
d) utilizarea unor cote de impozit diferite, după cum impozitul este un venit al bugetului de stat
(federal) sau al bugetelor locale;
e) utilizarea unei singure cote de impunere.
După cum rezultă din cele prezentate, impozitul pe profitul societăților de capital se
calculează pe baza unor cote proporționale cărora li se pot aplica anumite corective.
Impunerea profitului realizat de persoanele juridice se face, de regulă, anual, pe baza
declarației de impunere întocmite de acestea.

În România în perioada de după 1989 sistemul de impozitare a persoanelor juridice care
realizează profit a cunoscut o evoluție continuă în strânsă legătură cu schimbările intervenite în
derularea reformei economice și sociale.
Astfel începând cu 1 ianuarie 1991 pentru determinarea impozitului pe profit s-a introdus
sistemul bazat pe cote progresive compuse. Minimul neimpozabil era de 20.000 lei iar cotele
erau cuprinse între 25 % pentru profiturile ce depășeau 20.000 lei și până la 57 % pentru
profiturile de peste 955 mln lei.
Acest sistem a înlocuit vechiul mod de calcul care conducea la unele discriminări
deoarece la același profit obținut de agenții economici din diferite domenii de activitate aceștia
plăteau un impozit diferit.
Pentru stimularea agenșii economici autohtoni și străini și investire de capital î n
domeniile prioritare ale economiei române se prevedeau ca aceștia să beneficieze de scutirea
impozitului pe profit, în mod diferențiat, pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni și 5 ani în funcție
de domeniul de activitate.
De asemenea tot în scop stimulativ pentru profitul utilizat pentru realizarea unor investiții
cu caracter productiv sau pentru protejarea mediului înconjurător agenții economici beneficiau
de o reducere a impozitului cu 50 %.
De la 1 ianuarie 1992 î n vederea simplificării și reducerii volumului operațiilor privind
calcularea impozitului pe profit, s-a renunțat la cotele progresive pe tranșe, de venit în favoarea a
2 cote. Astfel profitul de până la 1 mil era impozitat cu 30 % iar ce depășea 1 mil se plătea un
impozit de 45 %. Aceste cote au fost utilizate până la finele anului 1994.
Începând cu 1 ianuarie 1995 a fost instituit un nou sistem de impozitare a profitului.
Printre trăsăturile acestui sistem menționăm:
– utilizarea cu unele excepții a cotei de 38 % pt calcularea impozitului, indiferent de forma de
proprietate a capitalului, naționalitatea firmei;
– pt mărirea interesului față de agricultura, profitul ob ținut din această ramură este impozitat în
baza unei cote de 25 % dacă profitul provine în proporție de cel puțin 80 % din acest domeniu
– profitul realiniat de BNR rămas după deducerea cheltuielilor permisive și a sumelor aferente
fondului de rezervă se impune în baza unei cote de 80 %;
– profitul impozabil aferent ponderii veniturilor realizate din jocuri de noroc, baruri și cluburi de
noapte în volumul total al veniturilor se impozitează cu o cotă adițională de 22 %.
În primul trimestru al anului 1998 în sistemul impozitării profitului în România au
intervenit unele elemente noi. Este vorba mai întâi de evaluarea reducerii cu 50 % a impozitului
oferit profitului reinvestit în condițiile mai înainte prezentate și a profitului obținut din exportul
bunurilor realizate din activitate proprii și din prestări de servicii internaționale.
Un alt element nou intervenit î n sistemul de impozitare a profitului este acela că
pierderea anuală declarată de contribuabili și care este specificată în declarația de impunere, se
reportează și se scade din profiturile impozabile realizate în următorii 5 ani. Recuperarea
pierderilor va fi făcută la fiecare termen de plată a impozitului pe profit.
Se poate aprecia că mă rirea termenului de recuperare a pierderilor de la 36 luni la 5 ani
este de natură să sprijine mai des pe agenții economici care se confundă cu unele dificultăți
financiare.
Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit următoarele :
1) trezoreria statului;
2) instituțiile publice, pentru fondurile publice constituite, inclusiv pentru veniturile
proprii și disponibilitățile realizate și utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele
publice, cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
45/2003 privind finanțele publice locale, dacă legea nu prevede altfel;
3) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
4) fundațiile române constituie ca urmare a unor legate. Fundația constituită ca urmare a
unui legat, în conformitate cu Ordonanța Guvernului cu privire la asociații și fundații, cu

modificările și completările ulterioare, este subiectul de drept înființat de una sau mai multe
persoane, care, pe baza unui act juridic pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat
în mod permanent și irevocabil realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.
5) cultele religioase, pentru veniturile obținute din activități economice care sunt utilizate
pentru susținerea activităților cu scop caritabil. Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit
cultele religioase pentru profitul impozabil corespunzător veniturilor obținute din activități
economice, în situația în care sumele respective sunt utilizate în anul curent pentru susținerea
activităților cu scop caritabil, cum ar fi: ajutorarea persoanelor aflate în dificultăți materiale, a
oamenilor fără adăpost, a centrelor de îngrijire a copiilor și bătrânilor etc. Justificarea utilizării
veniturilor pentru susținerea activităților cu scop caritabil se realizează în baza documentelor
care atestă efectuarea cheltuielilor respective.
6) cultele religioase, pentru veniturile obținute din valorificarea obiectelor și produselor
necesare activității de cult și pentru veniturile obținute din chirii, cu condiția ca sumele
respective să fie utilizate, în anul curent sau în anii următori , pentru întreținerea și funcționarea
unităților de cult, pentru lucrările de construire, de reparație și de consolidare a lăcașurilor de cult
și a clădirilor ecleziastice, pentru învățământ și acțiuni specifice cultelor religioase, inclusiv
veniturile din despăgubiri sub formă bănească obținute ca urmare a măsurilor reparatorii
prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate. Orice alte categorii de venituri
realizate din desfășurarea activității sunt impozabile. Se include în această categorie unitățile de
cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române și celelalte culte religioase care au în exclusivitate
dreptul de a produce și de valorifica obiecte și veșminte de cult, precum și de a tipări cărți de
cult, teologice sau cu un conținut bisericesc, necesare în practicarea cultului (conform Legii nr.
103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult). Nu
se include în această categorie persoanele juridice care realizează aceste produse pe bază de
autorizație acordată de fiecare cult religios, în condiții specifice.
7) instituțiile de învățămâ nt particular acreditate, precum și cele autorizate, pentru
veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învățământului nr. 84/1995,
republicată, cu modificările și completările ulterioare și Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.
174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea finanțării învățământului superior, cu
modificările ulterioare;
Aceste instituț ii sunt organizate pe principiul nonprofit, al nediscriminării și cu
respectarea standardelor naționale. În acest context ele trebuie să aibă în vedere prevederea
potrivit căreia veniturile obținute se folosesc pentru lărgirea bazei materiale, respectiv spații
adecvate, în proprietate sau închiriate, laboratoare proprii cu dotare corespunzătoare pentru
desfășurarea activității, biblioteca dotată cu fond de carte adecvat profilului școlii, alte dotări de
natură să realizeze un învățământ de calitate;
8) asociațiile de proprietari, constituite ca persoane juridice și asociațiile de locatari
recunoscute ca asociații de proprietari, potrivit Legii locuinței nr. 114/1996, pentru veniturile
obținute din activitățile economice care sunt sau vor fi utilizate pentru îmbunătățirea confortului
și a eficienței clădirii, pentru întreținerea și repararea proprietății comune. Sunt supuse
impozitării veniturile obținute de asociațiile de proprietari din activități economice (de exemplu,
inchirierea spațiilor comune) care nu sunt utilizate în scopurile expres menționate mai sus.
Totodată, asociațiile de locatari care nu s-au constituit în asociații de proprietari și care nu
beneficiază de aceste facilități fiscale, sunt considerate plătitoare de impozit pe profit.
9) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
10) Fondul de compensare a investitorilor, înființat potrivit legii.
Organizațiile nonprofit, organizațiile sindicale și organizațiile patronale sunt scutite de la
plata impozitului pe profit pentru următoarele tipuri de venituri:
a) cotizațiile și taxele de înscriere ale membrilor;
b) contribuțiile bănești sau în natură ale membrilor și simpatizanților;
c) taxele de înregistrare stabilite potrivit legislației în vigoare;

d) veniturile obținute din vize, taxe și penalități sportive sau din participarea la
competiții și demonstrații sportive;
e) donațiile și banii sau bunurile primite prin sponsorizare;
f) dividendele, dobânzile și veniturile realizate din vânzarea-cesionarea titlurilor
de participare obținute din plasarea veniturilor scutite;
g) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
h) resursele obținute din fonduri publice sau din finanțări nerambursabile;
i) veniturile realizate din acțiuni ocazionale precum: evenimente de strângere de
fonduri cu taxă de participare, serbări, tombole, conferințe, utilizate în scop social sau
profesional, potrivit statutului acestora;
j) veniturile excepționale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în
proprietatea organizațiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într-o
activitate economică;
k) veniturile obținute din reclamă și publicitate, realizate de organizațiile
nonprofit de utilitate publică, potrivit legilor de organizare și funcționare, din domeniul culturii,
cercetării științifice, învățământului, sportului, sănătății, precum și de camerele de comerț și
industrie, organizațiile sindicale și organizațiile patronale. Sunt venituri neimpozabile din
reclamă și publicitate veniturile obținute din închirieri de spații publicitare pe: clădiri, terenuri,
tricouri, cărți, reviste, ziare etc. Nu se includ în veniturile descrise anterior veniturile obținute din
prestări de servicii de intermediere în reclamă și publicitate.
Organizațiile nonprofit, organizațiile sindicale și organizațiile patronale sunt
scutite de la plata impozitului pe profit și pentru veniturile din activități economice realizate până
la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10 % din
veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit. Organizațiile care nu se încadrează în
aceste condiții datorează impozit pe profit pentru profitul obținut din activități economice.
Anul fiscal este anul calendaristic. Când un contribuabil se înființează sau încetează să
mai existe în cursul unui an fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul calendaristic
pentru care contribuabilul a existat.
În cazul înființării unui contribuabil într-un an fiscal perioada impozabilă începe:
1) de la data înregistrării acestuia la registrul comerțului, dacă are această obligație;
2) de la data înregistrării în registrul ținut de instanțele judecătorești competente, dacă are
această obligație;
3) de la data încheierii sau, după caz, a punerii în aplicare a contractelor de asociere, în cazul
asocierilor care nu dau naștere unei noi persoane juridice.
Perioada impozabilă se încheie, în cazul divizărilor sau fuziunilor care au ca efect juridic
încetarea existenței persoanelor juridice supuse acestor operațiuni, la următoarele date:
1) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăți noi, la data înregistrării în registrul
comerțului a noii societăți sau a ultimei dintre ele;
2) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind majorarea
capitalului social al societății absorbante.
În cazul lichidării unui contribuabil într-un an fiscal, perioada impozabilă încetează o
dată cu data radierii din registrul unde a fost înregistrată înființarea acestuia.
Capitolul 5. Impozitele indirecte
5.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

Impozitele indirecte sunt așezate asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii,
ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum.
Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este
consumatorul final. Toți ceilalți agenți economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau
serviciu include cheltuielile de achiziție a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl
fabrică și îl oferă spre vânzare pe piață. Ei transferă impozitul indirect (inclus în prețul de
achiziție) asupra prețului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă
acest impozit.
Baza de calcul la impozitele indirecte este prețul bunului, după caz, tariful serviciului
prestat. Calculul impozitului se face în cote proporționale sau în sumă fixă pe produs. În
consecință, la impozitele indirecte nu se practică discriminări în mărime după puterea
contributivă și nici reduceri ori scutiri, sunt aceleași pentru toți consumatorii aceluiași bun
(serviciu).
Cu toate că cota de impozit indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi (serviciu)
este unică indiferent de cumpărător, impozitele indirecte afectează în măsură diferită veniturile
populației destinate consumului. Categoriile de cumpărători cu venituri mici suportă o sarcină
fiscală mai grea comparativă cu cea suportată de cei care dispun de venituri mari. Cu cât venitul
este mai mic, cu atât proporția impozitului indirect în acesta este mai mare și invers. Impozitul
indirect, așadar, are caracter regresiv, lovește, în principal, pe cei nevoiași și pe cei cu resurse
fixe, el nu cunoaște minimul neimpozabil și nici nu ține seama de situația personală a
cumpărătorilor.
Perceperea impozitelor indirecte, cum s-a arătat, are loc la vânzarea mărfurilor ori
prestarea serviciilor. Aceasta înseamnă că ele sunt cuprinse în prețuri, pe care corespunzător le
majorează. Când cumpărătorii transformă veniturile în mărfuri, cantitatea pe care ei o obțin este
diminuată cu mărimea impozitelor indirecte pe care le plătesc. Impozitele indirecte, prin urmare
determină scăderea veniturilor reale ale acestora (cele nominale nu sunt afectate).
Din cele prezentate, rezultă că impozitele indirecte se așează asupra vânzărilor, dar se
percep de la cumpărători. De aici le provine denumirea, în sensul că se realizează prin contribuții
indirecte (persoana care suportă impozitul este taxată indirect). Plata lor către stat, de regulă, se
face de către agenții economici (industriași, comercianți, etc.) care însă le recuperează de la
consumatori prin prețuri.
Practicarea impozitelor indirecte constituie, incontestabil, cea mai flagrantă încălcare a
principiului echității fiscale. Ele sunt prelevări mascate și nu pot fi cunoscute de suportatori. Sunt
puțini cei care își dau seama cât de mare este partea din cheltuielile lor destinată impozitelor pe
consum. Cu toate acestea, se practică în toate țările, având o arie mai largă ori mai restrânsă de
aplicare. Mai ales în economiile subdezvoltate ponderea lor este mare pentru că prelevările
asupra veniturilor sunt reduse. Apoi, sunt ușor de perceput și au randament fiscal ridicat (mai cu
seamă în perioadele de avânt economic). Pe de altă parte, se apreciază că sarcina fiscală este mai
ușor de suportat, deoarece plata acestor impozite se face treptat pe măsura efectuării de
cumpărături (totuși, cei cu venituri mici sunt puternic afectați).
Sistemul impozitelor indirecte cuprinde variate prelevări. Se practică frecvent taxele de
consumație, monopolurile fiscale, taxele vamale și diferite alte taxe considerate tradiționale. Mai
importante, prin contribuția la formarea veniturilor bugetare, sunt taxele de consumație, apar sub
mai multe forme.
Schema impozitelor indirecte are configurația:
– pe produs (accize)
– impozit cumulativ
Taxe de consumație – generale pe vânzări – impozit unic
(cifra de afaceri) – taxa pe valoare

