ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [603650]

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
Specializarea Administrație Europeană

TEZĂ DE LICENȚĂ

PERSPECTIVELE SPAȚIULUI SCHENGEN ÎN CONTEXTUL
CRIZEI MIGRATORII DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

Coordonator științific :
Dr. Ștefan Popescu

Candidat: [anonimizat]
2017

2
CUPRINSUL LUCRĂRII

Rezuma t ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 3
Lista imaginilor , a graficelor și a tabelelor ………………………….. ………………………….. …. 4
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 5

Capitolul I: EVOLUȚIA SPAȚIULUI SCHENGEN
Prezentarea capitolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 7
Evoluții anterioare creării spațiului Schengen ………………………….. ………………………….. . 7
Acordul Schengen și dezvoltarea acestuia ………………………….. ………………………….. ….. 10
Situația actuală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 13
Evaluarea capitolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 15

Capitolul II: SITUAȚIA SPAȚIULUI SCHENGEN
Prezentarea capitolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 16
Statul de drept ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 16
Agravarea guvernanței s pațiului Schengen ………………………….. ………………………….. …. 26
Evaluarea capitolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 33

Capitolul III: SPAȚIUL SCHENGEN ȘI CRIZA MIGRATORIE
Prezentarea capitolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 34
Uniunea Europeană și criza migratorie ………………………….. ………………………….. ………. 34
Reacții europene ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 41
Perspectivele s pațiului Schengen ………………………….. ………………………….. ………………. 48
Evaluarea capitolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 53

Concluzii și direcții de deschidere a cercetării ………………………….. ………………………… 54

Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 57

3
REZUMAT

Evoluțiile din Uniunea Europeană și din vecinătatea sa din ultimul deceniu au surprins o
serie de aspecte problematice în ceea ce privește guvernanța europeană, în general, și
guvernanța spațiului Schengen, în particular. Perceput drept o abordare politică de succes
a Uniunii Europene, spațiul Schengen reprezintă expresia integrării europene și a
capacității de extindere a cooperării dintre statele membre; cu toate acestea, fundamentele
pe care se bazează spațiul Schengen, și anume principiile statului de d rept și încrederea
comună, sunt puse la îndoială odată cu criza migratorie cu care se confruntă Uniunea în
ultimii ani. Analizarea aspectelor care țin de crearea și dezvoltarea spațiului Schengen,
pusă în contextul evenimentelor și reacțiilor naționale și supranaționale din ultimii ani,
arată un contrast puternic: în vreme ce principiile integrării europene se bazează pe
conformitate și solidaritate, principii asumate la nivelul tuturor statelor membre,
desfășurarea crizei migratorii a arătat că întreaga co nstrucție europeană este pusă sub
semnul întrebării, pe termen lung, dincolo de spațiul Schengen, care este doar parțial
funcțional la acest moment. Lucrarea de față arată că guvernanța spațiului Schengen este
incompletă, iar acest aspect a creat precondiț iile crizei migratorii de amploarea celei din
2015. Concluzia lucrării este că spațiul Schengen poate fi consolidat, însă printr -o serie
de măsuri asumate la nivelul tuturor statelor membre, în prezența unor mecanisme de
verificare, control și sancțiune.

Cuvinte cheie: spațiul Schengen, statul de drept, criza migratorie, guvernanță

4
LISTA IMAGINILOR , A GRAFICELOR ȘI A TABELELOR

Imaginea 1: Statele fondatoare ale Spațiului Schengen Pagina 10
Sursa imaginii: http://www.dw.com/en/15 -years -of-visa-free-travel -in-europe/a -5365354

Imaginea 2: Spațiul Schengen astăzi Pagina 12
Sursa imaginii: http://www.globalsecurity.org/military/world/europe/eu -schengen.htm

Imaginea 3: Rutele refugiaților și imigranților către Europa Pagina 38
Sursa imaginii: http://www.businessinsider.com/map -of-europe -refugee -crisis -2015 -9

Graficul 1: Principalele caracteristici ale statului de drept Pagina 21

Tabelul 1: Guvernare și guvernanță Pagina 27

5
INTRODUCERE

Uniunea Europeană (UE) a reușit, pentru ultimele șapte decenii, să coaguleze un
număr din ce în ce mai ridicat de state europene să adere la principiile asumate prin
tratatele constitutive, în ceea ce a pornit ca o structură de tipul unei organizații
internaționale, bazată pe armonizarea politicilor în d omeniul cărbunelui și al oțelului, și a
devenit cea mai mare structură politică supranațională din lume. Succesul de care s -a
bucurat procesul de integrare europeană a constat în conturarea și dezvoltarea unui spațiu
al libertății și al prosperității pentr u popoarele care aderă, înțelegând necesitatea unui
asemenea spațiu în Europa postbelică. Una dintre inițiativele remarcabile ale Uniunii
Europene este reprezentată de crearea unui spațiu fără frontiere interne, care să asigure o
adevărată integrare atât a comerțului cu bunuri și servicii, cât și a populației din interiorul
spațiului respectiv. Această inițiativă, conturată în anii ’80 de cinci state membre, s -a
dezvoltat de -a lungul anilor și a devenit spațiul Schengen, care numără acum 26 de state
membre, atât din UE, cât și din afara acesteia. Implementarea unui acord atât de
ambițios ca acordul Schengen a presupus o serie de măsuri care au conturat un real cadru
normativ, care s -a dezvoltat în timp și a înglobat prevederi referitoare la granițele intern e,
la granițele externe, la sisteme comune de informații și la cooperarea extinsă în materie
judiciară și polițienească. Mai mult decât atât, inițiativa pornită ca un acord sectorial a
devenit un demers de succes al întregii Uniuni Europene, care a preluat gestiunea acestuia
încă din anii ’90 ai secolului trecut.
Situația actuală, caracterizată de multiplele crize cu care se confruntă Uniunea
Europeană, presupune o reformare a cadrului normativ aplicabil spațiului Schengen, în
vederea asigurării perpetuăr ii acestuia, precum și a beneficiilor pe care le produce pentru
statele europene. Astfel, ipoteza de lucru de la care pleacă această lucrare este că
reformarea spațiului Schengen este necesară, prin asigurarea unui cadru normativ la nivel
supranațional, în vederea unei bune guvernanțe a întregului spațiu , în vederea menținerii
acestuia în rândul politicilor implementate de Uniunea Europeană . Plecând de la această

6
ipoteză, întrebarea centrală a acestei teze este: va reuși spațiul Schengen să
supraviețuiască prezentei crizei migratorii cu care se confruntă Uniunea Europeană?
Lucrarea consideră că răspunsul la această întrebare este că, mai degrabă contrar
așteptărilor, criza migratorie va contribui la consolidarea s pațiului Schengen, prin
surprinderea ineficiențelor actualului sistem și corectarea acestora la nivel european.
Lucrarea este împărțită în trei capitole, care urmăresc să furnizeze o perspectivă
analitică asupra spațiului Schengen, de la crearea acestuia în deceniul 9 al secolului XX
până la potențialele măsuri necesare dezvoltării sale în contextul crizei migratorii. Primul
capitol al tezei va urmări evoluțiile care au condus la crearea spațiului Schengen, precum
și crearea propriu -zisă a acestuia și imp licațiile acestui proces pentru Uniunea Europeană.
Al doilea capitol va analiza două concepte esențiale legate de spațiul Schengen – statul de
drept, ca fundament al Schengen, și guvernanța supranațională, o condiției necesară
funcționării spațiului Scheng en. Al treilea capitol al acestei teze va urmări contextul
recent și pe cel actual, privind desfășurarea crizei migratorii pe continentul european,
răspunsurile oferite de Uniune și de statele sale membre și perspectivele spațiului
Schengen, încercând să o fere un set de recomandări pentru dezvoltarea Schengen.
Concluziile lucrării arată că, deși situația actuală nu pare favorabilă unei evoluții
pozitive în ceea ce privește spațiul Schengen, aceasta aduce în față vulnerabilitățile unui
sistem incomplet, pe care instituțiile europene îl pot corecta și consolida pentru a evita un
eventual impact negativ în contextul unor crize viitoare.

7
Capitolul I
EVOLUȚIA SPAȚIULUI SCHENGEN

Prezentarea capitolului
Capitolul introductiv al acestei teze este elaborat ca o prezentare succintă a evoluțiilor din
cadrul Comunităților Europene și, ulterior, al Uniunii Europene, care au condus la
eliminarea frontierelor interne în interiorul Spațiului Schengen. Crearea unui spațiu fără
granițe interne, care a depășit, în timp, granițele Uniunii Europene, a putut fi efectuată
datorită necesităților de dezvoltare economică a statelor care fac parte din Spațiul
Schengen, pe de o parte, dar și datorită consolidării unei reale cu lturi a cooperării în
rândul statelor europene, urmare celui de -Al Doilea Război Mondial. Astfel, acest capitol
introductiv urmărește să analizeze evoluțiile care au precedat crearea Spațiului Schengen,
precum cooperarea statelor membre ale Comunităților E uropene în domenii precum
justiția și afacerilor interne sau semnarea Actului Unic European, precum și dezvoltarea
Spațiului Schengen începând cu anii ’80 ai secolului XX. Capitolul se încheie cu o scurtă
prezentare a situației actuale a Spațiului Schengen , deschizând astfel analiza capitolului
următor, care va aprofunda tematica referitoare la statul de drept și guvernanța Spațiului
Schengen în prezent.

Evoluții anterioare creării Spațiului Schengen
Uniunea Europeană și predecesorii săi, Comunitățile Europene , înființate de cele șase
state membre fondatoare în anii ’50 ai secolului XX, se bazează pe cele patru libertăți
fundamentale de circulație: libertatea persoanelor, libertatea mărfurilor, libertatea
serviciilor și libertatea capitalurilor. Impleme ntarea celor patru libertăți fundamentale este
necesară pentru instituirea pieței interne, conform articolului 3 al Tratatului privind
Uniunea Europeană (Tratatul privind Uniunea Europeană, 2012/C 326/01).

8
Importanța celor patru libertăți fundamentale din interiorul Uniunii Europene
rezidă în contribuția fiecăreia dintre cele patru la crearea unui spațiu real de „libertate,
securitate și justiție, fără frontiere interne”, așa cum indică art. 3 al Tratatului privind
Uniunea Europeană (Tratatul privind Uniun ea Europeană, 2012/C 326/01). Cu alte
cuvinte, cele patru libertăți reprezintă fundamentul pe care se bazează existența și
dezvoltarea Uniunii Europene sub forma unei construcții economice și politice. În acest
sens, este esențială implementarea completă a celor patru libertăți fu ndamentale în
vederea conturării unei reale piețe interne, în care nu doar bunurile, serviciile și
capitalurile pot circula liber, ci și persoanele, în principal în calitatea lor de lucrători , dar
nu numai . Astfel, arhitectura pieței unice europene se bazează pe contribuția tuturor
factorilor implicați sau potențial implicați în procesul economic din interiorul UE.1
Pe lângă implementarea celor patru libertăți fundamentale ale Uniunii, istoricul
Spațiului Schengen este strâns l egat de evoluțiile din cadrul Comunităților Europene
anterior semnării propriu -zise a Acordului Schengen și implementării acestuia. Astfel,
Lode Van Outrive (2001) arată că, încă din 1957 -1959, se pun bazele cooperării europene
în materie de justiție și af aceri interne. Între 1960 și 1985, cooperarea în afacerile interne
în cadrul Comunității Economice Europene (CEE) se face prin intermediul Interpol; cu
toate acestea, începând cu anul 1976, „epicentrul cooperării dintre miniștri, înalți
funcționari, respon sabili ai forțelor de poliție și ai serviciilor secrete începe să aibă loc în
grupurile Trevi (terorism, radicalism, extremism, violență internațională)” (Van Outrive,
2001, 43). Mai mult, în paralel cu Trevi, este constituită o serie inițiative formale și
informale, al căror scop constă în lupta împotriva terorismului, a crimei organizate, a
traficului de droguri sau a spălării de bani.
Cooperarea în materie de justiție și afaceri interne și cele patru libertăți
fundamentale ale Uniunii au fost dezideratu l care a stat la baza fondării Comunităților

1 În acest context, este util de analizat poziționarea liderilor europeni și a negociatorilor UE în procesul de
ieșire a Marii Britanii din Uniune: intransigența cu care partea europeană dorește menținerea celor patru
libertăți fundamentale, inclusiv cea pr ivind persoanele, în cadrul unui eventual acord comercial
comprehensiv cu Marea Britanie, nu trebuie privită ca un mecanism de forțare a părții britanice să facă un
compromis pentru accesul la piața europeană, ci ca o necesitate pentru menținerea fundament ului pieței
unice.

9
Europene, prin care a fost vizată „eliminarea tuturor ba rierelor care divizează Europa”; cu
toate acestea, acest scop a fost amânat vreme de câteva decenii, până în anii ’ 80 (Moses,
2013, 2). Evoluția Comunități lor Europene, care numărau deja 10 state membre în 1985
(fondatorilor Franța, Germania de Vest, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg li se
alăturaseră Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, din 1973, și Grecia, din 1981, urmând ca
Spania și Portugalia să adere un an mai târziu, în 1986), este consolidată de cinci dintre
statele membre (statele fondatoare, în afară de Italia) , prin acordul de a elimina barierele
fizice impuse de controlul vamal în interiorul CEE (Moses, 2013) ; acest acord inițial se
referea, în principal, la libera circulație a mărfurilor (Van Outrive, 2001).
Paralel, Moses (2013, 2) indică o altă evoluție a Comunităților Europene, și anume
semnarea Actului Unic European, care se referă la crearea unui „spațiu fără frontiere
interne, în care libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor
este asigurată”. Nevoia unui spațiu care să genereze o adevărată liberă circulație în
interiorul pieței interne a plecat de la o situație punctuală a anilor ’80, în care șoferii de
camioane au blocat anumite frontiere din cadrul CEE; Franța și Germania de Vest au
semnat, în 1984, acordul din Sarrebruck, prin care au agreat desființarea graduală a
controalelor mărfurilor și persoanelor la frontiera comună (Van Outrive, 2001). An terior,
Olanda, Belgia și Luxemb urg implementaseră deja, din 1960, Uniunea Economică
Benelux, în cadrul căreia era consfințită libera circulație a mărfurilor, serviciilor,
capitalurilor și persoanelor (Van Outrive, 2001).
Pe lângă argumentele care au ținut de considerentele economice, un a spect esențial
al desființării barierelor interne, care a durat mai bine de un deceniu de la semnarea
acordului propriu -zis, se referă la crearea unei granițe externe comune, ceea ce indică
necesitatea unui grad ridicat de încredere între statele care participă la acord ul respectiv .
Astfel, accesul fizic în spațiul intern este gestionat, în principal, de statele care se află la
periferia geografică a spațiului respectiv, surprinzând nevoia de a consolida cooperarea în
materi e de afaceri interne, justiție și servicii de informații, cu scopul asigurării securității
întregului spațiu Schengen. Implementarea spațiului fără frontiere interne reflectă
modalitatea de dezvoltare a Uniunii Europene de -a lungul istoriei sale, pe efectu l

10
spillover -ului descris de școala neofuncționalistă (Haas, 1958). Astfel, odată cu h otărârea
de a elimina granițele în interiorul Spațiului Schengen, au apărut mai multe nevoi, numite
„măsuri compensatorii pentru deschiderea frontierelor interne”, care au constat în „o mai
bună cooperare și coordonare între serviciile naționale, atât în domeniile poliției și cel
judici ar, al politicii vizelor, al imigrației și azilului, cât mai ales în schimbul direct de
informații” (Van Outrive, 2001, 45).
Este absolut esențial de subliniat gradul de încredere din ce în ce mai mare pe care
statele europene, membre ale Comunității Eco nomice Europene în anii ’80, și -l acordă
unele altora. O astfel de încredere a fost construită, se pare, în doar câteva decenii de la
războiul care a divizat Europa nu doar în două tabere care s -au confruntat în anii ’40, ci a
instaurat și cortina de fier denunțată de prim -ministrul britanic Winston Churchill în anii
care au urmat celui de -Al Doile a Război Mondial. Evoluțiile dintre 1957 și 1985 arată că,
în ciuda diferențelor existente între statele membre CEE, acestea au fost dispuse să
lucreze împreună ș i să contureze o adevărată comunitate de valori și o identitate colectivă
comună, descrisă de școala constructivistă (Wendt, 1999), prin crearea unui spațiu
comun, gestionat de toate statele implicate,
însă, la nivel practic, doar de cele care se
situează la frontieră. Astfel de evoluții surprind
identitatea europeană dezvoltată de statele CEE
în deceniul 9 al secolului trecut, prin care se
poziționau diferit, dacă nu în opoziție, față de
actori din afara Comunității; dezvoltarea
identității colective este explicată de Thomas
Risse (2009, 146), care se referă la prevalența
„unei culturi politice, a unui discurs și a unei
‘construcții’ sociale a intereselor și a
identităților” .

