Atentie Cap Iv Copiat Din Teza Morar 2009 Xxx [603229]

TEZA DOCTORAT LIVIU GABRIEL DUMITRU
CAPITOLUL IV
MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII FRAUDELOR ÎN DOMENIUL PIEȚEI DE
CAPITAL
COPIAT DIN TEZA DE DOCTORAT….MORARU ALEXANDRU, 2009,
CAPITOL V, coordonator: prof.univ.dr. COSTICA VOICU, pagina 270 – 315
MANAGEMENTUL ACTIVITĂłILOR INVESTIGATIVE SI DE CERCETARE PENALĂ
PENTRU PROBAREA ACTIVITĂłILOR INFRACłIONALE ÎN CAUZELE PRIVIND
CRIMINALITATEA DIN SISTEMUL BANCAR
IV .2.2. CULEGEREA, STOCAREA, PRELUCRAREA ȘI EXPLOATAREA
INFORMAȚIILOR PRIVIND ELUDAREA REGLEMENTĂRILOR DIN DOMENIUL
PIEȚEI DE CAPITAL
a. Importanța informațiilor în activitatea de investigare a fraudei în domeniul pieței de capital
Orice tip de activitate umană are la baza informația. Prin informație în general se înțelege o știre
care pune pe cineva la curent cu o situație1.
Metodele, tehnicile, procedeele și instrumentele folosite pentru culegerea, verificarea, evaluarea și
valorificarea informațiilor sunt într-o continuă perfecționare și adaptare în funcție de evoluția și
dinamica fenomenului infracțional.
Dosarele de urmărire penală înmagazinează în conținutul lor o mulțime de informații operative
obținute în condiții de confidențialitate în faza actelor premergătoare, transformate ulterior în probe
sau indicii necesare declanșării procesului penal.
A SE VEDEA TEZA …MORAR..P .280
Practica demonstrează că nu poate există o organizație fără un minim
necesar de informații, fără informarea membrilor săi și că succesul
demersurilor pe care le inițiază depinde în primul rând de rezolvarea
problemei informațiilor. Informația facilitează accesul la cunoașterea
realității, fără cunoașterea acesteia, acțiunile unei colectivități sunt
sortite eșecului. Cunoașterea înseamnă putere, iar persoana care deține
informații are un ascendent asupra celor pentru care datele respective
sunt necesare349.
349Ilie V oicu, Despre Managementul Informațiilor , M. I. -I. G. P. Buletin documentar nr 1/1997,
p. 5.
350Publicată în M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002.
351Ion Chipăilă, Rolul informațiilor în procesul penal , București, 2003, Teza de doctorat
nepublicată, p. 198.
Conform prevederilor art. 26 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea și funcționarea Poliției Române350, poliția culege informații
în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și
altor fapte ilicite.
În baza Legii nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor
clasificate informația presupune orice document, date, obiecte sau
activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere

în circulație. În accepție polițienească, informațiile sunt știrile, datele
obținute într-un cadru organizat de către polițiști potrivit competenței și
domeniului lor de activitate, în legătură cu fapte, evenimente, stări de
fapt, obiective, locuri, medii sau persoane care prezintă interes351. 268
Unii autori352 consideră că trebuie făcută o distincție între informație și
date. Primele sunt rezultatul interpretării datelor de către un anumit
subiect, iar cele din urmă reprezintă fapte culese direct din realitate pe
bază de observații, măsurători și înregistrări.
352Alexandru Câmpean, Baza de date în munca operativă de poliție , în Realități și perspective în
criminalistică editată de Asociația criminaliștilor din România, București, 2003, p. 210.
353D.E.X. – p. 94.
În concluzie, datele devin informații numai după interacțiunea lor cu un
sistem capabil să le interpreteze.
Luarea unei decizii trebuie să se întemeieze pe informați clare, complete
și verificate, în caz contrar decizia nu va conduce la atingerea
obiectivului propus. În ceea ce privește investigarea fraudelor din
domeniul pieței de capital, putem aprecia că succesul unor astfel de
acțiuni depinde de valoarea și consistența informațiilor. Valoarea unei
informații constă în veridicitatea știrii sau comunicării furnizate despre
realitatea ce ne interesează. Investigarea fraudelor din acest domeniu
este de neconceput în absența informațiilor referitoare la fapte și la
persoanele implicate.
Având în vedere complexitatea fenomenului, investigarea lui se poate
finaliza cu rezultate pozitive în măsura în care aceasta se bazează pe
culegerea, analiza și prelucrarea informațiilor.
Activitatea de investigare a fraudei în domeniul pieței de capital, se
desfășoară în tiparul unui management specific, în care se evidențiază
componenta informativ-operativă, concretizare a cooperării
interinstituționale atât în plan național cât și internațional.
Putem asimila activitățile informativ-operative și activitățile desfășurate
de C.N.V.M., O.N.P .C.S.B. (Oficiul Național de Prevenire și Combatere a
Spălării Banilor), A.N.A.F. (Agenția Națională de Administrare Fiscală),
D.L.A.F. (Departamentul pentru Lupta Antifraudă), și de alte instituții cu
atribuții de aplicare a legii în domeniul combaterii fraudei financiare și
de reglementare ori constatare a faptelor săvârșite în domeniul pieței de
capital.
Tehnologia informațiilor
Ca ansamblu de procese, metode, operațiuni utilizate353 în vederea obținerii stocării, procesării și
exploatării informațiilor, tehnologia informațiilor a apărut, probabil, în antichitate, atingând astăzi
un nivel de dezvoltare impresionant.
Evoluția rapidă a acesteia este determinată de „cerințele pieței”, în cazul nostru de evoluția
criminalității.
Tehnologia informației presupune orice procedeu sau metodă prin care se poate procura informația
ori prin care se poate realiza accesul la informație: semnalizarea prin diferite suporturi, fanioane,

marcaje pe diferite suporturi, telefoane, faxuri, calculatoare, etc. Toate aceste elemente sunt folosite
în scopul obținerii informației, stocării, procesării, exploatării.
Etapele tehnologiei informației presupun: culegerea informațiilor, memorarea, organizarea,
întreținerea din punct de vedere tehnic, regăsirea și prelucrarea. 269
Tehnologia informațiilor presupune:
– colectarea sau culegerea informațiilor;
– stocarea sau memorarea informațiilor;
– procesarea informațiilor;
– comunicarea rezultatelor;
– folosirea sau exploatarea produselor de analiză.
b. Culegerea informațiilor
O anchetă complexă poate deveni funcțională și se poate finaliza cu
rezultate pozitive numai dacă este bazată pe interacțiunea continuă a
eforturilor structurilor specializate în culegerea, analiza și prelucrarea
informațiilor, în investigarea calificată a cazurilor și cercetarea penală a
infractorilor354.
354Costică Voicu, Georgeta Ștefania Ungureanu, Adriana Camelia V oicu, Investigarea
criminalității financiar bancare , Editura Polipress, 2003, p. 126.
La nivelul Poliției Române , culegerea sau colectarea informațiilor
referitoare la frauda financiară presupune o organizare minuțioasă a
activităților și o selectare riguroasă a surselor.
În vederea evitării unei supraîncărcări cu informații trebuie stabilite
următoarele repere:
– informațiile necesare;
– sursele care le vor furniza sau de la care se pot obține;
– forma în care se vor procura;
– perioadele de actualizare și verificare;
– importanța sau utilitatea informațiilor;
– destinația ce urmează a li se da.
Culegerea informațiilor ca activitate polițienească trebuie să se
desfășoare în conformitate cu următoarele principii:
– legalitate – respectarea strictă a legii;
– respectarea drepturilor și libertăților omului așa cum sunt consfințite în
Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului,
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte instrumente de drept
internațional.
– apolitismul – în procesul de culegere a informațiilor, poliția face
abstracție de orientarea politică a persoanelor și ignoră orice ingerință
de asemenea natură;
– asigurarea conspirativității surselor – potrivit art. 33 alin. 2 din Legea
nr. 218/2002, sursele de informare, metodele și mijloacele de culegere a
informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în

nici o împrejurare;
– operativitatea și planificarea presupun desfășurarea unei activități în
ritm susținut, organizat și planificat.
În domeniul criminalității specifice pieței de capital, informațiile de
interes sunt:
– informații privind persoanele fizice sau juridice care colectează certificate de acționar fără
autorizația C.N.V .M.-ului;
270
– informații privind persoane care participă direct sau indirect la încheierea unor acorduri în vederea
obținerii sau exercitării în comun a drepturilor de vot, dacă acțiunile, obiect al acordului, pot conferi
o poziție de control;
– identificarea agenților de valori mobiliare predispuși la comiterea de infracțiuni;
– identificarea personalului organismelor de plasament colectiv care funcționează în mod ilegal;
– informații privind societățile de valori imobiliare, care primesc spre tranzacționare certificate de
acționar de la alte persoane decât titularii respectivelor acțiuni;
– identificarea persoanelor fizice sau juridice străine, care investesc pe piața de capital românească
sume de bani provenite din desfășurarea unor activități ilegale.
Sursele folosite de poliție pentru culegerea de informații sunt diverse și
ele pot fi: înregistrările și evidentele polițienești, mass-media, instituții
specializate în informare și consultanță etc.
În literatura de specialitate, sursele de informare utilizate de poliție au
fost clasificate în:
– surse deschise – aflate la dispoziția oricui (radio, televiziune, internet
etc.)
– oficiale – diferite sisteme oficiale de evidență ale statului și instituțiilor
sale;
– surse ocazionale – persoane fizice, întâmplări;
– surse organizate, persoane fizice, anume recrutate, instruite și dirijate.
Ca surse organizate și calificate poliția folosește informatori și
investigatori sub acoperire355.
355Art. 33, alin. 1 din Legea nr. 218/2002, art. 224 indice 1. din C.pr.pen.
Persoanele specializate în operațiuni de spălare a banilor ori pentru
realizarea de manopere speculative pe piața de capital, în demersurile
infracționale punctează și corup funcționari bancari, brokeri sau
persoane angrenate în procesul decizional al firmelor ale căror acțiuni
sunt sau urmează să fie admise la tranzacționare, cu scopul opacizării
operațiunilor prin care se pun în mișcare importante fonduri obținute
și/sau folosite ilegal.
Activitatea de culegere a informațiilor în sistemul bancar și al pieței de
capital este dificil de îndeplinit, dat fiind faptul invocării în permanență a

secretului bancar și al operațiunilor de tranzacționare.
Stocarea informațiilor
Această operațiune presupune depozitarea informațiilor de utilitate curentă sau de perspectivă în
urma unor analize ale conținutului acestora.
Mijloacele de stocare sunt multiple: bazele de date electronice, CD-urile, dischetele, microfilmele,
microfișele, toate acestea numărându-se printre cele moderne în paralel cu folosirea celor clasice:
fișiere, fișe, indexuri, mape, agende etc. Stocarea informațiilor presupune un ansamblu de reguli și
activități care împreună reprezintă sisteme de gestiune a bazelor de date care asigură procesarea,
271
accesul, comunicarea și folosirea rapidă și sigură a unei mare volum de informații în condiții de
certitudine și siguranță maxime.
Procesarea sau prelucrarea informațiilor
Procesarea presupune o operațiune de organizare și ordonare a informațiilor stocate după anumite
criterii, în raport cu necesitățile și posibilitățile utilizatorului în urma unei analize a conținutului
informațiilor culese. Caracterul continuu al procesării impune corelarea informațiilor obținute și
stocate cu cele deja existente în memorie. Prioritățile se stabilesc în raport cu actualitatea
informațiilor, aceasta determinând și ordinea lor în memorie ori renunțarea la ele. Ceea ce astăzi
prezintă un interes deosebit, mâine poate fi fără importanță sau de o importanță redusă.
Pentru acces ușor la informații se impune folosirea unor profesioniști pentru elaborarea unor
programe pentru stocare și acces.
Ordonarea și organizarea informațiilor referitoare la eludarea reglementărilor din domeniul pieței de
capital pot avea în vedere următoarele criterii:
– locuri vulnerabile (cunoscute datorită săvârșirii unor fapte anterioare ori predispuse în baza
informațiilor obținute);
– persoane predispuse, categorie din care putem enumera: administratori ai societăților de valori
mobiliare, agenți și brokeri care au acces la informații privilegiate, cenzori externi independenți
atestați de C.N.V.M., funcționari ai Registrului Român al Acționarilor precum și a celorlalte registre
independente, persoane fizice ce în baza calității pe care o dețineau (agent de valori mobiliare,
cenzor, broker, etc.), deși le-a fost retrasă autorizația continuă să-și desfășoare activitatea.
c. Analiza informațiilor
În forma sa cea mai simplă, analiza informațiilor se referă la culegerea și
utilizarea informațiilor în scopul sprijinirii procesului de luare a deciziilor.
În cadrul procesului de investigare a fraudelor financiare, analiza
informațiilor este efectuată pe fiecare palier investigativ, respectiv de
către, O.N.P .C.S.B. (Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea
Spălării Banilor), I.G.P .R. (Inspectoratul General al Poliției Române),
S.R.I. (Serviciul Român de Informații), S.I.E. (Serviciul de Informații
Externe), B.N.R. (Banca Națională a Națională a României), A.N.A.F.
(Autoritatea Națională de Administrare Fiscală) din cadrul Ministerului
Economiei și Finanțelor și C.C.R. (Curtea de Conturi a României).
Orice investigație generează cantități vaste de informații, cu cât este
mai amplă investigația, cu atât sunt mai multe informațiile cu care va
lucra investigatorul. Problema pentru investigator este că indiferent cât
de bun este sistemul cu care lucrează pentru a stoca aceste informații,
acesta este întotdeauna limitat la capacitățile sale mentale în a grupa
informațiile ca un întreg, de a le percepe ca pe un tot în același timp356.

356Ion Chipăilă și colaboratorii, Bazele activității informative , Ed. M.I.R.A, 2008.
Înțelegerea tuturor informațiilor ca un întreg este esențială în procesul
de luare a deciziilor. Înțelegerea a unei părți mici din întreaga informație
va conduce 272
la o înțelegere parțială de către investigator a întregii situații și în
consecință la luarea unor decizii incorecte.
În cadrul Inspectoratului General al Poliției Române , analiza informațiilor
privind frauda financiară se realizează de către Unitatea Centrală de
Analiză a Informațiilor, având corespondent la fiecare inspectorat
județean de poliție, respectiv Unități Teritoriale de Analiză a
Informațiilor.
Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor este o unitate care se ocupă
cu culegerea, stocarea, analiza, diseminarea și prezentarea datelor și a
informațiilor cu caracter pronunțat sau posibil infracțional, în vederea
creșterii eficienței lucrătorilor din Poliția Română. Activitatea acesteia
fiind structurată pe două linii de muncă: analiză strategică și analiza
operațională.
Procesul informațional reprezintă o serie de activități sau proceduri ce
conduc la cea mai precisă și valabilă deducție ce poate fi făcută pe baza
informațiilor disponibile. Informația este colectată, evaluată și
colaționată (organizată și structurată). Analiza, ca și parte a acestui
proces începe prin extragerea datelor potrivite și așezarea lor într-o
formă care va ușura obținerea înțelesului din ele. Descrierea datelor
ajută la identificarea informațiilor ce lipsesc și la focalizarea eforturilor
subsecvențe de culegere a acestor informații. De asemenea, furnizează
fundamentul pentru aplicarea raționamentului inductiv în vederea
dezvoltării uneia sau mai multor ipoteze asupra aspectelor cheie ale
activității infracționale.
Ipotezele sunt testate prin repetarea ciclului format din culegerea,
evaluarea și colaționarea datelor, descrierea acestora și aplicarea
raționamentului inductiv. Fiecare repetare a acestui ciclu generează o
concentrare mai puternică asupra unor tipuri specifice de informații
necesare pentru a confirma sau infirma ipoteza și conduce la o deducție
susținută de un grad mai mare de încredere. Ultimul obiectiv al acestui
proces este de a elabora o asemenea deducție – concluzie, predicție,
estimare, pe baza căreia se poate acționa cu încredere.
Prin prisma modalităților de săvârșire a fraudei financiar-fiscale în
domeniul piețelor de capital, putem defini analiza informațiilor, ca fiind
acea activitate care constă în identificarea și evaluarea relațiilor dintre
datele privind infracțiunile care constituie fraudă și alte date cu
relevanță potențială din perspectiva practicii de poliție și judiciare sau
realizarea legăturilor între o gamă foarte largă de date și o anumită

infracțiune sau cu criminalitatea în general.
Comunicarea și schimbul de informații
O structură cu atribuții de culegere a informațiilor poate obține informații privind fapte de încălcare
a legilor în general și a celor privind piața de capital în special care sunt de competență teritoriala a
altei instituții cu atribuții în aplicarea legii. Totodată, o unitate ori subunitate de poliție are nevoie de
informații dintr-un anumit sector la care au acces ori pot fi procurate de alte structuri ale poliției ori
de servicii specializate.
În asemenea situații trebuie să se producă schimbul de informații, care nu se confundă cu
comunicarea ca etapa a tehnologiei informației.
Comunicarea are loc în cadrul aceleiași organizații (structuri organizaționale) pe când schimbul se
produce între doua sau mai multe 273
componente ale unei instituții sau între instituții diferite. Schimbul de informații este o necesitate în
activitatea de culegere și valorificare a datelor, întrucât asigură conjugarea capacității informative a
mai multor formațiuni polițienești sau mai multor servicii cu asemenea competente în efortul de
prevenire și combatere a fraudelor pieței de capital.
În condițiile create de perfecționarea modurilor de operare folosite de infractori, utilizarea unor
mijloace tehnice din ce în ce mai performante (de comunicare, transport etc.), de organizarea
delincvenților și de desfășurarea unor acțiuni infracționale pe arii tot mai mari, schimbul de
informații constituie o metoda dintre cele mai eficiente.
Prin schimbul de informații se asigură o cunoaștere mai profundă a situației operative din domeniul
pieței de capital, se asigură o sporire a capacitații de acțiune, evitarea unor erori, a eforturilor
inutile, a consumului ineficient de forțe și mijloace. Schimbul de informații se desfășoară pe baza
acelorași principii ca și culegerea informațiilor, un accent deosebit punându-se pe asigurarea
conspirativității. Acest principiu obliga în egala măsură organele participante la efectuarea
schimbului.
ATENTIE …TEZA..MORARU… pagina 288
2.1.1.4 Valorificarea informatiilor
Exploatarea informațiilor
Practica a demonstrat că o informație deosebit de importantă la un
anumit moment dat devine total inutilă în condițiile în care este ținută și
nevalorificată la timp.
În contextul activității specifice investigatorului, valorificarea în timp
util, a informațiilor obținute este esențială. Uneori, orele sau minutele
sunt unități de timp în care se măsoară eficiența activității
investigatorului.
De asemenea, în condițiile în care este angajat să obțină unele probe
materiale ce se impun a fi administrate într-o anumită procedură în
instanță și nu prezintă la timp rezultatele activității sale investigative în
acest sens, înseamnă o activitate irosită, nefinalizată.
În valorificarea informațiilor obținute în procesul investigativ,
investigatorul trebuie să țină seama de cerințele probării faptei și să
răspundă acestora.
Exploatarea, valorificarea sau folosirea reprezintă de fapt finalitatea
întregii tehnologi a informațiilor. Acestea sunt culese, stocate și
procesate pentru rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, pronosticare
etc.