adăugată

– asupra producției
Monopoluri fiscale – asupra vânzării
– asupra producției și vânzării
Impozite indirecte
– de import
Taxe vamale – de export
– de tranzit
– de timbru
– de înregistrare
Taxe tradiționale – pe circulația averii
– alte taxe, contribuții
– taxe parafiscale
A.Taxele de consumație
Taxele de consumație relevă prelevările fiscale care ” răspund cel mai bine definiției
impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri și /sau
servicii sau derulării unor operațiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu ”.26 Taxele de
consumație sunt impozite cuprinse în prețul de vânzare al mărfurilor produse și realizate în
interiorul țării. La plata acestora sunt supuse atât bunurile de consum cât și mijloacele de
producție.
Apărute în capitalismul timpuriu, taxele de consumație au cuprins pe măsura trecerii
timpului un număr tot mai mare de produse. În prezent, se impugn aproape toate mărfurile
vândute, iar cotele taxelor de consumație au fost majorate.
Taxele de consumație au un câmp de aplicare diferit de la țară la țară. În orice caz,
randamentul lor fiscal este mare. Se mai numesc și impozite pe consum, deoarece se aplică
asupra prețului bunurilor care intră în consum și pot fi de două feluri: pe produs și generale pe
vânzări.
1. Taxele de consumație pe produs sau accizele (impozitele speciale pe consum). Sunt
cele mai vechi taxe pe consum, tradiționale. Obișnuit, se așează asupra bunurilor care intră în
consumul celor mai largi categorii ale populației. Astfel de produse sunt: zahărul, sarea, uleiul,
tutunul, dulciurile, cafeaua, ceaiul, combustibilii lichizi, cerealele în unele țări, aparatele
electrice, textilele, încălțămintea, anumite obiecte de lux, care se consumă în cantități mari și nu
pot fi substituite ușor cu altele, având o cerere neelastică.
Caracteristic este însă faptul că toate țările, în ultima vreme, în valoarea taxelor de
consumație, ponderea taxelor pe produs (accize) este în scădere.
Accizele se stabilesc fie în sume fixe pe unitatea de marfă, fie în procente (proporțional)
asupra prețului de vânzare. Produsele de import sunt supuse acelorași taxe, iar produsele de
export, cu unele excepții sunt scutite. Cât privește nivelul taxelor de consumație pe produs, se
26 Inceu, A., M., (2006), Pârghiile fiscale și forța lor de orientare , Ed. Accent, Cluj-Napoca, p. 191

afirmă o tot mai pronunțată tendință de creștere. Practicarea accizelor, cum se vede, are nu numai
scopuri fiscale, dar și sociale, uneori chiar politice.
Accizele sunt stabilite în cote procentuale, diferențiate după felul produselor, mai ridicate
pentru cele de lux, așa cum se practică și în alte țări. Baza de calcul este prețul negociat, în cazul
bunurilor din producția proprie, iar la produsele din import se aplică la valoarea în vamă (la
aceasta se adaugă și taxele vamale, alte taxe speciale stabilite prin lege). Plătitorii acestora sunt
întreprinderile de orice fel, asociațiile comerciale, persoane fizice autorizate care produc, importă
sau comercializează bunuri din categoria celor care, potrivit legii, intră sub incidența accizelor
(H.G. nr.779/1991 și O.G. nr.3/1995). Se suportă firesc de către consumatori, ca orice impozit
indirect.
2. Taxele generale de consumație (impozitele pe consum generale) . Se aplică asupra
vânzării tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau elemente pentru
producție și sunt cunoscute sub denumirea generică de impozite pe cifra de afaceri. Au fost
introduse după primul război mondial, fiind reclamate de necesitatea crescândă de resurse
financiare a statelor capitaliste.
În practica financiară a țărilor capitaliste sunt întâlnite trei forme de așezare a impozitului
pe cifra de afaceri și anume: a) forma cumulativă ; b) forma impozitului unic și c) forma
impozitului unic, cu plata fracționată (taxa pe valoarea adăugată).
a) În cazul impozitului cumulativ , mărfurile sunt impuse în fiecare stadiu prin care trec,
de la ieșirea din fabricație și până intră în consum. Este perceput, deci, de fiecare dată când
bunurile sunt supuse unei tranzacții. Același produs deci, se impune de mai multe ori. Aceasta
înseamnă că, cu cât ciclul de producție și circulație este mai lung, cu atât impozitul datorat
statului va fi mai mare.
Impozitul cumulative, numit și “impozit în cascadă”, “multifazic”, “bulgăre de zăpadă”
etc., tocmai fiindcă se percepe pentru fiecare tranzacție (în cascadă), are ca bază de calcul prețul
de vânzare a bunurilor care include și impozitul plătit la stadiile anterioare, adică cifra de afaceri
brută.
Impozitul cumulativ pe cifra de afaceri (vânzări, tranzacții) are caracter multiplu. El
majorează prețul bunurilor cu mărimea impozitelor plătite în aval și prin aceasta provoacă
greutăți în desfacere, influențând negative capacitatea de concurență a întreprinderii. Faptul că
afectează întregul circuit are ca efect integrarea pe verticală (concentrarea producției), care face
posibilă evitarea plății impozitului la una sau chiar două stadii, dezavatajând întreprinderile
neintegrate și stânjenind diversificarea producției. Prin urmare, este lipsit de neutralitate. Este
totodată lipsit de transparență, adică nu se poate cunoaște cât s-a vărsat la buget de-a lungul
parcursului mărfii. Practicarea impozitului cumulative, induce în economie distorsiuni. Unele
avantaje trebuie însă, recunoscute: are randament fiscal ridicat (prin cumulul de impozite), nu
ridică probleme de identificare a contribuabilului, frauda este mai mică. Totuși inconvenientele
sunt numeroase, motiv pentru care azi, impozitele cumulative nu se mai practică.
b) Impozitul unic sau monofazic pe cifra de afaceri se încasează o singură dată, indiferent
de numărul stadiilor prin care trece marfa supusă impunerii. Sunt întâlnite două practice de
percepere a impozitului monofazic. Una, când impozitul se plătește în momentul vânzării
produsului de către producător și atunci se numește taxă de producție. Cealaltă, când impozitul
se percepe în stadiul comerțului (cu ridicata ori cu amănuntul) și poartă numele de taxă asupra
vânzării sau impozit pe circulație. Impozitul unic se mai practică azi în S.U.A.
c) Cât privește forma impozitului unic, dar cu plata fracționată , este de arătat că el
constituie o sinteză a impozitului cumulative pe tranzacții și a celui unic pe producție (comerț),
eliminând inconvenientele lor. Este o formă mai nouă de impozitare. A fost introdus întâia oară
în Franța (în 1954), ulterior, treptat, în țările membre ale Uniunii Europene (C.E.E.). Azi se
practică în peste 50 de state de pe toate continentele.
Impozitul, în acest caz, este tot multistadial, se aplică pe întreg circuitul economic până la
utilizatorul final al produselor și serviciilor, dar numai asupra cifrei de afaceri nete, adică la

valoarea adăugată în fiecare fază a acestui circuit. De aici își trage denumirea de taxă pe valoarea
adăugată, cum se folosește pretutindeni.
Valoarea adăugată este plusul de valoare pe care bunul (serviciul) îl dobândește într-un
anumit stadium în urma prelucrării proprii. Cantitativ, este echivalentă cu diferența dintre prețul
de vânzare a produsului, după ce i s-a adăugat prelucrare proprie și prețul de cumpărare a
acestuia (diferență, pentru un producător, între valoarea producției evaluate la prețurile pieței și
cea a consumului său intermediar).
Plătitorii taxei pe valoarea adăugată sunt toate persoanele juridice și fizice care
efectuează operații supuse taxării. Suportatorii taxei sunt însă, consumatorii mărfurilor respective
odată cu cumpărarea lor, ca în cazul oricărui impozit indirect.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă prețul de vânzare a bunurilor sau
tariful serviciilor prestate. Cum perioada de impunere este luna (uneori trimestrul) se stabilește
volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri) la care se aplică cota de impozit.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula folosind una din metodele:
a) din totalul vânzărilor agentului economic se scade totalul cumpărăturilor sale, diferența
(valoarea adăugată) urmând a fi impozitată. În practică este puțin folosită fiindcă nu permite
diferențierea cotelor, iar documentele (facturile) ce însoțesc marfa nu oferă informații asupra
taxelor plătite în amonte;
b) se aplică cota de impozit asupra prețului de vânzare din stadi ul respective, obținându-
se taxa pe prețul de vânzare din care se scade suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată
(calculată în același mod) în stadiul anterior, conform informațiilor din facturi.
Numărul și nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată sunt diferite de la țară la țară.
Obișnuit, se practică între 1 la 4 cote în funcție de natura mărfurilor și a operațiilor efectuate,
diferențiate. Astfel, în Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia se folosesc trei categorii de cote:
o cotă redusă pentru mărfurile de primă necesitate, care ia valori între 2 % și 17 %, o cotă
normală aplicată bunurilor și serviciilor obișnuite, care are o mărime intermediară cuprinsă între
12 % și 23 % și o cotă majorată, la bunurile de lux și la cele care fac obiect al monopolului de
stat, cu niveluri cuprinse între 25 % și 38 %. În alte țări, cum sunt Germania, Olanda, Irlanda,
Luxemburg se utilizează numai două categorii de cote și anume, cota redusă și cota normală, în
Marea Britanie se practică o singură cotă. În ultima vreme, în cadrul Uniunii Europene, se
manifestă tendința de reducere a diferențelor nivelurilor cotelor pe țări, urmărindu-se unificarea
lor și a regimului scutirilor, pentru înlăturarea, în final, a granițelor fiscale intracomunitare.
În practica fiscală internațională cotele acestei taxe se pot întâlni la
patru niveluri: cota zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate),
cota redusă (sub nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă
necesitate), cota normală sau standard și cota majorată (peste nivelul celei
normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua și de lux).
Modelul taxei pe valoarea adăugată adoptat de România este cel practicat în țările din
vestul Europei, cu unele particularități ce țin de perioada pe care economia țării o parcurge și de
politica economico-socială de guvern.
B.Monopolurile fiscale
Dreptul exclusiv al statului de a produce și comercializa la un anumit preț produse și de
a-și însuși pe această cale venituri poartă denumirea de monopol de fiscal . Prețurile la care
respectivele mărfuri se vând depășesc valoarea, respective include pe lângă cost plus profit, și
impozit indirect. În cele mai multe țări, constituie monopoluri fiscale, de regulă, produsele a
căror consum trebuie, în anumite limite, ținut sub control și care aduc venituri mari. Astfel de
mărfuri sunt: sarea, tutunul, chibriturile, alcoolul, zahărul uneori, petrolul, cărțile de joc, alte
produse specifice, precum și unele servicii publice cum ar fi poșta, telecomunicațiile, altele.
În funcție de sfera de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi depline sau parțiale. Se
consideră monopol fiscal deplin dacă se instituie atât asupra producției, cât și a comerțului cu

