Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi” Mănăstirea Neamț Întreita slujire a Mântuitorului – lucrare de atestat – Îndrumător: Pr. Prof. Vasile… [603621]

Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”
Mănăstirea Neamț

Întreita slujire a Mântuitorului

– lucrare de atestat –

Îndrumător:
Pr. Prof. Vasile Păvăleanu
Candidat: [anonimizat]
2010

2

CUPRINS

I. ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 3

II. INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 4

III. LEGĂTURA DINTRE CONS ECINȚELE PĂCATULUI S TRĂMOȘESC ȘI
ÎNTREITA SLUJIRE A M ÂNTUITORULUI ………………………….. ………………………….. . 6

IV. CHEMAREA PROFETICĂ ………………………….. ………………………….. ………………… 8

V. SLUJIREA ARHIEREASCĂ ………………………….. ………………………….. ……………… 12

VI. DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEA SCĂ ………………………….. ………………………….. …….. 17

VII. RAPORTUL DINTRE CELE TREI SLUJIRI ALE MÂN TUITORULUI ……….. 21

VIII. ILUSTRAREA ÎNTREITEI SLUJIRI ÎN SIMBOLUL CREDINȚEI ……………… 24

BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 27

3

I. Argument

„Crezul sau Simbolul Credinței este cea mai concisă și mai exactă expresie
existentă a temeiurilor credinței noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei
Liturghii. Îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale”1.
Potrivit îndemnului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2010
ne aminte ște de osteneala Sfinților Părinți, care acum 1685 de ani s -au reunit la
Sinodul I ecumenic de la Niceea pentru a pune capăt ereziilor ce au tulburat viața
Bisericii de până atunci și au formulat primele șapte arti cole ale Simbolului de
Credință. Drept urmare, am considerat de cuviință ca în lucrarea mea de atestat să
abordez învățătura despre întreita slujir e a Mântuitorului, plecând întocmai de la
îndreptarul lăsat nouă de vrednicii de pomenire Părinți de la Sinoadele ecumenice din
Niceea (325) și apoi Constantinopol (381) .
Tema este vastă, cu implicații adânci și sens profund. Instens dezbătută și
analizată , opera de mântuire a lui Iisus Hristos a rămas totuși o taină, necuprinsă pe
deplin de mintea omenească. Coborât până la noi, Dumnezeu , făcându -Se părtaș firii
noastre stricăcioase, a arătat omului posibilitatea de se face și el părtaș lui Dumnez eu.
Tocmai de aceea, în speranța că aprofundând lucrarea mântuitoare a lui
Hristos, voi învăța și cum să mă apropii de ținta propusă de El, voi purcede cu gândul
la întreita Sa slujire, încercând să deslușesc, măcar în parte, tainele mântuirii prin
Iisus Hristos.

1 Sf. Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului: Credința poporului lui Dumnezeu, prefață de Mitropolitul Iriney, Ed.
Sophia, București, 2010, p. 7

4 II. Introducere

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, așa cum mărturisim în Simbolul de
Credință “pentru noi și pentru a noastră mântuire”.
Conform Teologiei Ortodoxe mărturisim că Iisus are trei slujiri: învățătorească,
arhierească și împărătească . Prin aceste trei demnități, slujiri sau misiuni, Hristos
îndeplinește lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta se îndreaptă spre firea Sa omenească,
pe care ,,o umple de Dumnezeirea Lui și o eliberează de afectele, pătimirile și
moartea, de pe urma păcatului str ămoșesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi
toți, pentru ca prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne -o
transmite prin firea Lui umană să ne elibereze și pe noi în viața aceasta de păcat, iar
în cea viitoare, de afecte, de coruptibilitate și de moarte”2.
Prin aceste slujiri Mântuitorul se îndreaptă și spre Dumnezeu, pentru a -L slăvi
prin împăcarea noastră cu El (Efeseni 2, 16: “ Și să -I împace cu Dumnezeu pe
amândoi, uniți într -un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” ), prin eliberarea
noastră din robia păcatului și prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune acestea despre rostul împăcării: ,,Pentru pace este
întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu,
pentru ca iarăși s ă împace neamul omenesc cu Tatăl (…). Și El Însuși nu numai că a
venit ca să întemeieze pacea, ci ne și fericește pe noi, dacă vom face și noi la fel, când
zice: «Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema » (Matei 5,
9)”3.
În defi nitiv, această împăcare reprezintă împăcarea dintre cer și pământ, liantul
între Hristos și omenire: ,,împăcarea omenirii cu Dumnezeu era irealizabilă dacă
Dumnezeu , din nemăsurata Sa iubire și milostivire față de om, nu promitea venirea
Fiului Său în Lume ca să aducă jertfa cea mântuitoare”4.

2 Mihai Rădulescu, Îndrumar de credință Ortodox, Editura Fundației Dosoftei, București, 2003, p. 60
3 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, București, 1997, p. 32
4 Pr. Prof . Dr. Emilian Cornițescu, Mesia – Domn al păcii și al dreptății , în rev. „Studii Teologice ”, nr. 2, martie – aprilie,
1990, p p. 12 -13

5 Vedem așadar că deși direcțiile acestei lucrări sunt trei, lucrarea însăși nu se
desparte, fiind un tot unitar și numai prin împlinirea acestor trei intenții se împlinește
scopul ei mântuitor. Putem privi lucrarea mâ ntuitoare a lui Hristos din aceste trei
laturi ale ei, însă acestea nefiind despărțite, privind pe una dintre ele, nu putem face
abstracție de celelalte.
În toată activitatea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relație cu natura Sa
omenească, cu Tatăl și cu oamenii, ca Învățător, Arhiereu și Împărat. Opera
mântuitoare a lui Iisus se împlinește „prin jertfa Trupului Său, prin învățătura și pilda
de slujire dată oamenilor și prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni,
asupra morții prin înviere și asupra oamenilor prin poruncile și prin puterea ce le -o dă
în vederea mântuirii ”5.
Această întreită lucrare a Mântuitorului nu este o inovație a rațiunii omenești,
ci se bazează în primul rând pe Sf. Scriptură. Încă din Vechiul Testament există
demnităț ile de profet, preot și împărat, preînchipuind și simbolizând slujba întreită a
Domnului. Profețiile mesianice anunță pe Mântuitorul ca profet (Deut eronom 18, 15:
„Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul
tău; pe Acela să -L ascultați. ”), preot (Ps almi 109, 4: „Juratu -S-a Domnul și nu -I va
părea rău: « Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec »”) și împăr at
(Psalmi 2, 6: „Iar Eu sunt pus Împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui,
vestind porun ca Domnului” ). Însă ceea ce în Vechiul Testament este simbol și
profeție, în cel Nou este adevăr și realitate.
Este adevărat că Sfinții Părinți, încercând să țină piept ereziilor referitoare la
persoana Domnului, n -au tratat în special despre opera Lui. Ab ia mai târziu, când s -a
început expunerea sistematică a teologiei , s-a vorbit m ai mult despre cele trei
demnită ți ale lui Hristos.
În cele ce urmeză vom încerca să aprofundăm, după puterile proprii, învățătura
creștină despre întreita misiune a Domnului.