În vederea exploatării informațiilor se va stabili așa numitul „moment
operativ” care va asigura succesul operațiunii prin obținerea de probe
privind faptele penale și persoanele responsabile de săvârșirea
acestora.
Practic exploatarea informațiilor se realizează prin:
– cercetări ale locurilor unde s-au comis infracțiuni;
– supravegheri operative ale locurilor vulnerabile și ale persoanelor
implicate în operațiuni de eludare a reglementărilor pieței de capital;
– ridicări de obiecte și înscrisuri;
– consultarea unor înscrisuri sau evidente;
– verificări încrucișate asupra documentelor folosite la săvârșirea
infracțiunilor;
– efectuarea de percheziții, constatări tehnico-științifice și expertize;
274
– interceptări și înregistrări audio și video;
– confruntări, reconstituiri.
Prin aceste activități și procedee probatorii, informațiile reale se
confirmă. Totodată, deținerea unor informații cu valoare oferă celui care
instrumentează cauza un suport în măsura să-i asigure controlul asupră
întregii situații de fapt.
Concluzionând, în contextul activității specifice
investigatorului, a exploata o informație înseamnă a o
prezenta în timp util echipelor operative care investighează
infracțiunile din domeniul pieței de capital, pentru a le
permite să ia măsurile ce se impun.
IV .3. PROBLEME DE PROCEDURĂ PENALĂ REFERITOARE LA CONSTATAREA ȘI
CERCETAREA INFRACȚIUNILOR DIN DOMENIUL PIEȚEI DE CAPITAL
IV.3.1. COMPETENȚA ÎN MATERIE DE CONSTATARE ȘI CERCETARE A
INFRACȚIUNILOR DIN DOMENIUL PIEȚEI DE CAPITAL
a. Explicații introductive
Noțiunea de competență penală a primit o multitudine de definiții în literatura de specialitate,
existând însă un numitor comun către care acestea converg. Astfel, în unele lucrări competența a
fost definită ca o „abilitate legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte”357 sau capacitatea
unui organ de a instrumenta o anumită cauză penală. În alte lucrări, competența penală este definită
ca fiind dreptul și obligația organelor de urmărire penală de a urmări o anumită cauză penală,
respectiv dreptul și obligația instanțelor de judecată de a judeca și soluționa o cauză penală358, ori
măsura în care un organ judiciar își exercită – în conformitate cu criteriile stabilite – îndrituirea de a
rezolva conflictele de drept.
357Vintilă Dongoroz, Curs de procedură penală , ediția a II-a, București, p. 101.
358Siegfried Kahane, Drept procesual penal , București, 1963, p. 59.
De asemenea, competența a mai fost definită ca „sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit,
potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal”. Conform unei

definiții la care subscriem, competența este capacitatea obiectivă a unui organ judiciar și deci a
persoanei sau persoanelor care lucrează în numele și pentru acel organ, de a efectua valabil acte de
eficiență legală în desfășurarea procesului penal.
În actualul Cod de procedură penală, competența este reglementată în cuprinsul Titlul II din partea
generală (art. 25-611) care include dispoziții referitoare la competența instanțelor de judecată și în
cap. II al lit. l din partea specială (art. 207-215) privind competenta organelor de urmărire penală.
Potrivit reglementărilor procesual penale, felurile competenței sunt: competența materială ( „ratione
materiae”), competența personală ( „ratione personae” ) și competența teritorială ( „ratione loci”).
Acestea sunt stabilite în raport cu următorii factori de diferențiere: natura și gravitatea faptei,
calitatea făptuitorului și locul săvârșirii faptei, în raport de 275
activitățile pe care le poate desfășura un anumit organ în cadrul atribuțiilor sale generale, există și o
competență funcțională ( „ratione officii”).
Din punctul de vedere al domeniului criminalității investigate, prezintă interes competența materială
a organelor de urmărire penală.
Potrivit art. 201 alin. 1 C.pr.pen., sunt organe de urmărire penală procurorii și organele de cercetare
penală. Organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale poliției judiciare și organele de
cercetare speciale (art. 201, alin. 2 C.pr.pen.). Ca organe de cercetare ale poliției judiciare
funcționează lucrători specializați din Ministerul Afacerilor Interne, anume desemnați de ministrul
de interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și își
desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., sau
sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale (art. 201 alin. 3 C.pr.pen.).
b. Competența poliției
Potrivit prevederilor art. 26 alin. 1, pct. 8 din Legea nr. 218/2002, poliția desfășoară activități pentru
constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea. Ca organe de cercetare ale
poliției judiciare, funcționează polițiști desemnați de către ministrul Afacerilor Interne cu avizul
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (Î.C.C.J.).
Desemnarea și modul de lucru se desfășoară potrivit art. 201 alin. 3 C.pr.pen.
Lucrătorii de poliție care nu au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare au dreptul și
obligația de a efectua orice act de constatare în legătură cu săvârșirea vreunei infracțiuni,
încunoștințând despre aceasta de îndată, procurorul sau organele de cercetare ale poliției judiciare și
înaintând acestora actele de constatare359.
359Art. III pct. 4 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură
penală și a unor legi speciale.
360Publicat în Monitorul Oficial nr. 827 din 13 septembrie 2005. Republicată în temeiul art. XIV al
titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și
unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie
2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1. 168 din 9
decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005.
c. Competența procurorului
Potrivit prevederilor legii nr. 304/2004360 privind organizarea judiciară, Ministerul Public își
exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, sub
autoritatea ministrului justiției. Printre atribuțiile Ministerului Public, prevăzute la art. 60 din Legea
nr. 304/2004 se numără efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege,
supravegherea activității de cercetare penală efectuată de poliția judiciară și de alte organe. În
exercitarea acestei atribuții, procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală,
dispozițiile date de el fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală.
Aceste prevederi legale trebuie corelate cu unele norme din C.pr.pen. referitoare la competențele
procurorului. Astfel, potrivit art. 209 alin. 2 C.pr.pen., 276

exercitând supravegherea urmăririi penale, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire
penală în cauzele pe care le supraveghează.
De aici rezultă că procurorul poate efectua orice acte de urmărire penală în cauzele privind
infracțiunile din domeniului criminalității investigate. De asemenea, potrivit prevederilor art. 217
alin. 4 și 3 C.pr.pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta
poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliției.
Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a
organelor de cercetare speciale, poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l
efectueze personal (art. 218 C.pr.pen.), poate da dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de
urmărire penală (art. 219 alin. 1 C.pr.pen.), iar când constată că un act sau o măsură procesuală a
organului de urmărire penală nu este în conformitate cu prevederile legale, o infirmă motivat (art.
220 C.pr.pen.).
IV.3.2. SESIZAREA
Organele competente să constate și să cerceteze infracțiunile din domeniului criminalității
investigate sunt sesizate prin plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu361 potrivit
prevederilor art. 221-223 C.pr.pen.
361În cele mai frecvente situații organele competente se sesizează din oficiu.
362Ministerul Finanțelor Publice prin structurile sale.
Când prin săvârșirea unor asemenea infracțiuni s-au cauzat vătămări intereselor statului despre care
au luat cunoștință organele abilitate de lege362, acestea vor sesiza organele de urmărire penală
printr-o plângere în conformitate cu prevederile art. 222 C.pr.pen. Plângerea trebuie să cuprindă
denumirea, calitatea și sediul instituției petiționare, descrierea faptei care face obiectul plângerii,
indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă. Orice persoană fizică sau
juridică, luând cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni din acest domeniu poate sesiza organele
de urmărire penală printr-un denunț, conform art. 223 alin. 1 C.pr.pen.
Acesta trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea.
Când află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune din domeniului criminalității investigate,
organele de urmărire penală se sesizează din oficiu, adică se autosesizează.
IV.3.3. FAZA INFORMATIV-OPERATIVĂ
În activitatea specifică de prevenire, descoperire și cercetare a infracțiunilor din domeniul analizat
polițiștii de investigare a fraudelor folosesc, în principal, următoarele tehnici și procedee utilizate în
activitatea informativă:
recrutarea de informatori (în special din rândul funcționarilor bancari, persoanelor cu atribuții de 
control, etc);
investigații polițienești; 
mijloace tehnice-operative: 
a) supravegheri operative;
b) investigatori sub acoperire;
c) combinații informative, legenda și jocul operativ.
277
Pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, ofițerii de investigare a fraudelor vor efectua
următoarele investigații cu caracter general și se pot solicita analize de la specialiști și activități
specifice de supraveghere operativă, care se pot desfășura, în funcție de necesitățile probatoriului:
În cazul persoanelor fizice cunoscute, care nu se sustrag cercetărilor:
a) în cazul în care persoana în cauză are cetățenie română, se va proceda la stabilirea datelor de
identitate și a actului de identitate deținut prin verificări directe în aplicația informatică Evidența
Persoanelor, aparținând Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și
Evidența Pașapoartelor (D.E.P.A.B.D.E.P.), iar în cazul în care aceste date nu sunt suficiente vor fi
efectuate verificări la Registrul de Stare Civilă din localitatea de naștere sau cea de încheiere a
căsătoriei;

b) în cazul în care persoana în cauză are cetățenie străină, se va proceda la stabilirea datelor de
identitate și a actului de identitate deținut prin verificări directe în aplicația informatică a
Inspectoratului General pentru Imigrări;
c) pentru cetățenii români se pot face și verificări directe în aplicația informatică Pașapoarte,
aparținând D.E.P.A.B.D.E.P. pentru stabilirea pașaportului deținut;
d) verificări în evidențele proprii pentru a stabili dacă mai există/au existat investigații cu privire la
aceeași persoană și eventual modul de soluționare;
e) efectuarea de verificări în aplicația Permise Auto și Înmatriculări pentru a stabili daca persoana în
cauză deține permis de conducere precum și pentru a stabili autovehiculele înmatriculate pe numele
acestuia;
f) solicitarea de la Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative a datelor de interes
operativ (dacă persoana în cauză a fost lucrată prin mapa suspectului/dosar de urmărire informativă)
deținute cu privire la persoana în cauză prin completarea și transmiterea formularului de verificare a
cazierului judiciar;
g) în funcție de situație se vor solicita de la serviciile specializate în culegerea de informații (S.R.I.,
S.I.E., D.G.I.P.I.) datele și informațiile de interes operativ pe care aceștia le dețin cu privire la
persoana în cauză;
h) verificarea persoanei în baza de date Urmăriți pentru a stabili dacă aceasta este sau nu este data
în urmărire locală, generală sau internațională;
i) verificarea persoanei în cauză în evidențele Interpol și Europol precum și în Sistemul Informatic
Schengen;
j) solicitarea de la Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, având corespondent la fiecare
inspectorat județean de poliție, respectiv Unități Teritoriale de Analiză a Informațiilor, a datelor și
informațiilor existente cu privire la persoana în cauză sau de produse analitice;
k) verificarea persoanei la Biroul de Credit și Centrala Riscurilor Bancare pentru a stabilii dacă
figurează sau nu cu incidente bancare;
278
l) se vor efectua verificări în baza de date Recom Online pentru a stabili dacă persoana respectivă
deține sau nu calitatea de asociat/acționar sau administrator la societăți comerciale înmatriculate în
România;
m) verificări în aplicația Vama pentru a stabili operațiunile de import export derulate de persoana în
cauză;
n) stabilirea patrimoniului deținut prin verificări la Direcția de Impozite și Taxe Locale, Agenția
Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară sau Registrele Agricole și la Arhiva Electronică de
Garanții Reale Imobiliare;
o) verificări în bazele de date și registrele publice, cum sunt: bazele de date ale Ministerului
Finanțelor Publice, Ministerului Justiției, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale etc.,
registrele existente la primării, consilii locale, birouri notariale, etc.;
p) utilizarea motoarelor de căutare pe internet pentru obținerea de date și informații suplimentare
(Google, Yahoo, MSN etc).
În cazul persoanelor fizice cunoscute care se sustrag cercetărilor:
În afara activităților prevăzute la mai sus se vor mai efectua următoarele activități:
a) în cazul în care persoana nu se prezintă la solicitările organului de poliție (invitație sau citație)
vor fi efectuate verificări în bazele de date Încarcerați, Urmăriți, Trecerea Frontierei, Persoane cu
Identitate Necunoscută, Cadavre cu Identitate Necunoscută și Registrul de Stare Civilă ( verificările
în ultimele două baze de date se efectuează și pentru a stabili daca persoana a decedat);
b) verificări și investigații, proprii sau prin structurile specializate la domiciliul făptuitorului sau la
locul unde locuiește, precum și la domiciliul părinților acestuia;
c) citarea la primăria locului de naștere, iar dacă nu se cunoaște adresa unde locuiește făptuitorul și

nici locul său de muncă, citația se afișează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a
săvârșit infracțiunea sau la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul de
cercetare penală care efectuează urmărirea penală (dacă activitatea infracțională s-a desfășurat în
mai multe locuri);
d) verificări la centrul militar zonal al locului de domiciliu al făptuitorului;
e) verificarea persoanei în aplicația Încarcerați pentru a stabili dacă aceasta se află în detenție pe
teritoriul României;
f) verificări în aplicația Trecerea frontierei pentru a stabili intrările și ieșirile în și din țară pentru
cetățenii români, care au săvârșit infracțiuni până la 01 ianuarie 2007 sau situația repatriaților. În
cazul cetățenilor străini din spațiul NON U.E., intrările și ieșirile în și din țară vor fi obținute în
urma solicitării acestora la S.R.I.
În cazul persoanelor fizice cu identitate necunoscută:
a) se va realiza portretul robot al suspectului și se va proceda la verificarea acestuia sau a fotografiei
persoanei suspecte prin intermediul aplicațiilor Image Track și Forensic: 279
se vor face informări atât la nivelul Direcției de Investigare a Fraudelor cât și la serviciile 
teritoriale;
se vor solicita de la serviciile specializate în culegerea de informații (S.R.I., S.I.E., D.G.I.P.I.) 
datele și informațiile de interes operativ pe care aceștia le dețin cu privire la grupurile de suspecți și
modul de operare investigat;
se vor solicita listinguri telefonice și date despre titularii posturilor telefonice fixe sau mobile de 
interes în investigație la S.R.I.;
b) în funcție de informațiile și de datele deținute, se va solicita la Unitatea Centrală de Analiză a
Informațiilor, având corespondent la fiecare inspectorat județean de poliție, respectiv Unități
Teritoriale de Analiză a Informațiilor , analize investigative.
După identificarea persoanelor se vor desfășura activitățile prezentate mai sus, cu următoarele
precizări:
În cazul persoanelor juridice:
a) identificarea persoanelor juridice la Oficiul Național al Registrului Comerțului, cu privire la
punctele de lucru, acționari, asociați, administratori, capital social, obiect de activitate etc.;
b) identificarea tuturor persoanelor juridice în care persoanele fizice dețin calități de asociat,
acționar administrator, cenzor etc.;
c) identificarea atributului fiscal al persoanei juridice R (plătitor de T.V.A.), A (plătitor de accize),
etc, la organele Ministerului Finanțelor Publice;
d) identificarea plajelor de serii și numere ale documentelor cu regim special achiziționate de
societate;
e) verificări în evidențele de cazier fiscal ale Ministerului Finanțelor Publice precum și la Direcția
Cazier Judiciar, Statistică și Evidente Operative pentru cazierul judiciar;
f) obținerea dosarelor fiscale de la Administrația Financiară competentă;
g) verificarea partenerilor comerciali în baza de date Contribuabili Inactivi (pe portalul
www.mfinante.ro);
h) verificarea în aplicația Vama pusă la dispoziție de Autoritatea Națională a Vămilor pentru
operațiunile comerciale de import export;
i) în cazul în care legislația în vigoare solicită existența anumitor avize și autorizații în scopul
realizării obiectului de activitate declarat se vor verifica existența acestora la instituțiile ce au în
competență eliberarea acestora (Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerul
Economiei, etc.);
j) stabilirea patrimoniului deținut prin verificări la Direcția de Impozite și Taxe Locale, la Agenția
Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară sau Registrele Agricole, precum și la Arhiva

Electronică de Garanții Reale Imobiliare;
k) pentru persoanele fizice ce dețin calități în cadrul persoanelor juridice se vor efectua verificările
de la articolul anterior;
l) utilizarea motoarelor de căutare pe internet pentru obținerea de date și informații suplimentare
(Google, Yahoo, MSN, etc.);
280
m) solicitarea de la Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, având corespondent la fiecare
inspectorat județean de poliție, respectiv Unități Teritoriale de Analiză a Informațiilor, a datelor și
informațiilor existente cu privire la persoana în cauză;
n) verificarea persoanei la Centrala Incidentelor de Plăți, pentru a stabili dacă figurează sau nu cu
incidente bancare.
IV.3.4. EFECTUAREA ACTELOR PREMERGĂTOARE
Pentru a începe urmărirea penală, organele competente au nevoie de date și indicii certe. Plângerile,
denunțurile ori sesizările din oficiu nu procură totdeauna asemenea date și indicii, fapt pentru care
legea a statuat că organele de urmărire penală le pot obține pe calea actelor premergătoare.
Principalele activități ce trebuie să fie efectuate de polițiștii de investigare a fraudelor în cazul în
care sunt sesizați în unul din modurile prevăzute la art. 221 din Codul de Procedură Penală:
a) prezentarea lucrării șefului profesional în vederea atribuirii caracterului acesteia (divers,
reclamație, penal, etc.);
b) înregistrarea plângerii, denunțului sau sesizării în evidențele formațiunii de poliție;
c) verificarea competenței materiale și teritoriale a lucrătorilor de poliție;
d) înaintarea dosarului către parchetul competent să supravegheze activitatea de cercetare penală în
vederea atribuirii numărului unic de înregistrare și pentru desemnarea unui procuror care să
supravegheze activitatea de cercetare penală în cauză;
e) întocmirea planului de cercetare în cauză și supunerea spre avizarea șefului profesional și a
procurorului desemnat;
f) identificarea persoanelor suspecte de săvârșirea infracțiunii, iar în cazul persoanelor juridice se
vor avea în vedere și reprezentanții legali ai acestora;
g) verificarea societăților și persoanelor în baza de date ,,FINANCIAL INVESTIGATION
DATABASE”;
h) în funcție de specificul cauzei, se vor desfășura activități specifice de supraveghere operativă prin
compartimentele specializate ale Direcției Operațiuni Speciale (D.O.S.) (filaj, investigații) sau
D.G.I.P.I., avându-se în vedere dacă activitățile respective sunt de natură informativă, care nu au
relevanță în cadrul dosarului penal sau se referă la activități dispuse în baza autorizării
judecătorului, care pot constitui probe în cursul procesului penal;
i) în funcție de specificul cauzei, solicitarea de interceptări și înregistrări audio-video;
j) solicitarea la instituțiile de credit sau instituțiile financiare nebancare (cu respectarea dispozițiilor
legale referitoare la secretul profesional) a înregistrărilor video efectuate de camerele de
supraveghere ale instituției;
281
k) ascultarea martorilor (trebuie avut în vedere la ascultarea martorului, persoană obligată a păstra
secretul profesional, respectarea prevederilor art. 79 al. 1 C.PR.PEN.);
l) ascultarea făptuitorilor și solicitarea de declarații olografe;
m) ridicarea înscrisurilor, bunurilor ce vor servi ca mijloace de probă și probe în procesul penal;
n) realizarea flagrantelor (acolo unde se impun solicitarea și obținerea creditelor nenominale).
Deși legea procesual penală acordă 5 articole acestei instituții (art. 224, 2241-2244 C.pr.pen.), nu

există o definiție legală a actelor premergătoare. Doctrina, însă, consideră că ele sunt activități
procedurale ce se desfășoară de organele de urmărire penală sau de persoanele prevăzute de lege
pentru identificarea de probe în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale. Această definiție
este susținută de prevederile art. 228 alin. 4-6 C.pr.pen. În concret, dacă din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului, rezultă
vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10
C.pr.pen., cu excepția celui de la lit. b1, organele de urmărire penală înaintează procurorului actele
încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.
Primind actele, procurorul are la îndemână două posibilități: să confirme prin rezoluție motivată
propunerea organului de urmărire penală și să înștiințeze despre aceasta persoana care a făcut
sesizarea sau să restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor
premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale. Actele premergătoare pot fi efectuate de
organele de urmărire penală, de lucrători operativi din M.A.I., precum și din celelalte organe de stat
cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care
constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale (art. 224 alin. 2 C.pr.pen.).
De asemenea, pot efectua acte premergătoare investigatorii sub acoperire, adică folosind o altă
identitate decât cea reală (art. 224¹ C.pr.pen.) pentru strângerea datelor referitoare la fapte și
făptuitori în cazul unor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror autori nu pot fi
identificați prin alte mijloace. Firește că în categoria acestora se includ și infracțiunile specifice
domeniului investigat.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din M.A.I., precum și din organele de stat care
desfășoară, potrivit legii, activități de informații pentru realizarea siguranței naționale, anume
desemnați în acest scop și pot fi folosiți numai pe o perioadă determinată, în condițiile prevăzute de
art. 224² și 224³ C.pr.pen. Folosirea investigatorilor sub acoperire este autorizată, de procurorul
desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, pe o perioadă de cel mult
60 de zile și poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate
depăși 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu
poate depăși un an. Prin ordonanța procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului
sub acoperire se stabilesc și activitățile pe care le poate desfășura acesta. 282
Din economia textelor referitoare la actele premergătoare rezultă că în cazul infracțiunilor din
domeniului criminalității investigate și cu privire la făptuitorii acestora se pot efectua acte
premergătoare de către procurori, organele de cercetare penală ale poliției judiciare, organele de
cercetare penală speciale, potrivit competențelor și de către investigatorii sub acoperire în condițiile
legii.
IV.3.5. ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE
Dacă, după efectuarea activităților menționate, care nu sunt enumerate limitativ, rezultă:
1. Vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 din
C.pr.pen. organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate și referatul cu
propunerea de a nu se începe urmărirea penală.
2. Indicii temeinice cu privire la săvârșirea de către făptuitori a faptei, organul de urmărire penală,
desfășoară următoarele activități obligatorii:
a. întocmirea Procesului – verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare;
b. dispunerea prin Rezoluție a începerii urmării penale.
c. dosarul cauzei împreună cu rezoluția prin care s-a dispus începerea urmăririi penale se înaintează
procurorului în vederea confirmării motivate a începerii urmării penale;
d. în cazul confirmării începerii urmăririi penale de către procuror, în baza rezoluției de confirmare,
organul de cercetare penală solicită înregistrarea și acordarea numărului de Dosar de urmărire
penală (D.U.P) la Direcția Evidență Operativă și Cazier Judiciar sau serviciilor corespondente.
e. În cazul neconfirmării începerii urmăririi penale de către procuror, pentru completarea actelor
premergătoare dispuse, dosarul cauzei va fi preluat de organul de cercetare penală care a făcut
propunerea inițială sau va fi preluat de organul de cercetare penală desemnat de procuror, urmând a

