Probele și mijloacele de probă în procesul penal [603733]

1 CAPITOLUL VI
Probele și mijloacele de probă în procesul penal

Probă: noțiune, clasificare, obiect, sarcina
Noțiune:
Înfăptuirea justiției penale depinde covârșitor de sistemul probelor
motiv pentru care de -a lungul timpului a existat o intensă preocupare pentru
perfecționarea sistemelor de probațiune. O asemenea preocupare este
justificată în condițiile în care toate problemele fondului cauzei sunt
rezolvate prin prisma probelor.
Potrivit art. 97 alin. 1 C. proc. pen. „Constituie probă orice element de
fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni,
la identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea
adevărului în procesul pen al”.
Sistemul nostru de drept a adoptat principiul liberei aprecieri a
probelor potrivit căruia „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege”.
În baza acestui principiu probele sunt la libera apreciere a organelor
judiciare (art. 103 alin. 1 C. proc. pen. )

Clasificare:
După caracterul sau natura lor probele sunt în sprijinul învinuirii
sau al apărării.
Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăției, a unor elemente de
fapt sau împrejurări care dovedesc existența unor circumstanțe agravante.
Probele în apărare dovedesc fie nevinovăția suspectului (inculpatului) fie
existența unor circumstanțe de natură să atenueze răspunderea penală.
După izvorul lo r probele pot fi imediate (obținute din sursa lor
originală) ca de exemplu conținutul declarației unui martor ocular sau
mediate (secundare) ca de exemplu conținutul relatării unui martor care arată
ceea ce a auzit de la un martor ocular.
După legătura lor cu obiectul probațiunii probele pot fi directe sau
indirecte.
Probele directe dovedesc nemijloci t vinovăția sau nevinovăția, fără
ajutorul altor probe. (de exemplu prinderea în flagrant)
Probele indirecte pot conduce la aflarea adevărului numai în măsura în
care se coroborează cu alte probe directe sau indirecte. De exemplu găsirea
unui obiect asupr a unei persoane aflată în proximitatea locului de unde a fost
sustras obiectul.

2
Obiectul probațiunii – în constituie faptele sau împrejurările de fapt
ce trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale.
Potrivit art. 98 C. proc. pen. constituie obi ect al probei:
„a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte
civilă;
c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei ”.
Existența normelor juridice nu trebuie dovedită presupunându -se că
acestea sunt cunoscute de participați în procesul penal.
Obiectul probațiunii îl poate constitui fapte sau împrejurări care au
relevanță asupra fondului cauzei sau care privesc buna desfășurare a
procesului penal.
Din prima categorie fac parte faptele și împrejurările care vizează
existența sau inexistența infracțiunii, identificarea suspectului, dovedirea
vinovăției și a răspunderii penale a acestuia.

Faptele similare, auxiliare și negative
Reprezintă acele fapte care deși nu sunt legate în mod direct de faptul
principal pot furniza date care ajută la aflarea adevărului.
Poate fi considerat fapt auxiliar afirmația despre credibilitatea
(sinceritatea) un ui martor.
Poate fi considerat fapt similar acela care se aseamănă cu faptul
principal, fără ca între ele să existe o legătură directă. De ex. modul de
comitere a infracțiunii (așa numitul „ modus operandi ”) care reflectă o
anumită tipicitate.
Faptele nega tive pot fi determinate sau nedeterminate.
Faptele negative nedeterminate nu pot face obiectul probațiunii (nu se
poate dovedi ca X nu a fost niciodată în localitatea A) însă cele determinate
pot fi dovedite (că X nu a fost în ziua Y la ora Z în localitat ea A deoarece la
acel moment se afla în localitatea B)
Ca atare un fapt negativ determinat poate fi dovedit printr -un fapt
pozitiv concret.

Fapte și împrejurări care nu pot forma obiectul probațiunii –
categorie din care fac parte:
– Faptele și împrejurări le cunoscute de o persoană în exercitarea
profesiei sale dacă este ținută prin lege să păstreze secretul ori
confidențialitatea cu excepția situației în care autoritatea competentă ori

3 persoana îndreptățită își exprimă acordul (îl „de sleagă” de păstrarea
secretului) (art. 116 alin. 3 și 4 C.p.p.)
– Faptele sau împrejurările care nu pot fi concepute ca reale (de ex. că o
infracțiune a fost săvârșită de o fantomă)

Faptele sau împrejurările care nu trebuie dovedite Există dispensă
de probă:
– În cazul prezumțiilo r legale absolute. De exemplu în art. 28 C.p.p se
arată că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat
în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire șa existența
faptei și a persoanei care a săvârșit -o. Ca ata re în fața instanței civile
hotărârea penală definitivă este prezumată că reflectă adevărul fără a se mai
administra alte probe.
– în cazul faptelor notorii sau evidente. Faptele evidente sunt cele
cunoscute din experiență. Ca atare nu trebuie dovedit că e ste noapte la orele
2400.
Faptele notorii sunt cunoscute de un cerc foarte larg de persoane.
Notorietatea poate fi locală (de ex. Teatrul Național din Craiova este
amplasat în apropierea Primăriei Craiova) sau poate fi generală (capitala țării
este Bucureș ti)
– faptele necontestate care nu sunt esențiale în soluționarea cauzei. În
schimb faptele necontestate care sunt esențiale pentru angajarea răspunderii
penale trebuie dovedite.

Pertinența, concludența și utilitatea probelor
Probele pertinente sunt acel e elemente de fapt care au legătură cu
faptele sau împrejurările care trebuie dovedite într -o anumită cauză penală
(cu obiectul dedus judecății).
Probele concludente sunt elemente de fapt care contribuie la aflarea
adevărului și soluționarea cauzei penale. Ca atare, logic orice probă
concludentă este și pertinentă dar nu orice probă pertinentă este și
concludentă.
Prin probe utile înțelegem acele elemente de fapt care prin
informațiile pe care le conțin sunt necesare soluționării cauzei. Rezultă că o
probă poate fi administrată în procesul penal dacă îndeplinește 3 condiții: să
fie pertinentă, concludentă și utilă.

