De la videopopulism , la cy berpopulism Populismul este un fenomen politic extr em de eterogen, foarte răspâ ndit în zilele noastre , fiind prezent… [603660]

SNSPA
Doctorand: [anonimizat]
1

Populism . Cazul italian.
De la videopopulism , la cy berpopulism

Populismul este un fenomen politic extr em de eterogen, foarte răspâ ndit în zilele noastre ,
fiind prezent pe aproape toate continentele și chiar și î n inima celor mai consolidate de mocrații
din Europa ș i America. Manifestându -se ca forțe anti -globalizare, anti -europene, anti –
imigraționiste și protecționiste, partidele populiste au adus din nou curentul naționalist în prim –
planul politicii europene. Populismul poate reprezenta o tentație pentru toți cei ce sunt im plicați
în politică , dar nu toți actorii politici se lasă seduș i de el .
În cele ce urmează , voi începe prin definirea populism ului, după care voi aborda , pe
scurt, acest concept din perspectivă istorică și apoi voi expu ne câteva caracte ristici definitorii ale
sale. În cea de -a doua parte a lucrării , voi prezenta populismul italian, mai precis cele trei mari
partide populiste care se află în prim – planul scenei politice italiene . Le v oi analiza evoluția
istorică și electorală , precum și personal itățile care le reprezintă ș i prin care se definesc. Mă voi
focaliza asupra caracteristic ilor acestor partide, a comportament elor și declarații lor liderilor lor ,
pentru a găsi arg umentele și dovezile care ne determină să încadrăm aceste partide în categori a
populistă.

Definiții ale populismului
Una dintre primele încercă ri de definire a populismului provine de la a rgentini anul
Torcuato di Tella (1965) , care î l vedea ca „ o mișcare politică care se bazează pe sprijin ul
maselor clasei muncitoare orășenești și tără nimii, dar care n u constitu ie rezultatul capacită ții de
organizare autonomă a unuia sau altuia din aceste sectoare ”. Doi ani mai târziu, H. Juagaribe
(1967) completează defin iția cu alte două idei mai noi ș i mai fecunde: „ Populismul reprezintă o
relaț ie netradiț ională directă între mase și un lider care conferă acestuia din urmă sus ținerea lor
activă în căutarea puterii, în funcție de capacitatea sa carismatică de a mobiliza s peranța și
încrederea maselor pentru realizarea rapidă a așteptărilor lor sociale, în cazul în care el
dobândește o putere suficientă ”. O altă sinteză a principalelor caracteristici este realizată de Cas

SNSPA
Doctorand: [anonimizat]
2

Mud de (2017) , care consideră că p rincipalele trei elemente ale populismului sunt apelul la
”poporu l pur” pentru denunțarea „elitelor corupte” și pentru împlinirea prin politică a „voinței
generale a poporului”.

Perspectiva istorică
Din perspectivă istorică, p ână în jurul anului 1900 , populismul s -a caracterizat prin
revolta cel or mici împotriva celor mari, a maselor dezmoștenite împotriva celor avuți și
privilegiați. Populismul modern, contemporan face trecerea de la stânga la dreapta ,
manifestându -se prin revolta celor mijlocii împotriva celor mici și se suprapune cel mai mult,
conform lui Cas Mudde (2017), cu democra ția liberală. Populismul modern traduce insatisfacția
și amenințarea resimțită de cei înstăriți, de clasă medie, în fața ajutoarelor și concesiilor pe care
guvernele le fac în fața celor nevoiași și a c elor de alte naționalități în numele umanismului, a
apărării viitorului co munității și a generațiilor viitoare. Ei acuză o prea mare redistr ibuire a
bunăstării și prea mari cheltuieli guvernamentale pentru susținerea populației defavorizate . Dacă
în America L atină, agenda principală a populiș tilor este legată de clientelism și managementul
defectuos al economiei, în Europa , populismul a început să fie din ce în ce mai prezent din
ultimul deceniu al secolului trecut și marșează pe naționalism, anti -imigrație și xenofobie. Se
remarcă din ce în ce mai mult un populism de tonalitate social -șovină care venerează statul –
providență în care vechiul principiu al solidarității specific democrației sociale dispare , fiind
înlocuit de calculul meschin al reciproci tății. Iar subiectul care imp actează cel mai mult, în
această perio adă, este efectul globalizării î nsoțit de cel al integrării europene (prin efectul său
asupra suveranității statale și , ca urmare , și asupra suveranității populare). Actualmente , în
majorit atea statelor europene există cel puțin un partid populist de succes; cel puțin o treime din
țările europene au în lista primelor trei partide ca mărime cel pu țin un partid populist.

