SCL, LXII, 2011, nr. 2 , București, p. 173184 VECHIMEA ȘI EVOLUȚIA SUPINULUI CU LA1 [603405]

SCL, LXII, 2011, nr. 2 , București, p. 173–184 VECHIMEA ȘI EVOLUȚIA SUPINULUI CU LA1
ADINA DRAGOMIRESCU
Cuvinte-cheie: supin, prepoziția la, infinitiv final.
Key words: supine , the preposition la ‘at, to, towards’, purposive infinitive.
1. INTRODUCERE
În acest articol, voi prezenta tiparele de construcție a supinu lui cu la în limba
actuală și, folosind un corpus de texte vechi (reprezentative p entru toate varietățile
teritoriale ale românei) și moderne, voi încerca să stabilesc v echimea fiecărui tipar,
precum și corelațiile cu alte structuri sintactice − evoluția s upinului precedat de la
(și mai ales dezvoltarea valorii finale a construcției) este în strânsă legătură cu
istoria infinitivului și a conj unctivului românesc, ambele apte de a exprima scopul.
În centrul atenției va fi supinul „verbal”, nu și cel „nominal” (mersul pe jos,
simplul călcat pe iarbă, culesul de mere ), în sensul GALR 2008 I: 511 (care reia
ideea de la Pană Dindelegan 1992): esențială pentru statutul ve rbal este capacitatea
de a atribui cazul acuzativ și absența determinanților (articol e, demonstrative).
Pentru acest subiect de cercetare, nu este suficientă distincți a între un supin
nominal și unul verbal, ci este nevoie de un nivel intermediar, reprezentat de
supinul precedat de prepoziții (altele decât de). Am preluat cele trei tipuri de supin
de la Cornilescu și Cosma (2010), care disting: (a) un supin pu r
nominal/nominalizat (însoțit de determinanți și având ca termen subordonat un
genitiv): culesul merelor; (b) o categorie mixtă verbo-nominală (supinul
prepozițional): Se gândește la agățat fete; (c) o categorie verbală non-finită
(supinul cu de neregizat): E ușor de scris.
Pentru cele ce urmează, voi reține și ideea că supinul precedat de prepoziție
nu este unitar, existând diferenț e de statut al prepoziției (le xicală vs funcțională): de
este o prepoziție funcțională, distinctă de celelalte prepoziți i (la, pentru, de 2, după,
fără, din, pe ), care sunt (semi)lexicale (impuse de regent). Prin urmare, su pinul cu
la este o categorie mixtă, verbo-nominală, în sensul că, de la un context la altul, se
pot actualiza fie trăsăturile nominale, fie cele verbale.

1 Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului „Valorific area identităților culturale în
procesele globale”, cofinanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României din Fondul Social
European, prin Programul Operați onal Sectorial Dezvoltarea Resu rselor Umane 2007−2013,
contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.

Adina Dragomirescu 2
174
2. TIPOLOGIA CONSTRUCȚIILOR ACTUALE CU SUPIN PRECEDAT DE LA

Pentru stabilirea tiparelor de supin cu la am pornit de la tipologia propusă în
GALR 2008 II: 512−522, în care se reia clasificarea din Pană Di ndelegan (1992).
Deși supinul, în general, are posibilități de construcție foart e variate, supinul cu la
are posibilități de construcție destul de limitate și, oricum, mult mai limitate decât
supinul cu de. Există, așadar, trei tipuri de supin cu la.
(a) Supinul cu la selectat de regent este subordonat unor verbe cu regim
obligatoriu prepozițional, ca în exemplele (1) și (2). Construc ția are următoarele
caracteristici: funcțional, este un complement prepozițional; a pariția supinului cu la
nu este condiționată de semantica verbului, ci de regimul său s intactic; în aceste
structuri, prepoziția la poate preceda un nominal, deci nu face parte din structura
supinului (Cornilescu și Cosma 2010), așa cum se poate observa din compararea
exemplelor (1) și (3).

