2 Cuprins Rolul diplomației în soluționarea crizelor de securitate regională Introducere ………………………………………………………………..……………………4 Capitolul 1: Evoluții… [603393]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative, București Relații internaționale și studii europene LUCRARE DE LICENȚĂ Coordonator: Colonel prof. univ. dr. Iordache Constantin Absolvent: [anonimizat], 2018

1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative, București Relații internaționale și studii europene LUCRARE DE LICENȚĂ Rolul diplomației în soluționarea crizelor de securitate regională Coordonator: Colonel prof. univ. dr. Iordache Constantin Absolvent: [anonimizat], 2018

2 Cuprins Rolul diplomației în soluționarea crizelor de securitate regională Introducere ………………………………………………………………..……………………4 Capitolul 1: Evoluții ale crizelor de securitate regionale la începutul mileniului III ….……………………8 1.1 Efecte ale globalizării pentru securitatea regionala ……………………………………….10 1.2 Conflicte armate regionale care amenință securitatea Europeana: criza Ucrainiana…………………………………………………………………………………….14 1.3 Pericolul amplificării terorismului transfrontalier pentru securitatea regionala ………….18 Capitolul 2: Sistemul politico-juridico-administrativ internațional pentru rezolvarea pe căi diplomatice a crizelor de securitate regionale ……………………………………………………………………….23 2.1 Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic reglementate în Carta ONU …………….…..27 2.1.1 Tratativele si negocierile diplomatice ……………………….…………………………28 2.1.2 Medierea si bunele oficii ………………………………………………….……………30 2.1.3 Concilierea ………………………………..……………………………………………….31 2.2 Sistemul politico-juridic internațional institut prin Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice ………………………………………………………………………….33 Capitolul 3: Rolul organizațiilor internaționale de securitate pentru rezolvarea pe cai diplomatice a diferendelor și a conflictelor armate regionale ………………………………………………..35 3.1 Diplomatia ONU pentru aplanarea conflictelor regionale ……………………………….36 3.2 Mecanisme diplomatice ale OSCE pentru prevenirea și rezolvarea crizelor de securitate în spațiul Euroatlantic ……………………………..………………………………………..…..39 3.3 Mecanisme diplomatice ale NATO pentru asigurarea securității statelor membre ….….43 3.4 Politici diplomatice ale Uniunii Europene pentru realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție pe teritoriile statelor membre …………………………………………….44 Capitolul 4: Studiu de caz – Rezolvarea Diplomatică a crizei de securitate din Kosovo ……………. …..52 Concluzii ……………………………………………………………………………………..58 Bibliografie ……………………………………………………………………………………61

3

4 Rolul diplomației în soluționarea crizelor de securitate regională Introducere Diplomația reprezintă conceptul de bază și mecanismul de funcționare al relațiilor internaționale între state, stabilind metode de cooperare, creștere economică, dar și evitare a diferitelor crize emergente. Schimbările petrecute în mediul de securitate în era post-război rece, arată că ne-am eliberat de constrângeri ideologice, marcând practic începutul unei noi ere. Mediul de securitate a devenit dinamic, flexibil, fiind posibile tot felul de construcții, de organizări și reorganizări instituționale, funcție de predominația, de impactul unor tendințe, dar și în raport cu dinamica intereselor și schimbărilor marilor puteri. Lucrarea de față își propune să verifice dacă putem discuta de implementarea unei diplomații reale și efective la nivelul organizațiilor internaționale în soluționarea crizelor de securitate regională, cu focus pe NATO, actor principal în soluționarea conflictului din Kosovo, și respectiv, în ce măsură a contribuit metoda adoptată în efortul general al comunității internaționale canalizate pe acest scop. Metodologia folosită în demonstrarea ipotezei lucrării se bazează, în primul rând, pe o bibliografie diversificată, care cuprinde studierea documentelor primare și oficiale ale organizațiilor internaționale, cărți și articole de profil ale unor specialiști în domeniul diplomației și a relațiilor internaționale, și website-uri cu informații și documentare temeinice. În alcătuirea lucrării de față, menționez următoarele strategii adoptate: sintetizarea noțiunilor generale ale crizelor de securitate regionale, rolul organizațiilor internaționale și al diplomației în rezolvarea crizelor, detalierea și analiza evenimentelor care au marcat contextul declanșator al crizei din Kosovo (subliniind totodată și importanța lor în evoluția ulterioară a procesuluide pace), descrierea evoluției raporturilor dezvoltate de organizațiilor internaționale implicate în contextul și după fnalizarea crizei, evaluarea soluțiilor propuse de-a lungul timpului, dar și a celor recente, în vederea încheierii conflictului sârbo-albanez. Cu scopul de a urmări analiza și demonstrarea ipotezei, lucrarea este organizată astfel: primele două capitole sunt menite să clarifice aspectele conceptuale

5 ale crizelor de securitate regionale și sistemul politico-juridico-administrativ internațional pentru rezolvarea pe căi diplomatice a crizelor de securitate regional, oferind un suport teoretic privind conceptele cheie abordare și la care vom face referire e parcursul lucrării. Menirea acestui capitol este acela de a oferi un punct de plecare ipotezei și înțelegerea funcției diplomației la nivel general și metodele de aplicabilitate a acesteia. Capitolul trei, intitulat olul organizațiilor internaționale de securitate pentru rezolvarea pe căi diplomatice a diferendelor și a conflictelor armate regionale, face trecerea către problema principală studiată în cadrul acestei lucrări, în care analizăm modul în care organizațiile internaționale adoptă metode diplomatice de rezolvare a conflictelor. Capitolul patru se axează pe prezentarea, analiza și interpretarea rezolvării pașnice a situației din Kosovo de către organizațiile internaționale, încercând să răspund întrebării adresate mai sus, respectiv eficacitatea metodei de rezolvare a conflictului aleasă și rezultatele următoare. Noțiunea de diplomație 1 Cuvântul ”diplomație” este utilizat în multe sensuri, strîns legate între ele. 2 Astfel, termenul poate fi folosit pentru a desemna politica externă, respectiv poziția internațională a unui stat (noțiunea de diplomație fiind sinonimă cu cea de politică externă), fie în sens generic (diplomația franceză, diplomația românească etc) 3, într-un sens oferit de un anumit element specific – cu privire la o regiune geografică (diplomația Orientului Mijlociu), ori la o epocă (diplomația tradițională sau diplomația modernă) sau cu privire la metodă (diplomația războiului, a petrolului 1 Referitor la diplomație în general, v. D. P. Heatley, Diplomacy and the study of international relations, Oxford, 1919; D.C. Poole, Conduct of foreign relations under modern democratic conditions, Univesité de Yale, 1924; R. Rodriguez Araya, La diplomacia, evolution, profesionalidad reglementacion, Rosario, 1932ș H Nicolson, Diplomatie, Neuchâtel, 1948; Franklin Roudybush, Twentieth Century Diplomacy, Strasburg, 1967ș Franco Florio, Nozioni di diplomazia e diritto diplomatico, 2e éd, Milano, 1978. 2 G.E.. do Nascimento e Silva, Diplomacy in International Law, A. W. Sijthoff-Leiden, 1972, p.4. 3 Se vorbește despre diplomația unei țări, cum ar fi; diplomația americană; diplomația britanică (v. David Kelly, British Diplomacy în Diplomacy in a Changing world, edited by Stephen D. Kertesz, M.A. Fitzsimons, University of Notre Dame Press, Indian, 1959, p. 172 și urm.) diplomația franceză (v. J.B. Duroselle, French Diplomacy in the Postwar World, în a Changing world… p. 204, și urm.) diplomația românească, diplomația Organizației Națiunilor Unite, diplomația UNESCO (v. Walter H. C. Laves, Diplomacy in a Changing worl, UNESCO; Center of cultural diplomacy, p. 386 și urm);

6 etc.). De asemenea, noțiunea de diplomație mai este utilizată și pentru a desemna un organ de stat sau pentru a denumi funcțiile îndeplinite de un diplomat. Termenul de diplomație își are originea în Grecia antică, de la grecescul ”diplσσ”, ce înseamnă ”a dubla”. În trecut, acest termen desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă 4. Purtătorul unui asemena dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el diplomație, cuvântul fiind preluat astfel și introdus în vocabularul politic și diplomatic modern. Cu toate că putem conecta proveniența diplomației până la trecutul îndepărtat 5 ,Al Greciei Antice, termenul ca atare are o folosință mult mai recentă care, potrivit lui Satow, expresia de diplomație a fost folosită pentru prima dată în 1787 în Anglia 6. În secolul al XV-lea, a luat ființă instituția reprezentării diplomatice permanente și acesta s-a răspândit curând aproximativ în Europa 7. Italienii care au creat instituția nu au folosit cuvintele de ”diplomație”, ”ambasadă” sau ”diplomat”, chiar până și în secolul al XVIII-lea, acești termeni erau folosiți în sensul actual în foarte puține ocazii. Nici diplomatul francez, François de Calliéres ce a fost consilier al lui Ludovic al XVI-lea și autorul lucrării ”De la maniére de négocier avec les souverqins”, apărută în 1716, nu utilizează cuvântul ”diplomat”, ci negociator ”négociateur” 8. În 1826, Benjamin Disraeli este citat folosind adjectivul ”diplomatic” într-un sens asemănător de cel din ziua de azi.9 4 Jacques Chazelle, La Diplomatie, Paris, p. 10 (Citat de Mircea Malița, Diplomația (Școlii și instituții), 1975 p. 34; 5. Stanislav Myslil, Diplomatiké Styky a Imunity, Praga 1964, p. 7; 6 Erest Satow, A Guide to Diplomatic Practice, London, fourth ed. 1957 p. 3; 7 Referitor la instituția reprezentării diplomatice în țara noastră, Dan Berindei , Din începuturile diplomației românești moderne, Editura Politica, București, 1965, p. 16; 8 Erest Satow, A Guide to Diplomatic Practice, London, 1957 p. 3; 9 Ibidem

7 Definirea diplomației Diplomația este o instituție politico-juridică al cărei obiect îl constituie relațiile pe care un stat le are cu un stat sau mai multe, precum și relațiile create cu un anumit număr de state – de la relațiile stabilite între statele ONU sau din organizații regionale și până la cele ale statelor care participă la o alianță.10 Realizarea și menținerea relațiilor dintre state au impus apariția unei anumite activități, desfășurate de organele ce reprezintă statul în relațiile internaționale, aceasta fiind activitatea ce poartă denumirea de diplomație. Aceasta din urma a fost prezentată în literatura de specialitate fie ca o știință, fie ca o artă. Ca știință, având ca obiectiv studierea relațiilor juridice și politice precum și interesele statelor. Ca artă, această activitate are ca obiectiv administrarea afacerilor externe și ar implica competența de a ordona și a îndruma negocierile politice.11 În zilele noastre, diplomația a fost definită ca ”folosirea tactului, subtilității și îndemânării în orice negociere sau tranzacție” sau ca ”arta de a negocia, pentru a atinge maximum dintr-un șir de obiective, cu un minimum de cost, în cadrul unui sistem de politici în care războiul constituie o posibilitate”12. Pornind de la identificarea celor două noțiuni – diplomație și negociere – Nicolson a făcut chiar sugestia ca acest cuvânt ”negociere” sa-l înlocuiască pe acela de ”diplomație”.13 Morton Kaplan a definit diplomația ca fiind ”formularea unei strategii îndreptate spre realizarea intereselor naționale în domeniul internațional și aplicarea acestei strategii de către diplomați”.14 Anumite definiții, autorii asociază diplomația cu eforturile statelor de a reglementa litigiile și conflictele dintre ele, de a-și apăra și promova interesele pe 10 M.A. Fitzsimons, S.D. Kertesz, Diplomacy in a Changing World, University of Notre Dame Press, Indiana, 1959, p.3. 11 Ibidem, p. 79 12 Quincy Wright, The Study of International Relations, Appleton Century Crofts, New York, 1955, p 158 și Ch K. Webster, The Art and Practice of Diplomacy, London, 1961; Harold Nicolson, Diplomacy, 2nd ed., New York, 1952, p. 13 13 Stephen D. Kertesz, American and Soviet Negotiating Behavior, în volumul Diplomacy in a Changing World, University Notre Dame Press, Indiana, 1959, p. 133; 14 Introduction to Diplomatic Strategy, în World Politics, July 1952, p. 548

8 calea tratativelor și de a întreține și dezvolta relațiile pașnice.15 Ch. Calvo definește diplomația ca fiind ”știința relațiilor care există între diferite state, așa cum aceste relații rezultă din interesele lor reciproce, din principiile dreptului internațional și din stipulațiile tratatelor”.16 Se poate afirma că nici una din definițiile propuse nu ni se pare ca fi satisfăcătoare, deși trebuie recunoscut că cele mai multe oferă elemente de valoare pentru delimitarea noțiunii. În același timp, remarcăm și faptul că definițiile citate înfățișează modul diferit în care autorii au privit problema: unii își bazează definiția pe funcțiile diplomației și subliniază ideea de negociere pe care o socotesc de esența diplomației, alții se limitează la a face din ea o problemă de drept diplomatic sau internațional; alții cuprind în definiție nu numai diplomația propriu-zisă, ci și politica. H. Nicolson dă următoarea definiție: ”Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații; meseria sau arta diplomației”17. În literatura de ramură din România, diplomația este precizată ca o ”activitate oficială a organelor de stat pentru relații externe și în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice, pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”.18 15 Stephen D. Kertesz, American and Soviet Negotiating Behavior, în volumul Diplomacy in a Changing World, University Notre Dame Press, Indiana, 1959, p. 131; 16 Dictionnaire manuel de diplomatie et de droit international public et privé, Berlin, Paris, 1885, p. 138; 17 Young, Vernon "The Fine Art Of Name-Dropping: Harold Nicolson" pages 737-744 from The Hudson Review, Volume 21, Issue #4, Winter 1968-1969, p. 737. 18 C. Alexandrescu, O. Bărbulescu, N. Fotino, A. Iosipescu, Mic dicționar diplomatic român, Editura Politică, București, 1967, p. 126.

9 Capitolul 1: Evoluții ale crizelor de securitate regionale la începutul mileniului III Printre ideile generale cheie ale științelor în prezent, cu siguranță cele de criză, guvernare, geo-politică și geo-strategie sunt tot mai cunoscute. Putem aprecia aceasta prin prezența lor tot mai dinamică în realitatea umană și socială, națională și internațională, acest fenomen având ca punct de plecare anii 1990, cu un număr tot mai mare de lucrări notorii. Termenul de criză și ideea managementul crizelor nu reprezintă o noutate în limbajul actual. În sens contrar, politicienii, economiștii, sociologii, geo-politicienii și militarii le întrebuințează în curentul comunicațional, deseori, în vederea atenționării asupra fenomenul criză și cu privire la factorii ce-l însoțesc. Criza și conflictele, fac parte din viața noastră. Aceasta constituie o clipă de defecțiune în progresul societății, care are nevoie de opțiuni stabile, destinate să asigure schimbarea sau resuscitarea sistemelor avariate. Cauzele crizelor sunt complicate și rezolvarea lor ține de operaționalitatea socială, filosofia, aspectul de sistem și proces. Cu toate acestea crizele și războaiele au fost revizuite în mod precis, nu știu și mai ales, nu se pot anticipa în totalitate. Din toate societățile cunoscute până acum, nici una nu a evoluat și nu a avansat uniform. Existența unei societăți recunoaște momente simetrice și asimetrice, dezvoltare rapidă și inactivitate, creșteri și descreșteri, aceste situații fiind normale, dar și anormalități precum crize și războaie. Omenirea se bate de la origine și este foarte probabil sa nu se termine prea curând. Din aceasta nu rezultă că aspectul crizelor și războaielor reprezintă o nenorocire, că omenirea este neajutorată în fața lor. Toate astea ne ajută să ne dam seama că va trebui să acceptăm această situație și să ținem cont de anumite realități și cum le-am putea îmbunătăți și chiar stăpâni (sociale, politice, economice, informatice, militare etc.). Fenomenul conflictualității evoluează și măsurile de precauție economică, socială și militară nu țin pasul.

10 Criza este definită în multe lucrări, ca ”un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat.”19 Aceste momente de ruptură cunoaște momentul de succesiune de la normalitate la anormalitate, această clipă de trecere de la anormalitate la pre-criză și o clipă de legătură de la pre-criză la criză. Un ultim prag critic este acela în care se face o trecere de la criză la conflict violent (război). Crizele cer a fi cercetate, analizate, urmărite și soluționate, indiferent de motivul producerii acestora. Printre caracteristicile esențiale ale situațiilor zonale, regionale și internaționale, producător de crize se plasează și următoarele motive: ivirea și proliferarea unor aspirații de controlare a frontierelor; criza bunurilor; grăbirea transporturilor ilegale de mărfuri și proliferarea contrabandei; emigrația spre țările evoluate și constante; apariția rețelelor transfrontaliere ale transporturilor de droguri, carne vie și crimei organizate; reînmulțirea societăților fantomă transnaționale care finanțează crima organizată și terorismul; apariția și înmulțirea unor baze disparate ale terorismului internațional; proliferarea diferendelor etnice; războaiele de secesiune și altele. Mediul de securitate de azi este deosebit de energic și în continuă oscilare. În prezent are loc o repersonalizare a schemei relațiilor de putere: de la un sistem global ambivalent, în care SUA și URSS împlineau rolul de superputeri, iar puterile regionale aveau o importanță scăzută, ele neavând nici forță, nici aspirația sau oportunitatea de a-și crea o sferă de autoritate și de a aduce o politică internațională autonomă, ne îndreptăm spre un alt tip de structură globală uni-polară sau multi-polară. În prima versiune de evoluție posibilă a modelului global de securitate există o putere exclusivistă, adică SUA trebuie sa răspundă provocărilor pe care le adresează puterile regionale în urcare, cea de-a 2-a versiune de evoluție a mediului global de securitate este supus de dezvoltarea capacităților și avantajul unor puteri regionale. În clasa puterilor regionale își fac loc acele state capabile să aplice cu folos și eficiență toate uneltele de putere națională spre a stârni alte state și organizații internaționale să îmbrățișeze deciziile în concordanță cu aspirațiile respectivei puteri regionale. Evoluția de la bi-polaritatea lumii la multi-polaritate se potrivește cu trecerea de la epoca nucleară la cea informațională, caracteristică societății post-industriale. 19 Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale. de la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Corint, București, 2002, p. 16.