Caracteristici ale populismului
Populismul poate fi prezentat ca un concept suficient de maleabil pentru a adopta diverse
forme în funcție de contextul socio -economic ș i socio -politic al zonei unde tinde să se manifeste .
Mișcă rile politice populiste au deseori un caracter naț ionalist ș i sun t adesea lipsite de ideologie și

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
3

de un program coerent. De-a lungul timpului , populiș tii s-au alipit de diverse doctrine: agrariene,
naționaliste, neoliberale, socialiste etc , pen tru a avea o acoperire mai largă î n cont extul politic
respectiv și pentru a atrage ș i a avea susț inerea unor grupuri mai largi de populație . În
remarcabila lor „flexibilit ate”, liderii populiști sunt mai presus de uzanțele politice obișnuite, ei
recuzâ nd de seori separarea dintre dreapta și stâ nga. Ei sunt foart e abili în a detecta și specula
problemele ș i nemulțum irile so ciale, care , mai mult sau mai puțin intenț ionat , nu su nt rezolvate
de puterea politică în funcț iune.
O caracteristică specială, pe care țin să o remarc, a mișcă rilor populiste este supunerea ș i
încrederea aproape oarbă pe care membr ii o acordă conducă torului. Acea sta creează o
comuniune și o solidaritate de sectă și o oarecare distincție față de oamenii de rând care nu le pot
înțelege viziunea și aspirațiile. Cred că , astfel, acest gen de formaț iuni reușesc să-și păstreze o
masă relativ fidelă de susținători și alegători (votanți) și reușesc să rămână prezenți pe scena
politică o perioadă relativă de timp, fără a beneficia de avantajele (acces la funcții și resurse
pentru răsplata cadrelor) pe care partidele clasice aflate la guvernare le pot oferi . De cele mai
multe ori, conducă torul populist sau „tribunul” , după cum mai este el denumit, are o
personalitate puternică și carismatică , care conc entrează puterea și menține legă tura directă cu
masele. Dintre figur ile marcante ale populismului modern, care s -au impus ca „salvatori ai
neamului” , îi putem menționa pe Giulio V argas și Juan Peron în America Latină , iar, în Europa ,
pe Jean-Marie Le Penn, Mogens Glistrup, Jorg Heider, Viktor Orban etc.
O alta caracteristică foarte importantă este natura „negatoare” a mesajului pe care îl
transmit . Ei sunt , după caz, împotriva conceptului de „bloc al puterii” , sunt contra principiilor ș i
componentelor instituționale, a claselor politice și partidelor convenționale, contra elitelor și a
tehnocraților din administrație. Populiș tii sunt d ușmani ai guvernelor aflate la putere, sunt
promotorii unei fuziuni naționale, din care singurii excluș i ar fi elitele – politicienii c orupți,
birocraț ii plini de diplome și alț i intelectuali. Aceste caracterist ici sunt surprinse foarte bine î ntr-
o declara ție a lui Juan Peron: „ Suntem democrați, dar nu aparținem democrației î n care
libertatea, dreptatea ș i legea sunt instrumente pe care opresorii le folosesc pentru a -și menț ine
privilegiile. Noi nu recunoaștem decât existenț a unei singure democraț ii veritabi le și autentice:
democrația socială ”.
Guy Hermet (2007) consideră că o trăsătură distinctă a discursului populist este

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
4

„temporalitatea apolitică a ră spunsului său pretins instantaneu în fața problemelor sau
aspirațiilor pe care nicio a cțiune guvernamental ă nu are î n realitate capacitatea de a le rezolva
sau de a le satisface î n mod subit ”. Discursul politic populist pleacă în general de la necesitatea
unei reforme profu nde, deoarece realitatea descrisă (vazută) de ei este profund negativă .
Registrul disc ursului este afectiv și de proximitate , iar soluția este rapidă, simplă, curativă și
antipolitică . Cel ce vine cu ac eastă viziune și soluție este „încarnarea adevă ratului popor ”.
Margaret Conovan (2005) a observat că , în funcț ie de context, populiștii se adresează fie la un
„popor ca to ată lumea”, fie la un „popor -națiune”, fie la un „popor -plebe”.