5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 224

6
III. Legătura dintre consecințele păcatului strămoșesc și
întreita slujire a Mântuitorului

Starea originar ă, primordială a omului a fost o stare de perfecțiune și fericire. O
stare pe care omul, din cauza neascultării și căderii sale în păcatul strămoșes c, a
pierdut -o.
Starea decazută în care a intrat neamul omenesc, ca urmare a păcatului lui
Adam, consta în trei aspecte esențiale : alterarea chipului lui Dumnezeu din om
(întunecarea rațiunii și slăbirea voinței), pierderea comuniunii harice o omului cu
Dumnezeu și căderea omului sub stăpânirea morții și a diavolului. Astfel, pentru a
reface natura umană decăzută, Răscumpărătorul trebuia să realizeze trei lucruri: să
refacă chipul lui Dumnezeu din om, luminându -i mintea printr -o învățătură divină, să
refacă comuniunea harică a omului cu Dumnezeu și să scoată pe om de sub
stăpânirea morții și a celui rău6.
Așadar, Mântuitorul a îndeplinit trei slujiri: chemarea profetică sau
învățătorească, slujirea arhierească și demnitatea împărătească . Ca profet, ne în văță,
revelând învățătura divină despre Ființa și voia lui Dumnezeu și despre mântuire ,
Însuși Mântuitorul spunând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12). Ca arhiereu, reface prin
jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu, precum înțelegem din cuvântul
Sf. Ap. Pavel către Evrei: „Întru această voință suntem sfințiți prin jertfa trupului lui
Iisus Hristos, o dată pentru totdeuna.” (Evrei 10, 10). Ca împărat , învinge puterile
diavolului, conducându -l pe om spre adevărata lui menire, căci „I-ai dat stăpânire
peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i -ai dat Lui.”
(Ioan 17, 2).

6 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
218

7 Aceste trei aspecte ale operei mântuitoare sunt numite fie chemări, fie slu jiri,
fie dregăto rii, fie misiuni, fie demnități. Însă, de obicei, pentru a se evita confuziile ,
se folosesc numirile: „chemare profetică, slujire arhierească, demnitate împără tească,
deși toat e sunt și slujiri, și demnități ”7.
Aceste trei demnități existau și în Vechiul Testament, însă fiecare era în câte o
persoană , nimeni putând îndeplini toate aceste slujiri deodată, decât Domnul nostru
Iisus Hristos, care le împlinește pe toate deodată și în mod desăvârșit. Faptul că
Mântuitorul este Profet desăv ârșit, Arhiereu desăvârșit și Împărat desăvârșit rezultă și
din Însuși numele Său, Hristos, care înseamnă Unsul , căci „în Vechiul Testament
erau instituiți prin ungere cu untdelemn sfințit numai proorocii (III Regi 19, 16: „pe
Elisei, fiul lui Șafat din Ab el-Mehola, să -l ungi prooroc în locul tău!”) , preoții (Ieș ire
28, 41: „…să îmbraci cu acestea pe fratele tău Aaron și împreună cu el și pe fiii lui,
să-i ungi, să -i întărești în slujbele lor și să -i sfințești ca să -Mi fie preoți” ) și regii (I
Regi 9, 16: „Mâine pe vremea asta, voi trimite la tine pe un om din ținutul lui
Veniamin și tu îl vei unge cârmuitor al poporului Meu Israel…” ). Iisus Hristos este
Unsul prin excelență, căci El concentrează în Persoa na Sa toate cele trei demnități ”8.
Totodată treb uie menționat că acestei trei demnități constituie o unică lucrare
mântuitoare. Toate trei sunt îngemănate în toată viața pământească a Mântuitorului și
în veșnicie, „căci Același Iisus Hristos este profet, arhiereu și împărat, lucrarea Sa
mântui toare nefi ind împărțită în sectoare deosebite”9. Ele nu pot fi separate, între ele
existând o legătură indisolubilă desăvârșită, întemeiată pe unicitatea Persoanei lui
Iisus Hristos. El este în același timp Profet, Arhiereu și Împărat, însă se poate oberva
o anumită ordine cronologică a actelor mântuito are ale lui Hristos: propovăduirea Sa
(Prooroc) , urmată de jertfa de pe Cruce (Arhiereu) și de biruința asupra morții, prin
Învierea, Înălțarea și șederea de -a dreapta Tatălui (Împărat).
Pentru aceasta, prezenta lucrare va înfățișa cele trei slujiri în or dinea
menționată, luând seama și de practica majorității teologilor.