Imaginea 1: Statele fondatoare ale Spațiului
Schengen

11
Acordul Schengen și dezvoltarea acestuia
La data de 14 iunie 1985, cinci dintre statele membre ale Comunității Economice
Europene – Belgia, Franța, Germania de Vest, Luxemburg și Olanda – semnează Acordul
privind eliminarea graduală a controlului la frontierele comune, în localitatea Schengen,
din Luxemburg. Acordul urma să fie cunoscut sub numele de Acordul Schengen, care
pleca de la deja existentele Uniunea Economică Benelux și Acordul de la Saarbrucken
dintre Germania de Vest și Franța ( Acordul Schengen, 1993), care implementaseră
eliminarea fr ontierelor interne dintre statele Benelux, respectiv Franța și Germania de
Vest. Cinci ani mai târziu, în 1990, a fost semnată Convenția privind implementarea
Acordului (DG Migrație și Afaceri Interne, 2017 a). A durat încă cinci ani pentru
implementarea pr opriu-zisă a acordului, în 1995 – în total zece ani de la semnarea
acordului în Luxemburg – când cele cinci state semnatare au renunțat la controalele din
cadrul frontierelor interne2.
În prezent, 22 dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene su nt parte a
Spațiului Schengen (excepție fac Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și
Irlanda, care au o clauză de opt-out pentru aderarea la Spațiul Schengen, precum și
Bulgaria, Cipru, Croația și România, care sunt obligate din punct de veder e legal să adere
la Spațiul Schengen). Celor 22 de state membre UE li se mai adaugă alte patru state non –
UE (Elveția, Islanda, Liechtenstein și Norvegia), conducând astfel la un total de 26 de
state membre ale Spațiului Schengen în prezent (DG Migrație și Afaceri Interne, 2017 a).
Pornit ca un acord interguvernamental, între cinci state membre ale CEE, Acordul
Schengen devine parte integrantă a tratatelor privind Uniunea Europeană în 1999, odată
cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (Van Outrive, 2001). Pentru Spațiul
Schengen, care devenise operațional în urmă cu puțin timp, intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam constă în două aspecte esențiale pentru dezvoltarea inițiativei
(Van Outrive, 2001, 48):

2 Germania de Vest (Republica Federală Germană) devine Germania după căderea Zidului Berlinului și
unirea cu Germania de Est (Republica Democrată Germană), înainte de implementarea propriu -zisă a
Acordului Schengen.

12
▪ comunitarizarea (transferare a unor aspecte în pilonul comunitar)3 și
▪ integrarea Schengen în tratatele privind Uniunea Europeană.

Relevanța Spațiului Schengen pentru Uniunea Europeană (se poate deja vorbi de
UE post -Maastricht) este una ridicată, având în vedere integrarea acestei inițiative inițial
interguvernamentale în tratatele constitutive ale Uniu nii. Astfel, eliminarea frontierelor
interne în rândul statelor membre UE (mai puțin Marea Britanie și Irlanda) reflectă nu
doar importanța din punct de vedere economic, pentru o implementare consolidată a

3 Era în vigoare, la momentul respectiv, Tratatul de la Maastricht, care implementase structura Uniunii
Europene sub forma celor trei piloni (Comunitatea Europeană, Politică Externă și de Securitate Comună –
PESC și Justiție și Afaceri Interne – JAI) (Parlamentul European, 2017).
Imaginea 2: Spațiul Schengen astăzi
State UE membre (albastru deschis), state UE non -membre (roșu), state non-UE
membre (albastru închis), state UE candidate (verde)

13
pieței unice europ ene, ci și din punct de vedere al aprofundării procesului de integrare
europeană a statelor membre. Dispariția granițelor „a făcut absolut necesare măsuri la
nivel european în domenii precum migrație, azil și cooperarea forțelor de poliție” (DW,
2010); așa cum a fost argumentat mai sus, procesul arată cum spillover -ul
neofuncționalist a condus la dezvoltarea UE și a politicilor sale în domenii care nu au o
legătură directă cu politicile centrale ale Uniunii, ca politica agricolă comună sau politica
de coezi une.

Situația actuală
Intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona, a adus o serie de
schimbări în ceea ce privește organizarea Uniunii; eliminarea structurii pe piloni,
introdusă la Maastricht, în 1992, aduce o serie de schimbări pentru guvernanța spaț iului
Schengen, integrat în tratatele europene odată cu implementarea prevederilor Tratatului
de la Amsterdam.
Prin urmare, se poate vorbi despre o lisabonizare a guvernanței Schengen
(Parlamentul European, 2013). Gândită ca o inițiativă interguvernament ală, cooperarea
pentru implementarea spațiului Schengen rămăsese o politică cu o caracteristică
interguvernamentală prin menținerea acesteia în pilonul III al UE pre -Lisabona, referitor
la cooperarea în materie judiciară și polițienească, deși Van Outrive (2001) vorbește
despre o comunitarizare a guvernanței Schengen încă de la Tratatul de la Amsterdam
(aplicabilă în domenii privind frontierele, azilul și migrația) . Cu toate acestea, PE (2013)
arată că o reală comunitarizare a spațiului Schengen are loc abi a în urma intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, susținând că, spre deosebire de modelul tradițional
implementat pentru guvernarea spațiului Schengen, „procedura post -Lisabona înseamnă
codecizie pentru măsurile de cooperare judiciară și polițiene ască, majoritate calificată în
Consiliu și competențe complete pentru Comisie și pentru Curtea de Justiție”
(Parlamentul European, 2013, 1).
Mai mult decât atât, obiectivele inițiale ale Schengen, ilustrate de cele cinci state
membre fondatoare în perspe ctiva libertății de mișcare pentru mărfuri, sunt extinse pentru

14
a servi „obiectivului mai amplu privind constituirea unui spațiu european al libertății,
securității și justiției (articolul 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană, articolul 67 al
Tratatul ui privind funcționarea Uniunii Europene)” (Parlamentul European, 2013, 1).
Astfel, urmare intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cooperarea în domeniul
spațiului Schengen devine o componentă esențială a constituirii ariei de libertate,
securitat e și justiție în interiorul Uniunii Europene. În consecință, situația actuală indică
poziția centrală pe care o ocupă spațiul Schengen pentru politicile implementate de
Uniunea Europeană. Analiza evoluțiilor recente, urmare crizei refugiaților din vara anu lui
2015 și instituirii unor controale temporare la granițele interne (DG Migrație și Afaceri
Interne, 2017b), precum și scenariile prezentate recent de Comisia Europeană privind
viitorul Uniunii Europene (Comisia Europeană, 2017), aduc în discuție o serie de aspecte
referitoare la dezvoltarea spațiului Schengen și a abordării generale a UE privind
politicile sale.
Pe de o parte, Cartea albă privind viitorul UE propune scenariul mult vehiculat al
„Europei cu mai multe viteze” (scenariul 3 al Cartei albe), care se referă la „cooperarea
mai strânsă între statele membre care doresc să realizeze mai mult în anumite domenii”
(Comisia Europeană, 2017). Capitolul de față arată că nașterea spațiului Schengen a fost
posibilă datorită un or astfel de inițiative, sectoriale și neaplicabile tuturor statelor
membre, cum a fost cea din 1985, care a implicat doar cinci din cele zece state membre
la acel moment. Implementarea acordului și utilitatea acestuia pentru dezvoltarea
generală a UE au făcut posibilă integrarea acquis -ului Schengen în tratatele constitutive
ale UE. Astfel, în absența posibilității implementării unor astfel de inițiative, UE s -ar
putea confrunta cu blocarea unor potențiale evoluții pozitive de către o minoritate sau
chiar majoritate de state membre.
Pe de altă parte, criza refugiaților din vara și toamna anului 2015 și măsurile luate
la nivel european urmare acestor evoluții arată o evoluție mai degrabă neașteptată a
liderilor europeni în ceea ce privește guvernanța spaț iului Schengen. Borzel și Risse
(2017, 3) arată că este vorba despre o politizare a crizei la nivelul statelor membre, prin
„mobilizarea cetățenilor care posedă identități naționaliste exclusive”, în absența unei

15
reacții a majorității, care nu a fost mobil izată de „un discurs transnațional și
liberal/cosmopolit al elitelor”. Prin urmare, deciziile luate în ceea ce privește guvernanța
spațiului Schengen în perioada care a urmat crizei refugiaților au vizat mai degrabă
măsuri cu caracter național, care au con dus la închiderea (cel puțin) temporară a
frontierelor între state membre. Astfel, se poate vorbi despre un revers al lisabonizării
guvernanței spațiului Schengen, prin revenirea la o retorică națională, bazată pe interesele
individuale ale fiecărui stat, și la o diminuare a gradului de încredere dintre statele
membre.

Evaluarea capitolului
Capitolul introductiv al acestei lucrări a urmărit operaționalizare cadrului conceptual
referitor la spațiul Schengen și evoluția acestuia, de la constituirea sa în a nii ’80 până la
ceea ce reprezintă acesta astăzi. Capitolul a vizat furnizarea unei perspective analitice
asupra proceselor care au condus la crearea și dezvoltarea spațiului Schengen, precum și
verificarea aplicabilității acestora în situațiile cu care se confruntă Uniunea Europeană
astăzi.
Capitolul deschide direcțiile de analiză pentru următoarele două capitole, privind
situația spațiului Schengen, raportată la agravarea guvernanței acestuia, precum și privind
cazul concret al crizei migrației, amintit ă mai sus, și efectele acesteia asupra spațiului
Schengen.

16
Capitolul II
SITUAȚIA SPAȚIULUI SCHENGEN

Prezentarea capitolului
Al doilea capitol al acestei lucrări urmărește să coreleze două aspecte esențiale pentru
Spațiul Schengen: statul de drept și guvernanța. Ambele concepte, provenind din științele
politice și având o tradiție milenară în ceea ce privește cercetarea asupra i mplicațiilor pe
care le produc la nivelul societăților, sunt fundamentale pentru implementarea Spațiului
Schengen, așa cum este urmărită de statele membre, fiind nevoie de o încredere reciprocă
între acestea și între sistemele lor juridice și judiciare, ce ea ce poate conduce la o
dezvoltare a prerogativelor Uniunii în ceea ce privește guvernanța Spațiului Schengen la
nivel supranațional. Astfel, capitolul urmărește să furnizeze o perspectivă analitică cu
privire la statul de drept și relevanța acestuia pent ru Statele Membre UE și pentru
Uniune, ca ansamblu politic. Mai mult decât atât, capitolul va cerceta aspecte legate de
guvernanță, la nivel general, de guvernanța supranațională și, în mod particular, de
guvernanța Spațiului Schengen și de limitele aceste ia, surprinse de evoluțiile recente de
pe continentul european și din vecinătatea acestuia.

Statul de drept : fundament al UE și culturii de încredere dintre Statele Membre
Democrațiile liberale care descriu (cele mai multe dintre) statele membre ale Uniunii
Europene sunt caracterizate de o serie de aspecte, cum ar fi aplicarea principiilor
democratice în guvernare, respectarea drepturilor omului, asigurarea unui nivel ridica t al
justiției sociale sau respectarea statului de drept. În fapt, criteriile de aderare la Uniunea
Europeană, stabilite la Consiliul European de la Copenhaga din 1993, se referă la o
componentă politică, prin care se stipulează că statele candidate trebui e să dispună de
„stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și
respectul pentru și protecția minorităților” (DG NEAR 2016). Este, astfel, consfințit

17
faptul că, pentru a deveni un stat membru al Uniunii Europen e, este nevoie ca statul
respectiv să aibă o democrație funcțională, bazată pe statul de drept, respectarea
drepturilor omu lui și protecția minorităților (principii enunțate și în Articolul 49 al
Tratatului privind Uniunea Europeană) (Tratatul privind Uniu nea Europeană 2012/C
326/01).
În același timp, tratatele UE dispun măsuri prin care caută să asigure respectarea
acelorași valori de statele care sunt deja membre. Privite mai degrabă drept clauze care
furnizează asigurări suplimentare membrilor unei uni uni care împărtășește aceleași valori,
experiențele recente arată că astfel de clauze sunt necesare în tratate (vezi demersurile
Comisiei Europene în ceea ce privește Ungaria și Polonia, care sunt anchetate în
contextul nerespectării statului de drept) (DG JUST 2017). Cadrul juridic pe care se
bazează astfel de demersuri pleacă de la articolul 7 al Tratatului privind Uniunea
Europeană, care se referă la posibilitatea anchetării unor situații în care există „un risc
clar privind o încălcare serioasă de către un Stat Membru a prevederilor Articolului 2”4
(Tratatul privind Uniunea Europeană 2012/C 326/01) . Mai mult, Articolul 7 prevede
posibilitatea ca, în eventualitatea stabilirii că un Stat Membru încalcă în mod serios
valorile UE, așa cum sunt definite de Articolul 2, Statul Membru în cauză să fie
sancționat, inclusiv prin revocarea dreptului de vot în Consiliul Uniunii Europene
(consiliul de miniștri). Dincolo de prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, cadrul
legislativ actual include și o Comunicare a Comisiei din martie 2014 privind Un nou
cadru UE pentru consolidarea statului de drept , prin care este stipulat că „încrederea
reciprocă între Statele Membre UE și sistemele juridice ale acestora reprezintă fundația
Uniunii” (COM(2014) 158 final/2, 2). Este, astfel, esențial ca sistemele juridice și
judiciare din Statele Membre UE să prezinte încr edere pentru partenerii din cadrul
Uniunii, având în vedere faptul că anumite politici implementate de UE, cum ar fi cea
privind spațiul Schengen, conectează implementarea unor sisteme funcționale și corecte

4 Articolul 2 se referă la principiile pe care se bazează Uniunea Europeană și la care aderă toate Statele
Membre – „respectul pentru demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și
respectul pentru drepturile omului, inclus iv ale persoanelor care sunt aparțin minorităților” (Tratatul
privind Uniunea Europeană, 2012/C 326/01).