11 În afară de superputeri, de puteri regionale, se remarcă în prezent și puterile de nișă. Acestea fiind state și organizații sau actori “non-state” care și-au crescut o pricepere mare într-o branșă relativ strânsă și redusă dar care le da oportunitatea de a influența, uneori în mod hotărâtor dar pe termen scurt progresul mediului internațional (i.e.: Irak și Pakistan). Între puterile de nișă sunt incluse din ce în ce mai multe organizații non-state în primul rând entități teroriste. 1.1 Efecte ale globalizării pentru securitatea regională Globalizarea este un termen larg răspândit în ultimele decenii, chiar dacă nu este un termen foarte precis sau convenit. Aceasta este tendința de creștere a interacțiunii dintre oameni sau companii la scară mondială datorită progreselor înregistrate în tehnologia transportului și comunicării, începând cu aburul și telegraful de la începutul anilor 1800 până la mijlocul anilor 1900. Cu interacțiuni crescute între statele naționale și indivizi a apărut o creștere a comerțului internațional, a ideilor și a culturii. Aceasta având mai multe zone și poate afecta prin mai multe feluri. Globalizarea este în primul rând un proces economic de integrare care are aspecte sociale și culturale, dar conflictele și diplomația sunt de asemenea părți importante ale istoriei globalizării. Globalizarea economică este interdependența economică din ce în ce mai mare a economiilor naționale din întreaga lume printr-o creștere rapidă a mișcărilor transfrontaliere de mărfuri, servicii, tehnologie și capital.20 Globalizarea culturală se referă la transmiterea de idei, sensuri și valori în întreaga lume în așa fel încât să extindă și să intensifice relațiile sociale.21 Acest proces este marcat de consumul comun de culturi ce a fost difuzat de Internet, de mediile de cultură populare și în ceea mai mare parte de călătoriile internaționale sau imigrare. 20 Joshi, Rakesh Mohan, International Business, nr. 5, Oxford University Press, New Delhi, 2009; 21 James, Paul, Globalism, Nationalism, Tribalism, London: Sage Publications, 2006, p.18, accesat în data de 5 Aprilie 2018, http://dx.doi.org/10.4135/9781446217603

12 Sofisticați ai mediului de securitate, efect direct al procesului de globalizare, întărit de fragmentare și regionalizare, precum și cu ivirea unor noi actori de securitate statali sau polinațional, în ipostaza întăriri dezacordurile economice și tehnologice, aceasta a creat, pe lângă creșteri la nivel economic și social, primejdii noi și amenințări la adresa conviețuirii liniștite a statelor. Mulți specialiști cred că globalizarea a crescut nivelul unor amenințări de securitate, cum ar fi migrația, terorismul, bolile infecțioase, epuizarea petrolului și schimbările climatice. Odată cu dezvoltarea tehnologiei, a comerțului, a comunicării și a transporturilor, este mai dificil să se prevină și să se rezolve probleme cum ar fi migrația, terorismul, bolile infecțioase și criza financiară de la trecerea granițelor statelor. De asemenea, în lumea extrem de globaliza-tă, în care trăim astăzi, schimbările climatice au devenit o problemă majoră, care necesită o cooperare consolidată la nivel internațional, dar care reține multe complexități. Globalizarea a adus mai multă bunăstare, care la rândul ei a contribuit la creșterea populației globale și la viteza cu care sunt consumate resursele, iar acum ne confruntăm cu amenințarea epuizării unei resurse importante, cum ar fi petrolul. Toate amenințările de securitate menționate mai sus necesită o mai bună cooperare la nivel internațional pentru a găsi soluții stabile. Prin intermediul problemelor de globalizare, cum ar fi crimele organizate, care în trecut erau probleme interne, sunt internaționalizate. Ca o urmare a schimbării politice crucială, care a marcat semnificativ sistemele de securitate europene și euroatlantice, a dezvoltării interdependenței statelor în garantarea propriei securități, prin susținerea intereselor naționale și a valorilor universale, este posibil, în perspectivă, să crească rolul și importanța unor state ca superputeri mondiale, în jurul cărora să se învârtă alte puteri mondiale aliate, interesate în realizarea unui țel comun. În acest sens, consider că SUA va rămâne pentru o bună perioadă de timp principalul actor pe scena mondială și unicul stat capabil de a practica o politică de autoritate la nivel global. De asemenea, transformarea și dezvoltarea NATO și a Uniunii Europene, puteri cu sarcini majore de securitate, a reprezentat un proces multilaterale și de amploare, cu implicații directe asupra securității globale și regionale.

13 Statele membre ale UE încearcă să găsească soluții complexe și eficiente pentru aceleași probleme pe care SUA încearcă să le soluționeze singure. Prin Tratatul de la Lisabona și schimbările aduse PESC, UE și-a consolidat capabilitățile și eforturile de a aborda aceste probleme într-un mod mai cooperativ. Trebuie să spunem că UE abordează într-o manieră multilaterală mai multe amenințări netradiționale de securitate, cum ar fi migrația, schimbările climatice, problemele economice, drogurile și traficul de ființe umane. Un actor oarecum nou pe scena internațională și regională ce a fost în mare parte rezultatul globalizări, terorismul, prin urma actelor sale, atrage atenția tot mai crescută a specialiștilor în domeniul apărării și securității. Tot o data, acest fenomen ispitește mulți adepți, aceștia fiind spălați pe cap cu propaganda sistematică. Eradicarea acestui fenomen constituind o întâietate pe agenda statelor principale, sau organizațiile regionale și internaționale. Atenția acordata este de înțeles având în vedere spațiul larg de acțiune al manifestări acestuia, de vastele mijloace și modalitățile necesare pregătirii și evoluția acțiunilor teroriste. Terorismul este, în sensul cel mai larg, utilizarea violenței discriminate intenționat ca mijloc de a crea teroare în rândul masei de oameni; sau se tem să atingă un scop financiar, politic, religios sau ideologic.22 Atacurile asupra "colaboratorilor" sunt folosite pentru a intimida oamenii de la cooperarea cu statul pentru a submina controlul statului. Această strategie a fost utilizată în Irlanda, în Kenya, în Algeria și în Cipru în timpul luptelor de independență. Atacurile asupra unor obiective simbolice de nivel înalt sunt folosite pentru a încuraja statul să lupte împotriva terorismului pentru a polariza populația. Această strategie a fost utilizată de Al-Qaeda în atacurile sale asupra World Trade Center și Pentagonului în Statele Unite, la 11 septembrie 2001. Potrivit lui Paul Gill, John Horgan și Paige Deckert, în numele Departamentului de Securitate al Regatului Unit, 43% din terorismul lupilor singuratici este motivat de credințele religioase. Același raport indică faptul că doar mai puțin de o treime (31,9%) au tulburări de sănătate mintală pre-existente, în timp ce multe persoane se confruntă cu aceste probleme la arestare. Cel puțin 37% trăiau 22 Fortna, Virginia Page, “Do Terrorists Win? Rebels' Use of Terrorism and Civil War Outcomes”, International Organization, 2015, p. 69, accesat în data de 5 Apirilie 2018, doi:10.1017/S0020818315000089;

14 singuri la momentul planificării și / sau execuției evenimentului, în plus, 26,1% trăiau împreună cu alții și nu existau date disponibile pentru celelalte cazuri. 40,2% au fost șomeri în momentul arestării sau evenimentului terorist. Mulți au fost șomeri cronici și au încercat în mod constant să dețină orice formă de angajare pentru o perioadă semnificativă de timp. 19,3% trăiesc subiectiv, fiind disprețuiți de ceilalți, în timp ce 14,3% trăiau victime ale atacurilor verbale sau fizice.23 Statistici acestea te fac sa înțelegi mai mult detalii despre atacatori, gândirea lor și felul în care multe societăți resping imigranți și nu sunt deschiși la noi culturi sau ideologi. Agenda de securitate umană schimbă obiectivul securității de la state la oameni. Acesta clasifică amenințările la adresa securității umane în 7 categorii generale: ▪ personal; ▪ comunitar; ▪ mediu; ▪ economic; ▪ alimentar; ▪ sănătate; ▪ securitate politică. Pentru a fi mai specific, formularea romanului stipulează în primul rând securitatea umană ca fiind siguranța împotriva amenințărilor cronice bolii, foametei și represiunii. Al doilea rând, are sensul protecției împotriva perturbării dăunătoare în modelele de viață de zi cu zi, fiind în mediul acasă sau de lucru. De asemenea, afirmă că astfel de amenințări pot exista la toate nivelurile de dezvoltare și venitul național. Observăm efortul de a schimba conceptul de securitate de la definițiile realiste și de război rece și de la obsesia cu armele și securitatea teritorială la securitatea poporului și la dezvoltarea umană durabilă. Pasionații de securitate umană, uită că viziunea tradițională centrată pe stat a sistemului internațional de securitate include deja unele nevoi umane de bază. În 23 Gill, Paul; Horgan, John; Deckert, Paige, “Bombing Alone: Tracing the Motivations and Antecedent Behaviorsof Lone-Actor Terrorists”, Journal of Forensic Sciences. 59 (2): 425–435, accesat în data de 5 Aprilie 2018, doi:10.1111/1556-4029.12312.

15 sensul că aspectele legate de alimentație, sănătate, educație și securitate individuală. Acestea fac parte din agenda de securitate umană, fac parte și din agenda statelor membre, chiar dacă în unele state acestea sunt aspecte care acordă o atenție sporită, iar în altele acestea nu au angajamentul adecvat. Crezând că acest lucru este în general cazul, probabil că, pentru a rezolva sau a atenua astfel de probleme, poate ar trebui să se acorde mai multă atenție bunei guvernări, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. Poate că aceasta ar putea fi o abordare mai bună decât adăugarea unor obiective extrem de dificile la o agendă internațională deja aglomerată. Dacă privim cu atenție lumea, vom vedea că ea va fi plină de state, de guvernele și de guvernele eșuate, ineficiente sau ineficiente. Dacă luăm în considerare acest fapt, observăm că securitatea umană este în mare măsură legată de sistemul de securitate al statului. Deoarece moment nu avem un guvern mondial și este foarte puțin probabil să avem unul în viitorul apropiat, datoria de a furniza securitatea umană se încadrează în principal în state și în al doilea rând, în cadrul organizațiilor internaționale. Dacă nu avem o autoritate sau autorități care să asigure protecția împotriva fricii și că securitatea umană nu va fi atinsă. Întrucât statele sunt atât de importante pentru securitatea umană, și pentru a le furniza, este necesar ca ele să fie ele însele garantate, atunci statele ar trebui să se ocupe în primul rând de amenințările îndreptate împotriva lor. De aceea, atâta timp cât vor exista amenințări mai importante sau mai urgente, agenda de securitate umană va avea o prioritate mai mică în agenda de securitate internațională. Sunt de acord cu sugestia lui Mike Smith (Director Executiv, Direcția Executivă a Comitetului pentru Combaterea Terorismului) că: "ar trebui pur și simplu să ne întoarcem la terminologia drepturilor omului și a dezvoltării umane / internaționale, să promovăm aceste obiective în loc să le reîmpachetăm și să le devalorizăm sub forma unor potențiale amenințări la adresa securității mai bogată și mai puternică și mai dezvoltată”.

16 1.2 Conflicte armate regionale care amenință securitatea Europeana: criza Ucrainiana Continentul se concentrează, în cea mai mare parte, pe prosperitatea, securitatea restaurată și extinderea libertăților fundamentale. Această coexistență a păcii și a războiului nu se datorează numai prăbușirii fostei Iugoslavii. În fosta Uniune Sovietică ca întreg, modelul este reluat într-o republică sau alta și amenință în orice moment să se răspândească în Rusia în sine sau să implice Rusia și una sau una dintre aceste republici.24 Timp de peste patruzeci de ani, amenințarea comunistă și descurajarea nucleară au înghețat marșul istoriei în Europa, sub sigiliul dublu al stabilității relative pe întregul continent și al unei tiranie rezervate în mod evident pentru partea sa estică. Explozia libertății politice din Est a pus capăt acestei diviziuni și, paradoxal, a introdus în ordinea europeană anarhia regională de cel mai tradițional tip. Sfârșitul Războiului Rece a fost marcat de reîntoarcerea războaielor reale către Europa. UE care sa extins în anii 2000 a fost, de asemenea, diferită de instituție care a fost fondată în anii 1950 însă nu doar pentru că și-a schimbat numele. Această poveste ar putea începe, de asemenea, în 1968, anul în care sa împărțit Europa Războiului Rece mai mult sau mai puțin în două. Vorbim despre un nou război rece începând din 2014 mai degrabă a neglijat faptul că războiul rece original a trecut prin multe faze și schimbări: nivelul de confruntare a crescut, a scăzut și a fost de fapt, din nou “la modă” la începutul anilor 1980, cu puțin înainte de a se încheia. Vestul sa schimbat de asemenea și de la revoluțiile culturale, intelectuale și tehnologice pe care le putem conveni datează din jurul anului 1968. Europa de Vest a devenit cel puțin mai puțin marțială și mai mult post-modern, indiferent de ce însemna asta. Modelul său economic a stagnat în anii 1970 și a fost regândit în anii 1980. Occidentul nu era, așadar, așa de înalt reorientarea și recuperarea atunci când a "câștigat" războiul rece. 24 Nicole Gnesotto: Formerly a research fellow at the Institute for Security Studies of WEU, Nicole Gnesotto is now chargée de mission to the Director of the Institut français de Relations internationales (IFRI)

17 Renegocierea arhitecturii UE, care a condus la Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în decembrie 2009, nu a ajutat prea mult. UE a adormit printr-un nou boom de douăzeci de ani din 1989 până în 2008 (după cei treizeci de ani originali, Trente Glorieuses în Franța și în alte părți din 1945 până la mijlocul anilor 1970). Dar nu a folosit bine ani buni. Unele bariere interne au coborât, dar nu toate; armonizarea și extinderea standardelor comune a reprezentat o cale către o unitate tot mai mare, dar nu și la costurile mai ieftine și la piețele dinamice care au determinat creșterea altor puteri globale. Declinul relativ pe termen lung sa accelerat: în 1980, blocul european a reprezentat aproximativ 31% din PIB-ul mondial (deși a rămas încă două blocuri); până în 2013, cifra era mai mică de 19%.25 Germania a fost reformată sub Gerhard Schröder, iar sub Tony Blair, Marea Britanie a căutat o "a treia cale" evazivă. Însă cea mai mare parte a "Agendei de la Lisabona" din 2000, de creștere a competitivității europene, a rămas pe raft. Putin a crezut că Europa era prea confortabilă și prea prosperă, chiar și după Marea Recesiune, și era atât de nefolosită pentru a sacrifica faptul că era incapabilă să abordeze (sau chiar să înțeleagă) puterea tare de modă veche. Chiar puțin până la apelul de trezire al dezastrului Malaysia Airlines, părea că are dreptate. Mai exista ceva impresionant în legătură cu modul în care predomină nemulțumirea europeană asupra mâniei. Criza a fost, de asemenea, un test pentru Statele Unite. Politica externă a lui Obama a vizat prioritizarea, iar administrația sa a devalorizat în întregime Europa de Est după 2009. S-au încheiat războaiele Bush din Irak și Afganistan. Vocea americană din Europa de Est a fost abia audibilă în afara scenei înainte ca criza din Ucraina să se fi spart în Noiembrie 2013; apoi sa trezit și a început să joace un rol mai activ, dar presupunerea pe termen lung a SUA că o putea conduce din umbră din curtea UE, fusese clar dovedită a fi greșită. În general, prioritizarea globală ar produce puține câștiguri nete dacă puterile regionale ar face pur și simplu probleme în orice regiune rămasă în urmă și dacă Washingtonul ar trebui să se întoarcă la modul de luptă împotriva incendiilor. 25 Roger Bootle, The Trouble with Europe: Why the EU isn’t working, how it can be reformed, what could take its place, Nicholas Brealey, London, 2014 , p. 111;