Sarcina probei. Aplicarea principiilor în materia administrării
probelor. Aprecierea probelor

4 Sarcina probei . În reglementarea art. 99 C. pr oc. pen. în susținerea
acțiunii penale sarcina probei îi revine în principal procurorului iar în
susținerea acțiunii civile revine părții civile sau procurorului care exercită
acțiunea civilă dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu
sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Sarcina probei nu se confundă cu posibilitatea de a propune probe,
posibilitate pe care o are fiecare parte în procesul penal.
Cu privire la sarcina probei punctul de plecare se circumscrie
principiului potrivit c ăruia cel care acuză este obligat să probeze. Acuzarea
este susținută de organele de cercetare penală, de procuror sau de partea
vătămată după caz.
Suspectul/inculpatul, beneficiar legal al prezumției de nevinovăție nu
este obligat să probeze nevinovăția sa.
Suspectul/inculpatul poate propune probe în combaterea probelor în
acuzare, probe care pot fi admise sau respinse motivat.
În mod practic probațiunea se consideră epuizată în momentul în care
nu mai sunt probe de administrat.
În cursul judecății insta nța administrează probele la cererea
procurorului, a părții vătămate și a părților dar poate dispune și din oficiu
administrarea de probe. Posibilitatea instanței de a administra probe chiar
din oficiu este o componentă a rolului activ pe care îl consacră legislația
noastră (spre deosebire de dreptul anglo -saxon) judecătorului.
Cererea de administrare a unei probe poate fi respinsă dacă proba nu e
concludentă (relevantă) dacă nu e utilă, dacă faptul e notoriu, dacă proba e
imposibil de obținut, dacă proba a fost solicitată de o persoană neîndreptățită
ori administrarea probei e contrară legii (art. 100 alin. 4 C. proc. pen. ).
Drepturile părților de a propune probe și de a cere administrarea lor se
păstrează în tot cursul urmăririi penale și în cursul judecăț ii. Obligația
impusă de legiuitor art. 100 alin. 3 C. proc. pen. organelor judiciare de a
motiva admiterea sau respingerea probelor permite părților ca în cunoștință
de cauză să își exercite drepturile procesuale și eventual să promoveze căile
de atac prev ăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau
admiterea unei probe s -a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Aplicarea principiilor în materia administrării probelor

Principiul loialității are ca izvor jurisprudența deoarece în practică
(anterior legiferării) s -a ivit necesitatea respectării eticii judiciare.

5 Reglementarea legală a acestui principiu a fost făcută prin determinarea
contrariului loialității (prin interdicții).
Principiul loialității în administrarea probelor interzice uti lizarea
oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea cu rea -credință a
unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei
infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste
mijloace se aduce atingere d emnității persoanei, drepturilor acesteia la un
proces echitabil sau la viață privată.
Jurisprudența constantă a Curții Europene a afirmat cu titlu de
principiu necesitatea audierii părților din proces sau a martorilor în faza
judecății în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii.
Legislația noastră nu impune ca și condiție în faza de urmărire penală,
obligativitatea participării (prezenței) acuzatului la audierea martorilor însă
apărarea are dreptul să fie prezentă (la cerere) la administr area probelor în
faza de urmărire penală și are acest drept în faza judecății.
Garantarea dreptului la un proces echitabil presupune posibilitatea
acuzatului de a fi confruntat cu martorii care susțin acuzarea în fața
judecătorului care va pronunța hotărâ rea. Schimbarea compunerii
completului de judecată după audierea unui martor important ar trebuie în
mod normal să conducă la reaudierea acelui martor.
Orice parte în procesul penal poate să renunțe la drepturile conexe
administrării probelor, însă renun țarea trebuie să fie expresă și să nu aducă
atingere unui interes public important.
Principiul loialității administrării probelor este reglementat în art. 101
C. proc. pen. care fixează un regim procesual așa încât proba să inspire
siguranță. Conform art. 101 alin. 1 C. proc. pen. „Este oprit a se întrebuința
violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere precum și promisiuni
sau îndemnuri în scopul de a se obține probe”. Acest principiu decurge din
principiul legalității în administrarea probelor c are presupune ca pe întreg
parcursul procesului penal să fie administrate numai probele prevăzute de
lege și numai în condițiile edictate de acestea. Echitatea procedurii este grav
afectată în prezența unor probe obținute cu încălcarea dispoziției legale
menționate.
În acest context Codul penal reglementează în titlul IV („ Infracțiuni
contra justiției ”) infracțiunea de cercetare abuzivă în art. 280 C. penal:
„(1)Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei
persoane urmărite sau jud ecate într -o cauză penală, de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea
ori să nu dea declarații să dea declarații mincinoase ori să își retragă
declarațiile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea

6 exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică; (2) Cu aceeași pedeapsă
se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de
către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător ”.
Obținerea probelor es te interzisă și prin folosirea unor metode sau
tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a -și aminti și de
a relata în mod conștient sau voluntar faptele care constituie obiectul probei
(art. 101 alin. 2 C. proc. pen. ).
De asemenea este interzis organelor judiciare sau altor persoane care
acționează pentru aceasta să provoace o persoană să săvârșească ori să
continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.
Derogările permise conform art. 261 din L. 78/2000 pentru pre venirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și conform art. 20 și 22 din
L. 143/2000 pentru prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri s unt
abrogate începând cu 1 februarie 2014 potrivit L egii nr. 255/2013.
Derogările menționate p ermiteau investigatorilor să fie autorizați „ să
promită, să ofere sau după caz să dea bani ori alte foloase unui funcționar
…” (art. 261 din Legea nr. 78/2000), efectuarea de „ livrări supravegheate ”
cu sau fără substituirea totală a drogurilor și precursor ilor (art. 20 din L.
143/2000) sau autorizarea investigatorilor sau colaboratorilor pentru a
procura droguri ori alte substanțe interzise în vederea descoperirii
activităților infracționale și a identificării persoanelor implicate.
Odată cu abrogarea norm elor speciale menționate, reglementările care
vizau situațiile menționate au fost preluate în dreptul comun respectiv în
Codul de procedură penală și sunt analizate în legătură cu declarațiile
martorilor – mijloc de probă în procesul penal.
În doctrină se admite că nu suntem în prezența încălcării acestui
principiu dacă organele de urmărire penală (ce au o suspiciune rezonabilă că
o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei
infracțiuni) oferă suspectului o „ tentație obișnuită ” iar nu o provocare la
săvârșirea unei infracțiuni.
Sancțiunea aplicabilă probelor obținute în mod nelegal este excluderea
acestora. Consecința este că aceste probe nu pot fi folosite în procesul penal.
Sancțiunea excluderii are un domeniu de aplicare special deosebindu -se de
sancțiunea nulității actelor procesuale sau procedurale. Excluderea este
privită de legiuitor ca o consecință directă (și nu poate avea loc decât ca și
consecință) a constatării nulității actului prin care s -a dispus, s -a autorizat
sau pr in care a fost administrată proba.
Din modalitatea de formulare a art. 102 C. proc. pen. se observă că
probele obținute prin tortură se exclud întotdeauna fără posibilitatea vreunei