(1) Se gândește numai la mâncat prăjituri ;
(2) Presa a luat la puricat acest subiect ;
(3) Se gândește numai la prăjituri .
Construcția este posibilă și cu verbe regente care nu au regim prepozițional
obligatoriu. Manoliu-Manea (1993: 106) a observat că, în combin ație cu a pune,
supinul are conotație depreciativă. Agentul care corespunde sub iectului verbului
cauzativ consideră că dorința celui care face acțiunea cauzată nu trebuie luată în
considerare. A pune are deci sensul „a forța”, când se combină cu un obiect
[+ Uman] (4). Tot Manoliu-Manea (1977: 231) a arătat că supinul c u la poate
apărea și pe lângă un verb comitativ, cum este a ajuta (5).
(4) O pun la curățat cartofi (compară cu: O pun la treabă );
(5) A ajutat-o la cules căpșuni (compară cu: A ajutat-o la treabă ).

(b) Supinul „circumstanțial” este precedat de o prepoziție care nu este
selectată de regent. Apare în do uă ipostaze, diferite după natu ra regentului.
(b
1) Apariția supinului cu valoare circumstanțială de scop (6), (7) , de timp
(8), de loc (9), de relație (10)), este condiționată de semanti ca verbului, nu de
regimul său sintactic:
(6) A plecat la cules ;
(7) Se duce la cumpărat pantofi ;
(8) A fost prins la furat ;
(9) Era la spălat ;
(10) Ne întrecem la socotit .

3 Vechimea și evol uția supinului cu LA
175
Apariția frecventă a acestui tipar după verbe de mișcare − supi nul având rolul
de a exprima scopul acțiunii (vezi (6), (7)) − reprezintă o con cordanță cu utilizarea
supinului în latină (Brâncuș2 2007 [1967]: 167, Diacon escu 1971: 151, Manoliu-
Manea 1977: 231, Reinheimer Rîpeanu 2001: 302), unde supinul ex prima
Locativul scopului deplasării (Manoliu-Manea 1977: 229):

(11) Eo venatum ‘Merg la vânat’ ( apud Brâncuș 2007 [1967]: 167);
(12) Pereitum ire (apud Diaconescu, 1971: 151);
(13) Romam ad senatum veniunt auxilium postulatum ‘Vin la Roma la senat
să ceară ajutor’ ( apud Manoliu-Manea 1977: 229);
(14) Ire dormitum ‘a merge la culcare/la culcat’ ( apud Reinheimer Rîpeanu
2001: 302).
Același verb ( a pune ) se poate construi cu un supin necircumstanțial (de tip
(a) − vezi exemplul (4), în care apare un obiect [+ Uman], iar supinul alternează cu
un nominal) sau cu un supin circumstanțial, cu valoare finală ( ca în (15), în care
apare un obiect [− Uman], iar supinul nu poate alterna cu un no minal):

(15) Am pus rufele la uscat .
(b
2) Supin cu valoare circumstanțială (restrictivă și/sau temporală − v a l o r i
diferite de cele de la b1) este subordonat unor adjective. Funcțional, este un
circumstanțial de relație integrat sintactic.
(16) elevă bună la socotit ;
(17) material moale la pipăit .

Tiparul exista și în latină:

(18) acerbus gustatu ‘aspru la gust’ ( apud Caragiu-Marioțeanu 1962: 33).

(c) Supinul predicativ poate funcționa independent/predicativ, cu valoare
imperativă. Cele mai multe gramatici înregistrează pentru acest tipar numai supinul
cu de, dar, mai rar, este posibil ca și supinul cu la să aibă valoare predicativă (vezi
infra, exemplul 69).

2 Autorul susține că supinul român esc nu-l continuă pe cel latin esc și că, foarte probabil,
supinul a apărut pe teren românes c, ca o consecință a tendinței de dispariție a infinitivului. Indiferent
de istoria formelor, reținem posibilitatea supinului de a expri ma scopul, comună lat inei și românei.