ridicata sau cu amănuntul a produselor. Parțiale sunt monopolurile dacă sunt instituite, fie numai
asupra unei părți a producției și vânzărilor cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu
amănuntul.
Sporirea veniturilor de la monopolurile fiscale se poate realiza prin: diminuarea
costurilor; înrăutățirea calității produselor în condițiile unui nivel neschimbat al prețurilor;
creșterea prețurilor, etc.
În prezent, monopolurile fiscale se procură și se gestionează, în cazul multor activități,
diferit de trecut. Statul nu mai administrează toate activitățile aducătoare de venituri de natura
monopolurilor fiscale, ci cedează unele din acestea unor particulari – persoane fizice și juridice –
care varsă trezoreriei în schimbul licențelor contribuții cu acest titlu. Și în România, legea
privind monopolurile fiscale este elaborată pornind de la această particularitate, dar statul
continuă să păstreze în gestiune proprie activități ce fac obiect al monopolurilor fiscale
(producția de armament și material militar, de pildă).
C.Taxele vamale. Conținut și clasificare
Taxele vamale sunt impozite percepute de stat asupra mărfurilor la trecerea granițelor
vamale ale statului respective. Ele sunt o categorie de impozite deosebite, având rolul de a
procura venituri fiscale bugetului, dar și de a proteja economia națională de concurența străină.
Consumatorul final este doar parțial suportator numai în cazul unor piețe puternic
competitive și pe care cererea este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de piețe, vânzătorul nu are
posibilitate să introducă în preț întreaga taxă vamală deoarece prețul produselor oferite de el ar
putea fi prea mare față de cel al altor ofertanți, astfel încât produsele sale nu s-ar mai vinde. De
asemenea, raportul preț/calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru
consumatori, astfel încât s-ar ajunge la același rezultat al imposibilității de a-și vinde produsele.
Această incidență a taxelor vamale asupra consumatorului din țara importatoare (țara de
destinație a produselor) este vizibilă și directă. Există însă și o incidență asupra contribuabililor
din țara exportatoare (țara de origine a produselor).
În funcție de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit, de mărfuri, de import.
Taxele vamale de export sunt așezate asupra valorii exporturilor și sunt puțin frecvente
deoarece frânează exportul, ceea ce are efecte negative asupra balanței comerciale. Motivația
introducerii lor este, în general, de două feluri:
• economică: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea ei în țară, cu
efecte pozitive în ce privește numărul locurilor de muncă și eventuala creștere a
încasărilor valutare pe seama exporturilor de produse finite rezultate din prelucrare;
• fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau quasimonopol
natural, care au mare putere competitivă pe alte piețe, de regulă materii prime sau puțin
prelucrate.
Taxele vamale de tranzit sunt așezate asupra volumului mărfurilor tranzitate între doi
parteneri externi pe teritoriul unui stat terț. Sunt taxe relative frecvente, mai ales în legătură cu
marile artere de transport rutier sau feroviar, cu transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide
sau gazoase și cu transportul energiei pe magistrale electrice internaționale.
Taxele vamale de import sunt așezate asupra importului exprimat valoric sau fizic și
sunt generalizate în toate țările. Perceperea lor se face în sarcina importatorului și în momentul
depunerii de către acesta în vamă a documentelor doveditoare ale apartenenței respectivei partide
de import.
Aceste taxe au rolul de egalizare a prețului mărfii importate (de regulă mai mic) cu prețul
mărfii indigene de același tip (de regulă mai mare). Se obține astfel protejarea producătorilor
interni față de cei externi mai competitivi, ca și a resurselor valutare ale țării importatoare, dar și
limitarea posibilităților de alegere ale consumatorilor interni.
Așezarea taxelor vamale de import se face în trei modalități:
(i) ad-valorem, adică în cotă procentuală asupra valorii importului;

(ii) taxe vamale specifice, adică în cotă fixă pe unitatea fizică de marfă importată;
(iii) taxe vamale compuse, adică taxarea în doi pași: întâi o taxă ad-valorem, apoi o taxă
specifică.
Mulțimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grupă de produse în parte, inclusiv
specificațiile de excepție, alcătuiesc tariful vamal al unei țări.
După modul în care este organizat tariful vamal și ca o consecință a unor acorduri bi sau
multilaterale între state cu privire la taxarea importurilor, taxele vamale de import pot fi:
a) taxe vamale cu clauza națiunii celei mai favorizate, aplicate între țările membre ale
Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) sau între două țări oarecare ce și-au acordat reciproc
respectiva clauză.
b) taxe vamale autonome aplicate de o țară în relațiile ei cu parteneri cu care nu are încheiat
acord de „clauză”, și care, de regulă, sunt mai mari decât în cazul a);
c) taxe vamale preferențiale aplicate în relațiile dintre parteneri ce fac parte dintr-o uniune
vamală cu caracter închis (de pildă, Uniunea Europeană) sau între parteneri cu niveluri de
dezvoltare diferite
(de pildă, Commonwealth-ul); de regulă sunt sub nivelul celor practicate în cazul a).

D. Taxele de înregistrare și de timbru. Contribuțiile
Aceste taxe sunt obligatorii numai în cazul în care cetățeanul solicită un serviciu din
partea statului. În prezent există o multitudine de astfel de taxe și câteva dintre ele le vom
prezenta mai jos.
După natura lor taxele pot fi:
• judecătorești, plătite instanțelor judecătorești pentru acțiunile de judecată introduse de
orice persoană fizică sau juridică;
• de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor (legalizări, autentificări
etc.);
• consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize, certificate de origine
ș.a.);
• de administrație, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituții pentru autorizații,
permise, legitimații etc.;
• de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente autorizate,
înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituții publice;
• de înregistrare, plătite autorităților publice pentru servicii de vânzări de imobile,
fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor firme, cumpărări de titluri prin
bursă ș.a.
Capitolul 6. Sistemul fiscal din Rom ânia comparativ cu cel din UE
6.1. Politica fiscală europeană
Armonizarea impozitelor indirecte și directe a fost unul din principalele obiective ale
Uniunii Europene în domeniul fiscal. Astfel, articolul 93 al tratatului de constituire a Comunității

Europene invita la armonizarea impozitelor directe, taxei asupra cifrei de afaceri, accizelor și a
altor impozite indirecte .
În prezent, nivelul fiscalității în România este la limita inferioară a fiscalității practicate
în țările dezvoltate (spre exemplu, SUA – 32 %, Marea Britanie – 34 %, Germania și Grecia – 40
%, Franța și Austria – 42 %, Norvegia și Belgia – 43 %, Suedia și Danemarca – peste 50 % și
România 33-34 %).
Nivelul fiscalității este influențat și determinat de o serie de factori, mai semnificativi
fiind: performanțele economiei la un moment dat; eficiența folosirii cheltuielilor publice
finanțate prin impozite și taxe; necesitățile publice stabilite prin politica guvernamentală și
aprobată de Parlament; gradul de înțelegere a contribuabililor, a necesităților bugetare și de
adeziune la politica guvernului; stadiul democrației atins în țara respectivă.
În general, se constată că țările mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare (printre
care și România) au o rată a agresiunii fiscale mai redusă în timp ce țările dezvoltate economic
au o presiune fiscală în creștere (putem include aici și majoritatea țărilor din Uniunea
Europeană). Din punct de vedere psihologic, o presiune fiscală ridicată crează, cel puțin în mod
subiectiv, motive contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitelor și taxelor prevăzute de
lege, fapt ce generează, printr-o diversitate de forme, un nivel ridicat de evaziune fiscală și
fraude fiscale.
Profesorul american Arthur Laffer a reușit să demonstreze că tocmai majorarea
impozitelor este aceea care atrage după sine de la un anumit procent o scădere a veniturilor
fiscale, apreciind că o rată micșorată de impozitare poate atrage la buget venituri cel puțin egale
cu o rată mai ridicată, prin efectul de antrenare pe care l-ar avea asupra activității generale.
Ceea ce trebuie urmărit prin impozit este stimularea activității și producției, deoarece prin
stimularea anumitor activități se mărește baza de impozitare, deci și volumul veniturilor la
bugetul statului. Așadar, printr-o politică fiscală care să nu fie îndreptată spre continua creștere a
impozitelor, ci spre lărgirea bazei de impozitare va crește rentabilitatea. În acest fel, utilizarea
impozitelor și taxelor ca pârghii de influențare a comportamentului macroeconomic, ar putea
conduce la relansarea economiei.
Tratatul de Constituire a Comunității Europene nu are prevederi explicite privind
armonizarea în domeniul impozit ării directe.27 Acest lucru se explică prin faptul că în cea mai
mare măsură nu este nevoie să se armonizeze impozitarea directă, aceasta fiind aplicabilă strict
în interiorul fiecărui stat membru. Astfel, marea majoritate a prevederilor referitoare la
impozitarea directă sunt lăsate în întregime la latitudinea statelor membre, ele fiind un atribut al
suveranității acestora.
Reglementările fiscale cu privire la impozitele directe sunt stabilite la nivelul fiecărui stat
membru în funcție de necesitatea de resurse a acestora, de tradiție, de tipologia operațiunilor
efectuate etc. Este posibil, însă, ca impozitarea directă să afecteze cele patru libertăți
fundamentale necesare pentru crearea și menținerea Uniunii Europene, respectiv: libertatea de
mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. De aceea este necesar ca impozitarea
directă să respecte asigurarea acestor libertăți. Cu toate acestea nu putem spune că există o
armonizare a impozitelor directe așa cum există în domeniul impozitelor indirecte. De altfel,
primele măsuri legislative în domeniul impozitării directe au fost luate în anul 1990,28 ceea ce ne
arată faptul ca reglement ările cu referire la impozitarea directă sunt încă la început.
În ceea ce privește România, conform Documentului Complementar de Poziție din
Ședința de Guvern din 4 Martie 2004, s-a solicitat o perioadă de tranziție de 4 ani, din momentul
aderării la Uniunea Europeană, respectiv până la data de 31.12.2010 pentru aplicarea
prevederilor. Directivei 2003/49/CE privind un sistem comun de impozitare aplicabil plății de
dobânzi și dividende între societăți afiliate aparținând unor state membre diferite. Au fost însă
27 A se vedea art. 93 din Tratatul de Constituire a Comunității Europene28 Când au fost adoptate primele două directive cu impact în domeniul impozitelor directe: „Directiva Fuziunilor” și
„Directiva companie mama-companie copil”

implementate unele prevederi privind definirea termenilor prin Legea 571/2003 Codul fiscal cu
modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește impozitarea persoanelor fizice, armonizarea la nivelul Uniunii
Europene urmărește două categorii de venituri: veniturile din dobânzi obținute din străinătate și
veniturile din dividende. În domeniul impozitării persoanelor fizice singura directivă adoptată s-a
referit la impozitarea veniturilor din dobânzi,29 scopul ei fiind evitarea dublei impuneri a
acestora. Directiva ar fi trebuit să intre în vigoare la 01 ianuarie 2005, însă aplicarea ei a fost
amânată până la 01 iulie 2005. Astfel, directiva își propune să asigure impozitarea veniturilor din
dobânzi plătite de un plătitor dintr-un stat membru către un beneficiar individual dintr-un alt stat
membru conform legislației ultimului stat membru. Pentru realizarea acestui obiectiv statele
membre vor aplica un sistem automat de schimbare a informațiilor.
În ceea ce privește impozitarea dividendelor, nu există încă o reglementare a Uniunii
Europene, însă acesta este un domeniu în care va trebui să acționeze cât mai repede în anii
următori. În acest scop, Comisia a tras un semnal de alarmă prin comunicarea pe care a trimis-o
Consiliului, Parlamentului și Comitetului Economic și Social în decembrie 2003.
În ceea ce privește Taxa pe Valoarea Adăugată, comparativ cu prevederile Uniunii
Europene, România se încadrează în reglementările privind nivelul cotei de impozitare: cota
normală 19 % și cota redusă 9 %. Principiul de taxare al TVA la nivelul Uniunii Europene este
cel al consumului (destinației bunurilor), în sensul că Taxa pe Valoarea Adăugată se percepe
asupra livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii în statul în care se consumă. De asemenea,
sunt supuse Taxei pe Valoare Adăugată importurile. Acest principiu este reglementat și prin
legislația din România.30
Pentru buna funcționare a sistemului TVA, la nivelul Uniunii Europene a fost necesară
crearea unui sistem comun de schimb al informațiilor între statele membre. Acest sistem a fost
necesar în special pentru cazul în care furnizorul bunurilor se află într-un alt stat decât
consumatorul bunurilor .31 Conform acestui sistem fiecare stat membru trebuie sa înființeze un
departament central al cărui singur scop să fie contactul cu celelalte state membre și schimbul de
informații cu acestea. Acest departament dintr-un stat membru poate cere oricărui departament
similar al unui alt stat membru informații necesare pentru o evaluare corectă a TVA-ului.
În cazul în care autoritatea căreia i s-au cerut informațiile consideră necesar efectuarea
unor investigații în domeniul Taxei pe Valoarea Adăugată, reprezentanții autorității care a cerut
informațiile pot participa la aceste investigații. De asemenea, reprezentanții departamentelor din
statele implicate pot participa la controale efectuate în comun, atunci când se consideră mai
eficient ca acestea sa fie efectuate de reprezentanții autorităților din ambele țări, decât de
reprezentanții unui singur stat membru.
România, în contextul integrării în Uniunea Europeană, a urmărit adoptarea unei legislații
conform recomandărilor europene. Astfel, conform negocierilor cu Uniunea Europeană, au fost
adoptate reglementări privind Taxa pe Valoarea Adăugată ce au intrat în vigoare la data
integrării României adică la 1 ianuarie 2007.
În ceea ce privește accizele la nivelul Uniunii Europene, regimul aplicabil a intrat în
vigoare după 1 ianuarie 1993 și face parte din strategia globală de armonizare a impozitelor
indirecte. Produsele supuse reglementărilor comunitare pot circula într- un regim accizabil
suspensiv și fară control între statele comunitare. Astfel, produsele supuse accizelor sunt
impozitate în statul în care ele sunt consumate. Circulația în regim suspensiv se realizează prin
intermediul antrepozitelor fiscale și trebuie însoțită de documente fiscale.
Reglementările comune presupun și stabilirea unei accize minime asupra fiecărei
categorii de produse. Acciza minimă a intrat prima dată în vigoare în anul 1992 pentru alcool și
băuturi alcoolice, țigarete și tutun, urmând ca în anii următori să intre în vigoare și pentru
29 Directiva Consiliului 2003/48/CE privind impozitarea veniturilor din dobânzi30 A se vedea Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare .31 Regulamentul Consiliului nr. 1798/2003