7 derogări legale sau judiciare, același regim avându -l probele derivate din
probele obținute prin tortură (așa numitele „ fructe ale pomului otrăvit ”).
Această interpretare își are explicația în faptul că probele „ obținute în
mod nelegal ” sunt reglementate separat față de probele obținute prin tortură
(deși și acestea sunt „ obținu te nelegal ”).
Rațiunea constă în aceea că în art. 3 din Convenția Europeană care se
aplică direct în baza art. 11 din Constituție interzice în termeni imperativi
tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante. Jurisprudența
CEDO (ex.: hotărâre a Marii Camere din 11 iulie 2006 în cauza Jalloh contra
Germaniei) sancționează folosirea torturii interzicând absolut probele
obținute în acest fel, fără nici o posibilitatea de derogare nici chiar în
cazurile ce reclamă stare de urgență (de ex. război).
Cu privire la tratamentele care nu ating nivelul de intensitate al
torturii, instanța europeană a opinat că nu orice încălcare conduce în mod
automat la excluderea probei nelegal administrate ci trebuie apreciat în
fiecare caz prin prisma unor criterii or ientative ca de ex. gradul de intensitate
al tratamentului, gravitatea infracțiunii presupus săvârșite, importanța
probei.
Majoritar, doctrina este pentru o soluție egală (ca și în privința torturii)
și în privința relelor tratamente cu argumentul că probe le obținute prin
folosirea acestora au un efect negativ asupra integrității procesului juridic.
Deși și „ probele obținute în mod nelegal ” nu pot fi folosite în procesul
penal, probele derivate din primele se exclud „ dacă au fost obținute în mod
direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt
mod” (art. 102 alin. 4 C. proc. pen. )
Această reglementare conduce la ideea că nu orice încălcare a
prevederilor legale ce reglementează administrarea probelor are ca efect
automat excluderea probei nelegal sau neloial administrate ci numai în cazul
în care se constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții
legale.
Formularea unei cereri de excludere poate fi făcută oricând în cursul
procesului penal.
Prin inserarea condiț iilor cumulative din art. 102 alin. 4 C.p.p. în
concret dovedirea caracterului nelegal (cel puțin în privința probelor
derivate) devine o adevărată „ probatio diabolica ” (probă imposibilă).

Aprecierea probelor
Legislația noastră continuă a consacra princi piul liberei aprecieri a
probelor.

8 Probele nu au o valoare dinainte stabilită, organele judiciare trebuind
să evalueze toate probele administrate. Hotărârea instanței cu privire la
existența infracțiunii și a vinovăției inculpatului trebuie motivată în se nsul
de a demonstra, a pune în evidență date concrete care duc la formularea unei
concluzii logice.
Ca rezultat al evaluării probelor se formează convingerea instanței
exprimată într -o motivare clară, simplă, concisă, neutră, obiectivă.
Din motivare trebui e să rezulte că s -a realizat un tratament imparțial în
analiza probelor iar decizia de condamnare se dispune atunci când acuzația a
fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Mijloacele de probă
Mijloacele de probă sunt căi legale prin care prob ele sunt administrate
în procesul penal.
Mijloacele de probă nu se confundă cu procedeul probatoriu care este
modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
Actuala reglementare conține o enumerare exemplificativă a
mijloacelor de probă în art. 97 a lin. 2 C. pena. astfel:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese -verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

Declarațiile suspectului sau inculpatului
Importanța acestui mijloc de probă este subliniată prin obligația pe
care o au organele judiciare de a -l asculta pe suspect sau inculpat în cele mai
importante momente ale desfășurării procesului penal (de ex. la începutul
urmării penale, la finalul urmăririi penale sau când sunt propuse măsuri
preventive sau la începerea cercetării judecătorești).
Înainte de a se începe ascultarea propriu -zisă a suspectului sau
inculpatului, organul judiciar cu ocazia primei audieri pune întrebări
privitoare șa identitate, ocupație, domiciliu/reședință, antecedente penale,
dacă înțelege limba română, dacă solicită interpret.
Înainte de prima audiere i se aduc la cunoștință în scris, sub semnătură
drepturile reglementate în art. 83 C. proc. pen.

9 Suspectului sau inculpatului i se comunică calitatea în care este audiat,
faptele care i se impută și încadrarea juridică a acestora, că are obligația de a
se prezenta la chemările organelor judiciare, că nerespectarea acestei
obligații poate avea ca și consecință emiterea de mandat de aducere iar în
caz de sustragere judecătorul poate emite mandat de arestare și obligația de
a comuni ca în scris orice schimbare de adresei.
Organul judiciar îl încunoștințează pe inculpat despre posibilitatea
încheierii unui acord în cursul urmăririi penale ca urmare a recunoașterii
vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de redu cerea
pedepsei ca urmare a recunoașterii învinuirii.
După epuizarea acestor proceduri prealabile are loc ascultarea propriu –
zisă (dacă a consimțit să dea declarație). Ascultarea debutează cu lăsarea
suspectului / inculpatului în a relata liber cu privire l a fapta prevăzută de
legea penală care –a fost comunicată, declarația sa fiind consemnată în scris.
După expunerea liberă i se pot pune întrebări care de asemenea se
consemnează în declarație cu răspunsul dat. Art. 110 alin. 1 impune obligația
de a se menț iona în declarație cin e a formulat întrebarea. Această modalitate
de reglementare poate fi deosebit de utilă la aprecierea forței probante a
acestui mijloc de probă. Aceasta deoarece este important de știut cine a pus
întrebarea (organul judiciar, avocatu l suspectului / inculpatului sau al
celorlalte părți) dar mai ales cum s -a pus întrebarea (contextul, dacă s -a vrut
sugerarea unui anume răspuns, dacă întrebarea cuprinde implicit o insinuare,
dacă scopul întrebării era de a lămuri o contradicție etc.) și evident
aprecierea răspunsului va fi făcută prin prisma mai multor coordonate.
Suspectul / inculpatul nu poate prezenta o declarație scrisă anterior
însă poate utiliza dacă e necesar notițe și însemnări proprii.
Dacă în timpul audierii unei persoane (ca a tare inclusiv în cazul
suspectului / inculpatului) din cauza oboselii sau bolii capacitatea fizică sau
psihică este afectată organul judiciar dispune întreruperea ascultării și dacă e
necesar ia măsuri ca persoana să fie consultată de un medic.
Dacă persoa na audiată se află în vreunul din cazurile în care asistența
juridică este obligatorie, ascultarea se face în prezența avocatului.
Suspectului / inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica
conținutul declarației (fie o citește, fie i se citește). L a cererea acestuia pot fi
adăugate rectificări, completări, precizări.
Declarația este semnată de persoana audiată de reprezentantul
organului judiciar care a realizat audierea, de avocat și de interpret dacă este
cazul, fiind menționate ora începerii și a încheierii ascultării.