7 Ibidem.
8 Pr. Asist. Vasile Mihoc, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca profet, arhiereu și împărat), în rev. „Mitropolia
Ardealului ”, nr. 10 -12, 1981, p. 770
9 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 218

8
IV. Chemarea profetică

Chemarea profetică a Mântuitorului este activitatea lui de învățător și
descoperitor al adevărului religios absolut despre Dumnezeu, al normelor morale,
confirmând toate și prin viața Lui, ca pildă supremă de viață desăvârșită: „Deci iarăși
le-a vorbit Iis us zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12). Ca și profeții Vechiului
Testament, aleși și trimiși de Dumnezeu ca să -L vestească pe El și voia Lui, să
îndrume poporul și să veghez e asupra vieții lui religioase și morale, și Iisus Hristos,
ca profet, învață adevărul dumnezeiesc, pe care îl ilustrează cu viața Sa, o adevărată
pildă de desăvârș ire în virtute pentru noi. „C a și profeții Vechiului Testament, care își
dovedeau trimiterea de la Dumnezeu prin minuni și profeții, și Mântuitorul însoțește
propovăduirea Sa cu săvârșirea de minuni și cu anunțarea de evenimente viitoare,
cum sunt cele referitoare la căderea Ieru salimului și la viața Bisericii ”10.
Însă Hristos nu este asemenea ce lorlalți profeți. El este profetul profeților,
fiindcă ceilalți profeți vestesc și învață lum ea prin puterea dată lor de Dumnezeu.
Hristos, fiind Însuși Dumnezeu, vestește pe ale Sale, care sunt și cele ale Tatălui. „El
este identificat cu învățătura Sa . Și învățătura Lui nu poate izvorî decât din El. El e
Profet într -un sens unic și suprem. (…) El e Cel ce propovăduiește și Cel ce Se
propovăduiește. El e chiar prin aceasta Proorocul eminent, pentru că învățătura Lui
arată adevăratul drum de desăvârșir e al umanității. Iar în aceasta El nu face decât să
Se tălmăcească pe Sine Însuși, fiind și drumul spre des ăvârșire și desăvârșirea
însăși ”11.
Prin Hristos s -a făcut plinirea Revelației, după El nu mai poate fi un alt
prooroc, fiindcă nu ar mai fi ce să ni se descopere despre Dumnezeu. Hristos ,
arătându -Se lumii , ni-L arată pe Însuși Dumnezeu.

10 Prof. N. Chițescu , Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia dogmatică și simbolică, vol. II, Ed.
Renașterea, Cluj -Napoca, 2005, p. 40
11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 116

9 „Ca învățător desăvârșit, ca lumină a noastră a tuturor, Mântuitorul trebuia să
fie Dumnezeu -Om. Căci nimeni nu ne putea vesti despre Dumnezeu -Tatăl decât
Cuvântul S ău ipostatic, întrupat. Și cum noi nu putem fi luminați decât cu ochii noștri
proprii, de aceea și Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să vină în maximă apropiere de
noi, făcându -Se ca noi, dar fără întinăciuni”12.
Încă din Vechiul Testament, Profetul cel Mare este vestit de către prooroci.
Moise previne pe fiii lui Israel de venirea în mijlocul lor a unui profet mai mare decât
el, pe care trebuie să -L asculte: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine,
îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați .” (Deuteronom 18, 15),
cuvinte profetice confirmate apoi și de Dumnezeu, Care a adăugat că Noul Profet va
vorbi ceea ce El îi va spune: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraților lor, cum
ești tu, și voi pune cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi tot ce -I voi porunci Eu.”
(Deuteronom 18, 18). Astfel, aceste două texte mesianice scot în evidență slujirea
profetică a Mântuitorului Hristos.
Hristos este desăvârșitul învățător despre ființa și voia lui Dumnezeu și cel mai
iscusit predicator al cuvântului plin de viață al Creatorului, pe care ni -l împărtășește
nemijlocit. „ Acce ptând limitele formale ale profetismului biblic, Mântuitorul Hristos
a ridicat această instituție vechitestamentară la treapta cea mai înaltă, căci
imperfecți unea de care au dat dovadă în viață profeții Vechiului Testament a fost
înlocuită cu perfecțiunea activități i publice a Fiului lui Dumnezeu ”13.
În Noul Testament, Iisus este prezentat ca profetul zilelor celor mai de pe
urmă, căci „În zilele acestea mai de pe urmă ne -a grăit prin Fiul, pe care L -a pus
moștenitor a toate și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1, 2), ca rabi, învățător și
mare prooroc, puternic în faptă și în cuvânt: „…Iisus Nazarineanul, Care este
prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor”
(Luca 24, 19), Care prin venirea Sa în lume ne arată viața veșnică și ne dă puterea de
a-L vedea și a -L pricepe pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă știm că „Fiul lui
Dumnezeu a venit și ne -a dat nouă pricepere, ca s ă cunoaștem pe Dumnezeul cel

12 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu ( coord. ), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 307
13 Diac. Asist. Emilian Cornițescu, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament, în rev. „Ortod oxia”,
nr. 1, 1983, p. 92

10 adevărat; și noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus
Hristos.” (I Ioan 5, 20).
„Iisus vine să anunțe «Vestea cea bună» , adică , prezența și lucrarea personală a
lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, un Dumnezeu voind să elibereze poporul Său și
toate popoarele”14, iar această „Veste bună” înseamnă și desăvârșirea Legii mozaice,
fiindcă Hristos este împlinirea Legii și a proorocilor : „sfârșitul Legii este Hristos”
(Romani 10, 4). Prin predania Sa, „Hristos Se descojește pe Sine Însuși de umbra care
era așezată în lege asupra Lui, ieșind din planul indirect în care se afla în timpul
Vechiului Testament, în planul dialogului direct”15.
Mântuitorul ne învață în propovăduirea Sa despre Dumnezeu, despre lume,
despre om. Ca Fiu al lui Dumnezeu ni -L descoperă pe Dumnezeu Cel în Treime
lăudat, ca Logos creator ne dă sens existenței noastre în cadrul creației, ca Fiu al
Omului ne oferă modelul desăvâșit la care este chemată să ajungă umanitatea.
„Adevărul propovăduit de El este, după cuprins, învățătura despre Sine, despre opera
și împărăția Sa și în aceelași timp completare a legii mozaice”16.
Iisus Hristos este Învățătorul veșnic care ne îndeamnă la mântuire, din
cuvintele Sale izvorând direct dumnezeirea Sa, de care ne bucurăm primind
învățătura Evangheliei. „Subliniem că Hristos n -a vorbit și deci n -a îndeplinit slujirea
de Prooroc numai cât a fost pe pământ. (…) El vorbește și îndeplinește slujirea de
Prooroc și acum prin cei ce vorbesc în numele Lui; mai ales pr in cei ce sunt investiți
prin harul Lui, cu o răspundere de a v orbi în numele Lui și despre El ”17.
Iisus Își îndeplinește chemarea profetică direct, predicând El Însuși adevărul
Evangheliei Sale, însă, indirect, lucrarea Lui e continuată, în Biserică, prin Apostoli și
prin urmașii lor, episcopii și preoții, pe c are Duhul Sfânt îi luminează, pentru
propovăduirea neîntreruptă și corectă a adevărului dumnezeiesc, până la sfârșitul
veacurilor, după porunca dată de Mântuitorul: „Învățându -le să păzească toate cât e

14 Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999, p. 131
15 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. , p. 120
16 Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura și Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930,
pp. 225 -226
17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 342

11 v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.
Amin.” (Matei 28, 20) .
„Demnitatea Sa profetică se împărtășește într -un fel și oamenilor, prin faptul că
le dă puterea de a urmări, a afla și a stărui consecvent în Adevăr, ceea ce este totuna
cu a trăi în Dumnezeu”18.