celelalte produse supuse accizelor armonizate. Reglementările comune cu privire la accize au
urmărit și instituirea unei asiete comune în ceea ce privește impozitarea. La nivel comunitar,
exigibilitatea asupra produselor supuse accizelor este supusă următoarelor reguli:
– produsele puse în consum într-un stat membru și deținute de ultimul comerciant într-un
alt stat membru sunt supuse accizelor în statul în care ele sunt deținute;
– produsele achiziționate de persoanele fizice pentru nevoile lor proprii și transportate în
alte state membre sunt supuse accizelor în statul în care au fost achiziționate;
– produsele cumpărate de persoane care nu au calitatea de antrepozitar agreat și care sunt
transportate pentru vânzare sau pentru consumul propriu sunt supuse accizelor în statul membru
de destinație.
Fiecare stat membru al uniunii va stabili cadrul legislativ în materie de producere,
transformare sau deținere de produse supuse accizelor armonizate, sub rezerva respectării
dispozițiilor prevederilor comunitare.
În vederea alinierii legislației românești la cea comunitară în ceea ce privește accizele s-
au făcut pași importanți. Practic, modul în care este instituit sistemul accizării în România se
apropie foarte mult de ceea ce prevăd directivele comunitare. Prin modificările care au intrat în
vigoare de la 1 aprilie 2005, sfera de aplicare a accizelor armonizate se apropie tot mai mult de
cea din statele comunitare, ca urmare a încadrării ca produs supus accizelor și a energiei
electrice. Mai sunt de luat măsuri în ceea ce privește nivelul accizelor, la unele categorii de
produse accizele fiind stabilite sub limitele comunitare. Conform studiilor realizate în acest
domeniu se desprinde concluzia că România trebuie să mai ridice nivelul accizelor pentru
produsele energetice și electricitate pentru a se încadra peste limitele minime stabilite la nivel
comunitar.
Pentru adoptarea aquis-ului comunitar în vederea accizării, România mai are câțiva pași
de făcut, printre care unul din cei mai importanți este alinierea nivelului accizelor la cerințele
comunitare de aceea putem previziona pentru anii ce vor urma la o majorare treptată a nivelului
accizelor.

6.2. Influența normelor Uniunii Europene asupra politicilor fiscale a statelor
membre
Mulți dintre vechii membri ai Uniunii Europene sunt îngrijorați că impozitele reduse din
noile state membre vor tenta companiile din Occident să-și transfere activitățile în Est, în țări
care vor beneficia, în paralel, și de fondurile structurale eliberate de Uniunea Europeană. În
schimb, noii membri din Europa de Est consideră că regimurile fiscale sunt un element cheie al
dezvoltării economice din zonă și insistă asupra principiului potrivit căruia trebuie să li se
permită să-și stabilească în mod independent cotele de impunere .
Franța și Germania au solicitat Comisiei Europene să propună o armonizare a modului în
care companiile calculează impozitele corporatiste , incluzând stabilirea unei cote minime de
impunere, dacă va fi posibil. Comisia a respins din nou apelul pentru o cotă de impunere minimă,
dar a confirmat că este, de asemenea, în favoarea armonizării modalităților de calcul al
obligaților fiscale de către companii . O bază unică de impozitare, în cât mai multe state membre,
va însemna și contracția costurilor pentru firme cu operațiuni transnaționale, costuri numite „ de
conformitate”. O fiscalitate mai transparentă și mai previzibilă, cu o bază unică de impozitare, va
spori gradul de atractivitate al mediului de afaceri în Uniunea Europeană , precum și
competitivitatea Europei . Uniformizarea cotelor de impozitare , însă, deocamdată, nu face
obiectul discuției. Atâta timp cât baza de calcul este diferită , nici cifrele care reprezintă cota de
impozitare nu sunt comparabile.
Abia după uniformizarea bazei de impozitare, care ar putea avea loc conform
previziunilor optimiste peste cel puțin 2-3 ani, s-ar putea pune problema unor limite maximale și
minimale ale cotelor de impozitare , așa cum sugerase recent Germania, impacientată de nivelul
atractiv al impozitelor mici din noile state-membre. Deocamdată, impozitul pe profit variază în

Uniunea Europeană între 12,5 % în Irlanda (sau chiar 10 în Cipru) și 34,5 % în Olanda.
Impozitele corporatiste din cele zece state care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 variază
de la zero în Estonia la 15 % în Letonia, Lituania, la 19 % în Polonia și Slovacia, la 35 % în
Malta.
O tendință generală este aceea că, aproape în toate țările Uniunii Europene, în ultimii ani,
au avut loc corecții în jos ale nivelelor de impozitare și aceasta nu pentru că ar fi cerut Comisia
Europeană, ci pentru că așa a cerut piața.
Uniunea Europeană este finanțată, în principal, din resursele proprii puse la dispoziție de
către țările-membre. Ansamblul resurselor bugetare este determinat anual, în funcție de
cheltuielile totale decise de autoritatea bugetară (Parlamentul și Consiliul), în sensul respectării
principiului echilibrului bugetar .
În cadrul resurselor proprii, se disting patru categorii de prelevări :
În primul rând există prelevările agricole, prime, sume suplimentare sau compensatorii
(percepute asupra importului de produse agricole ce provin din țări-membre ale Uniunii
Europene, precum și din cotizații prevăzute în cadrul pieței comune a sectorului zahărului);
În al doilea rând există taxele vamale (care provin din aplicarea tarifului vamal comun
aplicat schimburilor comerciale realizate cu alte țări nemembre ale Uniunii);
Taxa pe Valoarea Adăugată este o altă (care provine din aplicarea unei cote uniforme de
TVA de către fiecare stat-membru, conform reglementărilor comune);
Nu în ultimul rând există resurse complementare (care se determină asupra Produsului
național brut al fiecărui stat membru și reprezintă o resursă de echilibrare a bugetului).
Resursele proprii se determină prin aplicarea unei cote asupra Produsul național brut32 al
statelor-membre, cotă ce se fixează în fiecare an, în cadrul procedurii bugetare ținându-se cont de
toate celelalte venituri bugetare. Ponderea cea mai importantă în totalul resurselor proprii o dețin
resursele complementare (spre ex., în anul 2000, acestea au constituit 50 % din totalul resurselor
proprii), în timp ce Taxa pe Valoarea Adăugată a constituit în aceeași perioadă, 35 %, iar
prelevările agricole și taxele vamale – doar 14 % din totalul resurselor proprii.
Resursele proprii ale bugetului european au o istorie a lor, caracterizată prin numeroase
modificări vizând componența acestora: chiar de la origine, din momentul intrării în vigoare a
Tratatului de la Paris (1952), existau resursele proprii ale Comisiei Europene, de cărbune și oțel.
Apoi (1957), după Tratatul de la Roma, s-a recurs la contribuțiile financiare ale statelor membre
– prelevări agricole, taxe vamale și TVA , pentru ca, mai târziu, să se recurgă la împrumuturile
purtătoare de dobânzi , apoi la avansuri nerambursabile etc. Din 1988, o nouă categorie de resurse
(determinantă asupra Produsului național brut) este pusă la dispoziția comunității. Din start
(1992-1994), plafonul global s-a situat la nivelul de 1,2 % din PNB; ajungând în 1995 la 1,21 %,
iar în 1999 – la 1,27 % din PNB. Pentru perioada 2000-2006, resursele proprii nu pot depăși
(conform deciziei Consiliului și Parlamentului European) 1,27 % din PNB al Uniunii Europene.
În același timp, se cere menționat faptul că Uniunea Europeană nu este abilitată să creeze sau să
impună impozite. În această ordine de idei, politica fiscală europeană poate fi privită din două
puncte de vedere:
1) coordonarea politicilor naționale (coordonare fiscală) , fără sau cu foarte puține
resurse centrale. Aceasta este esențială pentru țările din zona EURO (vezi Pactul de Stabilitate și
Creștere) și totodată are un rol important reprezentant prin ECOFIN / Comitetului Monetar;
2) gestionarea bugetului central al Uniunii Europene (nivelul maxim variind de la 1,27 %
din PNB al Uniunii Europene până la 1 %), ale cărui venituri provin din taxele vamale,
prelevările agricole, cotă din TVA colectat și cota din PIB-le statelor membre.
În privința cheltuielilor , acestea sunt delimitate pe secțiuni în șase grupe: Parlamentul
European; Consiliul Europei; Comisia Europeană; Curtea de Justiție; Curtea de Conturi;
Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. Acest sistem permite Uniunii Europene
32 PNB este definit ca fiind venitul național brut calculat în prețuri de piață în conformitate cu Sistemul European de
Conturi

finanțarea (într-o manieră stabilă și continuă) tuturor politicilor propuse. Extinderea europeană
implică noi sarcini, soluționarea cărora va genera noi eforturi financiare .
Studiile efectuate de Comisia Europeană relevă, în principal, că extinderea Uniunii
Europene este imposibil de realizat fără costuri suplimentare efectuate de ambele părți. După
calculele Institutului de Analize Economice Comparate de la Viena (estimări 1997), costurile
pentru admiterea în Uniunea Europeană a Poloniei (6,5 miliarde ECU) și a României (9,3
miliarde ECU, cele mai mari costuri pentru o țară central sau est-europeană din cele 10) vor cere
un efort financiar de 15,8 miliarde ECU, adică 27 % din bugetul agregat al Uniunii Europene.
Povara monetară și fiscală pentru cele 27 țări membre ar crește la peste 70 miliarde ECU.
Specialiștii germani consideră că integrarea României și Bulgariei în Uniunea Europeană
va costa 44,3 miliarde de euro. Din această sumă, aproximativ un sfert va fi suportată de
Republica Federală Germania. Parlamentarii germani s-au declarat nemulțumiți la începutul lunii
aprilie 2005 de campania Comisiei de informare de la Bruxelles, care nu a atras atenție asupra
costurilor ridicate impuse de aderarea celor două state.
Impactul, prin costuri a integrării în Europa a țărilor Europei de Est și celor din Europa
Centrală, poate fi caracterizat prin diferite valori: conform unor scenarii costurile extinderii s-ar
ridica de la 0,03 % din PIB-ul Uniunii Europene –25 la 0,23 % din PIB în 2013; conform altor
scenarii – la numai 0,18 % din PIB-ul Uniunii-25 sau și mai puțin – 0,11 %. Se estimează, că în
cazul României, costurile tranziției (costurile bugetare curente, costurile asociate cu reforma
asigurărilor sociale, costurile suplimentare alocate pentru sănătate, educație, armată etc.)
suprapuse pe costurile legate de aderarea la Uniunea Europeană (aproximativ 1,3 % din PIB –
contribuția la bugetul comunitar, 1 % din PIB – cofinanțarea fondurilor structurale) pot conduce
la deficite bugetare ridicate în următorii ani (exemplele Ungariei și Poloniei arată deficite
bugetare de 4-6 % din PIB după intrarea în Uniunea Europeană.
În consecință, pentru perioada 2007-2009, România a contribuit la bugetul organismului
comunitar cu 1,4 % din PIB, la care se adaugă și contribuția la programele pentru care s-a
angajat. În 2007, contribuția României la bugetul comunitar s-a ridicat la cca. 800 mln. euro, în
2008 – la 850 mln. euro, iar în 2009 – la 900 mln. euro. Doar pentru primii trei ani de după
integrare România trebuie să contribuie cu 5,6 mlrd. euro la bugetul comunitar . La acestea, se
adaugă cheltuielile pentru modernizarea infrastructurii și investițiile în protecția mediului.
Efortul bugetar pentru cele două domenii se ridică la aproximativ 10-11 mlrd. euro până în 2010,
conform unor studii efectuate de Institutul European din România (IER).