18 Criza se referea și la perspectivele viitoare ale întregii regiuni și la presiunea exercitată de Rusia asupra altor state expuse în Europa de Est, Caucaz și Asia Centrală, chiar și pe unele state membre ale UE, cum ar fi Bulgaria, sau chiar unele bine conduse cum ar fi statele baltice. Criza se referea și la influența Rusiei în centrul Europei, în Germania, Italia, Marea Britanie și Franța. Chiar și în Ucraina, criza se referea la provocarea întregului ordin post-sovietic, nu doar la sfârșitul regimului corupt al președintelui Viktor Ianukovici. Potrivit Freedom House, care îi place să clasifice aceste lucruri, numai trei din cele 15 state post-sovietice au fost "democrații consolidate" în 2014 (cele trei state baltice). Alte trei (Ucraina, Georgia și Moldova) au fost clasificate ca regimuri "tranzitorii" sau "hibride". Revolta a fost, într-un sens, o încercare. Revoluția anti-sovietică pe care Ucraina nu a avut-o niciodată în 1991. Totuși, a fost o compoziție curioasă a unei revoluții. Statuile lui Lenin au fost trase în jos, protestatarii au aruncat pietre și cocktailuri Molotov, dar apoi au rătăcit pașnic în jurul vilei abandonate a lui Ianukovici. Într-o anumită măsură, răscoala a fost în numele tuturor din fosta Uniune Sovietică; dar dacă s-ar răspândi sau nu efectele sale ar fi o altă problemă. Rusia a intervenit pentru că a vrut să vadă că revolta eșuează deoarece Putin a susținut că Ucraina nu a fost o țară reală și pentru că el a susținut că Ucraina oricum era un "stat eșuat". În mod ironic, Ucraina părea probabil să iasă din criză cu un sentiment mai puternic de identitate națională, născut din lupta cu Rusia. Dar intervenția Rusiei părea că ar reuși să facă foarte dificilă transformarea politicii, societății și economiei ucrainene în felul în care sperau protestatarii Maidani. Dacă Ucraina ar rămâne un stat slab, nu ar fi un model pentru vecinii săi sau pentru opoziția rusească subterană. În cele din urmă, evenimentele din Ucraina au făcut parte dintr-un ciclu de protest global, dar au marcat o schimbare în acest ciclu. Revolta din februarie a reprezentat o combinație între rezistența pasivă în stil vechi, o mișcare Occupy Wall Street și o rebeliune cazacă. Potrivit unui fost consilier al lui Viktor Iușcenko (președintele în fața lui Ianukovici), "ucrainenii sunt buni la răscoale, dar nu la revoluții; suntem buni la "rebeliune" sau "revoltă anarhică", dar nu la folosirea

19 rezultatelor; buni la îndreptarea oamenilor, este întotdeauna o problemă atunci când acești oameni trebuie să livreze".26 Extinderea UE și a NATO în Europa post-comunistă, pe de altă parte, a adus noi "diviziuni", dar și sânge nou și moduri noi de gândire. Scopul inițial al UE în Europa de Vest a fost transcendența vrăjilor istorice. Companiile comuniste, pe de altă parte, au fost construite pe minciuni; liderii post-comunist au crezut în mod corect că ar putea construi noi democrații numai dacă au început în adevăr. Prea adesea, argumentele despre trecut subminează prezentul. După anul 2008, noua administrație americană a lui Obama a presupus că UE va prelua mai multă responsabilitate pentru "curtea din spate" din Europa de Est, așa cum UE însuși intra într-o criză internă profundă. Văzută din est, criza a fost multidimensională. Era, mai presus de toate, economică, în condițiile în care euro a căzut de la o criză la alta. Retragerea NATO din regiune după războiul din Georgia, a atras un accent puternic asupra incapacității UE de a juca un rol de securitate eficient în regiune sau chiar oriunde. Preocupările UE cu politica de valoare postmodernă și problemele de mediu au fost percepute, de asemenea, în Europa de Est ca bunuri de lux, în timp ce cele mai multe din est au fost forțate să se concentreze asupra unor necesități precum statalitatea, securitatea și nivelul de trai. Situația din Europa de Est a fost transformată și prin creșterea altor puteri. Statele din Europa de Est ar putea apoi să-și extindă jocul de echilibrare prin căutarea unor legături către "WWW" (the World Without the West).27 Turcia a fost cea mai apropiată și mai multe state est-europene au vrut să fie ca Turcia – poate nu un potențial membru al UE , dar suficient de puternic pentru a acționa în conformitate cu propriile lor condiții. Ministrul de externe hiperactiv al Turciei, Ahmet Davutoğlu, i-a plăcut să vorbească despre Turcia ca o țară centrală, punctul central al cercurilor concentrice de putere din lumea otomană, turcă și islamică. Aceasta a inclus și Caucazul, unde Turcia a concurat cu Rusia și Statele Unite, deși a fost cea mai puțin activă la nord, spre Ucraina, Moldova și Belarus, unde a avut tendința de a se îndrepta spre Rusia, având în vedere interesul bilateral considerabil pentru afaceri, turism, 26 Interview with Rostyslav Pavlenko, 19 September 2012 in Wilson, Andrew, Ukraine Crisis: What It Means for the West, Hobbs, Hampshire, 2014, p.232; 27 Naazneen Barma, Ely Ratner and Steven Weber, ‘A world without the West’, National Interest, 90, July–August 2007;

20 aprovizionarea și energia nucleară. Nici un stat est-european nu era la fel de important ca un "pivot" – nici macar Ucraina. 1.3 Pericolul amplificării terorismului transfrontalier pentru securitatea regionala 1. Un revoluționar este un om sortit. Nu are interese personale, afacere, emoții, atașamente, proprietate și nici un nume. Totul în el este în întregime absorbit în gândul unic și în pasiunea unică pentru revoluție. 2. Revoluționarul știe că, în profunzimile ființei sale, nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte, a despicat toate legăturile care îl legau de ordinea socială și lumea civilizată cu toate legile, moralitățile și obiceiurile sale și cu toate convențiile sale general acceptate. El este dușmanul lor implacabil și, dacă el continuă să trăiască printre ei, este doar pentru a le distruge mai repede.28 Cuvântul ˝terror¨ însemnând ˝teroare¨, provine din Latină, ˝terrere¨ sau ˝terror¨ în vechea ´˝terrour¨, iar în Engleză târzie ˝terror¨, acestea însemnând ˝frică¨. Acesta la randul lor fiind din ce în ce mai populare în perioada Revoluției Franceze între 1793 și 1794 atunci cand orice persoană era executată dacă era considerat un pericol. Epoca Iluminismului la lăsat omenirea cu ideea suveranității populare, iar revoluția a pretins că, în numele acelei suveranități, ea a apărat-o prin desfășurarea terorii, în care scopurile justificau mijloacele, inclusiv violența extremă. O abordare ar putea fi distingerea teroriștilor de ceilalți de felul lor sau modul în care se percep ei înșiși. Nici un grup nu a recunoscut deschis că sunt teroriști din anii 1940, iar cea mai frecvent preferată auto-terminologie include gherilă, luptător sau războinic. Ceea ce urmează este o listă alfabetică a numeroșilor termeni pe care teroriștii le folosesc pentru a se numi. 28 Gérard, Chaliand and Arnaud, Blin, The History of Terrorism From Antiquity to ISIS, University of California Press, California, 2016, p. 189,

21 ▪ Disidenții – cei care vor să învingă sau să răstoarne un guvern existent; ▪ Extremiștii – cei cu credințe politice puternice; ▪ Fanaticii – cei cu credințe religioase puternice; ▪ Guerrilla – cei care luptă cu un adversar mai puternic cu tactici lovit și-a alerga; ▪ Insurgenți – cei care folosesc propaganda, tactici de gherilă și forțe de luptă neregulate; ▪ Insurecționiștii – cei care se află în opoziție armată cu legile civile ale unui guvern; ▪ Lunatica – cei aflați la marginile extreme ale ideologiilor stângi sau drepte; ▪ Naționaliștii – cei care se luptă pentru întreaga lor patrie; ▪ Radicalii – cei care au opinii de stânga (de obicei, cei de dreapta sunt numiți fasciști); ▪ Rebeli – aceia care campionează o cauză nu întotdeauna a lor, ci cauza oamenilor; ▪ Revoluționarii – cei care se numesc luptători pentru libertate pentru a aduce schimbări; ▪ Separatiștii – cei care se luptă pentru o diviziune separată a patriei lor. În urma terorii, secolul al nouăsprezecelea a marcat o perioadă lungă de pauza pentru terorismul de stat, care nu a reapărut în nici o formă semnificativă până în 1917. Pauza a văzut în schimb dezvoltarea unui nou tip de terorism politic care a suferit până în prezent. Terorismul îndreptat împotriva statului nu este un fenomen nou, așa cum am văzut în cazul zeloților. Terorismul modern a fost diferit. Mai întâi de toate, nu mai era religios; în contextul terorismului, religia nu sa reafirmat până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. În al doilea rând, acest nou terorism a fost adesea practicat de grupuri marginale care nu aveau întotdeauna obiective politice clar definite, deși erau legate de o mare varietate de tendințe – anarhist, nihilist, populist, marxist, fascist, rasist și așa mai departe. Între războaie, terorismul a fost, în general, asociat cu independența și cu mișcările teroriste de extrema dreaptă, cum ar fi organizația croată Ustasa a lui Ante

22 Pavelic, care a venit pe scurt cu sprijinul Germaniei lui Hitler. Statele Europene au manipulat diferite mișcări pentru a-și slăbi rivalii sau adversarii. Alături de sionismul oficial reprezentat de Haganah, două grupuri care pledează pentru violență – Irgunul și Gang-ul lui Stern – au folosit terorismul atât pentru ai obliga pe britanici să se retragă, cât și împotriva Palestinienilor. Douăzeci de ani mai târziu, Palestinienii s-ar angaja singuri împotriva terorismului împotriva statului Israelian într-un conflict care a fost teritorial în natură încă de la un moment dat. În general, teroarea trebuie înțeleasă mai degrabă ca o fază a Revoluției Franceze, decât ca "formă de politică revoluționară" definită de Patrice Gueniffey ca fiind "folosirea coerciției și a violenței în scopuri politice într-un vid juridic".29 Un dicționar al gândirii strategice definește în primul rând terorismul ca pe un fenomen politic: "O acțiune violentă violentă, dar cu o durată scurtă, care vizează încălcarea voinței adversarului de a lupta. . . .Un fenomen provizoriu, de o amploare fizică limitată, terorismul este un mijloc de a pune capăt."30 Islamul este ideologia și credința, patria și naționalitatea, crezul și statul, spirit și acțiune, carte și sabie. Osama Bin Lade a descris islamul astfel: ˝El a cărui mână de ajutor ne-a permis să supraviețuim și cel care a făcut posibil ca noi să înfrângem Uniunea Sovietică ne poate proteja din nou și ne-ar permite să învingem America, pe același teritoriu și cu aceleași metode; așa este voia lui Allah. De aceea, credem că înfrângerea Americii este posibilă dacă Allah o dorește și că va fi mai ușor. . . apoi înfrângerea anterioară a imperiului sovietic.” Spre sfârșitul anilor '70, o nouă generație de Islamiști radicali a îmbrățișat această ideologie pentru a justifica recurgerea la violența politică transnațională, considerată a fi singurul mijloc de a restabili califatul – o simbioză a sferelor politice și religioase – și de reunificare a ummei (comunitatea Musulmană). Cea mai radicală manifestare a acestuia este terorismul Islamic al mujahedinilor, care se bazează pe 29 Howard G. Brown, "Patrice Gueniffey, La politique de la Terreur: Essai sur la violence révolutionnaire, 1789–1794," The Journal of Modern History 73, no. 4 (December 2001), p.13, accesat in data de 12 Aprilie, https://doi.org/10.1086/340163; 30 ibidem

23 învățăturile școlii salafiste. Această formă de terorism – de origine sunnită – este astăzi principala amenințare pentru comunitatea internațională. Măsura în care unii autori supraestimează importanța fenomenului este proporțională doar cu profunzimea tăcerii lor în fața creșterii puterii sale în deceniul precedent. Primul atac împotriva World Trade Center nu a fost cel din 11 septembrie 2001, în care avioanele deturnate au intrat în el; primul atac a avut loc în data de 26 februarie 1993, când o bombă a explodat într-o parcare subterană sub centru. Aceste subiecte au fost, totuși, abordate cu foarte multă înțelepciune de către un număr de autori serioși cu minte din diverse domenii, care au abordat tema terorismului jihadist dintr-o perspectivă cuprinzătoare. Cercetarea efectuată în Statele Unite după 11 Septembrie confirmă că istorici ai terorismului au observat de mult timp, și anume că atacurile teroriste induc reacții emoționale în rândul publicului, care sunt disproporționate față de riscul real al persoanelor în cazul unui atac terorist. Aceste reacții, la rândul lor, afectează răspunsurile politice pe care publicul le va favoriza. În esență, terorismul provoacă atât frica, cât și furia (conform acestor studii, femeile tind să favorizeze pe cele dintâi, bărbații din urmă) și fiecare reacție corespunde unui anumit tip de politică.31 Evident, guvernele pot, mai mult sau mai puțin, printr-un anumit grad de manipulare a mijloacelor de informare în masă și a opiniei publice, să adopte politicile pe care le favorizează. Înșiși polițiștii sunt predispuși la reacții emoționale – oricât de mult aceste politici ar putea sau nu să fie legate de evenimentele legate de amenințarea. Tamadarea cu emoții în scopuri politice este o afacere dificilă. Scopul terorismului este acela de a manipula emoțiile publice și de a-și împinge inamicul să contracareze într-o manieră imprudentă și contraproductivă, care ar putea fi în cele din urmă favorabilă teroriștilor sau obiectivelor lor. Din acest motiv, terorismul este un dușman care trebuie luat în serios, fiind unul dintre putinele pericole care pot submina fundamentele societăților noastre. Este un inamic care poate fi respins chiar dacă nu poate fi întotdeauna eradicat rapid. Dar pentru a contracara amenințarea, guvernele noastre trebuie să facă ceea ce este bine. Din nefericire, dacă istoria este un indicator în ceea ce privește terorismul, guvernele 31 Jennifer S. Lerner, Roxana M. Gonzalez, Deborah S. Mic, și Baruch Fischoff, "Efectele fricii și furiei asupra riscurilor percepute de terorism: Un experiment național de câmp, "Psychological Science 14, nr. 2 (2003): 144-50, accesat in data de 18 Aprilie;

24 acționează adesea în mod nejustificat, lipsit de respect sau chiar neglijent. De cele mai multe ori, terorismul este folosit de guverne, atât din partea democrațiilor, cât și din partea dictatorilor, ca pretext pentru a se angaja în politicile din țară și din străinătate, care altfel ar putea fi dificil de a vinde publicului și de a le pune în aplicare. Autoritățile Rusești imperiale au dat odată în exploatarea lor riscantă terorismul ca instrument politic și s-ar fi putut întâmpla același tip de activitate nesăbuită din partea guvernelor Balcanice, mai ales în Bulgaria, între cele două războaie mondiale. Acest tip de exploatare nu se limitează la guverne, ci afectează și procesul politic: în 2015 și 2016, în contextul campaniei prezidențiale Americane, amenințarea cu terorismul a fost folosită în mod special cu demagogie nerepartizată de de Donald Trump, unul dintre candidații pentru numirea Republicană, care a declarat că, dacă va fi ales, va închide frontierele Statelor Unite pentru toți musulmanii. Reacționarea excesivă de către guvernele care își pierd nervii este ceea ce teroristii caută în primul rând, pentru că reacția excesivă generează adesea violență inutilă, ceea ce la rândul său generează resentimentul popular pe care grupurile teroriste se străduiesc să-și câștige sprijinul pentru cauzele lor. Exploatarea amenințării teroriste în alte scopuri, cum ar fi răsturnarea unui dictator străin, eliminarea unui dușman politic sau suprimarea libertăților civile la domiciliu, are de obicei repercusiuni negative care, în cele din urmă, slăbesc partidul exploatator și pot afecta capacitatea guvernului de a combate amenințarea teroristă. Într-un document publicat de Departamentului de Stat al Statelor Unite al Coordonatorului pentru Contra-terorism eliberat în Aprilie 2008 apar cateva din organizațiile teroriste: ▪ Organizația Abu Nidal (ANO) Grupul Abu Sayyaf; ▪ Al-Aqsa brigadă de mucenici; ▪ Ansar al-Sunnah; ▪ Grupul islamic armat (GIA); ▪ Asbat al-Ansar; ▪ Aum Shinrikyo; ▪ Basarabia și Libertatea (ETA); ▪ Partidul Comunist din Filipine / Armata Poporului Nou (CPP / NPA) ▪ Continuitate Armata Republicană Irlandeză (CIRA);

25 ▪ Gama'a al-Islamiyya (IG); ▪ HAMAS; ▪ Harakat ul-Mujahadin (HUM); ▪ Hezbollahului; ▪ Grupul Jihad Islamic (IJG); ▪ Mișcarea islamică a Uzbekistanului (IMU); ▪ Jaish-e-Mohammed (JEM); ▪ Organizația Jemaah Islamiya (JI); ▪ Al-Jihad; ▪ Kahane Chai (Kach) ▪ Konstant-Gel (fostă PKK) / Forța Populară de Apărare Lashkar e-Tayyiba; ▪ Lashkar i Jhangvi (LJ); ▪ Tigrii de eliberare din Tamil Eelam (LTTE); ▪ Grupul libian de combatere a islamismului (LIFG); ▪ Marocanul Grup de Combatere Islamică (GICM); ▪ Organizația Mujahadin-e Khalq (MEK); ▪ Armata Națională de Eliberare (ELN); ▪ Frontul de Eliberare a Palestinei (PLF); ▪ Jihadul islamic palestinian (PIJ); ▪ Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP); ▪ Frontul Popular pentru Eliberarea Comandamentului General al Palestinei (PFLP-GC); ▪ Al-Qa'ida; ▪ Al-Qa'ida în Irak; ▪ Al-Qa'ida în Maghrebul islamic (AQIM); ▪ Real IRA (RIRA); ▪ Forțele armate revoluționare din Columbia (FARC); ▪ Nuclei revoluționari (RN); ▪ Organizația Revoluționară 17 noiembrie (17N); ▪ Partidul / Frontul de Eliberare a Poporului Revoluționar (DHKP / C); ▪ Cale strălucitoare (SL);