Cazul italian
Din 1947 până în 1994 , Italia a fost condusă de cinci partide „clasice”, care s -au succedat
la guvernare și au format diverse coaliții. În anii 90 s -a declanșat scandalul de corupție
Tangentopoli , iar ancheta poliției numită „Mani pulite ” a dus la sfârșitul aș a-numitei P rime
Republici și , totodată , a aproape tuturor partidelor tradiționale.
Italia este țara î n care se observă foarte bine fenomenul de erodare a partidel or
parlamentare vechi , acestea fiind înlocuite trept at de formaț iuni tinere , „antipolitice” sau
„postclasice” , care sunt centrate în jurul unor personalităț i (marcante). Ca urmare, Italia se poate
„mândri” ca prima țară europeană în care o coaliție de partide populiste a ajuns majoritară, la
guvernare (în 2018). Principalele 3 partide populiste care au dominat scena politică italiană în
ultimii 25 de ani sunt Lega Nord (LN) , Forza Italia (FI) și Movimento 5 Stelle (M5S) .
Liga Nordului și-a facut apari ția pe scena politică italiană în 1991 ca o federaț ie formată
din 6 partide regionale și este continuatoarea mișcărilor secesioniste apărute în anii `80 în Italia
(Liga Veneto, Liga L ombarda etc.) . Fondatorul Ligii a fost Umberto Bossi , iar continuatorii
acestuia la conducerea partidului au fost Roberto Maro ni, pentru o scurtă perioadă , și,
actualmente , Matteo Salvini.
Scorul electoral obținut de-a lungul tim pului a fost situat între 4% și 8%, dar , sub
conducerea lui Salvini , are loc un reviriment al partidului și Liga atinge cea mai m are
popul aritate în rândul electoratului: la alegerile generale din 2018 , ajunge cea de -a treia forț ă
politică , după M5S, dar înaintea FI, iar, în 2019, la alegerile pentru Parlamentul European , a

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
5

ieșit pe primul loc , fiind susținută sau votată de unu din trei italieni .
Umberto Bossi s -a manifestat ca un populist în adevăratul sens al cuvântului , fiind
deosebit de abil în a -și negocia și susț ine constantele schimbă ri de directie. Cuvâ ntările sale au
fost un ameste c de extremism ș i moderaț ie, fiind separatis te doar atunci câ nd era cazul; dar, în
aceeași mă sură, au fost, î n alte contexte, federaliste, proeuropene sau cump ătat liberale. Bossi s -a
declara t ca fiind un „ democrat convins ” ce a „luptat î ntotdeau na pentru ca vo ința poporului să
fie respectată ”.
După el , Maroni declară că „suntem o mișcare politică mare care are î n componență
elemente și oameni atât de dreapta , cât și de stânga ”, iar , legat de federalism , afirmă că "Ar
trebui să începem să privim Padania într -o perspectivă nordică și europeană. […] Proiectul
Padania nu este antieuropean, acesta este un nou europenism care se uită spre viitor: o Europă
a regiunilor, o Europă a popoarelor, o Europă cu adevărat federală " . Legat de orientarea
politică , și Salvini susține că „nu este nici de stânga, nici de dreapta ”.
Liga Nordului este un partid care subordonează protestul antistatal și antifiscal (specifice
formațiunilor populiste) unui obiectiv de secesiune politică. Plecând de la argumentația „ Milano
care muncește și Roma care cheltuiește fără să facă vreun efort ”, Liga își exprimă nemulțumirea
pentru situaț ia economică și fiscală a provi nciilor industrializate din nordul Italiei în fața risipei
fondurilor publice operate în folo sul provinciilor sărace din sud, cu scopul de a finanța
clientelismul marilor partide. L iga a militat , în numele unui naționalism separatist , pentru
dezmembrarea unei națiuni existente pentru a forma o alta. În timp, pentru a-și putea mări
bazinul de susținători și votanți din rândul provinciilor centrale (Toscana, Emilia -Romana etc.),
mesajul secesionist a fost moderat, luând forma autonomiei și , mai apoi , a federalismului.
Partidul s -a opus totdeauna imigrației ilegale (în special când au fost implicați noneuropeni și ,
mai ales , musulmani ), militând pentru „identitatea creștină ” a Italiei și Europei, care, potrivit
oficialilor partid ului, ar trebui să se bazeze pe „moștenirea iudeo -creștină ”. De asemenea , una
din afirmațiile permanent prezente este că „Liga Nordului este vocea popo rului ”, iar deviza Ligii
este „ Italienii pe primul loc ”. O altă constantă a discursului populist promovat este dihotomia
între Europa cetățenilor , care este deșteaptă și virtuoasă , și Europa „in stituțiilor” ( Comisia
Europeană , Banca Centrală Europeană , Curtea Europeană de Justiție etc.) , care pun e în pericol
drepturile ș i libertățile cetățenilor. U.E. este prezentată , în general , negativ, ca o „ decepție ”, ca