10 În cursul urmăririi penale audierea suspectului/inculpatului se
înregistrează cu mijloace tehnice. Dacă acest lucru nu e posibil se
consemnează în declarație motivul concret al imposibilității.
Legea nu oferă declarației suspectului /inculpatului o forță juridică mai
mare în raport cu alte mijloace de probă.
Aceasta deoarece în multe cazuri suspectul/inculpatul voluntar sau
involuntar denaturează declarația sa deoarece tinde să fie subiectiv în raport
cu faptele care i se impută. Alte ori, au existat în practică situații în care
inculpații și -au asumat fapte săvârșite de alte persoane (de exemplu din
motive de afecțiune față de adevărații autori).
Totuși declarația prin care se recunoaște de către inculpat săvârșirea
faptelor determină o procedură simplificată în faza de judecată (art. 374 alin.
4 coroborat cu art. 357 C.p.p.) însă nici în această situație hotărârea nu se
pronunță numai în baza declarației de recunoaștere ci și a tuturor probelor
administrate în faza de urmărire penal ă care sunt evaluate de instanță.
Declarația este divizibilă (în sensul că pot fi reținute ca având forță
probantă numai acele părți ale declarației care se coroborează cu alte probe)
și retractabilă (se poate reveni asupra declarației în circumstanțele u nei
temeinice justificări). În situația în care același inculpat să declarații
contradictorii în diferite faze ale procesului penal, legea nu dă o ordine de
preferință, organele judiciare putând reține numai pe acelea pe care le
consideră motivat verosimi le.

Declarațiile persoanei vătămate, părții civile și părții responsabile
civilmente
Având în vedere că acestea sunt interesate în mod direct în
soluționarea laturii penale (partea vătămată) sau a laturii civile (partea civilă
și partea responsabilă civil mente) a cauzei declarațiile lot pot servi la aflarea
adevărului în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări care
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
În principiu ascultarea persoanei vătămate este precedată de
identificarea l a fel ca în cazul suspectului/inculpatului. Înainte de a fi
ascultată persoana vătămată i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile
care derivă din această calitate: de a fi asistată de un avocat sau de a i se
desemna avocat din oficiu de a apela la mediator, de a propune probe de a fi
încunoștințată cu privire la desfășurarea procesului, de a formula plângere
prealabilă, de a se constitui parte civilă, obligația de a se prezenta la
chemarea organelor judiciare și de a comunica orice schimbare de ad resă.
Organele judiciare au obligația de a chema în proces persoanele
prejudiciate prin săvârșirea infracțiunii, această obligație derivând din rolul

11 activ pe care trebuie să -l aibă acestea pe parcursul derulării procesului penal,
atât în baza normelor din Codul de procedură penală cât și a normelor
reglementate în Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea
protecției victimelor infracțiunilor.
Audierea persoanei vătămate în cursul urmării penale se înregistrează
fie din oficiu dacă se consid eră necesar fie la cerere, dacă înregistrarea e
posibilă.
Persoana vătămată poate solicita să i se comunice în cazul în care
inculpatul va fi privat de libertate, cu privire la punerea în libertate. Astfel de
solicitări pot fi făcute cu deosebire în cazul infracțiunilor contra vieții,
sănătății, integrității fizice sau libertății persoanei.
Audierea părții civile și a părții responsabile civilmente se face
potrivit dispozițiilor relative la ascultarea persoanei vătămate cu aducerea la
cunoștință a dreptului de a fi asistate, de a apela la un mediator, de a propune
probe și de a face și alte apărări în legătură cu soluționarea laturii civile a
cauzei.
Dacă pe parcursul desfășurării procesului penal sau chiar înainte de
începerea urmăririi penale s -au exercita t acțiuni de intimidare a persoanei
vătămate sau a părții civile, organul judiciar poate institui în beneficiul
acestora măsurile de protecție reglementate în art. 125 -130 C. proc. pen. în
privința martorilor amenințați.

Declarațiile martorilor
În mod cov ârșitor (în mai toate cazurile penale) în procesele penale se
audiază martori. Martorul este definit în art. 114 alin. 1 C. proc. pen. ca fiind
orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări care
constituie probă în cauza penală. Orice pe rsoană poate avea calitatea de
martor indiferent de starea fizică sau psihică, această stare putând constitui
un element de apreciere concretă. Dacă există o îndoială rezonabilă cu
privire la capacitatea persoanei de a fi martor, la cerere sau din oficiu
organul judiciar poate dispune efectuarea examinărilor necesare.
Persoanele citate ca martor au următoarele obligații:
– de a se prezenta în fața organului judiciar la locul, ziua și ora arătate
în citație;
– de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței;
– de a spune adevărul (art. 114 alin. 2 C. proc. pen. ).
Dacă martorul nu respectă obligația de a se prezenta, refuzul său
reprezintă o abatere judiciară care este sancționată cu amendă (art. 283 alin.
2 C. proc. pen. )

12 Nerespectarea obligației de a spune adevărul atrage răspunderea
penală în condițiile art. 273 C. pen. care sancționează infracțiunea de
mărturie mincinoasă.

Persoanele care nu pot fi audiate ca martor în cauze concrete
Fac parte din această categorie:
– Persoanele obligate să păstreze secretul profesional dacă legea
protejează acele fapte sau împrejurări cu excepția situației în care autoritatea
competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul (în sensul că
renunță la caracterul secret sau la confidențialitate) sau când există o altă
cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul. De exemplu
divulgarea secretului de stat, secretului de serviciu sau a celui profesional
constituie infracțiune.
Dispoziția legală privind păstrarea secretului nu operează în prezența
unei infracțiuni contra siguranței statului sau contra păcii și omenirii.
Pentru ca un martor a cărei declarație ar putea fi utilă în procesul
penal să nu dobândească o calitate care să nu -i permită să de declarație art.
114 alin. 3 C. proc. pen. arată: „ Calitatea de martor are întâietate față de
calitatea de expert, de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia
dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și
împrejurările de fapt pe care persoana le -a cunoscut înainte de a dobândi
această calitate ”.
– Nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal persoana vătămată
sau partea civilă în baza principiului potrivit căruia nimeni nu poate depune
ca martor în propria sa cauză.
În practica judiciară de până acum sunt totuși d estul de des întâlnite
situații în care denunțătorul e și martor, apoi parte vătămată și uneori și
reprezentant al părții civile.
Reglementarea legală nu exclude orice persoană interesată de la
calitatea de martor

Persoane care nu sunt obligate să dea de clarații în calitate de
martor
Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor soțul, fostul
soț, ascendenții și descendenții în linie directă precum și frații și surorile
suspectului sau inculpatului. Rațiunea acestei reglementări rezidă în
prezumția relativă că aceste persoane pot fi subiective fie datorită afecțiunii,
fie resentimentelor (în cazul foștilor soți).