26 ▪ Forțele de autoapărare a Columbiei (ASC).32 Capitolul 2: Sistemul politico-juridico-administrativ internațional pentru rezolvarea pe cai diplomatice a crizelor de securitate regionale În învățătură, relațiile diplomatice au fost definite ca fiind ‘’conducerea, prin mijlocul organelor înputernicite și prin miloacele pașnice, a relațiilor externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți’’.33 Statele sunt angajate în diplomație prin natura lumii în care ele există. În momentele și locurile în care există mai multe state separate și acțiunile lor se afectează reciproc, ele nu pot funcționa într-un vid de izolare, fiecare comunitate având în vedere doar cum să-și gestioneze afacerile interne și pentru a evita o criză. Statele care sunt conștiente că politicile lor interne sunt afectate de "tot ceea ce se întâmplă" în afara, nu se mulțumesc doar să se respecte unul pe altul la distanță. Ei simt nevoia de a intra într-un dialog unul cu altul. Acest dialog între statele independente – mecanismul prin care guvernele lor o conduc, precum și rețelele de promisiuni, contracte, instituții și coduri de conduită care se dezvoltă din ea – este esența diplomației.34 Cuvântul criză, provenind din cuvintele Grecești “krineln” și “krisis” ce înseamnă “a decide” și “decizie”, fiind folosite în ultimul timp din ce în ce mai frecvent de catre state și populația acestora. Acest cuvânt fiind definit ca un moment în care trebuie luată o decizie dificilă sau importantă, el având o semnificație destul de sensibilă și diferită în multe cazuri. Se poate spune că în acest moment este folosit cu prea multă lejeritate și indiferență de către mass-media și guvern, el devenind un clișeu. 32 Rapoartele de țară privind terorismul 2007; Departamentul de publicare al Departamentului de Stat al Statelor Unite al Coordonatorului pentru Combaterea Terorismului eliberat în aprilie 2008; pagina 267. 33 Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968, p.1 34 Adam Watson,The Evolution of International Society, Routledge, Londra, 1992., p. 20

27 Karl Deutsch35, profesor distins guvernamental la Universitatea Harvard și fostul președinte al Asociației Americane de Științe Politice, precizează că criza are patru trăsături: ▪ Alcătuiește un punct de creștere în curentul evenimentelor; ▪ Obligă nevoia luării unei decizii; ▪ Pune pe șcenă prețul esențial al cel puțin unu stat; ▪ Luarea unei hotărâri într-un timp scurt. Acești patru factori au fost acostați și de Charles F. Hermann, însă el consideră criza „o situație ce: 1. Amenință obiectivele cu prioritate ridicată pentru unitatea decizională; 2. Restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată; 3. Când se produce surprinde pe membrii unității decizionale”.36 Marile decizii strategice sunt de obicei făcute în vremuri de criză și durere. În acest sens, Europa se îndreaptă spre timp de decizie. soarta monedei euro, războiul din Libia și evoluțiile din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, impasul din discuțiile de aderare a Turciei la UE și colapsul multiculturalității Europei pregătesc terenul pentru o nouă gândire pe vechiul continent. Dar gândirea singur nu este de ajuns. Este nevoie de acțiune, și este posibil doar în cazul în care există voință politică puternică și de conducere inspirational. În acest moment, ambele sunt în scurt de aprovizionare. Concepțiile dominante ale ordinii în comunitățile locale, regionale, naționale și internaționale continuă să fie provocate de o serie de evenimente critice. Sarcinile acute suferă de diferite forme: dezastre naturale, accidente la scară largă, epidemii, amenințări ecologice, fluctuații economice grave și defalcări financiare, stres fiscal acut, tulburări generale de muncă, tulburări urbane, acte de terorism și confruntări internaționale. Fiecare dintre aceste categorii de evenimente servește la perturbarea aspectelor-cheie ale modelelor predominante de interacțiune socială, organizațională și politică. În acest fel, ele influențează și funcționarea guvernului. Cercetarea comparativă privind răspunsurile organizaționale și guvernamentale la adversitatea acută a făcut clar faptul că există multe asemănări în modul de abordare a factorilor de decizie care se confruntă cu aceasta.37Nu este deloc surprinzător faptul că 35 Karl Deutsch W, The analysis of international relations, Prentice Halls, Ebglewood Cliffs 1982 36 Bobbs Merrill, Crisis in Foreign Policy: A Simulation Analysis, Indianapolis, 1969, p.5; 37 Uriel Rosenthal and Alexander Kouzmin, Crisis Decision Making: The Centralization Thesis Revisited Paul ’t Hart, Administration & Society, 25, 1993, p.12–44;

28 există modele previzibile de reacție guvernamentală la criză. Diferitele categorii de adversități acute par să aibă anumite caracteristici cheie. Toate se potrivesc cu noțiunea de criză; acestea dau naștere la percepții de amenințare gravă, incertitudine mare și presiune temporală. Cele trei trăsături ale crizelor: amenințarea gravă, presiunea temporală și incertitudinea ridicată nu se încadrează în acest model. Nici o amenințare gravă nu poate fi rezolvată într-o manieră de rutină. Cerințele de luare a deciziilor urgente și de reacție imediată sunt în contradicție cu procedurile de politică formale și consumatoare de timp. Incertitudinea înaltă este dificil de reconciliat cu previziunile birocratice de previzibilitate. La nivel internațional, cateva din evenimentele de criză din secolul XX, includ catastrofele industriale, cum ar fi Bhopal, Cernobîl și incendiul Sandoz, explozia spaniolă Challenger, dezastrul din Heizel, dezmembrarea Zidului Berlinului, dizolvarea ulterioară a RDG și Golful criza și războiul ulterior. Acuzațiile de lipsă de pregătire și de gestionarea incorectă a situațiilor de urgență au impact asupra încrederii publice în guvern. Rapoartele de investigație apărute în urma unor calamități pun în discuție, de asemenea, serioase rutine, funcții, propuneri politice și prestigiu birocratic; marturisesc raportul final Taylor (1989, 1990) despre tragedia de la Hillsborough si discreditarea ulterioara a schemei de carduri de identitate a guvernului pentru spectatorii de fotbal. Înțelepciunea convențională ar aștepta ca autoritățile guvernamentale să ia măsuri eficiente și coordonate pentru a face față crizelor în momentul în care apar. Mai mult, înțelepciunea convențională în administrația publică arată că, în condiții de criză, oficialii guvernamentali și agențiile publice au pus deoparte interesele parohiale pentru a genera unanimitate. O amenințare gravă, incertitudine și presiuni acute în timp sunt condiții nefavorabile procesării de rutină a informațiilor, comportamentului conform și responsabilităților divizate funcțional. Analiza politicilor și cercetarea în administrația publică au transformat această ipoteză convențională și au început să recunoască paradigmele concurente de organizare și administrare, inclusiv realitatea politicii birocratice. În ultimii treizeci de ani, observațiile empirice ale elaborării politicilor în guvern, precum și cercetarea

29 rolului politic și a funcțiilor funcționarilor publici, au contestat imaginea predominantă a birocrației guvernamentale ca mecanism de acțiune unitară, organizată. În cazul sancțiunilor, utilizările cognitive și politice ale trecutului au fost strâns legate. Din punct de vedere al diagnosticării, prevalența analogiei Hitler a făcut clar faptul că a existat o amenințare gravă pentru Europa. Această amenințare trebuia să fie redusă înainte de a deveni mai puternică. Din punct de vedere politic, analogia stă la baza presiunilor pe care susținătorii politicii de sancționare i-au adus conducătorilor mai puțini angajați de a trage linia. Orice îndoieli persistente din partea celorlalți lideri au fost neutralizate. În mod clar, nu a fost nici puterea cognitivă, nici politică a analogiei în sine, care a încheiat unanimitatea a 14-a asupra sancțiunilor. Procesul de luare a deciziilor a fost într-o anumită măsură manipulat. Când ceilalți lideri au fost rugați unul câte unul să răspundă la propunerea grupului de bază, aceștia au fost nevoiți să ia decizia imediat. Mai mult, tuturor li sa dat impresia că celelalte state și-au dat deja acordul, un joc clasic de manipulare. În cazul sancțiunilor, analogia lui Hitler a influențat cu siguranță modul în care liderii europeni și-au îndeplinit sarcinile de diagnostic. Le-a făcut să pună problema ca pe o ascensiune democratică la putere a unui fascist; le-a dat o convingere că mizele de oprire erau mari; le-a spus că nu există loc de ezitare sau de slăbiciune în rezolvarea problemei; și le-a oferit o bază morală pentru un curs de acțiune fără precedent și legal. Acest rezultat ar fi fost mai puțin surprinzător dacă liderii europeni ar fi analizat alte părți ale trecutului. În general, înregistrarea sancțiunilor ca instrument de diplomație internațională este, în cel mai bun caz, inegal. Mai exact, în cazul Austriei și al lui Haider, o paralelă istorică evidentă și importantă nu a avut loc prea mult în deliberările liderilor: afacerea Kurt Waldheim. În timpul președinției austriece, în 1986, Waldheim, fost secretar general al ONU (1972-81), a fost expus ca a mințit despre rolul său în armata germană în timpul celui de-al II-lea război mondial, în special despre posibila sa implicare în acțiuni brutale împotriva civililor. Proteste formale împotriva candidaturii sale au fost făcute, inclusiv amenințări pentru reducerea contactelor diplomatice cu Austria dacă Waldheim a fost ales. O

30 ofensivă diplomatică nu a descurajat alegătorii austrieci: Waldheim a intrat cu 54% din voturi. Timp de șase ani, Waldheim a rămas persona non grata în majoritatea țărilor, iar Austria a fost parțial izolată.38 2.1 Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic reglementate în Carta ONU Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională înființată în 1945 după cel de-al doilea război mondial. La fel cum primul război mondial a dus la formarea Ligii Națiunilor, al doilea război mondial a dus la înființarea Națiunilor Unite. În fiecare caz, atât oamenii de stat, cât și oamenii de știință au încercat să dezvolte modalități de menținere a păcii și stabilității mondiale după războaie. Fostul secretar general al Națiunilor Unite, Kofi A. Annan a spus odată: "Deci, este în afacerile internaționale. De ce a fost înființată Organizația Națiunilor Unite, dacă nu să acționeze ca polițist sau medic benign? Treaba noastră este de a interveni: pentru a preveni conflictele acolo unde este posibil, pentru a pune capăt conflictului atunci când a izbucnit, … – atunci când nici unul din aceste lucruri nu este posibil – cel puțin să îl conțină și să îl împiedice să se răspândească. ceea ce lumea se așteaptă de la noi, chiar dacă – atlasul – Națiunile Unite nu întotdeauna trăiesc acestor așteptări"39 “Consiliul de Securitate decide cu privire la măsurile care, fără implicarea utilizării forțelor armate, ar trebui luate pentru a pune în aplicare deciziile sale și pot îndemna membrii Organizației Națiunilor Unite să aplice astfel de măsuri. Acestea pot include întreruperea completă sau parțială a relațiilor economice, feroviar, maritim, aerian, poștal, telegrafic, radio sau orice alt tip de comunicare și întreruperea relațiilor diplomatice.”40 38 Crisis Management, VOLUME II, Edited by Arjen Boin, 2008, Governing by Looking Back: Historical Analogies and Crisis Management Annika Brändström, Fredrik Bynander and Paul ’t Hart, Source: Public Administration, 82(1) (2004), p. 191–210. 39 Kofi. A. Annan, The Question of Intervention. Statements by the secretary General, United Nations department of Public Information, New York, 1999, p. 2-54; 40 Carta ONU, Chapter V, Action with respect to threats to the peace, breaches of the peace, and acts of aggression, art. 41, p. 9;

31 Consiliul de Securitate va determina existența oricărei amenințări la adresa păcii, a încălcării păcii sau a actului de agresiune și va face recomandări sau va hotărî ce măsuri trebuie luate în conformitate cu articolele 41 și 42 pentru a menține sau restabili pacea internațională și Securitate. Timp de mulți ani, națiunile unite au fost creditate că desfășoară operațiuni de menținere a păcii, care au reușit să monitorizeze încetarea focului, zonele tampon, acordurile de pace care au contribuit, în mică măsură, la aducerea păcii în Namibia, Mozambic, El Salvador și Sudanul de Sud. Instrumental în încheierea colonialismului și dezvoltarea de noi state din lume care au verificat pacea și securitatea. Până în 1960, majoritatea membrilor ONU au favorizat decolonizarea. Rezoluția Adunării Generale 1514 a condamnat continuarea guvernării coloniale și a condițiilor prealabile pentru acordarea independenței și a solicitat rapoarte anuale privind progresul spre independență al tuturor teritoriilor coloniale rămase.41 După semnarea Cartei ONU, majoritatea fostelor colonii și-au atins independența, cu o relativ mică amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Decolonizarea lumii a fost o transformare pașnică semnificativă. ONU a oferit un forum important pentru schimbarea sistemelor internaționale de pace și securitate. În unele cazuri, ONU nu și-a dorit voința, angajamentul, resursele pentru a promova pacea și securitatea. Organizația Națiunilor Unite va continua să fie provocată să răspundă diverselor amenințări la adresa păcii și securității internaționale. Împotriva acestor provocări este nevoie de un angajament mai mare, de resurse și de planificare. De asemenea, este important ca țările membre să reconcilieze dilema misiunilor de pace în trecut, precum Somalia, și să evalueze eșecurile și succesele. Misiunile de a construi și de a menține pacea necesită mai mult decât să pună capăt conflictelor, ci să dezvolte structurile infrastructurii și instituționale distruse de război. Dacă guvernele respective și cetățenii lor din lume nu sunt cu adevărat dispuși să se confrunte cu problemele care destabilizează pacea și securitatea internațională, nu există prea multe lucruri pe care Națiunile Unite le pot face. 41 Karen A.Mingst și Margaret P.Karns, International organizations: The Politics and procsses of global governance , Lynne Publishers, 2015,, p.4

32 2.1.1 Tratativele și negocierile diplomatice Daca ai fi un diplomat care reprezintă Statele Unite în cadrul unor discuții bilaterale sau multilaterale cu privire la diverse aspecte precum cyberwars, utilizarea oceanelor și a spațiului cosmic, schimbările climatice, refugiații, traficul de persoane și chiar tratatele de pace, ce competențe și instrumente ați aduce masa? Cele două competențe cele mai importante pentru a ajunge la "da" sunt o înțelegere aprofundată a perspectivei SUA asupra acestei probleme și o apreciere a culturii și intereselor diplomaților străini care stau pe masă. Negocierile comerciale oferă ambelor părți oportunitatea unei soluții profitabile, dar problemele mai complexe, care ating interesele mai multor părți sau sunt deosebit de sensibile la o parte sau la alta, pot face foarte dificilă un acord (sau un compromis). Atunci când o altă instituție, precum Senatul S.U.A., are aprobarea finală, negociatorii din S.U.A. dispun de puțin spațiu de manevră. De exemplu, negocierile privind agricultura reflectă deseori complexitatea culturală și economică. Exportul de orez din S.U.A. către Japonia și Coreea, de exemplu, este dificil deoarece aceste țări au subvenții interne care protejează industriile locale, făcând importurile foarte costisitoare, dacă sunt deloc admisibile. În ceea ce privește aspectele multilaterale, diplomații trebuie să înțeleagă modul în care omologii lor gândesc și să-și exprime credințele, nevoile, temerile și intențiile lor unice și diferite. Pentru a avea succes, diplomații trebuie să asculte cu atenție ceea ce spun omologii lor și să găsească puncte de acord care ar putea depăși pe cele de dezacord. Și trebuie să intre în discuții cu un obiectiv clar și o strategie clară a ceea ce poate fi schimbat pentru a ajunge la un acord. În negocieri, diplomații folosesc adesea recompense – cum ar fi promisiunea unui nou comerț, vânzarea de arme sau transferuri de produse alimentare – pentru a încuraja un acord. Atunci când interesele diplomatice se ciocnesc și se produce un impas, negociatorii ar putea amenința sancțiuni – cum ar fi restrângerea comerțului sau a călătoriilor, oprirea asistenței financiare sau un embargo – pentru a convinge celelalte părți să accepte un acord. Rezultatul final al negocierilor este, de obicei, un comunicat scris formal sau un acord care descrie acțiunile și responsabilitățile fiecărei părți. Cea mai cunoscută

33 este, bineînțeles, tratatul, un acord formal și scris între state suverane sau între sau între țări și organizații internaționale. În Statele Unite, tratatele sunt negociate prin intermediul executivului, care include Departamentul de Stat. Odată ce negociatorii au acceptat termenii tratatului, președintele trimite tratatul Senatului SUA pentru "consiliere și consimțământ" cu privire la ratificare sau la aprobare. În cazul în care Senatul aprobă, tratatul este returnat la Casa Albă pentru semnătura președintelui. Multe alte țări au proceduri similare pentru ratificarea acordurilor și poate fi cu mulți ani înainte ca un tratat să fie semnat și implementat. În timp ce Statele Unite au semnat un tratat de pace cu Japonia în 1951 după cel de-al doilea război mondial, acesta nu a stabilit niciodată condiții de pace cu Germania, parțial pentru că Germania a fost împărțită la sfârșitul războiului. Forme de acorduri: Tratatele trebuie aprobate de către Senatul SUA și ratificate de președinte. Statele Unite și Marea Britanie au încheiat războiul revoluționar cu Tratatul de la Paris din 1783. Convențile includ adesea numeroși semnatari și pentru care semnatarii originali încurajează alte țări să se alăture mult timp după încheierea acordului inițial. În 1973, de exemplu, reprezentanții a 80 de țări au convenit asupra unei Convenții privind comerțul internațional cu specii pe cale de dispariție (CITES) pentru a proteja plantele și animalele rare din întreaga lume. Alianțele dintre națiuni sunt adesea formate pentru beneficii economice, politice sau de securitate reciprocă și pot fi multilaterale sau bilaterale. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înființată în 1949 pentru a servi drept paravan împotriva amenințărilor pactului comunist din Varșovia în Europa de Est. De la căderea zidului Berlinului în 1989 și dizolvarea națiunilor Pactului, multe națiuni est-europene s-au alăturat NATO, schimbându-și astfel și extindându-și perspectivele defensive. Un exemplu bilateral este Tratatul de apărare reciprocă SUA-Coreea de Sud din 1953. Acordurile sunt acorduri voluntare pe care țările le încheie în loc de un tratat sau în timp ce încearcă să elaboreze termenii unui tratat. Acordul de la Kyoto este un acord între națiuni pentru a limita emisiile de gaze cu efect de seră.