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
6

un prod us antidemocra tic al ideologiei globalizării.
Partidul Forza Italia a fost fondat în ajunul alegerilor legislative din 1994 , cu ajutorul
canalelor de televi ziune și a întreprinderilor Fininvest și Publitalia , ce aparțineau fondatorului și
figuri i marcante a partidului, Silvio Berlusconi . Pe fundalul scandalurilor de corupție și pentru a
acoperi rapid cât mai multe regiuni, FI a recrutat politicieni consacrați ai vechilor partide ce au
adus cu ei și clientela locală și , astfel , au ajuns imediat la putere.
Silvio Berlusoni a fost de mai multe ori prim -ministru al Italiei între anii 1994 și 2011. El
declară că „ Nu am nevoie să merg la birou pentru putere. Am case în toată lumea, yahturi de
lux…avioane numeroase , o soție minunată, o familie frumoasă…E u fac un sacrificiu ”. În anul
2007, Berlusconi anunță fuziun ea dintre Forza Italia și Alianț a Natională (un alt partid cu valențe
populiste) și formează un n ou partid numit Poporul Libertății. De remarcat este că Alianța
Națională condusă de Gianfranco Fin i, numită astfel din 1995, este con tinuatoarea directă a
Mișcării S ociale I taliene (MSI), care , la rândul ei , a provenit din partidul f ascist al lui Mussolini.
Datorită disensiunilor dintre cei doi lideri, Fini și Berlusconi, partidul se dest ramă în 2013 și
Berlusconi anunț ă reînființarea partidului Forza Italia. Tot în 2013 , Berlusconi este condamnat
definitiv, pentru fraudă fiscală, la 4 ani de închisoare cu interzicerea dreptului de a participa în
orice birou legislativ timp de 6 ani. Începâ nd cu anul 2 013, tot mai multe facțiuni (majoritatea tot
cu tentă populistă) se despr ind din FI, astfel încât partidul coboară de la 20% -30 % (cât obținea
const ant între 1994 și 2014) la 8, 8% la alegerile pentru Parlamentul European din 2019, când
Berlusconi devine ș i el europarlamentar.
Forza Italia se prezintă ca un partid de centru -dreapta, populist neoliberal cu o ideologie
ce a variat de la libertarianism , la socialism liberal, descrisă de politologul Alessandro Campi ca
„ideologie anti -ideologică ”. Frustrați de creșterea impozitelor și a costurilor sociale pentru
menținerea statului bunăstarii și de complicitatea partidelor de stânga și de dr eapta,
reprezentanții FI pledează pentru politici neoliberale cu im pozite mai mici și comerț liber,
aducând critici populiste la adresa sistemului politic ș i a elitelor. Astfel, ei acuză elitele (partidele
și sindicatele) că pun presiune economică asupra maselor (poporului) prin legi și impozite
ridicate, în timp ce -și recompensează electoratul fidel, pe cel nep roductiv din sectorul public și ,
de asemenea, pe imigranti. De fapt , Forza Italia se prezintă ca un partid neop opulist mediatic ,
numit și videopopulist , deoarece compensează lipsa de substanț ă a mesajelor și a convingerilor

