Considerații generale privind tactica Ascultării învinuituluiinculpatului [603133]

Capitolul 1
Considerații generale privind tactica Ascultării învinuitului/inculpatului
1.1. Precizări de ordin terminologic
1.1.1. Ascultarea învinuitului/inculpatului și importanța acesteia
Ascultarea învinuitului/inculpatului este una din activitățile cele mai importante căreia, organul de
urmărire penală îi consacră o mare parte din timp și un volum mare de muncă. Ascultarea
învinuitului/inculpatului poate fi definită drept activitatea procesuală și de tactică criminalistică,
efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul obținerii unor date cu valoare probatorie,
necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.1
Așadar, ascultarea învinuitului/inculpatului este un act procedural dar și de tactică criminalistică,
care oferă organului de urmărire penală și instanței de judecată cele mai multe informații cu privire
la fapta săvârșită și la personalitatea făptuitorului.
Reglementată în Codul de procedură penală al României, activitatea de ascultare a
învinuitului/inculpatului poate fi desfășurată ori de câte ori interesul urmăririi sau al judecății o
cere, precum și în cazurile expres prevăzute de lege.
În limbajul curent pentru noțiunea de ascultare a învinuitului/inculpatului sunt folosiți și alți
termeni precum: audiere, anchetă judiciară, interogatoriu judiciar, însă acești termeni reflectă
aceeași activitate.
În raport cu fazele de desfășurare a procesului penal, în prima fază persoana care a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală, este ascultată în calitate de învinuit după ce a fost începută urmărirea
penală împotriva sa, pe tot parcursul urmăririi penale2, iar ascultarea inculpatului3 are loc din
momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, când făptuitorul dobândește calitatea de inculpat..
Astfel, inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării, în cazul continuării cercetării după
punerea în mișcare a acțiunii penale4 și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală5.
Ascultarea învinuitului/inculpatului efectuată ca act procedural cu valoare probatorie nu trebuie
confundată cu ascultarea acestor subiecți procesuali cu prilejul îndeplinirii unor acte procedurale6

ce au caracterul de concluzii orale7.
Datorită valorii informațiilor pe care organul judiciar le obține din ascultarea
învinuitului/inculpatului, de regulă, procesul penal nu se poate desfășura în lipsa acestei activități,
concluzie ce reiese din obligația organului judiciar de a se deplasa și de a asculta pe
învinuit/inculpat la locul unde se află, dacă acesta nu poate să se prezinte pentru a fi ascultat. Și
totuși există situații, ce este drept rare, în care procesul penal începe și continua fără ascultarea
învinuitului/inculpatului. Dispozițiile legale8 statuează că organul de cercetare penală, va continua
cercetarea și fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la urmărire sau nu
locuiește în țară, iar în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă,
deși a fost legal citat.
Ascultarea învinuitului/inculpatului este o activitate deosebit de importantă, și ocupă un loc special
în rândul celorlalte activități legate de strângerea probelor datorită informațiilor pe care le
furnizează, pe de o parte, iar pe de altă parte, această activitate constituie prima manifestare a
dreptului de apărare al învinuitului/inculpatului.
Prin informațiile pe care le oferă, deși în cele mai multe cazuri învinuitul/inculpatul nu are interes
să arate complet adevărul, declarațiile lui cuprind numeroase aspecte ale infracțiunii cercetate –
participanți, metode de săvârșire și de acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase, împrejurări
legate de comiterea faptei –care, coroborate cu ansamblul probelor existente în dosar pot reda
imaginea fidelă a modului de săvârșire a faptei, și nu în ultimul rând, acestea servesc la justa
soluționare a cauzei.
De asemenea, această activitate, fiind prima manifestare a dreptului de apărare, îi conferă
învinuitului/inculpatului largi posibilități de prezentare a faptelor și împrejurărilor ce vin în favoarea
sa, putând solicita în acest sens administrarea probelor, și a tuturor datelor pe care le consideră
necesare, înturcât este persoana care cunoaște cel mai bine împrejurările și modalitățile prin care s-
a săvârșit infracțiunea și poate oferi informații pe care nimeni altcineva nu le cunoaște. Astfel, prin
ascultarea învinuitului/inculpatului se pot descoperi mijloace de probă ce pot servi la dovedirea
activității infracționale a învinuitului/inculpatului indiferent dacă ulterior, revine sau nu asupra
declarațiilor inițiale. Prin urmare, informațiile furnizate de învinuit/inculpat în cadrul ascultării
contribuie la strângerea materialului probator ce va servi atât la acuzarea cât și la apărarea sa.
În acest sens, cu ocazia ascultării învinuitul/inculpatul nu este obligat să pledeze vinovăția sau
nevinovăția sa, iar atunci când există probe de vinovăție învinuitul/inculpatul are dreptul să probeze
lipsa lor de temeinicie. Sarcina pledării vinovăției învinuitului/inculpatului revine organului de
urmărire penală, însă până la stabilirea vinovăției operează principiul prezumției de nevinovăție9.
Potrivit sistemului nostru probator, declarația învinuitului/inculpatului chiar și în cazul recunoașterii
faptei săvârșite, făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura
în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză10. De aceea, chiar și atunci când recunoașterea este sinceră și completă, nu poate determina
singură tragerea la răspundere penală a învinuitului/inculpatului dacă nu este coroborată cu celelalte
mijloace de probă administrate, deoarece la baza recunoașterii ar putea sta cu totul alte mobiluri
decât adevărul.
În concluzie, ascultarea învinuitului/inculpatului este o activitate de o importanță majoră în cadrul
activităților procesuale probatorii datorită informațiilor care se pot obține atât cu privire la
împrejurările și modalitățile în care a fost săvârșită fapta dar și cu privire la personalitatea
făptuitorului, informații care ajută organul judiciar la înțelegerea cazului sub toate aspectele,
determinând astfel o încadrare juridică corectă a faptei săvârșite și în final contribuie la justa
soluționare a cauzei. Dar pentru ca această activitate să-și poată atinge scopul este necesară o
cunoaștere aprofundată de către organul de urmărire penală atât a regulilor și procedeelor legale de
acțiune cât și a unor temeinice procedee și practici de tactică criminalistică dar și de psihologie și
relaționare interpersonală.

1.1.2. Tactica ascultării
Ascultarea învinuitului/inculpatului cere cunoștințe temeinice de tactică și metodică criminalistică,

pentru a ști când și cum i se poate adresa o anumită întrebare fiecărui învinuit/inculpat. De
asemenea, întrebările trebuie formulate astfel încât să lămurească aceeași problemă11.
Tactica ascultării învinuitului/inculpatului în procesul penal poate fi definită drept acea parte a
tacticii care, în scopul obținerii unor declarații complete și fidele, elaborează, cu respectarea
normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la
elaborarea planului pe baza căruia se va desfășura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a
acestei activități, modul de fixare a declarațiilor învinuitului/inculpatului, la verificarea și aprecierea
acestora12.
Ascultarea învinuitului/inculpatului trebuie să se realizeze în cadrul legal reglementat de normele
procesual penale13.
Având în vedere faptul că de multe ori învinuitul/inculpatul ascunde fapte sau împrejurări cu privire
la care este audiat de anchetator, sau face declarații nesincere cu scopul de a se sustrage de la
răspunderea penală care îl amenință, folosind în acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea
în eroare a organului judiciar, este necesară elaborarea și folosirea unor procedee tactice de
ascultare a învinuitului/inculpatului.
Folosirea acestor procedee tactice nu poate depăși cadrul legal și trebuie să se facă cu respectarea
demnității umane. În același timp se va ține seama de diversele atitudini pe care
învinuitul/inculpatul le poate adopta în fața anchetatorului. Astfel, activitatea de ascultare aduce în
poziții opuse pe participanții la această activitate: organul judiciar, purtător al autorității de stat care
va folosi numai mijloace legale neputând periclita prestigiul și demnitatea specifice acestei funcții și
învinuitul/inculpatul care este interesat să ascundă adevărul, fiind făptuitorul infracțiunii și utilizând
în acest sens și mijloace nepermise. Așadar anchetatorul trebuie să folosească o paletă largă de
procedee adecvate fiecărei situații în parte, și care au fost sistematizate de tactica criminalistică.
Natura procedeelor tactice și modul de aplicare a acestora diferă însă după cum învinuitul/inculpatul
este de bună sau de rea-credință.
Astfel, față de învinuitul/inculpatul de rea-credință procedeul tactic trebuie să-l determine pe acesta
să renunțe la tendința de minciună, de negare a faptelor și să-l determine să recunoască adevărul;
acest procedeu trebuie să aibă însușirea de a surprinde, de a descumpăni, de a-l determina pe acesta
să colaboreze și în final să facă declarații sincere.
Astfel de procedee tactice constau, de regulă, în folosirea de către organul judiciar a unor
stratageme, care, plasate în cel mai favorabil moment psihologic, și adaptate personalității
învinuitului/inculpatului au scopul de a-l îndruma spre o anumită comportare, adică renunțarea la
atitudinea de rea-credință și recunoașterea faptelor săvârșite și pe care nu le-ar fi recunoscut dacă
organul judiciar nu utiliza astfel de procedee. În cazul în care învinuitul/inculpatul se caracterizează
prin inteligență, abilitate, spirit de observație, va putea înțelege intenția organului judiciar și se va
strădui să păstreze tăcerea asupra acelor împrejurări a căror dezvăluire l-ar pune în pericol. Dar,
dacă procedeul tactic este utilizat într-un mod inteligent, și este plasat în cel mai favorabil moment
psihologic, învinuitul/inculpatul ar putea să nu sesizeze finalitatea urmărită de anchetator și în
consecință ar putea dezvălui fapte asupra cărora până în acel moment a păstrat tăcerea.
De asemenea organul judiciar nu poate folosi procedee care să inducă în eroare pe învinuit/inculpat
sau pentru a-l determina pe acesta să recunoască forțat anumite fapte pe care nu le-a săvârșit.
Procedeele tactice sunt folosite nu numai cu privire la ascultarea învinuitului/inculpatului de rea-
credință ci și în cazul învinuitului/inculpatului de bună-credință, deoarece, acesta din urmă comite,
mai presus de voința lui, erori, inexactități ce trebuie însă reparate.
De regulă, scopul utilizării unor astfel de procedee este reamintirea unor împrejurări temporar
uitate, sau verificarea exactității celor declarate, mai ales când arătările acestora au în vedere
însușirile subiective de apreciere a elementelor spațiale, localizarea și determinarea duratei în timp a
unor fenomene14.
Procedeele tactice folosite în ascultarea învinuitului/inculpatului în procesul penal nu sunt
construcții artificiale, hibride, ci dimpotrivă, reprezintă rezultatul generalizării științifice a
experienței pozitive acumulate de organul judiciar de-a lungul timpului, de practica cercetării
infracțiunilor.

Procedeelor tactice le este specific un anumit caracter de generalitate, implicând anumite elemente
tipice, comune. Eficacitatea lor a fost constant verificată în activitatea practică a organului judiciar.
Procedeele tactice folosite de organul juduciar se diferențiază după cum sunt aplicate unuia sau
altuia dintre învinuiți/inculpați. Astfel, un anumit procedeu tactic poate fi eficient în cazul unui
învinuit/inculpat și ineficient în cazul altui învinuit/inculpat15.
S-a constatat în practica judiciară că procedeele tactice de ascultare au, în mod necesar, un caracter
individual, ele diferențiindu-se unele de altele în funcție de mai multe criterii, între care un rol
important îl are personalitatea învinuitului/inculpatului și ansamblul datelor în care se înscrie cauza,
de aceea ele trebuie aplicate nuanțat, specific personalității învinuitului/inculpatului și tuturor
circumstanțelor cauzei.
Prin urmare, regulile tactice după care se desfășoară ascultarea învinuitului/inculpatului au fost
elaborate pe baza unei îndelungate cercetări, iar aplicarea lor nu poate depăși prevederile normelor
în vigoare, utilizându-se numai în limitele și în spiritul acestora16.
1.1.3. Declarațiile învinuitului/inculpatului
1.1.3.1. Importanța și rolul declarațiilor învinuitului/inculpatului
în procesul penal
Procesul penal constituie un ansamblu de activități reglementate de lege, în cadrul cărora organele
judiciare desfășoară o serie de investigații pentru aflarea adevărului cu privire la săvârșirea unei
infracțiuni, precum și a celui ce a săvârșit-o.
Așadar, scopul procesului penal este, pe lângă aflarea adevărului și acela de a-l pedepsi pe
făptuitor, bineînțeles dacă acesta îndeplinește toate condițiile pentru a răspunde penal. Prin urmare
întreaga activitate a organului judiciar este aceea de a lămuri cauza sub toate aspectele, prin
descoperirea și administrarea de probe, aceasta fiind de altfel o obligație care-i incumbă organului
judiciar.
Potrivit concepției legiuitorului nostru, constituie probă17 orice element de fapt care servește la
constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și
la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Mijloacele de probă sunt enumerate în mod expres și limitativ de către legiuitor18, declarațiile
învinuitului/inculpatului fiind primele în această enumerare, poate și datorită rolului deosebit de
important pe care acest mijloc de probă îl are în cadrul procesului penal.
Astfel, în cazul declarațiilor sincere, declarațiile învinuitului/inculpatului contribuie întotdeauna la
justa soluționare a cauzei întrucât, dacă învinuitul/inculpatul este vinovat, stabilesc cu multă
exactitate împrejurările în care a fost săvârșită fapta, iar dacă nu este vinovat, fac cunoscute
împrejurările care afirmă învinuirea. De asemenea și declarațiile mincinoase sunt necesare
deoarece organul judiciar ia cunoștință de atitudinea învinuitului/inculpatului față de învinuirea ce i
se aduce, atitudine care poate influența individualizarea pedepsei. De aceea, declarațiile
învinuitului/inculpatului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante, pentru organul judiciar
existând obligația de a le obține în orice cauză penală atât în faza de urmărire penală cât și în faza
de judecată.
Declarațiile învinuitului/inculpatului îndeplinesc două funcții: funcția de mijloc de probă și funcția
de apărare.
Ca mijloc de probă, declarațiile învinuitului/inculpatului furnizează organului judiciar elemente de
fapt care pot servi ca probe, atât de necesare pentru aflarea adevărului în cauza penală. Astfel,
învinuitul/inculpatul, în cazul în care el este în realitate cel care a săvârșit fapta imputată, are
cunoștințe direct dobândite cu privire la faptele comise și împrejurările în care au fost săvârșite
deoarece cunoaște cel mai bine aceste aspecte și deține date pe care nimeni altcineva nu le
cunoaște, iar în cazul în care o persoana este pe nedrept învinuită sau inculpată, prin declarațiile sale
are serioase posibilități de dezvinovățire și de preîntâmpinare a unei erori judiciare.
Ca mijloc de apărare, declarațiile învinuitului/inculpatului constituie prima manifestare a dreptului
de apărare a învinuitului/inculpatului, deoarece prin acestea are posibilitatea de a prezenta a faptele
și împrejurările care vin în apărarea sa încercând astfel să se disculpe. Astfel, dacă

învinuitul/inculpatul este vinovat, prin declarațiile sale, el va încerca, de cele mai multe ori, să
prezinte faptele astfel încât să-și creeze o situație mai ușoară, iar dacă este nevinovat se va strădui să
invoce toate acele împrejurări care probează nevinovăția sa.
Tot ca un mijloc de apărare, declarațiile învinuitului/inculpatului pun în lumină sistemul de garanție
al exercitării dreptului la apărare consacrat de Constituție și dispozițiile legale în vigoare19 –
garantarea dreptului la apărare – care împiedică exercitarea abuzivă a puterii discreționare a
activităților judiciare și în același timp constituie o cale de prevenire a erorilor judiciare.
Tot ca o manifestare a dreptului de apărare al învinuitului/inculpatului se constituie și dreptul la
tăcere pe tot parcursul procesului penal.
Declarațiile învinuitului/inculpatului alături de declarațiile celorlalte persoane din procesul penal –
parte vătămată, martori – sunt făcute, de regulă, în mod oral în fața organelor judiciare. Există însă
situații, ce este drept rare, când declarațiile învinuitului/inculpatului, din cauza unei infirmități fizice
( de exemplu: muțenia etc.) să nu poată fi făcută oral ci numai scris. Aceasta însă nu schimbă
natura declarațiilor învinuitului/inculpatului, deoarece acestea au aceeași valoare probantă.
Declarațiile învinuitului/inculpatului pot fi judiciare sau extrajudiciare.
Declarația este extrajudiciară când a fost dată în afara procesului penal. În acest caz conținutul ei
ajunge la cunoștința organului judiciar prin alte mijloace de probă – declarațiile unui martor căruia i
s-a destăinuit, o scrisoare etc.
Declarațiile învinuitului/inculpatului devin declarații judiciare și constituie mijloc de probă cu acest
caracter atunci când sunt date în fața organului judiciar în cursul procesului penal, în condițiile
stabilite de dispozițiile procesual penale.
1.1.3.2. Importanța și rolul declarațiilor învinuitului/inculpatului în raport cu celelalte mijloace de
probă.
Legiuitorul a condiționat valoarea declarațiilor învinuitului/inculpatului – mijloc de probă, de
existența unor fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ele
neavând o valoare mai dinainte stabilită20. Astfel, declarațiile învinuitului/inculpatului servesc la
aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă
administrate în cauză, și anume: declarațiile martorilor, părții vătămate, înscrisurile, fotografiile,
mijloacele materiale de probă, constatările medico-legale, expertizele.
În raport cu aceste mijloace de probă, importanța declarațiilor învinuitului/inculpatului nu este de
neglijat, datorită poziției pe care învinuitul/inculpatul o ocupă în procesul penal, fiind figura
centrală a procesului penal. Cum am mai spus, învinuitul/inculpatul oferă o serie de date pe care le
cunoaște mai bine decât oricine, și care de multe ori sunt cunoscute numai de el, astfel că fără
declarațiile sale, uneori este foarte greu de stabilit unele împrejurări care au importanță esențială
pentru cauză.
Pentru a înțelege mai bine rolul declarațiilor acestui subiect procesual în raport cu celelalte mijloace
de probă, este necesară cunoașterea acestora și punerea în evidență a trăsăturilor specifice fiecăruia.
Printre mijloacele de probă orale se înscriu, alături de declarațiile învinuitului sau inculpatului și
declarațiile martorului și cele ale părții vătămate.
Persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la
aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor21. Persoana chemată ca
martor este obligată să se înfățișeze la locul, data și ora arătată în citație neîndeplinirea acestei
obligații ducând la sancționarea acestuia cu o amendă22. De asemenea martorul are datoria să
declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei23, încălcarea acestei obligații atrăgând aplicarea unei
sancțiuni penale pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă24.
Spre deosebire de declarațiile martorului ce constituie, după cum am văzut, o obligație,
neîndeplinirea acestora fiind sancționată, declarațiile învinuitului/inculpatului nu reprezintă o
obligație pentru acesta, el putând face declarații în fața organului judiciar sau poate adopta
atitudinea de tăcere, nefiind tras la răspundere pentru aceste atitudini. De asemenea,
învinuitul/inculpatul poate face declarații mincinoase sau sincere fără a putea fi tras la răspundere
penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă deoarece declarațiile sale constituie un

drept al său și nu o obligație(nemo tenetur edere contra se).
Față de martor învinuitul/inculpatul poate să revină asupra declarațiilor sale, poate face completări,
rectificări sau precizări. În acest sens, martorul nu poate schimba sau modifica declarația sa datorită
obligației legale impuse acestuia, de a declara tot ce știe încă de la început, altfel riscă sancțiunea
penală pentru mărturie mincinoasă. Învinuitul/inculpatul însă poate reveni, schimbându-și declarația
dată inițial. Organul judiciar îl va întreba ce anume l-a determinat să revină asupra declarației pentru
a aprecia care declarație este adevărată. Prin completări, învinuitul/inculpatul își menține
declarațiile anterioare, însă mai adaugă ceva la ele. Învinuitul/inculpatul va fi întrebat de ce nu a
făcut completările după relatarea liberă, când i s-au pus întrebări de completare și a avut
posibilitatea de a face aceste completări. Rectificarea constă în îndreptarea sau completarea unor
afirmații, iar precizarea urmărește ca anumite afirmații vagi să fie stabilite în mod detaliat. De
exemplu, declară că au fost mai multe persoane fără a arăta care, pentru ca ulterior să precizeze
numărul acestora25.
Partea vătămată este definită ca fiind persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,
morală sau materială și care participă în această calitate în procesul penal26. Aceasta poate oferi
informații utile și necesare cu privire la momentul săvârșirii infracțiunii, în vreme ce declarațiile
învinuitului/inculpatului conțin și date anterioare și ulterioare acestui moment.
Declarațiile martorilor și ale părții vătămate au rol ajutător fiind ascultați înaintea
învinuitului/inculpatului, astfel că în momentul ascultării acestui din urmă subiect procesual,
organul judiciar are deja o părere asupra felului în care a fost săvârșită infracțiunea și câteva date
despre făptuitor.
Alături de mijloacele de probă orale se regăsesc și mijloacele de probă materiale. Acestea sunt
înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările
tehnico-științifice, constatările medico-legale, expertizele27.
Probele materiale sunt alcătuite din urme care pot fi percepute direct de către organul judiciar prin
efectuarea unor activități operative – cercetări la fața locului, percheziții, ridicarea de obiecte și
înscrisuri – sau prin supunerea acestora unor examinări de specialitate – expertize, constatări
tehnico-științifice. Numai că aceste probe sunt de natură materială și reprezintă rezultatul activității
unui om, care singure nu prezintă valoare28. De aceea, pentru a cunoaște adevărul cu privire la
infracțiune și făptuitorul ei, este necesară coroborarea acestor informații cu cele obținute prin
declarațiile învinuitului/inculpatului dar și a celorlalte persoane în procesul penal.
1.1.4. Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului/inculpatului
Declarațiile învinuitului/inculpatului constituie un mijloc de probă necesar pentru aflarea adevărului
în procesul penal, care este lăsat la libera apreciere a organului de urmărire penală sau instanței de
judecată care, pe baza convingerii sale intime izvorâte din examinarea tuturor probelor administrate
în cauză, poate să condamne fără recunoașterea învinuitului/inculpatului sau să-l achite chiar dacă
acesta a recunoscut fapta și vinovăția sa.
Indiferent de conținutul declarațiilor sale – recunoaștere sau negare a faptei etc. – legea nu acordă o
forță probantă deosebită acestui mijloc de probă, dispozițiile legale29 arătând că declarațiile
învinuitului/inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu
fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declarațiile învinuitului/inculpatului au o forță probantă relativă pe de o parte datorită felului de
percepere, memorizare, reproducere, adică a procesului de formare a declarațiilor, iar pe de altă
parte datorită faptului că învinuitul/inculpatul este direct interesat în desfășurarea și soluționarea
procesului penal.
Relativitatea acestui mijloc de probă, trebuie privită în raport cu natura și importanța declarațiilor
făcute de învinuit/inculpat, de momentul în care au fost obținute, de atitudinea acestuia în
desfășurarea procesului penal, de antecedentele sale penale și în special, de menținerea constantă a
declarațiilor sau după caz de revenirea asupra lor.
Din dispozițiile legale30 se trage concluzia că organul judiciar trebuie să administreze probele care
susțin învinuirea chiar dacă învinuitul/inculpatul recunoaște, potrivit regulilor procesual penale31