se efectua activitățile dispuse.
3. Cazuri în care organul de cercetare constată că nu este competent a efectua cercetarea, situație în
care trimite de îndată cauza procurorului împreună cu referatul cu propunere de declinare a
competenței.
În cazul declinării competenței în favoarea Direcției Naționale Anticorupție (D.N.A) sau Direcției
de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.), organul de
cercetare penală, după predarea dosarului cauzei la parchet, va solicită înregistrarea și acordarea
numărului de Dosar de urmărire penală (D.U.P) la Direcția Evidență Operativă și Cazier Judiciar
sau serviciilor corespondente.
Dispunerea începerii urmăririi penale cu privire la infracțiunile din domeniului criminalității
investigate și cu privire la persoanele care au comis asemenea infracțiuni se realizează în condițiile
prevăzute la art. 228 alin. 1 și 31 C.pr.pen. Când organul de urmărire penală a fost sesizat prin
plângere sau denunț, acesta dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale dacă din cuprinsul
actelor 283
de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art. 10 C.pr.pen., cu excepția celui de la lit. b1.
Rezoluția de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun confirmării
motivate a procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare penală, în termen de cel
mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să
prezinte totodată și dosarul cauzei.
IV.3.6. DESFĂȘURAREA URMĂRIRII PENALE
După începerea urmăririi penale se desfășoară activitățile procedurale dispuse de procurorul de
supraveghere.
În faza de urmărire penală se realizează cele mai importante activități de cercetare penală:
– audierea învinuiților și martorilor pe formular tipizat;
– dispunerea, când este cazul, a efectuării unor expertize contabile;
– în funcție de specificul cauzei, solicitarea de interceptări și înregistrări audio-video;
– efectuarea perchezițiilor domiciliare.
Bunuri și înscrisuri ce trebuie avute în vedere cu ocazia perchezițiilor:
1. documente referitoare la credite bancare (contracte, extrase cont, asigurări, garanții, etc.);
2. documente referitoare la activități comerciale (acte constitutive pentru societăți comerciale, acte
de cesiune, ștampile, cărți de muncă, etc.);
3. contracte de vânzare-cumpărare de diverse bunuri, facturi emise de societăți comerciale pentru
bunurile în cauză;
4. documente de identitate ce nu aparțin persoanelor aflate în locuința percheziționată;
5. agende, evidențe personale, orice alt înscris ce are legătură cu activitatea bancară sau comercială.
6. audierea făptuitorilor;
7. luarea măsurilor procedurale ce se impun: începerea urmăririi penale, reținerea, propunerea în
vederea punerii în mișcare a acțiunii penale, propunerea de arestare preventivă, neînceperea
urmăririi penale, etc.
La finalizarea fiecărui caz, în funcție de specificul și complexitatea cauzei, se întocmește nota de
caz pentru a fi prezentată șefilor profesionali ierarhici.
Cazurile deosebite instrumentate se vor mediatiza prin intermediul birourilor de presă, cu accent pe
prezentarea consecințelor legale la care se supun făptuitorii și a unor activități preventive
desfășurate, asigurându-se totodată protecția datelor cu caracter personal, în conformitate cu
prevederile Legii nr. 677/2001.
Odată declanșată urmărirea penală și după confirmarea ei de către procuror, organul de urmărire
penală competent va alege, în raport de situația concretă, calea 284

efectuării urmăririi penale fără punerea în mișcare a acțiunii penale sau cu acțiunea penală pusă în
mișcare.
În prima ipoteză, organul de urmărire penală adună probe în conformitate cu normele legale și, dacă
apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a
învinuitului, face propuneri în acest sens și le înaintează procurorului.
Acesta, examinând dosarul cauzei și numai după ascultarea învinuitului în prezența apărătorului,
prezintă dosarul cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului,
președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta. Președintele sau judecătorul delegat
fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă.
Dacă învinuitul a fost în prealabil reținut, termenul de soluționare trebuie să se încadreze în cele 24
de ore de reținere. Ziua și ora soluționării se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu,
cât și procurorului.
Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător,
indiferent de natura infracțiunii (art. 146 alin. 4 C.pr.pen.). După ascultarea învinuitului,
judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere
motivată. Dacă organul de cercetare penală, adunând probe, consideră că sunt temeiuri pentru
punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.
De asemenea, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii
arestării preventive a inculpatului, procedează în același mod (art. 234 C.pr.pen.).
Procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale după examinarea dosarului. Dacă
este de acord cu propunerea, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță. Când apreciază că
sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului,
după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei președintelui instanței sau
judecătorului delegat, cu propunerea de arestare. Președintele sau judecătorul delegat fixează ziua și
ora de soluționare care se comunică apărătorului cât și procurorului.
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului se soluționează în camera de consiliu de un singur
judecător, indiferent de natura infracțiunii. Pe parcursul urmăririi penale în cauzele referitoare la
infracțiunile din domeniului criminalității investigate se pot dispune aceleași soluții ca în celelalte
cauze, respectiv: suspendarea, încetarea și scoaterea de sub urmărirea penală.
IV.3.7. TERMINAREA URMĂRIRII PENALE ȘI PREZENTAREA MATERIALULUI
Când urmărirea s-a desfășurat fără a se pune în mișcare acțiunea penală, dacă există învinuit în
cauză și organul de cercetare constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o
nouă ascultare a învinuitului și îl întreabă dacă are noi mijloace de apărare.
Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost temeinică ori dacă cercetarea a
fost completă, aceasta se consideră terminată, în consecință, 285
organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat în care consemnează rezultatul
cercetărilor.
Procurorul, după ce primește dosarul îl cheamă pe învinuit și îi prezintă materialul de urmărire
penală.
Dacă urmărirea s-a desfășurat cu acțiunea penală pusă în mișcare, după efectuarea tuturor actelor
necesare, organul de cercetare cheamă pe inculpat și îi prezintă materialul dosarului potrivit art. 250
C.pr.pen.
Când inculpatul formulează noi cereri în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare le
examinează de îndată și dispune prin ordonanță admiterea sau respingerea lor. Prin aceeași
ordonanță se dispune completarea cercetării penale, atunci când din declarațiile suplimentare sau
din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.
După efectuarea unor noi acte, organul de cercetare este obligat să procedeze din nou la prezentarea
materialului, aceeași obligație revenindu-i și dacă trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei.
După completarea cercetării și după îndeplinirea procedurii de prezentare a materialului de urmărire
penală, organul de cercetare înaintează procurorului dosarul cauzei însoțit de un referat.

IV .4. PARTICULARITĂȚILE AUDIERII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI ȘI
MARTORULUI
IV.4.1. CONSIDERAȚII PROCESUAL-PENALE PRIVIND CALITATEA DE ÎNVINUIT SAU
INCULPAT
În baza principiului liberei aprecieri a probelor și a prezumției că nimeni nu are interesul să se
recunoască vinovat pentru o fapta pe care nu a săvârșit-o, mărturisirii inculpatului sau învinuitului i
se dă în teoria și în practica legislațiilor europene valoarea oricărei probe, ceea ce permite să se
pronunțe o condamnare în temeiul unei mărturii ferme și complexe. Practica a dovedit că prezumția
de la care se pleacă nu se confirmă întotdeauna. S-au întâlnit, astfel, cazuri în care inculpatul și-a
recunoscut vinovăția pentru săvârșirea unei fapte pentru a ascunde săvârșirea unei infracțiuni mai
grave. Fiind nesigură baza teoretică a acestei susțineri, nu se poate acorda mărturisirii inculpatului
valoarea unei probe complete și ferme de vinovăție. De aceea Codul de procedură penală a instituit
garanțiile necesare pentru a se împiedica o condamnare numai în temeiul recunoașterii făcute de
inculpat.
Învinuitul sau inculpatul, în calitate de subiect central al activității procesuale, cunoaște cel mai bine
împrejurările în care a avut loc fapta penală. Deși învinuitul sau inculpatul nu are deseori interesul
să dezvăluie adevărul, declarațiile lui cuprind aspecte a căror importanță este incontestabilă în
soluționarea procesului. În plus, declarațiile celui în cauză reprezintă primul element prin care
acesta își exercită personal dreptul la apărare, aducând la cunoștința organului judiciar fapte și
împrejurări de natură a-l dezvinovății sau a reduce din vinovăție.
În cadrul investigației criminalistice a infracțiunilor din domeniul financiar- bancar, organele
judiciare vor adopta, ca regulă, tactica ascultării învinuitului sau 286
inculpatului după ridicarea obiectelor și înscrisurilor, după consultarea specialiștilor, astfel încât
organele judiciare să poată strânge suficiente date și probe privind mecanismul fraudelor și pentru
a-și forma o imagine clară asupra circuitului mărfurilor, actelor și banilor, despre făptuitori și despre
intențiile lor reale363.
363 Petruț Ciobanu, Infracțiuni financiar bancare – Metodologia investigației criminalistice ,
Editura ROSETTI International, București, 2012, p. 285.
364 Mihail Udroiu, Procedură penală Partea generală. Partea specială Ediția 3, Editura
C.H.Beck, București, 2013, p. 21.
Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna, cu excepția cazului când se sustrage de la
desfășurarea procesului penal. Nerespectarea obligației constituie motiv de nulitate a hotărârii,
deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul la apărare.
Potrivit art. 3 din Directiva nr. 2012/13/UE privind dreptul de a fi informat, de îndată după
începerea urmăririi penale și mai înainte de a fi audiată, despre fapta pentru care este cercetată,
încadrarea juridică a acesteia și de a i se asigura posibilitatea pregătirii și exercitării apărării, în
cadrul procedurilor penale, statele membre se asigură că persoana suspectată sau acuzată este
informată prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în
dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
– dreptul de a fi asistat de un avocat;
– orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;
– dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu art. 6 (potrivit art. 6: Statele
membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate că primesc informații cu privire la fapta
penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate)364.
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat sa relateze faptele pentru că darea declarației este un drept
al său și nu o obligație – “nemo tenetur e dire cantea se”.
Valoarea probatorie a acestui mijloc de probă este fixat în art. 69 Cod de procedură penală, care
dispune că declarația învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai în măsura
în care este coroborat cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Din această dispoziție legală, putem concluziona că organul judiciar trebuie să administreze probele

care susțin învinuirea, chiar dacă învinuitul o recunoaște – art. 202, alin. 2, Codul de procedura
penală. De asemenea mărturisirea învinuitului sau inculpatului are o valoare probantă condiționată
de a fi confirmată de celelalte probe administrate; luate izolat, rupte de celelalte probe, nu are forța
probantă. În același mod se apreciază și declarația prin care învinuitul sau inculpatul tăgăduiește
săvârșirea faptei.
Pot constitui probe de natură să confirme recunoașterea făcută de învinuit, relatarea unui martor
care confirmă împrejurările arătate de acesta.
Declarațiile martorilor din cadrul instituțiilor financiare trebuie să specifice în ce calitate acționează
martorul și dacă acesta este autorizat să elibereze informații și cazurile în care sunt necesare
comentarii asupra acestora. De asemenea, trebuie inclus și faptul că înregistrările din evidența
instituției financiare 287
au fost efectuate în timpul activității obișnuite. Dacă autorul declarației nu era persoana care a făcut
înregistrarea, atunci evidența acestora este legată numai de întocmirea înregistrării și nu de
conținutul acesteia365.
365 Russel Allen și autorii, Prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării
terorismului, Editura C.N. ,,Imprimeria Națională” S.A., București, 2005, p. 61.
366 Petruț Ciobanu, Infracțiuni financiar bancare – Metodologia investigației criminalistice ,
Editura ROSETTI International, București, 2012, p. 285.
Declarația învinuitului sau inculpatului este divizibilă și retractabilă.
Declarația învinuitului sau inculpatului este divizibilă în sensul că cele arătate pot fi acceptate, în
totul sau în parte, după cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul, după ce a făcut o declarație într-un anumit sens, o
retractează și face relatări contrare, se pune problema de a ști care din aceste declarații corespund
adevărului.
În cazul în care retractarea este temeinic motivată și de natură să formeze convingerea că relatările
anterioare nu reprezintă adevărul, organele de cercetare penală pot înlătura declarațiile date înainte,
asupra cărora a revenit inculpatul366.
Legea nu stabilește nicio ordine de preferință între declarațiile succesive contradictorii făcute de
învinuit sau inculpat, după cum sunt date în fața organelor de urmărire penală sau cu ocazia
procesului penal. Se poate pune temei pe oricare din declarații, cu condiția să se arate motivat
faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza care o confirmă.
În același mod se apreciază declarația unui învinuit sau inculpat prin care se relatează fapte și
împrejurări de natură a învinui pe altul, fiind necesar, pentru a se ajunge la condamnarea
inculpatului, confirmarea coînvinuirii, de ansamblul probelor administrate.
În dreptul modern declarația învinuitului sau inculpatului nu mai este considerată ,,regina probelor”.
Cu toate acestea, în unele sisteme de drept, în special cele de tip anglo-saxon, concepțiile
tradiționale au persistat până în zilele noastre.
Astfel, dacă inculpatul declară de la început că se recunoaște vinovat, procedura se simplifică – se
exclude participarea juriilor – de aici rezultând importanța faptului de a cunoaște modul în care
apărarea pledează, recunoscând sau nerecunoscând vinovăția.
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul în care există probe de
vinovăție, acesta are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie; sarcina probării nevinovăției celui
aflat sub anchetă incumbă organului de urmărire penală, iar până la stabilirea vinovăției operează
principiul prezumției de nevinovăție.
,,Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre
penală definitivă” (art. 5² C.pr.pen.) În scopul garantării prezumției de nevinovăție și a
imparțialității instanței, art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere ca
reprezentanții statului să se abțină de la a 288
face declarații publice în sensul că acuzatul este vinovat de săvârșirea unei anumite infracțiuni,
înainte ca vinovăția să fi fost legal stabilită de instanță367.

367 A se vedea: CEDO, hotărârea din 4 martie 2008, în cauza Samoilă și Cionca contra României
parag. 91; CEDO, hotărârea din 10 februarie 1995, în cauza Allenet de Ribemont contra Franței,
parag. 36-37.
368 Mihail Udroiu, Procedură penală Partea generală. Partea specială Ediția 3, Editura C.H.Beck,
București, 2013, p. 14-15.
369 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică , Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București,
2008, p. 375.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază faptul că art. 6, parag. 2 nu poate împiedica
autoritățile să informeze publicul despre urmăririle penale în curs, ci impune ca autoritățile să facă
asta cu toată discreția și circumspecția necesare în cazul în care prezumția de nevinovăție trebuie
respectată. Într-unul din cazuri, Curtea notează că declarațiile contestate au fost făcute de procurorul
care cerceta cazul, ministrul român al Internelor și Procurorul General al României, într-un context
independent de urmărirea penală în sine. Curtea recunoaște că reclamantul era un important om de
afaceri din România și că activitățile sale erau de mare interes pentru publicul general. Recunoaște,
de asemenea, că gravitatea actelor nelegale de care era suspectat ar fi putut impune autorităților să
mențină publicul informat cu privire la orice proceduri penale instituite în legătură cu aceste
evenimente. Totuși, aceste circumstanțe nu pot justifica lipsa de prudență în alegerea cuvintelor
folosite în declarațiile oficialităților referitoare la reclamant, persoană acuzată în cadrul acelor
proceduri. Procurorul General al României la acel moment, și-a exprimat convingerea că ,,există o
șansă de 99% ca și reclamantul să fie trimis în judecată” și că reclamantul ,,a făcut mult mai multe”.
Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul că declarațiile contestate au fost strict și legal axate pe
desfășurarea urmăririi penale împotriva reclamantului și consideră că acestea au fost făcute fără
clarificările sau rezervele necesare și au conținut cuvinte care au dus la declararea expresă și
neechivocă a faptului că reclamantul comisese infracțiuni. Astfel, au prejudiciat cazul și nu au făcut
altceva decât să încurajeze publicul să îl considere pe reclamant vinovat înainte să fi fost dovedit a
fi vinovat conform legii. În consecință, curtea constată că a fost încălcat dreptul reclamantului la
prezumția de nevinovăție. Prin urmare a fost încălcat art. 6 parag. 2 din Convenție (CEDO,
hotărârea din 20 decembrie 2011, în cauza G.C.P. contra României, parag. 54-61)368.
IV.4.2. CONSIDERAȚII PROCESUAL-PENALE PRIVIND CALITATEA DE MARTOR
Proba testimonială reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai
folosite în cadrul procesului penal. Ascultarea în calitate de martor a persoanei care are cunoștință
despre o anumită faptă sau împrejurare, în legătură cu cauza penală, cu respectarea regulilor tactice
criminalistice, servește la aflarea adevărului 369.
Definind martorul, art. 78 din Codul de procedură penală arată că acesta este „persoana care are
cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului
în procesul penal”.
Pentru obținerea unor probe concludente și utile și pentru evaluarea mărturiei polițistul trebuie să
cunoască și să interpreteze corect manifestările și 289
comportamentul martorului pentru a putea depista mărturiile false, eronate dar de bună credință de
cele mincinoase deoarece aduc deservicii cercetării penale.
Sub aspect psihologic mărturia constă în percepția senzorială și memorarea de regulă involuntară a
unor fapte și împrejurări și reproducerea acestora în fața organului judiciar. Cauzele mărturiei
judiciare bazate pe bună credință, dar false în conținutul lor esențial, sunt de natură fiziologică sau
psihologică neintenționate.
Pentru a cunoaște aceste cauze este imperios necesar a examina cu prioritate procesul de formulare
al mărturiei care ca moment inițial – evenimentul judiciar care este independent de subiectul
psihologic(virtualul martor) și momentul final – este opera subiectului psihologic.
Martorul nu este obligat să informeze organul judiciar din proprie inițiativă, atunci când legea
penală nu a incriminat nedenunțarea. Obligația de a informa organele de cercetare penală despre
săvârșirea unei infracțiuni este circumscrisă în sfera obligațiilor morale sau cetățenești.
Orice persoană care are cunoștință despre împrejurările în care s-a petrecut fapta penală poate fi

ascultată ca martor, iar dacă persoana respectivă nu a împlinit vârsta de 14 ani370, audierea are loc
în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre
creștere și educare.
370 N.Mitrofan, U. Zdrenghea și T. Butoi, Psihologie judiciară , Editura Șansa, București, 2000, p.
375.
371 E.Mihuleac, Expertiza judiciară , Editura Științifică, București, 1971, p. 18-19.
372 Ibidem
373 O. Loghin, T. Toader, Drept penal roman – partea specială , Editura Șansa 5RL~ București,
1994, p. 362.
374 Gh. Nistoreanu, V . Dobrinoiu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V . Lazar – “Drept penal – partea
speciala”. Editura Europa Nova, București, 1999, p. 381.
Organele judiciare nu trebuie să aibă o concepție statică asupra acestei probe, prin înlăturarea
viziunii excesive371, potrivit căreia martorul ar trebui să furnizeze în procesul penal informații
exacte, asemenea unei imagini fotografice a evenimentelor la care a asistat.
Consemnarea depoziției martorului se va face într-o formă cât mai fidelă și precisă, apropiată de
modul de exprimare a martorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia372.
O depoziție mincinoasă a martorului poate împiedica desfășurarea normală a activității de înfăptuire
a justiției, îndreptând această activitate pe un drum greșit și, ceea ce este mult mai grav, poate duce
la pronunțarea unei soluții nedrepte373.
Dacă pentru lămurirea unor împrejurări, în vederea stabilirii adevărului în cauză, sunt necesare
cunoștințe de specialitate, organele judiciare folosesc ca mijloace de probă și rapoartele efectuate de
experți374.
De asemenea, în anumite cazuri, organele judiciare sunt nevoite sa recurgă la serviciile unor
interpreți. Rapoartele de expertiză, precum și operațiile efectuate de interpreți au, pentru stabilirea
adevărului în cauză, o însemnătate tot atât de mare ca și depozițiile martorilor.
De aceea, îndatorirea de a respecta adevărul, pe care o are martorul, revine în egală măsură atât
expertului cât și interpretului.
Nesocotirea acestei îndatoriri de către expert sau interpret, ca și nerespectarea aceleiași îndatoriri de
către martor, poate împiedica desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției. Fiind vorba
așadar atât în cazul 290
martorului cât și în cazul expertului sau interpretului de o faptă care prezintă pericol social, această
faptă a fost incriminată și, în raport cu relațiile sociale cărora le aduce atingere, a fost inclusă în
categoria infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției.
Astfel, art. 260 din Codul penal prevede: “Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă,
disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune
tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepsește cu închisoare
de la unu la cinci ani” .
Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepsește dacă în cauzele penale, mai înainte de a se
produce arestarea inculpatul, ori în toate cauzele, mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a
se fi dat o altă soluție ca urmarea a mărturii mincinoase, martorul își retrage mărturia.
Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului
sau în toate cauzele după ce s-a pronunțat o hotărâre, sau după ce s-a dat o altă soluție ca urmare a
mărturiei mincinoase instanța va reduce pedeapsa potrivit art. 76 Cod penal.
Dispozițiile alineatelor 2 – 3 se aplică în mod corespunzător și expertului sau interpretului.
În primul alineat al art. 260 Cod penal, infracțiunea de mărturie mincinoasă este prevăzută în forma
sa tipică, care corespunde denumirii legale, iar în ultimul alineat al textului, infracțiunea este
prevăzută într-o formă asimilată celei dintâi, care prezintă două variante diferențiate în raport cu
calitatea specială a făptuitorului și modul de realizare a acțiunii.
IV.4.3. ANCHETAREA ÎNVINUITULUI/INCULPATULUI
Calitatea de învinuit ocupă un loc considerabil în reglementarea cadrului procesual-penal, cu toate
că nu figurează între părțile din procesul penal.