13 Dacă totuși aceste persoane consimt să dea declarație nerespectarea
obligațiilor care revin oricărui martor atrage răspunderea în condițiile
expuse pentru martorii „ obișnuiți ”.
În cazurile în care sunt coinculpați sau mai mulți suspecți, scutirea de
a da declarație se extinde în raport cu toți dacă declarația nu poate fi limitată.
Privilegiul împotriva autodiscriminării îmbracă în cazul martorului o
reglementare distinctă în art. 118 C. proc. pen.
Dat fiind faptul că în procesul penal o persoană poate avea calitatea de
martor și ulterior în aceiași cauză să se formuleze împotriva sa o acuzație
declarațiile date în calitate de marto r nu pot fi folosite pentru susținerea
acuzației care i se aduce.
În situația inversă când o persoană are mai întâi calitatea de suspect
sau inculpat iar apoi pierzând această calitate este audiat în calitate de martor
se va consemna în cuprinsul declaraț iei fosta calitate, aspect care se poate
constitui într -un element de apreciere a credibilității.
Menționarea calităților succesive este obligatorie, indiferent de
ordinea dobândirii acestora.
Ascultarea propriu -zisă debutează cu întrebări cu privire la i dentitatea
martorului (ca și în cazul suspectului sau inculpatului) i se înfățișează
obiectul cauzei, este întrebat dacă este membru de familie ori fost soț al
suspectului / inculpatului, persoanei vătămate ori a celorlalte părți din
procesul penal, dacă se află în relații de dușmănie sau prietenie cu aceste
persoane și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii.
După ce martorului i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile (de
a primi protecție, de a i se restitui cheltuielile, de a se prezenta, de a
comunica schimbarea adresei, de a spune adevărul) martorul depune
jurământul religios sau face declarație solemnă la alegerea sa.
Ascultarea cu privire la obiectul cauzei se face separat pentru fiecare
martor. Martorul relatează liber despre faptele și împrejurările cauzei apoi i
se pot pune întrebări care vizează conduita sa personală. Consemnarea
declarațiilor se face la fel ca și în cazul suspectului sau inculpatului.
Martorul minor sub 14 ani este audiat în prezența unuia dintre p ărinți,
a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este
încredințat minorul .

MARTORII ANONIMI
Martorii anonimi – sunt persoane care au fost audiate cu protejarea
identității sau prin includerea în programe speciale de protec ție, care au dat
declarații cu privire la faptele de care e acuzată o persoană și a căror
identitate nu e cunoscută apărării.

14 Martorii anonimi care fac parte din organele poliției mai sunt
cunoscuți generic ca fiind „agenți infiltrați”.
Legea procesual pen ală permite utilizarea investigatorilor sub
acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor în condițiile prevăzute de
art. 148 C. proc. pen. respectiv:
– dacă există suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni enum erate în text. (ca de ex. contra securității
naționale, în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, de
persoane, acte de terorism etc.);
– măsura să fie necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și
libertăților fundamentale;
– probele sau localizarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar
putea fi obținute în alt mod, ori obținerea lor ar prejudicia ancheta ori
existența unui pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
Procurorul este cel care autorizează utilizarea investigatorilor sau a
colaboratorilor. Procurorul dispune autorizarea prin ordonanță pentru o
perioadă de maximum 60 de zile.
Există posibilitatea ca persoane care au fost audiate ca martor în faza
de urmări re penală să refuze să reitereze în public declarațiile de teamă pe
care acestea le -ar putea avea pentru siguranța lor de ex. în cazul proceselor
privind acțiunile organizațiilor criminale.
Interesele martorilor sunt protejate prin reglementarea protecție i lor în
art. 125 -130 C. proc. pen. și în L egea nr. 682/2002 privind protecția
martorilor.
Normele legale de protecție vizează atât martorii amenințați, martorii
vulnerabili, dar și investigatorii și colaboratorii.
Din reglementările legale rezultă că nu orice temere a martorului
impune instituirea măsurilor de protecție.
Amenințarea trebuie să aibă aptitudinea de a naște suspiciunea
rezonabilă că martorul, membrii familiei acestuia sau bunurile ar fi
periclitate.
Statutul de martor vulnerabil poate fi aco rdat de procuror sau după caz
de instanța de judecată martorilor care au suferit o traumă (ca urmare a
săvârșirii infracțiunii, ori ca urmare a comportamentului ulterior al
suspectului sau inculpatului) sau martorului minor.
Măsurile de protecție pot fi d ispuse de procuror în cursul urmăririi
penale prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară în
cursul acestei proceduri și de instanță în cursul judecății, prin încheiere
motivată. Ordonanțele și încheierile sunt păstrate în condiții de

15 confidențialitate. Măsurile pot fi luate individual sau cumulat funcție de
circumstanțele concrete (intensitatea stării de pericol, urmarea vizată a
pericolului, amploarea cauzei etc.).
În cursul urmăririi penale pot fi dispuse ca măsuri de protecție (art.
136 alin. 1 lit. a -d):
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei
locuințe temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie
ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) protecția datelor de identitate, prin acor darea unui pseudonim cu care
martorul va semna declarația sa;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul
mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate,
atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
În cursul judecății pot fi dispuse ca măsuri de protecție (art. 127 alin. 1
lit. a-e):
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei
locuințe temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de
familie ai acestu ia în cursul deplasărilor;
c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;
d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de
judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și
imaginea dis torsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;
e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui
pseudonim sub care acesta ca depune mărturie.
Audierea martorilor protejați implică folosirea unor tehnici (procedee)
care au ca scop protejarea identificării acestora.
Declarația martorului protejat este înregistrată vid eo și audio și se redă
integral în formă scrisă.
Garantarea protecției martorilor într -o procedură diferită (specială) are
ca scop evitarea riscului ca aceștia să refuze să dea declarații sau să nu spună
adevărul (sau întregul adevăr) datorită temerii reale că persoana lor, a
membrilor de familie sau a bunurilor ar fi periclitate.
Folosirea declarațiilor martorilor protejați trebuie însă privită în
strânsă legătu ră cu regulile care derivă din principiul loialității administrării
probelor și cel al caracterului echitabil al procedurilor.
Efectul acordării acestei protecții nu trebuie să golească de conținut
drepturile procesuale al inculpatului.

16 Cu privire la aceas tă problemă Curtea Constituțională prin decizia
193/2004 a statuat că dispozițiile legale care vizează protecția martorilor nu
încalcă dreptul la apărare ci doar restrâng acest drept în concordanță cu
prevederile art. 24 și 53 din Constituție.
Jurispruden ța (majoritar) apreciază că instanțele nu își pot întemeia
exclusiv sau determinant o hotărâre de condamnare pe declarația unui martor
protejat ci numai dacă se coroborează cu alte probe.
Jurisprudența Curții Europene în materie impune verificarea
echilibr ului dintre masurile protejate și dificultățile apărării.
În cauza Windisch contra Austriei (sept. 1990) Curtea Europeană a
arătat că dispozițiile Convenției Europene nu interzic ca poliția să se
întemeieze în faza actelor premergătoare pe surse ca martori anonimi, dar
utilizarea acestora de judecătorii fondului pentru a justifica o condamnare
ridică o problemă diferită, întrucât într -o societate democratică dreptul la o
bună administrare a justiției ocupă un loc atât de important încât nu poate fi
sacrific at.