organul judiciar fiind obligat să adune probe atât în favoarea cât și în defavoarea
învinuitului/inculpatului. Așadar, mărturisirea învinuitului/inculpatului are o valoare probatorie
condiționată de a fi confirmată de celelalte probe administrate. Luată izolat, ruptă de celelalte probe,
nu are forță probantă. De asemenea și declarațiile prin care învinuitul/inculpatul neagă săvârșirea
faptei penale sunt apreciate în același mod32.
Din coroborarea articolelor privind probele în general și declarațiile în special33 decurge caracterul
divizibil și retractabil al declarațiilor învinuitului/inculpatului.
Declarațiile învinuitului/inculpatului sunt divizibile, în sensul că cele înfățișate de învinuit/inculpat
pot fi acceptate în tot sau în parte, după cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe existente în
cauză. De exemplu, organul judiciar poate considera ca adevărată acea parte din declarații prin care
se recunoaște săvârșirea infracțiunii și să înlăture ca neadevărată, partea din declarații care se referă
la provocare, legitima apărare, parte care este neconfirmată de celelalte probe administrate34.
Declarațiile învinuitului/inculpatului pot fi retractate atât în faza de urmărire penală cât și cu prilejul
cercetării judecătorești, organul judiciar – organul de urmărire penală sau instanța de judecată –
având sarcina de a aprecia care dintre aceste declarații succesive și contradictorii sunt adevărate.
În practică, s-a constatat că oricare dintre aceste declarații poate fi reținută ca verosimilă, indiferent
că acestea au fost date în faza de urmărire penală sau în faza de judecată. Condiția este ca aceste
declarații să fie confirmate de ansamblul probelor existente în cauză. Prin urmare, posibilitatea
retractării se menține în orice fază a procesului penal, chiar și în căile extraordinare de atac. De
asemenea, recunoașterea faptei nu constituie o piedică în revizuirea ulterioară a hotărârii35.
Retractarea trebuie să fie temeinic motivată și de natură să formeze convingerea că relatările
anterioare nu reprezintă adevărul.
În concluzie, declarațiile învinuitului/inculpatului sunt divizibile – organul judiciar reținând numai
ceea ce se coroborează cu alte probe – și retractabile – numai dacă aceasta se impune în urma
aprecierii întregului material probator în cauză.
În aprecierea valorii probante a declarațiilor învinuitului/inculpatului, organul de cercetare penală
nu trebuie să plece de la idei preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate. El trebuie să dea
dovadă de bună-credință și obiectivitate, astfel încât să aprecieze declarațiile
învinuitului/inculpatului numai în contextul celorlalte probe verificate, existente în cauză.
Necesitatea aprecierii în acest mod a declarațiilor se explică pe de o parte prin faptul că potrivit
legii, probele nu au o valoare prestabilită, iar pe de altă parte prin faptul că recunoașterea
învinuitului/inculpatului, privită izolat nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală.
1.1.5. Evoluția valorii probante a declarațiilor învinuitului/inculpatului
În jurisprudența mai veche, ascultarea învinuitului/inculpatului era considerată a fi primul act de
“informațiune” iar în scopul de a smulge o mărturisire învinuitului/inculpatului, “judecătorul de
instrucție avea sarcina de a face toate sforțările, punându-i cu îndemânare tot felul de întrebări”.
Așadar, înainte de legea din 15.03.1902 interogatoriul era considerat a fi “un cerc de fier destinat să
smulgă o mărturisire” cum ne spune însuși profesorul Roux în cursul său de drept și procedura
penală. De asemenea, în lucrarea “Poliția tehnică și ancheta judiciară”, profesorul Constantin
Zguriadescu dedică un capitol interogatoriului inculpatului astfel cum era el văzut înainte și după
această lege.
Teoria și practica unor sisteme de drept occidentale oferă mărturisirii învinuitului/inculpatului
valoarea oricărei probe ceea ce permite să se pronunțe o condamnare în temeiul unei mărturisiri
ferme și concrete. Această concepție are la bază principiul liberei aprecieri a probelor și prezumția
că nimeni nu are interesul să să recunoască vinovat pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o. Practica a
arătat însă că această prezumție nu este valabilă întotdeauna. S-au întâlnit astfel situații în care
inculpatul și-a recunoscut vinovăția pentru săvârșirea unei fapte pentru a ascunde o infracțiune mai
gravă, din teamă, din devotament pentru adevăratul făptuitor, din interese personale, ori uneori, ca
urmare a presiunilor ce s-au făcut asupra sa. Drept urmare, nici baza teoretică a acestei susțineri nu
este prea sigură, astfel că nu se poate acorda mărturisirii inculpatului valoarea unei probe complete
și ferme de vinovăție36. De asemenea, progresele făcute de psihologia judiciară – psihologia

infractorului în special – au demonstrat că nu trebuie să se acorde prea mult credit acestui mijloc de
probă, deoarece de cele mai multe ori, voluntar sau involuntar, învinuitul/inculpatul denaturează
declarațiile sale.
Concepția asupra forței probante a mărturisirii învinuitului/inculpatului a cunoscut de-a lungul
timpului o evoluție, care a mers de la atribuirea unei valori probante supreme(“regina probelor”),
până la considerarea acesteia ca o probă relativă a cărei valoare depinde de concordanța ei cu alte
probe administrate în aceeași cauză penală.
Astfel, în legislația mai veche, mai exact în sistemul probelor formale, așa cum am arătat,
declarațiile învinuitului/inculpatului erau considerate “regina probelor”.
În legislația modernă acest lucru nu mai este valabil, declarațiile acestui subiect procesual având
valoare probatorie numai prin coroborarea acestora cu celelalte mijloace de probă existente în
cauză. Totuși unele reminiscențe ale formalismului probelor pe planul acestui mijloc de probă sunt
întâlnite în dreptul de tip anglo-saxon unde, în funcție de recunoașterea sau negarea vinovăției,
procedura judecării cauzei este diferită. Astfel, dacă învinuitul/inculpatul declară de la început că se
recunoaște vinovat, procedura se simplifică – se exclude participarea juriilor – în care caz se va
pune doar problema pedepsei.
1.2. Calitatea de învinuit/inculpat în cadrul procesului penal
1.2.1. Reglementare procesual penală
Învinuitul este persoana căreia i s-a adus o învinuire, printr-o plângere, denunț, sau din oficiu, și față
de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva
sa37.
Potrivit dispozițiilor procesual penale38 persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea
penală este parte în procesul penal și se numește inculpat.
Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organul de urmărire penală
și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor administrate în cauză.
O infracțiune poate avea mai mulți autori situație în care ne găsim în prezența
coînvinuiților/coinculpaților.
Coînvinuiții/coinculpații sunt acei învinuiți/inculpați care au săvârșit împreună o infracțiune și sunt
urmăriți și/sau judecați deodată. Aceștia din urmă(coinculpații) formează consorțiul procesual al
coinculpaților. Trăsăturile acestuia sunt următoarele:
toate probele privind existența infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților;
orice act efectuat de vreunul dintre coinculpați produce efecte față de toți coinculpații, dacă privește
fapta sau circumstanțele reale ale acesteia;
căile de atac folosite de unul sau unii dintre coinculpați profită tuturor coinculpaților, dacă sunt
admise pe temeiuri obiective39.
1.2.2. Drepturi, obligații și garanții procesuale ale învinuitului / inculpatului.
Învinuiții și inculpații au anumite drepturi și obligații și beneficiază de a anumite garanții în cadrul
procesului penal.
Printre drepturile învinuitului/inculpatului amintim:
dreptul de apărare;
dreptul de a cunoaște materialele de urmărire penală;
dreptul de a fi ascultat la locul în care se află, în cazul în care acesta se găsește în imposibilitatea de
a se prezenta pentru a fi ascultat;
dreptul de a avea ultimul cuvânt in fata instanței de judecată;
dreptul de a ataca hotărârile pronunțate împotriva sa;
dreptul de a formula cereri noi.
Ca obligații amintim:
suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârșirea infracțiunii;
suportarea unor măsuri procesuale – reținerea, arestarea etc.;

obligația de a anunța în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinței pe parcursul
procesului penal;
obligația de a se prezenta în fața organului judiciar ori de câte ori este citat40.
De asemenea învinuitul/inculpatul beneficiază de garanția libertății persoanei41, potrivit căreia nici
o persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă
vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. De
asemenea, în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere
punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.
Respectarea demnității umane42 este o altă garanție procesual penală de care beneficiază
învinuitul/inculpatul. Potrivit acesteia, orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită de lege.
O altă garanție de care se bucură învinuitul/inculpatul este prezumția de nevinovăție43, potrivit
căreia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre
penală definitivă.
Garantarea dreptului la apărare44 este un alt beneficiu al învinuitului/inculpatului reglementat de
Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, în cursul procesului penal organele judiciare au
obligația de a asigura învinuitului/inculpatului deplina exercitare a drepturilor procesuale, în
condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au
obligația să-l încunoștințeze, de îndată și mai dinainte de a-l audia, despre fapta pentru care este
cercetat, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării.
De asemenea învinuitul/inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului
penal, în unele cazuri asistența juridică fiind asigurată din oficiu.
O altă garanție acordată învinuitului este folosirea limbii materne45, care este asigurată în fața
organelor judiciare, toate actele procedurale sunt făcute însă în limba română. De asemenea
învinuitul/inculpatul care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima i se
asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi,
precum și dreptul de a pune concluzii în instanță, prin interpret46.
Capitolul 2
îNVINUITUL / inculpatul ÎN FAȚA ANCHETATORULUI
2.1. Personalitatea învinuitului/inculpatului
Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și

dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului.
Personalitatea infractorului constituie obiectul de studiu al psihologiei judiciare și al criminologiei.
Așa cum știm, conținutul juridic al infracțiunii cuprinde condiții referitoare la anumite elemente ce
privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp și de loc
în care se săvârșește fapta47. O analiză strict psihologică a actului infracțional are în vedere modul
în care pregătirea, comiterea și atitudinea post-infracțională se manifestă în psihicul autorului, și în
elementele sale componente: inteligență, afectivitate și voință.
Omul ca persoană se caracterizează prin existența anumitor sisteme interne de motivații și scopuri,
de trăsături temperamentale și de caracter care condiționează natura și dinamica faptelor sale. Toate
aceste însușiri personale își pun amprenta pe conduita și activitatea omului, imprimând și proceselor
psihice un aspect personal.
Comportamentul persoanei, personalitatea, componentele sale – aptitudinile, temperamentul,
caracterul – au fost studiate de renumiți cercetători. Astfel, reputatul profesor român, Virgil
Dragomirescu în studiul său “Psihologia comportamentului deviant”, definește personalitatea ca o
“sinteză a tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect, pentru a-i da o
fizionomie proprie. Aceasta conformație rezultă din nenumărate particularități ale constituției sale
psiho-fiziologice, ale componentelor sale instintinctivo-afective, ele însele alimentate de inferențele
senzitivo-senzoriale și kinestezice, a modului său de a reacționa, de amprentele lăsate de toate
experiențele trăite … Adesea, se mai înțelege prin personalitate forța de coeziune a Eu-lui,
coeficientul de rezistență, unitatea și continuitatea structurii psihice a individului, care îi permite de
a rămâne el însuși de-a lungul istoriei existenței sale și în diverse medii unde se afirmă sau
desfășoară”.
Alți autori au definit personalitatea astfel48:
N. Pende vede personalitatea ca o piramidă biofiziologică a cărei bază e formată de ereditate, cele
patru suprafețe fiind formate de componenta morfologică, de temperament, caracter și inteligență,
vârful piramidei constituind sinteza globală a persoanei.
O. Kinberg considera că personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când
unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și aceasta totalitate funcțională.
De asemenea, Porot si Kam Merer arătau că personalitatea se caracterizează prin următoarele
trăsaturi: unitatea și identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat și rezistent; vitalitatea ca
ansamblu însuflețit, ierarhizat, a cărei existență este condiționată de oscilațiile sale endogene și de
stimuli exteriori la care răspunde și reacționează; conștientizarea ca proces prin care individul își
făurește reprezentarea mentală a tuturor activităților sale fiziologice și psihice; raportul individului
cu mediul ambiant și reacțiile la mediu în vederea reglării comportamentului.
Un renumit cercetător în domeniul personalității criminale, Jean Pinatel, arată că din punct de
vedere sociologic, biologia și psihanaliza nu fac decât să lumineze fundamentul personalității.
Aceasta este formată din elemente culturale, care constituie concepții morale ale subiectului. Aceste
concepții morale, dobândite prin educație rezultă din contactele cu alte persoane și înglobează idei,
obiceiuri, credințe, atitudini asupra conduitei ce trebuie avută în situații generale sau particulare.
Jean Pinatel consideră49, de asemenea, că în comportamentul criminal “trecerea la act” constituie
elementul decisiv. Trecerea la act este determinată la delincvenții care comit acte grave, de un
nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și
indiferența afectivă.
J. Pinatel pune accentul pe faptul că nucleul personalității criminale nu este un dat, ci o rezultantă.
Un real folos în cunoașterea personalității învinuitului/inculpatului îl poate avea cunoașterea
teoriilor criminologice ale devianței50, care încearcă să explice „rădăcinile” comportamentului
deviant. Acestea atribuie originile comportamentului deviant unor factori spirituali, sociali și
biologici. Cunoașterea acestora și înțelegerea modului lor de aplicare, oferă anchetatorului șansa de
a-l “înțelege” pe învinuit/inculpat și, în final de a-l face pe acesta să colaboreze și să mărturisească
faptele comise.
Caracterul rezultă din ansamblul trăsăturilor de atitudine sau comportament, față de mediul social,
diferențiate prin educație, pe fondul însușirilor temperamentale înnăscute51.

Structura caracterului unei persoane se formează prin educație, dar în același timp este influențată
de modul de asimilare a educației primite, de capacitatea de preluare, funcționare și adaptare
specifice fiecărei persoane.
Educabilitatea face ca o persoană să accepte și să însușească într-o manieră proprie influențele
sociale pozitive sau negative. Aceste influențe provin în primul rând din mediul familial, și apoi din
celelalte relații sociale la care persoana respectivă ia parte. În acest sens psihologii consideră că
există două tipuri de personalitate, unele conforme cu normele unei societăți date și unele
neconforme, definite pe bună dreptate, personalități deviante52.
O altă trăsătură psihică a personalității învinuitului/inculpatului este temperamentul său. Această
noțiune desemnează latura dinamico-energetică a personalității, vizând caracterele generale ale
conduitei, în funcție de care se constituie un stil specific fiecărei persoane, de manifestare la
excitațiile exterioare53.
Temperamentul este condiționat, cu precădere, de particularități fiziologice ale sistemului nervos
central, forța, mobilitatea și echilibrul proceselor fundamentale: excitația și inhibiția.
În literatura de specialitate54 se disting patru tipuri temperamentale fundamentale:
tipul sanguin, caracterizat atât de aspecte pozitive (optimism, sensibilitate, echilibru, adaptabilitate,
mobilitate etc.) cât și de aspecte negative (instabilitatea sentimentelor, influențabilitate, în unele
situații lipsă de putere de concentrare și aprofundare etc.);
tipul coleric, caracterizat de intensitatea proceselor afective, reactivitate accentuată (aspecte
pozitive), și excitabilitate, agresivitate, încăpățânare (aspecte negative);
tipul flegmatic, caracterizat de echilibru, calm, toleranță, bună dipoziție dar și de reactivitate redusă,
comoditate, pedanterie, tendință de stereotipizare, etc.
tipul melancolic, perseverent, serios, sensibil, responsabil (aspecte pozitive), neîncredere, pesimism,
nesiguranță(aspecte negstive).
Aceste tipuri temperamentale nu se găsesc în stare pură la o persoană, ci ele se regăsesc îmbinate,
închegate într-un mod armonios la fiecare persoană.
Aptitudinile sunt o altă componentă a personalității care trebuiă cunoscută de către anchetator.
Acestea sunt însușiri psihice individuale, relativ stabile și prezintă o bază structurală exprimată de
anumite particularități anatomo-fiziologice. Aptitudinile se clasifică în generale (inteligență, spirit
de observație, memorie vizuală etc.) și speciale (ureche muzicală, talent etc.)55.
Pentru ca ancheta să-și atingă scopul, cunoașterea personalității învinuitului (inculpatului) trebuie
să aibă în vedere toate aceste componente ale personalității acestuia –caracter, temperament,
aptitudini generale sau speciale- întrucât numai în acest mod se va putea realiza aflarea adevărului
în cauză și o corectă individualizare a pedepsei.
Comportamentul deviant(infracțional) decurge întotdeauna din antecedentele individului. În analiza
acestor antecedente, de-a lungul vremurilor s-au cristalizat mai multe concepții și anume concepția
după care comportamentul infracțional este rezultatul eredității, iar după o altă concepție, el este
rezultatul influențelor exercitate de mediu, majoritatea autorilor însă, sunt de acord că cei doi factori
se află în interacțiune56.
În structura personalității fiecărui om, ereditatea ocupă un loc important, deoarece aceasta
determină anumite predispoziții ale persoanei, care îl vor marca destul de semnificativ pe parcursul
vieții.
Pe lângă ereditate, mediul social are o importanță deosebită în formarea personalității infractorului.
În concepția lui T. Bogdan prin mediu înțelegem totalitatea condițiilor și stimulilor externi ai
organismului care exercită o influență persistentă asupra individului formând trăsăturile sale fizice
și psihice prin solicitările permanente a potențelor sale native, precum și a celor dobândite în cursul
existenței. În concluzie, mediul favorizează creșterea persoanei, asigură condițiile de dezvoltare a
proceselor vitale și determină formarea personalității și a comportamentului său.
Prima și cea mai importantă influență care poartă asupra infractorului este educația și formarea în
mediul familial, în vederea integrării lui în viață și în societate.
În cadrul familial, părinții exercită direct sau indirect influențe educațional-formative asupra
propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un

veritabil model social care, fiind de altfel primul în ordinea influențelor din partea modelelor sociale
existente, are o influență hotărâtoare asupra copiilor, prin formarea concepției despre viață, a
modului de comportare și relaționare în societate.
Studiile numeroșilor cercetători asupra mediului familial în care au crescut și s-au dezvoltat
infractorii au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității
părintești și a afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului au dus la formarea viitorului infractor.
Unii autori, analizând viața unor mari criminali, prezentată de aceștia prin autoanaliză, au scos în
evidență faptul că principala sursă a agresivității infractorilor o reprezintă modelele
comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de apartenență. Spre exemplu, iată ce relatează
unul dintre acești infractori: “la mine, viața și violența erau unul și același lucru, am învățat încă din
copilărie că oamenii trebuie să se trateze brutal, văzându-l pe tatăl meu brutalizând-o pe mama și, la
rândul ei, brutalizându-mi frații și brutalizându-mă pe mine. Am înțeles încă de pe atunci că acesta
este limbajul normal, prin care “se înțeleg oamenii” și m-am mirat ori de câte ori am întâlnit în viața
mea oameni care nu s-au atacat și care nu au fost violenți cu mine”57.
2.2. Cunoașterea personalității învinuitului/inculpatului
Primele date pe care organul judiciar le deține despre personalitatea infractorului sunt cele care reies
din cercetarea locului în care a fost săvârșită infracțiunea.
Astfel, cercetarea la fața locului oferă numeroase informații despre făptuitor datorită urmelor create
în perimetrul acestuia, mijloacelor utilizate la săvârșirea infracțiunii, modului de distrugere a
anumitor urme, preferinței pentru unele obiecte sau valori, precum și din declarațiile martorilor
oculari, obținute doar cu prilejul cercetării la fața locului58.
Complexitatea personalității infractorului impune investigații mai amănunțite din partea organului
judiciar, nefiind suficiente numai datele obținute prin cercetarea izolată a infracțiunii comise.
La formarea personalității fiecărui om, ca membru al societății contribuie o serie de factori
endogeni(ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului) și exogeni(ansamblul
factorilor mediului social)59.
Drept urmare, pentru a cunoaște cât mai bine personaliatatea învinuitului/inculpatului organul
judiciar va trebui să cerceteze și mediile sociale în care făptuitorul a crescut și s-a format ca
persoană. Astfel organul judiciar va avea în vedere:
mediul familial – ineluctabil;
mediul ocazional – școala, pregătirea profesională, locul de muncă;
mediul ales sau acceptat – anturajul;
mediul impus – penitenciar;
De asemenea, pasiunile, preocupările extraprofesionale, viciile, domiciile avute, starea sănătății
oferă date importante cu privire la personalitatea făptuitorului.
Organul judiciar va putea obține astfel de informații de la vecini, prieteni, cunoscuți, rude, colegi de
serviciu, medici în legatură cu bolile de care a suferit sau chiar suferă și influența acestora asupra
capacității de rațiune și voință, etc.
Verificarea cazierului judiciar este o activitate care nu poate fi trecută cu vederea. Dacă
învinuitul/inculpatul a mai săvârșit anterior și alte infracțiuni, datele obținute despre
învinuit/inculpat constituie un ajutor pentru anchetator în cazul noii fapte săvârșite de
învinuit/inculpat. Anchetatorul trebuie să cunoască ce natură au avut faptele respective, când anume
au fost săvârșite, în ce împrejurări, ce fel de sancțiune i s-a aplicat, unde și cum a fost executată.
Date despre învinuit/inculpat pot fi obținute atât pe cale indirectă – cercetare la fața locului,
declarațiile martorilor, părții vătămate, verificarea cazierului judiciar etc., cât și pe cale directă.
Calea directă prin care pot fi obținute date importante despre învinuit/inculpat este în primul rând,
ascultarea acestuia. Contactul direct dintre învinuit/inculpat și organul judiciar oferă acestuia din
urmă numeroase date despre personalitatea învinuitului/inculpatului, fiind mijlocul principal de
investigare psihologică a învinuitului/inculpatului.
De asemenea, percheziția, reținerea sau arestarea oferă informații concludente cu privire la persoana
și personalitatea făptuitorului.