18
în anumite State Membre (cele din periferia geog rafică, spre exemplu) de afacerile
interne ale altor State Membre.
Cu toate acestea, această lucrare găsește necesară o analiză mai elaborată cu
privire la ceea ce reprezintă, de fapt, statul de drept, și de ce este un pilon central al
construcției europ ene de astăzi și al întregii lumi occidentale. Astfel, înainte de a discuta
mai multe aspecte referitoare la statul de drept și rolul său în UE și, implicit, în
guvernanța spațiului Schengen, lucrarea va cerceta aspectele referitoare la conceptul
statul de drept și la caracteristicile acestuia. Jeremy Waldron (2016) arată că ideea de stat
de drept este veche de milenii și poate fi asociată, cel mai devreme din punct de vedere
cronologic, cu Aristotel (secolul IV a. Ch.), fiind apoi preluată de gânditori pre cum John
Locke, Niccolo Machiavelli, Friedrich Hayek sau John Rawls.
Una dintre principalele idei ale lui Aristotel în ceea ce privește statul de drept se
referă la modul de guvernare, dacă este „mai bine să fii condus de cel mai bun om sau de
cele mai bune legi” (Waldron 2016), indicând totodată nevoia de a lua în considerare
tipul regimului care aplică legile respective. Aristotel considera că legea prez intă anumite
avantaje ca model de guvernare, față de guvernarea personalizată, având în vedere faptu l
că legile sunt elaborate după ce au fost considerate aspecte multiple, într -o manieră
temeinică (Waldron 2016). Discuția reflectă poziția pe care Aristotel o avea cu privire la
statul de drept: „domnia legii este preferabilă oricărei domni i a unui indivi d” (Humphreys
2006, 336); este important de precizat că traducerea mot-a-mot din engleză pentru statul
de drept este domnia legii, care exprimă exact principiul de la care a plecat și Aristotel. În
aceeași măsură, expresia stat de drept, regăsită în alte l imbi decât engleză ( etat de droite
în franceză, Rechtsstaat în germană), deși utilizată ca o traducere a rule of law , pleacă de
la perspectiva continentală europeană postbelică asupra cetățeniei, care are trei
componente: domnia legii, guvernare democratic ă și statul social (Menendez 2014). Nu
este scopul acestei lucrări să facă o analiză cu privire la diferențele dintre rule of law și
Rechtsstaat , însă este o mențiune necesară în discuția prezentă. Revenind la Aristotel ,
Humphreys (2006 336) arată că nu ex istă o traducere exactă a rule of law în limba greacă,
motiv pentru care există „o gamă de expresii relevante, care alcătuiesc împreună un

19
cluster de principii relaționate”. În acest context, se poate vorbi despre statul de drept ca
despre un complex de pr incipii și valori prin care se efectuează guvernarea unui stat.
Un aspect esențial cu privire la statul de drept și relevanța acestuia pentru modelul
de guvernare din cadrul UE constă în abordarea ideii legate de statul de drept de John
Locke, care vorbește despre „importanța guvernării prin legi stabile, promulgate și
cunoscute Poporului” (Waldron 2016), punând această perspectivă în contrast cu
arbitrarul, văzut ca lipsa de predictibilitate a cadrului legislativ dintr -un anumit stat sau
spațiu. Conexiunea dintre statul de drept și contractul social, propus de gânditor i ca
Locke, Jean -Jacques Rousseau sau Thomas Hobbes, este relevantă, având în vedere
faptul că teoriile contractualiste arată că toți cetățenii care sunt parte a contractului social
își oferă acordul atât pentru existența sa, cât și pentru condițiile sale (D’Agostino et al.
2014). Astfel, se poate vorbi despre statul de drept ca despre o condiție inclusă de
contractul social asumat de cetățenii Statelor Membre ale Uniunii Europene, însă
condiționalitatea nu trebuie înțeleasă neapărat ca fiind ceva impus; revenind la ideile
exprimate de Aristotel, mai degrabă putem vedea statul de drept ca fiind preferabil altor
modalități de guvernare a cetății.
Locke vede statul de drept ca pe o modalitate de a instaura predictibilitate, spre
deosebire de opiniile nepredi ctibile ale celor din jurul nostru, care se regăsesc în starea
naturală, anterioară contractului social (Waldron 2016); din această perspectivă, pentru
John Locke, statul de drept reprezintă o măsură de obiectivitate în relația cu ceilalți. Într –
o anumită măsură, o astfel de interpretare ar putea fi atribuită și ideilor exprimate de
Aristotel cu mult înaintea lui Locke, care vedea statul de drept o modalitate de a proteja
interesul fiecărui cetățean, în limitele legii, de potențialele interese personale ale celor
care ocupă demnități publice, vremelnic sau nu. Astfel, poate fi observată o linie pe care
este fundamentată ideea de stat de drept, din Grecia Antică până la Imperiul Britanic,
conform căreia este nevoie de domnia legii pentru a asigura bunul mers al cetății.
Dintr -o altă perspectivă, însă tot în sensul implementării statului de drept, este
poziționată filosofia lui Montesquieu, care vede necesar statul de drept în vederea unei
reale separații a puterilor în stat. Pentru Montesquieu (Waldron 2016) , este esențial ca

20
puterea judecătorească să fie independentă de puterea executivă și de cea legislativă,
pentru a putea garanta independența sa și aplicarea legii. În acest sens, Montesquieu
identifică statul de drept cu „complexitatea legală și procedura lă”, asociindu -le cu
„respectul pentru demnitatea umană”, în opoziție totală cu formele de despotism
(Waldron 2016). Astfel, poate fi observat rolul central pe care Montesquieu îl acordă
statului de drept, un pilon important în arhitectura guvernării democ ratice, alături de
respectul demnității umane.
Pentru alți filosofi politici, statul de drept este interpretat sub forma unui generator
al libertății, cum ar fi Friedrich Hayek, unul dintre părinții neoliberalismului. Hayek
consideră necesară implementarea statului de drept ca modalitate de guvernare, nu de
gestionare a societății, cetățenii având nevoie să fie lăsați liberi să își urmărească
scopurile, în cadre normative predeterminate (Waldron 2016). Pentru John Rawls, statul
de drept este perceput sub forma cadrului normativ administrat în mod corect , imparțial și
previzibil de cei ca re sunt responsabili să o facă – raportarea lui Rawls față de statul de
drept implică o componentă a corectitudinii, pe care o regăsim în modul său de abordarea
a situațiilor cu caracter politic sau social.
Ideea centra lă a statului de drept, exprimată de Albert Dicey încă din secolul al
XIX-lea, se referă la egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii, indiferent de rangul sau
de pozițiile ocupate de aceștia. Astfel, Dicey consideră că „niciun om nu este deasupra
legii și fiecare om, indiferent de rangul sau de condiția sa, este subiectul legii ordinare a
ținutului și supus jurisdicției tribunalelor obișnuite” (Waldron 2016).
Graficul de mai jos surprinde principalele caracteristici ale statului de drept, așa
cum au fost prezentate anterior , prin analiza diferitelor perspective elaborate de filosofia
politică. Astfel, statul de drept vizează aspecte precum egalitatea cetățenilor în fața legii,
libertatea cetățenilor conferită de lege, predictibilitatea și corectitudin ea legii, protecția
oferită de lege, precum și separația puterilor în statul de drept.

21
Prin urmare, filosofia politică a ultimelor două milenii, plecând de la Aristotel și
până la școlile de gândire din zilele noastre, acordă o importanță majoră statului de drept,
văzut ca principiu pe care se bazează și de la care pleacă modalitatea de guve rnare
democratică a unei societăți. Practic, statul de drept și efectele produse de implementarea
acestui principiu reprezintă o garanție pentru cetățeni că valorile asumate de contractul
social sunt respectate de puterea politică. Mai mult decât atât, aut oritatea pe care se
bazează statul de drept este una nu neapărat coercitivă și nu apelează la forță, ci este o
autoritate bazată pe argumente, pe care cetățenii aleg, de cele mai multe ori, să le respecte
(Arendt 1993).
Un aspect relevant pentru analiza elaborată în această lucrare constă în
aplicabilitatea statului de drept la nivel supranațional, așa cum este cazul Uniunii
Europene. Perspectivele oferite mai sus se referă, în principal, la implementarea
principiilor statului de drept în interiorul state lor naționale; astfel, este nevoie de o
transpunere a acestor principii la nivel supranațional, în vederea furnizării unei
perspective cu privire la implementarea statului de drept de către cadrul instituțional al
Uniunii Europene.

Graficul 1: Principalele caracteristici ale statului de drept Libertate Egalitate
Predictibilitate Protecție
Separația
puterilorCorectitudine

22
Statul de drept la nivel supranațional: aplicabilitatea principiilor la nivelul Uniunii
Europene
Încă dinaintea Tratatelor de la Maastricht și de la Lisabona, prin care este asumată la
nivel constitutiv , de toate Statele Membre , aderarea la principiile de guvernare
democrati că și, implicit, la principiile statului de drept, Curtea Europeană de Justiție a
descris, în 1986, Comunitatea Europeană drept „o comunitate bazată pe statul de drept”,
plecând de la premisa că „nici Statele Membre, nici instituțiile comunitare nu putea e vita
evaluarea conformității acțiunilor lor cu ‘carta constituțională ’ a Comunității” (Pech
2010, 359).
Poate fi, astfel, observat caracterul profund orientat spre lege și spre
predictibilitatea oferită de cadrul legislativ pe care se bazează Uniunea Eur opeană, o
caracteristică pe care o impune atât instituțiilor sale, cât și Statelor Membre. Pech (2010,
359) remarcă faptul că, începând cu cazul din 1986 ( Les Verts v. Parliament ), Curtea
Europeană de Justiție s -a raportat la tratatul constitutiv al CEE din 1957 nu ca la un tratat
internațional, așa cum fusese abordarea în trecut, ci ca la „un document constituțional al
unei construcții politice supranaționale bazată pe statul de drept”. În mod cert, Curtea
Europeană de Justiție este cea care asigură respectarea principiilor juridice cuprinse în
tratatele constitutive ale Uniunii Europene, motiv pentru care le abordează mai degrabă
sub forma unor texte constituționale decât sub for ma unor acorduri internaționale
obișnuite. De fapt, jurisprudența Curții Europene de Justiție și prerogativele de care se
bucură au reprezentat un motiv de campanie anti -europeană în perioada premergătoare
referendumului privind apartenența Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord
la Uniunea Europeană, în 2016, când campania Leave a susținut că peste trei sferturi
dintre procesele intentate Marii Britanii l a Curtea Europeană de Justiție, în ultimii 40 de
ani, au avut o sentință cu efecte nega tive pentru statul britanic.5 Se poate observa, deci, o

5 Retorica anti -europeană a fost vizibilă mai ales în publicațiile de dreapta din Marea Britanie, care au
susținut fie UK Independence Party, fie aripa pro-Brexit din Partidul Conservator, cum ar fi The
Telegraph, The Daily Mail, The Sun, The Sunday Express etc. Statistica citată, privind hotărârile CEJ în
legătura cu Marea Britanie, poate fi consultată aici: http://www.express.co.uk/news/uk/648899/Brita in-
loses -most -cases -taken -to-European -Court -EU-referendum -Vote -Leave -Gove.

23
tensiune a nivelului național în raport cu cel supranațional, inclusiv în ceea ce privește
practica judiciară și respectarea principiilor statului de drept la nivel supranațional.
Principiile statulu i de drept sunt preluate, la nivelul Uniunii Europene, din
„experiențe constituționale naționale în Europa” (Pech 2010, 362), surprinzând astfel
relația de reciprocitate dintre Uniunea Europeană și Statele sale Membre. Mai mult decât
atât, cercetarea în do meniu vorbește inclusiv de un deficit al statului de drept la nivel
european, văzut ca fiind generat odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht, însă
reformat și remediat, cel puțin parțial, prin implementarea prevederilor Tratatu lui de la
Lisabona. În acest sens, Pech (2010) susține că Articolul 2 al Tratatului de la Lisabona
face distincția clară, bazată pe regimurile constituționale naționale, cu privire la faptul că
Uniunea este fondată pe principiile privind „libertatea, democrația, respectul pentr u
drepturile fundamentale și statul de drept”; fiind un principiu fundamental al UE, statul
de drept devine un numitor comun pentru regimurile constituționale naționale și cel
european. Astfel, UE împrumută de la Statele Membre și normalizează relațiile de tip
constituțional la nivel supranațional, prin identificarea principiilor legate de democrație,
drepturi fundamentale și statul de drept sub forma unor puncte comune între Uniune și
State Membre.
În consecință, se poate discuta despre o supranaționaliza re a constituționalității și a
principiilor statului de drept, asumată și implementată de Uniunea Europeană și de
instituțiile sale, Curtea de Justiție fiind un actor cu o relevanță ridicată în acest proces.
Acest proces, susține Pech (2010, 363), s -a dove dit a fi un punct de dezacord între Statele
Membre, care au considerat că „Uniunea nu se poate baza pe acest principiu
constituțional (n.a. statul de drept) pentru că nu constituie un stat”; cu toate acestea,
Tratatul de la Lisabona păstrează statul de drept, în Articolul 2, printre principiile pe care
este fundamentată Uniunea. Pech face o precizare esențială în acest context – statul de
drept este, de regulă, însoțit de alte principii, precum democrația sau drepturile
fundamentale, ceea ce in dică necesitatea corelării principiului statului de drept cu
celelalte principii pe care se bazează UE, așa cum sunt enumerate în Articolul 2 al
tratatului. Astfel, Pech (2010, 368) arată că, deși statul de drept „poate fi compatibil cu

24
încălcări grosolane ale drepturilor omului”, nu este cazul atunci când discutăm despre
principiile statului de drept aplicate la nivel supranațional de Uniunea Europeană.
În plus, Uniunea Europeană, pe modelul altor construcții politice la nivel statal sau
internațional, fo losește principiile statului de drept ca instrument de politică externă,
văzut drept „o garanție împotriva erodării valorilor democratice în țările terțe și statele
candidate UE, atât în politica de extindere, cât și î n cea de vecinătate” (Coman 2016 ,
171). Mai mult decât atât, așa cum a fost prezentat mai sus, UE implementează, prin
tratatele sale, o politică de monitorizare, în caz de nevoie, a performanțelor Statelor
Membre în ceea ce privește implementarea și respectarea principiilor statului de drept. Cu
toate acestea, Coman (2016, 172) amintește cazul revizuirii constituției maghiare, din
2011, când s -a sedimentat „percepția că nu sunt atribuite competențe clare Comisiei
Europene pentru a adresa schimbările ordinii constituționale din cadrul Statelor
Membre”. În acest sens, este în derulare mecanismul de verificare a respectării statului de
drept în Polonia, declanșat în 2016 de prim -vicepreședintele Comisiei, Frans
Timmermans; presupusele abuzuri ale guvernului polonez și încălcări ale statului de drep t
sunt mai degrabă sesizate, însă fără un mare impact, de către Comisia Europeană. În
ciuda faptului că dl. Timmermans și -a exprimat îngrijorările cu privire la evoluțiile din
Polonia, acesta a declarat că aplicarea de măsuri punitive ar fi mai degrabă
contraproductivă, având în vedere situația actuală (EU Observer 2017).
În acest sens, Coman (2016, 172) remarcă afirmația unei foste vicepreședinte a
Comisiei Europene, Viviane Redding, care a deplâns „criza statului de drept” într -un
discurs adresat Parlame ntului European în 2012: „suntem într -o dilemă privind (criteriile
de la) Copenhaga. Suntem foarte stricți cu criteriile de la Copenhaga, mai ales în ceea ce
privește statul de drept, în procesul de aderare pentru un nou Stat Membru, însă, odată ce
statul a intrat în UE, pare că nu mai avem niciun instrument pentru a verifica dacă statul
de drept și independența sistemului judiciar mai sunt respectate”.6 Poate fi observată,

6 Discursul are loc la două luni după ce România fusese amplu criticată pentru suspendarea președintelui
de la acel moment, Traian Băsescu, existând temeri din partea Comisiei Europ ene că principiile statului
de drept fuseseră încălcate de majoritatea parlamentară de la acel moment; urmare acelui episod, Comisia
a adoptat Comunicarea Un nou cadru UE pentru consolidarea statului de drept (COM(2014) 158 final/2),

25
astfel, o situație mai degrabă problematică în ceea ce privește autoritatea de care se
bucură instituțiile europene, ca garanți ai respectării statului de drept la nivelul întregii
Uniuni, în rândul Statelor Membre (sau în rândul unei părți a Statelor Memb re). Așa cum
este evidențiat mai sus, UE se bucură de o serie de instrumente (mai ales în cadrul
politicii de extindere și al politicii de vecinătate, dar nu numai) prin care poate promova
agenda și principiile statului de drept în relațiile sale cu terții , fie că este vorba de state
care se află în procesul de aderare sau care doar cooperează cu UE în diverse sectoare.
Mai mult, prin politica sa externă și prin instrumentele de politică externă pe care le
implementează, UE urmărește să implementeze princip iile statului de drept în teritorii în
care nu sunt implementate.
Situația problematică apare, însă, atunci când Uniunea Europeană trebuie să
gestioneze aplicabilitatea principiilor statului de drept acasă , în rândul propriilor State
Membre; această situa ție poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte,
se poate discuta despre diferențele existente între Statele Membre în ceea ce privește
tradiția politică și atașamentul de valorile democratice; în vreme ce statele vechi (UE15)
se bucur ă de o mai veche tradiție democratică decât Statele Membre mai noi, acest aspect
nu este neapărat unul definitoriu. În acest sens, o altă perspectivă a analizei se poate referi
la emergența mișcărilor cu caracter naționalist, care sunt prezente în State Me mbre vechi
și noi deopotrivă (Franța, Olanda, Ungaria, Polonia, Danemarca, Grecia, Slovacia,
Regatul Unit etc.), ceea ce ar putea indica o deficiență structurală în societățile europene,
mai degrabă decât un clivaj est -vest.
Cu toate acestea, un aspect re levant pentru analiza de față îl poate constitui
eficiența cu care sunt abordate și încheiate negocierile de aderare a unui stat la Uniunea
Europeană. Un bun exemplu în acest sens este reprezentat de extinderea din 2007, când
Bulgaria și România au devenit State Membre UE. În vreme ce aderarea a avut loc în
urmă cu mai bine de zece ani, cele două state sunt, în continuare, monitorizate de
Comisia Europeană cu privire la evoluțiile și performanțele sistemelor judiciare;

pe care își bazează și ancheta în desfășurare privind evoluțiile din Polonia, alături de prevederile
articolului 7 din Tratatul privind UE.