34 2.1.2 Medierea si bunele oficii Medierea și bunurile sunt metode diplomatice de soluționare a diferendelor care implică terțe părți. Partea terță poate fi un singur stat sau un grup de state, o persoană, un organ al unei organizații internaționale universale sau regionale sau un organism comun. Metoda bunelor birouri este aceea în care terța parte oferă "bunele birouri" statelor în conflict pentru a facilita dialogul și a asista statele în vederea soluționării pașnice a litigiului. Partea terță care oferă birouri bune trebuie să fie acceptabilă pentru toate părțile.42 Odată ce negocierile au început, funcțiile de birouri bune sunt de obicei considerate a fi finalizate.43 Medierea presupune participarea terților mai activă la negocieri. Mediatorul conduce negocierile între partidele care se află în conflict pe baza propunerilor făcute de mediator cu privire la o soluție de compromis reciproc acceptabilă.44 Medierea poate fi pusă în mișcare fie la inițiativa unui terț al cărui ofertă de mediere este acceptată de către părți litigiul sau inițiat de părțile în litigiu acceptă medierea.45 Rolul mediatorului poate implica comunicarea, clarificarea problemelor, redactarea propunerilor, identificarea ariilor de acord între părți și elaborarea măsurilor provizorii pentru a minimiza contencios și a propune supleanți soluții. Există o linie foarte slabă de diferențe între bunele birouri și mediere. Bunurile sunt pasive, adică sunt supuse unei acțiuni. În timp ce medierea este activă, adică are puterea sau calitățile de a provoca schimbări și de a comunica acțiuni. Le voi clasifica ca terță parte internă și externă. Internul este procesul de mediere deoarece mediatorul participă la procesul de negociere, deoarece procesul de mediere este intervenția unei părți terțe acceptabile, care are o putere limitată sau lipsită de autoritate în luarea deciziilor . Însă în procesul bunelor birouri este întotdeauna extern, o terță parte care 42 Office of Legal Affairs Codification Division, Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes between States, United Nations • New York, 1992, p 33; 43 Vinogradov, Wouters, and Jones, Transforming Potential Conflict into Cooperation Potential: The Role of International Water Law at 28. United Nations Office of Legal Affairs, în Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes between States, United Nations • New York, 1992, p 42; 44 Brownlie, "Prelegerea lui Wang Tieya în dreptul internațional public: soluționarea pașnică a disputelor internaționale", Jurnalul chinez al dreptului internațional, 267, 2009, p. 271; 45 Biroul Națiunilor Unite pentru Afaceri Juridice, Manual privind soluționarea pașnică a litigiilor dintre state, Ediția 2014, p. 4, .

35 încurajează și face părțile aflate în conflict să vadă necesitățile de a întâlni și rezolva conflictele și nu este întotdeauna permis să participe la procesele de negociere. O altă diferență constă în faptul că medierea cere ca toate părțile să fie prezente pentru a negocia și se bazează, de obicei, pe negocierea față în față, în timp ce birourile bune nu văd neapărat toate părțile în același timp și birourile bune pot lucra cu o parte, chiar dacă cealaltă parte nu este gata sau dispus să participe. De asemenea, medierea este un proces structurat care de obicei se completează într-una sau în câteva sesiuni, dar birourile bune tind să fie în curs de desfășurare, în funcție de nevoile și progresele participanților. 2.1.3 Concilierea “1.) Partile la orice diferend a carui prelungire ar putea pune in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale trebuie sa caute sa-l rezolve, inainte de toate, prin tratative, ancheta, mediatie, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, recurgere la organizatii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pasnice, la alegerea lor. 2.) Consiliul de Securitate, cind socoteste necesar, invita partile sa-si rezolve diferendul prin asemenea mijloace.”46 În anumite cazuri sa stabilit o limită de timp pentru activitatea de mediere. În acest sens, articolul IV al Tratatului Inter-American din 1936 prevedea următoarele: "Mediatorul va stabili o perioadă de timp care să nu depășească șase ani și să nu fie mai mică de trei luni pentru ca părțile să ajungă la o soluționare pașnică. Dacă această perioadă expiră înainte ca părțile să ajungă la o soluție, controversa va fi supusă procedurii de conciliere prevăzută în acordurile inter-americane existente. " O altă limită de timp pentru mediere a fost stipulată în articolul XIII din Pactul din Bogota din 1948, care are următorul cuprins: "În cazul în care Înaltele Părți Contractante au fost de acord cu procedura de mediere, dar nu sunt în măsură să ajungă la un acord în termen de două luni cu privire la alegerea mediatorului sau a mediatorilor sau nu sa ajuns la nici o soluție la 46 Carta ONU, 26 Iunie 1945, Art. 33, p. 7

36 controversă în termen de cinci luni de la medierea a început, părțile vor recurge fără întârziere la oricare dintre celelalte proceduri de soluționare pașnică stabilite în prezentul tratat ".47 În afară de stabilirea termenului în care medierea pot fi întreprinse, există și alte prevederi care se referă la determinarea momentului în care procesul poate fi considerat reziliat. Astfel, potrivit articolului 5 din Convențiile de la Haga din 1899 și 1907, "funcționează ca mediator se termină atunci când o dată declarată, fie de una dintre părțile în litigiu, fie de mediatorul însuși, că mijloacele de reconciliere propuse de el nu sunt acceptate."48 Timp de mulți ani, națiunile unite au fost creditate că desfășoară operațiuni de menținere a păcii, care au reușit să monitorizeze încetarea focului, zonele tampon, acordurile de pace care au contribuit, în mică măsură, la aducerea păcii Namibia, Mozambic și El Salvador, Sudanul de Sud. Uneori, ONU a întreprins acțiuni militare directe împotriva agresiunii, a sfârșitului conflictului și a războiului. Muncitorii de menținere a păcii nu au folosit uneori forța militară are o ultimă soluție și de autoapărare pentru a menține pacea și securitatea în lume. În 1961, în Congo, Republica Democrată Congo după independență, consiliul de securitate a autorizat operațiunile ONU să folosească forța pentru a opri mercenarii străini, tentativă de violență și succesiune … Națiunile Unite au supravegheat înființarea tribunalelor și comisiilor pentru crime de război. Care a contribuit la reconcilierea și judecarea infractorilor de război, care acționează ca un mijloc de descurajare pentru cei care s-ar putea răzbuna pacea? Crearea tribunalelor ad-hoc, cum ar fi cele pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, bazate pe Tribunalul de la Nuremberg după al doilea război mondial, au făcut posibilă judecarea persoanelor care au săvârșit crime împotriva umanității și care promovează pacea mondială. 47 OLA/COD/2394 – Biroul de afaceri juridice – Divizia de codificare, Manual privind soluționarea pașnică a litigiilor dintre state, Națiunile Unite • New York, 1992, Art. 136 p. 44; 48Ibidem, Art. 137 p. 44;

37 2.2 Sistemul politico-juridic internațional institut prin Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice Convenția de la Viena, este legată de Carta ONU ce a fost scrisă în 1945 și are în vedere paritatea suverană a statelor, întreținerea păcii, securității internaționale și susținerea relațiilor prietenoase între state și națiuni. O convenție globală privind relațiile diplomatice, avantaje și imunitățile ar participa la evoluția relațiilor de prietenie între națiuni, indiferent de diferitele lor sau sisteme constituționale și sociale, realizând că scopul acestor privilegii și imunități nu este acela de a beneficia individual, ci de a asigura realizarea eficientă a funcțiilor delegațiile diplomatice ca state reprezentative. Normele dreptului internațional obișnuite trebuie să continue să guverneze chetiunile care nu sunt măsurate în mod expres de ordonanța prezentei convenții. Convenția în sine are cincizeci și trei (53) de articole și 60 semnatari. 191 de părți la convenție. Convenția a fost adoptată la 14 aprilie 1961 de către Conferința Națiunilor Unite privind relațiile diplomatice și imunități, care a avut loc la Neue Hofburg, Viena, Austria, între 2 martie și 14 aprilie 1961. Acestea stabilesc în special următoarele: ▪ direcții pentru numirea reprezentanților străini; ▪ inviolabilitatea premiselor misiunii; ▪ protecția diplomatului și a familiei sale de orice formă de arest sau reținere; ▪ protecția tuturor formelor de comunicare diplomatică; ▪ principiul de bază al scutirii de la impozitare; ▪ imunitate de jurisdicție civilă și administrativă, cu excepții limitate; ▪ că diplomații trebuie să respecte legile statului gazdă. Convenția impune diplomaților să respecte legile locale; totuși, singura sancțiune permisă de Convenție, în absența unei derogări de imunitate, este expulzarea. Acest lucru împiedică abuzul potențial al autorităților locale asupra puterii sistemului de aplicare a legii al statului. Reciprocitatea constituie, de asemenea, o sancțiune eficientă pentru respectarea regulilor Convenției.

38 Prezenta convenție a fost deschisă spre semnare tuturor statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite sau oricăreia dintre agențiile specializate care sunt părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție și oricărui alt stat invitat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite să devină o parte la convenție, după cum urmează: până la 31 octombrie 1961 la Ministerul Federal al Afacerilor Externe din Austria și ulterior, până la 31 martie 1962, la sediul Organizației Națiunilor Unite din New York. 49 Originalul prezentei convenții, ale cărui texte în limbile Chineză, Engleză, Franceză, Rusă și Spaniolă sunt în egală măsură autentice, se depune la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, care trimite copii certificate ale acestora tuturor statelor care aparțin uneia dintre cele patru categorii menționate la articolul 48.50 "în ceea ce privește participarea aproape universală a statelor suverane, gradul înalt de respectare a statelor părți și influența pe care a avut-o asupra ordinii juridice internaționale, Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice poate pretinde că este cel mai de succes instrumente elaborate în cadrul Organizației Națiunilor Unite pentru codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional. Succesul său se datorează nu numai excelenței muncii pregătitoare a dreptului internațional." 51 49 Vienna Convention on Diplomatic Relations 1961, Done at Vienna on 18 April 1961. Entered into force on 24 April 1964. United Nations Treaty Series, vol. 500, p. 95. , Art. 48, p. 15; 50Ibidem , Art. 53, p. 16 51 Eileen Denza, Audiovisual library of international law, http://legal.un.org/avl/ha/vcdr/vcdr.html, accesat în data de 19 Aprilie;

39 Capitolul 3: Rolul organizațiilor internaționale de securitate pentru rezolvarea pe cai diplomatice a diferendelor și a conflictelor armate regionale Există teorii diferite cu privire la rolul organizațiilor internaționale în menținerea păcii și securității. Prin urmare, constructiviștii (mișcarea artistică, fondată de pictorul Kazimir Malevici dupa Revoluția bolșevică) susțin că organizațiile internaționale îi determină pe state să coopereze la nivel internațional, chiar dacă interesul lor maximizator de putere și utilitate nu este atins. Neoliberalii (conceptul filosofico-social și politico-economic care se bazează pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică) cred, de asemenea, că organizațiile internaționale sunt vitale pentru a face lumea pașnică și cooperativă. Neo-realiștii (este o teorie a relațiilor internaționale care spune că puterea este cel mai important factor în relațiile internaționale), pe de altă parte, susțin că organizațiile internaționale sunt mijloacele prin care statele își ating propriul interes, deci nu contribuie la nimic pentru pace și securitate. ONU, ca teren de testare, a contribuit foarte mult la menținerea păcii și securității prin desfășurarea forțelor de menținere a păcii în zonele de conflict, deși încă lipsește angajamentul statelor membre de a oferi sprijinul necesar, nivelul intereselor lor și interesul puterilor de veto pune provocări asupra funcționării eficiente a organizației. Mecanismele de guvernanță în domeniul securității de către organizațiile internaționale: ▪ Acord de securitate: mecanisme pentru soluționarea pașnică a litigiilor ▪ Securitatea colectivă: executarea și sancțiunile ▪ Între securitatea consensuală și cea colectivă: menținerea păcii ▪ Securitatea cooperativă: Abordarea riscurilor ▪ Controlul armelor și dezarmarea ▪ Promovarea noilor amenințări la adresa securității Măsurile de guvernanță în domeniul securității au arătat că este dificil să se facă generalizați în cadrul organizațiilor de securitate. Întrucât unele dintre ele îndeplinesc toate funcțiile și abordarea tuturor provocărilor descrise mai sus, alte organizații se

40 limitează doar la utilizarea lor unele dintre aceste măsuri. Pentru a determina de ce este cazul, distincțiile dintre diferite trebuie să se facă anumite tipuri de organizații de securitate. Un criteriu comun al clasificării IGOs este membru, care poate fi universal sau restrâns. Deși este membru al celor din urmă organizațiile pot fi limitate de multe criterii, cum ar fi geografia, economia sau cultura, cel mai frecvent tip restricționat comun sunt organizațiile regionale care includ țări dintr-un regiune geografică specifică.52 Majoritatea organizațiilor regionale de securitate nu oferă toate elementele de guvernanță în domeniul securității prezentate mai sus. ONU este unic ca organizație cu statut global de asumare a responsabilității pentru pacea mondială. Scopul principal al Națiunilor Unite este "menținerea păcii internaționale și securitatea" (articolul 1 din Carta ONU). Pentru prima dată în istorie, Carta ONU stabilește o interdicție generală privind amenințarea sau utilizarea forței între state și obligă toți membrii să-și soluționeze disputele internaționale prin mijloace pașnice. De asemenea, stabilește un sistem de securitate colectivă împreună cu Consiliul de Securitate ca un organ puternic de identificare a "amenințărilor la adresa păcii, a încălcării păcii și a actelor de agresiune" (Capitolul VII Carta ONU) și a stabilit măsuri de impunere împotriva statelor care neglijează atribuțiile. Atunci când privim doar la coalițiile de securitate înalt instituționalizate, se pot distinge trei tipuri de instituții (Haftendorn 1997; Peters 1997): ▪ Aranjamentele sau alianțele de apărare colectivă descurajează și apără împotriva amenințărilor externe comune printr-un pact de asistență militară reciprocă între statele membre. ▪ Acordurile colective de securitate sunt coaliții de securitate incluzive care abordează amenințările între membri. Scopul este de a integra un potențial agresor în sistemul de norme și regulile instituției. Nerespectarea regulilor se pedepsește prin măsuri colective de executare militară. ▪ Aranjamentele de securitate cooperantă / instituțiile de gestionare a securității permit statele membre să coopereze pentru a face față unui risc destul de nedefinit în interiorul coaliției noastre și al statelor care o constituie. Scopul 52 Matthias, Dembinski și Brigitte, Weiffen, Democracy, Regional Security Institutions, and Rivalry Mitigation: Evidence From Europe, South America, and Asia, Security Studies, 2011, 49-52, accesat în data de 19 Apirlie, DOI: 10.1080/09636412.2011.599206;

41 este promovarea schimbarea pașnică, bazată pe norme, reguli și proceduri convenite. 3.1 Diplomatia ONU pentru aplanarea conflictelor regionale Există o dezbaterea continuă cu privire la cel mai bun mod de a realiza întregul potențial al diplomației și medierii preventive ca opțiuni rentabile si pozitive de abordare a crizelor. În schimbul de opinii din Istanbul, a beneficiat de cunoștințele dobândite încă de la prima ședință din Iulie 2011, pentru membrii Consiliului de Securitate din iunie 2010.53 De asemenea, sa atras atenția asupra lecțiilor învățate din crizele și conflictele recente și actuale care au impus capacitățile consiliului de a menține pacea și securitatea internațională. Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite este considerată ca coloană vertebrală a inițiativelor de mediere și de diplomație preventivă, prin care ar trebui ca comunitatea internațională să se ghideze, adăugând că și organizațiile regionale precum Uniunea Africană și Liga Arabă joacă un rol important. Consiliul de Securitate ar trebui să evite crearea de tensiuni între valorile de neintervenție, protecție a civililor, timpul și conținutul rezoluțiilor consiliului sunt importante. Ministrul Afacerilor Externe al Turciei din 2011 (Ahmet Davutoğlu) a spus că parametrii fundamentali ai unui proces de mediere sunt: ▪ consolidarea încrederii între părți; ▪ susținerea unui proces bazat pe valoare; ▪ stabilirea unei viziuni clare pentru viitor; ▪ asigurarea necesităților instrumentele diplomatice. 53 Adam, C. Smith și Vanessa, Wyeth, Maintaining International Peace and Security: A Summit Meeting of the UN Security Council,” International Peace Institute, New York, Iunie 2011, accesat în data de 19 Aprilie https://www.ipinst.org/wp-content/uploads/publications/epub_maintaining_international_peace.pdf