2.3. Atitudinea psihologică a învinuitului/inculpatului cu privire la săvârșirea infracțiunii
Învinuitul/inculpatul, fiind cel care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, poate oferi informații
nu numai în legatură cu momentul săvârșirii infracțiunii ci și cu privire la momentele dinaintea și de
după săvârșirea infracțiunii.
Într-un capitol precedent am subliniat faptul că, de cele mai multe ori informațiile oferite de
învinuit/inculpat contribuie în mod deosebit la soluționarea cauzei, acesta fiind considerat sursa
celor mai ample și în același timp celor mai fidele informații privind infracțiunea săvârșită,
bineînțeles în măsura în care acesta acceptă și face declarații sincere. Aceasta și pentru că, de
regulă, învinuitul/inculpatul se găsește în condițiile optime de percepție și memorare, adică mult
mai bune decât celelalte persoane care au luat parte într-un fel sau altul la săvârșirea infracțiunii –
martori, persoana vătămată. Aceasta explică de ce o seamă de fapte, de împrejurări legate de
infracțiune sunt cel mai bine cunoscute de către învinuit/inculpat sau în mod exclusiv numai de
către el.
La săvârșirea infracțiunii învinuitul/inculpatul participă cu toată ființa sa, punerea în acțiune a
hotărârii de a comite fapta prevazută de legea penală este precedată de o serie de procese de analiză
și sinteză și de o luptă între motiv, deliberare și actele executării, antrenând profund întreaga
personalitate a făptuitorului. Acest lucru face ca fapta ilicită să nu fie o simplă întâmplare, periferică
conștiinței infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaționale stabile cu
conținut și încărcătură afectiv-emoțională specifică, cu un rol motivațional bine diferențiat60.
De aceea, organul de urmărire penală încearcă să cunoască toate momentele și procesele psihice
petrecute înainte, în timpul și ulterior săvârșirii infracțiunii încercând astfel să înțeleagă mobilul ce
l-a determinat pe învinuit/inculpat să săvârșească infracțiunea pentru a stabili cât mai complet și în
mod corect vinovăția acestuia.
Cel care a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea are în minte reprezentarea caracterului
socialmente periculos al activității întreprinse și tot astfel își reprezintă riscurile la care se expune în
cazul nereușitei acelei activități. Astfel, activitatea urmarită prin săvârșirea infracțiunii mobilizează
întreaga energie, întreaga personalitate a învinuitului/inculpatului, se identifică cu activitatea
întreprinsă ceea ce explică percepția și memorarea integrală și fidelă, până la cele mai neînsemnate
detalii, a activităților reclamate de comiterea infracțiunii61. Toate acestea se petrec în cazul unei
infracțiuni intenționate. Dar nu toate infracțiunile sunt săvârșite cu intenție. De aceea, trebuie
cercetate pe de o parte formele de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea, iar pe de altă parte
și stările afectiv emoționale sub impulsul cărora s-a aflat făptuitorul în momentul săvârșirii
infracțiunii. Este foarte important de observat atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta sa, și
față de urmările acesteia. În interesul cercetărilor trebuie deosebite faptele săvârșite cu intenție de
cele săvârșite din culpă sau cu intenție depășită.
2.3.1 Atitudinea psihică a învinuitului/inculpatului înaintea săvârșirii infracțiunii62.
Până la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, făptuitorul în condiții calme, chibzuiește asupra
modului de săvârșire a faptei, asupra mijloacelor, condițiilor de loc și de timp etc.
În aceasta fază procesele psihologice dominante ale personalității infractorului sunt caracterizate
prin perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de trebuințe și motivații antisociale pe
care se întemeiază mobilul comportamentului ilicit.
Infractorul se remarcă printr-un comportament predominant agresiv, impulsiv, reactiv sau instabil.
Unul dintre cele mai puternice motive de acțiune ale făptuitorului este starea de frustrare. Frustrarea
este un rezultat ce apare atunci când individul întâlnește în calea sa un obstacol mai ușor sau mai
greu de îndepărtat și care îl împiedică să-și satisfacă o necesitate. Starea de frustrare declanșează
stări emoționale puternice care dezorganizează activitatea și duce la forme de nevroză. În starea de
frustrare, individul poate ajunge la fenomene de criză, manifestată prin acțiuni iraționale, atipice,
dezorganizate.
Alături de starea de frustrare există și sentimente de frustrare care sunt de cele mai multe ori de
lungă durată și care dereglează conduita individului timp îndelungat. Cel care, de exemplu nu este

promovat, din motive obiective în munca lui, se simte frustrat și acest sentiment de frustrare îl
aduce la atitudini și comportamente necorespunzătoare. Ceea ce este esențial în starea de frustrare
este că ea provoacă conduita agresivă.
În această fază apar și premisele subiective ale săvârșirii infracțiunii acestea fiind condiționate, în
afara trebuințelor personale, de reprezentările, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele,
predispozițiile psihice care caracterizează persoana făptuitorului, precum și de împrejurările
favorizante cu valențe declanșatoare.
Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea constituie rezultatul unor îndelungate procese psihice mai
ales din punct de vedere reflexiv-afectiv și motivațional. Această etapă se caracterizează printr-un
intens consum lăuntric, o întreagă zbatere psihică privind riscul și mai ales miza pusă în joc.
Un rol deciziv în luarea acestei hotărâri îl joacă funcția de proiecție-anticipare. Această funcție
determină reflectarea asupra consecințelor acțiunii sale culpabile raportată la reușită sau nereușită.
Această activitate se desfașoară mintal, sub forma unui plan de acțiune ce conține reprezentări ale
mijloacelor de realizare a scopului, timpul de săvârșire a acțiunii precum și ale altor elemente
necesare comiterii faptei. În acest caz sentimentul de satisfacție coexistă cu sentimentul de
anxietate, cu nesiguranță și îndoială. Toate aceste trăiri deosebit de intense și adânc impregnate în
ființa sa sunt procese psihologice caracterizate printr-un mare consum psihic, desfășurându-se la
unii infractori printr-un înalt grad de surescitare.
De asemenea, un rol important în prevederea și anticiparea mintală a finalității acțiunii incriminate
îl au stabilirea orientării antisociale precum și experiența din trecut a infractorului.
În ceea ce privește modul cum acționează, infractorul, în toată această perioadă, desfășurând
activități pentru a delibera, a lua o decizie „optimă” sau pentru a realiza un plan care să aibă
finalitatea dorită de el, se izolează de anturajul său și de familie, fiind întâlnit mai mult singur, în
locuri retrase.
După ce infractorul ia hotărârea de a săvârși infracțiunea și după ce și-a pus la punct planul de
acțiune(la nivel mintal), acesta caută prilejul pentru a face următorul pas, punerea în practică,
materializarea acestui plan. Va desfășura mai întâi acțiuni cu caracter pregătitor. Actele preparatorii
presupun procurarea uneltelor necesare, a mijloacelor materiale ajutătoare, căutarea de complici și a
altor persoane care să-l ajute în atingerea scopului ilicit, culegerea de informații, supravegherea
obiectivului sau viitoarei victime, deplasarea în jurul lui respectiv urmărirea victimei, etc.
Aceste activități preparatorii au ca rezultat fie materializarea hotărârii de a comite fapta prin
realizarea condițiilor optime realizării ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea unor condiții și
împrejurări favorizatoare.
2.3.2. În momentul săvârșirii infracțiunii63
În momentul săvârșirii infracțiunii, făptuitorul este stăpânit, din punct de vedere psihologic, de
tensiuni emoționale deosebit de puternice, de intense. Actele și acțiunile pe care făptuitorul le
desfășoară în acest moment se datorează crizei de timp și neprevăzutului care creează un puternic
sentiment de precipitare și teamă. Deci, infractorul în acel moment poate intra în criză de timp, și,
precipitându-se începe să-i fie teamă și este obsedat de dorința de a părăsi cât mai repede locul
faptei, de a produce cât mai puține modificări, conștient că orice imperfecțiune, orice omisiune, l-ar
putea trăda. În acest moment el se află într-o slabă concentrare psihologică. Tentativa și consumarea
faptei, datorită acestor stări psihologice prin care trece învinuitul/inculpatul, sunt cele mai prielnice
momente pentru a lăsa urme la locul comiterii infracțiunii sau a comite alte greșeli care să-l
dovedească drept autorul faptei. Aceste stări psihologice se caracterizează prin neliniște, surescitare,
o capacitate redusă de control asupra conduitei.
Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a găsi noi soluții unor situații neprevăzute,
conștientizarea profundă a riscului îl tulbură pe făptuitor și-l dezorientează emoțional
determinându-i precipitarea acțiunilor sale. Acesta își pierde controlul normal, nu mai are o
comportare obișnuită caracteristică unei gândiri și activități normale. Toate acestea au ca rezultat o
serie întreagă de scăpări, erori și inadvertențe – pierde obiecte corp delict, mută obiecte personale la
locul infracțiunii, lasă urme uitând să le șteargă, renunță în cursul activității la portul mănușilor, se

accidentează creând astfel alte urme – care pot fi exploatate ulterior de organul de cercetare, ducând
la identificarea și prinderea mai ușoară a făptuitorului, soluționând astfel cauza.
2.3.3. După săvârșirea infracțiunii64
Ceea ce caracterizează faptele infractorului după săvârșirea infracțiunii este tendința sa de a se
scăpa, de a se apăra, de a se sustrage identificării, urmăririi și sancționării.
În aceasta fază comportamentul făptuitorului este reflexiv-acțional, întreaga lui activitate psihică
fiind îndreptată spre trecerea în revistă a celor petrecute și totodată spre crearea de strategii de
sustragere de la răspunderea penală.
Astfel, o serie de infractori și în special cei care și-au pregătit din timp și amănunțit infracțiunea, își
creează tot felul de alibiuri care să demonstreze și să convingă că era imposibil ca el să fi săvârșit
fapta penală. Cea mai folosită modalitate este aceea de a se îndepărta cât mai repede de la locul
faptei și de a apărea cât mai repede în alt loc, unde prin acțiuni demne de a atrage atenția, caută să
fie văzuți pentru a-și crea probe.
O altă stratagemă folosită de făptuitor este aceea de a apărea în preajma locului unde se desfășoară
cercetarea, căutând să obțină informații referitoare la desfășurarea acesteia, actionând ulterior prin
denunțuri, scrisori anonime, modificări ale câmpului faptei, inscenări, înlăturări de probe, dispariții
de la domiciliu, internări în spital sau chiar comiterea de infracțiuni mărunte pentru a fi arestat, toate
acestea în scopul de a deruta ancheta aflată în curs de desfășurare.
Pentru a-și atinge scopul – sustragerea de la răspunderea penală – infractorul nu ezită să
întrebuințeze orice mijloace care l-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, declarații sincere și
incomplete, știind că nu poate fi tras la răspundere penală atâta vreme cât nu există probe
concludente împotriva sa. Astfel, folosește tot felul de atitudini pornind de la ideea de a inspira
compătimire pentru nedreptatea ce i se face sau pentru situația în care a ajuns și până la aroganța și
chiar intimidarea anchetatorului, apreciind desfășurarea cercetării ca tendențioasă, ilegală. De
asemenea, deseori lasă să se înțeleagă că “în scopul” punerii lucrurilor la punct “va apela la
persoane foarte importante cu care are relații”.
O atenție deosebită trebuie acordată proceselor psihice care caracterizează mustrările de conștiință
întâlnite pentru o anumită categorie de infractori.
2.4. Atitudinea învinuitului / inculpatului în raport cu învinuirea ce i se aduce.
În fața anchetatorului, față de învinuirea ce i se aduce, învinuitul/inculpatul poate adopta diferite
atitudini, după cum urmează:
a) învinuitul/inculpatul recunoaște învinuirea ce i se aduce și face declarații fidele, sincere și
complete asupra tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea;
b) învinuitul/inculpatul recunoaște învinuirea ce i se aduce dar face declarații nesincere. În acest
caz, recunoașterea poate fi totală sau parțială dar declarațiile sale nu sunt sincere deoarece
învinuitul/inculpatul dorește fie să ascundă împrejurările reale, grave în care a comis infracțiunea
sau alte infracțiuni fie dorește să acopere din diferite motive alte persoane luând asupra sa vina, fie
dorește să ascundă eventualii complici.
c) Învinuitul/inculpatul nu recunoaște învinuirea ce i se aduce dar face declarații sincere deoarece
într-adevăr nu este autorul faptei.
d) Învinuitul/inculpatul nu recunoaște învinuirea ce i se aduce și face declarații nesincere în scopul
de a se sustrage de la răspunderea penală propunând chiar administrarea unor probe false care, speră
să-i dovedească nevinovăția65.
Alături de aceasta atitudine învinuitul/inculpatul mai poate adopta și atitudinea de tăcere refuzând
să dea declarații.
2.4.1. Recunoașterea învinuitului/inculpatului
De multe ori în practică s-au constatat situații în care, din diferite motive, fără a se împotrivi,
învinuitul/inculpatul recunoaște faptele săvârșite, și face declarații sincere în acest sens.
Mărturisirea învinuitului/inculpatului, considerată în trecut regina probelor – probatio probatissima
–, are în procesul penal modern doar valoarea unei probe obișnuite și este prezumată sinceră dacă,

în principiu, există motive a o considera de bună-credință, adică este obținută la adăpost de orice
presiune, provine de la o persoană în deplinătatea facultăților mintale și este dată în deplină
cunoștință de cauză.
Din punct de vedere psihologic, prezumția de sinceritate a mărturisirii are la bază două teorii:
cel ce se recunoaște vinovat de săvârșirea unei infracțiuni este conștient de gravitatea consecințelor
la care se expune;
este nefiresc ca cineva să se acuze în mod fals de săvârșirea unei infracțiuni, deoarece o astfel de
conduită se opune înclinației naturale spre autoconservare, căreia nicio persoană adultă normală nu i
se poate sustrage.
Din dispozițiile legale66 reiese că mărturisirea nu are valoare decât prin coroborarea acesteia cu
fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Recunoașterea poate fi determinată de o serie de motive. Necesitatea de a aprecia corect declarațiile
sale impune cunoașterea mobilurilor care l-au determinat pe învinuit/inculpat să facă aceste
mărturisiri.
Cunoașterea adevăratelor mobiluri ale mărturisirii impune o fină analiză psihologică a conduitei
învinuitului/inculpatului, a stărilor de spirit prin care acesta trece în cursul procesului penal, ceea ce
dezvăluie adevărata personalitate a învinuitului/inculpatului.
La baza mărturisirii pot sta motive etice sau raționale.
Din punct de vedere etic, învinuitul/inculpatul poate avea sentimente de căință, dorința de a se
elibera psihic, de a repara paguba pricinuită, de a suferi pentru răul făcut, împrejurări ce determină o
credibilitate mai mare acordată acestor mărturisiri.
Din punct de vedere rațional, mărturisirii nu i se poate acorda prea multă credibilitate deoarece ea
este impusă, de regulă, de evidența faptelor, de convingerea inutilității tăgăduirii sau de conștiința
faptului că această împrejurare va constitui o circumstanță favorabilă la individualizarea pedepsei.
Motivele principale care explică atitudinea sinceră a învinuitului/inculpatului (de recunoaștere a
faptelor săvârșite), de cele mai multe ori sunt67:
a) Există o anumită categorie de infractori care, după săvârșirea infracțiunii, își supun propria
activitate unei critici a conștiinței, ce are ca rezultat dezaprobarea faptei săvârșite sau luarea
hotărârii de a înlătura consecințele dăunătoare ale propriei activități. În cazul acestei situații,
motivul principal al recunoașterii îl constituie remușcarea, căința, regretul, dorința de a dobândi
liniște sufletească etc., nevoia de eliberare din „chingile” conștiinței împingându-l pe făptuitor să
mărturisească.
b) În alte cazuri recunoașterea învinuitului/inculpatului este pornită din nevoia de ușurare interioară,
din nevoia de a se elibera.
În cursul ascultării, între cei doi participanți ai acestei activități – învinuit/inculpat și organul
judiciar – se duce o luptă psihologică care crează celui audiat o stare de extremă încordare și
consum interior. De-a lungul acestei dispute istovitoare, efortul prelungit, permanentul autocontrol,
pot înfrânge capacitatea de rezistență astfel ca învinuitul/inculpatul mărturisește eliberându-se din
acest stres.
c) Alteori, recunoașterea este pornită din nevoia de a se explica, de a se confesa, de a se destăinui.
Această tendință este proprie, în special, celor ce au săvârșit infracțiuni sub stăpânirea unor pasiuni
violente. O astfel de atitudine este provocată de învinuirea ce i se aduce, în fața căreia făptuitorul nu
rezistă tentației de a-și spune punctul de vedere, de a explica ceea ce l-a determinat să săvârșească
fapta, toate acestea într-un scop defensiv, de atenuare, de scuză.
d) Mărturisirea poate fi provocată și de rațiuni logice atunci când natura și caracterul probelor ce
susțin învinuirea alcătuiesc un lanț de breșe iar învinuitul/inculpatul se află în impas, nu vede altă
ieșire din situație, toate acestea convingându-l de inutilitatea negării faptelor care sunt deja
cunoscute. În astfel de situații, recunoașterea este favorizată de apelul, uneori repetat, al organului
judiciar de a spune adevărul, și de asigurarea că recunoașterea sinceră va constitui o împrejurare
favorabilă ce va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei.
e) Uneori mărturisirea poate fi determinată de orgoliu, de o vanitate exagerată. Această situație se
întâlnește la unele categorii de infractori, în special la cei tineri sau la cei ce săvârșesc infracțiuni

sub imboldul unei pasiuni.
După cum am văzut, recunoașterea poate fi sinceră sau nesinceră. Sinceritatea sau nesinceritatea nu
pot fi întotdeauna constatate în cursul ascultării.
Există astfel situații când în cursul ascultării, organul judiciar deține puține informații care nu-i
îngăduie să se pronunțe asupra poziției pe care se situează învinuitul/inculpatul. În astfel de situații,
sinceritatea sau nesinceritatea recunoașterii se constată ulterior, în momentul verificării declarațiilor,
al confruntării lor cu celelalte mijloace de probă existente în cauză.
Dar, oricât de convingătoare ar fi declarațiile învinuitului/inculpatului, chiar și atunci când nu există
un motiv aparent pentru a pune sub semnul îndoielii sinceritatea recunoașterii, nimic nu garantează
că învinuitul/inculpatul își va păstra declarațiile, rămânând pe aceeasi poziție sinceră.
Aceasta situație poate apărea și în cazul în care recunoașterea este obținută în momentul imediat
următor săvârșirii infracțiunii, când făptuitorul, de regulă, se afla sub stăpânirea unei puternice
tulburări iar mărturisirea este pusă sub semnul unor sentimente superioare(remușcare, nevoia de
eliberare, descătușare). Cu trecerea timpului însă, intensitatea acestor stări sufletești se atenuează,
fiind înlocuite cu diferite explicații pentru a justifica propria conduită. Sub imboldul unor astfel de
justificări învinuitul/inculpatul poate reveni asupra recunoașterii, retractând declarațiile anterioare.
Pericolul retractării mărturisirii este însă mai evident în cazul învinuitului/inculpatului de rea-
credință. Astfel, învinuitul/inculpatul abil, având o anumită experiență în domeniul infracțional, prin
recunoașterea faptelor urmărește de regulă, să determine trimiterea lui în judecată fără ca
recunoașterea să fie sprijinită și de alte probe temeinice, pentru ca în fața instanței de judecată să
retracteze declarațiile, în scopul de a se sustrage de la răspunderea penală.
Așadar, nu este suficientă simpla recunoaștere a faptei. Totodată, nu este satisfăcătoare consemnarea
la modul general a declarațiilor învinuitului/inculpatului, datorită încercării acestuia de a retracta
mărturisirea. Este necesară raportarea declarațiilor sale la faptele cunoscute de organul judiciar.
Aprecierea sincerității declarațiilor învinuitului/inculpatului impune detalierea acestora, adică
consemnarea tuturor împrejurărilor săvârșirii infracțiunii – circumstanțe de loc, timp, mod, mijloace
de săvârșire, mobilul și scopul infracțiunii, participanții – precum și a probelor care să permită
verificarea ulterioară a acestor împrejurări.
De asemenea, este recomandată chiar consemnarea acelor detalii referitoare la actele premergătoare
săvârșirii infracțiunii, aparent fără legătură cu aceasta, dar care între timp pot dobândi o mare forță
probantă. Astfel de elemente fac posibilă verificarea ulterioară a declarațiilor
învinuitului/inculpatului și în același timp, vor constitui un obstacol în calea retractării.
Apar situații în care învinuitul/inculpatul recunoaște integral sau parțial faptele, dar declarațiile sale
nu sunt sincere deoarece sunt pornite din mobiluri diferite de cele avute în momentul comiterii
faptelor. Aceste declarații sunt cunoscute sub denumirea de false mărturisiri.
Având în vedere faptul că, de regulă, învinuitul/inculpatul încearcă să se apere prin tot felul de
mijloace, inclusiv tăgăduind fapta săvârșită ca o expresie a instinctului de autoconservare, falsele
mărturisiri pot avea la bază diverse motive și, uneori chiar pot pune în discuție însăși integritatea
facultăților sale mintale.
Motivele care pot conduce la false recunoașteri pot fi căutate atât în limitele normalului, al
conștientului, cât și în limitele patologicului. În seria cauzelor de natură patologică, în mod frecvent
se înscriu afecțiunile psihice cum ar fi melancolia, isteria etc. De aceea ori de câte ori organul
judiciar are motive să pună la îndoială integritatea facultăților mintale ale învinuitului/inculpatului,
trebuie să apeleze la un medic de specialitate.
Recunoașterea învinuitului/inculpatului poate fi integral adevărată ori integral falsă sau numai
parțial adevărată.
În practica judiciară, situația obișnuită este mărturisirea parțial sinceră deoarece, cel mai adesea,
făptuitorul silit de probele deținute de organul judiciar, recunoaște infracțiunea săvârșită dar, alături
de situația reală, adaugă elemente false sau, deliberat omite anumite împrejurări pentru a-și
ameliora situația. Astfel, de cele mai multe ori, pot apărea următoarele situații:
– când învinuitul/inculpatul este urmărit pentru săvârșirea mai multor infracțiuni(furturi, omoruri),
acesta recunoaște numai una din ele și neagă săvârșirea celorlalte;