În urma săvârșirii infracțiunii se naște un raport de drept penal substanțial. Subiecții principali ai
acestui raport sunt, pe de o parte, autorul infracțiunii, iar pe de altă parte, societatea, care cu ocazia
tragerii la răspundere penală a celui ce a săvârșit infracțiunea, dă naștere raportului juridic
procesual-penal în care subiecții principali sunt statul și infractorul.
Pe parcursul desfășurării procesului penal, subiectul activ al infracțiunii primește diferite calități
procesuale, care au semnificații juridice distincte, cu rezonanțe specifice în structura conținutului
raportului juridic procesual penal. Calitățile procesuale pe care le va primi infractorul pe parcursul
procesului penal atrag, fiecare în parte, anumite obligații pe care cel chemat să răspundă penal le va
suporta sau exercita în activitatea procesuală.
Prin urmare, aceeași persoană fizică va avea diverse calități juridice pe parcursul procesului penal,
fiecare dintre ele indicând faptul că cel chemat să răspundă penal are anumite drepturi.
Înainte de pornirea procesului penal, persoana care a săvârșit infracțiunea are calitatea de făptuitor,
calitate care este amintită deseori în legea procesuală penală, art. 200, art.214, art.215. 291
Diferența dintre învinuit și făptuitor constă în faptul că învinuitul este subiect de drepturi și obligații
procesuale, pe când făptuitorul nu este un asemenea subiect, pentru că nu există cadru procesual
legal în care el sa aibă drepturi și obligații. Acest cadru se naște odată cu pornirea urmăririi penale,
care coincide cu pornirea procesului penal. Actul procesual prin care se conferă făptuitorului
calitatea de învinuit este rezoluția de începere a urmăririi penale.
Potrivit art. 229 C.pr.pen., persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit
cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
Calitatea de inculpat apare odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Conform art. 23 C.pr.pen.,
persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în proces și se numește
inculpat. Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organul de
urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție
administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt
ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, rechizitoriul, declarația orală a procurorului și
încheierile instanței de judecată.
Fiind subiect pasiv al acțiunii penale și eventual subiect pasiv al acțiunii civile, inculpatul este parte
în procesul penal.
Inculpatul, fiind persoana împotriva căreia se exercită acțiunea penală, calitatea respectivă se pierde
cu stingerea acțiunii. Acțiunea penală se stinge și prin realizarea obiectivului său care constă în
tragerea la răspundere penală a celui vinovat. Din aceasta cauză, odată epuizată faza de judecată
prin condamnarea definitivă a inculpatului, trecându-se la faza de punere în executarea a hotărârii
penale, legea nu mai reglementează poziția procesuală a inculpatului, înlocuind-o cu cea a
condamnatului.
Condamnatul nu mai este parte în proces, ci numai subiect de drepturi și obligații procesuale cât
timp participă într-un proces penal neepuizat. În urma începerii executării hotărârii, procesul penal
se stinge, iar condamnatul devine subiect în raportul juridic de drept execuțional, plasat în afara
sferei procesuale.
Egalitatea pozițiilor procesuale a părților este o condiție pentru promovarea echitabilă a intereselor
legitime ale acestora.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală și de tactică criminalistică
efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie,
necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
De aici derivă importanța deosebită a activității respective, deoarece în cadrul acesteia învinuitul
sau inculpatul poate face mărturisiri – complete sau parțiale – cu privire la infracțiunea pe care a
săvârșit-o și la circumstanțele legate de comiterea ei (participanți, metode de săvârșire și ascundere
a faptei, bunuri sau valori sustrase, etc.).
Acest lucru este evident, întrucât, cunoscând cel mai bine împrejurările și modalitățile prin care s-a
comis infracțiunea, învinuitul sau inculpatul poate contribui la soluționarea cauzei. În același timp,
el are posibilitatea să-și formuleze apărarea, solicitând în acest sens administrarea probelor și a

datelor pe care le consideră necesare. 292
Organul de urmărire penală este obligat, potrivit legii, să aibă un rol activ pe parcursul desfășurării
cercetărilor, în sensul de a verifica probele și de a le corobora cu alte probe și mijloace de probă
aflate în dosarul cauzei.
El este obligat să adune probe atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului,
chiar dacă acesta își recunoaște faptele.
Ca activitate, anchetarea prezintă o complexitate deosebită și nu este o simplă transmitere de
informații de la emițător spre receptor. Între anchetator și cel anchetat se stabilește o legătură în
primul rând la nivel psihologic, fiecare încercând dominarea celuilalt.
Obținerea unor declarații complete și sincere de la învinuit sau inculpat depinde în mare măsură de
modul în care organul de urmărire penală realizează pregătirea pentru efectuarea ascultării. Ea
presupune stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, a tacticii de ascultare,
a materialului probator ce urmează a fi folosit, etc., ținându-se seama de particularitățile
criminalității în domeniul pieței de capital, de împrejurările comiterii infracțiunilor din acest
domeniu, de personalitatea și psihologia învinuitului sau inculpatului.
Pregătirea în vederea ascultării trebuie să se desfășoare în mai multe direcții:
Studierea materialelor cauzei. Pe baza studiului acestor materiale, se stabilesc persoanele care
urmează a fi ascultate în calitate de învinuiți sau inculpați, faptele ce li se rețin în sarcină,
participanții, calitatea și contribuția lor la săvârșirea infracțiunii, probleme ce trebuie lămurite prin
ascultare. Cu ocazia studiului, organele de anchetă trebuie să rețină datele, probele ce vor fi folosite
în timpul ascultării și să stabilească momentul, modul și ordinea în care vor fi folosite.
Pe lângă cunoașterea materialelor cauzei, trebuie studiate și alte materiale, respectiv din literatura
juridică de specialitate și din alte domenii de activitate. Astfel, organul de urmărire penală
beneficiază de o poziție superioară în timpul cercetării.
Cunoașterea învinuitului sau inculpatului . Informarea cu privire la componentele psihologice ale
personalității – temperamentul, caracterul, aptitudinile – este necesară întrucât activitatea de
ascultare, așa cum s-a arătat, constituie o luptă pe tărâm psihologic, pe parcursul căreia organul de
urmărire penală, beneficiind de prerogativele acordate de lege, acționează pentru a stabili realitatea
faptelor, în timp ce învinuitul sau inculpatul încearcă, de cele mai multe ori, să ascundă sau cel
puțin să diminueze participarea sa la săvârșirea faptei.
Cunoașterea tipului de comportament – coleric, sangvinic, flegmatic sau melancolic – căruia îi
aparține cel anchetat oferă posibilitatea alegerii procedeelor tactice adecvate de ascultare.
Printre activitățile indirecte ce servesc la obținerea de date privind temperamentul, caracterul și
aptitudinile învinuitului sau inculpatului se înscriu: investigațiile efectuate cu privire la persoana sa,
actele premergătoare, cercetarea la fața locului, verificările la cazierul judiciar și evidența operativă,
ascultarea martorilor, a altor învinuiți sau inculpați în cauză, studierea unor înscrisuri emanând de la
cel anchetat.
Întocmirea planului de ascultare . Rezultatul pregătirii efectuate în vederea ascultării se
materializează într-un plan de ascultare. La întocmirea planului trebuie avute în vedere: natura
activităților ilicite desfășurate, problemele ce urmează a fi 293
lămurite, materialul probator ce va fi folosit, momentul indicat pentru folosirea materialului
probator, date cunoscute despre personalitatea și psihologia celui ascultat, etc.
Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea .
Această activitate prezintă importanță și contribuie într-o mare măsură la crearea unei ambianțe
propice desfășurării în bune condiții a ascultării. Camera în care se efectuează ascultarea trebuie să
fie mobilată sobru, fiind interzis ca pe pereți să se afle tablouri, fotomontaje, hărți etc., întrucât
acestea distrag atenția învinuitului sau inculpatului. De asemenea, în camera respectivă nu trebuie
să existe obiecte, deoarece pot fi folosite de cel anchetat împotriva organului de cercetare, în cazul
unei izbucniri agresive.
În locul unde se efectuează ascultarea nu trebuie să se afle alte persoane, pentru că ar putea

împiedice crearea momentului psihologic menit să determine pe învinuit sau inculpat să recunoască
fapta.
Asigurarea condițiilor materiale . Aceasta se referă, pe lângă ambianța ce trebuie creată, și la
asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul ascultării, precum și a mijloacelor
tehnice ce vor fi utilizate: reportofon, cameră video, etc.
Dosarul cauzei și mijloacele materiale de probă nu vor fi lăsate la îndemâna învinuitului sau
inculpatului.
În săvârșirea unei fapte penale, infractorul participă cu întreaga sa ființă, mobilizând pentru reușită
întregul său potențial volitiv și cognitiv-volitiv. Punerea în act a hotărârii de a comite fapta
prevăzută de legea penală este precedată de o serie de acte de analiză și sinteză și de o luptă între
motive, deliberare și acte executorii, antrenând profund întreaga personalitate a individului. Acest
lucru face ca faptul ilicit să nu rămână o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței
infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaționale stabile, cu conținut și
încărcătură afectiv-emoțională specifică, cu un rol motivațional bine determinat.
Tragerea la răspundere a unei persoane, fie că ar fi vorba despre o răspundere juridică, fie despre o
răspundere nejuridică, nu ar putea fi concepută fără să existe o corelație între fapta și autorul
acesteia. Cerința unei corelații între faptă și autor dă expresie necesității resimțite în practica socială
de a face mai eficiente măsurile de apărare socială contra faptelor neconvenabile grupului social
prin influențarea factorilor contributivi mai profunzi care explică și determină acțiunea cauzală
negativă individuală.
Pentru a putea fi satisfăcută această necesitate, corelația n-ar putea fi concepută numai sub forma
unei relații cauzal-mecanice între autorul faptei și rezultat, ci ar trebui identificată o altă formă de
corelație care să valorifice legăturile mai profunde dintre autor și faptă, resorturile psihice adânci
care explică manifestarea individuală.
Cerința unei corelații între fapta și autor izvorăște și din nevoia raportării conduitei, care provoacă
conștient un rezultat, la un anumit sistem de valori, existent în societate, investigație posibilă numai
cu privire la o fapta concretă care aparține psihic și tipic agentului. 294
Aceasta necesitate ar putea fi satisfăcută în măsura în care, în cadrul corelației menționate, s-ar
accentua trăsăturile profunde ale conștiinței agentului, manifestate cu ocazia faptei comise, modul
în care a funcționat capacitatea de autoevaluare a propriei conduite în lumina anumitor criterii de
valori.
În viziunea modernă a teoriei psihologice, autorul faptei nu mai poate fi privit ca autor cauzal,
producând orbește modificări în lumea exterioară, ci poate fi privit și ca o persoană responsabilă,
capabilă să-și dea seama de ceea ce face și să-și dirijeze voința în cunoștință de cauză.
În acest mod, răspunderea penală se subiectează, se manifestă, se umanizează, apărând ca o
consecință a unei comportări umane conștiente. Cu ajutorul faptului că fapta concretă dezvoltă
laturile negative ale procesului agentului, societatea poate să acționeze mai eficient și în cunoștință
de cauză asupra acesteia.
Procesele psihice ale vinovăției se desfășoară în forul lăuntric al subiectului și devin relevante prin
manifestări exterioare ale acestuia.
Aceste procese nu sunt altele decât cele care constituie substratul psihic comun al oricărei acțiuni
umane.
Cu ocazia anchetei penale, datorită apariției raportului juridic procesual penal, se va stabili un
contact direct între părțile acestui raport juridic și anume statul reprezentat de organele sale abilitate
să soluționeze cauza penală și infractorul care urmează a fi tras la răspundere penală pentru faptele
săvârșite. Raportul juridic procesual penal conduce la confruntare între organele de urmărire penală
și inculpat. Această confruntare se va manifesta preponderent pe plan psihologic.
Declarațiile învinuitului/inculpatului au o dublă importanță. În primul rând sunt izvor de probațiune
în cauză. Fără aceste declarații uneori este greu să se stabilească diferite împrejurări care au o
importanță esențială pentru cauză, deoarece există o serie de fapte pe care învinuitul le cunoaște mai
bine ca oricine, iar alte fapte sunt recunoscute uneori de învinuit. De aceea, încercările unor

criminaliști de a aplica principiile efectuării anchetei penale prealabile într-un asemenea mod, încât
să nu mai fie deloc nevoie de declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt injuste.
În al doilea rând, în stadiul anchetei prealabile, declarațiile învinuitului/ inculpatului sunt un mijloc
de apărare al acestuia. În legătură cu acestea, sarcina anchetatorului constă în faptul de a da
învinuitului posibilitatea să-și expună cât mai complet argumentele sale, să-l ajute să-și amintească
și să adune probe, să le compare cu alte probe și să le aprecieze. Practic, aceste două laturi ale
ascultării învinuitului sunt indiscutabil legate între ele. Ascultându-l pe învinuit, anchetatorul se
străduiește să-l facă să-și amintească, iar dacă nu spune adevărul să descopere minciunile acestuia.
Verificând declarațiile învinuitului, anchetatorul urmărește concomitent un dublu scop; să
stabilească fapte și să rezolve problema răspunderii penale a învinuitului.
Din punct de vedere psihologic, trebuințele se reflectează în conștiința omului ca mobil al
comportamentului posibil și, în cazul unui concurs de împrejurări pot determina luarea unor
rezoluții pentru săvârșirea unor infracțiuni. 295
În acest stadiu se formează, totodată, și premisele subiective ale săvârșirii faptei condiționate fiind
în afara trebuințelor personale de reprezentările, deprinderile, scopurile, interesele, predispozițiile
psihice care caracterizează persoana făptuitorului, precum și de împrejurările favorizante, cu valență
declanșatoare.
Caracterizante etapei laturii subiective a infracțiunii sunt procesele psihice ce au loc din momentul
luării hotărârii până la pregătirea și săvârșirea faptei.
Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea este rezultanta unor îndelungate și profunde procese
psihice, interesând, în special, latura reflexiv afectivă. La acest moment are loc un intens consum
interior, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât și mai ales
asupra mizei puse în joc.
Un rol deosebit în luarea hotărârii îl are funcția de protecție-anticipare, care generează câmpul
reflexiei asupra consecințelor în raport cu reușita-nereușita, sentimentul satisfacției coexistând cu
trăirea anxiozității, nesiguranței și îndoielii.
Datorită faptului că sunt deosebit de intime și de intense, toate aceste procese psihice presupun un
mare consum psihic, desfășurându-se la unii infractori într-un înalt grad de surescitare.
Cunoașterea cât mai neîntârziată a personalității învinuitului sau inculpatului și a formelor de
exteriorizare a stărilor psihice ale acestuia va ajuta organul de urmărire penală ce conduce ancheta
să aleagă momentul potrivit pentru punerea unor anumite întrebări decisive și să-și impună
personalitatea față de cel anchetat. Cunoașterea personalității învinuitului sau inculpatului și
îndeosebi a temperamentului său va urma înțelegerea exteriorizării stărilor psihice ale acestuia, căci
caracteristicile de temperament vor juca rolul determinant în îmbinarea stărilor emotive cu nivelul
comportamentului social.
Organul de urmărire penală care se ocupă cu anchetarea învinuitului sau inculpatului va urmări
efectul fiecărei întrebări asupra celui anchetat, acordând o atenție deosebită oscilațiilor privirii, apoi
mușchilor feței și mișcărilor mâinilor.
Infractorii ocazionali, în general, își vor recunoaște mai ușor faptele decât infractorii recidiviști,
care, în afară de cazuri absolut evidente, vor încerca să tergiverseze, să inducă în eroare, sau cel
puțin, să-și îmbunătățească situația prin recunoașterea, numai parțială, a faptelor comise.
Comportamentul extrem de variat al învinuitului sau inculpatului, în timpul ascultării se manifestă,
în cea mai mare parte, din cauza formelor de apărare, atitudinii defensive pe care le adoptă și care se
exteriorizează prin atitudini de aroganță, siguranță sau sub diferite forme de servilism, stări psihice
confuze.
În unele cazuri, o anumită atitudine rămâne aceeași pe întreaga perioadă a anchetei, în alte cazuri
trecerea de la o atitudine la alta se face lent sau brusc, odată cu administrarea probelor hotărâtoare
în cauza respectivă.
Chiar în situația în care învinuitul sau inculpatul este nevinovat și are încredere în obiectivitatea
cercetărilor, prin însăși situația de suspiciune în care este pus și datorită încordării psihice pe care o
trăiește, se va comporta, în parte, ca un infractor real, adaptând diferite atitudini, după

temperamentul și nivelul de comportare socială.
În baza contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica
învinuitului/inculpatului ca pe o realitate evidentă, ca pe o 296
totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și
dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens anchetatorul
trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin
aceasta procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate,
simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării.
Învinuitul/inculpatului poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de
suferință, boală, leșin, atitudinea de revolta și de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a
intimida pe anchetator.
Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme,
ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind de regulă consecința exploatării calificate a unor
momente psihologice create pe parcursul ascultării. Spre deosebire de acestea, manifestările
involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate
preponderent sub dependența sistemului neurovegetativ, ele nu pot fi mascate și nu pot fi provocate
de om în mod voit.
Literatura de specialitate subliniază că cele mai ilustrative manifestări în acest sens sunt: înroșirea,
paloarea feței, creșterea volumului vaselor sanguine, observabile în zona carotidei și la tâmple,
spasmul glotic, tremurul vocii, sudorația temporală, frământatul mâinilor, perioada de latență în
răspunsuri, evitarea privirii anchetatorului. Este evident că un anchetator experimentat nu poate
scăpa un astfel de comportament. Pentru aceasta, tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame,
contra întrebările, etc. vor fi suficient de lămuritoare asupra conduitei unor persoane care trăiesc din
plin disconfortul psihic intern în contact cu autoritatea. Experiența demonstrează nu greutatea de a
surprinde aceste aspecte, ci interpretarea lor corectă.
Nu rareori inhibiția emoțională, teama inocentului prilejuită de contactul interpersonal cu
reprezentantul autorității, este interpretată ca un indiciu al vinovăție, iar comportamentul
învinuitului se apreciază ca fiind simulat. Cu privire la problematica interpretării corecte a tabloului
psihocomportamental, ea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medicală
etc. dar a cere acestor discipline punerea în formule interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a
conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare este mult prea pretențios.
Trecerea de la știință către arta anchetei judiciare se face în expresia concretă, prin personalitatea
anchetatorului, observator și investigator fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării.
Revenind la acest aspect, trebuie să se discearnă între motivele care provoacă starea emoțională. Ele
sunt, ca primă posibilitate, legate de labilitatea psihotemperamentală a individului învinuit, de
trecutul sau infracțional, de starea prezentă, de problemele personale pur și simplu, inclusiv starea
de sănătate psihomedicală, sau ca o a doua posibilitate, izvorând exclusiv în raport cu problematica
critică a cauzei pentru care acesta este cercetat.
De regulă, procedând la discuții introductive, corelate, legate de situația familială, profesională,
antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă ș.a. 297
se obține o anumită deconectare a individului, o încălzire a relației interpersonale, absolut necesară
trecerii către chestionarea cu privire la bănuiala ce i se aduce.
În cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional, sfera în care intră de regula minorii, femeile,
bătrânii, convalescenții, fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară ca o
condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis,
degajat, în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorității și ce obligații le revin. Nerealizarea
acestui climat poate duce, mai ales atunci când se realizează procedeul frontal al ascultării, odată cu
atacarea problemei critice, la inhibările emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu de manifestări
mimico-gesticulare și neurovegetative. Labilul emoțional, chiar fără a fi vinovat, va reacționa și-și
va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale pe care o resimte față

de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv față de
interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului, pe lângă faptul că
semnifică lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în
gândirea și stările sufletești ale învinuitului emotiv.
Există în acest punct al contactului interpersonal, pericolul de a se interpreta greșit așa zisul
,,moment psihologic” creat și de a-l ,,exploata eficient” prin chestionare directă, implicare, precizări
cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe poate complica și mai mult tabloul
psihocomportamental al emotivului, el putând ajunge, în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor
fapte pe care nu le-a săvârșit. Din acest motiv trebuie privită cu multă precauție orice relatare a
învinuitului și, în special, tot ceea ce afirmă și îi este defavorabil. Așa stând lucrurile, dacă labilul
emoțional, în situația bănuitului-învinuitului care totuși nu a comis fapta, i s-a creat un climat
introductiv de încredere, realizat prin abordarea în faza contactului inițial, a unor problematici
colaterale, față de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o intervenție,
să strecoare o glumă sau să știe să asculte cu răbdare, i se poate aduce în față problematica critică
fără niciun risc. Mai mult, aceasta prilejuiește, de regulă, un comportament în care se descifrează
ușor indiciile naturaleții și dezinvolturii în argumentare și justificări, sinceritatea surprinderii,
învinuitul manifestând mai degrabă curiozitate față de învinuire decât teamă, exprimându-și păreri,
răspunzând prompt la întrebări și punând la rândul său o serie de întrebări.
Altfel stau lucrurile în situația în care în persoana învinuitului/inculpatului se află chiar autorul
faptei. Se constată, de regulă, ca discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele
scontate. Ambianta rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer
în dialog, ,,nu dă nimic de la el”. De exemplu, în discuțiile inițiale avute cu N.V., învinuit de
inițierea constituirii unei Societăți de Administrare a Investițiilor fără autorizarea autorității de
control, a reușit, împreună cu M.N. și G.D., să intervină pe piața de capital, și sub fațada unei
persoane juridice ce prezenta aparența de legalitate a unei entități agreate și autorizate de către
autoritatea de control, a contactat mai multe victime. Acestea, atrase de oferte spectaculoase au fost
convinse să întocmească dosarele de tranzacționare, să emită ordinele de cumpărare a valorilor
mobiliare de pe piață și, cel mai important, să achite taxele și comisioanele prevăzute în contractele
încheiate. După ce s-a făcut plata, victimele înșelăciunii au 298
constatat că în realitate tranzacția nu a avut loc, iar N.V ., M.N. și G.D. și-au însușit banii. Cu ocazia
audierii lui N.V., prins de organele de anchetă la ieșirea din țară, M.N. și G.D. reușind să scape, deși
au fost puse în discuție aspecte cu o problematică diversă, totuși nu s-a putut obține o deschidere
către dialog, atmosfera rămânând artificială, cu lungi tăceri, lipsită complet de inițiativa firească și
spontaneitatea contextului care i se oferea. Analizând comparativ reactivitatea mimico-gesticulară a
învinuitului, o fină interpretare va surprinde faptul că, dacă totuși pe fondul sărac al dialogului
colateral, se obțin răspunsuri și crâmpeie de discuții în limite relativ normale, nu același lucru se
întâmplă atunci când se atacă problemele critice.
Au existat și situații când fraudatorii au fugit fără urmă. Este cazul lui C.S., fost președinte C.A. și
director general de Bursă. C.S. a dispărut din țară în luna octombrie 2012 cu banii clienților unei
firme pe care o deținea și prin care tranzacționa pe piețele externe. Firma WBS Holding înregistrată
în Insulele Virgine Britanice, prin care clienții lui C.S. ar fi tranzacționat pe piețele externe, nu este
înregistrată la C.N.V.M., astfel că activitatea acesteia nu este supravegheată de Comisie. C.S. a fost
acționar la WBS România până în anul 2011, când a vândut acțiunile pentru a evita o
incompatibilitate cu funcțiile de președinte CA și director general. La finele lunii septembrie 2012,
pe piața de capital au existat unele zvonuri potrivit cărora C.S. ar fi promis unor clienți ai firmei sale
care erau și acționari ai Sibex că le va cumpăra prin intermediul Casei de Compensație și a
Depozitarului Sibex titlurile deținute la bursă, iar ulterior va delista operatorul de piață. Acest
scenariu încalcă însă prevederile pieței de capital. C.S. a fost asociat minoritar la firma MediaBit
Software SRL în perioada iulie 2006 – septembrie 2012, firmă ce operează și platforma online
HotNews.ro. Inițial C.S. a avut o participare de 10% din părțile sociale, participare diminuată în
anul 2010 la 9% în urma unei majorări de capital. C. S. a fost investitor financiar în firmă, fără