42 Articolul 33 din Carta Organizației Națiunilor Unite enumeră medierea drept unul dintre mijloacele pașnice prin care părțile într-un litigiu, a cărui continuitate poate pune în pericol menținerea păcii și securității, va încerca să-și rezolve diferențele.54 În conformitate cu articolul 36 și articolul 37 alineatul , Consiliul de Securitate poate, în orice etapă a unui astfel de litigiu, să recomande proceduri sau metode adecvate de ajustare, inclusiv medierea. Poate solicita Secretarului General să-și angajeze birourile bune pentru un astfel de scop. Conform articolului 52, statele membre ar trebui să "depună toate eforturile pentru a ajunge la soluționarea pașnică a disputelor locale" prin intermediul înțelegerilor sau agențiilor regionale "înainte de a le adresa Consiliului de Securitate", în timp ce consiliul "încurajează" aceste eforturi regionale și poate sesiza aceste probleme lor. Reglementările și agențiile regionale, pe de altă parte, trebuie să mențină consiliul "pe deplin informat" în permanență cu privire la eforturile depuse în acest sens, în conformitate cu articolul 54. O serie de lecții utile se pot trage din experiența recentă a Consiliului de Securitate în ceea ce privește desfășurarea sau autorizarea diplomației și medierii preventive în temeiul capitolelor VI și VIII din Cartă. Membrii Consiliului de Securitate ar trebui să încerce să evite asumarea părților în litigiile interstatale în fața consiliului. Trebuie depuse eforturi pentru a aborda situațiile înainte de a ajunge la agenda oficială a consiliului. În rezoluțiile sale, consiliul ar trebui să încerce să evite un limbaj prea vag sau ambiguu care ar putea fi interpretat greșit de părți sau mediatori. În unele situații, o abordare mai strategică și pe termen lung ar fi de ajutor. Pe partea pozitivă a cărții, consiliul a arătat că constatarea de fapt poate fi un element util al unui proces de mediere; că misiunile sale, cum ar fi Somalia, pot aduce noi perspective în ceea ce privește conflictele intransigente; și că formate inovatoare, cum ar fi dialogul informal interactiv al consiliului cu privire la Sri Lanka, pot ajuta la deschiderea canalelor de comunicare și pentru a încuraja gândirea proaspătă pe probleme dificile. Consiliul este un organism dinamic, a cărui transparență și interactivitate în creștere se deosebesc de natura mai închisă și insulară a proceselor sale deliberative la momentul genocidului Rwandez din 1994. 54 Carta Națiunilor Unite (1945). Celelalte mijloace menționate la articolul 33 sunt negocierea, cercetarea, concilierea, arbitrajul, soluționarea judiciară, recurgerea la agenții sau aranjamente regionale sau alte mijloace pașnice ale alegerii părților.

43 Prin oferirea de stimulente credibile, adaptate și a unor măsuri de descurajare a părților, Consiliul de Securitate poate oferi mediatorilor o mai mare influență și poate da un sentiment mai acut de urgență pentru negocierile în așteptare. Sancțiunile vizate, cum ar fi restricționarea comerțului cu anumite mărfuri, înghețarea activelor, interdicțiile de călătorie și embargoul asupra armelor, pot contribui la menținerea unui proces de pace în momentul în care amenințarea sau utilizarea acestora sunt coordonate cu atenție cu mediatorul. Desemnarea de către Consiliul de Securitate a unor actori ca organizații teroriste au afectat spațiul politic disponibil Secretarului General și altor mediatori. Deci, Consiliul revizuiește în prezent criteriile generale adoptate în primii ani ai acestui secol. Acest lucru a condus la recunoașterea unei distincții între al-Qaida și talibanii din Afganistan. Unii ar încuraja consiliul să continue procesul de revizuire, pentru a permite unor grupări armate nonstate cu obiective politice limitate pentru a face tranziția în mainstream-ul politic. Membrii consiliului trebuie să țină cont de faptul că succesul său în menținerea păcii și securității internaționale va fi determinat, în parte, de cât de eficient susține și stimulează eforturile de mediere și de prevenire a conflictelor din partea altor actori ONU și non-ONU. Instrumentele și arhitectura drepturilor omului ale Organizației Națiunilor Unite pot oferi asistență semnificativă eforturilor de prevenire-diplomație și de mediere. Prin monitorizarea continuă a încălcărilor drepturilor omului, prin crearea de comisii de investigații, prin raportarea constatărilor către guverne și organisme ONU și prin atragerea atenției asupra unor situații de interes deosebit, Consiliul pentru Drepturile Omului și Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului se angajează direct în diplomația preventivă. Întrucât membrii Consiliului de Securitate au recunoscut din ce în ce mai mult corelația dintre încălcările grave ale drepturilor omului și riscurile pentru pacea și securitatea internațională, înaltul comisar a informat Consiliul mai frecvent. Consiliul de Securitate ocupă un loc unic în istoria și practica organizației internaționale. Rolul său în conducerea medierii și a diplomației preventive ar trebui să reflecte statutul său special și puterile sale. Ca singurul organ principal care poate invoca toate instrumentele diverse din capitolele VI, VII și VIII din Cartă, consiliul se

44 confruntă cu un set distinct de provocări și oportunități. Una este găsirea unui echilibru sau echilibru adecvat în utilizarea acestor măsuri. Unii observatori, de exemplu, susțin că consiliul nu a utilizat în mod suficient măsurile de soluționare pașnică pe care le are la dispoziție în temeiul capitolului VI și că era prea pregătit să își invoce puterile de executare în conformitate cu capitolul VII. Cu toate acestea, alții subliniază faptul că prevederile Capitolului VII sunt nemaipomenite în istoria omenirii, în timp ce există mulți actori dispuși și capabili să se implice în medierea și diplomația preventivă. Ei afirmă că experiența și domeniile avantajului comparativ al consiliului se află mai mult în domeniul mesageriei, al stabilirii mandatelor și al autorizației de mediere decât în conducerea indirectă a acesteia. Dacă totuși ceilalți vor face medierea, atunci vor apărea întrebări despre cum să exercite o supraveghere eficace fără a stoarce spațiul politic disponibil pentru mediere. 3.2 Mecanisme diplomatice ale OSCE pentru prevenirea și rezolvarea crizelor de securitate în spațiul Euroatlantic Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – O.S.C.E.- este una dintre cele mai fundamentale instituții regionale cu rol în garantarea securității și durabilității în Europa, fiind o organizație atașată ideii unității politice și economice a Europei, care include 57 de state membre. Toate națiunile membre au statut identic, iar hotărârile se iau prin acordul fiecăruia. Aceasta fiind înființată pentru a funcționa drept mijloc de primă instanță pentru a alerta proactiv, protecția și conducerea conflictelor dar și refacerea post-conflict în Europa. Originile organizației și-au făcut aparența în anul 1950, după cel de-al Doilea Război Mondial, aceasta încercând să asigure securitatea cu o politică de deschidere. Ideea fiind finalizată după îndelungate eforturi din partea multor state, activitatea începând la data de 3 Iulie 1973 cu 35 de state Europene și înscrierea Statele Unite ale Americi și Canadei.

45 Procedurile și sistemele aflate la îndemâna statelor membre și a organizațiilor evoluează în permanență, finisându-se împreună cu progresul relațiilor internaționale, al securității și mail ales al pericolelor și primejdiilor la adresa securității statelor membre. Procesul de luare a deciziilor în cadrul O.S.C.E se face prin aplicarea regulei de consens. Prin consens se înțelege că oricare obiecție din partea statelor membre ce iau parte la luarea deciziei. Structura aceasta este alcătuită din trei nivele ierarhice și acestea sunt întregit prin întruniri specializate, ca și Forumului Economic sau Forumului de trecere în revistă a celor decise în întruniri. Președintele executiv este responsabil de a stabili programul și de a organiza activitățile structurilor funcționale ale organizației și face parte din procesul de coordonare a deciziilor. Sunt anumite împrejurări, numite “consensul minus unu”, ce sunt foarte clar stabilite. Aceste decizii pot fi hotărâte fără regulile consensului. În Ianuarie 1992, la Praga, Consiliul Ministerial a hotărât că măsurile necesare pot fi luate fără acordul actorului principal doar în cazul încălcări răspicat și mitocan al obligațiilor asumate de membri O.S.C.E. Un exemplu foarte bun al acestei decizii este legat de dezacordul din fosta Iugoslavie. “Consens minus doi” este o alta abatere de la norma consensului principal. Acesta fiind votat de Consiliul Ministerial în 1992 la Stockholm și propune doua state esențiale ce se află în conflict, atunci se va apela la medierea din partea unui al treilea stat sau organizație. Decizia luată de către al treilea stat va fi definitivă si nu contează dacă unul din cele două state are ceva de obiectat sau nu. O.S.C.E este activă prin acțiunile de prevenire pro-activă, prin readaptarea post-conflictuală, cât și monitorizarea îndeaproape a situațiilor tensionate între state. Această organizație lucrează îndeaproape cu majoritatea organizațiilor internaționale ce sunt implicate în guvernarea conflictelor și colapsului statelor. O.S.C.E abordează securitatea prin trei dimensiuni: mediu și umană, politico-militară, și economică. O.S.C.E tot o data, are mai multe ramuri în care acționează, acestea fiind: ● Securitatea informatică; ● Libertatea și dezvoltarea mass-media; ● Controlul armelor;

46 ● Problemele minorităților naționale; ● Activități economice; ● alegeri; ● Prevenirea și rezolvarea conflictelor; ● Educație; ● Combaterea traficului de ființe umane; ● Buna guvernare; ● Roma și Sinti; ● Egalitatea sexelor; ● Democratizare; ● migrațiune; ● Toleranță și nediscriminare; ● Reforma și cooperarea în sectorul de securitate; ● Regula legii; ● Amenințări transnaționale, gestionarea frontierelor, combaterea terorismului și poliția; ● Drepturile omului; ● Activități de mediu; ● Tineret. În materie militară, urmărește să creeze o mai mare deschidere, transparența și cooperarea și a dezvoltat cel mai avansat regim mondial de control al armelor și măsuri de consolidare a încrederii. Domeniile de activitate includ reforma sectorului de securitate și depozitarea și distrugerea în condiții de siguranță a armelor de calibru mic, a armelor ușoare și a munițiilor convenționale. Problemele economice și de mediu sunt, de asemenea, factori cheie în construirea securității. Promovarea bunei guvernări, combaterea corupției, conștientizarea ecologică, împărtășirea resurselor naturale și gestionarea solidă a deșeurilor de mediu sunt printre modalitățile prin care OSCE ajută. Drepturile omului și libertățile fundamentale sunt fundamentul societăților stabile. OSCE ajută statele sale participante să construiască instituții democratice; să organizeze alegeri democratice autentice și transparente; să asigure respectarea drepturilor omului, a libertății presei, a drepturilor minorităților naționale și a statului

47 de drept și să promoveze toleranța și nediscriminarea. La un nivel mai larg, OSCE abordează provocările de securitate care reprezintă o amenințare transfrontalieră, cum ar fi schimbările climatice, terorismul, radicalizarea și violența extremismul, criminalitatea organizată, criminalitatea cibernetică și traficul de droguri, arme și ființe umane. Promovează legături mai strânse și cooperare între state, creând parteneriate între sectorul privat și cel public, și implicarea societății civile. În activitățile sale transversale, OSCE lucrează spre egalitatea de gen și se angajează cu tinerii de-a lungul ei pacea și agenda de securitate, și promovează respectarea drepturilor omului, cuprinzător și abordări cooperative la gestionarea migrației și fluxurile de refugiați. Cu un buget de 138,9 milioane de euro în 2017, atât Misiunea de Supraveghere Specială a OSCE în Ucraina, cât și OSCE Misiunea de observatori la punctele de control ruse Donetsk și Gukovo sunt finanțate din contribuții extrabugetare. 3461 de personal angajați direct de OSCE, 2.868 de angajați implicați în cele 16 operațiuni pe teren în Europa de Sud-Est, Europa de Est, Caucazul de Sud și Asia Centrală. Secretariatul și instituțiile împreună angajează 593 de angajați. Un studiu de caz spune ca, echilibrul de gen (sex) reprezintă o parte a personalului de sex feminin și de sex masculin în diferite posturi din cadrul OSCE. General Serivce Personal de sex masculin 52% & Feminin 48%, Alți profesioniști 66% bărbați și 34% femei, Management superior 71% bărbați și 29%, cu un total de 59% cu 41%.55 As putea menționa că o misiune de frontieră reușită, lucrează acum foarte eficient de-a lungul frontierei dintre Moldova și Ucraina – Misiunea UE de Asistență la Frontieră (BAM) de la sfârșitul anului 2005. Astfel de misiuni sunt în mod clar valoroase în construirea încrederii, instrumente de prevenire a conflictelor și a făcut o mare diferență în rezolvarea și medierea crizelor. Nici o organizație internațională nu deține un monopol asupra capacității de a desfășura astfel de misiuni și din punctul 55 Organization for Security and Co-operation in Europe, What is the OSCE? – factsheet, https://www.osce.org/whatistheosce/factsheet?download=true , accesat în data de 19 Aprilie 2018

48 meu de vedere, aceasta regula trebuie păstrată. Astfel de operațiuni posibile în setul de instrumente al OSCE. OSCE a fost implicată în negocierile de soluționare politică din Moldova încă de la începutul acestui proces, iar CIO a semnat cel mai important document care a ieșit din acest proces până în prezent, Memorandumul din ‘97 de la Moscova. Aceasta misiune ridicând, de asemenea, și transferând sume importante de asistență financiară Federației Ruse pentru a sprijini retragerea trupelor, armelor și munițiilor ruse din regiunea Transnistreană a Republicii Moldova. Împreună cu mediatorii din Federația Rusă și Ucraina, Misiunea OSCE a elaborat un set extins de măsuri și acorduri de consolidare a încrederii, care implică în mare măsură securitate militară și tare, între Chișinău și autoritățile locale din Tiraspol. Misiunea OSCE facilitează în prezent contacte de consolidare a încrederii în alte domenii între experții ambelor părți la conflicte, în speranța de a se relua în cele din urmă procesul de reglementare politică.56 Astfel de misiuni sunt un exemplu bun de prevenirea și rezolvarea crizelor de securitate, cu toate uneltele din dotare OSCE este un actor important în acest domeniu. 3.3 Mecanisme diplomatice ale NATO pentru asigurarea securității statelor membre Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO), are la baza tratatul din data de 4 Aprilie 1949 din Washington. Acesta are 26 de state membre și se asigură că acestea sunt libere și că securitatea acestora este prin niște reguli clar definite în acest tratat dar și în Carta ONU. Drepturile impuse de către această alianța au fost de la începutul său bazate pe niște valori comune democratice, ce au ținut cont de lege și drepturile omului. 56 Dr. William H. Hill, The OSCE and Conflict Management: From Old Themes to New Directions,2 June 2010, p 5, accesat în data de 20 Aprilie 2018;

49 Pe scurt statele ce fac parte din NATO au ca scop sa-și mențină libertatea cu niște reguli comune și stricte, prin misiuni și acțiuni diferite depinzând de la caz la caz.. Relația intre NATO și UE a fost inițiată în 2001, aceasta se baza pe pașii înființați în anii 1990 pentru a promova o mai mare responsabilitate europeană în domeniul apărării și securității (cooperarea NATO-Uniunea Europei de Vest). Obiectivele operațiunilor de susținere a păcii au fost extinse de-a lungul anului, ele fiind din ce în ce mai diversificate, luând în calcul aceste extinderi și diversități, noi concepte, organisme și organe pregătite temeinic pentru punerea în practica. Prin acest nou concept, misiunile de sprijin sunt concepute din diferite acțiuni. Prevenirea conflictelor, ajutoare umanitare, restabilirea, impunerea, edificarea și menținerea păcii. Aceste acțiuni fiind diplomatice și în mare parte acționând după Carta ONU, începând de la misiuni de documentare, inspecții, medieri, izolări diplomatice, supravegheri de frontiere și multe altele. Controlul politic de anumite organizații cum ar fi ONU și OSCE sunt asigurate de către NATO, însa acesta la rândul ei are nevoie de anumite aprobări pentru a acționa în cadrul unei tari. Planificarea militara se va face de Comitetul Militar în NATO iar parteneri și aliații trebuie sa participe ca voluntari. 3.4 Politici diplomatice ale Uniunii Europene pentru realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție pe teritoriile statelor membre Uniunea Europeana, și-a îndreptat toată atenția în construirea legislațiilor după tratatul de la Lisabona. Acestea au fost la rândul lor adoptate strategic în Iunie 2014, aplicarea consecventă și eficiența măsurilor în vigoare, intensificarea cooperării, consolidarea rolului agențiilor UE, explora potențialul noilor tehnologii. Ideea creării unui sistem defensiv comun pentru ansamblul țărilor europene a ,luat naștere imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul anihilării unei eventuale reproduceri a politicii de agresiune din partea Germaniei.