26
demersurile anticorupție și, în cazul Bulgariei, anti -crimă organizată sunt atent evaluate
de experții europeni, în vederea asigurării unor tendințe pozitive, cu scopul final constând
în respectarea principiilor și valorilor fundamentale ale Uniunii Europene, printre care și
statul de drept. M ai mult decât atât, cele două state nu au reușit să devină membre ale
Spațiului Schengen tocmai din cauza nerespectării principiilor statului de drept și a unui
nivel ridicat al corupției în rândul administrațiilor publice din Bulgaria și din România.
Astfel, poate fi observată o diminuare a ratei de reformare a sistemului dintr -un anumit
stat odată ce aderarea propriu -zisă are loc, generând, prin urmare, întrebări cu privire la
gradul de eficiență a negocierilor purtate în perioada pre -aderare.

Agravarea guvernanței spațiului Schengen
Guvernanța reprezintă un aspect central al gestionării unui anumit spațiu, fie acesta la
nivel național sau supranațional. Este, prin urmare, esențială abordarea aspectelor care țin
de guvernanța existentă la nivelul Uniunii Europene, la nivel general, pre cum și de
guvernanța spațiului Schengen, la nivel particular. Astfel, această secțiune a capitolului
va urmări să furnizeze o perspectivă analitică cu privire la evoluția guvernanței în UE,
urmând să îngusteze viziunea de la general către specific, aplicat pe cazul spațiului
Schengen.

Guvernanța supranațională – modele în Uniunea Europeană
Guvernanța reprezintă un concept care a concentrat atenția cercetătorilor, mai ales în
perioada recentă; deși uneori utilizat în relație de sinonimie cu guvernarea, termenul
guvernanță este diferit de guvernarea propriu -zisă. La nivel european, spre exempl u, nu
se poate vorbi de o guvernare supranațională, ci, mai degrabă, de un model (sau modele
multiple) de guvernanță supranațională. Cercetătorii analizează guvernanța conform unui
număr de criterii, cea mai cunoscută teorie în integrarea europeană fiind g uvernanța
multinivel, care privește guvernanța Uniunii sub forma nivelurilor diferite la care se
exercită aceasta, precum cel supranațional, cel național și cel subnațional. Există, de
asemenea, teorii mai puțin cunoscute, cum ar fi guvernanța în rețea, ca re se referă la

27
„facilitarea unei înțelegeri împărtășite între organizații și stakeholderi asupra rețelelor de
politici pentru a putea crea practici de elaborare a p oliticilor bazate pe încredere, prin
interacțiune, comunicare, negociere și schimb de infor mații” (Bekkers et al. 2007, 6 ).

GUVERNARE GUVERNANȚĂ
▪ un actor central cu relevanță
▪ sistem unicentric
▪ în principal exercitată de instituții
publice
▪ de obicei centralizată
▪ prezentă la nivel național

▪ caracterizată prin „coerciție,
comandă și control” (Bekkers et al.
2007, 14) ▪ mai mulți actori relevanți
▪ sistem policentric
▪ cooperare între instituțiile publice și cele
private
▪ descentralizată
▪ prezentă la nivel național, dar și la nivel
internațional și supranațional
▪ caracterizată prin „negociere, cooperare și
lucrul în mod concertat” (Bekkers et al.
2007, 14)
Tabelul 1: Guvernare și guvernanță

La nivel european, termenul de guvernare a fost utilizat până la sfârșitul anilor
’90, când a fost înlocuit, gradul, cu termenul de guvernanță , probabil plecând de la
premisa că ar fi, mai degrabă, contra -productivă o abordare care să promoveze structuri
europene asemănătoare celor prezente la nivel național. În acest sens, Shore (2011) arată
că, deși cele mai înalte niveluri de decizie ale UE ( inclusiv președinți ai Comisiei, precum
Romano Prodi sau Jacques Delors) se refereau la un guvern al Uniunii, după anul 2000 s –
a conturat ideea de guvernanță europeană , cel mai probabil plecând de la ideea că
„oamenii prezintă o neîncredere în creștere în instituții și în politică sau nu sunt, pur și
simplu, interesați de acestea” (European Governance – A White Paper, COM (2001) 428
final, 1).
Chestiunea de guvernanță la nivelul Uniunii Europene apare cu mult înaintea
Tratatului de la Maastricht, care est e văzut drept un punct de plecare pentru guvernanța

28
Uniunii (Kohler -Koch 1999). Înainte de Maastricht, au existat chestiuni leg ate de
guvernanța spațiului de liber-schimb instituit odată cu tratatele constitutive ale
Comunităților Europene sau aspecte priv ind libera circulație a lucrătorilor. Mai mult
decât atât, politicile Comunităților Europene au avut nevoie de mecanisme de aplicare la
nivel supranațional, politica agricolă comună sau politica de coeziune reprezentând
politici cheie ale Comunităților înc ă dinainte de Actul Unic European sau de Tratatul de
la Maastricht (văzute ca momente în care cooperarea europeană s -a consolidat și a
deschis calea către noi puncte de dezvoltare a proiectului european). Un bun exemplu în
acest sens îl reprezintă, așa cum a fost amintit mai sus deja, coagularea unui număr de
state membre și implementarea unei inițiative a acestora – crearea spațiului Schengen –
care a avut nevoie, bineînțeles, de guvernanță.
Astfel, această lucrare argumentează că, deși tratatele din ani i ’90 și evoluția
Uniunii de după acestea au adus mecanisme noi de guvernanță la nivelul Uniunii
Europene, necesitatea guvernanței a existat încă din momentul fondării Comunității
Europene a Cărbunelui și a Oțelului (CECO), în 1952, plecând de la nevoia de a asigura
capacitatea noilor instituții supranaționale (sau internaționale, la acel moment) de a
implementa deciziile luate la nivelul Comunității.
Guvernanța Uniunii Europene reprezintă un domeniu vast de cercetare, abordat cu
precădere în vederea dete rminării proceselor prin care o construcție politică
supranațională poate fi guvernată. Ideea centrală referitoare la guvernanța supranațională
se referă la suveranitatea statelor naționale care sunt parte integrantă, într -un mod
voluntar, a Uniunii; astfel, „suveranitatea statelor individuale este diluată în spațiul
european” ( Marks et al. 1996, 342). Este esen țial de pus în discuție aspectul referitor la
capacitatea de a luare a deciziei la nivel supranațional, în mod colectiv, de statele membre
ale Uniunii; procesul legislativ implică, în mod egal, Consiliul UE și Parlamentul
European, ceea ce înseamnă că cele două instituții pot fi privite drept camere ale unui
legislativ supranațional. Astfel, statele membre au posibilitatea amendării tuturor actel or
normative adoptate și implementate la nivel european, prin votul de care dispun la nivelul
Consiliului. Mai mult decât atât, deși Parlamentul European este privit ca o instituție care

29
reprezintă, prin excelență, cetățenii europeni și nu statele membre, funcționând după
logica intereselor grupurilor parlamentare (pe modelul celor existente la nivel național),
au existat situații în care membrii Parlamentului European dintr -un anumit stat s -au
coalizat, transpartinic și independent de abordarea pe care gru purile lor parlamentare au
avut-o, în vederea negocierii unor considerente care țineau de interesele naționale ale
statului membru respectiv. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă coalizarea
europarlamentarilor din România (și Bulgaria) în 2016, în pr ocesul de negociere a
acordului comercial UE -Canada; pentru a putea obține un beneficiu pentru cetățenii din
cele două țări (călătoria fără vize în Canada), europarlamentarii au făcut front comun și
au legat negocierile comerciale de chestiunea vizelor.
Prin urmare, guvernanța la nivelul Uniunii Europene este, în mod real, legată de o
serie de aspecte care țin, pe de o parte, de cadrul instituțional creat la nivel supranațional,
mai ales în perioada post -Maastricht, și consolidat prin Tratatul de la Lisab ona. Aceste
mecanisme de guvernanță indică crearea unor structuri la niveluri diferite, prin implicarea
parlamentelor naționale în procesul legislativ ordinar al Uniunii în perioada post –
Lisabona, consolidând astfel angrenarea structurilor naționale în cad rul european. Mai
mult decât atât, UE a creat o multitudine de rețele transnaționale și supranaționale, prin
care a implicat actori publici și privați din toate statele membre, pe diverse domenii de
interes ale acestora, în vederea consolidării guvernanței la nivel european. Guvernanța în
rețea (teorie care vorbește de un model de guvernanță diferit de cea multinivel) presupune
implicarea unui număr cât mai mare de instituții și organizații, din toate mediile, în
vederea îmbunătățirii practicii de guvernare și, în definitiv, guvernării democratice a
Uniunii Europene (Bekkers et al. 2007). Pe de altă parte, guvernanța Uniunii Europene
implică o serie de mecanisme informale, bazate pe interesele predefinite ale statelor
membre, ale organizațiilor naționale sa u subnaționale, ale actorilor publici și privați
implicați în procesul de guvernanță a Uniunii, conducând astfel la o întreagă rețea de
actori, mecanisme și procese, formale și informale, prin care Uniunea Europeană este
guvernată.

30
Guvernanța spațiului S chengen
Plecând de la considerentele enunțate mai sus cu privire la guvernanța Uniunii Europene,
la nivel general, este important de subliniat că guvernanța spațiului Schengen este mai
degrabă gestionată de entități publice, care operează la nivel național și supranațional.
Astfel, spre deosebire de alte domenii în care UE operează, ca politicile economice, de
exemplu, actorii privați nu sunt neapărat implicați în procesul de guvernanță a spațiului
Schengen.
Guvernanța spațiului Schengen este strâns legată de o serie de domenii și
modalități de aplicare a deciziilor luate la nivel supranațional. În primul rând, spațiul
Schengen a fost constituit prin acordul din 1985, al statelor membre fondatoare (în afară
de Italia), la care au aderat, ulterior și alte state membre ale UE și non -membre. Există,
astfel, în acquis -ul Schengen, o serie de acorduri, convenții și acte adiționale prin care
alte state au aderat la spațiul Schengen; dincolo de acestea, există o serie de decizii luate
la nivel orizontal care se referă la implementarea propriu -zisă a acordurilor și convențiilor
care țin de spațiul Schengen ( Consiliul Uniunii Europene 2001). Acquis -ul Schengen mai
include, de asemenea, decizii luate în ceea ce privește d esființarea granițelor interne și
toate aspectele care decurg dintr -o măsură de o asemenea anvergură, precum politica
comună a vizelor, returnarea cetățenilor statelor terțe, dreptul de rezidență în statele
Schengen, combaterea imigrației ilegale sau armon izarea procedurilor consulare. În plus,
acquis -ul Schengen se referă și la cooperarea dintre statele membre în domenii precum
poliția și justiția, având în vedere relevanța acestora pentru implementarea prevederilor
acordurilor și convențiilor, precum și la Sistemul de Informații Schengen (SIS), care stă
la baza spațiului Schengen (Consiliul Uniunii Europene 2001).
Actele normative europene prin care este asigurată guvernanța spațiului Schengen
au fost, de -a lungul anilor, completate prin noi acte normat ive, care au luat în considerare
evoluțiile întâlnite, de regulă, în vecinătatea Uniunii Europene. Încă din 2011, odată cu
revoluțiile din nordul Africii și din Orientul Mijlociu (cunoscute sub numele generic de
Primăvara Arabă), instituțiile europene s -au văzut nevoite să ajusteze măsurile existente
la nivel european, în vederea furnizării unor răspunsuri care să adreseze situațiile curente

31
(Novotná 2015). Pachetul legislativ intrat în vigoare în 2014, care privește guvernanța
spațiului Schengen, a încerca t să aducă noi reglementări în acest sens, „reprezintă un
răspuns la conflictul dintre statele membre, în vederea menținerii unei zone comune de
liberă circulație (Novotná 2015, 1), urmare crizei din 2011, când „Italia a oferit permise
de rezidență tempora ră imigranților tunisieni, ceea ce le -a permis să circule liber în
celelalte state membre ale spațiului Schengen” (Novotná 2015, 1).
Pachetul legislativ menționat a inclus prevederi în ceea ce privește stabilirea unui
mecanism de evaluare și monitorizare a implementării acquis -ului Schengen și „un
amendament la Codul Schengen privind Frontierele în ceea ce privește reglementările
pentru reintroducerea temporară a controalelor vamale la granițele interne în circumstanțe
excepționale” (Consiliul Uniunii Eur opene 2013). Astfel, poate fi observată preocuparea
statelor membre Schengen în ceea ce privește necesitatea implementării corecte a acquis –
ului comunitar legat de spațiul Schengen, dar și nevoia ca, în caz de urgență, fiecare stat
membru să fie capabil s ă gestioneze, pe cont propriu, fluxul de persoane care intră pe
teritoriul său.
Legislația din 2014, prin care au fost revizuite mecanismele de guvernanță a
spațiului Schengen, include o serie de prevederi care se referă la verificarea condițiilor
legate de respectarea acquis -ului Schengen de către toate statele care sunt parte a
spațiului fără frontiere, precum și de către toate statele care vor să adere la spațiul
Schengen (cat egoria la care este încadrată, și în prezent, România). Dincolo de domeniul
de aplicabilitate a măsurilor, revizuirea legislativă se referă la delegarea de
responsabilități către Comisia Europeană, care devine, alături de statele membre,
responsabilă de im plementarea mecanismului de evaluare și de monitorizare (Consiliul
Uniunii Europene 2013). Practic, revizuirea legislației în ceea ce privește respectarea
acquis -ului Schengen se referă la furnizarea unor asigurări suplimentare între statele
membre Scheng en, prin care acestora li se reconfirmă, prin evaluări, monitorizări și
verificări periodice, respectarea tuturor reglementărilor de către toate statele membre.
Dincolo de reglementările generale, pachetul legislativ din 2014 aduce o serie de
modificări la Codul Schengen privind Frontierele, prin care sunt furnizate „măsuri

32
specifice la granițele externe în caz de deficiențe legate de mecanismul de evaluare
Schengen”, în timp ce aduce amendamente cu privire la „prevederile existente care
permit reintroduc erea controalelor la granițele interne în două alte cazuri” (Consiliul
Uniunii Europene 2013), după cum urmează:
▪ un caz serios de risc în ceea ce privește politicile publice sau securitatea internă;
▪ apariția unor deficiențe serioase legate de controlul efe ctuat la frontierele externe.
Astfel, reintroducerea controalelor la frontierele interne poate fi efectuată,
începând din 2014, în trei cazuri: evenimente care pot fi prevăzute (cum ar fi potențiale
riscuri generate de întâlniri la nivel înalt, evenimente sportive sau culturale etc.),
evenimente urgente (cum ar fi un atac terorist) și persistența deficiențelor majore la
granițele externe (Consiliul Uniunii Europene 2013). Poate fi observată, prin revizuirea
legislativă din 2014, o atenție sporită a statelo r membre în ceea ce privește capacitatea
acestora de a restaura controlul național asupra teritoriului național.