18 Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 240

12
V. Slujirea arhierească

Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei Sale slujiri.
Ea este lucrarea prin care Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu prin toate suferințele
îndurate de El, de la Întrupare până la Moarte, toate, precum mărturisim în al treilea
articol al Crezului: „pentru noi și pentru a noastră mântuire” .
Din cauza gravității căderii, omul a pierdut legătura harică cu Dumnezeu.
Drept consecință, el nu se ma i putea mântui prin propriile sale puteri, ci doar cu
ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, împăcând dreptatea și
nespusa L ui iubire față de oameni, a hotărât mântuirea oamenilor prin Întruparea și
Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul –
Născut L -a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3,
16). „În mântuire, prin Patimile și Moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură
propriu -zis vina și pedeapsa pentru păcatul omului și s e restaurează natura lui
căzută ”19.
Din Sfânta Scriptură și din gândirea Sfinților Părinți reiese ideea că slujirea
arhierească a lui Hristos e îndreptată în trei direcții. În primul rând , slujirea de
Arhiereu prin care Mântuitorul Se aduce ca jertfă pe Sine Însuși e îndreptată în mod
direct spre Tatăl. În același timp, ea implică și o direcție îndrepta tă spre oameni,
întrucât scopul ei este răscumpărarea umanității, iar întrucât pentru îndeplinirea
acestui scop, Hristos aduce ca jertfă propria Lui fire umană, înțelegem că este
cuprinsă în ea și o di recție îndreptată spre aceasta. 20 În Epistola către Evrei se spune:
„orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către
Dumnez eu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate.” (Evrei 5,1). Însă î ntre aceste
trei direcții este o legătură osmotică, încât ele nu pot fi nicidecum separate .

19 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. , p. 220
20 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit. , p. 228

13 Teologia apuseană, atât cea catolică, cât și cea protestantă, nu socotesc efectul
slujirii arh ierești a Mântuitorului asupra firii umane și astfel, o dezbracă de ceea ce
este, probabil, cel mai important aspect al ei: restabilirea firii omenești prin jertfa de
pe Cruce, reducând -o la o simplă operație juridică de satisfacere a onoarei lui
Dumnezeu în numele oamenilor care L -au jignit cu păcatul lor, neimpli când în niciun
fel firea omenească.
Romano -catolicii afirmă că păcatul n -a slăbit în niciun fel firea umană, ci
numai la jignit pe Dumnezeu, făcându -L să retragă de la noi darurile supraadăugate .
Deci jertfa nu avea ce să îndrepte în firea noastră, „ci doar să înlăture supărarea lui
Dumnezeu cel jignit, ca firea să fie iarăși admisă în relație cu El și împodobită cu
etajul darurilor supranaturale”21. Protestanții, pe de altă parte, susțin că prin păcat, nu
numai că Dumnezeu a fost jignit, dar și firea omenească a fost alterată complet, încât
nu mai poate fi restaurată, „ci ajunge să se obțină, prin ispășirea vinei în fața Lui,
promisiunea restaurării ei în viața viitoare”22.
Că moartea de pe Cruce a lui Iisus Hristos este jertfă adevărată pentru păcatele
omului, se adeverește prin multe texte scripturistice incluzând profeții mesianice,
cuvintele Mântuitorului Însuși și cuvintele Apostolilor. În cartea lui Isaia se spune
despre Hristos: „Dar El a luat asupră -Și durerile noastre și cu suferințele noastre S -a
împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese
străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost
pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne -am vindecat. Toți
umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă
asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S -a supu s și nu Și -a
deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S -a adus și ca o oaie fără de glas înaintea
celor ce o tund, așa nu Și -a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s -a
ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui ! Pentru
fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.” (Isaia 53, 4 -8). Ioan
Botezătorul zice despre Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu , Cel ce ridică păcatul

21 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 1 29
22 Ibidem.

14 lumii.” (Ioan 1, 29). Mântuitorul zice despre Sine: „Fiul Omului n -a venit să I se
slujească , ci ca să slujească El și să -Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți .”
(Matei 20, 28); „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi…” (Luca 22,19); „Că
acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea
păcatelor.” (Matei 26,28).
Sfântul Nicolae Cabasila afirmă și el că: „Hristos S -a făcut dreptate de la
Dumnezeu și răscumpărare; și desființează dușmănia în trupul Său și împacă pe
Dumnezeu cu noi”23.
În Epistola către Evrei găsim o analiză detaliată a operei arhierești a
Mântuitorului Hristos. Cartea își propune să demonstreze superioritatea lui Hristos în
toate domeniile . Ca Prooroc, El este mai mare decât toți proorocii; El este mai mare
decât îngerii și decât Moise; fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și Domn , El este
Împărat veșnic al universului. Dar mai presus de toate, Epistola către Evrei vrea să
arate superioritatea totală a preoției lui Hristos față de preoția Vechiului Testament.
„Meritul fără egal al Epistolei către Evrei este acela de a fi construit o
hristologie completă axată pe demnitatea arhierească a Mântuitorului”24. Iisus este
numit în Epistola către Evrei arhiereu după rânduiala lui Melchisedec: „Unde Iisus a
intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lu i
Melchisedec.” (Evrei 6, 20). În Vechiul Testament nu putea oricine să fie preot.
Numai Aaron și urmașii săi au fost investiți de Dumnezeu cu preoția: „Ca să -și
aducă aminte fiii lui Israel că nimeni din alt neam, care nu e din seminția lui Aaron,
să nu s e apropie să aducă tămâiere înaintea Domnului…” (Numerii 16, 40) . Spre
deosebire de preoția lui Aaron, aceea a lui Hristos, cel fără antecesori și fără
succesori, după chipul lui Melchisedec, este preoție eternă și universală, servire unică
și sublimă. „ Hristos n -a uzurpat calitatea de Arhiereu, deși nu era din neamul lui
Levi, ci din neamul lui Iuda. El are chemare divină și preoția Sa este întemeiată prin