– în situațiile când învinuitul/inculpatul este urmărit pentru săvârșirea unei singure infracțiuni, dar
care a fost săvârșită în condiții agravante, recunoaște fapta doar în forma simplă pentru a beneficia
de pedeapsa redusă specifică acestei forme.
Ca și în cazul mărturisirii sincere, falsa recunoaștere, trebuie să conțină cât mai multe detalii, iar
prin întrebările adresate, să se obțină informații care, verificate ulterior să poată demonstra
caracterul fals al mărturisirii.
Pentru a dezvălui caracterul fals al mărturisirii, organul judiciar elaborează diferite tactici în funcție
de cauzele care determină mărturisirea falsă. Aceste tactici însă vor fi analizate într-o secțiune
distinctă.
2.4.2. Atitudinea de negare a faptelor
Cea mai întâlnită atitudine adoptată de învinuit/inculpat în fața organului judiciar, este
nerecunoașterea faptelor. În același timp învinuitul/inculpatul face declarații mincinoase în speranța
că organul judiciar, fără recunoașterea sa, nu va reuși să strângă suficiente probe care să-i
dovedească vinovăția.
În această situație anchetatorul va urmări prin procedeele tactice adoptate, atingerea unui singur
scop68: determinarea învinuitului/inculpatului să facă declarații complete, sincere și fidele și
determinându-l astfel să renunțe la atitudinea sa nesinceră.
Învinuitul/inculpatul poate adopta această atitudine dintr-o varietate de motive. Astfel, de regulă,
învinuitul/inculpatul, are convingerea că împotriva sa nu sunt și nu pot fi strânse probe suficiente și,
în concluzie, în lipsa recunoașterii sale, nu va putea fi tras la răspundere penală.
Un alt motiv ar fi dorința de a nu dezvălui identitatea participanților la infracțiune, dacă în rândul
acestora se află persoane apropiate sau, dacă ceilalți participanți exercită presiuni asupra sa,
creându-i astfel teamă.
Un alt motiv întâlnit în cazul învinuitului/inculpatului care adoptă o asemenea atitudine este
temerea că recunoașterea faptelor ar atrage desconsiderarea, oprobiul public, supradimensionarea
nejustificată a gravității infracțiunii și a pedepsei cu care este amenințat. În toate cazurile
recunoașterea adevărului are implicații profunde asupra vieții și relațiilor învinuitului/inculpatului,
acesta fiind în postura de a face decizii critice pentru viața sa69. Și aceste decizii cer timp pentru a
reflecta asupra consecințelor acestora. De aceea, pentru ca audierea să se termine cu succes
anchetatorul trebuie să acorde un timp destul de însemnat acestei activități.
Înainte de toate, anchetatorul va trebui să cunoască cărui tip de personalitate îi aparține
învinuitul/inculpatul.
Astfel, dacă învinuitul/inculpatul va da dovadă de dârzenie, tenacitate, capacitate de rezistență la
eforturile prelungite ale anchetatorului este de înțeles că învinuitul/inculpatul nu va ceda cu
ușurință, ci va stărui în minciună, se va apăra cu îndârjire. Prin observarea unor asemenea însușiri,
organul judiciar va înțelege că față de un asemenea învinuit/inculpat trebuie adoptată o linie tactică
energică, pe măsura rezistenței opuse pentru a-l determina pe acesta să renunțe la minciunile sale și
să recunoască faptele comise.
În al doilea rând anchetatorul va trebui să țină seama și de trăsăturile temperamentale ale
învinuitului/inculpatului adică dacă aparține tipului emoțional sau neemoțional.
Învinuitul/inculpatul aparținând tipului emoțional, după săvârșirea infracțiunii va fi dominat de un
puternic sentiment de regret, de remușcare, de sentimentul vinovăției. De aceea, în aceste cazuri,
cea mai indicată tactică este atitudinea conciliantă, de înțelegere a situației în care se află acesta, a
creării acelei atmosfere de apropiere favorabilă recunoașterii sincere a faptelor. Dimpotrivă, în cazul
tipului neemotiv, atitudinea de înțelegere nu va mai avea aceleași rezultate deoarece
învinuitul/inculpatul nu va mai fi dominat de remușcări, de mustrări de conștiință sau acestea sunt
de o mai redusă intensitate. Procedeele tactice utilizate în această situație vor trebui să se bazeze pe
analiza faptelor, pe prezentarea riguroasă a probelor în acuzare.
În practică s-a constatat că se poate coopera în timpul anchetei cu o persoană labilă emoțional,
recurgându-se, de obicei, la discuții introductive, colaterale motivului anchetării, la profesia sa, la
problemele de perspectivă, la starea de sănătate, antecedentele sale etc. Dialogul introductiv are

rolul de a ajuta persoana anchetată să se deconecteze de tensiunea nervoasă existentă în mod normal
într-o asemenea situație, să se creeze o anumită relație interpersonală între cei doi, anchetator-
anchetat, să i se inspire un anumit grad de încredere. O asemenea atmosferă îl ajută să-și pună
ordine în gânduri și se va simți despovărat de disconfortul psihic pe care îl aduce situația sa.
Trecerea direct la chestionare, într-un mod oarecum „brutal" are ca rezultat inhibarea emoțională a
persoanei anchetate, însoțită de manifestări neurovegetative și microgesticulare, în special când
învinuitul sau inculpatul este minor, o persoană în stare de convalescență, o femeie, un bătrân.
Acesta se va comporta ca o persoană vinovată sau pur și simplu îi va fi teamă să vorbească. O
asemenea metodă de anchetare denotă totală lipsă de profesionalism a anchetatorului. Șansele sale
de a afla adevărul cresc atunci când anchetatorul creează un climat calm, de încredere reciprocă,
ascultând problemele celui anchetat și lăsându-1 să înțeleagă că pot avea încredere unul în
celălalt70.
Anchetarea dură din punct de vedere psihologic care are ca scop derutarea labilului emoțional este
specifică anchetatorilor care vor mai mult să obțină o mărturisire decât să afle adevărul.
Trebuie reținut că învinuitul/inculpatul emotiv, dacă nu este ajutat, va fi foarte sensibil și incoerent
în declarații. De aceea este foarte importantă crearea momentului psihologic în care anchetatorul
poate aborda problema infracțiunii cercetate, fără riscul de a nu obține nici un răspuns. Din
momentul în care începe să vorbească trebuie lăsat să-și termine declarația fără a fi întrerupt,
deoarece, dacă învinuitul sau inculpatul emotiv nu este vinovat, în psihicul său se produce o
degringoladă, ajungând să recunoască fapte pe care nu le-a comis71.
Învinuitului/inculpatului nevinovat, dacă i s-a creat un climat de încredere în organul de cercetare
penală și dacă a fost încurajat să coopereze pentru aflarea adevărului va începe să relateze declarația
sa cu o anumită naturalețe și dezinvoltură, însoțind afirmațiile sale cu argumente și justificări de
probe și mijloace de probă care să îi întărească declarațiile. El își exprimă într-un mod natural
curiozitatea și surprinderea că a fost învinuit, își exprimă părerea despre cine ar putea fi autorul
faptei, răspunde prompt la întrebările ce i se adresează, etc.
Spre deosebire de această situație, când învinuitul inculpatul este autorul infracțiunii cercetate,
lucrurile sunt diferite. Oricât de mult ar încerca anchetatorul o discuție colaterală prin abordarea
unor subiecte ce privesc strict persoana învinuitului, sau a unor subiecte amuzante ori de interes
general, oricât de mult ar încerca anchetatorul să detensioneze atmosfera, persoana anchetată nu are
o atitudine participativă, cooperantă. Ea rămâne închisă în sine, ostilă, se simte frustrată,
neînțelegând adevăratul mesaj al acestor discuții introductive.
El participă la acest dialog cu răspunsuri evazive și are un comportament artificial, fals, lipsit de
naturalețe și spontaneitate. Se limitează la frânturi de răspunsuri, nefiind capabil să finalizeze o
idee. Dacă din acest moment introductiv el nu poate face față și are alura unui om pentru care totul
s-a sfârșit, cu atât mai puțin va fi cooperant când se atacă problema infracțiunii. Tensiunea
psihologică atinge apogeul în acest moment și este exteriorizată prin manifestări psihofiziologice
precum: spasmul glotic, evitarea privirii anchetatorului, sudorație, tremurul mâinii și al vocii, pauze
înainte de a răspunde etc., toate acestea însoțite de rostirea ca un stereotip a răspunsurilor la
întrebările critice: „nu știu", „nu -mi amintesc", „nu cunosc", etc.
Aceste manifestări se regăsesc în conceptul: „mecanism psihologic extrem de subtil", potrivit căruia
persoana care nu a comis infracțiunea de care este acuzată dispune, în subconștient, de capacitatea
psihică de a se distanța cu ușurință de postura de învinuit sau inculpat.
Nu același lucru72 se întâmplă cu învinuitul sau inculpatul care este și autor al faptei, sau a avut
vreo contribuție la săvârșirea ei, deoarece el nu poate ignora motivul pentru care se află acolo, cu
alte cuvinte, nu are capacitatea de comutare a preocupărilor sale. Ceea ce îi caracterizează întreaga
personalitate în acel moment este infracțiunea și implicațiile rezultate din săvârșirea ei. El este
conștient de faptul că nu se află acolo pentru altfel de discuții și așteaptă ca în orice moment să fie
întrebat de infracțiune. Nedorind să fie luat prin surprindere stă în expectativă, căutând în fiecare
întrebare, chiar dacă este colaterală cu cauza, un aspect care 1-ar putea trăda.
Pe de altă parte, dorind să-și ascundă emoțiile, va căuta să pară activ și interesat de discuție, dar
pentru un anchetator experimentat este ușor de dedus lipsa de naturalețe, artificialitatea, teama și

suspiciunea continuă pe care nu le poate masca.
Experiența practică73 a învederat că cele două atitudini – a persoanei inocente și a celei vinovate –
se pot deosebi relativ ușor prin observarea și interpretarea manifestărilor psiho-comportamentale și
a reactivității de expresii ale acestora față de întrebările directe în raport cu aspecte critice.
Astfel, sunt luate ca model întrebările de genul: „Dacă declarați că nu ați săvârșit fapta, atunci pe
cine bănuiți?", „Ce părere aveți, va fi descoperit autorul acestei fapte?", „Ce credeți că merită un
individ care a săvârșit o astfel de faptă", etc.
S-a constatat că persoana sinceră dă răspunsuri spontane, își spune deschis părerea, dă anumite
variante care i se par posibile, propune probe și mijloace de probă, propune verificarea anumitor
persoane pe care le bănuiește că ar fi avut un anumit mobil etc. Astfel, răspunsurile cele mai
frecvente, obținute de la persoanele inocente sunt: „Nu poate scăpa de rigorile legii", „Trebuie să
răspundă pentru ce a făcut", „Pedepsele sunt prea mici pentru astfel de indivizi", etc. toate aceste
răspunsuri sunt armonizate cu o certitudine deschisă, cooperantă, sinceră, cu un comportament
firesc, lipsit de tensiune, natural, degajat.
Pus în fața acelorași întrebări, vinovatul este ezitant, derutat, confuz. Aceleași întrebări pentru el au
un efect paralizant, este stupefiat că trebuie să-și exprime părerea cu privire la o infracțiune al cărei
autor știe că este. El nu știe ce date deține anchetatorul cu privire la faptă și astfel, nu știe dacă să
mărturisească, ușurându-și situația sau să nege într-o speranță disperată că nu i se poate proba
vinovăția. De regulă rămâne pe o poziție defensivă, dând răspunsuri neutre de genul: „Nu știu", „De
ce mă întrebați pe mine", „Nu pot da vina pe nimeni", „Poate va fi prins", „Vom vedea" etc.
Răspunsurile lui parvin dintr-o stare emotivă puternică, este fals, neplauzibil, stângaci, nu oferă
soluții, nu se implică, etc.
Însă toate aceste conduite nu sunt decât indicii de stabilire a unei stări de tulburare psihică și nu de
stabilire a vinovăției sau nevinovăției. Vinovăția sau nevinovăția învinuitului/inculpatului poate fi
determinată doar prin coroborarea acestor manifestări cu celelalte mijloace de probă existente în
cauză.
Practica judiciară a remarcat că de multe ori, învinuiții/inculpații abili, cu o anumita experiență în
domeniul vieții infracționale își pregătesc un alibi74 furnizând anchetatorului explicații menite a-l
convinge că în momentul comiterii faptei se aflau într-un alt loc decât în cel în care fapta a fost
săvârșită, cu scopul de a-și susține nevinovăția.
Alibiul constă fie în evocarea unui fapt, a unei împrejurări, întâmplări neadevărate, imaginate,
situație în care pentru ca spusele sale să aibă o mai mare credibilitate învinuitul/inculpatul creează
de la un capăt la altul o explicație care, de regulă este bogată în detalii(succesiunea unui întreg șir
de fapte, întâmplări, evenimente, activități, localizarea foarte exactă în timp a acestora etc.), fie în
invocarea unui fapt real care însă a avut loc într-un alt moment, anterior sau ulterior săvârșirii
acțiunii.
Când alibiul constă într-un fapt real, înainte de săvârșirea faptei, învinuitul/inculpatul ia hotărârea
de a provoca și memora cât mai fidel o serie de împrejurări care, în raport cu fapta comisă se
situează într-un moment anterior sau posterior comiterii acesteia, și au scopul de a-l convinge pe
organul judiciar că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla într-un alt loc. Astfel,
învinuitul/inculpatul ocupat cu procurarea unui alibi, va căuta să părăsească cât mai repede locul
săvârșirii faptei și să se deplaseze într-un loc îndepărtat, unde va încerca în mod deosebit să-și facă
remarcată prezența, mai ales de anumite persoane. Va face eforturi de a reține tot ce a perceput, de a
memora cu exactitate întreaga activitate desfășurată în acel loc și a persoanele participante.
Învinuitul/inculpatul va miza pe faptul că persoanele cu care a venit în contact nu vor putea localiza
foarte precis în timp faptul sosirii acestuia printre ei.
Realitatea sau falsitatea alibiului trebuie minuțios verificată.
Un mijloc deosebit de eficace în verificarea realității sau falsității alibiului invocat, îl constituie
justificarea, explicarea cu cât mai multe detalii a activităților celui ascultat, în momente anterioare
sau ulterioare săvârșirii faptei, pentru a constata dacă memorarea excesivă a detaliilor împrejurărilor
concomitente săvârșirii infracțiunii, se datorează fie unei predispoziții de a memora faptele proprii,
fie dimpotrivă, acestea au fost fixate în memorie în mod deliberat pentru a servi drept suport

alibiului invocat. În acest sens, învinuitul/inculpatul va relata ceea ce a desfășurat cu o oră sau mai
multe ore înainte sau după săvârșirea infracțiunii, ori cu o zi sau mai multe zile anterior sau
posterior acestui moment. Detalierea acestor momente cu lux de amănunte întărește presupunerea
că această explicație este falsă.
Se ivesc, însă, situații în care învinuitul/inculpatul nu aduce în sprijinul său explicații amănunțite ci
se limitează doar la justificări de ordin general. De exemplu, învinuitul/inculpatul afirmă că în seara
în care s-a săvârșit fapta, se deplasa cu motocicleta sa spre o anumită localitate. Verificarea unui
astfel de alibi, necesită obținerea unor informații amănunțite cu privire la întreaga perioadă de timp
în care învinuitul/inculpatul susține că s-a aflat în alt loc decât cel al comiterii faptei. De exemplu,
presupunând că infracțiunea a fost comisă în jurul orei 17.00, iar învinuitul/inculpatul declară că
între orele 16.00 și 18.00 călătorea cu motocicleta sa, acesta va trebui să facă o descriere amanunțită
a itinerariului parcurs, să precizeze localitățile prin care a trecut, să indice ora la care a sosit sau a
părăsit o anumită localitate, unde și cât a staționat, cu cine s-a întâlnit, etc. În acest fel, dacă alibiul
este fals, învinuitul/inculpatul se poate găsi în dificultatea de a nu putea explica toată aceasta
perioadă sau de a recurge la artificii a căror falsitate poate fi ușor dovedită.
De asemenea, învinuitul/inculpatul în susținerea alibiului său va recurge și la folosirea numelor unor
persoane pe care el, le consideră de încredere iar aceștia îi vor susține alibiul.
Acești martori propuși de învinuit/inculpat pot fi de bună-credință sau de rea-credință. De regulă,
sub diverse motive, învinuitul/inculpatul încearcă să se afle în prezența unei persoane la o anumită
oră sau zi, anterioară ori posterioară comiterii faptei, mizând pe împrejurarea că după trecerea unei
anumite perioade de timp, această persoană nu va mai reuși să localizeze precis data întâlnirii, și în
felul acesta declarația sa vine în sprijinul alibiului invocat.
Alteori, martorul invocat de învinuit/inculpat este de rea-credință, deoarece învinuitul/inculpatul s-a
înțeles cu acesta asupra declarației pe care urmează să o dea.
Procedeele tactice utilizate de organul judiciar la ascultarea acestor categorii de martori diferă după
cum aceștia sunt de bună sau de rea-credință.
În cazul martorului de bună-credință, dacă acesta admite posibilitatea că s-a întâlnit cu
învinuitul/inculpatul sau că s-a aflat în compania acestuia fără însă a putea preciza momentul exact
de timp, acesta, datorită uitării temporare a faptelor, va fi ajutat să-și amintească punându-i-se
întrebări ajutătoare.
În cazul martorului de rea-credință, anchetatorul nu va utiliza același procedeu tactic, deoarece
acesta nu are nevoie de o impulsionare a memoriei, întrucât el este oricând pregătit de a expune cu
lux de amănunte versiunea furnizată de învinuit/inculpat. Organul judiciar va utiliza întrebări
surprinzătoare, de control, îl va interoga amănunțit asupra detaliilor cu privire la care se presupune
că nu s-a realizat punerea de acord cu învinuitul/inculpatul – descrierea unor locuri, a unor situații,
indicarea persoanelor prezente într-o anumită împrejurare, acțiunile întreprinse de acestea.
Interogatoriul trebuie astfel condus – de la general la particular – încât întrebările formulate să nu
ofere celui ascultat posibilitatea de a intui care anume răspunsuri avantajează sau nu pe
învinuit/inculpat.
De asemenea, la interogarea unor astfel de martori se pot folosi și alte procedee tactice cum ar
fi:ascultarea repetată, ascultarea încrucișată, etc.
Confirmarea alibiului constituie o dovadă a nevinovăției învinuitului/inculpatului și astfel se
economisesc timp si mijloace, iar cercetările vor fi îndreptate într-o altă direcție. Neconfirmarea
alibiului constituie, de regulă, o puternică dovadă a vinovăției învinuitului/inculpatului
2.4.3. Atitudinea de tăcere sau refuzul de a da declarații75
Refuzul de a da declarații este o excepție a atitudinii pe care o adoptă de regulă învinuitul/inculpatul
în fața organului de urmarire penală. Această atitudine de tăcere se opune instinctului primar de
apărare – propriu tuturor celor care au calitatea de învinuit/inculpat.
După cum am văzut, ascultarea învinuitului/inculpatului nu numai că reprezintă unul din cele mai
importante mijloace cu ajutorul căruia poate fi soluționată cauza, dar ea are și rolul de apărare a
învinuitului/inculpatului(manifestarea dreptului de apărare), conferindu-i acestuia largi posibilități

de prezentare a faptelor și împrejurărilor ce vin în favoarea sa.
Astfel, indiferent dacă este vinovat sau nu, rareori învinuitul/inculpatul renunță la această
posibilitate, nesocotind-o, rezistând intenției de a vorbi, de a se disculpa.
Tipic, învinuitului/inculpatului îi sunt două atitudini:
dacă este vinovat de săvârșirea infracțiunii sub evidența probelor, fie recunoaște, fie caută să
prezinte astfel faptele încât să-și creeze o situație mai ușoară;
iar dacă nu este vinovat se va strădui să invoce toate acele împrejurări care-i dovedesc nevinovăția.
Reiese astfel, că tăcerea învinuitului/inculpatului este nefirească, deoarece situația în care se află
impune adoptarea unei atitudini sau alteia (recunoaștere totală sau parțială, negare a faptelor), iar nu
tăcerea.
Așadar, tăcerea nu poate fi pusă pe seama neputinței de a se apăra, ci pe seama unor altor cauze cum
ar fi:
convingerea greșită că în lipsa recunoașterii sau nerecunoașterii sale nu va putea fi tras la
răspundere penală;
dorința de a nu dezvălui identitatea celorlalți făptuitori (fie datorită temerii provocate de unul dintre
participanți, fie datorită raporturilor de rudenie apropiată sau de puternică afecțiune);
existența unor cauze de natura patologică – tulburări psihice de care suferă învinuitul/inculpatul.
Refuzul de a da declarații pune organul judiciar în fața celei mai anevoioase situații ce se poate ivi
în cursul ascultării învinuitului/inculpatului, dar, deși învinuitul/inculpatul își exercită dreptul la
tăcere, anchetatorul are încă dreptul de a pune întrebări76.
Pentru a-l determina pe învinuit/inculpat să colaboreze, organul judiciar trebuie să utilizeze anumite
procedee tactice. Astfel, în primul rând, trebuie identificat motivul real al tăcerii
învinuitului/inculpatului. Cunoscând cauza acestei tăceri organul judiciar va folosi calea
persuasiunii încercând să înlăture sau să-l convingă pe învinuit/inculpat de netemeinicia unei
asemenea cauze.
De exemplu, dacă organul judiciar ajunge la concluzia că tăcerea învinuitului/inculpatului este
determinată de temerea de răzbunare din partea celorlalți participanți ori a rudelor sau prietenilor
acestora, trebuie să-l asigure pe învinuit/inculpat că va lua toate măsurile pentru a preîntâmpina răul
cu care este amenințat.
De asemenea, organul judiciar trebuie să-l convingă pe învinuit/inculpat că atitudinea adoptată este
greșită deoarece, în cele din urmă faptele vor fi cunoscute, iar adevărul va fi aflat pe alte căi, chiar
dacă el refuză să dea declarații.
Totodată organul judiciar trebuie să-l convingă pe învinuit/inculpat că atitudinea de tăcere îi este
dăunatoare, deoarece în felul acesta nesocotește posibilitatea de a se explica, de a se apăra. Prin
atitudinea sa, el își face un deserviciu, deoarece renunță la posibilitatea de a cere administrarea unor
probe care să-i dovedească nevinovăția sau cel puțin să-i atenueze situația, determinând o apreciere
corectă a vinovăției sale și o justă soluționare a cauzei.
2.4.4. Atitudinea învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunilor săvârșite în participație77
Marea majoritate a infracțiunilor pot fi săvârșite de o singură persoană, adică pot avea un singur
autor, dar există infracțiuni care pot fi săvârșite și de mai multe persoane.
Codul penal consacră78 participația de infractori ca fiind situația în care la sâvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală au participat mai multe persoane decât numărul necesar, potrivit naturii
acelei fapte.
Atitudinea pe care o adoptă învinuiții/inculpații în fața organului judiciar în cazul infracțiunilor în
participație este de cele mai multe ori diferită față de cea pe care o adoptă învinuitul/inculpatul
atunci când este autorul unic al infracțiunii, deoarece în cazul primei situații fapta constituie
rezultatul cooperării mai multor persoane care au îndeplinit fie același rol –în cazul coautoratului-,
fie au îndeplinit roluri diferite – autor, instigator, complice-, și ca urmare și vinovăția fiecăruia va fi
diferită.
Elaborarea și aplicarea unei tactici de anchetă adecvate presupune cunoașterea mai multor factori
deosebit de importanți, și anume: cunoașterea identității și rolului jucat de fiecare participant la