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
7

cu utilizarea intensivă a celor mai avansate tehnologii de comunicație video . Discursul partidului
este permanent reglat în funcție de așteptă rile alegătorilor priviți drept consumatori (după
regulile scrise ale telemarketingului). Partidul lui Berlusconi combină , în funcție de con text,
europenismul cu antieuropenismul pentru a se potrivi cu sentimentele auditoriului. De a ltfel,
elementele specifice discurs ului populist pot fi identificate cu greu în platformele partidului. De
remarcat este că programul electoral cu care s -a prezent at la alegeri în 2004 este programul
Partidului Popular European (care a fost cel mai mare partid din Parla mentul European). În
programele electorale din 2009 și 2014 reapare pe alocuri dihotomia dintre „noi” și „ei” (ultimii,
reprezentați de sistem ș i de celelalte partide moderate , care nu sunt capabile să relanseze
economia la nivelul micilor întreprinzători), precum și criticile la adresa pieței financiare globale.
Alte caracteristici populiste se regăsesc în latura organizatorică a p artidului. FI este identificat ă
într-o foarte mare măsură cu liderul „Silvio”, care este portretizat ca o persoană „ normală ”, un
prieten care va „ salva ” Italia. De asemenea, î n statutul partidului se poate observa că președintele
poate nominaliza discreționar coordonatori re gionali și naționali și sunt multe organisme care
răspund direct și doar în fața preș edintelui .
Movimento 5 Stelle este o mișcare politică în fințată în 2009 , care are ca figură
reprezentativă , totodată fondator ,„șef politic” și „garant”, după cum se autodeclară , pe Beppe
Grillo, un comediant ș i blogger de 71 ani.
Ascensiunea electorală a acestei mișcări politice este una fulminantă. La alegerile
parlamentare din 2013 , mișcarea este votată de 25% și, respectiv în 2018 , de 32% dintre votanți .
La alegerile pentru Par lamentul E uropean , rezultatele s unt ceva mai modeste ( 21% în 2014 și
17% în 2019 ), în comparație cu cele parlamentare, dar tot sunt remarcabile.
M5S se definește ca „non -partid” , iar statutul îl consider ă „non -statut”. Se declară ca o
mișcare anti -sistem și anti -partid. Are un program politic declarat ca fiind „ într-o permanentă
construcție ” și funcționând ca o platforma deschisă (open source). Internetul este prezentat ca
soluția simplă și răspunsul la toate problemele economice, sociale și de mediu și , de aceea, M5S
este considerată o mișcare cyberpopulistă. Condamnă pe față partide le vechi, tradiționale
considerâ ndu-le inamicii ce au dus la dezastrul economi c al Italiei și , ca urmare , au anunțat că nu

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
8

vor paticipa în nicio alianță politică . Cu toate acestea, în 2018 intră la guvernare împreună cu
Liga Nord , iar, după un an, după ce LN rupe alianța forțând alegeri anticipate, M5S se aliază
politic cu Partito Democrat ico, cu partidu l Liberi e Uguali și cu Italia V iva.
În manifestul electoral din 2014 regăsim declarații de g enul „Războiul invizibil este
războiul între oligarhia privilegiaților , ce reprezintă interesele speculative ale organizaț iilor
financiare supranaționale, și cetățenii normali ai popoarelor și statelor ”, precum și î ndemnul de
a lupta împotr iva oligarhiei și a sistemului finananciar americano -anglo-german. Se susține
intens implicarea și participarea directă a cetățenilor în procesul politic prin intermediul
internetului și fără intermdierea partidelor politice. Pe blogul lui Beppe Grillo, în 2014 , mișcarea
este definită ca „ întâlnire democratică în afara legăturilor de partid și de asociere și fără
medierea unor directive sau organisme reprezentative, recunoscând tuturor utilizatorilor
de internet rolul de guvernare și direcție … ”. Se militează pentru înlocuirea democrației
reprezentative cu una participativă (prin intermediul internetului). În 2018 , mișcarea s -a declarat
împo triva susținerii financiare a băncilor cu probleme, dar, în 2019 , și-a dat consințământul
pentru acoperirea datoriilor B ăncii Carige.
Legat de exemplul de „democrație ” promovat de lider în an ul 2012, acesta a dat afară, în
mod discreționar (fără consultarea celorlalți membri) doi membri din conducerea partidului ,
deoarece unul a criticat partidul ca fiind nedemocratic, iar cel de -al doilea a participat la un talk –
show p olitic la televiziunea italiană ( lucru ce a fost apoi complet interzis ). Alți câț iva membri ce
și-au format pe facebook un grup închis de discuții pe teme politice au fost dați afară din mișcare
și au fost anunțați printr -un email semnat „staff -ul lui Beppe Grillo”. Un alt act unilateral s-a
dovedit a fi înlocuirea unui candida t ales în alegerile primare cu un alt candidat pri n dispoziția lui
Beppe Grillo , în calitatea lui de „garant” al mișcării .
Ca un ultim exemplu de „ideologie și coerență politică ” a acestei mișcări este
reprezentativă o declarație din aceste zile a une ia din tre figurile proeminente ale partidului ,
senatorul Gianluigi Paragone: „ În acest moment o parte (a mișcării) s -a ghemuit în zona sa de
guvernare, în zona progresivă a acestei țări, în timp ce o altă parte nu știe exact unde să
meargă ; și ma i există o a treia parte care, ca mine, a rămas la rădăcini le unui nucleu politic
antisistem care, în opinia mea, a r fi fost mai bun (în alianță) cu Liga, deoarece împreu nă
reprezentăm mai bine forțele antisistem ”.