23 Nicolae Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu , (Ή θεομ ὴτωρ), Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, Atena,
1974, p. 88, apud . Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 130
24 Pr. Asist. Vasile Mihoc, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în rev. „Ortodoxia ”, nr. 2, 1983, p. 183

15 jurământ dumnezeiesc, ceea ce înseamnă mult mai mult decât c hemarea familiei lui
Aaron ”25.
Prin apariția și lucrarea preoției lui Hristos, preoția iudaică e desființată.
„Valabilitatea preoției iudaice a fost provizorie, astfel încât să nu poată poată
continua în noua fază a istoriei. Melchisedec, regele Salemului, preot al Dumnezeului
Celui Pre a Înalt, preînchipuie pe Hristos Însuși. (…) Avraam este blagoslovit de
Melchisedec, care este fără tată și fără mamă, fără spiță a neamului (Hristos este fără
mamă ca Logos de dinainte de veci și fără tată ca Logos întrupat), și Avraam se
obligă să -i dea zeciuială din prăzile sale, în conformitate cu cele ce ulterior vor fi în
vigoare, pentru preoții din neamul lui Levi. Melchisedec , ca rege al Salemului și
preot, i -a oferit pâine și vin. În fața lui Avraam, care este strămoșul întregului popor
al făgădu inței, Melchisedec se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează și
primește și zeciuială din prăzi; în acest fel l -a binecuvântat nu numai pe Avraam, ci și
pe potențialii preoți leviți care ar putea ieși din Avraam. Prin urmare, spune autorul
Epistolei către Evrei, Melchisedec este superior preoților i udei, deasupra preoției
iudaice ”26.
Însă jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal, răscumpărarea omului
din robiei păcatului, are și unele scopuri secundare: adeverirea misiunii Sale
dumne zeiești și a adevărului învățăturii Sale; pecetluirea și sfințirea Legii celei noi;
dovedirea nemărginitei Sale iubiri față de oameni, „căci Dumnezeu așa a iubit lumea ,
încât pe Fiul Său Cel Unul -Născut L -a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16); să înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia
lumesc: „Împărăția aceasta nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) și arătarea unui
exemplu desăvârșit de umilință, de răbdare, de ascultare și lepădare de Sine27.
Slujir ea arhierească, ca întreaga operă mântuitoare , e continuată de Mântuitorul
și după Înălțarea Sa la cer, în mod deosebit, prin actualizarea Jertfei de pe Cruce în
Biserică , în Sfânta Liturghie , în chip nesângeros: „Căci de câte ori veți mânca
această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni.”

25 Ibidem.
26 Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, București, 2006, pp. 227 -228
27 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. D r. Ioan Zăgrean, op.cit. , p. 221

16 (I Corinteni 11, 26). În Sfânta Liturghie, Hristos este Jertfitor și totodată Jertfă și
Primitor; Cel ce Se aduce și Cel ce primește. Astfel El își continuă lucrarea
arhierească până la sfârșitul veacului, Hristos fiind unicul arhiereu etern și desăvârșit.
„Demnitatea arhierească a Mântuitorului se comunică oamenilor mai ales prin
aceea că le dă puterea de a -și depăși egoismul și a se jertfi pentru alții”28.
De aceea, ca să intrăm în comuniune cu Tatăl trebuie să ne aflăm în comuniune
cu Hristos. Hristos nu este numai Învățătorul și învățătura prin Sine, ci și Arhiereu și
Jertfă prin Sine.

28 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241

17
VI. Demnitatea împărătească

Demnitatea împărătească a lui Hristos se evidențiază în măreția și puterea
Dumnezeului -Om, Mântuitor, Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al
adevărului, Împărat al dreptății și păcii, Împărat al împăraților.
„Prin chemarea profetică și prin servirea arhierească, Iisus Hristos Își manifestă
mai mult starea de umil ință, mărirea Sa neapărând decât ochilor spiritului. Pentru
îndeplinirea operei mântuitoare, trebuia să arate și măreția și puterea corespunzătoare
însușirilor Sale de Dumnezeu și Mântuitor al lumii. Trebuia să fie deci și împărat, și
Împărat este, dar nu împărat al deșertei măriri lumești”29.
Adeverirea demnității de împărat o găsim în numeroase texte scripturistice.
Hristos este numit Împărat, și în profețiile mesianice, și de unii dintre contemporanii
Săi, de El Însuși și de creștinii de pretutindeni. Act ivitatea Sa, minunile Sale și mai
ales cele făcute cu Sine Însuși, ca Schimbarea la Față, Coborârea la iad, Învierea din
morți, Înălțarea la cer și șederea de -a dreapta Tatălui dovedesc încă o dată demnitatea
Sa îm părătească, d emnitate exercitată de Mântui torul prin „întemeierea, stăpânirea și
conducerea împărăției harului, Biserica, pe care o desăvârșește în viața viitoare”30.
În profețiile Vechiului Testament, Mesia e înfățișat ca împărat care stă în veac
pe tronul lui David, judecând și făcând dreptate ca împărat și mântuitor, stăpân până
la marginile pământului și împărtășind bunuri dumnezeiești pentru toate neamurile.
Profețiile mesianice vorbesc despre Împăratul Hristos: „Împărat peste Sion” (Psalmi
2, 6); „Iată că un rege va stăpâni prin dreptate și că peteniile vor cârmui cu
dreptate” (Isaia 32, 1); „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David
Odraslă dreaptă și va ajunge Rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și
dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit și Israel va t răi în liniște; iată
numele cu care -L voi numi: «Domnul -dreptatea -noastră!»” (Ieremia 23, 5 -6);