săvârșirea faptei penale, cunoașterea poziției de recunoaștere/nerecunoaștere,
colaborare/necolaborare pe a care o adoptă fiecare dintre participanți.
Astfel, este posibil ca, încă de la început să fie cunoscută identitatea tuturor participanților și rolul
avut de fiecare la săvârșirea infracțiunii.
În alte situații poate fi cunoscută identitatea doar a unuia sau a unora dintre participanți, însă natura
infracțiunii, modul de săvârșire, amploarea consecințelor faptei indică faptul că la comiterea
acesteia au participat și alte persoane a căror identitate nu este încă stabilită, iar cei aflați în fața
organului judiciar, dintr-un motiv sau altul nu vor să o dezvăluie.
Este posibil, de asemenea, să fie cunoscută atât identitatea cât și contribuția participanților dar
aceștia să adopte poziții diferite.
Se poate întâmpla ca toți participanții să recunoască faptele, recunoaștere ce poate fi sinceră sau
nesinceră, în acest caz se vor aplica procedeele tactice utilizate la ascultarea
învinuitului/inculpatului – autor unic al infracțiunii, cu particularitățile care se impun datorită
pluralității de făptuitori.
Importanță deosebită se va acorda confruntării declarațiilor acestora pentru a se scoate în evidență
eventualele contradicții.
În practică, se mai poate întâlni situația când numai unul sau numai unii dintre participanți recunosc
faptele săvârșite în vreme ce ceilalți adoptă poziția de negare a faptelor. În prezența recunoașterii
unuia sau altuia dintre participanți, obținerea unor declarații de recunoaștere din partea celorlalți
este o chestiune relativ simplă, atâta vreme cât la ascultarea acestora din urmă organul judiciar
poate folosi cu succes datele, informațiile dezvăluite de cei dintâi.
Cea mai dificilă situație cu care se poate confrunta organul judiciar este contestarea de către toți
participanții a infracțiunii săvârșite și în acest sens dau declarații integral sau parțial false, creând de
cele mai multe ori o versiune comună a săvârșirii faptei.
S-a constatat însă că realizarea versiunii comune este dificilă datorită deosebirilor sub raportul
capacității de percepție, memorare și verbalizare a faptelor.
Când alibiul invocat este real, din punct de vedere al concordanței între declarații, totdeauna se va
constata existența unor nepotriviri minore privind aspectele secundare a detaliilor. Declarațiile
identice până în cele mai mici detalii pun serioase întrebări privind veridicitatea lor.
Din punct de vedere psihologic, oricare dintre participanți este încrezător în propria capacitate de
disimulare, de rezistență la tacticile pe care le va utiliza organul judiciar, dar nici unul dintre ei nu
va avea încredere în capacitatea de rezistență a celorlalți coînvinuiți/coinculpați. Dominanta
psihologică a coînvinuitului/coinculpatului este marcată de teama că unul sau altul dintre ei va
trăda, va ceda manevrelor anchetatorului, și va recunoaște faptele, pentru a beneficia de un regim
mai blând de sancționare. Astfel, starea psihică a coinvinuitului/coinculpatului – teama,
neîncrederea față de cei ce au cooperat la comiterea faptei – constituie un punct slab al acestuia și
un solid punct de plecare la elaborarea procedeelor tactice de ascultare a
coinvinuitului/coinculpatului.
Exploatarea stării psihice sub stăpânirea căreia se află participanții impune, mai întâi, încercarea de
a-l convinge pe coînvinuit/coinculpat de inutilitatea rezistenței opuse, îndemnarea la recunoașterea
faptelor deoarece mai devreme sau mai târziu unul dintre participanți va vorbi și va recunoaște
faptele, și astfel este mai bine să facă acest lucru mai înainte ca altcineva să fi vorbit.
Aceasta tactică nu dă întotdeauna rezultatele dorite, fie datorită temerii de a suporta consecințele
faptei la a cărei săvârșire a participat sau intereselor comune care îi leagă pe participanți, fie
datorită unui puternic sentiment de solidaritate sau teamă de răzbunare din partea celorlalți
făptuitori.
Pentru îndepărtarea acestor motive ce stau în calea recunoașterii sincere organul judiciar trebuie să
adopte tactici în funcție de fiecare motiv parte. Astfel, temerea de sancțiunea cu care este amenințat
poate fi atenuată prin specificarea exactă a măsurii vinovăției sale față de ceilați participanți și, prin
sublinierea că recunoașterea sinceră a faptelor va constitui o circumstanță atenuantă ce va fi luată în
considerare de instanța de judecată la individualizarea pedepsei. De asemenea, celui ascultat trebuie
să i se explice într-un mod convingător, că recunoașterea faptelor nu constituie o desolidarizare,

trădare a cauzei celorlalți atâta vreme cât oricare dintre ei, mai devreme sau mai târziu, va face acest
lucru. Este momentul în care trebuie să i se reamintească că este preferabil să vorbească el însuși
deoarece, dacă o face un alt coinvinuit/coinculpat acesta, în încercarea de a-și ușura situația, ar
putea prezenta faptele în defavoarea sa. Temerea inspirată de răzbunarea din partea celorlalți
participanți poate fi îndepărtată prin garantarea că declarațiile sale nu vor fi cunoscute de ceilalți
participanți.
Se poate întampla însă, ca aceste încercări să nu dea rezultatul așteptat. De aceea, vor fi aplicate
toate procedeele tactice destinate a spori temerea sub stăpânirea căreia se află cel ascultat, însă fără
ca anchetatorul să-l inducă în eroare pe învinuit/inculpat și fără ca anchetatorul să folosească
mijloace nepermise(se poate utiliza, de exemplu, procedeul “întâlnirilor surpriză” la sediul
organului judiciar, între cel ascultat și un alt coînvinuit/coinculpat – ceea ce va induce suspiciunea,
temerea celui ascultat că celălalt coînvinuit/coinculpat s-a destăinuit).
Procedeele tactice folosite se deosebesc în funcție de aportul adus de fiecare dintre participanți la
săvârșirea infracțiunii. Se are în vedere situația când la comiterea infracțiunii unul sau unii dintre
participanți au realizat nemijlocit activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a
infracțiunii, adică au avut rol de autor sau coautori iar altul sau ceilalți au avut o contribuție
secundară – adică au avut un rol de complice sau instigator.
Contribuția fiecărui participant și drept consecință, gravitatea diferită a sancțiunii cu care sunt
amenințați, impune luarea în considerare a următoarelor recomandări de ordin tactic:
în situația pluralității de făptuitori și de infracțiuni, când unul sau unii dintre făptuitori au participat
la săvârșirea doar a unora dintre fapte, este indicat ca ascultarea să înceapă cu cei care au săvârșit
fapte mai puțin grave, sau care au contribuit mai puțin la săvârșirea faptelor.
când toți participanții au cooperat la săvârșirea aceleiași infracțiuni și au îndeplinit roluri diferite –
unii au fost autori, alții complici sau instigatori – este indicat ca ascultarea să înceapă cu cei ce au
avut un rol secundar la săvârșirea infracțiunii.
Astfel, dacă se cunoaște cu certitudine că unul dintre participanți a îndeplinit un rol secundar la
comiterea faptei – de exemplu, în cazul unei infracțiuni de tâlhărie, existența declarațiilor unui
martor ocular care arată faptul că unul dintre participanți a aplicat violențele și tot el este cel care și-
a însușit bunurile, în vreme ce un altul a semnalat momentul apariției victimei – organul judiciar își
va îndrepta eforturile asupra acestuia din urmă deoarece, este de presupus că cel a cărui contribuție
este mai redusă, amenințat cu o pedeapsă mai ușoară, va opune o rezistență mai mică față de cel
care a jucat rolul principal.
Totodată, atitudinea pe care organul judiciar o adoptă în prezența celui ascultat va depinde și de
datele, informațiile pe care acesta le deține din declarațiile celorlalți participanți la infracțiune, în
cazul recunoașterii unuia sau altuia dintre participanți.
Având în vedere faptul că nu se garantează sinceritatea recunoașterii până în momentul verificării
declarațiilor, pentru a nu pune în pericol rezultatele ascultării se impune prudența de a nu face
cunoscute, cel puțin până într-un anumit stadiu al cercetărilor, declarațiile celor ce au recunoscut
faptele. Dacă declarațiile celui ce a recunoscut faptele sunt nesincere, organul judiciar se poate
compromite, pierzând orice încredere a celui ascultat care, cu ușurință, va sesiza orice
neconcordanță, orice nepotrivire.
Informațiile obținute de organul judiciar prin recunoașterea unuia dintre participanți, pot fi utilizate
la ascultarea celorlalți fără a dezvălui identitatea celui care a mărturisit și după ce declarațiile sale
au fost verificate în cel mai mic detaliu. Folosirea acestei recunoașteri fără verificarea necesară, se
poate face numai prin folosirea unor date sau informații de ordin general, fără a învedera măsura
exactă a cunoașterii lor.

Capitolul 3
anchetatorul ÎN FAȚA ÎNVINUITULUI / INCULPATULUI
3.1. Personalitatea anchetatorului
Reputatul profesor Hans Gross, vorbind despre importanța interogatoriului, a conturat trăsăturile
celui care desfășoară aceasta activitate: “Acela care cunoaște oamenii, care este înzestrat cu o bună
memorie și prezență de spirit, care își îndeplinește cu plăcere și zel sarcinile, care rămâne
întotdeauna pe terenul strict al legalității și care vede în inculpat un frate căzut în păcat sau un
nevinovat bănuit pe nedrept, acela va interoga bine. Dar acela căruia îi lipsește una din aceste
calități nu va face niciodată ceva bun”.
Munca anchetatorului denotă o foarte mare responsabilitate față de societate, acesta având obligația
de a veghea la respectarea legilor și în cazul încălcării acestora, să-i sancționeze pe aceia care le-au
încălcat. De asemenea, anchetatorul are obligația de a preveni criminalitatea și de a proteja
populația împotriva consecințelor negative pe care aceasta le are. Dar anchetatorul nu este numai un
apărător al legii și protector al societății ci și un reprezentant moral al societății. De aceea, pentru
îndeplinirea rolului său, statul, opinia publică și chiar aparatul de justiție formulează o serie de
exigențe morale, legale și de competență, destul de mari încât acestea nu sunt accesibile oricărui
om.
Un rol foarte important în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin îl are personalitatea anchetatorului.
Aceasta, în decursul anilor, datorită contactului îndelungat cu persoane care au încălcat legea și
împrejurărilor complexe din cauzele cu un înalt grad de dificultate, se formează, dobândește
experiență profesională punându-și în valoare și dezvoltându-și calitățile pe care deja le avea sau pe
care le-a dobândit de-a lungul timpului. Printre aceste calități speciale se numără: perspicacitatea
deducțiilor și sintezelor, rigiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice a căror
rezultantă formează intuiția profesională, așa-zisul fler79.
3.1.1. Trăsăturile personale – de caracter. Calitățile moral-afective.
Dintre calitățile moral – afective cu care trebuie să fie înzestrat în mod obligatoriu un bun
anchetator, practica pune accent pe stăpânirea de sine, răbdarea, calmul, perseverența, echilibrul
emoțional. De asemenea, el trebuie să dea dovadă de mult tact în relația cu învinuitul/inculpatul.
Un bun anchetator trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, să știe să
asculte, să le câștige încrederea și respectul, altfel nu va poseda niciodată forță de persuasiune, ca o
condiție absolut necesară unei interogări suficiente80.
Calmul reprezintă adeseori cheia reușitei ascultării învinuitului/inculpatului, deoarece este știut că,
în majoritatea situațiilor, timpul lucrează în dezavantajul acestuia. Sentimentul de insecuritate pe
care curgerea timpului îl intensifică, explică apariția contradicțiilor în declarațiile
învinuitului/inculpatului, revizuirea versiunii furnizate inițial, toate acestea având ca finalitate în
cele din urmă mărturisirea faptelor.
Opusul acestei stări – lipsa calmului – poate prejudicia atmosfera în care trebuie să se desfășoare
ascultarea81. Astfel, dacă anchetatorul nu va reuși să-și păstreze calmul și, prin manifestările sale

negative, va apărea în fața învinuitului/inculpatului ca un om frământat de problemele proprii,
nervos, agresiv, atunci atmosfera de încredere în care se desfășura până atunci ancheta va fi pusă în
pericol, diminuându-se astfel șansele de realizare a scopurilor propuse. Într-adevăr,
învinuitul/inculpatul, constatând că organul judiciar și-a pierdut calmul, stăpânirea de sine, intuiește
că acesta dorește să termine cât mai curând ascultarea și astfel va fi încurajat în atitudinea sa de
negare, de denaturare a faptelor. Atunci când datorită atitudinii de rea-credință, a stratagemelor
folosite de învinuit/inculpat, organul judiciar și-a pierdut calmul necesar, atunci acesta trebuie să se
străduiască să dea dovadă de stăpânire de sine, de autocontrol. El va trebui să-și disimuleze starea
de dezgust, plictiseală, silă, agresivitate, arborându-și mina celui stăpân pe sine și calm.
În special calmul trebuie să caracterizeze conduita anchetatorului atunci când cel care se află în fața
sa este de bună-credință și dorește să facă declarații sincere, dar care datorită emotivității sau uitării
temporare a unor împrejurări, întâmpină dificultăți în verbalizarea faptelor, cu consecințe negative
asupra integrității și fidelității declarațiilor, întrucât în această atmosferă de încredere, învinuitul
poate să-și depășească emotivitatea și temerile care-l stăpânesc și astfel să colaboreze cu
anchetatorul.
O altă însușire care trebuie să caracterizeze personalitatea anchetatorului este perseverența.
Perseverența82 înseamnă constanță în aflarea adevărului, nerenunțarea la luptă, continuarea
ascultării chiar și atunci când organul judiciar se lovește de atitudinea refractară, de rezistența
înverșunată a învinuitului/inculpatului.

3.1.2. Calitățile psiho-intelectuale
Obținerea unor declarații complete și fidele, direcția și chiar finalitatea cercetărilor depind în mare
măsură de măiestria cu care organul judiciar efectuează ascultarea învinuitului/inculpatului.
Finalizarea cu succes a acestei activități, pretinde pe lângă calitățile moral-afective și calități psiho-
intelectuale. Inteligența, perspicacitatea, abilitatea, intuiția, obiectivitatea sunt doar câteva din
calitățile pe care trebuie să le aibă anchetatorul. Tactul cu care organul judiciar conduce ascultarea
reprezintă, după cum spunea Hans Gross, criteriul de apreciere a organului judiciar, adică activitatea
ce dă adevărata măsură a însușirilor și aptitudinilor sale.
În ceea ce privește profilul psiho-intelectual al anchetatorului, psihologia judiciară se oprește în
mod constant asupra gândirii, memoriei și integrității senzoriale.
Gândirea anchetatorului trebuie să fie orientată spre esența realității judiciare, a evenimentului
judiciar, și trebuie să se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare și să se bazeze pe un
dezvoltat spirit critic introspectiv. De regulă, faptele relatate în ancheta judiciară par întotdeauna
reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele afirmații să fie, mai ales la nivelul amănuntelor
contradictorii sau neplauzibile83. Pentru ca aceste aspecte să fie sesizate de anchetator, acesta
trebuie să posede și să-și dezvolte gândirea.
J.P. Guilford a introdus în știință termenul de gândire divergentă definindu-l ca fiind capacitatea
persoanei de a părasi șabloanele și soluțiile model existente și a crea o soluție nouă sau o nouă cale
rațională. Referindu-ne la ancheta judiciară, gândirea divergentă se întâlnește în felul de analiză și
sinteză a cazului.
Astfel la primul contact cu materialul cazului pe care urmează să-l cerceteze anchetatorul constată
că acest material este nesistematizat și lacunar, fiind necesar în primul rând o ordonare pentru a
stabili punctele ce urmează a fi elucidate și pentru a elabora tactica cercetării. Pentru realizarea
acestei operații, organului judiciar îi sunt necesare calități perceptive, observative, imaginative și
cele de gândire.
Belgianul E. Locard, unul din fondatorii științei politienești moderne, afirma că “într-o anchetă,
logica ajută doar să nu greșești, dar succesul anchetei este asigurat de imaginație”.
Bineînțeles, un rol deosebit în cercetarea unui caz îl are și experiența anterioară a anchetatorului,
experiență ce se cere a fi creativă deoarece între două cazuri nu poate exista decât cel mult o
similitudine dar nu și identitate. Aplicarea șablon a unor tehnici sau gândiri după șabloane, fie ele
chiar și șabloane legale, împiedică detalierea și analiza nuanțată a cazului84.

Memoria este o altă calitate psiho-intelectuală a anchetatorului și care are un rol foarte important în
rezolvarea fiecărui caz în parte.
Memoria constituie capacitatea acestuia de stocare și conservare a informației primite privind
“stările surselor externe și acțiunile și trăirile subiective în raport cu ele”85.
S-a constatat că anchetatorului îi este necesară atât memoria de lungă durată, cât și cea de scurtă
durată. M. Golu definește memoria de lungă durată ca fiind "principalul rezervor de păstrare a
experienței acumulate în cursul activității anterioare”. El arată că acest fel de memorie nu stochează
doar informațiile de constatare privind evenimentele percepute sau trăite ci și evaluările și
interpretările acestora prin prisma unor criterii și modele sociale, culturale, știintifice, filosofice,
etice, estetice, etc. Cu ajutorul acesteia anchetatorul poate face asocieri cu cazuri similare rezolvate
în trecut, dobândește experiență profesională etc., ceea ce îi conferă posibilitatea rezolvării cu
succes a cazurilor cu care se confruntă.
De asemenea, deoarece ancheta judiciară se desfășoară în mod oral, anchetatorului îi este necesară
și memoria de scurtă durată pentru a reuși să consemneze în scris relatările partenerilor relației,
operațiune care se desfășoară ulterior convorbirii86.
Alături de memorie și gândire, psihologia judiciară studiază drept trăsatură psiho-intelectuală și
integritatea senzorială.
Integritatea senzorială a anchetatorului se manifestă prin corectitudinea și exactitatea cu care
redactează documentele de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De
aceea, anchetatorul trebuie să dispună de o sănătate bună și de o mare capacitate de efort
voluntar87.
Cu tot acest avantaj exprimat în calitățile psiho-intelectuale pe care anchetatorul le are, totuși ar fi
un “serios handicap” dacă nu ar poseda acea inteligență de contact cu cei pe care îi anchetează88.
Adaptarea tacticii la personalitatea învinuitului / inculpatului, situațiile neprevăzute care se pot ivi
impun abilitate, gândire tactică, spontaneitate în luarea deciziilor, adică însușiri ce pot fi sintetizate
în această inteligență de contact cu care trebuie să fie înzestrat organul judiciar89.
De asemenea, un rol esențial în rezolvarea oricărei cauze, îl are pregătirea de specialitate a
anchetatorului, ceea ce presupune cunoștințele juridice, pe de o parte, iar pe de altă parte,
procedeele, cunoștințele, regulile de tactică și metodică criminalistică. Alături de acestea un rol
important îl ocupă cunoștințele din diverse domenii, datorită feluritelor urme și probe pe care
organul judiciar trebuie să le cerceteze și să le dea o interpretare exactă. De asemenea, datorită
faptului că învinuiții/inculpații și în general persoanele cu care organul judiciar vine în contact,
provin din diferite medii profesionale, organul judiciar trebuie să stăpânească cunoștințe proprii
diverselor profesii sau meserii, mai ales în cazul infracțiunilor legate de îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu. Dovedind că este un bun cunoscător al modului de organizare și desfășurare a activității în
legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea, organul judiciar va produce o puternică impresie asupra
învinuitului/inculpatului, și îl va convinge de inutilitatea tăgăduirii faptelor.
3.2. Conduita profesională a anchetatorului.
Asa cum am văzut în capitolul precedent, învinuitul/inculpatul adoptă diverse atitudini și folosește o
serie de mijloace tendențioase încercând astfel să scape de răspunderea penală. Pentru a finaliza cu
succes ancheta, organul judiciar va trebui să contracareze aceste atitudini ale
învinuitului/inculpatului. Dar prestigiul și demnitatea cu care este învestit prin funcție – fiind
purtătorul autorității de stat, îl opresc să adopte aceleași mijloace nelegale.
Autoritatea anchetatorului se fundamentează pe o conduită profesională ce are ca suport norme
deontologice și de etică profesională reglementate de o serie de acte normative, interne și
internaționale, cum sunt: Codul penal al României, Codul de procedură penală al României, Codul
de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii, adoptat printr-o rezoluția a Adunării
Generale a O.N.U., etc.
Aceste norme impun o comportare demnă, loială, corectă, incompatibilă cu inducerea în eroare a
învinuitului/inculpatului, respect și înțelegere fără a echivala cu toleranța. Conduita profesională
exclude procedeele umilitoare, jignitoare, acestea constituind o înjosire adusă demnității sale. În