Imposibilitatea audierii martorului
De principiu, toate elementele de probă trebuie administrate în fața
inculpatului în faza judecății în vederea realizării unui proceduri
contradictorii, de natură a respecta echilibrul drepturilor procesuale.
Potriv it art. 381 alin. 7 C. proc. pen. „Dacă audierea vreunuia dintre
martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat
declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către
judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile art. 308, instanța dispune
citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de
ea la judecarea cauzei ”.
Prima teza a acestei dispoziții legale (declarația în fața organelor de
urmărire penală) nu este la adăpost de cri tică în raport cu exigențele de
principiu care impun posibilitatea apărării de a pune întrebări. Practica
judecătorească este în sensul că trebuie depuse toate diligențele pentru
aducerea martorilor în fața instanței.
Imposibilitatea audierii martorului po ate fi reținută dacă martorul a
decedat, dacă e bolnav și nu poate fi audiat nici la sediul instanței și nici în
altă locație ori dacă nu au putut fi găsiți și aduși în fața instanței chiar și în
condițiile emiterii unor mandate de aducere cu date complete și actualizate
ale adresei de domiciliu.
Exigențele impuse de principiul loialității sunt satisfăcute însă de teza
a doua a art. 381 alin. 7 C. proc. pen. deoarece în procedura audierii

17 anticipate judecătorul de drepturi li libertăți ascultă martorul cu c itarea
părților.

Renunțarea la martori
Procurorul, persoana vătămată și părțile pot renunța la probele pe care
le-au propus. Renunțarea la martorii propuși se poate face atât în cursul
urmăririi penale cât și în fața instanței în privința martorilor încuv iințați.
Renunțarea poate fi admisă sau respinsă de instanță deoarece, deși
dreptul protejat are caracter relativ totuși instanța trebuie să se erijeze într –
un garant al respectării principiilor care guvernează administrarea probelor.

Refuzul martorului de a da declarații
În cauza Luca contra Italiei, Curtea Europeană (martie 2002) a arătat
că principiile aplicabile în materia administrării și audierii probatoriului în
situația în care este imposibilă audierea martorului trebuie aplicate și în
ipoteza în care acesta refuză să depună mărturie. Ca atare instanța poate da o
soluție de condamnare numai pe baza declarațiilor din cursul urmăririi
penale, fără prezența inculpatului sau apărătorului acestuia numai în mod
excepțional, dacă există o imposibilitate o biectivă și dacă aceste declarații nu
sunt singurele mijloace de probă sau cele determinante.

ÎNSCRISURILE ȘI MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ
Înscrisurile ca mijloace de probă
Potrivit art. 198 Cod procedură penală, înscrisurile pot servi ca
mijloace de pr obă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului.
Sunt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care, în conținutul
lor, materializează un act de gândire și voință care are relevanță asupra
faptelor sau împrejurărilor de fapt ce intră în cadrul obiectului probațiunii
într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în acest sens,
un jurnal personal al bănuitului în care sunt cuprinse date referitoare la
săvârșirea infracțiunii, scri sorile de amenințare sau șantaj etc.
Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă,
înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost
găsite, ajută la aflarea adevărului în cauza penală. Pot fi conside rate mijloace
materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se găsesc amprente
digitale sau pete de sânge, un înscris (chitanță) pe numele victimei, ridicat cu
ocazia percheziției de la persoana bănuită de săvârșirea infracțiunii etc.
Mai pot intr a în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele
obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (Scrierea fonetică este

18 reprezentarea prin semne grafice – litere, cifre, semne de punctuație – a
sunetelor și cuvintelor dintr -o limbă. Alătur i de scrierea fonetică, există și
scrierea ideologică, ce constă în reprezentarea pozitivă sau simbolică a
lucrului exprimat) . Astfel, în sensul legii penale , prin înscris nu se înțelege
orice exprimare a gândirii într -un obiect material, ci numai exprimar ea prin
scris. Nu sunt cuprinse în sfera noțiunii de înscris schemele sau planșele și
fotografiile, deoarece, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice,
pot fi considerate mijloace materiale de probă.
Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor c a mijloace materiale de probă
în procesul penal îl ocupă procesele – verbale. Prin proces – verbal se
înțelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemnează
constatări făcute personal ( propriis sensibus ). Rezultă astfel că procesul –
verbal e ste, privit ca înscris, mijloc de probă numai dacă faptele sunt
constatate personal de către organul care îl întocmește. În cazul în care în
procesul – verbal sunt consemnate relatările altei persoane – martor, învinuit
-, acesta numai este un mijloc de pr obă ca înscris, proba rezultând din
declarația făcută de către martor sau învinuit.
Procesele – verbale pot fi împărțite în două categorii, și anume:
procese – verbale care au funcție probatorie pe fondul cauzei (spre exemplu:
procesele – verbale de con statare a infracțiunilor) și procese – verbale prin
care se dovedește efectuarea unor acte procedurale (percheziția, citația etc.).
Potrivit art. 199 Cod procedură penală, procesele – verbale trebuie să
îndeplinească unele condiții de fond și formă.
Cu p rivire la conținut, art. 199 alin. 1 arată că acestea trebuie să
cuprindă: numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie; locul unde este
încheiat; data la care s -a încheiat procesul – verbal; data și ora la care a
început și s -a sfârșit activitatea consemnată în procesul – verbal; numele,
prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente
la întocmirea procesului – verbal, cu menționarea calității acestora;
descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luat e,
numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se
referă procesul – verbal, obiecțiile și explicațiile acestora; alte mențiuni
prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
În privința condițiilor de formă, alin. 2 al art. 199 d in Codul de
procedură penală arată că procesul – verbal trebuie semnat pe fiecare pagină
și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de persoanele care au fost
prezente la întocmirea procesului – verbal. Dacă vreuna dintre aceste
persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
Neîndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale proceselor – verbale
poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în