În noile condiții se așteaptă reorientarea bugetului comunitar . Se consideră că cheltuielile
bugetare ale Uniunii Europene trebuie să se focalizeze în domeniile care susțin creșterea
economică și coeziunea (obiectivele de la Lisabona).33 Din această perspectivă ar rezulta
constituirea a trei fonduri: pentru creșterea economică; pentru convergență; pentru restructurare.
Pe baza informațiilor furnizate de studiul de impact, efectuat sub auspiciile IER, referitoare la
aceste costuri, valoarea lor pe cinci ani poate ajunge la valoarea bugetului de stat pe un an, adică
cca 10-15 mlrd. euro (acești bani vor rezulta din taxe și impozite). Costurile legate de
implementarea standardelor Uniunii Europene vor fi suportate doar parțial de către bugetul de
stat (20 %), o mai mare parte urmând a fi acoperită din fonduri europene (30 %) sau de către
agenții economici (5 %), precum și din alte surse. In ceea ce privește contribuția României la
bugetul Uniunii Europene, România se află în poziția de beneficiar net în primii ani după
integrare, primind de 1,6 ori mai multe fonduri europene decât efortul bugetar propriu. În aceste
condiții, se impun cu o importantă doză de stringență întrebările: Care vor fi sarcinile (în planul
contribuției la formarea bugetului european ) puse în fața statelor ce doresc să se integreze în
Uniunea Europeană ? Ce modificări urmează să intervină în politicile fiscale ale acestor state din
perspectiva aderării la Uniunea Europeană?
În literatura de specialitate se susține că, politica fiscală este un atribut al suveranității
naționale și componentă importantă a politicii economice. Deși politica fiscală continuă să
rămână în mâinile guvernelor naționale, reglementările fiscale impuse de participarea la Uniunea
Europeană, obligă statele participante să respecte prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere.
Pactul este parte a acquis-ului, iar prevederile sale sunt obligatorii pentru toate noile state
membre. În principal, acest lucru înseamnă obligativitatea încadrării în limitele stabilite pentru
deficitul bugetar (3 % din PIB) , astfel încât să fie evitată posibilitatea recurgerii la procedura
privind deficitele excesive, care se va aplica imediat după intrarea în Uniunea Europeană .
Conform „Tratatului de la Maastricht” (Protocolul asupra procedurii de deficite
excesive), deficitul (respectiv, excedentul) public este definit ca necesitatea (respectiv,
capacitatea) de finanțare a administrațiilor publice (administrații centrale, regionale și locale,
fonduri de securitate socială). El e calculat după conceptele contabilității naționale (SEC 95).
Datoria publică este datoria brută consolidată de ansamblul sectorului administrațiilor publice la
sfârșitul anului (în valoare nominală). Un sold primar corespunde unui deficit/excedent public
fără dobânzi, consolidat.
În 2003, deficitul și datoria publică s-au deteriorat față de 2002, atât în zona euro, cât și
în Uniunea Europeană. În zona euro , deficitul public a crescut de la 2,3 % din PIB în 2002, la 2,7
% în 2003, iar în Uniunea Europeană, deficitul a avansat de la 2,0 % în 2002, la 2,6 % în 2003.34
În total, unsprezece țări au cunoscut o deteriorare a soldului lor public exprimat în procente față
de PIB și anume: Danemarca, Germania, Grecia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria,
Portugalia, Regatul Unit, Finlanda. După tendința de scădere observată în ultimii ani, datoria
publică raportată la PIB a crescut în zona euro de la 69,2 % în 2002, la 70,4 % în 2003, iar în
Uniunea Europeană – 15 de la 62,5 % la 64,0 %. Șase state membre au afișat un raport mai mare
de 60 % din PIB în 2003, respectiv Belgia, Germania, Grecia, Franța, Italia, Austria, față de cinci
state-membre în 2002 (cele amintite mai sus, mai puțin Franța). În 2003, cele mai mari deficite
dintre țările aderente (Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polonia, Slovenia, Slovacia), în procente față de PIB, au fost observate în Republica Cehă (-12,9
%), Malta (-9,7 %), Cipru (-6,3 %) și Ungaria (-5,9 %), doar Estonia înregistrând un surplus
(+2,6 %). Cele mai înalte niveluri ale datoriei publice au fost relevate în Cipru (72,2 %) și în
Malta (72,0 %), iar cele mai joase în Estonia (5,8 %), în Letonia (15,6 %) și în Lituania (21,9
%).35
33 Implementation of the Community Lisbon Programe
The Contribution of Taxation and Customs Policies to the Lisbon Strategy, Brussels, 25.10.2005 COM(2005) 532
final
Sursa http// ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/tax_policy/index_en.htm34 Studiu realizat de Banca Modială, sursa http://www.worldbank.org/35 Studiu realizat de Banca Modială, sursa http://www.worldbank.org/

Deficitele bugetare ale Franței și Germaniei au depășit, în ultimii 3 ani, limita de 3 % din
Produsele interne brute impuse de Uniunea Europeană . Grecia a încălcat unele prevederi ale
Pactului de Stabilitate și Creștere (PSC), a cărui menire a fost de sprijinire a stabilității monedei
euro. În acest context, adoptarea unor reforme structurale și integrarea piețelor financiare sunt
pași cruciali privind viitorul economic al Europei.
Aplicarea Pactului de stabilitate și creștere de către noii veniți implică o serie de
provocări: pentru noile state, încercarea de a menține deficitul sub pragul de 3 % poate intra în
conflict cu măsurile întreprinse în sensul continuării procesului de convergență, mai ales dacă
aceasta presupune o contractare a investițiilor publice. Existența unor finanțe sănătoase
reprezintă o condiție importantă în procesul de recuperare a decalajelor, de menținere a
stabilității macroeconomice și de atragere a investitorilor.
Cea mai mare provocare a politicii fiscale europene de astăzi este reconcilierea
interesului general european cu suveranitatea statelor în materie de fiscalitate. Interesul general
european constă, însă, în buna funcționare a pieței interne unice . Deschiderea frontierelor, în
cadrul pieței interne unice, permite agenților privați să arbitreze mai ușor diversele fiscalități
naționale, pentru ca particularii să-și plaseze fondurile sau să cumpere bunuri, iar întreprinderile
să investească și să producă. Acest arbitraj este periculos pentru toți actorii economici: nu este de
dorit ca localizarea activităților să depindă de factorii fiscali și nu de factorii economici . În plus,
acest arbitraj generează riscul situațiilor de confruntare a țărilor cu armele fiscalității: fiecare țară
poate avea interesul de a-și diminua fiscalitatea, într-un sector sau altul, pentru a atrage
întreprinderile, consumatorii sau capitalurile financiare. Apare riscul de a se ajunge la o presiune
a fiscalității asupra veniturilor de capital și la reducerea puternică a impozitelor indirecte și
directe, fapt care ar leza întreprinderile. Pe plan global, dacă toate țările urmează această
strategie de reducere fiscală, nimeni nu are beneficii, iar regimurile fiscale ale fiecăruia se
diminuează. În aceste condiții, apar două riscuri:
Un prim risc ar fi pauperizarea statului, acesta nemaifiind capabil să finanțeze
transferurile sau cheltuielile publice necesare, modelul de economie socială de piață, pe care se
bazează, în general, toate economiile țărilor din CE, fiind pus, astfel, sub semnul întrebării;
Cel de al doilea risc este reprezentat de concentrarea prelevărilor fiscale asupra factorilor
cei mai puțin mobili – lucrători și capital imobiliar – ceea ce constituie sursa ineficacității
economice și nedreptăților sociale .
Pentru evitarea acestor riscuri, este necesară o armonizare a politicilor fiscale sau cel
puțin un acord pentru un număr minim de reguli de conduită. Acest lucru presupune negocieri
între state, sau decizii comunitare. În ambele cazuri, libertatea fiecărei țări de a-și alege
fiscalitatea este pusă sub semnul întrebării. Această diminuare a suveranității fiscale se va
traduce oare prin reducerea importanței statului? Va fi ea, oare, compensată de o creștere a
puterii organismelor comunitare? Se poate întrevedea o astfel de eventualitate, având în vedere
că Europa politică nu și-a elaborat încă reguli de funcționare, care să satisfacă pe deplin
principiile democratice? Cum să se concilieze atât de necesara armonizare a fiscalităților cu
menținerea autonomiilor naționale în ceea ce privește marea masă a cheltuielilor publice,
organizarea sistemului de protecție socială și politica bugetară conjuncturală?
Armonizarea fiscalității în Europa se poate organiza pe trei niveluri:
Primul nivel constă numai în evitarea dezechilibrelor imediate care ar putea să rezulte din
deschiderea totală a frontierelor pentru schimburile de mărfuri și fluxurile financiare. Acest fapt
necesită o armonizare, care ar putea fi, mai mult, sau mai puțin, ambițioasă, în funcție de
mărimea distorsiunilor care trebuie evitate. Armonizarea trebuie să fie decisă colectiv, ca să nu
apară riscul unei concurențe fiscale (deși acest lucru începe să se producă, deja, în cazul
veniturilor din plasamente).
Al doilea nivel, mult mai ambițios, constă în încercarea de a crea rapid o fiscalitate
uniformă la scara Comunității Europene . Dar acest lucru nu este de actualitate, chiar pe termen
lung: cheltuielile publice, sistemele de protecție socială nu sunt nici unificare, nici măcar pe cale
de a fi unificate; redistribuirea rămâne într-un cadru pur național: nu se pune problema ca bogații

germani să le poarte de grijă grecilor săraci, nici ca tinerii portughezi să finanțeze pensiile
germanilor în vârstă. O fiscalitate uniformă ar necesita asemenea tulburări la nivel național,
încât, pentru moment, ea nu poate fi luată în considerare.
Nivelul trei presupune o cale de mijloc, care este de preferat și constă în punerea
obligatorie de acord a fiscalităților naționale pentru naționalizarea, în fiecare țară, a ansamblului
fiscalității, pentru evitarea pierderii eficacității atât la nivel național, cât și comunitar, pentru
promovarea reformelor fiscale “europene ”, lucru care se va face, probabil, diferit în fiecare țară,
dar cu un rezultat convergent. Procesul de armonizare comportă unele riscuri, fără îndoială, dar
este și o ocazie de a face transparente sistemele fiscale, care s-au opacizat progresiv și s-au
complicat prin acumularea măsurilor pe puncte și pe termen scurt. Ar fi, de asemenea, de dorit ca
armonizarea să nu consiste în a cere tuturor țărilor să se alinieze la majoritatea comunitară, ci
mai degrabă să ia exemplul practicilor celor mai bune . În acest context se pot delimita anumite
etape de realizare a celor scontate .
Prima etapă constă în exemplificarea diferențelor care există, în prezent, între sistemele
fiscale ale diferitelor țări din Uniunea Europeană, indiferent că este vorba de nivelul taxelor
obligatorii, de centralizarea reglementărilor fiscale sau de importanța diferitelor impozite; se face
în același timp o comparație cu sistemele fiscale din Statele Unite și din Japonia.
Următoarea etapă ar însemna un studiu al principiilor care ar trebui să conducă
cercetarea în domeniul unei fiscalități eficace și echitabile : ce tip de fiscalitate trebuie să fie
promovat în Europa; care sunt avantajele și inconvenientele diferitelor impozite; care sunt
problemele specifice ale armonizării fiscalității: ce impozite trebuie armonizate? Care nu se pot
armoniza? Pe care nu trebuie să le armonizăm deloc? Trebuie să se facă o armonizare negociată
sau trebuie să se lase să acționeze piața?
Principala întrebare la care se cuvine găsirea unui răspuns: este armonizarea compatibilă
cu politicile bugetare conjuncturale diferite din fiecare țară?
Într-o etapă ulterioară este necesară analizarea, impozit cu impozit, a diferențelor
existente între țările din Uniunea Europeană; care este justificarea economică a uneia sau alteia
din dispozițiile fiscale? Care sunt – pentru impozitul în cauză – exigențele de armonizare? Foarte
importantă este etapa în care se analizează resursele proprii ale Uniunii Europene și necesitatea
de a le mări și de a instaura, în unele domenii, o reală fiscalitate comunitară . Însă nu toate țările
sunt în aceeași situație din punct de vedere al finanțelor publice: pentru unele, armonizarea
fiscală trebuie să se traducă imperativ printr-o modificare a reglementărilor fiscale; pentru altele,
o oarecare diminuare pare a fi cea mai bună soluție. În concluzie, este necesar să se definească
axele și prioritățile reformelor fiscale din Uniunea Europeană. Comunitatea europeană se
bazează pe solidaritate financiară . Realitatea actuală, însă, impune revizuirea perspectivelor
financiare.
Divergența esențială, asupra căreia pozițiile par a fi aproape ireconciliabile, se referă la
bugetul Uniunii Europene (al patrulea buget multianual ). Comisia europeană caută o formulă
care să ofere Uniunii Europene resursele de care are nevoie pentru a putea face față provocării
extinderii în perioada 2007- 2013. Cele 25 de state-membre ale Uniunii Europene (încă la
începutul anului 2005) au ajuns la un acord cu Parlamentul European, convenind ca bugetul
comunitar în perioada 2007-2013 să se situeze la limita de 106,3 mlrd. euro, adică 1 % din
Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Conform aranjamentelor actuale, Marea Britanie
beneficiază de un rabat de 4,5 miliarde de euro anual, care îi este returnat din contribuția ei la
bugetul Uniunii Europene, iar Franța beneficiază de cele mai mari sume pentru susținerea
agriculturii. Niciuna din cele două țări nu doresc să renunțe la aceste avantaje. Dacă în problema
constituției se ajunge la un compromis așteptat și necesar în această etapă, în ceea ce privește
bugetul, lucrurile sunt mai complicate și pentru faptul că Germania, care până acum acoperea o
sumă mare la bugetul Uniunii Europene, se află în situația de a nu o mai putea face din cauza
dificultăților economice în care se află. Politica agricolă comună solicită peste 40 % din buget.
Franța, cel mai mare beneficiar al fondurilor agricole, insistă ca cheltuielile să rămână la nivelul