acest sens Codul de conduită90, într-unul din articolele sale stabilește obligația juridică a acestora
de a respecta și proteja demnitatea umană și de a apăra drepturile fundamentale ale oricărei
persoane.
În încercarea de a obține recunoașterea învinuitului/inculpatului un anchetator nu trebuie să recurgă
la promisiuni sau amenințări, iar toate cele stabilite între anchetator și anchetat trebuie respectate cu
strictețe, ascultarea trebuie să se desfășoare într-un cadru strict legal.
De asemenea Codul de conduită91 precizează că: “nici un responsabil cu aplicarea legii nu poate
da, provoca sau tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau
degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor săi cu circumstanțe excepționale, ca starea
de război sau de amenințare de război, o amenințare contra securității naționale, instabilitate politică
internă sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Reglementării internaționale care incriminează asemenea tratamente, i se alătură și reglementările
interne: Codul penal incriminează și pedepsește arestarea nelegală și cercetarea abuzivă92,
supunerea la rele tratamente93, tortura94 și represiunea nedreaptă95, etc. Tot în acest sens, Codul
de procedură penală conține dispoziții96 ce interzic folosirea mijloacelor de constrângere, precum și
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe. Totodată, este oprit a determina o persoană să
săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe97.
De asemenea, nu este îngăduită încercarea de a convinge învinuitul/inculpatul de inutilitatea
tăgăduirii pe considerentul că unul dintre participanți ar fi recunoscut faptele, iar în realitate să nu
existe o astfel de recunoaștere, sau a susține că bunurile produs al infracțiunii au fost găsite într-un
anumit loc, în urma percheziției efectuate la unul dintre complici, deși în realitate acestea nu au fost
descoperite. Această atitudine este nerecomandată deoarece pe de o parte este nedemn ca organul
judiciar să inducă în eroare pe învinuit/inculpat pretinzând existența unor probe care în realitate nu
există, o astfel de conduită constituind un obstacol în calea realizării rolului educativ al procesului
penal, aducând astfel grave prejudicii autorității, prestigiului funcției cu care statul l-a învestit pe
organul judiciar; pe de altă parte această conduită de inducere în eroare a învinuitului/inculpatului ar
putea avea consecințe negative asupra întregii anchete întrucât învinuitul/inculpatul ar putea sesiza
că organul judiciar afirmă neadevăruri, convingându-se că acesta nu dispune de probe suficiente în
învinuire, ceea ce îl va determina să opună o rezistență și mai energică.
Prin întreaga sa conduită anchetatorul trebuie să transmită învinuitului/inculpatului acel sentiment
de securitate, de încredere și considerație. Totodată, anchetatorul trebuie să știe să trateze
învinuiții/inculpații vulnerabili, emoționali, cu o deosebită atenție98.
Organul judiciar trebuie să inspire respect nu datorită autorității cu care este învestit ci pentru că
personalitatea, caracterul său integru impun respect, deoarece numai astfel ascultarea se poate
finaliza printr-un succes99.
În acest sens, anchetatorul trebuie să-l asigure pe învinuit/inculpat că este interesat în cel mai înalt
grad de cunoașterea adevărului iar prin activitatea sa nu urmărește decât recunoașterea sinceră a
faptelor. Organul judiciar nu trebuie să piardă din vedere faptul că învinuitul/inculpatul poate fi
recuperat și că este o persoană care are și trăsături pozitive de caracter . Va încerca astfel să-l
convingă, că deși fapta săvârșită este reprobabilă iar societatea dezaprobă asemenea manifestări
totuși în individualizarea sancțiunii, organul judiciar va ține cont nu numai de activitatea sa ilegală
ci și de trăsăturile pozitive ale personalității sale. Pe această cale îl va încredința pe învinuit/inculpat
că declarațiile sale sincere vor fi apreciate cu toată obiectivitatea și nimic altceva nu i se va pune în
sarcină100.
Uneori, atmosfera de încredere și liniște ce trebuie să caracterizeze activitatea de ascultare a
învinuitului/inculpatului este pusă în pericol tocmai datorită adoptării de către organul judiciar a
unei atitudini potrivnice creării acelui cadru favorabil confesiunii. Astfel, șansa de a realiza
contactul psihologic poate fi ratată din chiar momentul intrării organului judiciar în camera de
ascultare, dacă acesta manifestă o expresie prea severă și prea aspră sau manifestă aroganță,
superioritate și satisfacție față de situația critică în care se află învinuitui/inculpatul.
De asemenea, termenii folosiți de legiuitor(furt, omor, vătămare) care desemnează conduita
infracțională au o rezonanță dură în psihicul celui care a săvârșit infracțiunea. De aceea, limbajul

utilizat de organul judiciar trebuie astfel ales încât să ușureze expunerea fără reticențe a faptelor.
Este indicat ca acești termeni “brutali” să fie înlocuiți cu termeni eufemistici ca “lovire” etc.101
Aceasta nu înseamnă că pentru a obține declarații sincere și complete, anchetatorul va folosi
limbajul convențional, argotic, propriu mediului infractorilor. Această atitudine este contraindicată,
deoarece organul judiciar – purtător al autorității de stat, trebuie să-și vădească superioritatea, să se
impună față de cei care nu și-au conformat conduita imperativelor normelor vieții sociale. De
asemenea, anchetatorul trebuie să evite folosirea expresiilor de jargon față de oamenii cu nivel de
cultura ridicată, precum și folosirea unui vocabular și a unei pronunții de licențiat universitar față de
persoanele cu un grad scăzut de cultură și educație102. Anchetatorul trebuie să se remarce printr-o
exprimare corectă, cerință ce trebuie adaptată posibilităților de înțelegere ale celui cu care vine în
contact.
Art. 7 din Codul de conduită prevede: “persoanele care răspund de aplicarea legilor nu trebuie să
comită nici un act de corupție. Ele trebuie să se opună cu vigoare oricăror acte de acest gen și să le
combată”103 deoarece organul judiciar este nu numai apăratorul legii ci și reprezentantul moral al
societății care pune în practică normele de etică și echitate specifice societății.
3.3. Exemple în doctrină privind unele metode de conduită și tipuri de anchetatori
Contactul îndelung cu învinuitul/inculpatul, situațiile și împrejurările complexe în care se află de
cele mai multe ori anchetatorul, își pun amprenta profesională asupra personalității sale. Astfel, se
dezvoltă calități speciale ca perspicacitatea, spiritul de observație, insistența, subtilitatea deducțiilor
și sintezelor, rapiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice, a căror rezultantă o
formează intuiția profesională.
De-a lungul experienței, anchetatorul capătă și unele deprinderi, obișnuințe care sunt incompatibile
cu reușita anchetei și cu personalitatea sa. Menționăm: mulțumirea de sine, generată de experiența
proprie, ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune, bănuiala excesivă
privind orice persoană anchetată, instalarea stereotipurilor, automatismelor și spiritului rutinier,
tendința de a suspecta orice om de activități infracționale, amplificarea nefondată a unor date sau
exagerarea semnificației acordată unor gesturi și manifestări secundare din conduita celor anchetați,
modul uneori absent sau defectuos de a formula întrebări, impertinență, aroganță sau chiar
vulgaritate în relațiile cu persoanele anchetate, sentimente de simpatie sau antipatie față de
învinuit/inculpat.
La acestea se mai adaugă și atitudini particulare adoptate în raport cu categoriile de
învinuiți/inculpați: vanitoși, orgolioși, sensibili la flatare și la aprecieri, care-și fac din statutul de
infractor un renume.
De asemenea, de-a lungul anilor anchetatorii capătă și unele calități profesionale: obișnuința de a
privi interlocutorii pe tot parcursul ascultării, sondându-le și interpretându-le corect
comportamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative, deprinderea de a asigura anchetei
liniștea și intimitatea necesară, deprinderea anchetatorului de a nu-și permite gesturi de nervozitate,
ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de slăbiciune, deprinderea de a intra în anchetă cu încredere
în capacitatea personală, calm și echilibrat, precum și tăria morală de a mai insista încă puțin din
momentul în care a ajuns la concluzia că totul este zadarnic104. Totodată, anchetatorul nu trebuie să
fie descurajat de faptul că învinuitul/inculpatul nu recunoaște faptele comise sau nu colaborează,
deoarece există și învinuiți/inculpați care, în ciuda tuturor procedeelor tactice și a eforturilor depuse
de anchetator, nu renunță la atitudinea lor și nu colaborează cu anchetatorul105. În această categorie
intră unii infractori recidiviști care cunosc foarte bine sistemul de justiție106.
Studierea comportamentului anchetatorilor în relația anchetator – anchetat a condus la diferite
clasificări, dintre care cea mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate este următoarea107:
Anchetatorul temperat
Acesta se caracterizează printr-un comportament firesc, ascultându-și cu atenție și interes
interlocutorul, este răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient, cu tactul corespunzător
situației pentru lămurirea aspectelor esențiale ce interesează ancheta.
Anchetatorul amabil

În relația sa cu cel anchetat manifestă o anumită transparență și jovialitate. De asemenea, el nu ezită
să-l trateze cu o țigară sau cu o cafea. Atmosfera degajată pe care o crează oferă posibilitatea
anchetatorului de a-și putea studia din punct de vedere psihologic interlocutorul mai amplu. Apare
însă riscul ca în cazul în care amabilitatea nu este constantă, echilibrul anchetei să se rupă,
anchetatul se inhibă iar investigația poate fi compromisă.
Anchetatorul autoritar
Acest tip de anchetator se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate.
Impunându-și la modul imperativ voința în fața celui ascultat. Nu este interesat în studiul
psihologiei celui anchetat și de aceea nu găsește modalitățile optime de a stimula pozitiv
convorbirea. Anchetatorul autoritar mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologică a acestuia pentru a coopera.
Anchetatorul vorbăreț
Acesta este un tip complexat de necesitatea afirmării sau necesitatea de a se descărca de o tensiune
afectivă iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din aceste motive, anchetatorul
intervine inoportun și lipsit de eficiență în relatările anchetatorului, putând compromite ancheta.
Anchetatorul cabotin
Acest anchetator exagerează în utilizarea procedeelor actoricești ceea ce poate provoca stări
improprii pentru ancheta judiciară ca de exemplu amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar
inhibarea anchetatului, situații ce pot prejudicia rezultatele anchetei.
Anchetatorul patern
Adoptă un comportament blând, de slăbiciune, de inferioritate în anchetă, aspect ce poate fi sesizat
sau speculat de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele.
Sistemele mai vechi de drept cunosc, pe lângă aceste tipuri de anchetatori și pe acela de anchetator
violent. Nu este inclus în această clasificare deoarece în sistemul judiciar modern existența acestuia
este greu de imaginat.
Capitolul 4
Reguli Și procedee tactice folosite În ascultarea Învinuitului / inculpatului
4.1. Pregătirea ascultării
Scopul ascultării învinuitului/inculpatului îl constituie obținerea unor declarații complete, sincere și
fidele asupra tuturor împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea. Pentru atingerea acestui scop,
pregătirea în vederea ascultării are o importanță deosebită108 în cadrul întregii anchete, această
pregătire fiind o activitate complexă și obligatorie. Obligativitatea se limitează însă la anumite
activități tipice stabilite prin normele legale sau prin cele de tactică criminalistică și presupune mai
multe etape, dar gândirea activă a anchetatorului trebuie să adapteze aceste etape la fiecare caz în
parte și nu invers. Particularitățile manifestate de fiecare infracțiune necesită adaptabilitate din
partea organelor de cercetare penală, fiind imposibilă obținerea unor declarații sincere prin aplicarea
anumitor reguli ca niște șabloane, fără a aprofunda toate informațiile obținute într-o cauză penală și
apoi a le corobora între ele.

Pregătirea ascultării învinuitului/inculpatului presupune crearea unui cadru adecvat desfășurării
ascultării, stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, stabilirea tacticii de
ascultare și a materialului probator ce va fi folosit în timpul ascultării, ținându-se cont de
particularitățile fiecărui individ în parte, de împrejurările și modalitățile comiterii infracțiunii, de
personalitatea și psihologia învinuitului/inculpatului.
Lipsa de pregătire ori pregătirea superficială a ascultării poate avea rezultate negative concretizate
în declarații de slabă calitate, incomplete, repetarea ascultării, tergiversarea urmăririi, nelămurirea
problemelor cauzei sub toate aspectele, toate acestea ducând la o finalitate judiciară
necorespunzătoare.
4.1.1. Studierea materialelor existente în cauză
Această etapă este deosebit de importantă pentru ca anchetatorul să poată stabili problemele ce
trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Obligația anchetatorului nu constă doar în a
studia întregul material, ci și în a-l interpreta într-un mod adecvat, ceea ce presupune o oarecare
experiență practică și profesionalism109.
Pe baza cunoașterii materialului cauzei, și interpretării acestuia se stabilesc persoanele care urmează
a fi ascultate în calitate de învinuiți/inculpați, faptele ce li se rețin în sarcină, participanții, calitatea
și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, problemele ce trebuie lămurite prin ascultare.
Astfel, studierea materialelor cauzei presupune cunoașterea de către anchetator a datelor și
informațiilor referitoare la modul, împrejurările în care a fost comisă fapta, probele existente în acel
moment la dosar. De asemenea anchetatorul trebuie să dețină informații cu privire la participanți,
persoana vătămată, martori. Toate aceste date urmează a fi completate, confirmate sau verificate și
prin declarațiile învinuitului / inculpatului.
Materialul probator are la bază informațiile, probele obținute în urma desfășurării unor activități
premergătoare precum, cercetarea la fața locului, examinarea și interpretarea mijloacelor materiale
de probă existente, declarațiile luate de la eventualii martori oculari sau de la victime care au
supraviețuit, efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau expertize etc.
În urma studierii acestui material, anchetatorul va reține datele, probele ce vor fi folosite în timpul
ascultării și va stabili momentul, ordinea și modul în care vor fi folosite.
Studierea materialului cauzei trebuie făcută de urgență și cu obiectivitate110, ținându-se seama atât
de probele în acuzare, cât și de cele în apărare precum și de eventualele circumstanțe atenuante ori
agravante.
Pentru asigurarea unei ascultări eficiente și complete, organul de urmărire penală va studia, pe
lângă materialul cauzei și literatură juridică de specialitate precum și alte domenii(în special
psihologie judiciară). Literatura juridică oferă posibilitatea de documentare cu privire la aspectele
teoretice dar, mai ales, la cele legate de practica judiciară în materie. Pe de altă parte având de
cercetat, de exemplu o infracțiune săvârșită într-un sector de activitate productiv, organul de
urmărire penală trebuie să se documenteze și cu privire la actele normative în domeniu și
reglementările interne referitoare la organizarea și desfășurarea procesului de producție, la
atribuțiile de serviciu ale persoanei în cauză, la relațiile dintre furnizori și beneficiari, la circuitul
actelor financiar-contabile etc.111
Trebuie avut în vedere și faptul că, atunci când problemele pentru care este ascultat
învinuitul/inculpatul au legătură cu alte dosare, studiul se va extinde și asupra acestora.
Este indicat ca, odată cu studierea materialelor la care s-au făcut referiri, problemele ce trebuie
clarificate cu învinuitul/inculpatul să fie notate, aceasta ajutând în mare măsură la întocmirea
planului de ascultare112.
4.1.2. Cunoașterea învinuitului/inculpatului
Pe lângă cunoașterea concretă a faptelor comise de învinuit/in culpat, organul de urmărire penală
trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice
specifice acestuia. Aflarea adevărului într-o cauză penală este posibilă nu mai atunci când cel care
efectuează urmărirea are cunoștințe în domeniul psihologiei judiciare, care să-i înlesnească

înțelegerea psihologiei persoa nei ce o ascultă. Cunoașterea componentelor psihologice ale
personalității — temperamentul, caracterul, aptitudinile — este necesară întrucât, activitatea de
ascultare a învinuitului ori inculpatului, așa cum s-a ară tat, constituie o luptă pe tărâm psihologic, pe
parcursul căreia organul de urmărire penală, beneficiind de prerogativele acordate de lege ac –
ționează pentru a stabili realitatea faptelor, în timp ce învinuitul/in culpatul încearcă, de cele mai
multe ori, să ascundă ori cel puțin să di minueze participarea sa la săvârșirea faptei.
Cunoașterea tipului de temperament — coleric, sanguin, flegmatic sau melancolic — căruia
aparține învinuitul ori inculpatul oferă posibili tatea alegerii procedeelor tactice adecvate de
ascultare.
Trăsăturile pozitive sau negative de caracter ale persoanei ce trebuie ascultată, cum ar fi:
sociabilitatea, sinceritatea, corectitudinea, tactul, de licatețea, individualismul, orgoliul, indiferența,
susceptibilitatea, nesinceritatea, conștiinciozitatea, lenea, neglijența,. apatia, mândria, timiditatea,
îngâmfarea, aroganța, sentimentul inferiorității etc., permit celui ce efectuează ascultarea să-și
formeze o imagine fidelă cu privire la persona litatea învinuitului/inculpatului și în raport cu acestea,
să aleagă metoda cea mai bună pentru a obține declarații sincere și complete.
Din analiza materialelor cauzei se pot desprinde unele concluzii cu privire la aptitudinile
făptuitorului, concretizate în abilitatea cu care a conceput și săvârșit infracțiunea, a căutat să
ascundă urmele acesteia, măsurile luate pentru a îngreuna identificarea.
Pentru cunoașterea personalității unui învinuit/inculpat, orga nul de urmărire penală are posibilități
multiple. Datele despre învinuit ori inculpat pot fi obținute atât pe cale indirectă, cât și în mod
direct.
Printre activitățile cu caracter indirect prin care se obțin date privind tem peramentul, caracterul și
aptitudinile învinuitului sau inculpatului se înscriu:
investigațiile efectuate cu privire la persoana sa;
actele premergătoare;
cercetarea la fața locului;
verificările la cazierul judiciar șl evidența operativă;
ascultarea martorilor, a altor învinuiți ori inculpați în cauză;
studierea unor înscrisuri emanate de la învinuit sau inculpat etc.
Pe lângă datele privind identitatea, starea civilă și materială a în vinuitului ori inculpatului, trebuie
cunoscute și alte date, ca: studiile, pro fesia, funcțiile ocupate în decursul timpului, domiciliile
anterioare, comportamentul acestuia la domiciliu și la locul de muncă, starea sănătății etc. În acest
sens, datele furnizate de vecini, prieteni, cunoscuți, rude, co legi de serviciu pot constitui o sursă
prețioasă de cunoaștere. De aseme nea, trebuie să fie cunoscute antecedentele penale și, pe cât este
posibil, gradul de participație, comportamentul acestuia după săvârșirea infrac țiunii, poziția pe care
a adoptat-o în cursul cercetărilor în alte cauze în care a fost implicat anterior. Din analiza datelor
oferite de locul săvârșirii in fracțiunii, din declarațiile martorilor oculari, ale victimelor sau ale ce –
lorlalți participanți la comiterea faptei, pot fi desprinse unele trăsături temperamentale ale
învinuitului/inculpatului legate de modul de com portare, felul în care a fost concepută, pregătită și
săvârșită fapta, rolul avut de acesta în desfășurarea activității ilicite.
Studiind unele înscrisuri provenite de la învinuit sau inculpat, cum ar fi: memorii ori jurnale intime,
se pot trage, de asemenea, concluzii utile cu privire la personalitatea acestuia.
Nu este lipsit de relevanță pentru cunoaștere nici mediul familial în care învinuitul sau inculpatul s-
a format și dezvoltat, anturajul, vi ciile, mediile ce le frecventează.
Date despre personalitatea învinuitului/inculpatului pot fi obți nute, însă, și în mod direct, prin:
efectuarea percheziției;
aplicarea sechestrului;
reținere sau arestare;
ascultarea acestuia.
Ca mijloc direct de investigare a personalității umane, percheziția oferă date concludente cu privire
la făptuitor. Prin observarea acestuia, organul de urmărire penală are posibilitatea să-și completeze
datele pe care le deține și să obțină noi date cu privire la personalitatea învinui tului.

Comportamentul față de organul de urmărire penală, felul cum răspunde la întrebările ce i se
adresează, modul în care reacționează în momentul descoperirii bunurilor, înscrisurilor ori valori lor
ce fac obiectul percheziției prefigurează poziția pe care acesta o va adopta în cadrul cercetărilor.
Reținerea sau arestarea este, de asemenea, un moment în care tră săturile temperamentale și de
caracter se pot evidenția. Fiind un mo ment deosebit de important, învinuitul/inculpatul va căuta să
găsească soluții în raport cu modul său de a gândi și reacționa.
Nici atitudinea învinuitului/inculpatului în timpul efectuării re ținerii sau arestării ori a percheziției
față de membrii familiei sale, nu trebuie ignorată în procesul cunoașterii. Grija, afecțiunea sau,
dimpotrivă, brutalitatea ori indiferența cu care-i privește constituie indicii im portante referitoare la
personalitatea infractorului, ce pot fi folosite în desfășurarea urmăririi penale.
Dintre posibilitățile directe de cunoaștere a personalității învinuitu lui / inculpatului cea mai
importantă, datorită duratei și condițiilor în care se desfășoară, este contactul dintre organul de
urmărire penală și învinuit/inculpat în timpul ascultării. Fiecare ascultare constituie prilej de studiu
a personalității acestuia, iar observarea este mijlocul principal de investigare psihologică, în cadrul
căreia se evidențiază anu mite trăsături de comportament: expresii emoționale, mod de gândire,
reacții etc.
Tot ce se obține prin studierea psihologiei învinuitului sau inculpatului în momentul ascultării
trebuie coroborat cu toate celelalte dovezi ale cauzei.
Așa cum fiecare caz este unic își are particularitățile sale proprii, la fel și personalitățile
învinuiților/inculpaților sunt diferite, precum și reacțiile acestora în fața organelor de cercetare
penală. De aceea este imperios necesar ca anchetatorul să aibă o anumită experiență practică în
activitatea de interogare și fiecare caz să-1 trateze cu seriozitate113.
4.1.3. Organizarea modului de desfășurare a ascultării
În raport de informațiile inițiale deținute, anchetatorul stabilește strategia de anchetă,
elaborând versiunile referitoare la modul în care va decurge ascultarea.
Din punct de vedere tactic, organizarea ascultării presupune:
a) Determinarea exactă a problemelor ce urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a
datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;
b) Pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit în timpul ascultării – mijloace materiale
de probă, fotografii, diverse înregistrări114;
În timpul ascultării, învinuitul/inculpatul – vinovat de comiterea faptei, trebuie convins, prin
mijloace de probă, că există suficiente dovezi care susțin vinovăția sa.
Aceste mijloace de probă, trebuie selecționate, din ansamblul probator, cu mare atenție, astfel încât
să nu fie compromisă ancheta. În fiecare cauză penală există probe care nu trebuie cunoscute de
persoana anchetată în prima fază a urmăririi penale. Anchetatorul trebuie să-și rezerve posibilitatea
de a prezenta la momentul oportun o probă, cu alte cuvinte să se folosească de ceea ce în practică
este denumită „arma surprizei".
Înainte de a fi aduse la cunoștința persoanei anchetate, probele trebuie minuțios verificate pentru a
nu se prezenta probe false, incerte, neconcludente, rezultat al neglijenței organelor de cercetare la
fața locului sau a anumitor împrejurări independente de fapt.
În general folosirea materialului probator este determinată de poziția necooperantă în anchetă a
învinuitului/inculpatului, întemeiată pe credința că nu sunt probe suficiente, nerecunoașterea sa nu
va antrena răspunderea penală, iar recunoașterea atrage mutații foarte importante în viața sa, în
familia sa, în societate, sau oprobiul public ori desconsiderarea.
c) Pe lângă alegerea materialului probator ce urmează a fi utilizat se stabilește de asemenea și
modul în care acesta va fi prezentat, în funcție de personalitatea învinuitului/inculpatului și de
natura probelor.
Prezentarea materialului probator se face gradual, începând cu acele probe care au o importanță mai
mică dar care susțin în mod indubitabil vinovăția.
d) Esențial rămâne momentul în care se face prezentarea probelor de vinovăție, care trebuie ales cu
mult discernământ de către anchetator, cel mai propice fiind acela în care învinuitul/inculpatul