19 funcție de neregularitatea pe care o conțin. Astfel, în cazul în care procesul –
verbal a fost întocmit de către un organ necompetent, sancțiunea va fi
nulitatea absolută prevăzută de art. 281 Cod penal; nulitatea procesului –
verbal se pronunță numai dacă s -a creat vreuneia dintre părți o vătămare care
nu ar putea fi înlăturată în alt mod.
Procesele – verbale, fiind înscrisuri oficiale în sensul art. 150 alin. 2
Cod penal, sunt sub protecția legii penale și, în consecință, nu pot fi
falsificate, reținute sau distruse.
Înscrisurile, ca și celelalte mijloa ce de probă, nu au valoare probatorie
dinainte stabilită, ele fiind egale, ca putere dovadă, cu celelalte mijloace de
probă ce pot fi administrate în procesul penal.
Cu toate aceasta, pornind de la premisa că, în condițiile de astăzi ale
vieții sociale, î nscrisurile sunt indispensabile pentru desfășurarea normală a
relațiilor sociale de tot felul, înscrisurile sunt considerate ca fiind expresia
adevărului și, ca atare, trebuie să inspire încredere deplină în privința
informațiilor și datelor pe care le con țin.
Este posibil ca, datorită nepriceperii, relei – credințe, abuzurilor etc.,
unele procese – verbale sau înscrisurile oficiale, în general, să nu reflecte
adevărul. În această situație, organele judiciare au dreptul și posibilitatea,
prin alte probe, să înlăture un înscris din cadrul probațiunii, dacă se
dovedește că acesta nu reflectă adevărul.

EXPERTIZELE
Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze
penale reclamă, uneori, prezența unor specialiști din cele mai diverse
domenii de activitate.
Expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță deosebită, deoarece
sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au
de a se pronunța asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite
cauză pen ale.
În legislația noastră procesul penală se arată că, efectuarea unei
expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor
fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în
cauză este necesară și opinia unui expert (art. 172 alin. 1 Cod procedură
penală). Expertiza se dispune de organul de urmărire penală prin ordonanță
motivată, ori instanța de judecată, la cerere sau din oficiu prin încheiere
motivată.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulat ă în scris, cu
indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care
trebuie lămurite de expert.

20 Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt: natura
problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul î n care legea
reglementează necesitatea efectuării expertizei; criteriul modului de
organizare a expertizei.
În funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele
judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
– expertiza cr iminalistică, ce poate fi la rândul ei de mai multe feluri:
expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,
biochimică etc.;
– expertiza medico – legală, prin care pot fi lămurite problemele
privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc.;
– expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul și
revizia contabilă;
– expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite
probleme în cazul accidentelor de circulație, în cazul infracțiunilor contr a
protecției muncii etc.
După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării
expertizei, acestea pot fi: facultative și obligatorii.
Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară,
ele fiind dispuse fie la cererea părțil or interesate, fie când organele judiciare
socotesc că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea numitor
aspecte ale cauzei penale.
Expertiza este obligatorie în următoarele situații:
– în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efect uată o
expertiză psihiatrică; expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit de
grav, chiar dacă infracțiunea a rămas în faza de tentativă;
– efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori
organul de urmărire penală sau insta nța de judecată are îndoială asupra stării
psihice a suspectului sau inculpatului; această expertiză poate fi dispusă
numai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu
privire la starea psihică a suspectului sau inculpatului, eleme nte ce pot privi
comportarea anterioară, modul de comportare în cadrul procesului etc.
După criteriul modului de organizare, expertizele se împart în:
– expertize simple, efectuate de către un specialist dintr -un anumit
domeniu de activitate;
– expertize c omplexe sau mixte, în care, pentru lămurirea faptelor sau
împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoștințe din mai multe ramuri ale
științei sau tehnicii.
Procedura expertizei
a. Numirea expertului

21 În principiu, experții sunt numiți de către organele de urm ărire penală
sau de către instanțele de judecată (art. 173 alin 1 și 2 Cod procedură
penală). Însă, cât expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico –
legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a
mai multor experț i se face de către acea instituție, potrivit legii (art. 173 alin.
3 Cod procedură penală).
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la
efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În carul
în care expert iza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un
expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei (art. 173
alin. 4 Cod procedură penală).
Expertul, instituția medico -legală, institutul sau laboratorul de
specialitate, la cer erea expertului, poate solicita, atunci când consideră
necesar, participarea specialiștilor de la alte instituții sau avizul acestora.
Legea acordă posibilitatea ca fiecare dintre părți sau subiecți
procesuali principali să ceară ca un expert recomandat d e ea să participe la
efectuarea expertizei.
Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau
prin încheierea instanței.
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate
prevăzute de art. 64 Cod procedură penală nu poate f i desemnată ca expert,
iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate
întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate
trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
b. Efectuarea expertizei
Drepturile și ob ligațiile expertului sunt reglementate de art. 175 Cod
procedură penală.
În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are
dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea
expertizei.
Expertul poate cere lămu riri organului judiciar care a dispus
efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce
trebuie evaluate, cum de asemenea, expertul poate cere lămuriri părților și
subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în cond ițiile stabilite de
organele judiciare.
Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în
vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le
suporte sau le -a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariulu i
este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și complexitatea

22 cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către
expert.
Expertul poate beneficia și de măsuri de protecție, în condițiile
prevăzute la art. 125 C od procedură penală.
Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire
penală sa u a instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a -și
întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului limită stabilit de
ordonanța organu lui de urmărire penală sau în încheierea instanței, termen
limită ce poate fi prelungit, la cererea expertului pentru motive întemeiate,
fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejus tificat, nu
finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat. Înlocuirea se dispune
prin ordonanță de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de
către instanță, după citarea expertului, și de comunică asociației sau corpului
profesional de care aparține acesta.
c. Raportul de expertiză
Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într -un raport
scris. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de
expertiză. Opiniile separate se motivează în același raport.
Raport ul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei.
În vederea expunerii sistematice a problemelor legate de expertiză,
art. 178 alin. 4 Cod procedură penală a prevăzut ca raportul de expertiză să
cuprindă trei părți, și anum e:
– o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei, data când s -a dispus efectuarea acesteia, numele și
prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data
la care a fost efectuată, ma terialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată,
dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat
explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
– partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a
expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;
– concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele
judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea
expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
d. Audierea expertului
În cursul urmăririi penală sau al judecății, expertul poate fi audiat de
organul de urmărire penală sau de instanță, la cererea procurorului, a
părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dac ă organul

23 judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor
sau concluziilor expertului.
Potrivit art. 179 alin. 2 Cod procedură penală, dacă expertiza a fost
efectuată de o instituție medico -legală, institut sau laborator de spec ialitate,
instituția va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la
efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire
penală sau de instanță.
Audierea expertului se efectuează potrivit dispozițiilor privitoare la
audierea martorilor.
e. Valoarea probatorie a raportului de expertiză
Pentru formarea unei convingeri temeinice, organele judiciare trebuie
să dispună de toate elementele necesare pentru aprecierea justeței
concluziilor raportului de expertiză. Ca atare, conc luziile neargumentate ale
unor expertize nu pot constitui temeiul convingerii instanței și a soluției
date în cauză, impunându -se completarea acesteia, ori, după caz, efectuare
unei noi expertize.