actual până în 2013. Marea Britanie, care primește mai puțin din aceste fonduri, solicită să
beneficieze în continuare de un rabat al contribuției sale la buget, în vigoare din 1984.
Majoritatea celorlalte țări doresc eliminarea totală sau reducerea rabatului (pe care
Europa cu 21 de ani în urmă i l-a acordat Marii Britaniei; valoarea rabatului de atunci până în
2005 s-a ridicat la aproape 100 de miliarde de euro) care să reflecte creșterea nivelului de trai în
această țară. Ministerul de Finanțe al Austriei a cerut Marii Britanii să renunțe la rabat, într-un
moment în care alte state sunt solicitate să-și majoreze contribuțiile. Comparativ cu bugetele
naționale, bugetul Uniunii Europene este relativ mic. Bugetul Uniunii Europene pentru 2005 a
fost echivalent cu 240 euro/locuitor al Uniunii.
Varianta de compromis a proiectului de buget pe 2007-2013 poziționa cheltuielile la
nivelul de 1,07 % din Venitul Național Brut (VNB) al Uniunii Europene peste limita fixată de
principalii șase contribuabili – Germania, Franța, Marea Britanie, Suedia, Austria, Olanda. Cele
șase state urmăresc menținerea cheltuielilor pentru 2007-2013 la un procent din VNB (insistând
asupra unui buget de austeritate de 800 de miliarde de euro), valoare mai scăzută față de cele 1,1
4% din PNB european (echivalentul a unui trilion de euro) la care spera Comisia Europeană.
Cadrul financiar dezbătut este un plan de cheltuieli multianual , care transpune în termini
financiari prioritățile politicilor Uniunii Europene, fixează limitele cheltuielilor într-o anumită
perioadă de timp, impunând, astfel, disciplină bugetară . Obiectivele sunt:
– asigurarea controlului evoluției cheltuielilor bugetare ;
– planificarea programelor și proiectelor multianuale ;
– facilitarea activității de adoptare a bugetelor anuale de către Parlamentul European și
Consiliul Uniunii Europene, cele două autorități bugetare care iau decizii pe baza propunerilor
Comisiei Europene.
Acest cadru financiar este al patrulea: primul cadru (Pachetul Delors-I) a fost realizat
pentru perioada 1988-1992 și s-a concentrat pe consolidarea pieței interne și a programului-cadru
de cercetare-dezvoltare ; al doilea cadru (Pachetul Delors-II) a fost elaborate pentru perioada
1993-1999 și a acordat prioritate politicilor sociale și de coeziune și introduceriii monedei euro ;
cadrul actual (Agenda-2000) acoperă intervalul 2000-2006 și se concentrează pe extinderea
Uniunii Europene; Comisia Europeană a propus ca cel de-al patrulea cadru financiar să fie
elaborat pentru 2007- 2013 și să se axeze pe dezvoltarea durabilă și competitivitate și crearea de
mai multe locuri de muncă.36
În concluzie s-ar putea spune la capitolul Impozitare, țările membre ale Uniunii Europene
încă mai au de lucrat la găsirea unui cadru comun. Deocamdată nu poate fi vorba în viitorul
apropiat de stabilirea la nivelul întregii Uniuni Europene a unei cote unice de impozitare. Politica
fiscală a fiecărui stat ține de suveranitatea națională și deocamdată Uniunea nu a ajuns la un
asemenea stadiu în care să poată reglementa de exemplu o cotă unică de impozitare a profitului
în țările membre. Au fost făcuți unii pași, însă mai trebuie lucrat la acest capitol.
6.3. Armonizarea legislației române fiscale cu cea din spațiul economic european
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, a
impus numeroase reforme. Una din acestea este cea fiscală. Se consideră că reforma fiscală era
inevitabilă, cel puțin, pentru două motive:
1) reforma se impunea pe fundalul multiplelor reforme în contextul aderării României la Uniunea
Europeană;
2) reforma se impunea prin stadiul relativ precar al Sistemul fiscal din România.
Vectorii reformei fiscale au fost orientați spre acordarea unei importanțe deosebite
colectării impozitelor și taxelor, schimbarea raporturilor dintre stat și contribuabili (statul să
36 Gabriela Carmen Pascariu, (2006), Integrare europeană, Ed. Universității “Al.Ioan Cuza”, Iași

faciliteze modul de plată și să încurajeze, prin metode specifice, plata la timp a impozitelor și
taxelor), renunțarea totală la sistemul clientelar de amânare la plată și de scutire a taxelor și
impozitelor. În noile condiții, contribuabilii trebuie să învețe să respecte cu strictețe obligațiile pe
care le au față de stat. Ori, pentru îmbunătățirea raporturilor dintre stat și contribuabili, este
absolut necesară transparența sistemului de cheltuieli din bugetul statului.
După încheierea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, după voturile
exprimate în favoarea aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, după semnarea de
către România a Tratatului de Aderare la Uniune, o analiză a situației post-negocieri din țară,
însoțită de o detaliere a celor mai importante repere ale perioadei 2005-2006 se impune. În
această ordine de idei, menționăm că o perioadă de tranziție înseamnă perioada dintre data
aderării la Uniune și data la care respectiva țară trebuie să se conformeze legislației comunitare
dintr-un anumit domeniu . În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a
obținut 50 de perioade de tranziție și aranjamente tranzitorii, cele mai multe perioade de tranziție
dintre toate statele din actualul val de extindere. Spre comparație, Polonia a obținut 48, Ungaria –
35 și Malta – 47. Aceste perioade de tranziție permit finalizarea reformelor în anumite domenii și
după data aderării efective la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, neîndeplinirea unor condiții
stabilite în urma negocierilor pot activa anumite clauze de salvgardare stabilite pentru
candidatele la aderare, ori specifice pentru România. În contextul tezei date, printre capitolele de
negocieri ce corespund domeniului de cercetare, pot fi menționate: capitolul 10 – „Impozitarea” ;
capitolul 25 – „Uniunea vamală” ; capitolul 29 – „Dispoziții financiare și bugetare” etc.
România a deschis negocierile la capitolul 10 în octombrie 2001, iar închiderea
provizorie a acestui capitol s-a realizat în iunie 2003. Legislația comunitară din acest domeniu
(capitolul 10. Impozitarea.) se referă la Taxa pe Valoarea Adăugată și la accizele pentru diferite
produse. La acest capitol România a obținut 8 perioade de tranziție și 3 derogări: în domeniul
TVA, România a obținut o derogare de la regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea
ce privește menținerea pragului de impozitare la 35.000 euro cifra de afaceri anuală pentru
plătitorii de TVA și o derogare pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere la transportul
internațional de persoane; în domeniul accizelor, România a obținut pentru transpunerea
prevederilor comunitare privind nivelul minim al accizelor o perioadă de tranziție de 3 ani pentru
țigarete; de asemenea, România a primit derogare privind acordarea unui regim special pentru
accizarea băuturilor alcoolice distilate din fructe, obținute de fermieri și destinate
autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi spirtoase/gospodărie/an, cu concentrație de 40 % în
volum, prin aplicarea unei cote de 50 % din acciza standard aplicată în România. Ulterior
închiderii provizorii a capitolului 10, în cursul anului 2003, a fost adoptat un acquis nou, din care
trei directive au relevanță și impact pentru România , respectiv: Directiva nr. 96/2003/CE privind
restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice și a electricității ;
Directiva nr. 48/2003/CE privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de
dobândă; Directiva nr. 49/2003/CE, privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăților de
dobândă și de redevențe efectuate între companii asociate din diferite state-membre. Ca urmare,
capitolul 10 a fost redeschis și închis în noiembrie 2004 , iar România a mai obținut perioade de
tranziție pentru diferite produse. La accizarea electricității, pentru păcura utilizată pentru
sistemul de termoficare, a motorinei și a benzinei fără plumb, dar și a gazelor naturale utilizate în
scopuri necomerciale, România a obținut cea mai lungă perioadă de tranziție pentru adaptarea
nivelului de impozitare la cel din Uniunea Europeană.
Este de menționat faptul că principalele noutăți fiscale (cu aplicabilitate de la 1 ianuarie
2005, aprobate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.138/2004) se referă, în principal, la:
a) diminuarea cotei de impunere a profitului de la 25 % la 16 %;
b) majorarea cotei de impunere pe veniturile microîntreprinderilor de la 1,5 % la 3 % din
cifra de afaceri;
c) restituirea TVA la ieșirea din țară . România intră în rândul lumii în privința restituirii
TVA la ieșirea din țară. Una dintre anomaliile existente în România a fost corectată recent printr-
un ordin al Ministrului Finanțelor care prevede că la ieșirea din țară, străinii sau românii cu

domiciliu în străinătate pot solicita restituirea TVA pentru bunurile cumpărate din România. De
această aliniere la practica europeană în domeniu vor beneficia toți cei ce au cumpărat din
România bunuri a căror valoare depășește 2,5 ml. lei și care dovedesc cu factură că respectivele
produse au fost cumpărate din același magazin;
d) modificarea sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice de la sistemul în
cote progresive (18 % – 410 %) la cota unică de 16 %. În legătură cu noul sistem de impunere a
veniturilor persoanelor fizice, trebuie menționate următoarele categorii de venituri:
O primă categorie este reprezentată de veniturile care se impun cu cotă unică de 16 %:
salarii, activități independente, cedarea folosinței bunurilor, pensii, activități agricole, premii și
alte surse. A doua categorie o reprezintă veniturile care se impun cu alte cote. Acestea sunt
aplicarea unei cote de 10 % asupra câștigului obținut din vânzarea-cesionarea proprietăților
imobiliare și titlurilor de participare, cu condiția respectării anumitor condiții; simplificarea
("taxare inversă") pentru anumite livrări de bunuri; modificarea sistemului de deduceri pentru
toți contribuabilii, indiferent de volumul veniturilor, prin acordarea deducerilor numai pentru
contribuabilii care obțin venituri din salarii la locul permanent de muncă diferențiat pe 3 nivele .
De asemenea, trebuie subliniat că, prin introducerea cotei unice de impozitare, se renunță
la sistemul globalizării veniturilor , cheltuielile de administrare a impozitului pe venit reducându-
se substanțial (pentru 2005, s-a realizat o aliniere parțială pentru alte venituri decât cele salariale
la o cotă de impozit de 10 %, iar din 2006 tot ce înseamnă venit al persoanelor fizice se aliniază
la o cotă de impozitare de 16 % – venituri salariale, venituri din dobânzi, câștiguri de capital).
La prima vedere, introducerea cotei unice37 lasă impresia unei sărăciri a bugetului de stat ,
dar, în realitate, adoptarea acestei măsuri nu reprezintă doar scăderea unor cote ce, în trecut,
aveau o pondere mai mare de 16 %, ci și creșterea altor cote, care aveau un nivel mult prea
scăzut, am putea spune, chiar simbolic, cum este cazul cotei de 1 % aplicată câștigurilor de pe
piața de capital. Pachetul de măsuri de reformă fiscală are multiple valențe: în primul rând,
creează venituri mai mari pentru cei care muncesc; pentru prima dată, se aplică realmente
noțiunea de impozit pe avere, tendința fiind aceea de a se impozita toate tipurile de venit.
Totodată, pachetul de măsuri de reformă fiscală reprezintă un stimulent economic foarte puternic
pentru întreprinderile economice (în acest sens, s-a propus, pentru anul 2006, creșterea valorii
minime a mijloacelor fixe la 50 de ml. lei (RON), iar amortizarea acestora să fie în proporție de
30-40 % la închiderea bilanțului contabil, dacă profitul va fi reinvestit pentru exercițiul financiar
respectiv etc.).
Toate aceste modificări ale sistemului fiscal sunt menite să aducă nivelul fiscalității la un
prag suportabil și, implicit, să crească venitul net al tuturor categoriilor sociale. Revenind la cele
menționate anterior, menționăm că fiscalitatea economiilor poate fi privită ca un pas spre
integrare sau ca un exemplu de progres parțial în armonizarea fiscală în domeniul impozitării
economiilor. De la 1 iulie 2005, a intrat în vigoare legislația europeană cu privire la fiscalitatea
economiilor. Este vorba de o directivă care încă nu a fost transpusă în toate statele membre,
printre codașe numărându-se tocmai „paradisurile fiscale”, precum Luxemburgul. Respectiva
directivă se referă la taxarea dobânzilor rezultate din economii. Chiar și în cazul transpunerii
depline a directivei, rămâne loc de interpretare. Trei țări, Austria, Belgia și Luxemburg, dau o
interpretare proprie directivei, diferită de cea a celorlalte state-membre. În opinia decidenților din
aceste trei state, directiva se referă la dobânzile care au fost generate începând cu 1 iulie 2005, în
timp ce celelalte state membre consideră că directiva are efect și asupra tuturor dobânzilor
existente la 1 iulie 2005. Consiliul Miniștrilor Finanțelor (ECOFIN) a analizat situația, încercând
medierea compromisului. Oricum, este și acesta un pas spre armonizarea bazei de impozitare .
Impozitarea veniturilor din capital , asociată creșterii mobilității capitalurilor, impune
constrângeri tot mai mari asupra politicilor fiscale naționale , pe fondul unei tendințe de reducere
a cotelor de impunere cu scopul captării unei ponderi mai mari din baza mondială de impozitare .
37 Introducerea cotei unice nu este o inovație la nivel mondial, există experiențe precedente: Estonia – în 1991,
urmată de Letonia și Lituania – în 1994, Rusia – 2001, Serbia – 2003, Ucraina și Slovacia – 2003 și Georgia – 2004.