29 Prof. N. Chițescu, Pr. Prof., Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, op. cit., p. 42
30 Ibidem.

18 „Bucură -te foarte, fiica Sionului, veselește -te, fiica Ierusalimului, căci, iată,
Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul
asinei” (Zaharia 9, 9) .
În Noul Testament, îngerul, vestind Nașterea Mântuitorului, Îl numeș te
„Împărat veșnic” (Luca 1, 33), iar magii Îl caută pe „regele Iudeilor” (Matei 2, 2),
căruia I se închină și Îi aduc daruri; aclamat de popor ca un împărat la Intrarea în
Ierusalim: „Au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinare Lui și strigau:
«Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului», Împăratul lui
Israel” (Ioan 12, 13), Iisus recunoaște în fața lui Pilat demnitatea Sa împărătească:
„Și l -a întrebat dregătorul, zicând: Tu ești regele iudeilor? Iar Iisus i -a răspuns: Tu
zici.” (Matei 27, 11), El fiind „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (I
Timotei 6, 15).
În viața și activitatea Sa pământească, Mântuitorul și-a arătat demnitatea
împărătească prin diferite minuni, cu deosebire în cele săvârșite asupra morții: prin
învierea fiicei lui Iair, a tânărului din cetatea Nain, a prietenului Său, Lazăr, și mai
ales prin propria Sa Înviere . „Puterea Lui s -a manifestat înainte de înviere nu numai
ca o putere simțită în suflete de cei ce s -au apropiat de El (…), ci și ca o putere asu pra
naturii prin fapte de vindecare a unor bolnavi și de înviere a unor morți. Când
«ceartă» vântul și marea și acestea se potolesc, oamenii mirați exclamă: «Cine este
acesta, că și vântul și marea l -ascultă?» (Matei 8, 27). Sfinții părinți au explicat
această ascultare, ca și spaima de care au fost cuprinse stihiile la moartea Domnului,
prin referința lor față de Stăpânul creator și susținător al lor”31.
După moarte, primul act al demnității Sale de împărat este coborârea la iad:
„cu care S -a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3,
19). „Coborârea la iad este în același timp confirmarea morții Domnului și a
existenței sufletului omenesc în El și înfățișarea reală a intrării Lui triumfale, surpând
puterea morții și a diavolului”32.

31 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 154
32 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu ( coord. ), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 352

19 Învierea Sa din morți este cel mai mare act al demnității Sale de Împărat și
punctul culminant al acesteia. „Învierea lui Hristos înseamnă cu adevărat că moartea
a încetat să mai fie elementul ce domină existența omului și că, prin urmare, o mul
este de asemenea liber din robia păcatului”33.
„Dar slava la care este ridicat Hristos prin Învierea Sa din morți nu o ține
pentru Sine, ci o revarsă peste noi, căci pentru noi a primit -o ca om, El fiind
Dumnezeu”34. Unii teologi contemporani consideră c ă Hristos a fost înviat de Tatăl
ca o recompensă pentru jertfa Lui de pe cruce, prin care a răscumpărat ofensa adusă
lui Dumnezeu de către oameni. Învățătura ortodoxă învață însă clar, prin Sfinții
Părinți că „învierea lui Hristos nu a fost numai rezultatu l unui decret al Tatălui, ci a
fost pregătită și de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea prin Ipostasul Lui
dumezeiesc care purta și natura omenească”35. Atribuirea alternativă a actului Învierii
în textele scripturistice când Tatălui, când Fiului arată o împreună -lucrare a Lor.
„Învierea este desăvârșita împlinire a proorocilor; este minunea minunilor, ea
nu se poate înlătura din viața Bisericii, fiind misterul mântuirii și baza răscumpărării
noastre”36.
Învierii îi urmează alte două acte ale demnit ății de Împărat: Înălțarea lui Hristos
la cer întru slavă de -a dreapta Tatălui și Judecata universală de la sfârșitul veacurilor:
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea
pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). După Înălțare trimite Duhul Sfânt peste
Apostoli, „semn că introduce împărăția Sa veșnică în istorie”37. În prezent, Hristos se
manifestă ca Împărat prin conducerea operei de mântuire. Credincioșii creștini cred
și mărturisesc că El „iarăși va să vină cu s lavă, să judece viii și morții, a Cărui
împărăție nu va avea sfârșit” (art. 7 din Simbolul Credinței).
Continuarea demnității Sale împărătești și după Înălțarea la cer se face în
Biserică, asemenea celorlalte două slujiri, prin ierarhia bisericească, aceas ta fiind

33 John Meyendorff, Teologia Bizantină: Tendințe istorice și teme doctrinare, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 218
34 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu ( coord. ), op. cit., p. 352
35 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 233
36 Pr. Lect. Univ. Marin Stamate, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2000, p. 125
37 Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999, p. 133

20 investită cu puterea harică pentru continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului. Astfel,
slujitorii sfințiți învață pe credincioși adevărul dumnezeiesc, îi sfințesc prin Sfintele
Taine și le călăuzesc sufletele spre mântuire, această ultimă misiu ne corespunzând
demnității împărătești a Mântuitorului. „Hristos ca împărat a creat temeliile
edificiului trupului ecclesiastic; a zdrobit puterile diavolești, a nimicit puterea morții,
a făcut minuni și, în final, El Însuși a înviat . Această biruință est e împărătească și
începutul rolului transformator și transfigurator al Bisericii însăși prin intermediul
Sfintelor Taine”38.
„Puterea Lui împărătească se comunică oamenilor mai ales prin ajutorul pentru
a se autocontrola, pentru a învinge păcatul și condiți a umană degradată de păcat”39.