Agravarea guvernanței Schengen
Așa cum este indicat mai sus, guvernanța spațiului Schengen începe să fie pusă sub
revizuire, în afara cazuril or obișnuite, încă de la începutul acestui deceniu, odată cu
revoluțiile din vecinătatea Uniunii Europene. Cu toate acestea, se poate vorbi despre o
agravare reală, pusă în retrospectivă, a guvernanței spațiului Schengen începând cu anul
2015 (la un an dup ă intrarea în vigoare a pachetului legislativ privind Schengen), când s -a
declanșat cea mai mare criză a refugiaților pe continentul european, în perioada
postbelică.
Agravarea guvernanței spațiului Schengen poate fi caracterizată din mai multe
perspective. În primul rând, este vorba despre neaplicarea prevederilor legale naționale și
supranaționale în ceea ce privește guvernanța spațiului Schengen, mai ales la granițel e
externe. Influxul de refugiați și de migranți din spații afectate de conflicte (Siria, Irak,
Afganistan) a condus la o reală cădere a granițelor externe din sudul Uniunii (în special
cea a Greciei, dar și a Italiei, a Ungariei și a Croației). Astfel, acc esul unui număr ridicat

33
al cetățenilor unor state terțe pe teritoriul Schengen s -a făcut în condițiile în care
respectarea acquis -ului Schengen nu a fost posibilă.
În al doilea rând, agravarea guvernanței spațiului Schengen relevă o criză de
încredere î ntre statele membre ale spațiului Schengen, ceea ce poate conduce la reale
probleme pe termen lung în ceea ce privește implementarea legislației Schengen. Astfel,
situația cu care se confruntă statele europene începând cu anul 2015 arată deficiențe în
ceea ce privește controlarea granițelor externe de către acele state membre care sunt
situate la periferia geografică a Uniunii; acest fapt conduce la chestionarea întregii
arhitecturi Schengen, bazată pe capabilitățile de care dispun statele respective pentru a
putea gestiona accesul cetățenilor statelor terțe în spațiul Schengen. Mai mult decât atât,
reintroducerea controalelor la granițele interne, care a avut loc după declanșarea crizei
migratorii din 2015, arată că statele membre au prioritizat nevoile naț ionale și au
concluzionat că, cel puțin pentru moment, nevoia de securitate individuală, asigurată prin
mijloace naționale, primează nevoii de securitate colectivă, asigurată prin mijloace
supranaționale, sau nevoii economice, care a stat, de fapt, la baza creării spațiului
Schengen.

Evaluarea capitolului
Cel de -al doilea capitol al acestei teze a urmărit să furnizeze o perspectivă analitică
asupra spațiului Schengen, prin raportarea la principiile statului de drept, ca fundament al
cooperării supranaționale care a creat spațiul Schengen, dar și asupra guvernanței
supranaționale, în general, și guvernanței Schengen, în particular. Capitolul a analizat
evoluțiile care au condus, pe de o parte, la dezvoltarea spațiului Schengen și, pe de altă
parte, la situația actuală, în care există mai degrabă un regres în ceea ce privește
guvernanța spațiului Schengen și perspectivele acestuia.

34
Capitolul III
SPAȚIUL SCHENGEN ȘI CRIZA MIGRATORIE

Prezentarea capitolului
Capitolul final al acestei lucrări va face o analiză asupra situației și evoluțiilor din spațiul
Schengen în ultimii doi ani, odată cu declanșarea crizei migratorii, în 2015. Capitolul va
urmări desfășurarea crizei, precum și efectele acesteia, care au con dus la declanșarea
celei mai severe mișcări de refugiați din Europa postbelică. Concomitent, lucrarea va
analiza reacțiile liderilor europeni, precum și pe cele ale instituțiilor europene, în vederea
stabilirii unor direcții de acțiune promovate la nivel e uropean, în contextul crizei
migratorii. Cele două aspecte analizate, criza migratorie și reacțiile europene la criză,
reprezintă, în cadrul capitolului, contextul prin care lucrarea va putea schița perspectivele
spațiului Schengen. Plecând de la evoluțiil e din perioada recentă, acest capitol își propune
să analizeze cum va arăta spațiului Schengen în viitor.

Uniunea Europeană și criza migratorie
În contextul crizei migratorii, Uniunea Europeană a fost asemănată, de multe ori, cu o
fortăreață – fortăreața Europa (Borg -Barthet și Lyons 2016). Metafora prin care Uniunea
Europeană a fost comparată cu o fortăreață se bazează pe spațiul de libertate și de
prosperitate pe care a reușit să îl creeze după cel de -Al Doilea Război Mondial în vestul
contine ntului și după căderea Cortinei de Fier în estul continentului, bazat pe guvernarea
democratică și pe respectarea drepturilor omului. Prin comparație, vecinătatea sudică (și
cea estică) a fost caracterizată de regimuri autoritare, guvernate în afara princi piilor
democratice care au modelat continentul european în ultimele decenii. Prin urmare,
spațiul european a devenit, datorită libertății și prosperității care îl caracterizează, un
teritoriu la care populațiile din vecinătate au aspirat. Mai mult decât at ât, istoria mai
degrabă turbulentă din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, care a înregistrat

35
numeroase conflicte și încălcări ale drepturilor omului, au generat mișcări masive ale
populație, mai ales în anii care au urmat Primăverii Arabe (2010 -preze nt), dar cu
precădere urmare izbucnirii războiului civil din Siria și dislocării unui număr ridicat de
refugiați în statele vecine.
Este estimat că momentul zero al izbucnirii crizei migrației în Europa a fost în
anul 2010, când „corpul unui bărbat care căzuse dintr -un avion operat de British Airways
pe aeroportul Heathrow a fost descoperit într -o suburbie bogată din vestul Londrei”
(Borg -Barthet și Lyons 2016, 230). Astfel, se observă eforturile extreme ale unei
persoane de a ajunge în Europa, care cade, la propriu, dintr -un avion, ceea ce face din
Europa o fortăreață în care numere semnificative de persoane care provin nu doar din
vecinătatea continentului european își propun să ajungă, cu orice preț. Criza migratorie
s-a perpetuat și s -a accentuat în a nii care au urmat acelui moment din Londra, atingând un
vârf în vara anului 2015, când au fost înregistrate „mișcări de masă a mai mult de un
milion de refugiați și imigranți (mulți dintre ei fugind de conflictele din Siria, Afganistan
și Irak)” (Borg -Barthet și Lyons 2016, 230) către statele europene.
Anterior crizei migrației, care a văzut primele semne încă de la începutul acestui
deceniu, statele europene începuseră să coopereze în vederea unei politici comune în ceea
ce privește migrația, chiar în de trimentul principiului suveranității naționale, având în
vedere implicațiile unei asemenea politici comune. Chiar semnarea acordului Schengen,
în 1985, indică o astfel de abordare comună, bazată pe nevoile colective de dezvoltare
economică și, la un nivel general, de aprofundare a integrării europene. Mai mult decât
atât, deja faimoasa Convenție de la Dublin, datând încă din 1990, „a condus la un acord
la nivelul întregii Comunități, în 2003, în ceea ce privește gestionarea cererilor de azil”
(Borg -Barthet și Lyons 2016, 231), pentru ca, un an mai târziu, în 2004, să fie înființată
agenția europeană Frontex, al cărei rol este să controleze frontierele externe ale Uniunii
Europene.
Cu toate acestea, anumiți cercetători consideră că „aprofundarea integrării prin
acorduri incomplete” (Scipioni 2017, 1) a condus la crearea condițiilor premergătoare
crizelor la nivelul Uniunii și în procesul de integrare europeană. Scipioni (2017) arată

36
momentul de criză din 2015 nu a fost unul care s -a conturat dintr -o dată, ci , mai degrabă,
unul care s -a modelat pentru ani de zile înaintea izbucnirii lui. Una dintre cauzele
atribuite acestei crize este cea legată de politicile naționale și supranaționale din Uniunea
Europeană în ceea ce privește migrația, ceea ce poate conduce, dintr -o anumită
perspectivă, la aprofundarea integrării europene prin necesitatea și urgența reglementării
la nivel supranațional, cu scopul de a rezolva astfel de crize. Astfel, este argumentat că,
prin acorduri europene defectuoase în diverse domenii (î n acest caz, migrația), sunt create
precondițiile unor crize severe, care se conturează în anumite perioade de timp, ceea ce
poate conduce la necesitatea unor noi reglementări, în momentul în care astfel de crize
izbucnesc. Jones et al. (2016) se referă ch iar la caracterul incomplet al reglementărilor
europene ca la un mecanism de aprofundare a integrării, prin nevoia de a aborda situațiile
cauzate, în parte, de reglementările inițiale incomplete.
Revenind la criza migratorie cu care Uniunea Europeană se confruntă încă de la
începutul acestui deceniu, Borg -Barthet și Lyons (2016) arată că reglementările
Schengen, spre exemplu, au fost încălcate de statele membre în timpul acestei crize. Prin
pachetu l legislativ pentru guvernanța Schengen din 2014, statelor membre li se permite să
reinstituie controalele la frontierele interne, în contextul în care granițele externe nu sunt
controlate corespunzător. Această situație, privind controlul frontierelor ext erne, a fost
întâlnită cu regularitate în state membre precum Italia, Malta, Grecia, Ungaria sau
Croația, care, de -a lungul anilor, nu au avut capacitatea de a adresa influxul ridicat de
refugiați și imigranți către teritoriile lor și, implicit, către Uniu nea Europeană. Prin
urmare, statele Schengen au găsit motivația pentru „a ridica garduri de sârmă ghimpată
pentru împiedicarea fluxului de imigranți dintr -un stat în altul” (Borg -Barthet și Lyons
2016, 232), ceea ce a condus la o re -naționalizare a chestiu nii migrației, în ciuda
demersurilor întreprinse anterior la nivel european. Mai mult decât atât, Borg -Barthet și
Lyons (2016) arată că revizuirea cadrului legislativ privind guvernanța spațiului
Schengen din 2014 a fost făcută prin ocolirea Parlamentului European, în cadrul
procedurii interguvernamentale Justiție și Afaceri Interne (JAI), sabotând astfel nivelul
supranațional, reprezentat prin excelență de Parlament și de Comisie. Dincolo de cadrul

37
referitor la procesul de integrare europeană, revizuirea p achetului legislativ privind
spațiul Schengen din 2014 a constat în readucerea unor prerogative către statele membre,
conducând astfel la abolirea principiului solidarității între statele membre și la crearea
unei „abordări laissez -faire în ceea ce priveșt e migrația, în care cine construiește cele mai
înalte garduri sau cine oprește cel mai mare număr de solicitanți de azil este câștigătorul
pe termen scurt” (Borg -Barthet și Lyons 2016, 232).
Criza migratorie a relevat, îndeosebi în perioada post -2015, o reală problemă
structurală pentru Uniunea Europeană. Pe de o parte, protecția granițelor externe
reprezintă un risc real pe termen scurt, mediu și lung, având în vedere importanța acestora
pentru întregul spațiu – permeabilitatea granițelor externe indică deficiențe pentru spațiul
Schengen, care se bazează tocmai pe un control eficient al celor care intră prin granițele
externe ale membrilor din periferia geografică. Pe de altă parte, amploarea crizei a văzut,
așa cum va fi prezentat mai jos, o lipsă de un itate între statele membre, care au preferat să
facă un pas în spate în ceea ce privește integrarea și să își gestioneze pe cont propriu
problemele care țin de securizarea granițelor. În acest sens, poate fi observată fragilitatea
procesului de integrare, care nu doar că este reversibil, ci este ușor reversibil, mai ales în
momente de criză. Astfel, poate fi observat cum decenii întregi de eforturi comune pentru
realizarea unui acord în ceea ce privește spațiul Schengen, precum și toate demersurile
care au urmat anului 1985 sunt, practic, abandonate temporar (cel puțin pentru moment)
în vederea protejării intereselor naționale. Este, într -o anumită măsură, o infirmare a
teoriei constructivismului social, care consideră că interesele sunt conturate urmare
interacțiunii dintre diverși actori, la nivel european, în cazul de față. Situația în sine arată
o lipsă de solidaritate între statele membre ale Uniunii Europene care, în fața propriilor
cetățeni, preferă să abordeze un discurs mai degrabă axat pe interesele naționale și pe
închiderea granițelor, decât pe promovarea unor mecanisme comune de abordare a
situațiilor problematice generate de criză.
Această evoluție este contradictorie cu agenda pe care și -a asumat -o actualul
Colegiu al Comisarilor Europeni care, la preluarea mandatului, au urmărit să contureze o
nouă politică a migrației și a azilului, prin cooperarea strânsă dintre statele membre, în

38
spiritul solidarității (Juncker 2014). De asemenea, președintele Comisiei Europene a
indicat Frontex drept un ins trument prin care migrația ilegală poate fi diminuată, în
contextul securizării granițelor externe ale Uniunii Europene.
Cu toate acestea, majoritatea refugiaților și imigranților care vin către Europa
călătoresc în condiții deosebit de periculoase. Adău gând acestui context și condițiile
pentru care respectivele persoane au fugit din țările lor, anumite state europene au
hotărât, unilateral, deschiderea granițelor, în vederea acordării de asistență umanitară
refugiaților car e fug din calea războiului, cee a ce a condus la imposibilitatea urmăririi
logicii anunțate inițial de noua echipă de comisari europeni. Mai mult decât atât,
desfășurarea crizei refugiaților a condus, așa cum este precizat mai sus, la un grad scăzut
de solidaritate între statele membre a le Uniunii Europene, mai ales în comparație cu ceea
ce urmărea președintele Comisiei la preluarea mandatului său, la sfârșitul anului 2014.
Principalele rute de acces către Europa au fost, în ultimii ani, mai ales prin Grecia și
Italia, două state membre
care au solicitat, în
nenumărate rânduri,
sprijinul celorlalte state
membre ale Uniunii
Europene. După accesul pe
teritoriul Uniunii, cei mai
mulți solicitanți de azil au
urmărit să ajungă către state
din vestul și din nordul
continentului, cum ar fi
Germ ania, Danemarca,
Suedia sau Marea Britanie.