Aplicarea Pactului de Stabilitate și Creștere de către România, dar și de către noii veniți,
implică o serie de provocări. Pentru noile state, încercarea de menținere a deficitului sub pragul
de 3 % din PIB poate intra în conflict cu măsurile întreprinse în sensul continuării procesului de
convergență, mai ales dacă aceasta presupune o contractare a investițiilor publice . Pe de o parte,
reformele fiscale diferă, ca întindere și profunzime, de la stat la stat. Astfel, statele se abat mai
mult sau mai puțin de la principiul impozitării cu aceeași cotă a tuturor veniturilor din capital în
funcție de interesele concrete:
În general dividendele sunt impozitate cu cote mai mici, deoarece profitul din care sunt
acordate este, la rândul său, impozitat. Nu se impozitează dobânzile la împrumuturile acordate de
către stat, sau dobânzile realizate din economiile a căror mărime nu depășește anumite limite.
Totodată nu se impozitează sau se impozitează cu cote reduse câștigurile din capital realizate din
vânzări de terenuri, case etc., făcute după 3 ani de deținere a dreptului de proprietate, dar se
impozitează tranzacțiile imobiliare. Impozitele pe veniturile nerezidenților sunt, de obicei,
superioare celor pe veniturile rezidenților și/sau se încheie acorduri de evitare a dublei impuneri
fiscale etc.
În particular se urmăresc obiective specifice , precum impulsionarea funcționării piețelor
de capital prin diminuarea impozitelor pe profitul nedistribuit față de cel distribuit (ex.
Germania, Danemarca, Spania, Italia), spre deosebire de Finlanda, de exemplu, care a mărit
impozitul pe profit. Se mai are în vedere relaxarea fiscală pentru fuziunea de capital (ex. Grecia,
Spania);
Adaptarea legislației fiscale din România la standardele europene (standardizarea
sistemelor fiscale naționale în contextul Tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene)
reprezintă un compartiment foarte important al reformelor fiscale. Studiile realizate de Institutul
european român denotă faptul că, în prezent, 80 % din legislația românească este armonizată cu
cea europeană, marea problemă reprezentând-o acum implementarea acesteia, fie că e vorba de
domeniul controlului financiar, al mediului, al controlului deșeurilor, al insolvabilității și
falimentului, ajutoarelor de stat sau agriculturii.
Printre progresele legislative, în contextul cercetării date, menționăm Legea nr. 571/2003
privind Codul Fiscal, al cărui obiectiv fundamental îl constituie armonizarea cu legislația fiscală
a Uniunii Europene, precum și asigurarea conformării cu acordurile fiscale internaționale la care
România este parte.
Este important de menționat faptul, că România trebuie să îndeplinească anumite cerințe
pe marginea modificării legislației și a cadrului instituțional, precum și să stabilească și să
identifice resursele naționale care pot fi implicate în preluarea acquis-ului privind combaterea
criminalității economice și financiare. Problema impozitării și, respectiv, a evaziunii fiscale este
de o importanță imediată pentru orice stat sau structură guvernamentală, reprezentând principalul
mijloc disponibil în colectarea de fonduri.
Aparatul de stat le folosește ulterior la furnizarea serviciilor de bază care constituie
obligațiile esențiale și considerația pentru „contractul social”. (vezi teoriile privind impunerea și
rolul statului: teoria sacrificiului; teoria organică; teoria sociologică; teoria siguranței; teoria
contractului social38 etc.). Cetățenii „plătesc”. Aparatul de stat prin impozite, decide asupra
administratorilor prin votul obișnuit, și se așteaptă să obțină o maximă valoare pentru sumele
achitate, sub formă de servicii publice furnizate în schimbul contribuțiilor lor. Așadar, evaziunea
fiscală reprezintă o amenințare directă și periculoasă pentru stabilitatea și previzibilitatea
„contractului social”. Acolo unde este nevoie, aparatul de stat are obligația implicită de a
identifica și constrânge rău-platnicii să-și achite contribuția, pentru o bună funcționare a
structurilor guvernamentale și a serviciilor publice.
38 Potrivit teoriei contractului social , spre exemplu, „dreptul formal de impunere apare ca rezultatul unei înțelegeri
între stat și contribuabili. Cetățenii renunță la o parte din libertăți, făcând, în același timp, și sacrificii de ordin
material concretizate în impozite, în schimbul unor activități realizate și garantate de stat. Statul este considerat ca
o autoritate superioară, căreia i se supun oamenii liberi care l-au creat pe baza unui contract”

Discuțiile au impus ideea unei reforme generale și coerente a sistemului fiscal românesc,
care să preîntâmpine efecte negative similare cu cele survenite recent în Slovacia. În aplicarea
reformei, Slovacia a renunțat la cota redusă de TVA de 14 % , aplicabilă anumitor bunuri, acest
fapt ducând la creșterea prețurilor . În paralel, guvernul slovac a decis înjumătățirea ajutoarelor de
șomaj la o valoare de 35 euro. De asemenea, au fost reduse și alocațiile acordate familiilor cu
copii. În drumul către cota unică, Slovacia s-a abătut de la principiul neutralității taxei în privința
celor cu venituri reduse, iar măsurile au fost sancționate prin largi proteste sociale. Pe termen
lung, susțin specialiștii, reforma nu trebuie, neapărat, asimilată cu astfel de efecte, iar creșterea
volumului investițiilor străine directe ar putea ameliora consecințele negative ale reformei
sistemului de protecție socială, prin crearea noilor locuri de muncă. Totodată, în perspectivă, are
loc o majorare a veniturilor, pe care statul le poate aloca celor care, într-adevăr, au nevoie să fie
susținuți.
Aderarea României la standardele europene, prin continuarea cooperării internaționale,
poate fi efectuată și prin adaptarea administrației fiscale naționale. Agenția Națională de
Administrare Fiscală (ANAF), ca organism unitar de administrare și colectare a veniturilor la
bugetul general consolidat, având la baza activității sale și îndeplinirea priorităților strategice ale
societății românești, respectiv integrarea în cadrul Uniunii Europene, va continua, pe termen
lung, politica inițiată și implementată de Ministerul Finanțelor Publice, de cooperare cu alte
structuri internaționale care au aceleași atribuții în domeniul administrării și colectării
veniturilor. Cooperarea internațională se desfășoară la toate nivelele organizatorice ale
structurilor participante și urmărește eficientizarea activității de administrare și colectare a
veniturilor la bugetul de stat, precum și îndeplinirea acquis-lui comunitar .
În perspectiva integrării României în Uniunea Europeană și îndeplinirii condițiilor
comunitare de participare la tranzacțiile comerciale în cadrul Departamentului de Administrare
Fiscală, s-a înființat Biroul Central de Legături , organism care va acționa în calitate de
reprezentant autorizat al administrației fiscale române pentru realizarea schimbului de informații
privind operațiunile intracomunitare realizate cu celelalte state-membre din Uniunea Europeană.
Schimbul de informații se va realiza, pe de o parte, între Biroul Central de Legături și structurile
teritoriale cu atribuții de control fiscal, iar pe de altă parte, între Biroul Central de Legături și
administrațiile fiscale din țările Uniunii Europene.
Printre principalele mutații ce au avut loc în cadrul reformei fiscale pe plan de
administrare fiscală, pot fi menționate: dezvoltarea capacității administrative; perfecționarea
sistemului de gestiune al contribuabililor; perfecționarea sistemului de gestiune al declarațiilor;
îmbunătățirea serviciilor pentru contribuabili etc.
Reforma fiscală, în contextul schimbărilor majore, are implicații directe asupra politicii
bugetar-fiscale a României. Conform precizărilor din literatura de specialitate, se consideră că
politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public în
scopul asigurării resurselor financiare destinate finanțării nevoilor publice și al realizării unor
finalități de natură economico-socială. Se consideră că, în sens larg, politica fiscală se constituie
în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii
consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc
volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care
urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora.
Strategia politicii fiscale și bugetare pentru anul 2006 a avut în vedere crearea unei
economii de piață funcțională, ca să poată face față forțelor concurențiale care vor acționa pe
Piața Unică. Principalele coordonate ale politicii fiscal-bugetare, care au fost avute în vedere la
formularea proiectului de buget pe anul 2006, pot fi sintetizate astfel:
– stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele
macroeconomice, în vederea susținerii eforturilor de reducere a inflației în acord cu criteriile
nominale de convergență;
– scăderea ratelor de contribuții la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului
de competitivitate fiscală , al reducerii economiei subterane;

– consolidarea administrației fiscale în vederea îmbunătățirii colectării obligațiilor
bugetare;
– creșterea transparenței și eficienței utilizării fondurilor publice, precum și acordarea
priorității politicilor publice formulate de ordonatorii principali de credite;
– îmbunătățirea stabilității politicii de cheltuieli, eficienței alocărilor bugetare prin
focalizarea fondurilor bugetare către domenii determinate de necesitatea aderării: dezvoltarea
infrastructurii, protecția mediului, securizarea frontierelor, susținerea politicii agricole în
conformitate cu cerințele Politicii Agricole Comune, susținerea unor costuri implicate de
ridicarea nivelului de performanță a operatorilor economici autohtoni, reforma sistemului de
asigurări sociale;
– consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu pentru asigurarea predictibilității
politicilor formulate, prin continuarea îmbunătățirii sistemului de finanțare pe bază de programe;
asigurarea cu prioritate a sumelor destinate cofinanțării proiectelor finanțate din fonduri de
preaderare și, în viitor, din fonduri structurale și de coeziune.
Viziunea Guvernului României în domeniul politicii fiscale este focalizată pe asigurarea
unui rol stimulativ și orientativ al impozitelor și taxelor, în scopul creșterii și dezvoltării
economice, al consolidării fiscale și al dezvoltării și consolidării clasei de mijloc; viziunea
Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficiența alocărilor bugetare pe
bază de priorități, pe transparența cheltuielilor publice, pe asigurarea efectului multiplicator al
cheltuielii publice asupra economiei reale.
Politica fiscală a Guvernului va funcționa, mai degrabă, în serviciul producătorilor de
impozite decât în serviciul culegătorilor de impozite și se va baza pe un parteneriat real între stat
și contribuabil. Eficiența fiscalității se observă atât în modul în care impozitele și taxele colectate
la bugetul de stat se reîntorc sub forma calității serviciilor publice, cât și în modul în care ele
asigură, în mod sustenabil, menținerea și extinderea bazelor de impozitare. Reforma legislației
fiscale impune reducerea continuă a scutirilor și exceptărilor acordate la plata impozitelor și a
taxelor, cu scopul creșterii transparenței mediului de afaceri, îmbunătățirii competiției și lărgirii
bazei de impozitare.
Pentru alinierea la standardele Uniunii Europene privind lupta împotriva evaziunii și
sustragerii fiscale, politica curentă de impozitare a României pune accent pe analiza și
perfecționarea următoarelor activități, instituții și reguli:
– colectarea impozitelor și lupta împotriva fraudei și a corupției, incluzând și instituțiile
relevante și eficiența acestora – Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor (cu organismele
aferente), Ministerul Muncii (cu organismele aferente – Inspectoratul General al Muncii, Agenția
Națională a Șomajului) și Procuratura Generală;
– procedurile fiscale, în mod special, cele referitoare la controlul și înregistrarea activelor
și veniturilor;
– armonizarea și integrarea tuturor regulilor și procedurilor într-un singur „Cod Fiscal,"
compatibil cu standardele Uniunii Europene.
Principalele caracteristici ale politicii bugetar-fiscale, în perioada 2006-2008, sunt
subordonate obiectivelor de susținere a creșterii economice și de reducere a inflației și se referă
la:
– stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele
macroeconomice, precum și diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susținerii eforturilor
de reducere a inflației în acord cu criteriile nominale de convergență;
– susținerea procesului de convergență a economiei românești cu economiile europene;
– reforma profundă a administrației fiscale, în vederea îmbunătățirii colectării obligațiilor
bugetare;
– accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a
comunităților locale în procesul de colectare și alocare a resurselor publice;
– relaxarea fiscalității asupra muncii, venitului și capitalului;