38 Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225
39 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241

21
VII. Raportul dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului

Deși sunt trei laturi din care lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită ,
lucrarea însăși nu se împarte. Toate cele trei demnități constituie, în ansamblu, o
unică lucrare și toate sunt îngemănate în întreaga viață pământească a Mântuitorului
și în veșnicie. Iar întrucât ele nu sunt despărțite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu
poate face abstracție de celelalte. A face o separație între ele nu înseamnă nicidecum
o separare lor, în Hristos. „El învață slujind, Se jertfește biruind urmările pă catului,
stăpânește ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărțite în mod real,
căci în fiecare sunt implicate și celelalte două”40.
Hristos , când în vață, manifestă puterea Sa împărătească, săvârșind minuni; ca
arhiereu , descoperă în patimile Sale pe cruce învățături despre credință și iubire, iar
ca împărat al Bisericii , împărtășește credincioșilor bunurile lucrării Sale profetice și
arhierești .
„Dec i deși direcțiile lucrării sunt trei, lucrarea însăși nu se împarte. Lucrarea de
restabilire și de îndumnezeire a firii proprii este în același timp lucrare de slăvire a lui
Dumnezeu; căci în natura omenească astfel restabilită și îndumnezeită se arată sla va
lui Dumnezeu și natura însăși slăvește pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se face
vădită de asemenea în eliberarea oamenilor de păcat. Căci ei încetează să mai fie
dușmanii lui Dumnezeu, odată ce Hristos i -a împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său,
adică prin puterile dumnezeiești extinse în ei prin trupul Său; ei pot « slăvi acum pe
Dumnezeu în trupul lor și în duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu » (I Cor. 6,
20)”41.
Hristos realizează mântuirea și desăvârșirea oamenilor prin toate cele trei slujiri
la un loc , într-un mod pur și în gradul cel mai înalt, neseparându -se cu totul una de
alta pentru a se identifica fiecare cu un anumit stadiu din viața Mântuitorului. Ele au

40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 113
41 Idem., p. 112

22 coexistat permanent , cu toate că, în anumite momente, a ieșit în evidență mai mult
una dintre ele. Mesia a unit aceste trei slujiri, astfel încât de fiecare dată când lucrează
o operă ca Împărat nu lipsește Proorocul și Arhiereul; același lucru se întâmplă și de
câte ori lucrează ca Prooroc și Arhiereu. „În Persoana Sa nu există niciun conflict
între aceste autorități harismatice, așa cum se poate întâlni în istor ia poporului lui
Israel. Totuși, această unitate a autorităților este dictată și de identitatea ipostatică a
lui Hristos și, totodată, de structura însăși a trupului ecclesiastic. În interiorul acesteia
nicio lucrare nu este înțeleasă doar ca împărătească sau profetică, sau ca sacerdotală.
O scindare oarecare constituie o cădere din însăși unitatea trupului harismatic al
Bisericii”42.
Datorită unității desăvârșite a celor trei slujiri, înțelegem că numai prin toate
trei la un loc s -a putut realiza mântuirea și desăvârșirea oamenilor. „Căci oamenii
trebuie să fie luminați ca să meargă și cu voia lor pe calea care -i duce la Dumnezeu;
trebuie să depășească dușmănia dintre ei și Dumnezeu printr -o renunțare la orgoliul
lor și la plăcerile egoiste, adică prin trăi rea activă a unei stări de jertfire pe care n -o
puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o
jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârșit,
trebuie să fie susținuți cu o pute re mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei
vieți de jertfă ce li s -a făcut cunoscută prin învățătura atotadevărată și
atotluminoasă”43.
Slujirea arhierească este îndreptată atât spre propriul trup, cât și spre
Dumnezeu și spre oameni; slujirea profetică sau învățătorească este îndreptată către
oameni, însă rolul ei este de a pune în relief voia Tatălui și slava Lui; iar prin puterea
exercitată asupra naturii, asupra morții și asupra oamenilor, Hristos slăvește puterea
lui Dumnezeu în Treime, ca una care Îi este proprie, dar arată și puterea pe care a
dat-o trupului Său.
Se poate spune că centrul întreitei slujiri a lui Hristos îl constituie lucrarea Sa
arhierească , prin care realizează refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu,

42 Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225
43 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 114

23 împăcarea cu Dum nezeu. Chemarea profetică luminează prin învățătură, pregătind
sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruiește harul
împăcării și desăvârșește pe credincioși.
„Fiul lui Dumnezeu este Învățător și Împărat al lumii și înainte de întrupare –
deși altfel decât prin întrupare, neintrând în raport personal direct cu omul și
neexercitând puterea de învățător și conducător ca slujbă a mântuirii –, dar arhiereu,
mijlocitor ca om la Dumnezeu, devine numai după aceasta. Desigur, puterea
arhiereiei o are tot în temeiul divinității Sale, căci dacă n -ar fi și Dumnezeu, iar nu
numai om, n -ar putea fi arhiereul mântuitor. Căci n -ar putea reface legătura dintre om
și Dumnezeu, decât aparținând și omenității și Dumnezeirii ”44.
„În Persoana Cuvântu lui întrupat aceste trei demnități pe care, după teologia
Părinților ortodocși, le -a condus El Însuși în istoria lui Israel, sunt reunite în mod
indestructibil ca funcțiuni harismatice și zidesc trupul Bisericii. Biserica, ca trup al
vieții, ca edificiu a «pietrelor vii», nu poate fi înțeleasă fără puterea și autoritatea
împărătească, proorocească și sacerdotală, peste tot în cadrele liturgice și
harismatice”45.

44 Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, op. cit., p. 39
45 Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225

24
VIII. Ilustrarea întreitei slujiri în Simbolul Credinței

Întrucât ținta ereziilor din primele veacuri creștine era mai mult persoana
Mântuitorului și mai puțin lucrarea Sa de mântuire a lumii, Părinții primelor două
Sinoade ecumenice nu au ilustrat în mod precis întreita slujire a Mântuitorului în
Simbolul Credinței. Totuși, fiind baza misiunii lui Mesia, ea nu a fost nici trecută cu
vederea, fiecare dintre demnitățile lui Hristos putând fi descoperită prin aprofundarea
cuvintelor Crezului.
Sfinții Părinți au rezervat celei de -a doua Persoane a Sfintei Treimi un număr
de șase articole din Simbolul Credinței: de la articolul al doilea , până la al șaptelea. În
ele găsim cuprinsă întreaga învățătură ortodoxă despre Mântuitorul Hristos. „Ele ne
spun că Cel ce ne -a mântuit pe noi este Însuși Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne -a
înfăptuit -o prin întrupar ea Sa ca om, prin învățătura și prin moartea Sa pe cruce și
Învierea din morți, după care S -a înălțat la ceruri întru slavă, de -a dreapta
Tatălui ”46.
În primul rând, mărturisim credința „întru Unul Domn Iisus Hristos”. Numele
„Hristos” înseamnă „Uns”. La e vrei, unși se numeau preoții, proorocii și împărații, iar
Iisus, având în mod deplin toate aceste demnități, este „Unsul” sau „Hristosul” în
înțelesul desăvârșit. El este Arhiereul , Împăratul și Proorocul cel mai înalt. „Precum
vedem, și numele de Hristos I se potrivește în chip desăvârșit (…). Însuși Iisus spunea
despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise despre El și
proorocul Isaia (61, 1): „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M -a uns a
binevesti săracilor…” (Luca 4, 18 )”47.
Sfinții Părinți au spus despre Mântuitorul că este „Lumină din Lumină” nu
doar pentru a arăta consubstanțialitatea și egalitatea Fiului cu Tatăl, ci și pentru că
asemănarea cu lumina e și foarte potrivită lui Hristos. El este Luminătorul lumii,