Adina Dragomirescu 4
176
3. STATUTUL CONECTORULUI LA

La precedând un supin nu pune problemele de interpretare pe care l e pune de,
conectorul specific al supinului, care nu mai funcționează ca o prepoziție, ci,
simultan, ca o marcă de flexiune și un complementizator al supi nului, asemănător
cu a de la infinitiv (Pană Dindelega n 2003: 142−143, C ornilescu și C osma 2010).
Diferența dintre la și de a fost discutată și din punctul de vedere al
gramaticalizării: în GBLR (2010: 291) se arată că, pe lângă de, supinul apare și în
contextul altor prepoziții ( Merge la cules mere, Trăiește din împletit coșuri, Se
pune pe plâns ), mai puțin gramaticalizate decât de (obligatorie în poziția de subiect
și de complement direct).
Cornilescu și Cosma (2010) arată că, în structurile cu supin, la este o
prepoziție lexicală, care introduce o categorie nominală. Preze nța prepoziției la este
dovada caracterului nominal al supinului din aceste structuri ( vezi și Diaconescu
1971: 159, DSL, s.v. supin ). Autoarele propun testul extracției: complementul
supinului verbo-nominal (cu la = prepoziție) nu poate fi extras (19), pe când
complementul supinului verbal verbal (cu de = complementizator, particulă
modală) poate (20).
(19) S-a dus la cules mere − *Ce s-a dus la cules?
(20) Am de rezolvat probleme grave − Ce am de rezolvat?
4. SUPINUL CU LA ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE ȘI RELAȚIA ACESTEI STRUCTURI
CU INFINITIVUL ȘI CU CONJUNCTIVUL
4.1. ISTORIA SUPINULUI ȘI A INFINITIVULUI
Nu voi intra în dezbaterea privind originea supinului − formă m oștenită din
latină sau creată pe teren românesc −, care a făcut obiectul mu ltor studii despre
supin. Interesează aici corelația dintre apariția unor tipare d e supin verbal și
„slăbirea” infinitivului, înlocuit, de regulă, prin conjunctiv, dar, în unele situații,
cum este și construcția finală, și prin supin.
Autorii care s-au ocupat de istoria supinului au ajuns la concl uzii destul de
diferite, dar convergente în privința faptului că supinul nomin al este atestat încă din
primele texte, iar valoarea verbală a supinului este ulterioară și legată de
eliminarea infinitivului . Frâncu (1997: 343) arată că supinul, rar în textele din
secolul al XVI-lea și de la înce putul secolului al XVII-lea, cu noaște o extindere și o
frecvență tot mai mare, pe măsură ce ne apropiem de timpurile m oderne, înlocuind
în multe contexte infinitivul. Pa nă Dindelegan (2010) a ajuns l a concluzia că
supinul, inclusiv cel verbal, este atestat în limba veche (în s pecial în dicționarul
latin-român al lui Corbea, de la sfârșitul secolului al XVII-le a) cu diverse tipare.

5 Vechimea și evol uția supinului cu LA
177
Dezvoltarea diverselor tipare cu supinul este deci strâns legat ă de istoria
infinitivului românesc, care a a vut o evoluție asemănătoare cu cea a infinitivului
din alte limbi. Acest fapt este susținut de numeroase informați i bibliografice, care
privesc mai ales istoria infinitivului. Haspelmath (1989) a ară tat că în limbile indo-
europene și nu numai, infinitivul este legat de scop: infinitiv ul își are originea în
numele de acțiune care exprimau scopul, devenite infinitive pri n gramaticalizare.
Tot Haspelmath (1989: 290) a ajuns la concluzia că schimbarea d iacronică a
infinitivului este un proces general, care se întâmplă independ ent în diverse limbi.
Particulele infinitivului, la origine prepoziții alative, au fo st la început mărci de
scop sau mărci cazuale ale numelor postverbale, au devenit comp lementizatori și
apoi mărci morfologice de infinitiv. O evoluție asemănătoare a avut și infinitivul
din engleză (vezi Lightfoot 1979, Roberts și Roussu 2003). Schu lte (2007) a arătat
că în portugheză, română și spaniolă, prepoziția a a fost adăugată la infinitiv pentru
a întări sensul final. În cercetarea sa diacronică despre infin itivul românesc, Jordan
(2009: 39−49) a ajuns la următoarele concluzii: spre sfârșitul secolului al XVI-lea,
a își pierde sensul final; la Coresi (1581), există încă circumst anțiale de scop cu a
după verbe de mișcare, dar după 1600 aparițiile acestei constru cții sunt sporadice;
un verb de mișcare + a putea exprima scopul și în absența infinitivului ( mearsă în
pădure a leamne ); pentru exprimarea scopului, s-a adăugat la infinitiv prepozi ția
spre, folosită și acum; a doua întărire a infinitivului s-a făcut pri n atașarea lui de,
care avea atât rolul de a atribui caz infinitivului nominal (pe ntru că a pierduse
această capacitate, devenind din complementizator marcă de flex iune), cât și pe
acela de a întări valoarea finală; în română, de a fost folosit drept complementizator
în propozițiile finite înainte de a fi adoptat în structurile i nfinitivale; în Codicele
Voronețean , există câteva structuri finale cu de + indicativ, care devin abundente la
Coresi ( Și merșu de mă spălai ); de introducea propoziții finite de scop și a trecut cu
aceeași funcție și la infinitive. Sandfeld și Olsen (1936: 274) au observat că supinul
poate avea funcțiile infinitivului, atunci când este precedat d e prepozițiile de, din,
după, la, pe, pentru. Manoliu-Manea (1993: 112) a remarcat că, în majoritatea
contextelor în care apare supinul, inclusiv tiparul cu la, care interesează aici,
infinitivul este inacceptabil în limba română contemporană:

(21) Merge la cules cireșe / ?a culege cireșe ;
(22) Îl pun la uscat / *a se usca .
Evoluția tiparelor cu supinul este strâns legată și de istoria conjunctivului .
Infinitivul și conjunctivul au aceeași componență și aceleași t ipuri de contexte și
funcționează asemănător, ambele putând apărea cu valoare finală sau ca alte tipuri
de adjuncți (Jordan 2009: 25, 29) . Pierderea valorii finale a i nfinitivului este deci
asociată atât cu dezvoltarea valorii finale a conjunctivului, c ât și cu apariția valorii
finale a supinului (cu la).

Adina Dragomirescu 6
178
4.2. CORESPONDENTELE ROMANICE ALE SUPINULUI CU LA

Corespondentele romanice și cele sud-dunărene ale supinului cu la cu valoare
finală sunt structuri cu infinitivul, ca în româna veche.
Niculescu (1965: 23) a observat că una dintre asemănările dintr e română și
latină o constituie existența supinului cu valoare finală (23). Acest supin
corespunde construcțiilor cu infinitiv final din limbile romani ce. La Reinheimer
Rîpeanu (2001: 302) sunt înregistrate structurile paralele din limbile romanice
(24)−(28). Brâncuș (2007 [1967]: 173) arată că, în aromână, str uctura corespunzătoare
este un infinitiv prepozițional (29).

(23) Mă duc la scăldat vs Eo dormitum ;
(24) rom. A venit la cules ;
(25) it. È venuto a raccogliere/per il raccolto ;
(26) fr. Il est venu cueillir ;
(27) sp. Ha venido para recoger ;
(28) ptg. Veio para recoger ;
(29) tră avinari ‘la vânat’.
4.3. DATELE DIN CORPUS
Cercetarea unui corpus limitat de texte permite formularea urmă toarelor
observații.
● Supinul nominal c u la, ca și cel cu alte prepoziții, este prezent încă din
primele texte:

(30) De la începutul cerurelor ieșitul lui și tâmpinarea lui (Psaltirea
Hurmuzaki , 101);
(31) Dumnedzăul dumnedzeilor, Domnulu grăi și chemă păm<â>ntul de la
rrăsăritul soarelui pănra la apusu (Psaltirea Hurmuzaki , 129);
(32) <Și> de laturi i-adură, de la răsărit ș i apusul și severul și marea
(Psaltirea Hurmuzaki , 178);
(33) Mai tare vădz ce gice Ioan la Poslanie, 77, la sfârșit (Coresi, Tâlcul
evangheliilor , 34);
(34) Popa să lase 4 molitve pănă la lepădat (Pravila lui Coresi, 226);
(35) Cum și apostol Pavel la începutul cărției lui cătră ovreai scrie (Coresi,
Evanghelie cu învățătură, 563);
(36) De la ieșitul jidovilor până la Saul, întâiul împărat jidovăscu 547 (DÎR,
Tabele cronologice, *Moldova, 1587–1588);
(37) Ce să atinge de rându aceii muieri a lui, ce s-au însurat la ieșitul
dumisale, lui vodă, nu cu de-a sila, nice prespre voia lui (DÎR, Mărturii