Imaginea 3: Rutele refugiaților și imigranților către Europa

39
Cadrul normativ european, schițat încă prin Tratatul de la Maastricht, din 1992, a
fost interpretat drept un cadru incomplet pentru a adresa chestiuni legate de migrație sau
de azil (Scipioni 2017). Abordarea interguvernamentală a acestor chestiuni, încadr ată în
pilonul III al Tratatului de la Maastricht – Justiție și Afaceri Interne, a primat până în
2009, la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Cu toate acestea, desființarea
modelului pe piloni instituită în 1992 nu a fost abordarea prioritară în revizuirea
legislației privind Schengen din 2014, când s -a optat, din nou, pentru o soluție
interguvernamentală, așa cum a fost arătat mai sus. Astfel, s -a urmărit instituirea unor
standarde minime pentru adresarea problematicii legate de migrație și d e azil pentru
cetățenii statelor terțe, ceea ce a condus la amploarea crizei migratorii din 2015. De
asemenea, Scipioni (2017, 5) arată că „statele membre au decis să reducă accesul Curții
de Justiție a Uniunii Europene, prin aranjamentele de la Amsterdam” prin „limitarea
armonizării de jos în sus”. Acest aspect privind reducerea domeniile de jurisdicție a Curții
de Justiție a Uniunii Europene, văzută ca un motor al integrării, relevă preferința statelor
membre pentru prezervarea și perpetuarea modelelor na ționale de decizie în domenii
precum migrația sau azilul, ceea ce arată o lipsă de coordonare a politicilor din aceste
sectoare cu politicile care țin de guvernanța spațiului Schengen.
Un aspect relevant în ceea ce privește armonizarea politicilor naționale și/sau
adoptarea unor politici comune, la nivel supranațional, constă în schimbările prin care a
trecut întregul cadru instituțional european în ultimii zece ani. Prin intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, este evident că formalizarea Consiliului European ca instituție
a Uniunii Europene duce pro cesul de integrare către o ușoară revenire spre logica
interguvernamentală; mai mult, efectele integrării, coroborate cu efectele crizelor
multiple cu care s -a confruntat Uniunea în ultimii ani (financiară, economică, a datoriilor
suverane, a migrației, Brexit), au condus către un pas în spate din partea unor instituții
europene, mai ales a celor cu un caracter profund supranațional, cum ar fi Comisia
Europeană. Astfel de evoluții relevă, în fapt , încercările întregii arhitecturi instituționale
europene de a limita impactul negativ, cel puțin cel perceput la nivelul publicului larg,

40
adus de procesul de integrare europeană și de crearea unor structuri precum zona euro sau
spațiul Schengen.
Un al doilea aspect cu relevanță ridicată în ceea ce privește criza migratorie este
reprezentat de riscurile pe care statele membre le percep în ceea ce privește securitatea
lor. Aspectul are două componente, una legată de capacitatea acestora de a -și controla
granițele și, în consecință, a fluxurilor de persoane care intră pe teritoriile lor, iar cealaltă
legată de țările de proveniență ale persoanelor care au venit către continentul european în
ultimii ani, în special începând cu anul 2015. În ceea ce privește capacitatea statelor
membre de a -și controla frontierele, riscul perceput se referă la problema legată de
supranaționalizarea granițelor, prin implementarea acordului Schengen. Astfel, se poate
considera că statele membre își reconsideră pozițiile în ceea ce privește spațiul european
fără frontiere interne, în contextul în care accesul într -unul dintre state înseamnă, efectiv,
accesul în toate statele membre. Prin urmare, se poate considera că este pusă la îndoială
cooperarea supranațională în acest domeni u și eficiența acesteia pentru securitatea
statelor membre. În ceea ce privește background -ul solicitanților de azil, există un curent
european, mai pregnant în statele membre din est, însă prezent în toate statele membre,
care afirmă că deschiderea graniț elor pentru refugiați și imigranți din zone precum Siria,
Irak sau Afganistan, unele controlate de organizația teroristă Statul Islamic, aduce riscuri
serioase de securitate, prin imposibilitatea de a monitoriza la nivel individual persoanele
admise. Cu al te cuvinte, riscul de securitate din această perspectivă se referă la
amenințările de tip terorist, care au afectat state membre precum Franța, Belgia,
Germania sau Marea Britanie din 2015 până în prezent.
Criza migratorie a surprins ineficiențele din ca drul legislativ european, în cadrul
căruia „politicile UE privind migrația și azilul au fost incomplete în ceea ce privește
măsurile de urgență” (Scipioni 2017, 7). Începând cu Tratatul de la Amsterdam, au fost
introduse prevederi care se refereau la „prot ecția temporară” în cadrul unor mișcări
masive ale populației; Directiva Protecției Temporare, adoptată de Uniunea Europeană în
2001 a prevăzut un sistem prin care statele membre care se confruntă cu o presiune
crescută pot fi sprijinite de celelalte state membre ale Uniunii. De asemenea, crearea

41
Fondului European pentru Refugiați în anul 2000 urmărea să furnizeze sprijin pentru
acele state membre care se confruntau cu astfel de situații. Scipioni (2017, 7) susține că
„Comisia Europeană nu are puterea imple menteze solidaritatea menționată în textul
legii”, mai ales în contextul în care statele membre nu doresc să delege mai multe
prerogative către Comisie. În acest context, este remarcabil faptul că, deși statele membre
ale Uniunii Europene susțin procesul d e integrare, există un nivel redus al disponibilității
statelor membre pentru soluționarea unor aspecte care pot apărea în interiorul Uniunii;
este surprinsă, de fapt, o întoarcere la interesele naționale individuale, în defavoarea
intereselor colective.
Astfel, criza migratorie din 2015 a arătat lipsa de sustenabilitate a sistemului
european, caracterizat de „combinația de armonizare scăzută, monitorizare slabă,
solidaritate scăzută și lipsa unor instituții europene puternice cu competențe în politica de
migrație” (Scipioni 2017, 9). În ceea ce privește politica de migrație a Uniunii Europene,
problema stringentă o reprezintă lipsa de disponibilitate a administrațiilor naționale ale
statelor membre de a se conforma cadrului normativ existent la nivel euro pean. O
asemenea situație prezintă riscuri serioase la integritatea Uniunii per ansamblul său,
considerând că este absolut necesară conformarea statelor membre la legislația
supranațională, adoptată în conformitate cu reglementările agreate de aceleași sta te
membre. Dincolo de criza migrației, situația indică deficiențe majore în aplicarea
prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii, ceea ce ridică probleme inclusiv în ceea ce
privește respectarea principiilor statului de drept la nivelul statelor memb re.

Reacții europene
Principala reacție provenită din rândul statelor membre în desfășurarea crizei migratorii a
fost cea de lipsă de unitate, în totală neconcordanță cu principiile care stau la baza
construcției europene. Astfel, „mai multe state membre par, într -un mod paradoxal, să
respingă acele principii europene (n.a. privind solidaritatea și statul de drept) în fața unei
amenințări percepute la adresa propriei construcții a identității lor europene”

42
(Borg -Barthet și Lyons 2016, 233). Retorica europeană în acest sens s -a referit, în mod
contraintuitiv, la religia majoritară a celor care au venit către statele membre ale Uniunii –
islamul, spre deosebire de religia majoritară prezentă pe continentul european,
creștinismu l, sau de lipsa unei afilieri religioase a cetățenilor europeni, ceea ce se traduce
printr -o raportare mai degrabă laică a cetățenilor către modul de organizare socială.
Componenta culturală, deși deseori evitată în evaluările făcute de decidenții
politi ci, pare să reprezinte o parte importantă în ceea ce privește reacțiile europenilor la
criza migrației. O bună întrebare în acest sens, vehiculată la amploarea crizei, în 2015, se
referea la reacția potențială a europenilor în eventualitatea în care cei ca re solicitau azil ar
fi fost 1 milion de cetățeni ucraineni în eventualitatea escaladării conflictului din Ucraina,
în locul unui milion de cetățeni sirieni. În contextul crizei, încercările Uniunii Europene
de a adresa la nivel supranațional aspecte refer itoare la politica de migrație sau la
controlul frontierelor externe au fost caracterizate ca fiind insuficiente sau neadecvate
pentru situația dată. Criza migrației a surprins faptul că, în lipsa unei politici comune în
ceea ce privește migrația, componen ta culturală joacă un rol important în deciziile pe care
statele membre aleg să le ia (vezi diferențele dintre Germania și Ungaria, care vor fi
detaliate mai jos).
Această reacție reflectă un anumit nivel de aplicare a standardelor duble din partea
unei porțiuni însemnate de cetățeni europeni. Pe de o parte, aceștia clamează principiile
fundamentale ale Uniunii în respingerea refugiaților în comunitățile lor, plecând de la
ideea că un număr ridicat de persoane cu un background total diferit de cel existen t în
acest moment în statele membre va afecta capacitatea acestor comunități de a se dezvolta
în conformitate cu principiile amintite. Pe de altă parte, aceleași principii la care se face
apel se referă la statul de drept și la respectarea drepturilor fund amentale ale omului,
Uniunea Europeană și statele sale membre fiind parte unor convenții internaționale în
acest sens, cum ar fi Convenția de la Geneva din 1951. Prin măsurile luate în ultimii doi
ani, „UE a eșuat, la nivel colectiv, să își respecte obliga țiile de a împărți povara, atât la
nivel intern, cât și la nivel extern, cerută de spiritul, dacă nu de litera, Convenției de la
Geneva din 1951” (Borg -Barther și Lyons 2016, 233).

43
La nivel european, Comisia Europeană se concentrează asupra unor măsuri prin
care să abordeze zonele fierbinți ( hotspots ), prin care un număr ridicat de refugiați și
imigranți ajung în spațiul UE, precum și schemele de returnare și relocare a acestora
(Comisia Europeană 2016). O problemă în cazul zonelor fierbinți este reprez entată de
disponibilitatea redusă a statelor membre de a avea astfel de zone pe teritoriile lor; un bun
exemplu în acest sens este reprezentat de Grecia, un stat prin care este recepționat un
număr mare de refugiați, ceea ce ar putea presupune blocarea lor în statul grec pentru o
perioadă ridicată de timp, din cauza incapacității autorităților naționale de a gestiona un
număr atât de ridicat de persoane – în 2015, peste 850.000 de solicitanți de azil au intrat
în UE prin Grecia (BBC 2016). În ceea ce priveș te politica de returnare, aceasta s -a
dovedit a fi ineficientă în criza migratorie cu care se confruntă Uniunea. Un demers de
amploare al Uniunii Europene în acest sens este reprezentat de acordul dintre UE și
Turcia în vederea returnării imigranților ileg ali din Grecia în Turcia, care a fost agreat în
contextul liberalizării vizelor pentru cetățenii turci și creșterea sprijinului financiar pentru
ca Turcia să poată gestiona situația din taberele de refugiați de pe teritoriul său.
Acordul încheiat de Uniu nea Europeană cu Turcia pentru returnarea imigranților
ilegali din Grecia, în 2015, a arătat nevoia Uniunii de a coopera cu statele din vecinătatea
sa, în vederea externalizării responsabilităților care au apărut odată cu criza migratorie.
Planul adoptat d e Consiliul European (2016) prevedea o serie de obligații pentru ambele
părți, printre care returnarea imigranților ilegali în Turcia începând cu martie 2016, și
relocarea unui imigrant si rian de către Uniunea Europeană, pe baza criteriilor de
vulnerabilit ate ale ONU. De asemenea, planul face Turcia partea responsabilă de
cooperare cu vecinii săi, în vederea prevenirii apariției unor noi rute maritime sau terestre
dinspre Turcia către UE, pentru refugiați. În schimb, UE urma să aloce între 3 și 6
miliarde d e euro către o facilitate pentru refugiați gestionată de Turcia, iar cetățenilor
turci urma să li se ridice vizele pentru accesul în Uniunea Europeană.7

7 Evenimentele din Turcia din vara anului 2016 – tentativ a de lovitură de stat eșuată – și măsurile
ulterioare luate de administrația tur că au încordat relațiile turco -europene, ceea ce a condus la înghețarea
acestei prev ederi a acordului UE -Turcia.

44
Totuși, acordul dintre UE și Turcia privind returnarea solicitanților de azil ilegali
din Grecia este controversat, dintr -un număr de motive. Pe de o parte, este neclar dacă
acest acord nu încalcă legislația europeană în ceea ce privește detenția și dreptul de apel
legat de detenție – există imposibilitatea de a expulza solicitanți de azil în mod colectiv.
Pe de altă parte, este neclar și dificil de evaluat, îndeosebi începând cu vara anului 2016,
gradul de conformare a Turciei la convențiile internaționale privind drepturile omului, la
care UE este parte, ceea ce aduce un semn de întrebare cu privire la re spectarea
standardelor europene de către Turcia în procesul de readmisie a refugiaților, chiar și în
contextul în care Uniunea Europeană furnizează Turciei finanțări pentru a respecta aceste
standarde impuse de legislație.
Modelul acordului dintre UE și T urcia, deși doar parțial funcțional, a condus la
inițiative europene în vederea încheierii unor astfel de acorduri și cu alte state, din Africa
(Etiopia, Senegal, Mali, Niger și Nigeria), în vederea limitării numărului de persoane care
ajung în statele UE. O astfel de abordare la nivelul Uniunii Europene relevă, pe de o
parte, indisponibilitatea sau incapacitatea statelor sale membre de a gestiona fluxurile de
imigranți, și, pe de altă parte, o externalizare a gestiunii asistenței umanitare acordate
refugia ților, în centre exterioare spațiului european.
O altă inițiativă la nivelul Uniunii Europene privind adresarea crizei migratorii a
constat tocmai în aplicarea principiului solidarității între statele membre, prin împărțirea
poverii cauzate de fluxul mare de imigranți în spațiul european. Încă din 2015, UE a
propus declanșarea articolului 78(3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
în vederea relocării unui număr de 40.000 de solicitanți de azil pe teritoriile statelor
membre, ca măsură d e sprijin pentru Grecia și pentru Italia , precum și o schemă de
relocare pentru 20.000 de cetățeni din state terțe (Comisia Europeană 2015 ). În total,
Comisia a propus relocarea a 120.000 de solicitanți de azil din Italia și Grecia,8 pe baza
unui algoritm care lua în calcul populația, PIB -ul, numărul anterior de solicitanți de azil și
rata șomajului din fiecare stat membru (Comisia Europeană 2015). Deși numărul de
refugiați care revenea fiecărui stat membru era relativ redus (sub 10.0 00 de persoane

8 Numărul a crescut, ulterior, la 160.000 de persoane.

45
pentru statele membre obligate să ia parte, cu excepția Franței și Germaniei, care aveau
niveluri mai mici de 20.000 de persoane), propunerea a fost întâmpinată cu reticență de
statele membre, o parte dintre acestea considerând o astfel de m ăsură un afront direct al
suveranității naționale. Conform cifrelor furnizate de Comisia Europeană, doar 5% dintre
persoanele vizate pentru a fi relocate au fost, de fapt, relocate până la sfârșitul anului
2016 , ceea ce înseamnă doar 8.162 de refugiați din t totalul de 160.000 (The Guardian
2016).
Măsurile legislative luate de Uniunea Europeană până în prezent includ „crearea
unei Agenții Europene a Coastei de Gardă (EBGC) (…), a unei Agenții Europene a
Azilului (EUAA) (…) și a unei întregi faze a trei a privind legislația privind azilul”
(Scipioni 2017, 10). În contextul răspunsului venit din partea autorităților de la Bruxelles,
este important de notat „prima recomandare a Comisiei de reinstituire a controalelor
vamale interne pentru adresarea deficien țelor majore apărute în controalele graniței
externe ale unui stat (Grecia)” (Scipioni 2017, 10). Poate fi, astfel, observată o reorientare
a instituțiilor europene, în special a Comisiei Europene, către procesul de monitorizare a
evoluțiilor înregistrate la nivelul statelor membre, cum este cea referitoare la eșecul
Greciei de a controla o graniță externă a Uniunii.