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
9

Concluzii
Situația Italiei este una foarte specială , având în vedere că , în ultimii 25 de ani , partidele
populiste au fost aproape permanent în coalițiile care s -au succedat la guvernare. Paradoxul
acestui fenomen este că ele continuă să fie votate , chiar din ce în ce mai mult , cu toate că situația
economică și socială este tot mai proastă, după cum chiar partidele populiste o declar ă. Singura
explicație pe care reușesc să o identific în cazul acestei situații , este că aceste partide sunt foarte
versatile și au în frunte personalități carismatice ce reușesc să -și schimbe și să -și adapteze
permanent retorica, venind tot timpul cu un discurs și promisiuni noi , pe placul și în
întâmpinarea alegătorilor. Ș i toate acestea se manifestă prin intermediul unu i continu u spectacol
media tic, ce poate fi redat foarte fidel prin expresia de acum 2000 de ani a lui Decimus Juvenalis
ca „panem et circenses ”. Iar această permanentă stare de de gringoladă care persistă de multe
decenii î n viața politică italiană mă trim ite cu gândul la o afirmație din secolul al XIX -lea a lui
Massimo Dazeglio , care spunea , deși cu un alt sens : „Italia s -a făcut, mai trebuie să -i facem pe
italieni”.
În încheiere , aș cita doi autori care scot în evidență aspecte pozitive și negative ale
populismului. Ernesto Laclau (2005) vede în popul ism și o latura pozitivă, o forță emancipatoar e
ce realizează o „ democratizare a democrației ”. Astfel , el subliniază că latura radicală a
populismului poate determina aducerea pe agenda dezb aterilor și a politicilor publice a
sectoarelo r excluse, dezavantajate și redarea puterii grupurilor care nu se simt reprezentate de
partidele politice aflate la putere. Pe de altă parte, Pierre Rosanvallon (2008) vede populismul ca
„o inversiune perversă a idealurilor și procedurilor democrației reprezentative ”. Dar, dacă ar fi
să punem în balanță beneficiile și lucrurile nega tive pe care populimul le aduce în societate , cred
că latura pozitivă este insignifiantă pe lângă răul și degradare a pe care le produce .
Și, dacă se dovedește că nu globalizarea este principalul „dușman” al națiunilor , ci
evoluția tehnologică este cea care determină schimbarea dramatică a societății actuale , oare
viitoarel e mișcări populiste vor încerca să „ne salveze ” și de tehnologie ?!

SNSPA
Doctorand Adrian Gheorghiță
10

Bibliografie

Canovan M., The People. Cambridge, UK: Polity, 2005 .

Hermet G. , Sociologia populismului . Bucuresti:Artemis, 2007

Juagaribe H., Problemas de des envolvimento latinoamericano . Rio de Janeiro, 1967

Laclau E., On Populist Reason . London: Verso, 2005 .
Revelli M., Populismo 2.0 , Turin, 2017.

Mudde Cas. and Rovira Kaltwasser Cristóbal. Populism : a very short introduction . New
York, NY : Oxford University Press, 2017.

Rosanvallon P., Counter -Democracy: Politics in an Age of Distrust . Cambridge, UK:
Cambridge University Press, 2008 .

Tella, Torquato S., Obstacles to change in Latin America . London: University Press,
1965