7 Vechimea și evol uția supinului cu LA
179
în procesul lui Petru Șchiopul, *Polonia, [februarie – 1 septem brie
1593]);
(38) și cu glas mare să mărturisească și pănă la datul sufletului tare și
neclătit să ție aceasta credință (Varlaam, Răspunsul… , 228).
● Supinul verbal cu la nu este atestat în cele mai vechi texte cercetate. În
Psaltirea Hurmuzaki [1491−1520], la Coresi (în Tâlcul evangheliilor, Molitevnic )
[1567−1568], în volumul Texte românești din secolul al XVI-lea (Catehismul lui
Coresi, Fragmentul Teodorescu, Glosele Bogdan și câteva prefețe ale altor texte),
în DÎR (1521−1600), în Manuscrisul de la Ieud [1630], la Varlaam ( Răspunsul…
[1645]), la Stolnicul Constantin Cantacuzino [sfârșitul secolul ui al XVII-lea] nu am
înregistrat niciun supin cu la, însă infinitivul cu valoare finală (lung și scurt, cu a
sau cu de-a) este foarte frecvent. În Pravila lui Coresi [1560-1562], apare un
exemplu cu supin cu la precedat și de o altă prepoziție ( până ), construcția în
ansamblu având valoare circumstanțială de loc:
(39) Popa să lase 4 molitve pănă la lepădat (Coresi, Pravila, 226).

La Costin [sfârșitul secolului al XVII-lea], am înregistrat num ai un exemplu,
care este un supin circumstanțial cu valoare temporală:

(40) Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintile, ci trebuescu să le scurtezi
(Costin, Viiața lumii , 161).
La Neculce [secolul al XVIII-lea], apar câteva supine cu la cu valoare
temporală, care, probabil, a stat la baza valorii restrictive, frecventă în limba
actuală:

(41) N-avè nime nice o nevoie, nice la mărsu, nice la întorsu (Neculce, Let.,
132);
(42) Că și atunce la puces, multă strânsoare pentru rămășița banilor birului
să istovască boierii (Neculce, Let., 155);
(43) Și la mărsu și la întorsu tot pen Țara Muntenească trecé (Neculce, Let.,
181);
(44) Și cându ducè turcii zaharali în Cameniță, le ieșiè înainte ori la dus ori
la întorsu, de-i robiè (Neculce, Let., 182);
(45) Și la întorsu , slăbindu-le cai, fiind uneori iarnă, ieșiè joimirii de pen
zămci de-i lovié (Neculce, Let.,182);
(46) Și la băut tot odată să bè amândoi (Neculce, Let., 215);
(47) Atunce veziriul, la purcesǔ, au dzis lui Dumitrașco-vodă cu mare taină:
[…] (Neculce, Let., 258);

Adina Dragomirescu 8
180
(48) Acesta îndemna pre Gligorie-vodă tot la luat, și pre toț boierii
moldoveni îi sărăciè și-i depăr ta de cătră mila domnească (Neculce,
Let., 349);
(49) Și grijindu-l bine cu de toate cele ce i-au trebuit la purces și pre la toate
conacele, purces-au în dzi întăi a lui avgust. (Neculce, Let., 405).

La Neculce, infinitivul cu valoare finală (scurt, cu a) este încă foarte frecvent,
mai ales după verbe de mișcare:

(50) Întru o dzi totdeodată s-au rădicat leșii a merge la Cameniță (Neculce,
Let., 213);
(51) Ce le-au făcut semnu de-u purces alăture cu obuzul a fugi (Neculce,
Let., 286) ;
(52) Și au purces a căuta în toate mănăstirili bani sau odoară, și n-au găsât,
iar haine n-au luatǔ în Ieș (Neculce, Let., 394).