– scăderea ratelor de contribuții la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului
de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane;
– creșterea transparenței cheltuielilor publice;
– creșterea capacității de absorbție a fondurilor de preaderare și, după 2007, a fondurilor
structurale;
– continuarea armonizării legislației fiscal-bugetare cu normele Uniunii Europene.
Politica fiscală și cea bugetară se vor proiecta și implementa pe baza unor principii de
bază care vor permite atingerea scopurilor propuse. Cheia de boltă a politicii fiscale a Guvernului
este relaxarea fiscală ca mijloc de detensionare a mediului de afaceri, de stimulare a inițiativei
private și de încurajare a oficializării economiei ascunse. În același timp, relaxarea fiscală va
asigura sustenabilitatea creșterii economice prin extinderea bazei de impozitare, ca urmare a
extinderii activităților economice oficiale (atât la nivel antreprenorial, cât și la nivelul ofertei de
muncă). Relaxarea fiscală va conferi mediului de afaceri din România flexibilitate,
predictibilitate și elasticitate. Cauza principală, pentru care Guvernul optează pentru relaxarea
fiscală, este faptul că o fiscalitate ridicată comportă o serie de „amenințări" la adresa economiei
reale: rigidizează evoluția și restructurarea ofertei interne; ascunde o parte din activitatea
economică de contabilizarea națională etc.
Prin măsurile fiscale întreprinse , anii 2005 și 2006 au marcat o abordare nouă a politicii
fiscale, care se înscrie în tendința actuală de integrare, urmărindu-se declanșarea unei adevărate
competiții între economiile naționale, măsuri care au avut impact și asupra anilor 2007-2009.
Printre aceste măsuri, cele mai importante au avut ca obiectiv domeniile: impozitului pe profit;
impozitului pe venit; taxei pe valoare adăugată; accizelor; taxelor vamale; administrării fiscale
etc.
Complexitatea construcției europene , determinată de o diversitate de condiții economice
și sociale, de un anumit mod de alcătuire a instituțiilor sale, de configurarea specifică a bugetului
comunitar care alocă sume importante politicii agricole comune, pentru finanțarea proiectelor
structurale și de coeziune, face necesară formularea unei politici fiscal-bugetare flexibile,
orientate spre eficiență și performanță, construită pe priorități sectoriale care să corespundă
palierelor reformei și să fie consistentă cu politicile comunitare .
Concluzii și propuneri
Principalele repere ale acestei lucrări vizează prezentarea elementelor de perfecționare
ale sistemului fiscal român, aplicând experiențele pozitive în domeniu. Ținând cont de practicile
internaționale și de tendințele caracteristice de ultimă oră, în legătură cu armonizarea sistemelor
fiscale, în contextul “proaspetei” integrări europene a României, printre principalele concluzii și
recomandări, ne-am propus, spre relevare mai detaliată, următoarele:

1. Se constată o tendință de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce poate
fi interpretat ca o ușoară slăbire a modelului social european , a modelului bunăstării bazat pe
taxe înalte. Reforme fiscale multiple au caracterizat sistemul de impozitare a României. Analiza
acestora a permis relevarea unor tendințe și asemănări în procesele de perfecționare a impozitării
și colectării veniturilor la buget pentru statul român, precum și în comparație cu alte state
europene.
Problema principală a politicii fiscale a României în domeniul veniturilor este
identificarea echilibrului între necesitatea majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor,
direcționate spre reducerea sărăciei, precum și necesitatea susținerii mediului de afaceri, care
este factorul principal de creștere economică. Pe lângă cele menționate putem aduce în discuție și
corespunderea standardelor de convergență nominală și reală, impuse de statutul de stat membru
al Uniunii Europene. În acest sens, considerăm oportună creșterea veniturilor cu ritmuri mai
înalte decât rata inflației, și în același timp ajustarea presiunii fiscale la nivelul care ar favoriza
dezvoltarea mediului de afaceri și investiții. Este important ca taxele, impozitele și contribuțiile
să acționeze în sprijinul agenților economici și al populației, adevărații “producători de
impozite”. Este necesar, în acest sens existența unui parteneriat real între stat și contribuabili.
2. Reforma fiscală a fost generoasă cu mediul de afaceri românesc prin introducerea
cotei unice de impozitare de 16 %. Conform datelor publicate de Ministerul Finanțelor, în
perioada 2005-2006 veniturile bugetare au crescut în termeni reali, iar produsul intern brut (PIB)
și procentul din acesta, colectat la bugetul consolidat, nu au înregistrat nici o scădere după 2004.
Presiuni semnificative se exercită acum asupra contribuțiilor la asigurările sociale, care
ar putea avea veritabile efecte de flexibilizare a pieței muncii și de creștere a puterii de absorbție
a economiei românești în termeni de investiții interne și investiții străine directe, dar și de
economie și consum. Stimularea muncii și stoparea fluxului forței de muncă înalt calificate spre
exterior ar fi un veritabil pilon de efecte stimulative. Pe de altă parte, scăderea veniturilor
bugetare ar fi semnificativă, cu atât mai mult cu cât, în anul 2004, în România, încasările din
Cotribuțiile pentru asigurările sociale au reprezentat 9,6 % din PIB, mai mari decât cele
provenind din Taxa pe valoarea adăugată (7,1 % din PIB), din impozitul pe venit (3 % din PIB)
sau din impozitul pe profit (2,8 % din PIB). Analiza contribuțiilor pentru asigurările sociale în
România conduc la concluzia cu privire la necesitatea reducerii acestora. Aceasta ar reprezenta
un prim pas spre adoptarea unei strategii fiscale moderne .
3. Studiile au dovedit, că efectele economice ale introducerii cotei unice, combinată, în
cele mai multe din cazuri, cu diminuarea impozitelor percepute companiilor și simplificarea
sistemului de taxe, au fost pozitive. Țările în care reforma fiscală s-a soldat cu succes au obținut
creșteri majore ale investițiilor străine directe. Și în România se poate observa acest lucru. În
ultimii ani datorită reformei fiscale se poate observa o creștere a investițiilor străine. Acest lucru
înseamnă numeroase avantaje economice și sociale.
Concluzia generalizatoare este că reforma fiscală desfășurată în România nu se va opri la
cele realizate până în prezent, urmând o reașezare a sistemului fiscal național în vederea
constituirii unei noi structuri calitative și cantitative a acestuia.
4. Aplicând experiențele statelor cu rezultate pozitive pe plan economic, este
recomandabilă promovarea unei politici de reducere a deficitului bugetar prin reducerea
programelor sociale. Această măsură va influența diminuarea necesarului de resurse financiare
prelevate către buget și, respectiv, va contribui la diminuarea sarcinii fiscale generate de plățile
fiscale sub formă de contribuții pentru asigurările sociale.
5. Incidența sarcinii fiscale asupra consumului, asupra factorilor de producție muncă și
capital reprezintă un element important în vederea perfecționării sistemelor de impunere
naționale. Analizate în ansamblu, în contextul convergenței nominale și reale, aceste aspecte
reprezintă implicații serioase asupra funcționării normale a economiilor statelor europene.
Cercetările efectuate permit elaborarea recomandărilor cu privire la necesitatea reducerii
sarcinii fiscale asupra factorului muncă, în cazul României contribuind astfel la perfecționarea
sistemelor de impunere vizate.

6. Sinteza măsurilor de reformă pe categorii de impozite a permis delimitarea unor
direcții ale procesului de reforme fiscale în statele europene. O primă direcție ar fi aceea că
impozitele indirecte, reprezentând domeniul în care Uniunea Europeană a progresat cel mai mult,
mai ales după anii 1980, deși în ceea ce privește modul de așezare și cotele TVA există încă
diferențieri între statele membre. Dar nici un stat-membru al Uniunii Europene nu are în vedere o
reformă fundamentală a impozitelor indirecte . Cele mai multe dintre acestea (Belgia, Grecia,
Spania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și, parțial, Marea Britanie) își propun să reducă TVA
în sectoarele cu muncă intensivă . Cele mai armonizate taxe indirecte rămân cele vamale , prin
aplicarea tarifului vamal unic (TARIC).
O altă direcție importantă este reprezentată de impozitul pe venitul personal. Majoritatea
statelor au în vedere o reformă a tranșelor de impozit. În principal, ea constă în scăderea cotei
marginale de impozit la limita de jos a distribuției venitului, însoțită de creșterea venitului minim
neimpozabil și sporirea alocațiilor (deducerilor) familiale. În Germania, Spania, Irlanda,
Finlanda și Suedia, măsurile au mai mult un caracter general.
În concluzie se poate spune că problema impozitelor în spațiul economic european nu
este încă finalizată. Mai sunt multe capitole la care trebuie lucrat. Este greu să se ajungă la un
consens în ceea ce privește un sistem fiscal comun pentru toate țările membre ale Uniunii
Europene. Acest lucru se datorează în principal diferențelor economice, sociale și culturale,
uneori chiar foarte mari între statele componente ale Uniunii Europene. În ceea ce privește
România, ca proaspăt membru al spațiului economic european, trebuie accelerată reforma
fiscală. Nu trebuie uitat ca un sistem fiscal coerent și transparent este cel care atrage investițiile
străine.
Bibliografie
1. Bălașa, Florescu,Coman, (2005), Fiscalitatea în România , Ed. Academiei

2. Brezeanu Petre și alții, (1998), Finanțe publice și fiscalitate între teorie și practică , Ed.
fundației “România de mâine”, București
3. Brezeanu Petre,(1998), Fiscalitate- Concepte. Metode. Practici , Ed. Economică, București
4. Corduneanu, Carmen, (1998 ), Sistemul fiscal în știința finanțelor, Ed. Codecs, București
5. Costel Istrate, (2000), Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei , Ed. Polirom, Iași
6. Dăianu Daniel, Vrânceanu Radii, (2002), România și Uniunea Europeană , Ed. Polirom, Iași
7. Emmanuel Disle, Jaqueas Saraf, (2002), Fiscalite, Ed. Dunod, Paris
8. Gabriel Ștefura, (2006), Bugete Publice și Fiscalitate, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, Iași
9. Gabriela Carmen Pascariu, (2006), Integrare europeană , Ed. Universității “Al. Ioan Cuza”,
Iași
10. Gheorghe Sandu, Irina Ștefana Cibotariu, Anișoara Niculina Apetri, (2008), Finanțe.
Abordări teoretice și practice, Ed. Didactică și Pedagogică, București
11. Inceu, A., M., (2006), Pârghiile fiscale și forța lor de orientare , Ed. Accent, Cluj-Napoca
12. Marcel Ciurezu Tudor, (2004), Presiunea fiscală în țãrile membre UE: cauzele și efectele
reducerii acesteia. în Revista Finanțe-Contabilitate , București
13. Morar, Ioan, (2000), Sistemul fiscal românesc, Tradiție și capacitate de adaptare, Ed.
Dacia, Cluj
14. Mutașu, M., I., (2008), Finanțe publice, Ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara
15. Ovidiu Stoica, (2006), Integrare financiar-monetară , Ed. Universității ,,Al. Ioan Cuza”, Iași
16. Profiroiu Marius, ș.a., (2003), Politici Europene, Ed. Economică, București
17. Păun Roxana Daniela,(2004), Spațiul monetar european , Ed. Expert, București
18. Ristea Luminița și alții,(2002), Finanțe publice. Fiscalitatea între teorie și practică , Ed.
Muntenia&Leda, Constanța
19. Stoica Ovidiu, (2006), Integrare financiar-monetară , Ed. Universității ,,Al. Ioan Cuza”, Iași
20. Stolojan Theodor, Tatarcan, Raluca, (2006 ), Integrarea și Politica Fiscală Europeană ,
Sibiu, Ed. Burg
21. Tatu L., C. Serbanescu, D. Ștefan, D. Vasilescu, A. Nica, (2004), Fiscalitate, de la lege la
practică, Ed. All Beck, București
22. Tatiana Moșteanu, Sorin Dinu(1999), Reforma sistemului fiscal în România , Ed. Didactică
și Pedagogică, Bucuresti
23. Văcărel Iulian, (2003), Un proiect deschis-Evaluarea stării economiei naționale , Ed.
Economică, București
24. Văcărel Iulian, (2001), Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000 , Ed. Economică,
București
25. Văcărel Iulian și alții, (2003), Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, București
26. Vintilă Georgeta, (2002), Fiscalitate, Ed. Economică, București
27. ***Declarație, București, martie 2000, preluat din Strategia națională a economiei pe
termen mediu, Ed. Sedcom Libris București 2002;
28. ***Raport de activitate al Ministerului Finanțelor Publice , 2006, pag 20, www.mfinante.ro;
29. ***Raport asupra strategiei de pregătire a aderării țârilor asociate din Europa centrală și
de est, adoptat la Consiliul european de la Essen din decembrie 1993 preluat de pe adresa
www.mae.ro
Legislație:
30. ***LEGE nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal publicat în Monitorul Oficial
nr. 927/23 dec. 2003;
31. ***O.G. 86/2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 624 din 31 august 2003
32. *** Codul Fiscal, Editura Monitorul Oficial, București, 2009
Surse internet

33. http://www.mfinante.ro, Raport anual pe 2005, 2006, 2007, 2008
34. http://europa.eu.int/comm/eurostat, “ Structures of the taxation in the European Union”
35. http://ec.europa.eu/taxation_customs/index_en.htm
36. http://www.euractiv.com/en/taxation
37. http://www.tax-news.com
38. http://www.finfacts.com
39. http://www.worldbank.org
40. http://www.mai.ro, legislație