Reacții la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene : divizarea Est -Vest
Dincolo de măsurile luate de UE la nivel supranațional și de re acțiile generale ale
cetățenilor europeni, statele membre ale Uniunii au avut reacții diferite, dacă nu chiar
contrastante în ceea ce privește propunerile de adresare a crizei la nivel comun și la nivel
individual. Cea mai reprezentativă dinamică o reprezintă reacția Germaniei, aflată în
opoziție totală cu reacția Ungaria; reacțiile celor două state pot fi extrapolate la nivelul
majorității statelor membre UE.
Pe de o parte, Germania a fost statul membru UE care a avut o politică a porților
deschise în contextul crizei migratorii, înțelegând necesitatea și responsabilitatea sa, ca
statul european cu cea mai mare economie și populație, de a oferi sprijin solicitanților de
azil care au venit în Europa. Circa 1,1 milio ane de imigranți au fost primiți în Germania

46
în 2015, ceea ce a condus la o presiune sporită asupra autorităților (BBC 2016), un record
absolut în ceea ce privește recepția solicitanților de azil pe teritoriul statului german.
Atitudinea generală a poporul ui german a fost de deschidere față de refugiați, susținând
astfel, până la un anumit punct, politica dusă de guvernul federal. Cu toate acestea, un
studiu din aprilie 2017 arată că majoritatea germanilor (54%) consideră că a fost atins un
nivel maximal de admitere a refugiaților în Germania, după doi ani de politică a porților
deschise (The Telegraph 2017).
Politica implementată de statul german în contextul crizei migrației poate fi privită
ca un model de asumare a responsabilității pe care o are la niv el internațional și la nivel
european, dată fiind dimensiunea sa economică și populațională. Prin această politică,
Germania a urmărit să implementeze un model de solidarizare cu statele membre în care
refugiații ajung, și anume Grecia și Italia. Mai mult decât atât, decizia Germaniei poate fi
analizată din perspectivă istorică și din perspectivă demografică. Din perspectivă istorică,
Germania a reușit, în perioada postbelică, să implementeze politici prin care a creat un
real stat multicultural, mai ales u rmare migrației turce din anii imediat următori
războiului, care au ajutat la reconstrucția țării. Acești muncitori au ales să rămână în
Germania, contribuind astfel la consolidarea unei puternice minorități turce. În plus,
statul german a dus o politică a concilierii și a toleranței în deceniile care au urmat celui
de-Al Doilea Război Mondial, ca modalitate de compensare pentru politica regimului
nazist din perioada 1933 -1945. Din perspectivă demografică, Germania se confruntă cu o
creștere negativă a popu lației, ceea ce pune presiune asupra sistemului de securitate
socială și asupra întregului stat, pe termen lung. Astfel, admiterea unui număr ridicat de
solicitanți de azil poate fi privită ca o măsură de contracarare a ratei reduse a natalității
din Germa nia.
La polul opus, s -a situat Ungaria, care s -a confruntat, în 2015, cu un influx masiv
de refugiați și imigranți, fiind parte a așa -numitei rute balcanice a refugiaților din Grecia
către Austria, Germania și Suedia. Răspunsul autorităților maghiare a fo st acela de a
închide granița cu Serbia și, ulterior, cu Croația, în vederea stopării fluxului de imigranți
pe teritoriul său. Mai mult decât atât, retorica Ungariei s -a plasat în partea naționalistă,

47
considerând că acceptarea refugiaților de altă religie decât cea creștină este inacceptabilă
pentru statul maghiar. Guvernul ungar a fost criticat de comunitatea internațională,
măsurile adoptate de acesta fiind caracterizate ca fiind anti -democratice și în contradicție
cu principiile umanitare.
Reacția Unga riei poate fi explicată, pe de o parte, de lipsa unei tradiții a
multiculturalismului în acest stat în ultimul secol. Cu toate acestea, Ungaria a făcut parte
dintr -unul dintre cele mai multiculturale imperii europene, Imperiul Austro -Ungar, astfel
neputând fi clamată o lipsă totală a tradiției multiculturale din istoria statului maghiar.
Explicațiile pentru atitudinea Ungariei în contextul crizei migratorii pot fi atribuite, de
asemenea, lipsei tradiției democratice, aceasta făcând parte din blocul comunist până în
1989, ceea ce poate surprinde un anumit grad de izolare a autorităților și a societății, la
nivel general, în chestiuni care țin de migrație și de integrarea unor comunități minoritare
în societate.
Cele două state sunt, după cum a fost amintit și mai sus, exemple care descriu
divizarea Uniunii Europene pe axa est -vest. Atitudinea Germaniei a fost împărtășită,
parțial sau în totalitate, de state precum Austria, Danemarca, Suedia, Franța, Belgia,
Olanda, Finlanda sau Irlanda, cărora li se adaugă s tatele membre care recepționează
refugiații, Italia și Grecia. De cealaltă parte, s -au situat statele membre noi ale Uniunii
Europene, din estul continentului, care au pledat pentru relocarea voluntară a refugiaților
sau pentru lipsa oricărui tip de mecani sm de relocare, cele mai vocale state din această
categorie fiind cele din Grupul de la Visegrád (Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia) și,
parțial, România și Bulgaria. Statele din această categorie sunt, așa cum a fost descrisă și
situația Ungariei, state cu o tradiție democratică relativ scăzută, fiind toate parte a
sistemului comunist; mai mult decât atât, aceste state sunt mai degrabă omogene în ceea
ce privește populațiile de pe teritoriile lor (cu excepția comunităților maghiare
semnificative din Slov acia și din România), astfel că lipsește un istoric de integrare cu
succes a comunităților minoritare, pe modelul celor din Germania sau al altor state din
vestul Uniunii.

48
Drept răspuns la lipsa de disponibilitate și de solidaritate a statelor estice de a
contribui la schemele de relocare a refugiaților și de împărtășire a poverii cauzate de criza
migratorie, Comisia Europeană a enunțat o serie de măsuri punitive, cum ar fi amendarea
statelor care refuză relocarea cu 250.000 de euro pentru fiecare persoan ă neadmisă, dar
atribuită, sub forma unei contribuții de solidaritate, dar și printr -o eventuală înghețare a
fondurilor structurale disponibile pentru fiecare stat membru prin acordurile cu Comisia
Europeană (The Guardian 2016). Până la acest moment, niciu na dintre aceste măsuri nu a
fost luată la nivelul Comisiei.

Perspectivele spațiului Schengen
Criza migratorie a anilor 2010 a produs o serie de efecte negative în ceea ce privește
funcționarea spațiului Schengen, precum și perspe ctivele acestuia de dezvoltare. Spațiul
Schengen s -a constituit, așa cum a fost subliniat în această lucrare, ca o inițiativă
interguvernamentală a unui număr de state membre ale Comunității Economice Europene
și a d evenit, de -a lungul timpului, un domeniu guvernat la nivel s upranațional, prin
instituțiile Uniunii Europene. În acest context, guvernanța spațiului Schengen aduce o
serie de provocări la nivel european, având în vedere implicațiile pe care le aduce
eliminarea granițelor unor state suverane. Criza migratorie a rele vat ineficiențele
sistemului actual de guvernanță a spațiului Schengen, care țin, în principal, de
managementul frontierelor externe și asigurarea securității spațiului intern, precum și de
disponibilitatea statelor membre de a se conforma cu legislația în vigoare și de a
implementa acquis -ul Schengen. În subsidiar, perspectivele de dezvoltare a spațiului
Schengen sunt legate, în mod fundamental, de respectarea principiilor statului de drept,
motiv pentru care temerile legate de funcționalitatea parțială a statului de drept în state ca
Bulgaria sau România a condus la o întârziere a admiterii acestor state în spațiul
Schengen.
Plecând de la considerente economice, implementarea legislației privind spațiul
Schengen creat premisele necesare creării unei rea le piețe interne, fără bariere fizice în
libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor între statele

49
membre UE. Contextul actual a pus considerentele economice pe un loc secundar, având
în vedere urgența adresării unor proble me legate de securitate sau de suveranitate a
statelor membre, conducând la aplicarea parțială la nivelul spațiului Schengen a acquis –
ului și la neaplicarea totală a acestuia în anumite teritorii.
Criza migratorie a provocat închiderea temporară a graniț elor interne într -un
număr de state membre, la acest moment șase state membre Schengen având granițele
interne închise din diverse considerente (Franța, Germania, Austria, Danemarca, Suedia
și Norvegia). Toate aceste state au decis reintroducerea temporară a controalelor vamale
din considerente legate de mișcarea populației de refugiați și imigranți în interiorul
spațiului Schengen sau de riscuri potențiale de terorism. Acestor state li se adaugă alte
cinci state care au avut frontierele interne închise din aceleași considerente (fluxul de
solicitanți de azil sau motive de securitate) începând cu anul 2015 (Slovenia, Ungaria,
Malta, Belgia și Polonia), conducând astfel la un număr de 11 state membre Schengen
care au decis închiderea a cel puțin unei frontier e interne în ultimii doi ani, aproape
jumătate din numărul total al statelor Schengen (DG HOME 2017b).
Decizia de a închide o frontieră internă este privită în legislația europeană ca un
caz excepțional, reflectat, în principal, de condițiile expuse mai sus – fluxuri neobișnuite
de persoane care trec o anumită graniță sau considerente care țin de securitatea națională.
Spre exemplu, Polonia a solicitat închiderea granițelor sale pe durata summit -ului NATO
din 2016, în vreme ce Ungaria a motivat închiderea graniței cu Slovenia pe baza fluxului
ridicat de persoane. Dincolo de considerentele legale care permit închiderea temporară a
granițelor, situația actuală poate fi descrisă printr -o politizare a subiectului în cadrul
statelor membre, prin recursul la o r etorică națională, dacă nu naționalistă. Un exemplu în
acest sens îl constituie închiderea granițelor Franței, urmare atacului terorist din 13
noiembrie 2015 din Paris; președintele francez de la acea dată a motivat solicitarea
închiderii granițelor france ze (toate granițele terestre ale Franței sunt granițe interne
Schengen) prin apelarea la protecția asigurată de statul național (Berto ncini și Vitorino
2016). O astfel de abordare arată, de fapt, că logica adoptată de statele membre ale
Uniunii Europene, deși bazată pe cooperare și pe nivelul supranațional, păstrează nivelul

50
național drept un ultim resort, la care apelează în momentul în care nivelul supranațion al
pare să își dovedească limitările și lipsa de funcționalitate.
Criza spațiului Schengen poate fi explicată, de asemenea, prin încadrarea retoricii
naționale în cadrul general în ceea ce privește Uniunea Europeană, fiind direct legată de
observația ant erioară privind statul național ca un ultim resort de stabilitate și funcționare.
Astfel, este practicat, la nivelul statelor membre ale Uniunii să transfere, în dezbaterile
interne, o parte semnificativă a responsabilității către nivelul supranațional, în sensul
neasumării responsabilității de către liderii naționali. Un bun exemplu în acest sens îl
reprezintă retorica utilizată de liderii britanici, care a contribuit la votul acordat de
cetățenii britanici în 2016 pentru ieșirea țării lor din Uniunea Euro peană. Pe același
model, criza Schengen este aprofundată prin plasarea responsabilității și eșecului
protecției granițelor externe, spre exemplu, sau lipsei de coordonare dintre serviciile
secrete sau forțele de poliție din statele membre, la nivelul supra național.

Recomandări de adresare a crizei spațiului Schengen
Această lucrare consideră necesară coordonarea demersurilor întreprinse la nivel național
și la nivel supranațional, cu scopul de a asigura depășirea crizei migratorii și a efectelor
produse a supra spațiului Schengen, traduse prin închiderea granițelor interne și prin
revenirea la o logică interguvernamentală în guvernanța Schengen. Prin urmare, lucrarea
recomandă intensificarea cooperării la nivel supranațional ca modalitate generală de
adresa re a crizei spațiului Schengen, prin măsuri care țin de managementul granițelor
externe, monitorizarea implementării acquis -ului Schengen la nivelul tuturor statelor
membre și al statelor candidate, supranaționalizarea guvernanței Schengen, solidarizarea
statelor membre în vederea împărtășirii poverii cauzate de criza migratorie și, în cele din
urmă, reclădirea relației de încredere reciprocă, care a stat la baza conturării Schengen.

1. Managementul granițelor externe
Importanța granițelor externe ale spațiului Schengen este crucială, având în vedere
faptul că accesul într -un stat membru presupune accesul potențial în oricare alt stat

51
membru. Prin urmare, este critică îmbunătățirea managementului granițelor externe
ale spațiului Schengen, mai ales în acele zone care se confruntă cu dificultăți, precum
Grecia sau Italia, dar nu numai. În acest context, revizuirea Sistemului de Informații
Schengen este benefică, în vederea consolidării acestuia, cu scopul de a furniza un
cadru unitar pentru autoritățile vamale din toate statele membre.
Un astfel de demers poate fi făcut prin inițiative de genul celor anunțate de Comisia
Europeană, cum ar fi înființarea unei Coaste de Gardă la nivel european, în vederea
susținerii eforturilor comune ale tuturor statelor membre, cu scopul asigurării unei
evoluții pozitive a întregului spațiu. Mai mult decât atât, este necesară armonizarea
procedurilor vamale externe, precum și intensificarea cooperării statelor membre în
vederea posibilității de a gestiona în comun granițele externe. În acest sens, măsurile
luate trebuie să asigure respectarea suveranității statelor membre, pentru a evita orice
fel de critici care ar putea apărea pe marginea acestui subiect.

2. Monitorizarea și îmbunătățirea implementării acquis -ului Schengen
Lucrarea de față a identificat i mplementarea acquis -ului Schengen ca fiind
defectuoasă, iar acquis -ul ca fiind incomplet pentru a putea preveni situații de genul
crizei migratorii care a survenit în ultimii ani. În acest context, este necesară
completarea legislației aplicabile spațiului Schengen, în vederea asigurării unui cadru
prin care să poată fi abordate situații de tipul celor cauzate de criza migratorie.
De asemenea, este necesară implementarea unui sistem de monitorizare a
implementării cadrului legislativ referitor la Schengen, de către autoritățile europene.
În acest sens, statele membre au obligația de a se conforma cu legislația Schengen,
situație care nu este neapărat verificabilă în prezent. Dincolo de conformarea
națională, este necesară și o conformare la nivel supranațio nal.
Pe lângă sistemul de monitorizare, statele membre trebuie să identifice un set de
măsuri cu caracter obligatoriu prin care să le fie impusă implementarea legislației, față
de sistemul actual, în care acestea nu pot fi obligate să își respecte angajamentele
asumate prin aderarea la spațiul Schengen.

52
3. Supranaționalizarea guvernanței Schengen
Așa cum a fost deja prezentat în această lucrare, guvernanța Schengen a cunoscut o
traiectorie interguvernamental -supranațional -interguvernamental, iar revenirea la
abordarea interguvernamentală a guvernanței spațiului Schengen ridică o serie de
probleme. În primul rând, eliminarea granițelor interne aduce, pe sistemul de
spillover , necesitatea de reglementări suplimentare, ceea ce indică o abordare mai
degrabă supranațio nală decât interguvernamentală . În al doilea rând, crearea un spațiu
de liberă circulație presupune adresarea politicilor care țin de gestiunea acestui spațiu
într-o manieră comună, înțelegând scopul comun de la care a plecat crearea Schengen.
Astfel, sup ranaționalizarea guvernanței spațiului Schengen este necesară pentru a
putea asigura dezvoltarea acestuia. Alegerea guvernanței interguvernamentale a
condus la un set de precondiții care și -au dovedit ineficiența în momentul declanșării
crizei migratorii.

4. Solidarizarea statelor membre
Crearea spațiului comun, de liberă circulație, pe modelul existent deja în statele
naționale, membre ale Uniunii Europene, aduce cu sine necesitatea internalizării unor
atitudini care privesc către principiile fondatoare ale Uniunii, și anume solidarizarea
statelor membre în fața problemelor comune. Criza migratorie a relevat o lipsă a
acestei solidarități, în condițiile în care problema, deși comună, afectează anumite
state într -un grad mai ridicat decât pe altele. Cu toate acestea, nevoia de solidarizare a
statelor membre este necesară pentru a dovedi buna -credință a acestora în fața
partenerilor europeni, conducând la împărtășirea poverii. O abordare de acest tip este
așteptată să conducă la facilitarea cooperării și identi ficarea soluțiilor comune.

5. Reclădirea relației de încredere dintre statele membre
Crearea spațiului Schengen a fost posibilă numai datorită încrederii dintre cele cinci
state fondatoare, încrederea că fiecare își va gestiona responsabilitățile și atribuțiile
impuse de acordul de creare a spațiului intern. Astfel, este perspectiva aceste i lucrări

53
că funcționarea și dezvoltarea spațiului Schengen sunt strâns legate de capacitatea
statelor membre de a -și reclădi relația de încredere, în sensul acordării acelor garanții
informale, pe lângă cele formale, că aderă la un set de principii bazate pe statul de
drept. Un asemenea scop este, mai degrabă, un deziderat către care guvernanța
spațiului Schengen trebuie să revină, în vederea acordării statutului de ultim resort
către statele membre care gestionează granițele externe, fără a institui contr oale
temporare la granițele interne.