La Creangă [sfârșitul secolului al XIX-lea], apar toate tiparel e actuale cu
supin, cu o frecvență destul de mare:
(a) supin cu la selectat de regent:

(53) încep a mă da la scris , și la făcut cadelnița în biserică, și la ținut isonul,
de parcă eram băiet (Creangă, Amintiri , 30);
(54) iaca și mătușa Măriuca lui moș Andrei vine la noi, c-o falcă-n ceriu și
cu una-n pământ, și se ia la ciondănit cu mama din pricina mea
(Creangă, Amintiri , 55);
(55) Și ne punem, dragă Doamne, la învățat (Creangă, Amintiri , 84);
(56) Mama atunci mă și ia răpede-răpede la pornit, fără să am când îi spune
de călugărie (Creangă, Amintiri , 91);

(b) supin cu valoare circumsta nțială temporală și locativă:

(57) mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit , și pe la
scăldat , în Cierul Cucului, unde era băteliștea flăcăilor și a fetelor
(Creangă, Amintiri , 53);
(58) căci așa ni era obiceiul să facem la scăldat , de pe când Adam-Babadam
(Creangă, Amintiri , 60);
(59) de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domnești și pere
sântiliești (Creangă, Amintiri , 61−62);
(60) trecând desculți prin vad, în dreptul Baei, Moldova înghețată p e
margini, și la dus și la întors , de ne degera măduva-n oase de frig!
(Creangă, Amintiri , 88);

(c) supin cu valoare circu mstanțială relațională:

(61) Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată,
mă întreceam cu fetele cele mari din tors (Creangă, Amintiri , 59);

9 Vechimea și evol uția supinului cu LA
181
(d) supin cu valoare circumstanțială finală:

(62) Când punea mama laptele la prins , eu, fie post, fie câșlegi de pe-a doua
zi și începeam a linchi grosciorul de pe deasupra oalelor (Creangă,
Amintiri , 49);
(63) chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subs uoară,
după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, și trebuie să fie pe-aici
undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmașul (Creangă, Amintiri , 56);
(64) Întru mai întăi în casa omului și mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la
scăldat (Creangă, Amintiri , 51);
(65) ies eu din casă cu chip să mă duc la scăldat (Creangă, Amintiri , 51);
(66) Și îndată ce m-am sculat de la ma să, luându-mi rămas bun de la călcâie,
fuga la scăldat (Creangă, Amintiri , 58);
(67) eu singur le-am dus la păscut (Creangă, Amintiri , 58);
(68) și pândind vreme când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit , fac
țuștiu! din baltă și-o ieu la sănătoasa (Creangă, Amintiri , 61);

(e) supin predicativ, c u valoare imperativă:

(69) La culcat , băieți, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveți
demâncare sub nas! (Creangă, Amintiri , 47).

În textele foarte recente pe care le-am inclus în corpus, supin ul cu la este
mult mai puțin frecvent decât la Creangă, și apare mai ales dup ă verbe cu regim
prepozițional (70)−(74) și, într-un singur exemplu (72), cu val oare circumstanțială
de loc:

(70) Sunt fapte care au stat o viață la fezandat în teorie (Liiceanu, Întâlnire ,
274);
(71) Aproape în fiecare zi luam la colindat casele mătușilor (Liiceanu,
Întâlnire , 361);
(75) Faptul de a învăța ce înseamnă liturghie (…) nu duce necesarm ente la
prizonierat confesional (Pleșu, Despre frumusețea , 105);
(73) Ori renunți la scris , ori scrii pentru plăcerea proprie (Pleșu, Despre
frumusețea , 230);
(74) Ți se dă o bicicletă și o folosești la tăiat lemne (Pleșu, Despre
frumusețea , 129);
(75) Am mai notat ceva asemănător, dar uneori ideile revin în pagină c a
vitele la adăpat (Liiceanu, Întâlnire , 365).
5. CONCLUZII
Supinul cu la reprezintă o categorie mixtă, verbo-nominală, funcționând
uneori nominal, alteori verbal, în funcție de context. În toate contextele, la de la
supin are statut prepozițional, spre deosebire de de, mai gramaticalizat, care are un
statut mai complex.