46 Învățătura de Credință C reștină Ortodoxă , Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, p. 67
47 Idem., p. 78

25 arătâ ndu-ne calea către Tatăl, împărtășindu -ne învățătura Sa dumnezeiască: „Eu sunt
Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieții” (Ioan 8, 12) . Fiind Lumină, El ne arată „dumnezeieștile taine imperceptibile,
invizibile , intangibile din nenumărații munți de taine ale naturii”48, care, altfel, ne -ar
fi rămas în întuneric, nedescoperite.
Apoi, mărturisim că Iisus Hristos a venit pe pământ „pentru noi și pentru a
noastră mântuire”. Pentru a îndeplini acest scop, El trebuia să vindece rănile lăsate
de păcatul strămoșesc, misiune pe care o îndeplinește prin cele trei demnități ale Sale
de Profet, Arhiereu și Împărat.
„Și S -a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S -a
îngropat”, iar toate acestea le -a făcut pentru izbăvirea noastră, pentru scoaterea
noastră de sub jugul păcatului, jertfindu -Se pentru noi. „Mântuitorul a suferit toate
aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din ceruri cu cele de pe
pământ”49. Hristos, Arhiereul cel Veșnic, a adus această jertfă ca om, vărsând un
sânge mai de preț decât al tuturor animalelor de jertfă și al tuturor oamenilor și
răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele.
Apoi, ca să ne arate că am fost cu desăvârșire mântuiți, „a înviat a treia zi,
după Scripturi” și ne-a scos de sub robia morții ce domnea peste firea noastră. „ Acest
extraordinar vizitator la pământului este Împăratul împărăției cerești prefăcut în om,
în om adevărat. După cum Învirea Sa din mormânt e conformă cu puterile Sale, la fel
și Înălțarea Sa la ceruri e pe măsura măreției Sale”50 – „și S -a înălțat la ceruri și șade
de-a dreapta Tatălui” – „Oare nu era normal ca un împărat să se întoarcă în împărăția
sa după ce a ieșit victorios din război? (…) El S-a înălțat la Împărăția Sa de origine,
veșnică și nemuritore, unde a pregătit câte un loc pentru cei din cealaltă împărăție a
Sa care Îl urmează, cei ce formează Biserica Sa de pe pământ”51.
Însă „iarăși va să vie cu slavă să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va
avea sfârșit” , iar atunci se va arăta tutur or slava Sa dumnezeiască , căci „dacă prima

48 Sf. Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului: Credința poporului lui Dumnezeu, Ed. Sophia, București, 2010, pp. 51 -52
49 Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 214
50 Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 78
51 Idem., pp. 78, 82

26 dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ «coborându -Se», a venit în chip de rob, S -a
smerit, ca să nu silească pe nimeni să -L primească și să creadă în El, ci ca fiecare să
se poată decide în toată libertatea, a doua oară va veni cu «slavă» ”52 și stăpânirea Sa
nu va înceta vreodată, ci va dura veșnic.
Aceasta este credința noastră, a purtătorilor de Hristos, aceeași cu a strămoșilor
noștri nevinovați și sfinți. Aceasta este credința ce nu a fost niciodată rușinată,
credința ortodoxă, credința luminii adevărului și consolării. „Aceasta este credința
poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine. La judecată
ei vor fi numiți « binecuvântați»”53.

52 Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, p. 109
53 Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 59

27
BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2006 .
2. ***, Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă , Ed. Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 2000.
3. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene , Editura și Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930.
4. Bria, Pr. Prof. Ion, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică , Ed. România
Creștină, București, 1999.
5. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Cateheze , Ed. IBMBOR, București, 2003.
6. Chițescu, Prof. Nicolae , Pr. Prof. Isidor Todoran , Pr. Prof. Ion Petreuță ,
Teologia dogmatică și simbolică , vol. II, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2005.
7. Cornițescu, Diac. Asist. Emilian, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după
Vechiul Testament , în rev. „Ortodoxia ”, nr. 1, 1983.
8. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Mesia – Domn al păcii și al dreptății , în rev.
„Studii Teologice ”, nr. 2, 1990.
9. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Postul Mare , Ed. Anastasia, București,
1997.
10. Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică și Simbolică , vol. II, Ed. Bizantină,
București, 2006.
11. Meyendorff, John, Teologia Bizantină: Tendințe istorice și teme doctrinare ,
Ed. IBMBOR, București, 1996.
12. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei , în
rev. „Ortodoxia ”, nr. 2, 198 3.
13. Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca
profet, arhiereu și împărat), în rev. „Mitropolia Ardealului ”, nr. 10 -12, 1981.
14. Nicolae Velimirovici, Sfântul, Tâlcuirea Crezului: Credința poporului lui
Dumnezeu , Ed. Sophia, București, 2010.

28 15. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator , Ed. IBMBOR,
București, 2005.
16. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare , Ed. IBMBOR,
București, 1986.
17. Rădulescu, Mihai, Îndrumar de credință Ortodox , Editura Fundați ei Dosoftei,
București, 2003.
18. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica ortodoxă , Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2000.
19. Stamate, Pr. Lect. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după
epistolele pauline , teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați,
2000.
20. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu , Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II, Ed.
IBMBOR, București, 1978.
22. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor , Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean , Teologia
Dogmatică , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2005.