prezintă o stare psihică adecvată, apreciată în mod obiectiv de la caz la caz115.
e) Stabilirea ordinii în care se va face ascultarea. Dacă în cauză există mai mulți învinuiți/inculpați
la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe informații. Deseori se impune ascultarea mai întâi
a martorilor, prioritate având martorii oculari. Date pot fi obținute și din celelalte activități
desfășurate de organul judiciar( cercetarea la fața locului, constatări tehnico-științifice, mijloace
materiale de probă etc.).
f) Stabilirea locului unde se va efectua ascultarea.
g) Stabilirea modalității de citare sau aducere, data, ora, locul în care aceștia urmează să se prezinte
în vederea ascultării, sau dispunerea măsurii aducerii, în vederea ascultării, pe baza mandatului de
aducere.
Învinuitul/inculpatul poate fi ascultat în stare de libertate sau în stare de arest preventiv.
În cazul învinuitului/inculpatului sub stare de arest preventiv, acesta este adus la locul unde va fi
ascultat.
În ceea ce privește învinuitul/inculpatul aflat în stare de libertate, acesta este chemat pentru a fi
ascultat prin citare sau prin aducere, cu respectarea dispozițiilor legale.
Alegerea momentului de citare ori de aducere a învinuitului/inculpatului pentru ascultare este
important atât din punct de vedere tactic cât și din punct de vedere organizatoric și depinde de
obiectul cauzei și de complexitatea ei.
Din punct de vedere tactic, practica judiciară a demonstrat că este mai bine ca citația să fie înmânată
în ziua sau în seara zilei anterioare datei fixate pentru ascultare. Când în cauză sunt mai mulți
învinuiți/inculpați care trebuie ascultați, citarea acestora se face în așa fel încât să fie evitată
posibilitatea ca aceștia să ia legătura între ei, înainte de a se prezenta la ascultare. De multe ori
aceștia încearcă să se pună de acord cu privire la ce vor declara sau încercă să facă presiuni asupra
martorilor sau părții vătămate, recurgând în acest sens chiar la amenințări, compromițând astfel
ancheta. Pe baza acestor considerente citarea trebuie să fie făcută la ore diferite sau în camere
separate.
Învinuitul/inculpatul care a fost citat legal dar nu s-a prezentat la data fixată, poate fi adus pe baza
de mandat de aducere.
Sunt situații când învinuitul/inculpatul este adus pe baza mandatului de aducere, înainte de a fi fost
chemat prin citație. Motivația organului de urmărire penală este prevenirea unor urmări negative,
atunci când deține informații privind intenția învinuitului/inculpatului de a se sustrage de la
urmărirea penală, sau când încearcă să împiedice descoperirea adevărului prin influențarea
martorilor, experților, distrugerea sau alterarea materialului probator.
Există situații când învinuitul/inculpatul se găsește în imposibilitatea de a se poate prezenta pentru a
fi ascultat116, aspect ce determină organul de urmărire penală să se deplaseze și să-l asculte la locul
unde se află. În celelalte cazuri, ascultarea se va desfășura la sediul organului judiciar.
h) Asigurarea prezenței apărătorului, interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului.
Dreptul la apărare este un drept fundamental, reglementat distinct de legiuitorul nostru în
Constituție117 întrucât prezintă un real interes pentru activitatea judiciară.
Într-o accepțiune cuprinzătoare dreptul la apărare include totalitatea drepturilor și regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, de a
contesta învinuirile ce i se aduc, de a scoate la iveală nevinovăția sa. Aceste aspecte pot fi susținute
de persoana care are calitatea de învinuit sau inculpat ori de către un avocat118.
Accepțiunea restrânsă a dreptului de apărare se referă doar la posibilitatea folosirii unui avocat în
cursul procesului de către persoana care dorește să exercite acest drept pe riscul său, alegându-și
singură apărătorul.
Sunt situații în care asistența juridică este obligatorie119 pentru următoarele categorii de persoane:
când învinuitul/inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă
măsura de siguranță internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori
când organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că învinuitul sau inculpatul nu
și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Pentru aceștia subzistă

obligația organului judiciar de a desemna și în cunoștința apărătorul asupra datei și orei când se vor
efectua activitățile de urmărire penală ce necesită prezența sa.
Legea120 prevede prezența interpretului când învinuitul/inculpatul ce urmează să fie ascultat nu
cunoaște limba română sau chiar dacă o cunoaște nu se poate exprima .
Rolul interpretului este de a mijloci comunicarea dintre anchetator și persoana anchetată în limba pe
care acesta din urmă o înțelege.
Ascultarea minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani se face în prezența părinților, a
reprezentantului autorității tutelare, a tutorelui, curatorului ori a persoanei sub îngrijirea căreia se
află.
Rațiunea unei asemenea măsuri se bazează pe asigurarea unui climat de siguranță și încredere
pentru minorul ce urmează a fi ascultat, ceea ce facilitează realizarea contactului psihologic,
asigurând condiții optime desfășurării interogatoriului judiciar.
Având în vedere calitatea procesuală – învinuit sau inculpat – a minorului considerente de ordin
tactic au impus invitarea persoanelor enumerate, în măsura în care participarea lor nu este
obligatorie, este recomandat ca în unele situații, acestea să fie înlocuite cu alte persoane care, deși
nu au calitățile celor de mai sus, se bucură de stima și încrederea minorului, condiții ce asigură
obținerea unei declarații sincere. Și această activitate se efectuează în faza preliminară ascultării
aspect ce determină cunoașterea relațiilor existente între învinuitul minor și persoanele cărora a fost
încredințat spre creștere și educare pe de o parte și persoanele în care minorul are încredere, pe de
altă parte.
i) Alte activități pregătitoare precum: asigurarea condițiilor materiale de desfășurare a
interogatoriului judiciar.
Această activitate se va finaliza cu întocmirea unui plan de ascultare care trebuie să conțină
problemele de clarificat, ordinea în care vor fi abordate și materialul probator care va fi prezentat.
4.1.4. Întocmirea planului de ascultare
Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului/inculpatului are ca finalitate elaborarea unui
plan de ascultare care va conține problemele de clarificat, ordinea în care vor fi abordate și
materialul probator care va fi prezentat. La întocmirea planului se va ține cont de natura infracțiunii,
de poziția pe care s-a situat învinuitul sau inculpatul până în acel moment, precum și de procedeul
tactic de ascultare ales121.
Pentru toate cazurile penale există anumite probleme cu caracter general care trebuie lămurite cu
ajutorul învinuitului sau inculpatului, astfel:
obținerea de date complete asupra faptelor ce i se rețin în sarcină;
cunoașterea și verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă în apărarea sa;
dovedirea poziției sale nesincere, atunci când declarațiile date se contrazic cu faptele stabilite și
dovedite;
descoperirea tuturor infracțiunilor comise de cel în cauză, precum și a participanților la săvârșirea
lor, etc.
Pe lângă aceste aspecte comune tuturor audierilor, fiecare cauză prezintă particularitățile sale,
determinate de natura infracțiunii ce constituie obiectul său, de urmările acestei, de metodele și
mijloacele folosite la săvârșirea ei, de împrejurările în care aceasta a fost comisă, de numărul de
participanți, de natura contribuției fiecăruia, etc. Aflarea adevărului în cazul fiecărei infracțiuni este
condiționată de lămurirea tuturor problemelor concrete, strict referitoare la acea infracțiune, și nu
doar a celor cu caracter general, comune tuturor infracțiunilor.
De asemenea, în cazul pluralității de infractori, planul de ascultare va fi elaborat pentru fiecare
dintre ei, în funcție de psihologia fiecăruia, de contribuția la săvârșirea infracțiunii, de antecedentele
penale și de poziția adoptată în anchetă până în acel moment.
Din punct de vedere tactic, formularea întrebărilor trebuie făcută cu multă atenție. Anchetatorul
trebuie să știe cum să întrebe, ce să întrebe, pe cine și când să adreseze o anumită întrebare.
În literatura de specialitate s-au cristalizat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească întrebările,
astfel: să fie formulate la nivelul de înțelegere al învinuitului / inculpatului, clare, scurte precise, să
oblige la explicații, narări, povestiri, să nu scurteze răspunsul așteptat, să surprindă persoana

ascultată dar să nu o încurce.
Întrucât ascultarea învinuitului/inculpatului se desfășoară în mai multe etape, se va întocmi plan de
ascultare pentru fiecare etapă, eliminându-se astfel omisiunile și, implicit, tergiversarea cercetărilor.
În alcătuirea planului se va ține seama de orice situație care se poate ivi în timpul ascultării, chiar
neașteptată, astfel încât organul judiciar să nu fie luat prin surprindere ori derutat de atitudini sau
reacții neașteptate. De aceea, este necesar ca acest plan să poată fi modificat în funcție de
desfășurarea ascultării, de relatările învinuitului/inculpatului, așadar să aibă un caracter flexibil.
Acesta va conduce și la posibilitatea adaptării, modificării sau formulării de noi întrebări referitoare
la fapta cercetată și la persoana autorului122. De asemenea, anchetatorul trebuie să pregătească și
anumite întrebări de rezervă, pe care să le folosească în cazul în care apar situații neprevăzute, în
funcție de reacțiile învinuitului/inculpatului și de argumentele susținute de acesta.
Întrebările din planul de ascultare trebuie, ordonate într-o succesiune cronologică sau psihologică în
funcție de temperamentul și poziția din timpul anchetei a persoanei interogate. Exemple de astfel de
planuri sunt cele de mai jos:
PLAN DE ASCULTARE
după criteriul succesiunii cronologice în cazul
unui furt calificat dintr-un magazin universal
1. Arătați modul în care v-ați pregătit pentru săvârșirea furtului;
2. Precizați modul în care ați pătruns în magazin;
3. Indicați raioanele prin care ați umblat și modul de pătrundere în fiecare raion;
4. Arătați ce bunuri și valori ați furat din fiecare raion; ce alte activități ați mai desfășurat în
magazin;
5. Precizați modul în care ați părăsit magazinul și ora (locul și in strumentele folosite);
6. Arătați activitățile desfășurate după săvârșirea furturilor până la prinderea de către organele de
poliție;
7. Arătați ce destinație ați dat bunurilor, valorilor furate;
8. Cine mai cunoaște despre furtul săvârșit;
9. Ce probe aveți de propus sau de solicitat în apărarea dumnea voastră.
PLAN DE ASCULTARE
după criteriul succesiunii psihologice în cazul
săvârșirii unei tâlhării
1. Arătați împrejurările în care ați săvârșit tâlhăria în paguba nu mitului „N"?
2. Care este proveniența bunurilor și valorilor găsite cu ocazia efec tuării percheziției domiciliare?
3. Care sunt persoanele de la care ați cumpărat bunurile ridicate?
4. Arătați activitatea pe care ați desfășurat-o de la eliberarea dum neavoastră din penitenciar?
5. Care a fost sursa mijloacelor de existență?
6. De unde ați avut bani pentru a procura bunurile găsite cu ocazia efectuării perchiziției?
7. Arătați modul în care v-ați petrecut timpul în noaptea de 6/7
aprilie?
la ce oră ați plecat din localitatea ,,L"?
mijlocul de transport folosit?
persoanele cu care v-ați întâlnit pe drum?
persoanele cu care ați luat legătura și activitățile desfășurate în localitatea „L"?
Din punct de vedere tactic întrebările trebuie așezate în plan în așa fel încât să-l surprindă pe
învinuit/inculpat, să nu poată prevedea punerea lor și astfel să nu aibă un răspuns fals mai dinainte
pregătit.
Dacă întocmirea unui plan este absolut necesară în cazurile dificile, cu învinuiți / inculpați care
refuză să recunoască, fac declarații nesincere, mincinoase sau se contrazic. Elaborarea cel puțin a

unei schițe de plan se impune și în cazurile simple, aspect de natură să servească la urgentarea
soluționării cauzei123.
4.1.5. Crearea unui cadru adecvat desfășurării interogatoriului judiciar
În acest sens, încăperea în care se va desfășura ascultarea, trebuie amenajată astfel încât
învinuitul/inculpatul să nu considere audierea ca pe un joc sau ca pe o povară. Nu sunt de neglijat
rolul factorilor ergonomici în obținerea unor declarații veridice, în categoria cărora includem:
existența unor condiții minime de confort (scaun, birou, lumină naturală și artificială), căldura, care
asigură învinuitului/inculpatului posibilitatea de răspunde la întrebările ce i se adresează, și în
același timp oferă anchetatorului posibilitatea de a surprinde toate răspunsurile și reacțiile verbale și
nonverbale ale învinuitului/inculpatului. Dacă anchetatorul nu are la dispoziție un cadru adecvat
pentru desfășurarea audierii, este recomandat ca această activitate să se desfășoare într-un alt loc sau
la o dată ulterioară. Adesea, există o singură oportunitate pentru a realiza un bun interogatoriu. Și
această oportunitate nu trebuie riscată datorită unor condiții improprii124.
Primul contact cu camera de anchetă trebuie să inspire seriozitatea situației în care se află și
oficialitatea activității la care va participa. De aceea, încăperea trebuie să fie curată, aerisită și cu
toate lucrurile așezate în ordinea firească. Pupitrul anchetatorului plin de dosare, hârtii aruncate în
mod haotic, îl fac pe cel chemat în fața justiției să creadă că va fi foarte ușor de ascuns adevărul
unui anchetator care dacă este dezordonat cu propriile lucruri este dezordonat și cu propriile
gânduri125.
Practica a demonstrat că sunt necesare și unele măsuri suplimentare cum ar fi așezarea
învinuiților/inculpaților cât mai departe de ușă sau fereastră (nu puține au fost cazurile când aceștia
au încercat să fugă sau să se sinucidă) sau interpunerea între aceștia și fereastră a unui obstacol (un
birou, o masă, etc.) care să-i împiedice să-și concretizeze eventualele intenții de fugă sau de
automutilare.
O altă măsură constă în luarea tuturor obiectelor tăioase, înțepătoare, dure (cuțite, lame, pixuri, ace
de birou, agrafe pentru hârtie, etc.) din preajma locului unde va fi așezat învinuitul/inculpatul,
obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se automutila sau pentru a-l ataca pe anchetator, ori a
crea o diversiune ce poate zădărnici ancheta(înghițirea acelor, agrafelor etc.).
De asemenea este indicat ca, în cazul unui învinuit/inculpat agresiv și care adoptă o poziție de
negare a faptelor să nu se lase la îndemâna acestuia (pe masa de lucru) mijloacele materiale de
probă și, pe lângă cel care instrumentează cauza, să asiste și un alt lucrător. Prezența acestuia este
necesară nu numai pentru a-l supraveghea pe învinuit/inculpat ci și pentru a înlătura eventualele
intenții agresive ale acestuia.
Cu ocazia ascultării se realizează un contact psihologic între anchetator și persoana ascultată.
Succesul interogatoriului depinde în mare măsură de modul cum se realizează acest contact.
Dificultățile în realizarea contactului psihologic se datorează fie poziției refractare a
învinuitului/inculpatului, fie abordării frontale, lipsite de tact, pe tema antecedentelor penale sau
aspectelor legate de fapta comisă ori aroganței anchetatorului.
Premisele realizării unui contact psihologic pozitiv se întemeiază pe următoarele aspecte:
poziția flexibilă, destinsă adoptată de anchetator la primirea învinuitului / inculpatului în cabinetul
de anchetă;
personalizarea relației126: anchetatorul trebuie să se prezinte, folosind numele pe care dorește ca
învinuitul/inculpatul să i se adreseze. Acest aspect crează premisele unei aproprieri și unui respect
reciproc;
crearea atmosferei propice comunicării deschise, sincere127 (o atmosferă de respect și încredere
reciprocă) prin: adoptarea unui stil de apropiere către învinuit/inculpatul – anchetatorul trebuie să-l
trateze așa cum și-ar dori el însuși să fie tratat; arătarea disponibilității, a interesului față de
declarația învinuitului/inculpatului chiar dacă cele relatate sunt cunoscute din alte surse; explicarea
motivului pentru care este importantă declarația sa; explicarea procedurii de urmat pentru
consemnarea declarației.
atenuarea opoziției de interese între cei doi parteneri și aptitudinea de a-l determina pe
învinuit/inculpat să colaboreze;

limbajul folosit de anchetator trebuie să evite expresiile apăsătoare – furt, vătămare, omor -, cu altele
care sunt mai adecvate situației;
Un aspect exterior neglijent, semnele de oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile, vor avea
consecințe negative asupra desfășurării ascultării.
Învinuitul/inculpatul nu-l va considera pe anchetator cu nimic superior lui, ba uneori, datorită
aspectului neglijent al ținutei vestimentare își va crea impresia că îi este chiar superior, ceea ce, în
plan psihic, reprezintă o importantă bătălie pierdută de către anchetator care va reuși cu greu să
recapete controlul asupra învinuitului și să-l împingă pe acesta către recunoașterea faptelor
săvârșite.
În locul unde se efectuează ascultarea nu trebuie să aibă acces și alte persoane. Prezența altor
persoane decât a celei care desfășoară ascultarea, discuțiile purtate sau activitatea desfășurată de
acestea, împiedică crearea momentului psihologic menit să determine pe învinuit/inculpat să
recunoască fapta.
În situația în care învinuitul/inculpatul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi
ascultat, organul de urmărire penală va proceda la ascultarea lui la locul unde se află, având în
vedere și cu această ocazie ca locul de ascultare să corespundă acestor cerințe.
4.2. Ascultarea propriu-zisă
Din interpretarea dipozițiilor procesual penale(art. 70-74) reiese, că ascultarea
învinuitului/inculpatului se desfășoară în trei etape principale:
verificarea identității învinuitului/inculpatului;
ascultarea relatării libere;
ascultarea prin adresarea de întrebări.
4.2.1. Verificarea identității învinuitului/inculpatului.
Potrivit art. 70 C. pr. pen., învinuitul/inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă,
data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de
muncă, ocupație, adresa la care locuiește efectiv, antecedente penale și alte date necesare stabilirii
situației sale personale.
Dacă din documentele doveditoare ale identității ori din declarațiile învinuitului / inculpatului nu
rezultă clar identitatea sau există suspiciuni cu privire la aceasta, se poate apela la bazele de date
existente la Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Această etapă nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul
învinuitului/inculpatului față de situația în care se află, ajutând astfel la stabilirea procedeelor tactice
de ascultare a învinuitului/inculpatului128.
Verificarea identității învinuitului/inculpatului este obligatorie pentru a nu fi învinuită/inculpată o
altă persoană decât aceea care a săvârșit infracțiunea.
După verificarea identității, celui ascultat i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul
cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe, cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în
legatură cu aceasta129.
După aceasta organul de urmărire penală are obligația de a aduce la cunoștința
învinuitului/inculpatului130 dreptul său de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu,
aspect ce va fi menționat în conținutul declarației. În cazurile în care asistența juridică este
obligatorie va fi desemnat un apărător din oficiu, care are obligația de a se prezenta și asista pe
învinuit/inculpat, iar dacă acesta refuză asistența juridică se va face mențiune despre aceasta în
declarație.
Învinuitului/inculpatului i se aduce la cunoștință și obligația să anunțe în scris, în termen de 3 zile,
orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal131.
Aceasta primă etapă nu are ca obiectiv doar verificarea identității învinuitului/inculpatului ci și
crearea unui contact psihologic favorabil ascultării.
Complexitatea activității de ascultare a învinuitului/inculpatului, importanța pe care aceasta o are în
cadrul întregului proces penal oferă un rol însemnat primului contact între cei doi adversari: organul

judiciar și învinuitul/inculpatul.
„Avantajul de poziție”132 îl are organul judiciar, fiind investit cu autoritatea de stat, în vederea
tragerii la răspundere penală pe cel ce a încălcat legea. Poziția opusă o ocupă învinuitul/inculpatul
care, prin săvârșirea infracțiunii a încălcat legea și astfel va fi tras la răspundere penală, suportând
consecințele faptei sale.
De aici derivă dificultatea creării unei atmosfere favorabile comunicării și recunoașterii sincere a
faptelor, învinuitul/inculpatul văzând în organul judiciar un adversar care la prima “greșeală” îl va
sancționa.
Stabilirea contactului psihologic între organul judiciar și învinuit/inculpat, așa cum am arătat într-un
capitol anterior, constă în crearea acelei atmosfere de umană înțelegere, prielnică comunicării fără
ascunzișuri, comunicării deschise de la om la om133.
Realizarea acestei atmosfere depinde, în primul rând, de măiestria organului judiciar de a atenua
opoziția de interese între parteneri, de capacitatea acestuia de a-l determina pe învinuit/inculpat să
colaboreze cu el, altfel spus, de aptitudinea de a-l aduce pe învinuit/inculpat din situația de oponent
la aceea de colaborator. În plus, cu cât anchetatorul stăpânește mai bine procedee de comunicare și
persuasiune, cu atât are posibilitatea de a-l determina pe învinuit/inculpat să vorbească, să
comunice, și astfel va putea mult mai ușor să abordeze problemele pe care le urmărește prin
audierea învinuitului/inculpatului, și astfel să-l determine pe acesta să colaboreze134.
Foarte important pentru crearea atmosferei de calm este obținerea încrederii și respectului
învinuitului/inculpatului printr-o atitudine demnă, impunând ascultării o atmosferă de seriozitate și
de calm, lipsită de aroganță, în general de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice. S-a
constatat135 că, de multe ori învinuiții/inculpații au renunțat la atitudinea de negare și au mărturisit
faptele comise, doar datorită respectului și încrederii pe care le aveau față de anchetator. În acest
sens, în literatura de specialitate americană136 se vorbește despre construirea unei bune relații între
anchetator – anchetat, în care anchetatorul „vede” ancheta și audierea din punctul de vedere al
anchetatului, împărtășindu-i experiențe de viață și înțelegând diferențele care îi separă.
De asemenea, organul judiciar va evita folosirea durității și expresiilor necivilizate137.
Evitarea aspectelor privind infracțiunea săvârșită precum și a celor privind activitatea infracțională
anterioară, produce de multe ori un efect psihologic deosebit, mai ales atunci când se așteaptă să fie
tratat cu asprime. Această atitudine a organului judiciar este de totodată, de natură a deruta, a
deconcerta și a atenua starea de tensiune agresivă, deoarece tactica adoptată de învinuit/inculpat nu
mai este corespunzătoare și în consecință, trebuie schimbată. Nereușita creării unei atmosfere de
calm, are ca efect relații încordate între învinuit/inculpat și organul judiciar, marcate de neîncredere,
atmosferă de animozitate ostilă care determină pe învinuit/inculpat să opună rezistență și în
consecință să nu colaboreze.
Se apreciază ca benefică acestei etape folosirea unor date biografice(activități anterioare săvârșirii
infracțiunii, preocupări marcante în viața socială etc.) care au menirea deconectării învinuitului sau
inculpatului și atenționarea subtilă că persoana sa este bine cunoscută. Asemenea aspecte au rol
dezarmant asupra învinuitului/inculpatului, făcându-l să creadă că organul judiciar dispune de
suficiente date pentru a-i demonstra vinovăția, dacă cunoaște și aspectele care nu au legătură cu
fapta în care este cercetat138.
În concluzie, primul contact dintre învinuit/inculpat și organul judiciar este decisiv pentru obținerea
unor declarații sincere și complete determinând succesul sau chiar insuccesul întregii activități de
cercetare. Crearea acestei atmosfere favorabile constituie o regulă generală ce trebuie aplicată încă
de la început, mai ales în cazul primei audieri.
4.2.2. Ascultarea relatării libere
După verificarea identității învinuitului/inculpatului și crearea unei atmosfere propice audierii,
anchetatorul va trece la următoarea etapă a ascultării. Această fază debutează prin adresarea unei
întrebări temă, cu caracter general, în legătură cu învinuirea ce i se aduce, oferindu-i posibilitatea
învinuitului/inculpatului să declare tot ce are de spus în legătură cu învinuirea sau să facă propuneri
pentru administrarea de probe în apărarea sa.