Adina Dragomirescu 10
182
Tiparele actuale ale supinului cu la sunt mult mai limitate decât cele ale
supinului cu de. Am identificat trei tipare: un supin cu la selectat de regent, un
supin circumstanțial (cu diverse valori) și un supin predicativ (rar).
În cele mai vechi texte românești cercetate, am înregistrat num ai supine pur
nominale cu la, nu și supine verbale (verbo-nominale). Este foarte probabil că
funcționarea pur nominală a supinului precedat de o prepoziție impusă de regent
este anterioară apariției supinul ui verbal în aceste structuri, așa cum se poate
observa din posibilitatea de substituție a supinului verbal cu un substantiv (vezi
exemplele (1) și (3), (4), (5)). Dintre valorile circumstanțial e ale supinului cu la
prima pare a fi cea temporal-locativă (vezi exemplele din Necul ce), din care s-a
dezvoltat ulterior valoarea restrictiv-relațională. La Neculce, a p a r n u m a i s u p i n e
circumstanțiale cu valoare temporal-locativă, valoarea finală f iind încă exprimată
prin infinitiv. La Creangă, apar toate valorile supinului, cu o frecvență
semnificativă; diferențele mari de la Neculce [secolul al XVIII -lea] la Creangă
[sfârșitul secolului al XIX-lea] arată că în acest interval sup inul a câștigat teren în
fața infinitivului și și-a diversificat mult tiparele, apărând inclusiv valoarea finală,
care nu mai putea fi exprimată prin intermediul infinitivului.
Apariția tiparelor cu supin este strâns legată de procesul elim inării
infinitivului, funcțiile acestuia fiind preluate de conjunctiv și, în unele cazuri, de
supin; apariția supinului cu la (cu valoare finală), simultană cu pierderea valorii
finale a infinitivului, este numai una dintre manifestările ace stui fenomen complex.

BIBLIOGRAFIE

Brâncuș, Gr., 2007 [1967], „O concordanță gramaticală româno-al baneză: modul supin”, Limbă și
literatură , XIII, p. 99−105, republicat în Studii de istorie a limbii române , București, Editura
Academiei Româ ne, p. 167−173.
Caragiu-Marioțeanu, Matilda, 1962, „Moduri nepersonale”, Studii și cercetări lingvistice , 1, XIII,
p. 29−43.
Cornilescu, Alexandra, Ruxandra Cosma, 2010, „Remarks on the Ro manian Verbal Supine and its
German Equivalents”, The Annual Conference of the Faculty of Foreign Languages &
Literatures , Universitatea din Bucu rești, 5−6 noiembrie.
Diaconescu, Ion, 1971, „Supinul în limba română din secolele al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea”,
Analele Universității din Bucur ești. Limba și lit eratura română , 1-2, p. 151−163.
Frâncu, C., 1997, Morfologia, în Gheție, Ion (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche
(1532−1780) , București, Editura Academie i Române, p. 113−145, 319−346.
GALR 2008 [2005] − Gramatica limbii române , vol. I, Cuvântul , coord. Valeria Guțu Romalo,
București, Editura Academiei Române.
GBLR 2010 − Gramatica de bază a limbii române , coord. Gabriela Pană Dindelegan, București,
Univers Enciclopedic Gold.
Haspelmath, Martin, 1989, „From Purposive to Infinitive – A Uni versal Path of Grammaticization”,
Folia Linguistica Historica , X, 1-2, p. 287−310.
Jordan, Maria, 2009, Loss of infinitival complementa tion in Romanian dichronic synta x, teză de
doctorat, Florida.