50 Prima încercare a fost în anii '50, după fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și OȚelului, fără ca proiectul unei Comunități Europene de Apărare să de Parlamentul Francez, în 1954. Urmează alte încercări, însa nici una nu are succes. Primul moment de cotitură este marcat de Tratatul de la Maastricht (1992), un răspuns la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Uniunii Sovietice: acest tratat a pus bazele Uniunii Economice și Monetare și a Politicii Externe și de Securitate Comuna (PESC). Acest document stabilea următoarele obiective: § conservarea păcii și întărirea securității internaționale în concordanță cu principiile Cartei ONU, Actului final de la Helsinki și Cartei de la Paris; § dezvoltarea și consolidarea democrațiilor și statului de drept; § respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Politica Externa și de Securitate Comuna a fost reafirmata și reconfirmata prin prevederile Tratatului de la Amsterdam (1999), fiind introdusa ca rezultat al necesitații de a echipa mai bine Uniunea Europeana pentru a face fata multiplelor provocări care apar la nivel mondial, prin asigurarea unor noi mijloace de acțiune în planul relațiilor externe, altele decât cele tradiționale (cooperare și dezvoltare economica și politici comerciale). Consiliul European, organismul care definește liniile principale de acțiune în cadrul PESC, are dreptul sa definească, prin consens, strategiile comune în acele zone în care statele membre au interese importante în comun. În mare parte UE se bazează pe cinci obiective definitorii ce stau în spatele Politicii Externe și de Securitate Comune: § apărarea intereselor fundamentale și a independentei Uniunii; § întărirea securității Uniunii; § menținerea păcii și întărirea securității internaționale; § promovarea cooperării internaționale; § consolidarea democrației, a statului de drept și respectarea drepturilor omului. Comunicatul de la Koln, din Iunie 1999, a adoptat și ea principiul "Uniunea Europeana are un rol integral pe scena internațională "în cadrul misiunilor de tip Petersberg. În acest sens, UE "trebuie sa dețină capacitatea necesara pentru acțiuni autonome, susținute de forte armate credibile (misiuni umanitare, de salvare și de

51 menținere a păcii) pentru a face fata crizelor internaționale fără a aduce prejudicii acțiunilor NATO57." Pentru a putea asuma răspunderea referitoare la toată gama misiunilor de prevenire și managementul a conflictelor și crizelor, statele membre ale UE sa-și dezvolte capabilități mult mai eficiente a armatelor militare și sa stabilească noi structuri. Enumerând câteva dintre riscurile sfârșitului de secol XX – tentația unui izolaționism American și noile tensiuni dintre Washington și Beijing., Uniunea Europeană este nevoită să devină o adevărată putere pentru a-și susține valorile. După crearea Euro, continentul trebuie sa deschidă al doilea mare "șantier", cel al Apărării: "Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea și chiar urgenta afirmării unei Europe a Apărării, care sa acționeze fie în sânul Alianței Atlantice, fie de maniera autonoma, în funcție de natura crizelor58". Criza din Kosovo a evidențiat necesitatea unei reechilibrări a balantei între SUA și Europa privind participarea la soluționarea crizelor și conflictelor în spațiul european, prin creșterea rolului continentului nostru dotat cu o politica externa și de securitate comuna. Experienta acumulata pe parcursul unei lungi perioade istorice a creat imaginea abordării și definirii politicii de securitate la baza căreia vor sta anumite valori, principii și linii călăuzitoare. Uniunea Europeana este fondata pe principiile de libertate, democrație, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, principii comune statelor membre cu aceleași valori. În concepția Uniunii Europene, scopurile politico-militare și puterea sunt analizate ca părți ale unui cadru mai vast ce integrează toate aspectele acțiunii externe, atât la nivelul obiectivelor, cât și al instrumentelor. Pentru instabilități și insecuritate – de o diversitate și amplitudine fără precedent – este necesara o abordare preventiva în locul uneia reactive sau curative, concentrata asupra obiectivelor politicii și nu asupra amenințărilor. Conceptul de Identitate Europeana de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor '80, pe fondul reactivării, după o lunga "hibernare", în urma Declarației summit-ului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirma dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul 57 Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, Actualități și perspective în politica europeană de securitate și apărare, Editura UNAp, Bucuresti, 2006, pp. 7-12. 58 Ibidem, pp. 15-17;

52 organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeana. Revigorarea UEO a fost impulsionata și de Actul Unic European din 1986. Într-o prima formulare, conceptul de Identitate Europeana de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeana, înscrisa în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. În scopul creșterii încrederii și securității statelor membre, Uniunea Europeană și-a ajustat politicile de securitate cu instrumente noi, moderne, precum: mandatul de arestare european, cadrul definirii terorismului, eurojustiția. Adoptarea clauzei de solidaritate asigură evoluția statelor membre către o comunitate bazată pe valorile de de ajutor reciproc și implicată în fața riscurilor de orice natură, ceea ce va face posibila folosirea mecanismelor securității europene și politicii de apărare în situații de criza pe teritoriul Uniunii Europene. Asigurarea pe termen lung împotriva unor posibile amenințări este garantat de angajamentele defensive ale statelor membre, strâns legate de perspectiva unei colaborări închegate asupra apărării comune în cadrul UE. Capitolul 4: Studiu de caz – Rezolvarea Diplomatică a crizei de securitate din Kosovo Războiul din Kosovo este amintit ca un punct de cotitură în istorie, plasând controversata doctrină a intervenției umanitare în văzul lumii, într-o zonă în care naționalismul și securitatea regională au dus la reconfigurarea violentă a frontierelor din regiune. Intervenția militară a NATO în Kosovo reprezintă un subiect extrem de controversat din cauza violării legii internaționale generale care interzice folosirea forței armate, chiar și în cazul unei crize umanitare. Prin acțiunile explicite și unice de impunere a unei intervenții colective armate pentru a pune în aplicare rezoluția Consiliului de Securitate, fără acordul acestuia, și dispunerea forțelor armate NATO

53 într-un război pentru prima dată, nu este surprinzător faptul că aceste acțiuni au provocat tensiuni la nivel internațional. Cu siguranță, aceste acțiuni au ridicat și inevitabila întrebare dacă folosirea forței armate a reprezentat singura opțiune de a pune capăt crizei umanitare. Pentru o înțelegere deplină a acțiunilor din Kosovo, este necesar să plasăm conflictul în context și să analizăm fiecare aspect. Originea crizei din Kosovo Originile conflictului etnic din Kosovo datează de sute de ani, însă spre finalul secolului XIX aceste mituri și argumente istorice iau amploare și stau la baza mișcării naționale între Sârbi și Albanezi. Ca în toate conflictele care implică etnicitate, religie, aspirații naționale și economice, nu există așa ceva ca o singură cauză a conflictului. Ambele tabere consideră Kosovo un element fundamental al spațiului național, cultural și geografic, fapt care determină ca pretențiile venite din fiecare parte să fie resimțite drept atacuri la adresa identității naționale și a securității. Religia a avut un rol important în amplificarea conflictului, cum sârbii considerau Kosovo “sanctuar național”, un spațiu sacru dedicat erei de glorie și luptă pentru independență a generațiilor anterioare, percepute la același nivel și la momentul actual din istorie. Cauzele imediate ale crizei au fost provocate de revocarea autonomiei de provincie socialistă în cadrul Republicii Socialiste Serbia de către Slobodan Miloșevic în 1989 și implementarea unui sistem de discriminare rasială, care elimina populația majoritară Albaneză din toate instituțiile politice și viața publică59. Miloșeviv a folosit naționalismul sârb și resentimentul față de populația albaneză din Kosovo pentru a câștiga puterea națională60, ferm convins că regiunea Kosovo reprezintă imaginea sârbă pe care trebuie să o protejeze. Răspunsul pașnic al albanezilor, sub conducerea lui Ibrahim Rugova, a fost acela de a crea un stat paralel, cu propriile sisteme provizorii de educație, sănătate și guverne municipale, conduse de locuitori ai Kosovo, un stat finanțat de contribuțiile voluntare ale localnicilor și rudelor din 59 Ignatieff, M., Virtual War: Kosovo and Beyond , London: Chatto & Windus, 2000, p. 13; 60 Vesna Pešić, „Serbian Nationalism and the Origins of the Yugoslav Crisis”, Peaceworks, nr. 8, USIP, Washington, 1996, p. 35;

54 diaspora. Astfel, Kosovo declară independența regiunii sub denumirea Republica Kosovo, independență recunoscută doar de Albania, în anul 1991. Începând cu anul 1996, Rugova și politica non-violentă promovată de acesta a început să fie puternic discreditată. Albanezii kosovari au sperat că vor obține susținere la nivel internațional datorită folosirii mijloacelor pașnice de ripostă, dar datorită faptului că prin acordul de la Dayton din noiembrie 1995, Croația și Bosnia își capătă independența în cadrul granițelor sale etnice, însă încercările de obținere a drepturi egale solicitate de către kosovari sunt soldate cu refuz, considerată de comunitatea internațională o problemă internă a Serbiei, a fost scos în evidență eșecul politicii pașnice a lui Rugova și pierderea oricărei speranțe a unui ajutor internațional. Așadar, în anul 1998, albanezii kosovari formează Armata de eliberare a Kosovo61, formată din mici grupuri armate care încep atacuri de gherilă în zonele rurale, sperând la o intervenție internațională și secesiunea regiunii Kosovo. Strategia Armatei de eliberare a Kosovo (KLA) evoluează treptat de la operațiuni de tip terorist la cele de gherilă la scară largă, simultan cu fluxul de donații primit din partea albanezilor din diasporă, dar și a implicării în traficul de droguri, profit folosit pentru achiziția de arme și echipament. Strategia de gherilă a albanezilor kosovari are succes și provoacă reacții majore din partea forțelor sârbe, care au declanșat, în cele din urme, o criză umanitară nemaiîntâlnită. Invazia echipelor de poliție sârbe împotriva Armatei de eliberare a Kosovo în 1998, lăsând în urma 200 000 de albanezi fără casă, a atras atenția organizațiilor internaționale, ducând la o rezoluție ONU în care se cere încetarea ostilităților, altfel se invocă aplicarea de măsuri în cazul în care aceste prevederi nu sunt respectate62. Primii pași ai NATO în regiunea Kosovo au loc în luna septembrie, prin două operațiuni aprobate, prima misiune de observație a Organizației pentru Securitate și Cooperare a Europei, și permisiunea de atacuri aeriene. În luna 61 Report on Kosovo, International Crisis Group, 2008, accesat in data de 15 Iunie http://www.crisisgroup.org/home/index.cfm?id=1243; 62 Rezoluția 1199 a Consiliului de Securitate ONU adoptată la 23 septembrie 1998: la această rezoluție este prezentată îngrijorarea la luptele intense din Kosovo și folosirea excesivă a forței de către forțele de securitate sârbe și de armata iugoslavă, ce au dus la numeroase victime și adânca preocupare în ceea ce privește fluxul de refugiați în Nordul Albaniei, Bosniei și Herțegovinei și în alte țări europene, ca urmare a utilizării forței precum și a numărului mare de persoane strămutate din Kosovo și din alte părți ale Republicii Federale Iugoslave, reafirmând dreptul tuturor refugiaților și persoanelor strămutate de a se întoarce la casele lor , în siguranță – .http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm (accesat la 17.06.2018);

55 octombrie a aceluiași an, Grupul de contact, format din Franța, Germania, Italia, Rusia, Anglia și Statele Unite ale Americii, reiterează cele șase cereri ale ONU către Miloșevivi: încetarea ofensivei sârbe în Kosovo, retragerea forțelor sârbe, accesul liber și cooperarea deplină cu Tribunalul Internațional pentru crime de război, întoarcere în siguranță a refugiaților, și negocierea unei soluții pentru încetarea crizei. Planul includea și restaurarea autonomiei regiunii Kosovo și a instituțiilor sale independente. Refuzul lui Miloșevici de a semna acordul în primăvara anului 1999, a precipitat campania de bombardare a NATO împotriva Iugoslaviei. Războiul a încetat în iunie, odată cu acceptarea a propunerii Grupului de Contact, ce menționa stabilirea unei administrații internaționale temporare în Kosovo, care reprezenta baza unui drum către rezolvarea statutului indecis ți crearea de instituții guvernamentale. În câteva zile, Consiliul de Securitate ONU a aprobat rezoluția 1244, care stabilea prezența comunității internaționale în Kosovo și tranziția transferului de administrație al provinciei de la autoritățile iugoslave către cele internaționale. Implicarea organizațiilor internaționale ONU, UE, NATO și OSCE au împărtășit același obiectiv: să susțină și să sprijine autoritățile kosovare în dezvoltarea unei stabilități viabile, pașnice și multietnice, cooperând pașnic cu vecinii săi. Mai mult, trebuie să luăm în calcul suprapunerea între misiunile ONU, UE, OSCE și NATO la fața locului, ceea ce conduce adesea la o concurență birocratică între aceste organizații internaționale, precum și la eforturi ineficiente de consolidare a păcii. Misiunea de Administrare Interimară în Kosovo (United Nations Interim Administration Mission în Kosovo/UNMIK) a avut la bază patru piloni: poliție și justiție, administrația civilă, ambele conduse de ONU, construirea instituțiilor, condusa de OSCE, și reconstruirea, sub Uniunea Europeană63. Cele patru organizații internaționale (ONU, UNHCR, OSCE și UE) au militat împreună cu scopul soluționării conflictului din Kosovo, sub egida Organizației Națiunilor Unite. 63 UNMIK, Kosovo Standards Implementation Plan, 2004, p. 5, accesat in data de 17 Iunie 2018, www.unmikonline.org/pub/misc/ksip_eng.pdf.

56 Rezoluția 1244 a adoptat două dispoziții principale pentru a facilita o soluționare politică a crizei. Acestea au fost Interimul Națiunilor Unite Misiune de administrare în Kosovo (UNMIK) și Forța kosovară (KFOR). Aceste două prevederi funcționează sub conducerea lor cu sarcini specifice pentru a restabili viața normală în Kosovo. Aceștia sunt parteneri într-un efort internațional de restabilire a structurii Kosovo și de transformare a acesteia într-o societate democratică. UNMIK stabilește un civil interimar în care Kosovo ar putea beneficia progresiv de o autonomie substanțială (UNMIK KOSOVO). KFOR instituie și menține un mediu sigur, inclusiv siguranța și ordinea publică. La începutul anilor 2000, au fost organizate alegeri municipale pentru Instituțiile provizorii de guvernare ale Kosovo, către care UNMIK a transferat progresiv responsabilitățile administrative și executive, dar și alegerea unui parlament, președinte, guvern și organ judiciar. Acest pas a reprezentat a patra fază a implementării rezoluției 1244, precedentă ultimei faze de rezolvare a statusului regiunii Kosovo. Cu aceste organe implementate și funcționale, UNMIK a revenit la rolul de monitorizare și suport. Cu toate standardele de bună funcționare pentru Kosovo impuse și implementate de UNMIK pentru instituțiile regiunii, în anul 2006, UNMIK suferă modificări de structură, neadaptare situațiilor din regiune, izbucniri de violență împotriva minorității sârbe, iar pilonii de bază sunt abandonați, rămânând doar structurile implementate de OSCE și UE. Multe state din Vest încep să adreseze posibila destabilizare a zonei din cauza statusului incert al Kosovo și creșterea separatismului din Bosnia și Macedonia. Negocierile încep sub strânsa supraveghere a emisarului special trimis de secretarul general ONU, fostul președinte finlandez Maarti Ahtisaari. Din păcate, incapacitatea implementării rezoluției ONU și a planului propus de Ahtisaari, crearea Oficiul Internațional Civil, principala organizație internațională imediat de după independență, implementarea statului de drept prin asistență și autoritate executivă, Kosovo declară independență pe 17 februarie 2008, cu ajutorul Statelor Unite ale Americii și majoritatea statelor europene, iar EULEX preia pilonii justiției și administrației civile Pe de altă parte, misiunea Uniunii Europene pentru un Stat de Drept în Kosovo (EULEX) este cea mai mare operație de gestionare a crizelor, bazată pe scopuri civile, de a pune bazele unui stat democratic, multietnic, capabil să coopereze și să întrețină

57 relații benefice cu statele din apropiere64. EULEX a avut scopul de a înlocui treptat Misiunea ONU în Kosovo (UNMIK) și a păstrat un statut neutru cu privire la chestiunea independenței acestui teritoriu, mișcare aplaudată de UE. Statutul de neutralitate a fost adoptat de UE deoarece cinci dintre statele membre, printre care și România, nu au recunoscut independența, fapt care a necesitat adoptarea de către UE a poziției de a nu sprijini independența Kosovo, dar nici de a se opune declarării acesteia. După declararea în mod unilateral de către autoritățile albaneze, fără acordul autorităților sârbe, a independenței provinciei în anul 2008, Statele Unite ale Americii și o parte din statele membre ale UE au oficializat la nivel internațional recunoașterea noului stat. Acest lucru a făcut să apară discrepanțe în cadrul statelor europene, deoarece, prin declararea unilaterală a independenței de către Kosovo, a fost încălcat principiul inviolabilității frontierelor, principiu care fusese garantat Iugoslaviei prin semnarea Acordului de la Dayton – 1995, care menționa clar că frontierele puteau fi modificate numai cu acordul ambelor părți. Temerea statelor europene care nu au recunoscut independența Kosovo este datorată faptului că întreaga istorie și motivație poate fi invocată și de alte minorități aflate pe teritoriile lor în scopul proclamării independenței. Statul Kosovo a fost recunoscut de peste 100 de țări, din care 23 de state membre ale UE. În comunitatea internațională, campania NATO a făcut obiectul unor diferențe profunde de opinii, bazate pe percepții divergente și interese care nu se pot schimba brusc. Luând în calcul faptul că intervenția a eșuat în modul urmărit de a evita o catastrofă umanitară pe termen scurt, deși a oprit-o în cele din urmă, pune sub semnul întrebării un model discutabil de intervenție umanitară. Putem recunoaște un paradox nedorit – o campanie militară împotriva curățării etnice a culminat într-o reglementare în care majoritatea sârbilor kosovari au ales să plece, putem afirma că operațiunile umanitare nu pot transforma rapid un peisaj politic plin de complexitate morală. Intervenția NATO a fost marcată de unicitate, fiind prima dată când utilizează forțele armate în 50 de existență, prima dată când se urmărește instalarea unei rezoluții alea Consiliului de Securitate ONU prin intermediul forței armate fără acordul acestuia, prima campanie de bombardare cu scopul de a pune capăt crimelor împotriva 64 Conform site-ului oficial al EULEX, accesat in data de 17 Iunie 2018, http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=1458&lang=en.