Evaluarea capitolului
Capitolul final al acestei lucrări a urmărit să aplice conceptele teoretice prezentate în
capitolele anterioare unei situații cu care se confruntă statele membre ale spațiului
Schengen în prezent – criza migratorie. Capitolul a arătat că, în desfășurarea a cestei crize,
au fost surprinse o serie de deficiențe cu care se confruntă spațiul Schengen, în particular,
și Uniunea Europeană, în general. Lipsa unui cadru legislativ complet și lipsa
disponibilității statelor membre de a se conform prevederilor legale existente au condus la
cea mai amplă criză a migrației în Europa postbelică, contribuind astfel la escaladarea
mișcărilor de populație dinspre continentele vecine. Mai mult decât atât, reacțiile statelor
membre au surprins o lipsă de unitate și de solidari tate, contrar așteptărilor create de
adoptarea tratatelor europene. Prin urmare, capitolul a propus o serie de măsuri pe care le
vede necesare pentru asigurarea unor perspective pozitive în ceea ce privește dezvoltarea
spațiului Schengen, precum reclădirea relației de încredere dintre statele membre, ca
fundament al constituirii spațiului Schengen în urmă cu trei decenii.

54
CONCLUZII ȘI DIRECȚII DE DESCHIDERE A CERCETĂRII

Această lucrare a urmărit să analizeze evoluțiile spațiului Schengen dinainte de
crearea acestuia până în prezent, conturându -se ca analiză a dezvoltării spațiului european
fără frontiere interne . Lucrarea a analizat concepte privind statul de drept și guvernanța
supranațională, văzute drept fundament al creării spațiului Schengen și, respectiv,
instrumentul prin care sunt aplicate măsurile necesare pentru implementarea acquis -ului
Schengen la niv elul statelor membre.
Ipoteza de la care a plecat această lucrare a fost că reformarea spațiului Schengen
este necesară, prin asigurarea unui cadru normativ la nivel supranațional, pentru
asigurarea unei guvernanțe corespunztăroare a acestui spațiu în vede rea menținerii sale ca
produs de succes al Uniunii Europene , iar întrebarea de cercetare a acestei teze s -a referit
la capacitatea spațiului Schengen de a supraviețui prezentei crizei migratorii cu care se
confruntă Uniunea Europeană. Răspunsul la această întrebare este că spațiul Schengen va
reuși să se consolideze, prin adresarea ineficiențelor actuale și prin corectarea acestora
într-u cadru comun, european, cu condiția ca statele membre să aibă voința necesară
pentru menținerea spațiului Schengen ca inițiativă a Uniunii Europene.
Lucrarea a urmărit să ofere răspunsul întrebării de cercetare prin formularea unui
argument care a inclus o componentă teoretică – statul de drept și guvernanța – și o
componentă practică – raportarea Uniunii și a statelor sale membre la criza migratorie cu
care s -au confruntat, mai ales în perioada sa de amploare (2015 -2016). Componenta
teoretică a argumentării acestei lucrări a constat în alăturarea a două concepte – statul de
drept și guvernanța supranațională; astfel, argumentarea s -a referit la noțiuni
fundamentale din știința politică și din administrație, prin care a fost analizată
posibilitatea apariției spațiului Schengen, ca politică integuvernmentală a cinci state
europene. Pe de o parte, analizarea principiilor statului de drep t a arătat că acesta stă la
baza modelelor de guvernare democratică, fiind propus încă din Antichitate, de Aristotel,
și dezvoltat de -a lungul a două milenii până la forma actuală. Relevanța statului de drept

55
pentru spațiul Schengen constă tocmai în nevoia de predictibilitate pe care acesta o
asigură în comportamentul unui anumit stat, ceea ce a reprezentat și așteptările pe care le –
au avut statele care s -au angajat să coopereze în vederea creării spațiului fără frontiere
interne. În fapt, respectarea princ ipiilor statului de drept reprezintă baza de încredere
pentru cooperarea statelor participante la acordul Schengen, fundamentul pe care acestea
au fost determinate să își împartă teritoriile naționale, nu neapărat în condițiile exercitării
unui control dir ect asupra personelor care au acces la aceste teritorii.
A doua componentă a argumentării teoretice se referă la guvernanța
supranațională, care reprezintă setul de instrumente pe care statele membre s -au pus de
acord pentru a fi adoptate și utilizate în vederea asigurării implementării prevederilor
acordului și convenției Schengen. Guvernanța supranațională este absolut necesară la
nivelul spațiului Schengen, înțelegând nevoia identificării de soluții comune pentru
problemele comune cu care se confruntă s pațiul european. Prin urmare, lucrarea
consideră că supranaționalizarea guvernanței spațiului Schengen este necesară în vederea
unei evoluții pozitive a acestuia.
Pe lângă considerentele teoretice, lucrarea de față a umărit să ofere o analiză cu
privire la desfășurarea crizei migratorii cu care s -a confruntat Uniunea Europeană în
ultimii ani. Criza migratorie a surprins o serie de aspecte deficitare în sistemul actual de
guvernanță al spațiului Schengen, conducând la cea mai amplă criză a migrației din
perioada postbelică. Deficien țele surprinse de criza migratorie se referă, în principiu, la
nerespectarea legislației pri vind spațiul Schengen de către state le membre și la eșecul de
a gestiona granițele externe de către statele care se află la periferia geografică a Uniunii
Europene. Mai mult decât atât, lucrarea a arătat că evenimentele care au avut loc în
perioada 2015 -2016 au surprins o lipsă de unitate și de solidaritate între statele membre
ale Uniunii Europene, în totală opoziție cu fundamentele pe care se bazează construcția
europeană.
Așadar , lucrarea de față a urmărit, de asemenea, să formuleze o serie de
recomandări în vederea menținerii unui curs pozitiv în ceea ce privește perspectivele
spațiului Schengen. R ecomandările formulate se referă la managementul granițelor

56
externe, monitorizarea implementării acquis -ului Schengen de către toate statele membre
și de cele cand idate, supranaționalizarea guvernanței Schengen, solidarizarea statelor
membre și, într -un final, reclădirea relației de încredere dint re statele membre.
Concluzia acestei lucrări este că spațiul Schengen va cont inua să existe, dată fiind
importanța sa pentru economia și pentru socie tatea europeană, atât timp cât recomandări
ca cele enunțate mai sus sunt luate în calcul de decidenții europeni – naționali și
supranaționali, în vederea adresării problemelor cu care se confruntă spațiul Schengen în
prezent. Dincolo de lucrarea de față, cercetarea poate fi continuată în mai multe direcții,
cum ar fi guvernanța Uniunii Europene în contextul revenirii curentelor naționaliste sau
aprofundarea proc esului de integrare europeană prin inițiative supranaționale versus
inițiative interguvernamentale, pe modelul Schengen.

57
BIBLIOGRAFIE

‘Acordul Schengen’. 1993. International Journal of Comparative Labour Law and
Industrial Relations 9(1): 44 -50.
Arendt, Hannah. 1993. Between Past and Future . New York: Penguin.
BBC. 2016. ‘How is the migrant crisis dividing EU countries? ’, accesat la 30 mai 2017 la
http://www.bbc.com/news/world -europe -34278886 .
Bekkers, Victor, Geske Dijkstra, Arthur Edwards, and Menno Fenger. 2007. Governance
and the Democratic Deficit. Assessing the Democr atic Legitimacy of Governance
Practices . Aldershot: Ashgate.
Bertoncini, Yves și Antonio Vitorino. 2016. ‘Schengen’s Stress Test: Political Issues and
Perspectives’ , accesat la 3 iunie 2017 la
http://www.institutdelors.eu/media/schengensstresstest -bertoncinivitorino -jdi-
feb16.pdf?pdf=ok .
Borg -Barthet, Justin și Carole Lyons. 2016. ‘The European Union Migration Crisis’. The
Edinburgh Law Review 20: 230 -235.
Borzel, Tanja și Thomas Risse. 2017. ‘ From the euro to the Schengen crises: European
integration theories, politicization, and identity politics’ în Jou rnal of European Public
Policy: 1 -26.
Coman, Ramona. 2016. ‘Strengthening the Rule of Law at the Supranational Level: The
Rise and Consolidation of a European Network’. Journal of Contemporary European
Studies 24(1): 171 -188.
Comisia Europeană. 2001. 'Communication from the Commission of 25 July 2001 –
"European Governance – A white paper"'. (COM(2001) 428 final).
Comisia Europeană. 2014. ‘Comunicare de la Comisia Europeană pentru Parlamentul
European și Consiliu. Un nou cadru UE privind consolidarea statului de drept’.
COM(2014) 158 final/2. Accesat la data de 17 mai 2017 la
http://ec.europa.eu/justice/effective -justice/files/com_2014_158_en.pdf.

58
Comisia Europeană. 2015. ‘Refugee Crisis – Q&A on Emergency Relocation’ , accesat la
30 mai 2017 la http://europa.eu/rapid/press -release_MEMO -15-5698_en.htm .
Comisia Europeană. 2016. ‘Refugee crisis: Commission reviews 2015 actions and sets
2016 priorities’, accesat la data de 30 mai 2017 la http://ec.europa.eu/dgs/home –
affairs/what -is-new/news/news/2016/20160113_1_en.htm .
Comisia Europeană. 2017. ‘Cartea albă privind viitorul Europei și calea de urmat’,
accesat la data de 17 mai 2017 la https://ec.europa.eu/commission/white -paper -future –
europe -reflections -and-scenarios -eu27_ro.
Consiliul European. 2016. ‘EU-Turkey statement, 18 March 2016’ , accesat la data de 30
mai 2017 la http://www.consilium.europa.eu/en/press/press -releases/2016/03/18 -eu-
turkey -statement/ .
Consiliul Uniunii Europene. 2001. The Schengen acquis integrated into the European
Union . Luxemburg: Office for Official Publications of the European Communities.
Consiliul Uniunii Europene. 2013. ‘Council adopts the Schengen Governance legislative
package’, accesat la data de 20 mai 2017 la
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/doc s/pressdata/en/jha/138922.pdf.
D’Agostino, Fred, Gerald Gaus și John Thrasher. 2014. ‘Contemporary Approaches to
the Social Contract’. Editat de Edward N. Zalta. The Stanford Encylopedia of
Philosophy (Spring Edition). URL =
http://plato.stanford.edu/archi ves/spr2014/entries/contractarianism -contemporary/.
Directoratul -General Justiție și Protecția Consumatorilor (DG JUST). 2017. ‘Rule of
law’, accesat la data de 16 mai 2017 la http://ec.europa.eu/justice/effective –
justice/rule -of-law/index_en.htm.
Directoratul -General Migrație și Afaceri Interne (DG HOME) . 2017 a. ‘Schengen Area’,
accesat la data de 16 mai 2017 la http://ec.europa.eu/home -affairs/what -we-
do/policies/borders -and-visas/schengen_en.
Directoratul -General Migrație și Afaceri Interne (DG HOME) . 2017b. ‘Temporary
Reintroduction of Border Controls’, accesat la data de 17 mai 2017 la

59
http://ec.europa.eu/home -affairs/what -we-do/policies/borders -and-
visas/schengen/reintroduction -border -control_en .
Directoratul -General Politica Europeană pe ntru Vecinătate și Negocierile privind
Extinderea (DG NEAR). 2016. ‘Accession criteria’, accesat la 17 mai 2017 la
https://ec.europa.eu/neighbourhood -enlargement/policy/glossary/terms/accession –
criteria_en.
DW. 2010. ’15 years of visa -free travel in Europ e’, accesat la data de 17 mai 2017 la
http://www.dw.com/en/15 -years -of-visa-free-travel -in-europe/a -5365354 .
EU Observer. 2017. ‘Poland unlikely to face EU discipline on rule of law’ , accesat la data
de 18 mai 2017 la https://euobserver.com/institutional/137346.
Haas, Ernst. 1958. The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces, 1950 –
1957 . Stanford: Stanford University Press.
Humphreys, Stephen. 2006. ‘Nomarchy: On the Rule of Law and Authority in Giorgio
Agamben and Aristotle’. Cambridge Review of International Affairs 19(2): 331 -351.
Kohler -Koch, Beate, Eising, Rainer (coord.). 1999. The Transformation of Governance in
the European Union . London: Routledge.
Jones, E., Kelemen, R.D. și Meunier, S. 2016. ‘Failing forward? The Euro crisis and the
incomplete nature of European integration’, Comparative Political Studies 49(7):
1010 –34.
Juncker, J. C. (2014). Political Guidelines for the next European Commission , accesat la
data de 27 mai 2017 la http://ec.europa.eu/priorities/sites/beta -political/files/juncker –
political -guidelines_en.pdf .
Marks, Gary, Hooghe, Liesbet, Blank, Kermit. 1996. ‘European Integration from the
1980s: State -Centric v. Multi -level Governance ’. Journal of Common Market Studies
34(3): 341 -378.
Menendez, Agustin Jose. 2014. ‘Which Citizenship? Whose Europe? The Many
Paradoxes of European Citizenship’. German Law Journal, [Special Issue EU
Citizenship: Twenty Years On]: 907 -934.

60
Moses, Jonathon W. 2 013. ‘The Shadow of Schengen’ în Oxford Handbooks Online.
Editat de Erik Jones, Anand Menon și Stephen Weatherill. Oxford: Oxford University
Press.
Novotná, Markéta. 2015. ‘The Schengen Governance Package – Another Missed
Opportunity?’. Institute for European Studies, Vrije Universiteit Brussel.
Parlamentul European. 2013. ‘Schengen governance after the Lisbon Treaty’, accesat la
data de 17 mai 2017 la http://www.europarl.e uropa.eu/eplibrary/Schengen –
governance -after-the-Lisbon -Treaty.pdf .
Parlamentul European. 2017. ‘Factsheets on the European Union’, accesat la data de 16
mai 2017 la http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/en/FTU_1.1.3.pdf .
Pech, Laurent. 2010. ‘A Union Fo unded on the Rule of Law: Meaning and Reality of the
Rule of Law as a Constitutional Principle of EU Law’. European Constitutional Law
Review 6: 359 -396.
Risse, Thomas. 2009. Social Constructivism and European Integration în Introducing the
Mosaic of Integration Theory , editat de Thomas Diez și Antje Wiener, pp. 144 -161.
Oxford: Oxford University Press.
Scipioni, Marco. 2017. ‘Failing forward in EU migration policy? EU integration after the
2015 asylum and migration crisis’. Journal of European Public Policy: 1-19.
Shore, Cris. 2011. ‘‘European Governance’ or Governmentality? The European
Commission and the Future of Democratic Government’. European Law Journal 17,
no. 3: 287 -303.
The Guardian. 2016. ‘EU met only 5% of target for relocating refugees from Greece and
Italy’, accesat la data de 30 mai 2017 la
https://www.theguardian.com/world/2016/dec/08/eu -met-only-5-of-target -for-
relocating -refugees -from -greece -and-italy.
The Telegraph. 2017. ‘Majority of Germans feel they cannot take in any more refugees,
survey finds ’, accesat la 2 iunie 2017 la
http://www.telegraph.co.uk/news/2017/04/07/germanys -willingness -take-refugees –
has-dropped -significantly/ .

61
Van Outrive, Lode. 2001. ‘Historia del Acuerdo y del Convenio de Schengen’ . Revista
CIDOB d'Afers Internacionals 53: 43 -61.
‘Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind
funcționarea Uniunii Europene ’. Jurnalul Oficial C 326, 26/10/2012, p. 0001 -0390.
Waldron, Jeremy. 2016. ‘The Rule of Law’ . Editat de Edward N. Zalta. The Stanford
Encyclopedia of Philosophy [Fall Edition]. URL =
https://plato.stanford.edu/archives/fall2016/entries/rule -of-law/.
Wendt, Alexander. 1999. Social Theory of International Relations. Cambridge:
Cambridge Univer sity Press.