niciun rol în activitatea de zi cu zi a platformei HotNews.ro. La momentul dispariției cu tot cu bani,
C.S. nu mai era asociat în firmă, prin vânzarea părților sale sociale către R.C. în septembrie 2012.
375
375 HotNews.ro din 11 octombrie 2012.
Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului cuprinde metode și mijloace legale, folosite în
activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice care să contribuie la
aflarea adevărului și la clarificarea aspectelor cauzei.
Există diverse procedee tactice aplicate în ascultarea învinuitului sau inculpatului în faza adresării
de întrebări.
Întrebările de detaliu se folosesc pentru a obține de la învinuit sau inculpat amănunte referitoare la
diferite împrejurări ale faptei săvârșite, amănunte care să permită organului de urmărire penală
verificarea explicațiilor lui. Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului sau
inculpatului netemeinicia declarațiilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor.
Ascultarea sistematică se folosește mai ales în cazurile cu grad ridicat de dificultate, pentru a-l
obliga pe învinuit sau inculpat să ofere explicații logice cronologice, succesive la toate aspectele
care constituie obiectul învinuirii. 299
În cadrul acestui procedeu, prin întrebările problemă, învinuitului sau inculpatului i se solicită să
clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, date cu privire la persoanele participante
și modul în care a acționat fiecare.
În cazul când există mai mulți învinuiți sau inculpați în cauză, fiecare trebuie ascultat cu privire la
activitatea proprie, cât și separat, cu privire la activitatea fiecărui participant.
Ascultarea încrucișată este folosită cu scopul de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului sau
inculpatului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite.
Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit sau inculpat de către doi sau mai
mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special în același scop și cunosc problematica cauzei în
care se face ascultarea.
Procedeul prezintă un anumit avantaj care constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se
acordă posibilitatea să-și pregătească răspunsurile neconforme cu adevărul, întrebările fiind adresate
de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susținut alert.
Dar, procedeul ascultării încrucișate prezintă și dezavantaje, cum ar fi: derutarea persoanelor cu
structură psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși se pot încurca reciproc, mai ales
în cazul în care nu toți stăpânesc perfect problematica cauzei.
IV .5. PARTICULARITĂȚI ÎN CERCETAREA INFRACȚIUNII DE SPĂLARE DE BANI ÎN
DOMENIUL PIEȚEI DE CAPITAL
În baza Convenției de la Viena și a Convenției de la Palermo, statele U.E. ar trebui trebuie sa
extindă infracțiunea de spălare a banilor la toate infracțiunile grave, inclusiv cele din domeniul
pieței de capital, cu scopul de a include cea mai vastă gamă de infracțiuni.
Țările trebuie să adopte măsuri similare acelora prevăzute în Convenția de la Viena, Convenția de la
Palermo și Convenția privind Finanțarea Terorismului, inclusiv măsuri legislative, pentru a permite
autorităților competente sa blocheze sau să sechestreze și să confiște următoarele, fără a prejudicia
drepturile unei terțe părți de buna credință:
a) bunurile spălate;
b) veniturile obținute sau instrumentele folosite sau destinate comiterii infracțiunii de spălare de
bani sau a infracțiunilor predicat;
c) bunurile ce reprezintă venituri obținute din sau sunt utilizate sau destinate a fi folosite în
finanțarea terorismului, a actelor de terorism sau a organizațiilor teroriste;
d) bunurile de valoare corespunzătoare.
Asemenea măsuri ar trebui sa includă competența de:
a) identifica, a urmări și a evalua bunurile care sunt supuse confiscării; 300
b) a lua măsuri asigurătorii, cum sunt blocarea și sechestrarea pentru prevenirea oricărei operațiuni,

transfer sau înstrăinare a unor asemenea bunuri;
c) acționa pentru prevenirea sau anularea acțiunilor care aduc prejudicii capacității statului de a
recupera bunul care este supus confiscării și
d) de a lua orice măsuri adecvate de investigare.
Țările pot avea în vedere adoptarea de măsuri, care să permită confiscarea unor astfel de câștiguri
sau instrumente de realizare a acestora, fără să necesite o condamnare penală (confiscare fără a fi
bazată pe o condamnare) sau să ceara unui infractor să demonstreze originea legală a proprietății
pretinse a fi pasibilă de confiscare, în măsura în care o astfel de cerință este în conformitate cu
principiile legilor interne376.
376www.cnvm.ro / Prevenirea și combaterea Spălării Banilor și Finanțării Terorismului/ Noile
recomandări F.A.T.F. adoptate de către Grupul de Acțiune Financiară Internațională (standardele
internaționale privind combaterea spălării banilor și finanțarea terorismului și a proliferării).
IV.5.1. INVESTIGAREA ȘI CERCETAREA INFRACȚIUNILOR
Sistemul economic mondial, integrat și globalizat înghite anual miliarde de dolari și euro proveniți
din infracțiuni și fraude. Banii murdari ca produs financiar al afacerilor cu droguri, armament și
contrabandă, la care se adaugă o nesfârșită listă de delicte (corupție, industria produselor
contrafăcute, evaziune fiscală, trafic de ființe umane, industria pornografică, prostituția etc.) sunt
injectați în bănci și instituții de investiții, după ce călătoresc prin circuitele mondiale ale finanțelor
pentru a fi albiți prin metode aparent nedetectabile.
COPIAT…TEZA MORAR, 2009, pagina….79
Frauda lezează economia în ansamblul ei, cauzează imense pierderi
financiare, și slăbește stabilitatea socială, amenință structurile
democratice, determină pierderea încrederii în sistemul economic,
corupe și compromite instituțiile economice și sociale.
Investigarea și cercetarea infracțiunilor de spălare a banilor, implicit și prin instituții de investiții,
se realizează în funcție de formele concrete de manifestare a acestui complex de infracțiuni, care
poate cunoaște următoarele tipologii:
a. spălarea banilor obținuți din contrabandă și evaziune fiscală, prin intermediul sistemului bancar
de către persoane, specializate în înființarea și folosirea firmelor fantomă, pentru a transfera ilegal
în străinătate fondurile obținute din astfel de activități ilegale, pe baza unor documente financiar-
bancare false;
b. transferarea succesivă a unor mari sume de bani, în baza unor operațiuni comerciale nereale, din
conturile curente ale societăților comerciale ce desfășoară activități aparent legale, în contul unor
firme fantomă, în scopul diminuării veniturilor impozabile;
c. crearea de circuite financiare și comerciale fictive prin folosirea de societăți de tipul fantomă, în
scopul obținerii de rambursări ilegale de T.V.A.; 301
d. însușirea în mod ilegal de la bugetul statului a Taxei pe Valoarea Adăugată, prin supraevaluarea
prețurilor unor mărfuri exportate sau prin evidențierea în documentele contabile a unor operațiuni
fictive de export;
e. debitarea conturilor curente aparținând societăților comerciale, prin realizarea de retrageri de
numerar de către administratorii sau reprezentanții unor firme prin folosirea unor documente de
identitate false si/sau a unor documente justificative întocmite în fals;
f. ascunderea provenienței sumelor în valută prin obținerea unor credite garantate cu astfel de sume,
care ulterior nu sunt rambursate și sunt urmate de executarea sumelor constituite drept garanție;
g. spălarea de mari sume de bani prin metoda creditării firmelor proprii de către administratori,
urmată de ,,restituire credit asociat” și schimbarea în valută, schemă folosită, inclusiv de către cei
care pe baza unor circuite comerciale fictive își însușesc T.V.A. în mod ilegal de la bugetul
consolidat al statului.
Activități cercetare penală:
– solicitarea de la Oficiul Registrului Comerțului a dosarelor de constituire și funcționare ale

societăților comerciale ce fac obiectul cercetărilor;
– solicitare la Direcția Generală de Informații Fiscale din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a
datelor cuprinse în Declarația 390 privind livrările și achizițiile intracomunitare și Declarația 394
privind livrările și achizițiile, inclusiv prestarea de servicii, declarații depuse de agenții economici
de la 01 ianuarie 2008;
– verificări la organele fiscale competente teritorial privind situația raportărilor financiare depuse de
societățile în cauză;
– verificări la Autoritatea Națională a Vămilor cu privire la situația operațiunilor de comerț exterior
(când se impune vor fi ridicate documente atât de la organele vamale cât și de la comisionarii
vamali);
– se vor efectua verificări la direcțiile de taxe și impozite locale în a căror rază |teritorială de
competență fie își au declarate domiciliile/reședințele, fie există informații că dețin bunuri imobile
persoanele fizice sau juridice ce fac obiectul cercetărilor pentru identificarea acestora în vederea
instituirii sechestrului asigurător;
– în cazul în care se impune percheziționarea mai multor imobile, vor fi organizate acțiuni
materializate în descinderea simultană la toate locațiile respective cu sprijinul unităților speciale de
intervenție rapidă ale poliției și de supraveghere operativă în scopul de a împiedica distrugerea,
ascunderea sau deteriorarea mijloacelor de probă;
– persoanele care fac obiectul cercetărilor în dosarul penal și care sunt identificate la locațiile
percheziționate, vor fi conduse la unitățile de parchet în baza mandatelor de aducere emise de
procuror;
– se vor solicita de la operatorii de telefonie fixă și mobila, după ce a fost începută urmărirea penală,
cu autorizarea motivată a președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în
primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află
sediul parchetului din care face parte procurorul
302
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori a judecătorului desemnat de acesta, la
cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, potrivit legii, listingurile
convorbirilor telefonice efectuate de la posturile telefonice folosite de membrii grupului infracțional
organizat, cu identificarea completă a titularilor, apelaților, apelanților și a adreselor de facturare;
– când se impune, va fi dispusă efectuarea de constatări tehnico-științifice, după caz, de către
specialist din cadrul Institutului Național de Criminalistică, Ministerul Finanțelor Publice –
A.N.A.F., O.N.P.C.S.B., B.N.R.
Totodată, pentru documentarea activității infracționale în cazurile de spălare a banilor prin
intermediul sistemului bancar, ofițerii de poliție judiciară urmăresc principalele aspecte:
– solicitarea de la Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți Biroul de Credite S.A.
de date privind situația financiară a persoanelor fizice și juridice suspecte a fi implicate în
operațiuni de spălare a banilor;
– situația conturilor deschise în lei sau valută (curente sau de depozit) – se solicită la Ministerul
Finanțelor Publice – Direcția Generală de Tehnologie a Informațiilor, cu avizul scris al procurorului
ce instrumentează cauza;
– dosarul de deschidere a conturilor, rulajul acestora și documentele bancare ce stau la baza
operațiunilor pe cont – se solicită de la unitățile bancare unde sunt deschise conturile cu avizul
procurorului în conformitate cu dispozițiile legale referitoare la secretul bancar/profesional; se vor
urmări în special tipurile de operațiuni efectuate (creditări/debitări bancare și intrabancare,
transferuri externe, operațiuni cu numerar: retrageri/depuneri, schimb valutar, etc).
– respectarea prevederilor referitoare la cunoașterea clientelei (Legea nr. 656/2002 modificata,
Regulamentul nr.9 al Băncii Naționale a României din 03 iulie 2008, Normele interne bancare);
– verificarea documentației depuse cu ocazia deschiderii conturilor sub aspectul concordanței

identității persoanelor, certificarea copiilor de pe actele de identitate de către funcționarii bancari;
– analizarea concordanței actelor autentice prezentate de clienți (procuri, delegații, acte eliberate de
O.N.R.C.) cu datele de identificare ale celor menționați în documente;
– înregistrări de imagini video cu privire la persoanele care efectuează operațiunile;
– modul de întocmire și respectare a circuitului documentelor aferente operațiunilor bancare
efectuate respectiv: verificarea specimenelor de semnătură, identificarea persoanelor care se
prezintă să efectueze operațiunile, dacă instrumentele de plată prezentate îndeplinesc în totalitate
condițiile stabilite de lege pentru a putea fi operate.
În cauzele complexe cu un număr mare de făptuitori, vor fi efectuate analize de către Unitatea
Centrală de Analiză a Informațiilor, având corespondent la fiecare 303
inspectorat județean de poliție, respectiv Unități Teritoriale de Analiză a Informațiilor.
După efectuarea tuturor actelor de urmărire penală dispuse prin ordonanța de delegare a
competenței, ofițerii de poliție judiciară vor întocmi un proces-verbal de consemnare a efectuării
actelor dispuse, în care vor fi descrise toate activitățile efectuate și va fi înaintat unității de parchet.
În situația în care, ofițerii de poliție judiciară se sesizează din oficiu despre săvârșirea unor
infracțiuni generatoare de bani murdari, de spălare a banilor, se întocmește un proces-verbal în care
sunt descrise în amănunt aspectele constatate, persoanele și faptele penale săvârșite. Acest proces-
verbal, după ce se înregistrează în registrul lucrărilor penale, împreună cu documentele care au stat
la baza întocmirii acestuia, se înaintează de îndată structurii de parchet competente pe baza unui
referat cu propunere de declinare a competenței.
ATENTIE….IN TEZA MORAR, 2009….pagina 291 (Inregistrarile
audio si video)
IV.5.2. MIJLOACE INVESTIGATIVE SPECIALE
IV.5.2.1. Interceptările și înregistrările audio sau video
Folosirea tot mai largă a mijloacelor tehnice de comunicare la săvârșirea infracțiunilor a determinat
legiuitorul să includă în cadrul mijloacelor de probă interceptările și înregistrările audio sau video.
Înregistrările audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de
informații și obținerea de probe pentru combaterea fraudelor pe piața de
capital, dar nu numai pentru acest tip de infracțiuni, constituie un
subiect de discuții controversat, atât la nivel național cât și
internațional.
Controversa în domeniu este determinată pe de o parte de cerințele tot
mai mari pentru utilizarea ca probe a înregistrărilor audio sau video –
contrapondere la amploarea fără precedent a activității grupurilor
criminale, mafiote și teroriste care utilizează în acțiunile lor cele mai
înalte tehnologi din domeniul comunicațiilor, iar, pe de altă parte, de
către imperativele principiului respectării vieții intime, private și de
familie.
În același timp înregistrările audio și video sunt mijloace de probă facile
și relevante.
Curtea Europeană de Justiție, de regulă, în cazuistica soluționată, atunci
când au fost utilizate aceste mijloace, de organele de stat, autorizate de
factorii în drept, a relevat ca primordial, principiul respectării vieții

intime, de familie și private.
Legiuitorul român, în consens cu legislația europeană în domeniu,
abordează problema înregistrărilor audio și video numai prin prisma
obținerii unor mijloace de probă de către organele abilitate de stat
pentru a fi administrate în instanță377.
Astfel, potrivit art. 91 C.pr.pen. privind înregistrarea convorbirilor, înregistrările pe bandă
magnetică a unor convorbiri, efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-
procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în cauzele și în condițiile prevăzute de lege, dacă
sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care
urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului, pot servi ca
mijloc de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului. 304
În alineatul 2 al aceluiași articol se arată durata pentru care se dă autorizarea, iar în alineatul
următor se precizează că înregistrările prevăzute la alin. 1 pot fi făcute și la cererea motivată a
persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume
desemnat de procurorul general.
În art. 91 C.pr.pen. privind certificarea înregistrărilor se menționează procedura de urmat de către
organul de urmărire penală în legătură cu aflarea adevărului.
Art. 91 C.pr.pen. referitor alte înregistrări precizează că modalitățile și condițiile de efectuare a
înregistrărilor arătate în alineatele precedente sunt aplicabile și în cazul oricărei alte înregistrări a
convorbirilor pe bandă magnetică, autorizate conform legii. Înregistrările de imagini sunt
reglementate de art. 91 C.pr.pen., în care se arată că dispozițiile art. 91 sunt aplicabile și în cazul
înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută de art. 91, cu
excepția redării în formă scrisă, după caz.
378 O condiție de bază a activității desfășurate în acest domeniu o reprezintă respectarea vieții
intime, familiale și private ale persoanei. Acest drept derivă din Constituție (art. 26) dar și dintr-o
serie de reglementări internaționale cum este Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care
România a aderat, dar și dintr-un alt document, care apreciem că ar putea reprezenta un punct de
referință pe această temă, studiul intitulat Cele mai bune practici de monitorizare a interceptării
comunicațiilor și supravegherii secrete. Acest studiu a fost realizat de experți în dreptul penal și
aspecte criminologice de pe lângă Comitetul European de Miniștrii, prezent la Reuniunea de la
Strasbourg din anul 2000.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a demonstrat că,
într-o serie de țări, organe abilitate de stat au încălcat acest articol, fie ca urmare a unor lacune
legislative, fie printr-o interpretare eronată a acestuia, fie din alte rațiuni, ceea ce a determinat
soluții care să dea câștig de cauză petiționarilor care s-au adresat acestui for.
Spre exemplificare, menționăm cazurile:
NIEMEZ contra Germaniei – percheziționarea unui cabinet de avocat în cadrul unor urmăriri 
penale contra unui terț;
SILVER și alții contra Regatului Unit – interceptarea corespondenței deținuților condamnați în 
Anglia și Țara Galilor;
CAMPBEL contra Regatului Unit – interceptarea corespondenței. 
KLASS și alții contra Germaniei – contra legislației care autorizează, în anumite condiții, 
supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice;
MALONE contra Regatului Unit – supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice, 
KRUSLIN contra Franței – ascultări telefonice efectuate de către un ofițer al poliției judiciare. 
Din studierea spețelor menționate mai sus rezultă:
În toate cazurile, măsurile au fost întreprinse de organe abilitate de stat, cu autorizarea prealabilă a
autorităților sau factorilor în drept; Prin măsurile întreprinse s-au obținut probe în baza cărora s-au

pronunțat instanțele judecătorești internaționale; Unele din măsuri au fost întreprinse în spații
private; Măsurile întreprinse au fost determinate de necesități prevăzute în art. 8 alin. 2, Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, deci au avut ca suport legal rațiuni de stat; Toată cazuistica
vizează metode și mijloace specifice de acțiune de competența organelor specializate de stat;
Suportul legal al soluțiilor date în cauzele soluționate de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului l-a constituit art. 8 alin. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Legislația penală din România (Codul de procedură penală) permite înregistrarea audio sau video,
ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru documentarea fraudelor
financiare astfel:
– înregistrarea convorbirilor se efectuează de către organul de urmărire penală, cu autorizarea
prealabilă a judecătorului anume desemnat;
– scopul urmărit prin înregistrarea convorbirilor îl reprezintă obținerea de probe care să fie
administrate în instanță;
– înregistrările de imagini în scopul menționat se realizează în aceleași condiții și cu respectarea
acelorași proceduri standard. Se prezumă că structurile specializate de stat abilitate să recurgă la
aceste mijloace de acțiune și-au elaborat metodologii interne de aplicare a prevederilor legale
menționate, metodologii care sunt accesibile publicului larg.
ATENTIE….IN TEZA MORAR, 2009….pagina 292-293
Ținând seama de practicile unor țări europene în domeniu considerăm că
nici legiuitorul român nu a clarificat pe deplin următoarele aspecte378:
– Interceptările în situațiile de urgență, pericole grave, directe și
indirecte.
În toate statele europene monitorizate de Grupul de experți în drept
penal și aspecte criminologice de pe lângă Comitetul European de
Miniștri, legislațiile 305
interne conțin prevederi speciale în legătură cu interceptarea
comunicațiilor sau aplicarea metodelor de supraveghere electronică
pentru situațiile în care o întârziere în punerea lor în practică ar putea
avea ca rezultat pierderea unor probe vitale. Conform reglementărilor
interne din statele menționate, în astfel de situații se poate acționa fără
obținerea unei autorizații legale prealabile sau fără respectarea
procedurii standard, condiția fiind obținerea ulterioară a autorizării ori
sistarea măsurii dacă factorul în drept nu o aprobă.
În toate statele europene monitorizate, sistemele juridice interne făceau
o diferențiere clară între locurile publice și cele private, în ceea privește
folosirea acestor mijloace. În principiu, utilizarea de mijloace speciale în
locuri publice este permisă fără o autorizare din partea autorităților.
Care este procedura de urmat de către polițiștii sub acoperire care
efectuează înregistrarea cu mijloace ascunse a convorbirilor cu
persoane suspecte?
Deși este considerată o convorbire privată, această măsură este
permisă în unele state europene fără o autorizare prealabilă.
După o perioadă în care s-a manifestat reținere față de ele, în special datorită posibilităților de a fi