PERCHEZIȚIA
Consacrând inviolabilitatea domiciliului, Con stituția în art. 27 pct. 1
arată că: „ Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea
acesteia. ” În anumite situații, prevăzute expres de lege, se poate pătrunde în
domic iliul ori în reședința unei persoane chiar fără învoirea acesteia.
Art. 8 paragraful 1 din C.E.D.O. stipulează: ” Orice persoană are
dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a
corespondenței sale ”.
Percheziția poate co ntribui la rezolvarea cauzelor penale prin
obiectele și înscrisurile pe care le poate da la iveală și care pot avea
relevanță în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.
În practică, efectuarea percheziției se poate impune in mod frecvent în
cazul unor i nfracțiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin
elementul ” deținere „
Obiectele căutate prin percheziție sunt determinate de specificul
infracțiunii ce face obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri
vor fi căutate obiectele folosit e la săvârșirea acesteia, ca, de exemplu: arma
de foc, cuțitul etc.
Potrivit art. 156 Cod procedură penală, percheziția poate fi
domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul. Percheziția se
efectuează cu respectarea demnității, fără a constitui o ingerință
disproporționată în viața privată.

24 Percheziția domiciliară
Prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice
mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică (art. 157
alin. 2 Cod procedură penală).
Percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penală, la
cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanță
căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la
instanța corespunzătoare în grad ace steia în a cărei circumscripție se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune,
din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța investită c u judecarea
cauzei.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță
asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este
supusă căilor de atac.
O nouă cerere de efectuare a unei percheziții domiciliare în acela și loc
poate fi formulată dacă au apărut ori s -au descoperit fapte sau împrejurări
noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către
judecător.
În cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, instanța de
judecată poate disp une efectuarea unei percheziții în vederea punerii în
executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum și în
cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită
efectuarea percheziției există mijloace materiale de pr obă ce au legătură cu
infracțiunea ce face obiectul cauzei.
Legiuitorul, reglementând percheziția, a prevăzut anumite ore între
care aceasta poate fi efectuată, precum și anumite obligații pentru cei ce
realizează acest act procedural. Astfel, în art. 159 alin. 3 Cod procedură
penală, se dispune că percheziția domiciliară nu poate fi începută înainte de
ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când
percheziția urmează să se efectueze într -un local deschis publicului la acea
oră.
Potrivit art. 159 alin. 5 Cod procedură penală, organul judiciar care
urmează a efectua percheziția este obligat, în prealabil, să se legitimeze și să
înmâneze o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va
efectua percheziția, reprezentantu lui acesteia sau unu i membru al familiei,
iar în li psă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care
cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul,
custodelui, iar potrivit alin. 6, în cazul în care percheziția s e efectuează la
sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se înmânează

25 reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane
cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al
persoanei juri dice respective.
Persoanelor prevăzute anterior li se solicită, înainte de începerea
percheziției, să predea de bunăvoie persoanele sau obiectele căutate și li se
aduce la cunoștință că, la efectuarea expertizei, au dreptul să fie asistate de
un avocat. Da că se solicită prezența unui avocat, începerea percheziție este
amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la
momentul la care acest drept este comunicat, luându -se între timp măsuri de
conservare a locului ce urmează a fi perchezițio nat. În cazuri excepționale,
ce impun efectuarea percheziției de urgență, sau în cazul în care avocatul nu
poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului
de două ore.
De asemenea, persoanei percheziționate i se va permite s ă fie asistată
ori reprezentată de o persoană de încredere.
Persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi
adusă la percheziție, iar dacă nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și
înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se fa c în prezența unui
reprezentant ori martor asistent.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a
obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează
urmărirea penală.
În art. 159 alin. 14 Cod procedură pena lă sunt reglementate situațiile
în care, în mod cu totul excepțional, percheziția poate începe fără înmânarea
copiei mandatului de percheziție, fără solicitarea prealabilă de predare a
persoanei sau a obiectelor, precum și fără informarea prealabilă privin d
posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de
încredere:
a. când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea
urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanță
pentru cauză;
b. dacă există s uspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua
percheziția se află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în
pericol;
c. dacă există suspiciunea că persoana căutată s -ar putea sustrage
procedurii.
Organele judiciare care efectue ază percheziția pot folosi forța în mod
adecvat și proporțional, pentru a pătrunde într -un domiciliu în următoarele
situații:

26 a. dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată și
alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire l a distrugerea probelor;
b. în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la
solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.
Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau
obiectele găsite pe parcursul perche ziționării pot fi fotografiate ori
înregistrate audiovideo, iar înregistrarea audiovideo sau fotografiile
efectuate sunt anexate procesului verbal de percheziție și fac parte
integrantă din acesta.
Potrivit art. 160 Cod procedură penală, după identificar e, obiectele sau
înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate, persoanelor
prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre
neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.
În situația în care obiectele nu po t fi însemnate ori pe care nu se pot
aplica sigilii și etichete se împachetează sau se închid, pe cât posibil
împreună, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se
află sau a unui custode.
Activită țile desfășurate cu ocazia efectuării percheziției sunt
consemnate într -un proces – verbal ce trebuie semnat pe fiecare pagină și la
sfârșit de cel care încheie și de persoana percheziționată. În situația în care
persoana percheziționată refuză sau nu poat e să semneze, se va face
mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau
refuzului de a semna.

Percheziția corporală
Alături de percheziția domiciliară, art. 165 – 166 Cod procedură
penală reglementează și percheziția corporală, care se efectuează în vederea
căutării de obiecte și de înscrisuri aflate asupra unei persoane.
Percheziția corporală efectuată de grăniceri, ca organe de constatare,
nu trebuie confundată cu ”percheziția” efectuată cu ocazia controlului vamal
care se fa ce la punctele de trecere a frontierei de stat, aceasta din urmă
constituind un act procedural cu caracter excepțional.
Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a
persoanei, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a
îmbr ăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub
controlul său, la momentul efectuării percheziției.
Percheziția corporală se face numai de către o persoană de același sex
cu cea percheziționată.

27 Înainte de începerea percheziției, pers oanei percheziționate i se
solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate, iar dacă sunt predate, nu
se mai efectuează percheziția, cu excepția cazului în care se consideră util să
se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.
Activ itățile desfășurate cu ocazia efectuării percheziției sunt
consemnate într -un proces – verbal. Acesta se semnează pe fiecare pagină și
la sfârșit de cel care încheie și de persoana percheziționată. Dacă persoana
percheziționată refuză sau nu poate să semne ze, se ca face mențiune despre
aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.
O copie a procesului – verbal se înmânează persoanei percheziționate.