11 Vechimea și evol uția supinului cu LA
183
Lightfoot, D. W., 1979, Principles of diachronic syntax , London, New York, Melbourne, Cambridge
University Press.
Manoliu-Manea, Maria, 1977, Elemente de sintaxă comparată romanică. Tipologie și istorie ,
București, Universitatea din București.
Manoliu-Manea, Maria, 1993, „Asp ect și diateză în formele nomin ale ale verbului. Supinul românesc
versus infinitivul romanic”, în Gramatică, pragmasemantică și discurs , București, Litera,
p. 103−114.
Niculescu, Al., 1965, Individualitatea limbii române î ntre limbile romanice. Contribu ții gramaticale ,
București, Editura Științifică, 1965.
Pană Dindelegan, G abriela, 1992, Sintaxă și semantică , București, Tipografia Universității din
București.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003, „Precizări asupra determinanți lor supinului”, în Elemente de
gramatică. Dificultăți, c ontroverse, noi interpretări , București, Humanitas Educațional,
p. 142−150.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2010, „Din istoria supinului românes c”, comunicare prezentată la
colocviul Limba română. Ipostaze ale variației lingvistice , București, 3-4 decembrie.
Reinheimer Rîpeanu, Sanda, 2001, Lingvistica romanică. Lexic − fonetică − morfologie , București, All.
Roberts, Ian, Anna Roussu, 2003, Syntactic change. A Minimalist Approach to Grammaticalization ,
Cambridge, Cambridge U niversity Press.
Sandfeld, Kr., He dvig Olsen, 1936, Syntaxe roumaine. Emploi des mots à flexion , vol. 1, Paris,
Librairie E. Droz.
Schulte, Kim, 2007, Prepositional Infinitives in Rom ance. A Usage-Based Approach to Syntactic
Change , Oxford, Bern, Berlin etc., Peter Lang.

CORPUS

Coresi, Tâlcul evengheliilor și Molitevnic rumânesc , Ediție critică de Vladimir Drimba, Cu un studiu
introductiv de Ion Gheție, Bucur ești, Editura Academiei Române, 1998.
Costin, Miron, Opere alese. Letopisețul țărîi Moldovei. De neamul moldovenilor . Viiața lumii , texte
stabilite, studiu introductiv, not e și glosar de Liviu Onu, Buc urești, Editura Ș tiințifică, 1967.
Creangă, Ion, Amintiri din copilări e. Povești. Povestiri , Prefață de Liviu Papadima, București,
Jurnalul Național, 2009.
Cronicari munteni , Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eug en Stănescu, I,
Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul Cantacuzinesc, Radu Popescu , București, Editura
pentru Literatură, 1961.
DÎR − Documente și însemnări române ști din secolul al XVI-lea , Text stabilit și indice de Gheorghe
Chivu, Magdalena Georgescu, Magda lena Ioniță, Alexandru Mareș ș i Alexandra Roman-
Moraru, Introducere de Alexandru Mareș, București, Editura Acad emiei, 1979.
Liiceanu, Gabriel, Întâlnire cu un necunoscut , București, Humanitas, 2010.
Manuscrisul de la Ieud , text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă și indice de M irela Teodorescu
și Ion Gheție, București, Editura Academiei, 1977.
Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte , Ediție îngrijită, cu glosar, indice și o
introducere de Iorgu Iordan, Bucur ești, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955.
Pleșu, Andrei, Despre frumusețea uitată a vieții , București, Humanitas, 2011.
Texte românești din secolul al XVI-lea , I. Catehismul lui Coresi , II. Pravila lui Coresi , III.
Fragmentul Teodorescu , IV. Glosele Bogdan , V. Prefețe și epiloguri , Ediții critice de
Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Ma gdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman
Moraru, Florentina Zgraon, coordona tor Ion Gheție , București, E ditura Academiei, 1982.
Varlaam, Opere, Răspunsul împotriva Catihismului Calvinesc , ediție critică și studiu filologic de
Mirela Teodorescu, Bucureș ti, Editura Minerva, 1984.

Adina Dragomirescu 12
184
The Age and the Evolution of the La-Supine

Abstract

In this paper the author presents the la-supine constructions in contemporary Romanian. She
analyzes the emergence of each type of construction in a corpus of old and modern Romanian texts.
She concludes that the nominal la-supine is attested in old Romanian texts (16th century), but the
verbal la-supine with a temporal semantic value is attested only startin g from 18th century. The
presence of the verbal la-supine with a purposive semantic value is attested in 19th century, and it
correlates with the loss of the purposive infinitive.

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan − Al. Rosetti”
Calea 13 Septembrie nr. 13 București
Facultatea de Litere, Universitatea din București
Str. Edgar Quinet nr. 5−7
adina_drag@yahoo.com