trucate relativ ușor, prin L. nr. 141 din 14 noiembrie 1996 s-a introdus în Codul de procedură
penală, la tit. III (Probele și mijloacele de probă), cap. II (Mijloacele de probă), secțiunea V¹
intitulată „înregistrările audio sau video”. Prin Legea nr. 281/2003 textele de la art. 91¹ -916 au fost
modificate, iar secțiunea a primit titulatura de „Interceptările și înregistrările audio sau video”.
Potrivit acestor reglementări, interceptările și înregistrările audio sau video constituie mijloace de
probă ce se administrează cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului. Ele se
realizează pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport, se dispun atunci când sunt date sau
indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se
efectuează din oficiu și au în vedere convorbirile sau comunicările persoanelor implicate.
Autorizarea se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în
primă instanță, în camera de consiliu, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea
făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Alin. 2 al art. 96¹ C.pr.pen. enumeră, cu titlu exemplificativ, infracțiunile în cazul cărora pot fi
autorizate interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, cum ar fi infracțiunile
contra siguranței naționale, trafic de stupefiante, trafic de arme, de persoane, spălarea banilor,
faptele de corupție ori alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot
fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de
comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
Autorizarea interceptării sau înregistrării convorbirilor și comunicărilor se dă pe un termen de până
la 30 de zile care poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând
depăși 30 de zile.
Durata maximă a interceptărilor și înregistrărilor autorizate nu poate depăși 120 de zile. Dacă au
încetat motivele care au justificat autorizarea, măsura va fi ridicată de instanță înaintea expirării
duratei stabilite, înregistrările și interceptările pot fi autorizate de instanța competentă și la cererea
motivată a persoanei vătămate, 306
dar numai cu privire la comunicările ce îi sunt adresate. Actul prin care se autorizează interceptarea
și înregistrarea convorbirilor și a comunicărilor este încheierea motivată, care cuprinde: indiciile
concrete și faptele ce justifică măsura, motivele care o fac indispensabilă aflării adevărului;
persoana, mijlocul de comunicarea sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt
autorizate interceptarea și înregistrarea. Deoarece textele de lege care reglementează această materie
nu sunt categorice, iar în doctrină s-au exprimat opinii diferite, apreciem că interceptările și
înregistrările convorbirilor și comunicărilor sunt activități procedurale care se desfășoară înaintea
începerii procesului penal, adică, în cadrul actelor premergătoare, în sprijinul acestei opinii se pot
aduce argumente logice și de text.
Așa după cum dispune legea, activitățile în discuție se efectuează dacă există date sau indicii
temeinice privind pregătirea unei infracțiuni.
Asta înseamnă că fapta penală nu s-a comis încă și, în consecință, nu poate fi vorba de un proces
penal. Pe de altă parte, interceptările sau înregistrările efectuate după consumarea infracțiunii (post
factum) de cele mai multe ori nu au nici o eficiență. Persoanele implicate știu că sunt puse sub
urmărire penală și vor fi rezervate în comunicările dintre ele. Ca atare, logica ne arată că măsurile în
discuție trebuie desfășurate înaintea comiterii faptei sau concomitent consumării acesteia, în felul
acesta fiind posibilă obținerea unor probe cu privire la împrejurările infracțiunii și la identitatea
făptuitorilor, în același timp, textele vorbesc despre făptuitori (art. 91¹ alin. 1 C.pr.pen.), persoană
vătămată (ari. 91¹ alin. 6 C.pr.pen.), persoane ale căror convorbiri sau comunicări au fost
interceptate și înregistrate (art. 91² alin. 4 C.pr.pen.). Dacă legiuitorul ar fi înțeles că aceste activități
se pot desfășura numai în cadrul procesului penal, ar fi întrebuințat alți termeni precum: învinuiți,
inculpați, parte vătămată, părți în procesul penal.
Potrivit art. 91² C.pr.pen., interceptarea și înregistrarea „sunt efectuate” de procuror sau de organul
de cercetare penală. Considerăm că prin expresia „sunt efectuate” s-a avut în vedere faptul că
procurorul sau organul de cercetare penală au sarcina legală de a aduce la îndeplinire aceste
activități procedurale. Tehnic, ele vor fi efectuate de persoane cu o calificare adecvată care dispun

de logistica necesară, în sensul acestei susțineri sunt și prevederile alin. 1 partea finală a art. 91
C.pr.pen. care dispun că persoanele chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt
obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită
conform Codului penal379.
379 A se vedea Ion Dumitru, Semnificația termenului „convorbiri” în art. 911 din Codul de
procedură penală, D. Nr. 1/1998, p. 87-88; D. Ciuncan, Înregistrările audio și video-mijloace de
probă în procesul penal , R. D. P. nr. 3/1998, p. 94-95; Carmen Silvia Paraschiv, Mircea
Damaschin, Înregistrările audio sau video și fotografiile , R. D. P. nr. 3/2001, p. 49-55; Ion Gh.
Gorgăneanu, Înregistrările audio video și fotografiile , R. D. P. nr. 1/1997, p. 50-55.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 911 alin. 1, 2 și 8 ar aduce
grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă în registrul
special prevăzut în art. 228 alin. 11, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor,
pe o durată de cel mult 48 de ore. 307
În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanța,
împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal
de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să
judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și
temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În
cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecatorul
va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art. 911 alin. 1-3 și
8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a
interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse sau, după caz, distruse de către
procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul
cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul
parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității și pot fi transmise
judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea
definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în
acest sens un proces-verbal.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă
din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau
săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 și 2.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul
cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un
proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, în care
se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor
telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori
comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei
convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri
sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar
dispozițiile art. 97 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. Corespondențele în altă limba decât cea
română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se
atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original
se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței,
la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea
convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic

sigilat, la dispoziția exclusivă 308
a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei. La prezentarea materialului de
urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale
în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Dacă în
cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre
aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe
care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în
plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și se păstrează până la împlinirea termenului de
prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-
se proces-verbal în acest sens. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile
înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în
art. 912 alin. 5 și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar
în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului. Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de
condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia
acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu
asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile
înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art. 912 alin. 5, cu
încuviințarea prealabilă a președintelui instanței. Dispozițiile art. 911-913 se aplică în mod
corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori
prin alte mijloace electronice de supraveghere. Dispozițiile art. 911 și 912 se aplică în mod
corespunzător și în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea
prevăzută în art. 913, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.
Interceptările și înregistrările audio sau video reprezintă activități procedurale a căror caracteristică
principală este tehnicitatea.
Pentru acest motiv legiuitorul a prevăzut reguli amănunțite, aproape până la detaliu, care constituie
în fapt și reguli de tactică criminalistică ori polițienească. Activitățile de interceptare și înregistrare
efectivă a convorbirilor, comunicărilor și a imaginilor exced, în opinia noastră, tacticii polițienești,
ținând mai mult de tehnica înregistrărilor respective.
Câteva reguli privind activitățile în discuție privesc pregătirea lor, desfășurarea și fixarea
rezultatelor. Ca măsuri pregătitoare trebuie avute în vedere următoarele: analiza temeinică a
informațiilor și selectarea celor care prezintă importanță; determinarea faptei sau a faptelor ce
urmează (se pregătesc) a se comite; persoanele implicate, sistemul relațional al acestora; stabilirea
în concret a comunicărilor ce vor fi interceptate (telefonice, prin fax, telex etc.), a detaliilor tehnice
(numere de telefoane, faxuri, locuri de întâlnire pentru a se purta discuții, căsuțe poștale, alte
sisteme de comunicare); stabilirea persoanelor a căror imagine înregistrată în anumite ipostaze ar
folosi la aflarea adevărului. În timpul desfășurării operațiunilor de interceptare și înregistrare de
către tehnicieni, procurorul și organul de cercetare penală vor trebui să analizeze permanent evoluția
situației pentru a propune în orice moment, dacă se impune, întreruperea acestor activități și
orientarea lor către alte persoane sau fapte. Este posibil ca 309
făptuitorii, mai cu seamă cei din aria crimei organizate, să provoace diversiuni pentru dezorientarea
organelor judiciare sau dirijarea lor pe direcții greșite.
Din această cauză, analiza permanentă a situației constituie o regulă tactică de bază. La fixarea
rezultatelor, ca etapă finală a interceptării și înregistrării, aportul persoanelor care investighează
efectiv cazul, trebuie să fie primordial. Aceasta datorită faptului că unele comunicări, convorbiri sau
imagini trebuie corelate cu detalii rezultate din cercetare.
O replică sau un gest pare total lipsit de importantă dacă nu este integrat unui context sau raportat
unor secvențe sau împrejurări ale cauzei.
Din acest motiv considerăm că datele și informațiile despre care s-a stabilit, la o primă evaluare, că
nu ar prezenta interes în cercetarea și soluționarea cauzei, să fie conservate până la dispunerea unei
soluții definitive. După cum se știe, reglementările cu privire la interceptările și înregistrările audio

sau video sunt de dată relativ recentă. Urmează ca de aici înainte, practica folosirii lor să genereze
reguli tactice în această materie.
IV .5.2.2. Accesarea sistemelor electronice de corespondență și interceptarea mijloacelor de
comunicare
ATENTIE….IN TEZA MORAR, 2009….pagina 293-294
Referindu-se, în mod expres, la interceptările mijloacelor de comunicare,
prin art. 911-art. 916 ale Codului de procedură penală sunt stabilite,
punctual, cazurile care permit o astfel de măsură restrictivă a drepturilor
și libertăților cetățenești, condițiile care trebuie îndeplinite, organele
judiciare care sunt îndrituite să efectueze aceste activități, modalitățile
de certificare a înregistrărilor și modalitățile de verificare a acestor
mijloace de probă.
Interceptările și înregistrările unor convorbiri sau comunicări, pe bandă
magnetică sau pe orice alt tip de suport, sunt condiționate, cumulativ,
de:
– autorizarea motivată a instanței , pe baza solicitării procurorilor, în
cazurile și în condițiile prevăzute de lege;
– existența unor date și indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează
din oficiu și
– utilitatea efectuării interceptării sau înregistrării prin prisma aflării
adevărului. În referire la acest ultim aspect, se prevede condiția ca
interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru stabilirea
situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților
nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată .
Același articol stipulează faptul că actul de autorizare este apanajul
președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece în primă
instanță, în camera de consiliu, sau în lipsa lui, a judecătorului desemnat
de acesta, și se dispune prin încheierea motivată care trebuie să
cuprindă: indiciile concrete și faptele care justifică luarea măsurii,
motivele pentru care aceasta este indispensabilă aflării adevărului,
specificarea persoanei la care se referă, a mijlocului de comunicare sau
a locului supus supravegherii, precum și perioada de autorizare.
Totodată, se prevede durata măsurii – maximum 30 de zile, condițiile în
care poate fi reînnoită – respectiv (generic) „ motive temeinic justificate ”,
fiecare 310
prelungire fără a depăși 30 de zile, limita maximă a efectuării
înregistrărilor – 120 de zile, condițiile de încetare a activităților
autorizate înainte de împlinirea termenului pentru care au fost dispuse –

„nu mai există motivele care le-au justificat ”.
Cazurile care permit luarea unei asemenea măsuri sunt prevăzute
limitativ în Codul de procedură penală: actele preparatorii sau actele de
executare (forma faptului consumat) la infracțiunile contra siguranței
naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în
cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau
alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu
modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave
ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare
electronică. .
Organele statale îndrituite să efectueze interceptările și înregistrările
sunt, potrivit art. 912, fie procurorul, care procedează personal la
efectuarea acestora, fie organele de cercetare penală, prin delegare de
competență, persoanele cu atribuții pe segment tehnic fiind obligate,
sub sancțiunea legii penale, să păstreze secretul operațiunii efectuate.
Reglementarea situațiilor de urgență – atunci când întârzierea obținerii
autorizării instanței aduce grave prejudicii activității de urmărire penală,
este prevăzută ca atare și revine procurorului; pronunțarea se face cu
titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, și cu condiția comunicării
măsurii instanței de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore.
ATENTIE….IN TEZA MORAR, 2009….pagina 295
Relativ la certificarea înregistrărilor, se
observă că, potrivit principiului simetriei, organelor statale
îndrituite să efectueze interceptările și înregistrările le revine
obligația întocmirii unui proces verbal în care se menționează
elemente precum: autorizația instanței (în sensul de
„instrumentum”), numărul/numerele posturilor telefonice între
care s-au derulat convorbirile, identitatea persoanelor care le-
au purtat (dacă este cunoscută), data și ora fiecărei convorbiri
și numărul de ordine al benzii magnetice/al suportului pe care
s-a făcut imprimarea.
Redarea integrală a convorbirilor, în formă scrisă, este obligatorie și se
anexează la procesul verbal care este supus certificării pentru

autenticitate de procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală în cauză ; Corespondențele în altă limbă străină trebuie
transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret autorizat ca
expert în domeniu de către Ministerul Justiției.
De asemenea, la procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a
suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se
păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi
pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea
instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii
de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri
speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau
completului învestit cu soluționarea cauzei.
În spiritul protecției datelor și informațiilor clasificate, legiuitorul a
instituit:
– excepția lipsei menționării, în procesul-verbal, a convorbirilor/
comunicărilor care conțin secrete de stat sau profesionale;
311
– întocmirea de procese-verbale separate, în condițiile care să asigure
păstrarea secretului/confidențialității, în cazul în care săvârșirea unei
infracțiuni are loc prin convorbiri/comunicări ce conțin secrete de stat;
– păstrarea benzii magnetice sau a oricărui tip de suport, precum și a
transcrierii integrale a copiilor proceselor-verbale, la sediul parchetului
sau la grefa instanței, în locuri speciale și în plic sigilat;
– posibilitatea ascultării sau copierii suportului pe care sunt imprimate
convorbirile înregistrate numai de către procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea
judecătorului.
Art. 91 indice 4 și art. 91indice 5 prevăd identitatea de condiții și
modalități de efectuare și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental,
localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de
supraveghere, precum și în cazul înregistrării de imagini.
Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, suportul pe care sunt imprimate
convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu
asigurarea confidențialității, și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a
răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-
verbal în acest sens. Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de
condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă,
suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei
la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea
confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate
poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art. 912 alin. 5, cu încuviințarea

prealabilă a președintelui instanței.
Referitor la „vocația” interceptărilor audio sau video de a fi folosite ca
mijloace de probă, regula generală comportă excepții – înregistrarea
convorbirii dintre avocat și justițiabil nu poate fi folosită ca mijloc de
probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații
concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către
avocat a unei infracțiuni dintre cele prevăzute în mod special de
legislația în vigoare.
În legătură cu verificarea interceptărilor și înregistrărilor audio și video,
ca mijloace de probă, Codul de procedură penală prevede că acestea pot
fi supuse expertizei tehnice, din oficiu sau la solicitarea părților ori a
procurorului.
În afară de aceste dispoziții procedural-penale, care, așa cum am mai
subliniat, constituie sediul general al materiei, există și alte acte
normative cu relevanță în domeniul de referință, ale căror dispoziții
procedurale, deși pertinente instituției restrângerii temporare a
exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, converg către
aplicarea, corespunzătoare, a dispozițiilor din Codul de procedură
penală.
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea
spălării banilor precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și
combatere a finanțării actelor de terorism (de care piața de capital
poate fi legată), modificată și completată, prevede posibilitatea
restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți
fundamentale, respectiv punerea sub supraveghere a conturilor bancare
și a conturilor asimilate acestora, punerea sub ascultare a liniilor
telefonice, accesul 312
la sistemele informatice ale persoanelor implicate, precum și
comunicarea de înscrisuri sau documente bancare, financiare sau
contabile, pe baza indiciilor temeinice cu privire la săvârșirea
infracțiunilor de spălare a banilor.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate, care, la art. 16, prevede, în aceiași parametri, posibilitatea
restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți
fundamentale, pe baza indiciilor temeinice referitoare la săvârșirea
infracțiunilor grave subsumate criminalității organizate și prevăzute ca
atare în cuprinsul ei, în scopul identificării făptuitorilor și al strângerii de
probe.
Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în
cadrul Ministerului Public, a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism, prin care se reglementează
posibilitatea punerii sub supraveghere a conturilor bancare și a

conturilor asimilate acestora – care revine procurorilor din cadrul acestei
direcții, dar și a punerii sub supraveghere, interceptării sau înregistrării
comunicațiilor și accesul la sistemele informatice – măsură ce poate fi
dispusă de judecător, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor
Codului de procedurală penală.
În cazurile urgente și temeinic justificate cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni prin intermediul sistemelor informatice, în
scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate
dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor
referitoare la traficul internațional, față de care există pericolul
distrugerii sau alterării.
În cursul urmării penale, conservarea se dispune de procuror prin
ordonanța motivată, la cererea organului de cercetare penală sau din
oficiu, iar în cursul judecății, de instanță prin încheiere.
Ordonanța procurorului sau încheierea instanței se transmite, de îndată,
oricărui furnizor de servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se
află datele de interes. Aceasta fiind obligată să le conserve imediat, în
condiții de confidențialitate.
Accesul într-un sistem informatic, precum și interceptarea și
înregistrarea comunicărilor desfășurate prin intermediul sistemelor
informatice se efectuează când sunt utile pentru aflarea adevărului, iar
stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi
realizată în baza altor probe. 380
380 Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției, Titlul III Prevenirea și combaterea criminalității informatice, Secțiunea 4,
Capitolul 5 Dispoziții procedurale, art. 54-57, Monitorul Oficial Partea I, nr. 279 din 21. 04. 2003.
Deosebit de aceste reglementări legale specifice dreptului comun,
particularizarea pe situațiile de siguranță națională rezidă din
prevederile Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea
terorismului, care specifică expres în ce constau măsurile privind
desfășurarea unor activități în scopul culegerii de informații.
Astfel, prin raportare la prevederile Legii nr. 51/1991, temeiul legal al
propunerii formulate de organele de stat cu atribuții în domeniul
securității naționale pentru restrângerea temporară a exercițiului unor
drepturi și libertăți cetățenești, rămâne neschimbat – amenințările la
adresa securității naționale 313
prevăzute de Legea nr. 51/1991 – conținutul solicitării formulate în scris
este identic cu cel prevăzut în această lege: prezentarea de date sau
indicii din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității
naționale, pentru a cărei descoperire, prevenire sau contracarare se
impune emiterea autorizării; categoriile de activități pentru a căror

efectuare este necesară autorizarea; identitatea persoanei ale cărei
comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei
care deține informațiile, documentele sau obiectele ce trebuie obținute;
descrierea generală – dacă și când este posibil, a locului unde vor fi
efectuate activitățile autorizate, și durata de valabilitate a autorizării.
Neschimbate rămân, de asemenea, atât conținutul actului de autorizare,
cât și prescripțiile referitoare la înlăturarea unor pericole iminente
pentru securitatea națională, care permit organelor de stat cu atribuții în
domeniu să efectueze activitățile specifice în absența autorizării
instanței, însă cu condiția înaintării solicitării de îndată ce este posibil,
și nu mai târziu de 48 de ore.
Elementele de noutate instituite prin această lege constau în aspectele
„procedurale” ale obținerii mandatului, respectiv:
– înaintarea propunerii, procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție (P .Î.C.C.S.J.), care prin procurori
anume desemnați, o examinează sub aspectul legalității și al
temeiniciei. Procurorul o poate respinge, prin rezoluție motivată – cu
comunicarea de îndată organului de stat care a formulat-o – în situația în
care o apreciază ca nejustificată. În caz contrar, procurorul general al
P .Î.C.C.J. sau prin înlocuitorul său de drept solicită președintelui Înaltei
Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse, sub
condiția/ cu rezerva respectării termenului de 24 de ore de la
înregistrare;
– examinarea solicitării astfel formulate în camera de consiliu, de
judecători anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și
Justiție, care o admit sau o resping prin încheiere motivată – cu
remiterea, după caz, a mandatului de autorizare;
– prevederea expresă în Legea nr. 535/2004 a aspectelor legate de
întreruperea activităților autorizate – odată cu încetarea temeiurilor care
le-au justificat – și comunicarea acestora procurorului general al P .
Î.C.C.J.;
– de asemenea, obligativitatea care revine organelor de stat cu atribuții
în domeniul securității naționale, de a informa, în scris, pe procurorul
general al P . Î.C.C.J., în legătură cu rezultatul activităților autorizate și
cu măsurile întreprinse;
– instituirea unui „arbitrariu” al judecătorului în legătură cu continuarea
activităților prin mandat, acestuia conferindu-i-se dreptul de a dispune
încetarea măsurilor „ dacă apreciază că nu se mai impune continuarea
activităților autorizate ”.
Legalitatea utilizării de mijloace specifice pentru interceptarea
comunicațiilor, cât și a modului în care au fost valorificate datele și
informațiile obținute, sunt obiective ale controlului exercitat de comisii

parlamentare însărcinate cu supravegherea activității generale a
instituțiilor din cadrul comunității de informații. Controlul permanent
exercitat de aceste comisii este 314
dublat de prezentarea în fața plenului parlamentului de rapoarte ale
instituțiilor în acuză, materiale puse la dispoziție în mod periodic –
semestrial sau anual – sau la solicitarea forului legislativ. Aceste
rapoarte, deși ample, nu menționează mijloacele specifice utilizate
pentru culegerea de informații, deci nu fac referire nici la interceptarea
comunicațiilor, fiind structurate pe capitole ce fac trimitere la
rezultatele obținute în anumite domenii de interes, activitatea de control
și exercițiul bugetar.
IV .6. ACTIVITĂȚILE DE INFORMAȚII ȘI INVESTIGAȚII DESFĂȘURATE DE
INVESTIGATORUL SUB ACOPERIRE
Pentru documentarea completă a activităților infracționale ofițerii de poliție judiciară, în toate
situațiile, vor desfășura următoarele activități:
– încadrarea informativă calificată a persoanelor care efectuează operațiuni suspecte de spălare a
banilor, prin punctarea, studierea, verificarea și recrutarea unor informatori cu un real potențial de
penetrare a mediului infracțional, de culegere și furnizare a informațiilor cu valoare operativă;
– deschiderea unei acțiuni informativ-operative în care vor fi lucrate calificat toate persoanele
suspecte în scopul identificării tuturor legăturilor infracționale, a locurilor și mediilor frecventate, a
mijloacelor de transport folosite, a mijloacelor de comunicație utilizate, precum și identificarea
bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea acestora și asupra cărora se poate institui sechestru
asigurător, cât și a bunurilor, valorilor, înscrisurilor sau documentelor ce prezintă suspiciuni de a fi
schimbate, transferate, ascunse, distruse sau disimulată originea ilicită a acestora;
– în cadrul activităților specifice desfășurate vor fi solicitate verificări structurilor specializate din
cadrul M.A.I., S.R.I., S.I.E. (investigații calificate, supravegheri operative, combinații informativ-
operative);
– vor fi identificate organizațiile și instituțiile ce pot pune la dispoziție probe și mijloace de probă
necesare materialului probator.
ATENTIE….IN TEZA MORAR, 2009….pagina 299- 300
IV .6.1. CONSIDERAȚII GENERALE REFERITOARE LA INVESTIGATORUL SUB
ACOPERIRE
Investigatorul sub acoperire este folosit cu succes și în activitatea de
investigare a fraudei financiare în România. Din analiza activităților
operative se constată că și în acest domeniu ermetizarea structurilor
criminale este mai pronunțată, prezentând caracteristici ale crimei
organizate.
Instituția investigatorului sub acoperire a fost introdusă expres în
legislația română prin art. 21 din Legea381 nr. 143 din 26 iulie 2000
privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și prin
Ordonanța de Urgență a Guvernului382 nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind
Parchetul Național Anticorupție.
381Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 362 din 3 august 2000, cu modificările și completările aduse
de: Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003, Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004.
315

382Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 244 din 11 aprilie 2002 cu modificările și completările aduse
de: Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, Ordonanța de Urgență nr. 102 din 24
octombrie 2003, Legea nr. 26 din 05 martie 2004, Ordonanța de Urgență nr. 24 din 21 aprilie 2004, Ordonanța
de Urgență nr. 103 din 16 noiembrie 2004, Legea nr. 601 din 16 decembrie 2004, Legea nr. 247 din 19 iulie
2005, Ordonanța de Urgență nr. 120 din 1 septembrie 2005, Ordonanța de Urgență nr. 134 din 29 septembrie
2005, Legea nr. 383 din 16 decembrie 2005,Legea nr. 35 din 1 martie 2006, Legea nr. 54 din 9 martie 2006,
Ordonanța de Urgență nr. 27 din 29 martie 2006.
383Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările aduse
de: Ordonanța de Urgență nr. 83 din 29 august 2000, Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002, Legea nr.
161 din 19 aprilie 2003, Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004, Ordonanța de Urgență nr. 124 din 6 septembrie
2005.
384Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 783 din 11 decembrie 2001, cu modificările și completările
aduse de: Ordonanța de Urgență nr. 143 din 24 octombrie 2002, Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003, Ordonanța
de Urgență nr. 79 din 14 iulie 2005, Legea nr. 287 din 11 octombrie 2005.
385Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
386Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 1 iulie 2003.
387Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală precum și pentru
modificarea altor legi(M. Of. nr. 677 din 7 august 2006).
388Lascu Laura Codruța, Investigatorul acoperit, în Revista de Drept Penal nr. 5/2002, p. 69.
389Doltu Ion, Natura juridică și efectele actelor premergătoare, în Revista Dreptul, nr. 10/2003, p. 212.
Această instituție a fost preluata și de alte legi speciale, cum ar fi Legea
nr. 78/2000383 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor
de corupție, Legea nr. 678/2001384 privind prevenirea și combaterea
traficului de persoane, Legea nr. 39/2003385 privind prevenirea și
combaterea crimei organizate și Legea nr. 656/2002 cu modificările și
completările ulterioare.
Ulterior prin Legea nr. 281/2003386 și Legea nr. 356/2006387 a fost
modificat Codul de procedură penală, ocazie cu care au fost introduse
art. 2241-2244 care reglementează instituția investigatorului sub
acoperire. Modul de funcționare a acestei instituții în faza de urmărire
penală388, și limitele actelor efectuate de investigatorii sub
acoperire389 au fost analizate pe larg în doctrina penală.
„Agentul acoperit” sau „agentul provocator” ori „investigatorul acoperit” ,
cum mai este desemnat în doctrina și legislația penală, desemnează
persoana care desfășoară în mod conștient o acțiune de instigare spre a-
l atrage în cursă pe cel instigat și a dovedi că acesta este o persoană
necinstită, oricând pretabilă la săvârșirea unei infracțiuni.
Într-o accepțiune largă, prin „agent provocator” s-ar înțelege orice
persoană care în numele sau cu acceptul autorității legitime, se implică
într-o anumită formă de participație la săvârșirea unei infracțiuni, pentru
ca pe această cale să poată fi dovedită vinovăția celorlalți participanți și
să se asigure tragerea lor la răspundere penală. Chiar subiectul pasiv
(victima) poate fi considerat în anumite cazuri ca agent provocator sau
agent infiltrat.
Astfel, potrivit art. 21, alineatul 1 din Legea nr. 78/2000: „procurorul
poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea
faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă în
situațiile în care există indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se
pregătește comiterea unei infracțiuni din cele prevăzute de lege”. 316

Și în celelalte acte normative la care am făcut referire se stipulează
situațiile și modul în care acționează investigatorul sub acoperire.390
390În cazul în care există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau se pregătește săvârșirea unei
infracțiuni contra siguranței naționale, prevăzute în Codul Penal și în legi speciale, precum și în cazul
infracțiunilor de trafic de stupefiante și de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, ori a unei alte
infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace,
pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind existenta infracțiunii și identificarea persoanelor față de
care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală (Art.
224, ind. 1 -Actele pregătitoare efectuate de investigatori sub acoperire).
391Alin. (2) ale art. 2241 Cod de procedură penală sunt reproduse așa cum au fost modificate prin art. I pct.
124 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală precum și pentru
modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006).
392Lascu Laura Codruța, Investigatorul acoperit, în Revista Dreptul, nr. 9/2002, p. 109-117.
În cazul în care există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau
că se pregătește săvârșirea de către un funcționar a unei infracțiuni de
spălare a banilor, prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002, procurorul
poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a
investigatorilor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor,
identificării făptuitorilor și obținerii mijloacelor de probă.
În cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se
pregătește săvârșirea unei infracțiuni, grave de către unul sau mai mulți
membri ai unui grup infracțional organizat, care nu poate fi descoperită
sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi
folosiți, în vederea strângerii datelor privind săvârșirea infracțiunii și
identificarea făptuitorilor, polițiști sub acoperire din cadrul structurilor
specializate ale Ministerului Administrației și Internelor. (Art. 17 Legea
39/2003)
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi ai poliției judiciare și
pot fi folosiți numai pe o perioadă determinată391.
Din modul de definire și din prevederile actelor normative amintite, se
pot desprinde condițiile cumulative pe care trebuie să le întrunească o
persoană pentru a fi investigator acoperit, și anume:
a) să aibă calitatea de lucrător operativ din cadrul poliției judiciare.
Această condiție rezultă din dispozițiile art. 224 Codul de procedură
penală care prevede ca subiecții oficiali care pot efectua acte
premergătoare sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale
poliției sau speciale, lucrătorii operativi din cadrul Ministerului
Administrației și Internelor; organele de stat cu atribuții în domeniul
siguranței naționale prin lucrători operativi anume desemnați în acest
scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa
siguranței naționale392.
b) să fie special desemnat să efectueze această activitate:
nu se va putea autoriza folosirea unui investigator acoperit dacă 

acesta nu este determinat și nu i se cunoaște identitatea reală;
pentru desemnarea polițiștilor care vor lucra sub acoperire sunt 
necesare măsuri temeinice de recrutare, selecție și instruire, fiind
necesar a se avea în vedere și gradul de pregătire profesională,
onestitatea, motivarea, abilitățile de negociator, disponibilitatea de a
lucra în echipă, rezistență la stres;
317
ceea ce caracterizează activitatea investigatorului acoperit, este 
împrejurarea că acționează sub o altă identitate decât cea reală, astfel
că desemnarea acestuia (adică a investigatorului) este obligatorie;
situația de a desfășura activitatea sub o altă identitate presupune nu 
numai schimbarea datelor de stare civilă și a oricăror date referitoare la
o persoană (ocupație, funcție, loc de muncă, studii, etc.), astfel că
investigatorul acoperit va dobândi în activitatea sa acoperită un alt loc
de muncă, o altă ocupație și funcție, de multe ori și dacă este cazul,
chiar o altă înfățișare;
aceasta înseamnă că pentru a-și derula activitățile sale, investigatorul 
acoperit poate să apară ca funcționar al unei instituții, agent economic,
agent de asigurări, et.
c) consimțământul polițistului care urmează sa fie investigator acoperit:
nimeni nu poate fi obligat să exercite această misiune fără 
consimțământul său, verbal sau scris mai ales că nu sunt prevăzute
expres măsuri de protecție a investigatorului acoperit.
IV.6.2. PROCEDURA AUTORIZĂRII FOLOSIRII INVESTIGATORULUI
ACOPERIT
Autorizarea folosirii investigatorului acoperit este de competența
exclusivă a procurorului și aceasta are loc numai în faza urmăririi
penale, nu și a judecații, scopul acesteia fiind identificarea autorilor și
obținerea mijloacelor de probă.
Astfel, potrivit prevederilor art. 224 alineatul 1393, Codul de procedură
penală investigatorii acoperiți pot efectua investigații numai cu
autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.
393Lascu Ioan, Particularități de investigare și cercetare a infracțiunii de corupție în lumina noilor modificări
legislative, în Revista Dreptul, nr. 11/2002, p. 137.
394Liviu Herghelegiu, Investigator sub acoperire , în Revista de Drept Penal, nr. 2/2005, p. 118-120.
În dosarele înaintate de organele de urmărire penală instanțelor de
judecată nu se regăsește această ordonanță motivată și nici evidența
prelungirilor ulterioare, aspecte de natură să pună la îndoială însăși

legitimitatea probelor obținute de investigatorul sub acoperire, pentru că
mijloacele de probă pentru care nu există dovada că au fost obținute în
mod legal nu pot fi folosite în procesul penal394.
1. Condițiile necesare pentru autorizarea folosirii investigatorului
acoperit.
a) Să existe indicii temeinice și concrete că a fost săvârșită sau că se
pregătește comiterea unei infracțiuni:
– legea nu cere existența unor probe, ci doar a unor indicii, informații
suficient de convingătoare în sensul pregătirii sau săvârșirii unei
infracțiuni. Pentru a se putea folosi investigatorii acoperiți legea impune
condiția ca datele și indiciile existente în momentul solicitării autorizării
procurorului, să fie temeinice, iar în lipsa unei definiții expres prevăzute,
urmează ca acestea să fie apreciate în fiecare caz în parte;
– indiciile temeinice să privească săvârșirea sau pregătirea unei
infracțiuni contra siguranței naționale, infracțiunilor de trafic de
stupefiante și de
318
arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor , falsificare
de monede ori alte valori, sau a unei infracțiuni de corupție sau a unei
alte infracțiuni grave;
b) Infracțiunile să nu poată fi descoperite sau făptuitorii să nu poată fi
identificați prin alte mijloace de probă:
– pentru a fi utilizați investigatorii acoperiți este necesar ca din analiza
materialului informativ existent, să rezulte că nu există alte căi, mijloace
și metode de descoperire a pregătirii ori săvârșirii de infracțiuni sau de
identificare a autorilor sau celorlalți participanți.
c) Scopul folosirii investigatorilor acoperiți este de a desfășura activități
pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea
mijloacelor de probă:
– autorizarea se dă pentru investigarea unui caz concret, iar
investigatorului acoperit îi este interzis să-și depășească competențele
care i-au fost conferite.
2. Procedura propriu-zisă a autorizării folosirii investigatorului acoperit.
Procurorul este cel care poate autoriza folosirea investigatorului
acoperit, iar autorizarea se dă în formă scrisă pe o perioadă de cel mult
60 de zile.
a) Cererea de autorizare:

– cererea de autorizare poate fi făcută de organul de cercetare penală,
iar aceasta trebuie să fie scrisă;
– deși legea nu prevede expres denumirea actului (referat, adresă) în
practică această cerere se face printr-o adresă care trebuie să fie
însoțită de actele premergătoare existente la dosar;
– autorizarea folosirii investigatorului acoperit revine în exclusivitate
procurorului, însă aceasta nu este condiționată de existența unei cereri
din partea organului de cercetare penală. Astfel, procurorul poate da o
asemenea autorizație și în lipsa unei cereri exprese din partea organului
de cercetare penală. Competența de a soluționa această cerere revine
procurorului care supraveghează cauza.
b) Actul de autorizare a folosirii investigatorilor acoperiți:
– autorizația este dată prin ordonanța motivată a procurorului potrivit art.
2242, alineatul 2 din Codul de procedură penală;
– ordonanța procurorului prin care se autorizează folosirea
investigatorilor sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile
prevăzute la art. 203 din Codul de procedură penală, următoarele:
o indiciile temeinice și concrete care justifică măsura și motivele pentru
care măsura este necesara;
o persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o
infracțiune;
o activitățile pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le
efectueze;
o perioada pentru care se dă autorizația.
c) Durata autorizării. Prelungirea autorizării:
– perioada autorizării este de cel mult 60 de zile și poate fi prelungită
pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30
319
de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeași cauză și cu privire la
aceeași persoană, nu poate depăși un an;
– calculul duratei de 60 de zile se face cu aplicarea regulilor prevăzute în
art. 186 alineatul 1 și 2 din Codul de procedură penală: „la calcularea
termenelor pe zile nu se socotesc ziua de la care începe să curgă
termenul și nici ziua în care acesta se îndeplinește”;
– prelungirea duratei autorizării se face în aceleași condiții precum
acordarea autorizației inițiale, pentru motive justificate;
– pentru a se putea pronunța asupra temeiniciei prelungirii duratei
folosirii investigatorilor acoperiți, este absolut necesar ca procurorului

să-i fie prezentat întreg materialul probator obținut de investigatorii
acoperiți, eventual și cel rezultat din utilizarea altor mijloace specifice;
– inițiativa prelungirii duratei folosirii investigatorilor acoperiți, aparține
organului care a formulat cererea inițială de autorizare.
d) Admisibilitatea:
– recurgerea la folosirea investigatorilor acoperiți poate avea loc numai
când această activitate este admisibilă. Admisibilitatea este
determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limita de
oportunitate și urgența efectuării ei;
– procurorul are obligația de a aprecia necesitatea culegerii de informații
de către investigatorul acoperit, ceea ce presupune analizarea cererii de
autorizare prin examinarea stării de fapt;
– oportunitatea se referă la aceea că folosirea investigatorilor acoperiți
este admisibilă numai dacă recurgerea la acest procedeu de investigare
a infracțiunilor este indispensabil și actual, respectiv aflarea adevărului
nu poate fi realizată pe alte căi;
– admisibilitatea este condiționată și de urgența folosirii investigatorilor
acoperiți, care trebuie efectuată cu promptitudine, situațiile și condițiile
în care efectuarea lor este utilă impunând o oarecare urgență.
IV.7. FOLOSIREA MARTORULUI PROTEJAT ȘI A INVESTIGATORULUI
SPECIALIZAT
IV.7.1. MARTORUL PROTEJAT
Martorul într-o interpretare „lato sensu” este persoana care, în calitate
de martor, inculpat sau condamnat în altă cauză ori fără a avea o
calitate procesuală, furnizează informații și date cu caracter
determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care
contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii
deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de
infracțiuni395.
395D. Miclea, Crima Organizată , Editura M.A.I., București, 2003. 320
Martorul protejat este martorul, membrii familiei sale ori persoanele
apropiate acestuia incluse în programul de protecție a martorilor,
conform legii396.
396
Baza legală a instituirii martorului protejat se află în Legea nr. 682 din 19
decembrie 2002 publicată în M. O. nr. 964 din 28 decembrie 2002 și
Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 privind ratificarea Convenției
Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate
publicată în M. O. nr. 813 din 8 noiembrie 2002.
Subiecții. Legiuitorul nu face distincții privind calitatea procesuală

potrivit legii române, incluzând în sfera martorului protejat, martorii,
inculpații ori condamnații în altă cauză.
Referitor la martorul ce face depoziții din rațiuni de confort psihic
legiuitorul extinde aria de protejare a acestuia la familie înțelegând soțul
sa soția acestuia, copiii și părinții și asupra persoanelor apropiate de
care este legat prin legături afective (afini, rude etc.)
Condiții: martorul, pentru a beneficia de Programul de protecție trebuie
să îndeplinească următoarele condiții, cumulativ:
– să existe o acțiune judiciară indiferent de faza procesuală (preventivă,
acte premergătoare, urmărire penală, judecată);
– să se fi comis o infracțiune gravă, să existe date certe că s-ar putea
comite o astfel de faptă, să existe pericolul producerii unor prejudicii
deosebite ori necesitatea recuperării acestora în cazul în care s-au
produs.
Potrivit art. 2 lit. h din Legea nr. 682/2002, infracțiune gravă este
infracțiunea care face parte din următoarele categorii: infracțiuni contra
păcii și omenirii, infracțiuni contra siguranța statului sau siguranței
naționale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav
infracțiunile privind traficul de droguri și de persoane, spălarea banilor,
falsificarea de monede sau de alte valori, infracțiuni privitoare la
nerespectarea regimului armelor și munițiilor, infracțiunile privitoare la
regimul materialelor nucleare sau a altor materii radioactive,
infracțiunile de corupție, infracțiunile contra patrimoniului care au
produs consecințe deosebi de grave, precum și orice altă infracțiune al
cărui minim special este de cel puțin 10 ani sau mai mare.
– martorul să dețină informații sau date certe și esențiale cu privire la
infracțiuni grave comise, sau ce se vor comite, prejudicii însemnate
produse, sau ce se vor produce ori ce trebuie recuperate;
– martorul să fi furnizat astfel de informații sau date organelor judiciare
ori să fie de acord să le furnizeze;
– viața ori integritatea fizică a martorului, familiei sale ori persoanelor
apropiate să fie puse în pericol urmare a depozițiilor făcute sau ce
urmează a fi făcute;
– martorul să dea acordul scris, să nu emită pretenții contrare legii și să
respecte „Programul de protecție”;
– magistratul să accepte solicitarea.
Aspecte procedurale, în vederea asigurării unei protecții legale și pentru
a evita cazurile de nulitate într-un domeniu așa de sensibil, sunt
necesare respectarea următoarelor proceduri legale: 321

– propunerea de includere în Program se face de organul de cercetare
penală în faza actelor premergătoare și a urmăririi penale și de procuror
în faza de judecată, însoțită de acordul scris al persoanei;
– emiterea ordonanței, respectiv încheierii, de către procuror ori instanță
în termen de 5 zile de la înaintarea propunerii;
– încheierea protocolului de protecție cu fiecare persoană în parte în
termen de 7 zile de la data emiterii ordonanței ori încheierii prin care se
dobândește calitatea de martor protejat, semnat personal de către
acesta.
Având în vedere definirea infracțiunii grave, oarecum diferit de către
legiuitor în două acte normative, ce se succed în termen scurt s-ar putea
interpreta că numai pentru ce e prevăzut în art. 3 lit. h din Legea nr.
682/2002 s-ar aplica Programul de protecție a martorului.
ATENTIE !! pagina…305-306, TEZA MORAR, 2009
Opinăm că Legea nr. 682/2002, are o arie mult mai largă
privind sfera de cuprindere a infracțiunilor grave, chiar dacă
nu sunt în sfera crimei organizate și nu sunt comise de grup
infracțional organizat. Importantă este înfăptuirea justiției
prin înlăturarea fricii, a terorii și violenței. Totodată, sunt
incluse ca infracțiuni grave, pentru care operează Programul
de protecție, cele ce protejează normele sociale privind
siguranța statului și siguranța națională, ceea ce situează
instituția “martorului protejat” într-un plan judiciar aproape
cvasigeneral și nu ca fiind un instrument specific combaterii
criminalității organizate.
Comunicarea includerii în Program, ce se face în primele 3 zile de către
Oficiul Național de Protecția Martorului (funcționează în cadrul
Inspectoratului General al Poliției Române), în caz de urgență, măsurile
se iau imediat de către organele de protecție ori administrație ONPM și
se comunică procurorului în 24 de ore.
Luarea măsurilor de protecție, singure sau cumulat, constau în (art. 12
pct. 2 din Legea nr. 682/2002):
– protecția datelor de identitate a martorului protejat;
– protecția declarației acestuia;
– ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă
identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a
imaginii și vocii;

– protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau
în executarea unei pedepse privative de libertate, prin colaborare cu
organele care administrează locurile de reținere;
– măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a
deplasării martorului la și de la organele judiciare;
– schimbarea domiciliului;
– schimbarea identității;
– schimbarea înfățișării.
Luarea măsurilor de asistență:
– re-inserția în alt mediu social;
– schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
– asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.
322
Emiterea ordonanței sau încheierii de încetare a Programului, în
următoarele situații:
– condițiile inițiate nu mai subzistă;
– la cererea martorului protejat în forma scrisă;
– dacă, în decursul procesului penal martorul protejat depune mărturie
mincinoasă;
– dacă sunt probe sau indicii temeinice ca ulterior includerii în Program,
martorul protejat a aderat la un grup sau organizație criminală;
– dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate sau dacă a
comunicat date false cu privire la orice aspect al situației sale;
– dacă a intervenit decesul martorului protejat.
Avantajele protecției martorului
397:
397D. Miclea, Crima Organizată , Editura M.A.I., București, 2003.
– o bună înfăptuire a justiției, a tragerii la răspundere penală a
infractorilor, prevenirii producerii de prejudicii însemnate ori a
recuperării acestora în situația în care s-au produs;
– asigurarea vieții și integrității fizice a martorului protejat, a familiei ori
a apropiaților acestuia ce duce la instituirea unui climat de ordine și
siguranță civică, de protejare a drepturilor constituționale și a instituirii
statului de drept;
– diminuarea la jumătate a răspunderii penale a persoanelor ce au
calitatea de martori în sensul prezentei legi dar care au comis o
infracțiune gravă iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori a
judecării denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere
penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni1;
– dă curaj și siguranță persoanelor ce doresc să sprijine înfăptuirea

justiției.
IV.7.2. INVESTIGATORUL SPECIALIZAT
Pentru probarea activităților infracționale ale persoanelor care sunt
implicate în operațiuni de fraudă financiară, pot fi folosiți și investigatori
specializați care colaborează cu unitățile poliției judiciare și cu
procurorul care supraveghează cazul.
Activitatea acestor investigatori se realizează cu respectarea strictă a
dispozițiilor legale, precum și a ordinelor și dispozițiilor de linie.
În cadrul acestei categorii, se încadrează atât ofițerii Direcției de
Supraveghere Operativă și Investigații a I.G.P .R. cât și ofițerii specializați
ai Direcției Generale de Combatere a Criminalității Organizate și
structurilor subordonate acesteia.
Activitatea investigatorilor specializați se poate desfășura atât în faza
urmăririi penale cât și în cadrul unor investigații informative.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte
premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Investigatorul specializat, pentru probarea activității infracționale a
persoanelor implicate în operațiuni de spălare a banilor, exploatează
evidențele 323
specifice activităților polițienești și folosește metodele informativ-
operative speciale pentru acest domeniu ținând cont de particularitățile
acestuia.
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție introduce noțiunea “investigatorului cu identitate
reală” pe lângă investigatorii sub acoperire. Procurorul poate autoriza
folosirea acestora, când există indicii temeinice și concrete că s-a
săvârșit sau că se pregătește săvârșirea de către un funcționar a unei
infracțiuni prevăzute de actul normativ menționat anterior, în scopul
descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor și obținerii mijloacelor de
probă.
Pentru obținerea de informații noi cât și de verificare a celor existente
despre activitatea ilicită a persoanelor suspecte se folosește și tehnica
filajului care are drept scop stabilirea pin observare directă, foto-filmare
sau alte mijloace tehnice a preocupărilor acțiunilor desfășurate,
persoanele contactate, locurile de întâlnire, primirea sau transmiterea
de bunuri sau valori, ascunderea de valori, legături cu funcționari publici
influenți ori interesați în derularea afacerilor ilicite etc. Această metodă
se folosește și în cazurile când, pe baza informațiilor existente și a
actelor premergătoare încheiate sunt create condițiile pentru prinderea
în flagrant a infractorilor care sunt implicați în operațiuni de spălare a
banilor.