58 umanității din interiorul regiunii, și prima intervenție militară care a produs schimbări majore în guvernul regiunii. Intervenția nu a fost recunoscută de NATO sub numele de război, având principalul scop de a opri masacrul sârb și eventuala escaladare a crimelor din regiune Kosovo. Cu acest principiu în minte, intervenția militară într-un stat străin a fost adesea intitulată război umanitar. Indiferent de numele acordat, intervenția din Kosovo reprezintă un moment cheie în istoria relațiilor internaționale post era 1945, punând accent pe drepturile omului. Pentru prima dată în mai bine de jumătate de secol, NATO, alianță militară de o eficiență extraordinara, marchează o rupere de practicile și legislația anterioară, prin utilizarea forței armate cu scopul de a schimba rezultatul unui război civil în interiorul unui stat balcanic, fără acordul Consiliului de Securitate ONU. Împinși de teama unui alt eșec precum celui din Iugoslavia (1991-1995), unde nu au reușit să implementeze reglementări sau acțiuni clare, iau decizia clară de a împiedica un eventual genocid asupra albanezilor kosovari, populația majoritară în Kosovo. Cu siguranță, implicarea armată a NATO în Kosovo, timpul îndelungat de bombardare și plecarea sârbilor de pe teritoriu, au marcat un trend în crearea de norme legale și umanitare strâns legate de interesul național. Concluzii De la mijlocul anilor 1990, o dezvoltare internațională notabilă a fost creșterea numărului de și Asertivitatea organizațiilor regionale active în domeniul păcii și securității. Aceste organizații au creat regimuri de securitate ale diferitelor și au întreprins diplomație preventivă, mediere, operațiuni de pace, post-război păcii, controlul armelor și dezarmare. În mai multe ocazii, acestea au facilitat încetarea conflictelor violente. Organizațiile regionale sunt considerate semnificative nu numai de către statele membre care alocă resurse pentru ele.

59 Concluzia noastră generală este că eficacitatea menținere a unei organizații depinde în mare măsură de membrii săi și dorința lor ca organizația să fie eficace și dacă au încrederea politică și coeziunea necesare pentru a o face eficace în domeniul păcii și securității. Mai precis, distingem între logica internă și cea externă a menținere regionale ca cerințe distincte pentru eficacitatea susținută. Logica externă, care este captată de teoria instituțională liberală, se referă la interesele și condițiile obiective care fac menținere comunale o societate benefică în evaluarea statelor membre. Logica internă, care este captată de teoria constructivistă, se referă la congruență normative dintre aceste state care le permite să se angajeze în strânsă cooperare politică în pentru a preveni și a pune capăt conflictului. În absența unor valori comune, Statele membre nu sunt în măsură să rezolve sau să transcende litigiile lor majore, să construiască încredere și coeziune, să dezvolte politici și să acționeze cu scop comun în situații de criză. Originile crizei trebuie să fie înțelese în termeni de un nou val de naționalism care a condus la creșterea Milosevic și adoptarea oficială a unei agende naționaliste sârbe extreme. Revocarea autonomia din 1989 a fost urmată de o politică a Belgradului care vizează schimbarea compoziției etnice a Kosovo și creând o societate ca apartheidul. S-a acordat un sprijin insuficient pentru rezistența non-violentă care a creat propriile sale instituții paralele și care au reușit să împiedice violența la scară largă în Kosovo până la 1997. Decizia de a exclude chestiunea Kosovo din negocierile de la Dayton și lipsa de rezultatele obținute prin strategia de non-violență, au condus mulți albanezi kosovari pentru a concluziona că violența a fost singurul mod de a atrage atenția internațională. În această perioadă, grupurile KLA și-au făcut primul aspectul. Până la sfârșitul anului 1997 au fost grupuri de rezistență mici, care au urmărit lovit și a alerga, de nivel scăzut de gherilă război, sperând la o intervenție internațională. Răspunsul sârb la atacurile inițiale ale KLA a fost, era de așteptat, brutal și a fost, de asemenea, regizat împotriva civililor. Masacrul sârb de 58 de persoane din Prekazi/Prekaze în Februarie 1998 a devenit un punct de cotitură. Războiul intern a escaladat.

60 Concluzia generală care urmează să fie trase din această experiență este că mult mai mult efort trebuie să fie dedicate prevenirea. Nu este neapărat o chestiune de avertizare timpurie; este o chestiune de voință politică, disponibilitate de a cheltui resurse, și având o prezență pe teren. Comisia concluzionează că intervenția militară a NATO a fost ilegală, dar legitimă. A fost ilegal pentru că nu a primit aprobarea prealabilă din partea Consiliului de securitate al Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, Comisia consideră că intervenția a fost justificată deoarece toate căile diplomatice fuseseră epuizate și pentru că intervenția a avut ca efect eliberarea populației majoritare din Kosovo dintr-o lungă perioadă de opresiune sub dominația sârbă. Atât NATO, cât și guvernul Belgradului s-au angajat într-un război de propagandă și au făcut afirmații exagerate. Cu toate acestea, pe ansamblu, jurnaliștii nu s-au permis să fie "tors. " chiar și în Belgrad, în cazul în care guvernul a cedat pe suporturi independente, câțiva jurnaliști curajoși au continuat să vorbească. Narațiunile globale ale răspunsului internațional sunt în mod inerent neconcludente și, prin urmare, fără a fi clare "lecții " dincolo de observațiile prudențiale în favoarea angajării timpurii și a unei atenții mai mari la opțiunile nonviolente. Anumite concluzii cheie sunt în valoare de accentuare.

61 Bibliography 1 Referitor la diplomație în general, v. D. P. Heatley, Diplomacy and the study of international relations, Oxford, 1919; D.C. Poole, Conduct of foreign relations under modern democratic conditions, Univesité de Yale, 1924; R. Rodriguez Araya, La diplomacia, evolution, profesionalidad reglementacion, Rosario, 1932ș H Nicolson, Diplomatie, Neuchâtel, 1948; Franklin Roudybush, Twentieth Century Diplomacy, Strasburg, 1967ș Franco Florio, Nozioni di diplomazia e diritto diplomatico, 2e éd, Milano, 1978. 1 G.E.. do Nascimento e Silva, Diplomacy in International Law, A. W. Sijthoff-Leiden, 1972, p.4. 1 Se vorbește despre diplomația unei țări, cum ar fi; diplomația americană; diplomația britanică (v. David Kelly, British Diplomacy în Diplomacy in a Changing world, edited by Stephen D. Kertesz, M.A. Fitzsimons, University of Notre Dame Press, Indian, 1959, p. 172 și urm.) diplomația franceză (v. J.B. Duroselle, French Diplomacy in the Postwar World, în a Changing world… p. 204, și urm.) diplomația românească, diplomația Organizației Națiunilor Unite, diplomația UNESCO (v. Walter H. C. Laves, Diplomacy in a Changing worl, UNESCO; Center of cultural diplomacy, p. 386 și urm); 1 Jacques Chazelle, La Diplomatie, Paris, p. 10 (Citat de Mircea Malița, Diplomația (Școlii și instituții), 1975 p. 34; 1. Stanislav Myslil, Diplomatiké Styky a Imunity, Praga 1964, p. 7; 1 Erest Satow, A Guide to Diplomatic Practice, London, fourth ed. 1957 p. 3; 1 Referitor la instituția reprezentării diplomatice în țara noastră, Dan Berindei , Din începuturile diplomației românești moderne, Editura Politica, București, 1965, p. 16; 1 Erest Satow, A Guide to Diplomatic Practice, London, 1957 p. 3; 1 Ibidem 1 M.A. Fitzsimons, S.D. Kertesz, Diplomacy in a Changing World, University of Notre Dame Press, Indiana, 1959, p.3. 1 Ibidem, p. 79 1 Quincy Wright, The Study of International Relations, Appleton Century Crofts, New York, 1955, p 158 și Ch K. Webster, The Art and Practice of Diplomacy, London, 1961; Harold Nicolson, Diplomacy, 2nd ed., New York, 1952, p. 13 1 Stephen D. Kertesz, American and Soviet Negotiating Behavior, în volumul Diplomacy in a Changing World, University Notre Dame Press, Indiana, 1959, p. 133; 1 Introduction to Diplomatic Strategy, în World Politics, July 1952, p. 548 1 Stephen D. Kertesz, American and Soviet Negotiating Behavior, în volumul Diplomacy in a Changing World, University Notre Dame Press, Indiana, 1959, p. 131; 1 Dictionnaire manuel de diplomatie et de droit international public et privé, Berlin, Paris, 1885, p. 138; 1 Young, Vernon "The Fine Art Of Name-Dropping: Harold Nicolson" pages 737-744 from The Hudson Review, Volume 21, Issue #4, Winter 1968-1969, p. 737. 1 C. Alexandrescu, O. Bărbulescu, N. Fotino, A. Iosipescu, Mic dicționar diplomatic român, Editura Politică, București, 1967, p. 126. 1 Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale. de la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Corint, București, 2002, p. 16. 1 Joshi, Rakesh Mohan, International Business, nr. 5, Oxford University Press, New Delhi, 2009; 1 James, Paul, Globalism, Nationalism, Tribalism, London: Sage Publications, 2006, p.18, accesat în data de 5 Aprilie 2018, http://dx.doi.org/10.4135/9781446217603 1 Fortna, Virginia Page, “Do Terrorists Win? Rebels' Use of Terrorism and Civil War Outcomes”, International Organization, 2015, p. 69, accesat în data de 5 Apirilie 2018, doi:10.1017/S0020818315000089;

62 1 Gill, Paul; Horgan, John; Deckert, Paige, “Bombing Alone: Tracing the Motivations and Antecedent Behaviorsof Lone-Actor Terrorists”, Journal of Forensic Sciences. 59 (2): 425–435, accesat în data de 5 Aprilie 2018, doi:10.1111/1556-4029.12312. 1 Nicole Gnesotto: Formerly a research fellow at the Institute for Security Studies of WEU, Nicole Gnesotto is now chargée de mission to the Director of the Institut français de Relations internationales (IFRI) 1 Roger Bootle, The Trouble with Europe: Why the EU isn’t working, how it can be reformed, what could take its place, Nicholas Brealey, London, 2014 , p. 111; 1 Interview with Rostyslav Pavlenko, 19 September 2012 in Wilson, Andrew, Ukraine Crisis: What It Means for the West, Hobbs, Hampshire, 2014, p.232; 1 Naazneen Barma, Ely Ratner and Steven Weber, ‘A world without the West’, National Interest, 90, July–August 2007; 1 Gérard, Chaliand and Arnaud, Blin, The History of Terrorism From Antiquity to ISIS, University of California Press, California, 2016, p. 189, 1 Howard G. Brown, "Patrice Gueniffey, La politique de la Terreur: Essai sur la violence révolutionnaire, 1789–1794," The Journal of Modern History 73, no. 4 (December 2001), p.13, accesat in data de 12 Aprilie, https://doi.org/10.1086/340163; 1 ibidem 1 Jennifer S. Lerner, Roxana M. Gonzalez, Deborah S. Mic, și Baruch Fischoff, "Efectele fricii și furiei asupra riscurilor percepute de terorism: Un experiment național de câmp, "Psychological Science 14, nr. 2 (2003): 144-50, accesat in data de 18 Aprilie; 1 Rapoartele de țară privind terorismul 2007; Departamentul de publicare al Departamentului de Stat al Statelor Unite al Coordonatorului pentru Combaterea Terorismului eliberat în aprilie 2008; pagina 267. 1 Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968, p.1 1 Adam Watson,The Evolution of International Society, Routledge, Londra, 1992., p. 20 1 Karl Deutsch W, The analysis of international relations, Prentice Halls, Ebglewood Cliffs 1982 1 Bobbs Merrill, Crisis in Foreign Policy: A Simulation Analysis, Indianapolis, 1969, p.5; 1 Uriel Rosenthal and Alexander Kouzmin, Crisis Decision Making: The Centralization Thesis Revisited Paul ’t Hart, Administration & Society, 25, 1993, p.12–44; 1 Crisis Management, VOLUME II, Edited by Arjen Boin, 2008, Governing by Looking Back: Historical Analogies and Crisis Management Annika Brändström, Fredrik Bynander and Paul ’t Hart, Source: Public Administration, 82(1) (2004), p. 191–210. 1 Kofi. A. Annan, The Question of Intervention. Statements by the secretary General, United Nations department of Public Information, New York, 1999, p. 2-54; 1 Carta ONU, Chapter V, Action with respect to threats to the peace, breaches of the peace, and acts of aggression, art. 41, p. 9; 1 Karen A.Mingst și Margaret P.Karns, International organizations: The Politics and procsses of global governance , Lynne Publishers, 2015,, p.4 1 Office of Legal Affairs Codification Division, Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes between States, United Nations • New York, 1992, p 33; 1 Vinogradov, Wouters, and Jones, Transforming Potential Conflict into Cooperation Potential: The Role of International Water Law at 28. United Nations Office of Legal Affairs, în Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes between States, United Nations • New York, 1992, p 42; 1 Brownlie, "Prelegerea lui Wang Tieya în dreptul internațional public: soluționarea pașnică a disputelor internaționale", Jurnalul chinez al dreptului internațional, 267, 2009, p. 271; 1 Biroul Națiunilor Unite pentru Afaceri Juridice, Manual privind soluționarea pașnică a litigiilor dintre state, Ediția 2014, p. 4, .

63 1 Carta ONU, 26 Iunie 1945, Art. 33, p. 7 1 OLA/COD/2394 – Biroul de afaceri juridice – Divizia de codificare, Manual privind soluționarea pașnică a litigiilor dintre state, Națiunile Unite • New York, 1992, Art. 136 p. 44; 1Ibidem, Art. 137 p. 44; 1 Vienna Convention on Diplomatic Relations 1961, Done at Vienna on 18 April 1961. Entered into force on 24 April 1964. United Nations Treaty Series, vol. 500, p. 95. , Art. 48, p. 15; 1Ibidem , Art. 53, p. 16 1 Eileen Denza, Audiovisual library of international law, http://legal.un.org/avl/ha/vcdr/vcdr.html, accesat în data de 19 Aprilie; 1 Matthias, Dembinski și Brigitte, Weiffen, Democracy, Regional Security Institutions, and Rivalry Mitigation: Evidence From Europe, South America, and Asia, Security Studies, 2011, 49-52, accesat în data de 19 Apirlie, DOI: 10.1080/09636412.2011.599206; 1 Adam, C. Smith și Vanessa, Wyeth, Maintaining International Peace and Security: A Summit Meeting of the UN Security Council,” International Peace Institute, New York, Iunie 2011, accesat în data de 19 Aprilie https://www.ipinst.org/wp-content/uploads/publications/epub_maintaining_international_peace.pdf 1 Carta Națiunilor Unite (1945). Celelalte mijloace menționate la articolul 33 sunt negocierea, cercetarea, concilierea, arbitrajul, soluționarea judiciară, recurgerea la agenții sau aranjamente regionale sau alte mijloace pașnice ale alegerii părților. 1 Organization for Security and Co-operation in Europe, What is the OSCE? – factsheet, https://www.osce.org/whatistheosce/factsheet?download=true , accesat în data de 19 Aprilie 2018 1 Dr. William H. Hill, The OSCE and Conflict Management: From Old Themes to New Directions,2 June 2010, p 5, accesat în data de 20 Aprilie 2018; 1 Dinu, Mihai-stefan; Bahnareanu, Cristian, Actualități și perspective în politica europeană de securitate și apărare, Editura UNAp, Bucuresti, 2006, pp. 7-12. 1 Ibidem, pp. 15-17; 1 Ignatieff, M., Virtual War: Kosovo and Beyond , London: Chatto & Windus, 2000, p. 13; 1 Vesna Pešić, „Serbian Nationalism and the Origins of the Yugoslav Crisis”, Peaceworks, nr. 8, USIP, Washington, 1996, p. 35; 1 Report on Kosovo, International Crisis Group, 2008, accesat in data de 15 Iunie http://www.crisisgroup.org/home/index.cfm?id=1243; 1 Rezoluția 1199 a Consiliului de Securitate ONU adoptată la 23 septembrie 1998: la această rezoluție este prezentată îngrijorarea la luptele intense din Kosovo și folosirea excesivă a forței de către forțele de securitate sârbe și de armata iugoslavă, ce au dus la numeroase victime și adânca preocupare în ceea ce privește fluxul de refugiați în Nordul Albaniei, Bosniei și Herțegovinei și în alte țări europene, ca urmare a utilizării forței precum și a numărului mare de persoane strămutate din Kosovo și din alte părți ale Republicii Federale Iugoslave, reafirmând dreptul tuturor refugiaților și persoanelor strămutate de a se întoarce la casele lor , în siguranță – .http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm (accesat la 17.06.2018); 1 UNMIK, Kosovo Standards Implementation Plan, 2004, p. 5, accesat in data de 17 Iunie 2018, www.unmikonline.org/pub/misc/ksip_eng.pdf. 1 Conform site-ului oficial al EULEX, accesat in data de 17 Iunie 2018, http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=1458&lang=en.