ATENTIE !! TEZA MORAR, 2009, pagina 308
IV .8. CONTROLUL FINANCIAR-FISCAL ȘI SUPRAVEGHEREA CONTURILOR
BANCARE ȘI/SAU ASIMILATE ACESTORA
IV.8.1. CONTROLUL FINANCIAR-FISCAL ȘI EXPLOATAREA INFORMAȚIILOR DIN
DOCUMENTELE DE EXPERTIZĂ FINANCIAR-CONTABILĂ ȘI TEHNICĂ
În activitatea de investigare a fraudei financiare, controlul financiar-
fiscal și exploatarea informațiilor din documentele de expertiză
financiar-contabilă și tehnică, reprezintă activități de bază ale
probatoriului în cauzele de acest gen. Putem vorbi de o conexitate
obiectivă a acestor activități, de a cărei concretizare depinde încadrarea
juridica a infracțiunilor ce se comit în acest domeniu.
Controlul economico-financiar și expertiza contabilă asigură
cunoașterea temeinică și detaliată a circuitelor financiare prin
intermediul cărora rețelele specializate în spălarea banilor ori de
fraudare a piețelor de capital disimulează proveniența ilicită a bunurilor
supuse procesului de albire. Controlul economic-financiar și expertiza
contabilă trebuie să facă judecăți de valoare sau de conformitate,
interpretând stările de lucruri sau realitățile constatate, printr-o
raportare continuă a acestora la normele juridice în vigoare, la
obiectivele de atins, la metodologiile sau regulile de desfășurare
prestabilite.
Controlul fiscal este realizat de specialiști pregătiți în domeniul fiscal,
financiar-contabil și specializați în tehnici de investigare și inspecție
fiscală. Principalele funcții ale inspecției fiscale sunt:
– investigarea activităților impozabile pentru descoperirea acelora care
ar putea fi necunoscute de către administrațiile fiscale și consecințele
acestora pentru bugetul general consolidat;
324
– confruntarea declarațiilor depuse pentru a stabili veridicitatea
acestora;
– realizarea de investigații, din proprie inițiativă sau la cererea altor
instituții, în vederea constatării îndeplinirii condițiilor de aplicare a
regimurilor fiscale speciale.
Codul de procedură fiscală stabilește formele inspecției fiscale și procedurile de control utilizate de
inspectorii fiscali în acțiunile programate a se efectua, și anume:
– inspecția fiscală generală : reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a tuturor
obligațiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinata;
– inspecția fiscală parțială : reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligații
fiscale, pentru o perioada de timp determinată.
Pentru a-și realiza atribuțiile, inspecția fiscală poate aplica următoarele
proceduri de control:
– controlul inopinat , constă în activitatea de verificare faptică și

documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la
existența unor fapte de încălcare a legislației fiscale, fără trimiterea în
prealabil a unui aviz de inspecție contribuabilului;
– controlul încrucișat , constă în activitatea de verificare a documentelor
și operațiunilor impozabile ale contribuabilului în corelație cu cele
deținute de alte persoane. Controlul încrucișat poate fi și inopinat.
Pentru realizarea acestor proceduri se poate utiliza ca metodă de lucru
controlul prin sondaj care constă în activitatea de verificare selectivă a
documentelor și operațiunilor semnificative, care reflectă modul de
calcul, evidențiere și plată a obligațiilor fiscale datorate bugetului
general consolidat.
Metodele și procedurile de mai sus pot fi combinate, în funcție de
obiectivele acțiunii de inspecție fiscală, de gradul de conformare
voluntară a contribuabilului, de tipul contribuabilului (mărimea cifrei de
afaceri, forma juridică etc.), de existenta sucursalelor sau a punctelor de
lucru multiple, de cazul în care mai mulți contribuabili trebuie să facă
simultan obiectul inspecției fiscale, cu coordonarea și centralizarea
contractelor la societatea-mama.
Sediile secundare nu au personalitate juridică distinctă de persoana
juridica de care aparțin. Acestea se disting prin existenta sau
inexistenta unei contabilități proprii entității.
Metodele și procedeele de lucru sunt alese de asemenea și în funcție de
timpul pe care le are la dispoziție o echipa de inspecție fiscală (limita de
3 sau de 6 luni).
La alegerea metodei de inspecție fiscală se va ține seama de tipul de
activitate desfășurată de contribuabili și de gradul de risc aferent
acestei activități.
În practică, echipele de inspecție fiscală trebuie să țină seama și de
eficiența inspecției fiscale și anume, de stabilirea unei proporții corecte
a muncii, față de gradul de risc fiscal presupus al contribuabilului.
Echipa de inspecție trebuie să extindă examinarea, pentru a include
toate problematicile obișnuite și potențiale luând în considerare timpul
necesar pentru aceasta, legat de rezultatul potențial așteptat. 325
O inspecție fiscală de calitate constă în examinarea documentelor
contribuabilului, astfel încât aceasta să poată scoate la iveală, dacă
este cazul, faptele relevante privind abaterile de la legislația fiscală și
astfel, să depisteze eventuala neregulă sau fraudă.
Sursa cea mai importantă de informații fiscale, la care inspectorul fiscal
trebuie sa apeleze pentru a-l cunoaște pe contribuabil o constituie
dosarul fiscal.

Dosarul fiscal al contribuabilului are în componența sa: actele
constitutive ale contribuabilului, elementele patrimoniale, eventualele
modificări intervenite, declarația sau declarațiile de deschidere de
conturi bancare, rapoartele de inspecție fiscală anterioare, etc.
Dosarul este administrat de unitatea fiscală în a cărui rază teritorială se
află domiciliul fiscal al contribuabilului.
La dosarul fiscal se regăsesc și informații referitoare la:
– situațiile financiare periodice;
– conturile bancare ale contribuabilului;
– facilități fiscale de care a beneficiat contribuabilul și modul de
respectare a acestora;
– acte emise de organismele fiscale însărcinate cu stabilirea impozitelor
contribuabilului supus inspecției fiscale;
– acte emise de organele fiscale însărcinate cu colectarea impozitelor de
la contribuabilul supus inspecției fiscale;
– raportări financiare periodice;
– actele de inspecție fiscală sau alte acte de control.
Un alt document util pentru activitatea de inspecție fiscală îl constituie
fișa pe plătitor.
Inspectorul fiscal trebuie sa verifice comportamentul contribuabilului în
legătură cu depunerea declarațiilor din proprie inițiativă sau dacă este
notificat de administrația fiscală.
O buna cunoaștere a elementelor conținute în dosarul contribuabilului îi
va permite inspectorului fiscal să se familiarizeze cu ,,universul”
contribuabilului.
De aceea, un contact cu serviciul de evidentă care îl urmărește pe
contribuabil este necesar și trebuie să fie însoțit de o examinare
completa a dosarului deținut de acest serviciu.
Site-ul Ministerului Economiei și Finanțelor și al Agenției Naționale de
Administrare Fiscală permite obținerea on-line de informații precise cu
privire la contribuabil și în special să aibă acces la cazierul fiscal și la
obligațiile fiscale datorate și neplătite.
Ultima declarație depusă trebuie să fie comparată cu cele din perioadele
precedente. Este posibil să apară diferențe de la o declarație la alta, în
ceea ce privește cifra de afaceri, cheltuielile totale și, implicit, profitul.
Dacă există diferențe importante între datele conținute în declarații, vor
fi verificate cauzele acestor diferențe.
Compararea cifrelor declarate între un an și altul poate furniza o imagine
cu privire la evoluția activității contribuabilului. Verificarea datelor din
situațiile financiare periodice permite compararea cu anii precedenți:
venituri totale, 326

cheltuieli totale, creanțe, debite, număr mediu de personal și, în caz de
anomalie, aceste puncte vor fi examinate cu prioritate cu ocazia
inspecției fiscale.
Inspecția fiscală coordonată constă în verificarea simultană a mai
multor persoane afiliate. Ca regulă generală, societatea mama și/sau
societatea cea mai importantă a grupului vor fi întotdeauna verificate în
cadrul inspecției fiscale coordonate.
Inspecția fiscală coordonată este mult mai eficientă în cea ce privește
societățile înrudite, dar în același timp organizarea sa este mai
complexă și devine uneori foarte greoaie dacă există multe filiale.
Această complexitate și această dificultate pot deveni obstacole în
verificarea frecventă a filialelor unui grup mare, mai ales dacă acesta
este ramificat în întreaga țară. Prin urmare nu trebuie excluse, din
principiu, controalele izolate ale societăților înrudite, fiind de preferat
inspecția fiscală coordonată, de fiecare dată când acest lucru este
posibil.
În grupuri de societăți se întâmplă frecvent ca societatea mama să fie
doar o societate de portofoliu sau holding fără o activitate reala, alta
decât distribuirea dividendelor; în acest caz, inspecția fiscală a
societății mama nu se impune în mod sistematic.
De regulă, inspectorii desemnați să efectueze controlul societății mama
vor coordona controalele efectuate în toate filialele sau sucursalele.
Dacă un grup, sau societăți înrudite în România, este controlat de o
persoană fizică sau juridică ce are domiciliul fiscal în străinătate,
coordonarea controlului tuturor societăților trebuie să fie asigurat de
organul fiscal competent pentru inspecția fiscală a celei mai importante
societăți din grup, din România.
Pentru reușita controlului coordonat, în cursul etapei de pregătire a
controlului unui grup de societăți, echipa de inspectori care a fost
desemnată să controleze societatea dominantă trebuie să își elaboreze
directivele (obiectivele) pentru toți inspectorii însărcinați cu inspecția
fiscală a societăților legate de societatea mama. Aceste directive
trebuie să cuprindă un cadru comun de instrucțiuni organizaționale de
control, adaptat activității grupului și care vizează aplicarea acelorași
principii fiscale pentru toate societățile verificate.
În cursul verificării, diferitele echipe trebuie să rămână în contact iar
echipa coordonatoare trebuie să se asigure, în special în momentul
pregătirii discuțiilor finale, că directivele sale au fost aplicate și că
pozițiile pe care le vor adopta diferitele echipe de inspectori sunt
coerente (de exemplu, pentru doua filiale care au o relație comercială,
trebuie să se evite ca o echipă să considere exagerat prețul unei

tranzacții, în timp ce cealaltă echipă îl consideră normal).
Rezultatul inspecției fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care
se vor prezenta constatările inspecției fiscale, din punct de vedere faptic
și legal. Raportul de inspecție fiscală se întocmește indiferent dacă se
stabilesc sau nu diferențe ale bazei de impozitare, urmare unei inspecții
fiscale generale sau parțiale.
La raportul de inspecție fiscală se vor anexa: procese verbale, situații,
tabele, copii după documente și acte, note explicative, strict necesare
susținerii constatărilor, fiind parte integrantă a acestuia.
Tabelele și situațiile se întocmesc în cazurile în care constatarea se
bazează pe un număr mai mare de acte sau operațiuni, ori în alte cazuri
pentru a se putea 327
sintetiza expunerea constatărilor în raportul de inspecție fiscală.
Acestea vor fi semnate de organele de inspecție fiscală, și după caz de
conducerea și salariații contribuabilului.
Raportul se semnează de către echipa de inspecție fiscală, se avizează
de către șeful ierarhic, se aprobă de conducătorul activității de inspecție
fiscală.
Raportul de inspecție fiscală se întocmește în trei exemplare cu titlu de
original, din care un exemplar va fi comunicat contribuabilului, unul va fi
transmis la unitatea de administrare fiscală pentru dosarul fiscal al
contribuabilului, iar unul va rămâne la unitatea fiscală care a efectuat
inspecția fiscală.
Pe lângă procedurile prezentate mai sus, utilizate în activitatea de
inspecție fiscală, inspectorii pot apela și la tehnici de control, cum ar fi:
– controlul cronologic (sau invers cronologic) presupune analizarea
tuturor documentelor care fac obiectul verificării, în ordinea emiterii și
înregistrării în evidență, fără sistematizări sau grupări prealabile după
anumite criterii. Operațiunea poate fi efectuată și în sens invers;
– controlul sistematic presupune gruparea documentelor pe baza unor
anumite criterii de selecție, semnificative. Analiza situațiilor astfel
obținute poate fi realizată cronologic sau invers cronologic;
– controlul reciproc reprezintă acea tehnică prin care se stabilește dacă
unele informații comune sau cu același conținut, înscrise în documente
financiar contabile diferite, sunt identice.
Calculul de control este acea tehnică, prin intermediul căreia,
inspectorul reface calculele, pornind de la procedurile obligatorii, în
scopul identificării unor erori de această natură la stabilirea rezultatului
financiar sau a unor influențe în situația fiscală a contribuabilului.
Complexitatea cauzelor de spălare a banilor, care formează obiectul

unor anchete sau litigii depășește adesea volumul, structura și nivelul de
cunoștințe ale polițiștilor, procurorilor, judecătorilor, astfel încât pentru
elucidarea acestor cauze se recurge la experți .
Necesitatea expertizei este determinată și de existența unor interpretări
diferite ale unei probleme, impunându-se opinia motivată a unui expert,
precum și de faptul că în unele situații cercetarea se poate efectua
numai în afara instanței, cu ajutorul unor mijloace speciale.
După domeniul de specialitate și aplicabilitate, expertizele judiciare pot
fi: contabile, tehnice, medico-legale, criminalistice, în navigația civilă,
aeriană, fluvială sau rutieră, comerciale, artistice, geografice,
merceologice, psihologice ș.a. Acestea pot fi exercitate individual sau
combinat, în funcție de complexitatea cauzelor aflate în stare de
anchetă, cercetare sau judecată.
Spre deosebire de celelalte feluri de expertiză, care au ca domeniu de
cercetare o singură problemă, expertiza contabilă cercetează un
ansamblu de documente contabile, acte normative și probleme
economico-financiare pentru a se ajunge la scopul propus. În funcție de
destinația sa, expertiza contabilă poate fi:
– expertiza judiciară – solicitată de anumite organe și utilizată ca mijloc
probă pentru soluționarea cauzelor aflate în cercetare sau în judecată,
cu scopul de a confirma sau infirma anumite stări de fapt;
328
– expertiza extrajudiciară – stabilită pe cale amiabilă între părți, fiind
utilizată în cazul certificării bilanțului a contului de profit și pierderi și a
situației patrimoniului.
Este important să subliniem rolul expertizei contabile, activitate în
cadrul căreia se constată, confirmă, evaluează, lămurește sau dovedește
pe bază științifică adevărul obiectiv.
Referitor la sfera de acțiune a expertizei contabile, putem afirma că
aceasta cuprinde întreaga activitate economico-financiară a unei
societăți sau instituții, dar obiectivele ei sunt limitate la probele
solicitate de către organele judiciare, examinate în lumina legislației
economice și financiare care se aplică domeniului cercetat.
Concretizarea obiectivelor expertizei contabile se face de către organul
judiciar sub forma întrebărilor la care urmează să răspundă expertul
contabil în concluziile sale. De menționat este faptul că au fost
semnalate cazuri în care, datorită formulării incomplete sau eronate a
obiectivelor expertizei sau a pregătirii insuficiente a specialistului,
expertiza nu și-a atins scopul.

Așadar, precizarea obiectivelor este o etapă importantă de care depinde
calitatea expertizei contabile și cu influențe directe asupra rezultatelor
acesteia, fapt pentru care atunci când expertul consideră că pentru
realizarea obiectivelor nu au fost formulate întrebări complete va cere
reformularea lor de către organele judiciare.
În activitatea de investigare a infracțiunilor de spălare a banilor, atât
expertiza tehnică cât și cea financiar-contabilă trebuie să stabilească
mecanismul de plasare, stratificare și integrare a bunurilor obținute
ilegal, prejudiciile produse bugetului consolidat al statului, posibilitatea
tehnică de recuperare a acestor bunuri, gradul de implicare a
persoanelor specializate în operațiuni de spălare a banilor, cât și
identificarea traseelor financiar – bancare și comerciale.
ATENTIE, COPIAT …DIN TEZA MORAR, 2009, pagina 314
IV.8.2. SUPRA VEGHEREA CONTURILOR BANCARE ȘI CONTURILOR ASIMILATE
ACESTORA
Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea uneia dintre
infracțiunile prevăzute Legea nr. 656/2002 cu modificările și completările
ulterioare, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor,
procurorul poate solicita judecătorului să dispună pentru o durată de cel
mult 30 de zile punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a
conturilor asimilate acestora.
Această activitate rezidă în comunicarea tuturor tranzacțiilor care au
loc în conturile bancare, la societăți de servicii de investiții financiare
sau la fondurile de investiții.
Datele comunicate de entitățile la care există aceste tipuri de conturi
constituie proba în instanță.
Noțiunea de „supraveghere” a conturilor bancare și a conturilor
asimilate acestora, presupune urmărirea acestora pe o perioadă
determinată, ceea ce înseamnă că aceasta activitate include în
conținutul ei verificarea și comunicarea mișcărilor de capital și a
documentelor aferente acestor operațiuni. 329
În baza ordonanței procurorului, instituția bancară la care este deschis
contul bancar trebuie să efectueze următoarele activități:
– să înregistreze și să supravegheze efectiv toate operațiunile care se
desfășoară prin contul bancar, în condiții de confidențialitate;
– să identifice toate persoanele care depun sau ridică bani prin contul
bancar;
– să urmărească modul de depunere a diferitelor sume prin contul
bancar;
– să urmărească și să identifice conturile unde se cere virarea sumelor
de către titularul de cont;

– să comunice procurorului, de îndată, toate datele rezultate din
activitățile arătate mai sus, împreună cu extrasele de cont zilnice și
înscrisurile ce au stat la baza operațiunilor care s-au desfășurat prin
conturile bancare.
Supravegherea conturilor bancare și a conturilor asimilate se dispune de
către procuror pe o perioadă de maxim 30 de zile. Atunci când apreciază
că există motive temeinice justificate, procurorul poate prelungi
perioada de 30 de zile, cu perioade care nu pot depăși de fiecare dată 30
de zile.
Datele și documentele primite de la instituțiile bancare sunt valorificate
de procuror în activitatea de urmărire penala cu respectarea strictă a
secretului profesional.
Totodată, pentru documentarea activității infracționale în cazurile de
spălare a banilor, organele de cercetare penala urmăresc principalele
aspecte:
Situația financiară:
– conturi deschise în lei sau valută (curente sau de depozit);
– rulajul conturilor;
– tipurile de operațiuni efectuate (transferuri externe, bancare și intra-
bancare, retrageri – depuneri numerar, schimb valutar).
Respectarea prevederilor referitoare la cunoașterea clientelei (Legea nr.
656/2002, Regulamentul nr. 9/2008, Normele interne bancare):
– verificarea documentației depuse cu ocazia deschiderii conturilor sub
aspectul concordanței identității persoanei ce se prezintă la ghișeu cu
datele de identificare menționate în documente;
– certificarea copiilor după actele de identitate de către funcționarii
bancari;
– analizarea concordanței actelor autentice prezentate de clienți
(procuri, delegații, acte eliberate de O.N.R.C.) cu datele de identificare
ale celor menționați în documente;
– înregistrări de imagini video cu privire la persoanele care efectuează
operațiunile.
Modul de întocmire și respectarea circuitului documentelor aferente
operațiunilor bancare efectuate:
– verificarea specimenelor de semnătura;
– identificarea conform normelor de cunoaștere a clientelei a
persoanelor care se prezintă să efectueze operațiunile;
– dacă instrumentele de plată prezentate îndeplinesc condițiile stabilite
de lege pentru a putea fi operate;

330
– analizarea operațiunilor efectuate pentru a se stabili dacă acestea nu
intră în categoria tranzacțiilor suspecte conform Legii nr. 656/2002 –
spălarea banilor.
ATENTIE, TEZA MORAR, 2009, pagina…315
Complexitatea infracțiunilor generatoare de bani
murdari și a celor de spălare a banilor, în cele mai
multe situații, impune folosirea concomitentă a
tuturor acestor tehnici și metode, prezentate mai sus,
pentru probarea activității infracționale a autorilor și
individualizarea pedepselor de către instanța de
judecată competentă.