Întrebarea cu caracter de generalitate poate fi formulată astfel:
Sunteți învinuit de săvârșirea infracțiunii de loviri și alte violențe, faptă prevăzută și pedepsită de
art. 180 alin. 1 din legea penală, constând în aceea că în data de … l-ați lovit cu pumnii pe numitul
D.V, provocându-i leziuni traumatice …, ce aveți de declarat cu privire la această învinuire?
Organul judiciar aduce la cunoștința învinuitului/inculpatului dreptul de a nu face nicio declarație,
atrăgându-i totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Dacă
învinuitul/inculpatul dă o declarație, i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și
învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Dacă învinuitul/inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte de a-l
asculta îi cere să dea o declarație, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce139.
Relatarea liberă este guvernată de unele reguli tactice140 pe care le regăsim în dispozițiile legii
procesuale penale astfel:
– relatările învinuitului/inculpatului nu pot începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor date
anterior2;
– învinuitul/inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă mai înainte, însă se poate servi
de unele însemnări pentru amănuntele greu de reținut;
– fiecare învinuit/inculpat este ascultat separat;
– învinuitul/inculpatul este mai întâi lăsat să declare tot ce știe în cauza în care este interogat.
Învinuitul/inculpatul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor fi rească, fără a i se limita
în vreun fel expunerea prin adresarea altor în trebări. În același timp, organul de urmărire penală are
posibilitatea să studieze pe învinuit, să observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire
la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să stabilească tactica pe care o va
adopta în continuare.
În timpul ascultării libere, organul de urmărire penală trebuie să evite întreruperea relatării
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția ori
nemulțumirea față de cele declarate. Întreruperea relatării constituie o excepție ce devine operabilă
numai când se îndepărtează de la subiectul expunerii, solicitându-i să revină la fondul problemei.
Indiferent de poziția celui ascultat, anchetatorul trebuie să dovedească stâpânire de sine, răbdare,
calm și, în general, o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de
învinuit/inculpat141.
Relatarea liberă este un bun prilej pentru organul de urmărire pe nală de a cunoaște și analiza poziția
învinuitului/inculpatului, prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul
cauzei. Toate observațiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabi lirea
procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De aceea, chiar și atunci când
învinuitul/inculpatul neagă faptele, denaturează adevărul, nu trebuie adoptată o poziție rigidă, ostilă
față de acesta; există posibilitatea ca, ulterior, să i se demonstreze poziția recalcitrantă,
obstrucționistă în anchetă142.
De asemenea organului de urmărire penală îi este interzis să folosească violențe, amenințări sau
alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține declarații.
Specialiștii în psihologie judiciară apreciază că relatarea liberă este mai sinceră decât interogatoriul,
acesta provocând reacții mixte ale persoanei ascultate, determinate de reprezentările și tendințele
afective evocate prin întrebare143.
De asemenea, încă din această fază învinuitul/inculpatul poate fi condiționat să facă declarații
sincere. Astfel, deși organul judiciar va trebui să-și controleze cea mai mică reacție care l-ar putea
face permisiv pentru cel ascultat, el trebuie totuși să stabilească un contact uman strâns cu
interlocutorul, marcat psihic de starea de frustrare în care se află, mai ales dacă este arestat.
S-a remarcat că învinuitul/inculpatul poate transmite informații pe cale nonverbală, întărind
afirmațiile verbale sau contrazicându-le. Avantajul acestei căi de comunicare extraverbală constă în
imposibilitatea unui control conștient al reacțiilor de natură să transmită involuntar informațiile. De
aceea anchetatorul trebuie să aibă un contact vizual permanent cu învinuitul/inculpatul, ceea ce îi va
conferi un avantaj de poziție foarte important.

4.2.3. Adresarea de întrebări
Cea de-a treia etapă și cel mai încordat moment al ascultării îl constituie adresarea de întrebări. Se
apreciază că la reușita ascultării prin adresarea întrebărilor concură mai mulți factori printre care se
numără: modul cum sunt formulate întrebările, materialul probator, momentul folosirii acestuia,
precum și conduita persoanei ascultate.
În mod firesc întrebările care vor iniția dialogul sunt cele prevăzute în planul de ascultare, dar și alte
întrebări deduse din relatarea liberă, în funcție de poziția adoptată de învinuit/inculpat pe parcursul
relatării și în funcție de alte aspecte apărute pe parcursul ascultării.
Întrebările puse învinuitului/inculpatului se fac pe cale verbală iar dacă învinuitul/inculpatul declară
că nu a înțeles i se repetă întrebarea. După ascultarea răspunsului se pot pune câteva întrebări de
detaliu, și apoi atât întrebările cât și răspunsurile se consemnează în procesul-verbal de
ascultare(sau în declarația tip).
Întrebările se pun numai după terminarea relatării libere, în scopul obținerii de informații cu privire
la faptă și învinuire, pentru descoperirea unor date noi, lămurirea anumitor amănunte în legatură cu
diferite aspecte care interesează cauza. De asemenea, se urmărește obținerea unor explicații
complete asupra tuturor faptelor ce se pun în sarcina învinuitului/inculpatului; cunoașterea și
verificarea tuturor argumentelor pe care învinuitul/inculpatul le invocă în apărarea sa; cunoașterea
atitudinii acestuia cu privire la învinuirea/inculparea ce i se aduce; obținerea de la învinuit/inculpat
de date, în special detalii cu privire la anumite aspecte, necesare pentru verificarea veracității
declarațiilor acestuia; demascarea declarațiilor mincinoase, nesincere, precum și orice alte aspecte
necesare justei soluționări a cauzei.
Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce
necesită a fi lămurită. De asemenea, întrebările se formulează clar și concis fără a avea două
înțelesuri și fără a fi sugestive.
Pentru verificarea veridicității celor declarate, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.
În cazul unor contradicții între declarațiile învinuitului/ inculpatului și materialul cauzei se poate
recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea și momentul prezentării acestor probe se alege
în funcție de materialul de la dosar și de personalitatea învinuitului/inculpatului.
Învinuitul/inculpatul nu poate răspunde la întrebări(aceste răspunsuri nu pot fi luate în considerare)
dacă se află sub influența narcoticelor, în stare de ebrietate sau în stare de hipnoză144.
În literatura de specialitate întrebările adresate de anchetator se clasifică după mai multe criterii145:
I. După caracterul lor general există:
întrebări de control;
întrebări de precizie;
întrebări de completare sau ajutătoare.
II. După felul problemelor urmărite de anchetator, întrebările pot fi:
întrebări cu caracter general(temă);
întrebări problemă;
întrebări de detaliu.
Întrebările temă – au un caracter general și se referă la faptele sau împrejurările cauzei, privite în
totalitatea lor. Aceste întrebări oferă învinuitului/inculpatului posibilitatea să declare tot ceea ce are
de arătat în legătură cu faptele pentru care este învinuit.
Întrebările problemă – au un caracter mai puțin general și sunt folosite la lămurirea concretă a unor
aspecte ale faptei.
Exemplu: “Cum ați intrat în posesia pistolului ?”
“Cum ați imobilizat victima ?”
Aceste întrebări sunt folosite pentru lămurirea unor probleme ce se ridică în cadrul cercetării și care
sunt formulate astfel încât să restrângă sfera răspunsurilor posibile date de învinuit/inculpat.
Întrebările de detaliu sau de control – sunt folosite în scopul obținerii unor amănunte referitoare la
împrejurările în care s-a săvârșit fapta sau pentru verificarea explicațiilor învinuitului/inculpatului.
Prin aceste întrebări anchetatorul urmărește să-i demonstreze învinuitului/inculpatului netemeinicia

susținerilor sale și să-l determine astfel să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Tot prin aceste
întrebări se dorește și relatarea unor aspecte neglijate de învinuit/inculpat cu sau fără intenție.
Din răspunsurile pe care învinuitul/inculpatul le dă la aceste întrebări, organul judiciar își poate da
seama de logica întregului sistem de apărare al învinuitului / inculpatului, și cu ușurință poate
demasca comportamentul simulat al acestuia, încurcându-l în rețeaua proprie.
Practica judiciară a demonstrat că aceste întrebări dau rezultate bune în special în cazul
învinuiților/inculpaților recidiviști care datorită experienței pe care o au în domeniu își pregătesc
declarațiile cu atenție. Ei comit însă unele erori și inconsecvențe logice. Astfel, prin punerea acestor
întrebări, aceste aspecte sunt exploatate la maximum determinând furnizarea datelor necesare aflării
adevărului.
Întrebările de detaliu sunt de mai multe feluri: de control, ajutătoare sau de precizie.
Aceste întrebări nu trebuie să fie sugestive pentru că pot influența negativ întregul mers al
ascultării.În cazul întrebărilor sugestive învinuitul/inculpatul ori nu răspunde, ori confirmă numai o
afirmație a celui ce conduce ascultarea, astfel încât nu se poate stabili nimic concret din conținutul
faptelor. De exemplu, în loc ca întrebarea să fie formulată: “Câți oameni erau acolo când ați
intrat ?”, se poate formula o întrebare sugestivă de genul: “ Nu-i așa că atunci când ați intrat acolo
erau trei oameni ?”.
O variantă a întrebărilor sugestive o reprezintă întrebările alternative. Întrebările alternative sunt
întrebările care se pun atunci când se urmărește verificarea sincerității învinuitului/inculpatului.
Acestea nu se pun la începutul lămuririi unor probleme deoarece ar avea rol de întrebări sugestive
dar, dacă învinuitul/inculpatul a răspuns la o întrebare cu două răspunsuri contradictorii se poate
pune o întrebare alternativă. De exemplu: “Ați fost încălțat sau desculț ?”
Întrebările de detaliu pe lângă rolul de a preciza și lămuri faptele, servesc la angajarea procesului
asociativ al memoriei, pentru ca, prin sublinierea unor aspecte învinuitul/inculpatul să-și amintească
cât mai bine faptele care servesc la acuzarea sau la apărarea sa.
Selectarea întrebărilor care vor fi adresate depinde de poziția învinuitului / inculpatului față de
învinuirea care i se aduce. Așa cum arătat într-un capitol anterior, în practica judiciară s-au
concretizat patru tipuri de atitudini adoptate în anchetă de către învinuit/inculpat, astfel:
recunoaște infracțiunea pentru care este învinuit/inculpat;
respinge învinuirea și contestă temeinicia probelor;
ascunde adevărul prin recunoașterea altor fapte penale cu pericol social scăzut;
refuză să facă declarații.
Învinuitul/inculpatul poate recurge la una sau la toate atitudinile invocate, iar sancțiunea penală nu
are incidență asupra sa deoarece până la pronunțarea unei hotărâri definitive se bucură de prezumția
de nevinovăție.
Când învinuitul/inculpatul nu recunoaște învinuirea sau o recunoaște după care retractează cele
declarate, pe lângă întrebările problemă se vor folosi întrebările detaliu și unele procedee tactice de
ascultare care și-au demonstrat eficacitatea de-a lungul timpului.
4.2.4. Procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului / inculpatului.
Rolul determinant în alegerea procedeelor tactice este reprezentat de poziția învinuitului sau
inculpatului față de învinuirea ce i se aduce precum și de structura sa psihică.
În practică, alături de aceste cazuri se mai întâlnește situația când, deși învinuitul/inculpatul este de
bună credință are o lacună de memorie sau întrebarea îi determină o sugestie directă146.
Este o situație care se poate înlătura cu întrebări de detaliu ajutătoare, de reactivare, al căror scop îl
constituie reactivarea conținutului memorial sau, prin întrebări de verificare care să stabilească
exactitatea celor declarate.
Dificultățile apar în situația declarațiilor mincinoase, incomplete, contradictorii, în cazul respingerii
învinuirii, persistării în refuzul de a face declarații sau revenirii cu elemente noi asupra declarațiilor
anterioare. În aceste cazuri, tactica de ascultare dobândește un caracter deosebit de complex. Pentru
aceste situații, de-a lungul timpului, teoria criminalistică a elaborat anumite procedee tactice de
ascultare, procedee a căror eficiență a fost demonstrată de practica pozitivă a organelor judiciare.

O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea
celui ascultat și la poziția învinuitului/inculpatului față de învinuirea care i se aduce.
În literatura de specialitate sunt cunoscute următoarele procedee tactice:
4.2.4.1. Ascultarea repetată
Tactica ascultării repetate este folosită, în special, în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și
mincinoase în care întrebările de detaliu au o mare importanță147.
Acest procedeu constă în ascultarea în mod repetat a învinuitului/inculpatului cu privire la aceleași
fapte și împrejurări, cu privire la aceleași amănunte. Având loc la anumite intervale de timp, între
declarațiile învinuitului/inculpatului vor apărea inevitabil contraziceri, nepotriviri, inadvertențe cu
toate încercările de a reproduce cele relatate anterior, întrucât detaliile nu vor putea fi puse la punct
întotdeauna, nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens de către acesta. Astfel,
aceste contraziceri trebuie explicate în final de către acesta, demonstrându-i-se astfel netemeinicia
afirmațiilor pe care le-a făcut anterior, putând fi determinat să recunoască adevărul.
4.2.4.2. Ascultarea încrucișată
Tactica ascultării încrucișate constă în interogarea învinuitului/inculpatului de două sau mai multe
persoane(anchetatori) în același timp, procedeu care are ca scop destrămarea sistemului de apărare
al celui anchetat, care se situează pe poziția negării totale a faptei săvârșite.
Avantajul este reprezentat de faptul că învinuitului/inculpatului nu i se dă posibilitatea să
pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un
ritm susținut, alert.
Referitor la acest procedeu tactic de interogare, trebuie subliniată poziția ocupată de cei doi
anchetatori care trebuie să fie frontală și laterală stânga sau dreapta și puțin în spate, în așa fel încât
să nu fie observat vizual de către învinuit/inculpat, determinându-1 pe acesta nu numai să
recepționeze auditiv întrebarea dar să se și întoarcă spre sursa sonoră, aspect ce contribuie la
dezorganizarea apărării.
Acest procedeu este privit însă cu anumite rezerve deoarece el poate avea ca rezultat derutarea
persoanelor cu o structură psihică slabă, încurcarea celui interogat și inhibarea sa. Se poate întâmpla
ca însăși anchetatorii să se încurce reciproc atunci când nu au aprofundat datele din dosar și nu s-au
pregătit minuțios pentru interogatoriul încrucișat.
4.2.4.3. Ascultarea sistematică
Acest procedeu este folosit atât în cazul învinuitului/inculpatului sincer148 pentru a-l ajuta să
lămurească toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe cu grad ridicat de dificultate cât
și în cazul învinuitului/inculpatului nesincer, refractar, pentru că-l obliga să dea explicații logice,
cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii.
În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor, învinuitului/ inculpatului i se solicită să
clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care
a acționat fiecare etc.
În cazul în care învinuitul/inculpatul a comis mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și
psihologia acestuia, organul de urmărire penală va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu
infracțiunea cea mai ușoară sau cu cea mai grea. Când există mai mulți învinuiți/inculpați în cauză,
fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie cât și separat, cu privire la activitatea
fiecărui participant.
4.2.4.4. Tactica întâlnirilor surpriză
Tactica întâlnirilor surpriză folosită în cazul pluralității de infractori devine eficientă dacă se recurge
la ea în momentele psihice de o anumită tensiune, creată în mod special pentru a se obține declarații
sincere.
Procedeul constă în adresarea anumitor întrebări învinuitului/inculpatului (ex. „Cine v-a ajutat să
procurați arma crimei?") după ce învinuitul a văzut că unul dintre complici a fost introdus într-o
încăpere alăturată, (acest procedeu mai este cunoscut sub denumirea de „tactica întâlnirilor

neașteptate")149.
4.2.4.5. Folosirea întrebărilor de detalii
Așa cum le arată și denumirea cuantifică unele aspecte ale declarațiilor obținute prin relatarea
liberă, nuanțându-le pentru a fi mai riguroase, mai credibile. Din practica judiciară se poate
concluziona asupra eficientei procedeului mai cu seamă în cazul învinuiților cu experiență
infracțională care se prezintă în fața anchetatorilor cu „temele făcute", în sensul că repetă până la
stereotipizare declarațiile pe care le vor da în interogatoriu. Deși strategia învinuitului pare solidă, în
substanța sa există unele inadvertențe, erori, inconsecvențe care nu au suport logic, datorită lipsei
argumentelor care să le susțină. Aceste aspecte și altele rezultate din derularea interogatoriului
constituie fundamentul procedeului examinat. Din experiența de anchetă rezultă că devin
insuportabile întrebările detaliu pentru unii dintre învinuiți/inculpați, ceea ce determină renunțarea
la poziția nesinceră și abordarea declarației cu bună-credință150.
4.2.4.6. Folosirea probelor de vinovăție
Este o strategie de anchetă distribuită aproape exclusiv spre învinuitul / inculpatul nesincer care
folosește toate posibilitățile sale ori cele oferite involuntar de anchetator în vederea denaturării
adevărului și îngreunării cercetărilor pentru a scăpa de răspunderea penală. Despre această categorie
de învinuiți se afirmă, cu justificat temei, că recunosc numai atunci când sunt convinși de temeinicia
probelor care îi acuză.
În literatura de specialitate151 se consideră că reușita procedeului este asigurată de respectarea unor
cerințe, dintre care enumerăm:
cunoașterea aprofundată de către anchetator a tuturor probelor existente în dosarul cauzei, a
legăturii dintre acestea și activitatea ilicită;
stabilirea valorii fiecărei probe ce urmează a fi folosite, a momen tului psihologic propice utilizării și
a ordinii în care se va face prezentarea;
determinarea judicioasă a întrebărilor care vor însoți probele prezentate.
Procedeul este privit cu prudență, deoarece orice eroare a anchetatorului poate compromite
eforturile întreprinse pentru determinarea învinuitului/ inculpatului să facă declarații veridice și
complete. De aceea chibzuința și experiența anchetatorului sunt primordiale în realizarea scopului
propus, raportate în permanență la personalitatea și psihologia învinuitului/inculpatului ascultat.
Două sunt variantele sub care se înfățișează procedeul folosirii probelor de vinovăție: prezentarea
frontală și prezentarea progresivă. Prima variantă constă în înfățișarea neașteptată, bruscă, chiar de
la începutul ascultării a probelor care dovedesc vinovăția învinuitului și adresarea întrebărilor
directe cu privire la fapta săvârșită. Această modalitate este criticabilă sub aspectul finalității mai cu
seamă în situațiile în care probele de vinovăție sunt puține cantitativ și calitativ, deoarece
învinuitul/inculpatul poate recunoaște numai ce este probat, realizând impasul în care se află
anchetatorul.
De asemenea, învinuitului/inculpatului nu trebuie să i se prezinte toate probele deodată, deoarece,
într-un asemenea caz anchetatorul va fi dezarmat din punct de vedere tactic.
Alegerea momentului oportun este condiționată de evoluția ascultării, urmărindu-se încărcătura
psihică și poziția pe care se situează învinuitul/inculpatul în ascultare, aspecte care se corelează cu
forța demascatoare a probei ce va fi prezentată.
Ca regulă fundamentală prezentarea frontală a probelor are loc numai după ce s-a discutat cu
învinuitul pentru a stabili poziția sa în legătură cu aspectele ce urmează a fi probate prin acest
procedeu. De asemenea este necesară o prelabilă verificare a exactității tuturor datelor care stau la
baza învinuirii. Exemple de probe care pot fi prezentate frontal învinuitului/inculpatului: concluziile
experților, declarația unui martor ocular, o scrisoare găsită de anchetator în care
învinuitul/inculpatul recunoștea fapta săvârșită.
Cea de a doua variantă – prezentarea progresivă a probelor de vinovăție este frecvent folosită în
anchetă și constă în ascultarea preliminară a învinuitului/inculpatului urmată de prezentarea gradată
a probelor care susțin vinovăția.
Din practica judiciară s-a desprins caracterul elaborat al acestui procedeu, ilustrat prin prezentarea
probelor care dovedesc într-o măsură mai mică vinovăția, continuându-se cu cele mai

convingătoare, realizându-se în acest fel o linie demascatoare ascendentă ce culminează cu
prezentarea probelor celor mai concludente.
Fără a constitui un model de urmat, prezentarea progresivă poate începe cu lăsarea la vederea în
cabinetul de anchetă a unor obiecte care au aparținut victimei, inițial însușite de făptuitor dar
recuperate de organul judiciar, urmărindu-se reacția învinuitului/inculpatului152.
4.2.4.7. Tactica “complexului de vinovăție”
O astfel de tactică poate conduce la aflarea adevărului cu ușurință în cazul persoanelor sensibile,
melancolice.
Conținutul procedeului constă în adresarea alternativă a unor întrebări neutre (care nu au nici o
legătură cu cauza), cu întrebări ce au în conținutul lor cuvinte afectogene (critice) referitoare la
fapta cercetată, și la rezultatele ei (numele victimei și al celorlalte persoane afectate de infracțiunea
comisă – copii, soț, părinți -, denumirea bunurilor furate, etc.).
Pentru realizarea scopului – obținerea unor declarații sincere – este necesară observarea atentă a
reacțiilor învinuitului/inculpatului la întrebările adresate (cu trimitere specială spre cele afectogene),
întrucât reușita procedeului se bazează pe stimul (întrebare) și reacția la acesta care poate determina
folosirea altor procedee tactice153.
4.2.4.8. Ascultarea unui învinuit/inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea
infracțiunii.
Cunoașterea participanților la săvârșirea activității ilicite permite anchetatorului să identifice veriga
slabă cu care va începe ascultarea, solicitându-i să relateze despre activitatea celorlalți, acreditându-
i impresia că persoana sa interesează mai puțin. Centrat pe o asemenea direcție învinuitul/inculpatul
poate da în vileag activitatea săvârșită de ceilalți învinuiți/inculpați sau, dimpotrivă va manifesta
circumspecție, interesându-se ce au declarat aceștia, conduită specifică înțelegerilor intervenite
asupra comportamentului în anchetă în situația identificării și ascultării.
Esența procedeului constă în ascultarea individuală, în care învinuitul va relata în principal despre
alții și în subsidiar despre sine, acest din urmă aspect nefiind obligatoriu.
Acest procedeu prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.
Dezavantajul îl constituie faptul că cel ascultat nu este întotdeauna dispus să divulge activitatea
participanților, datorită înțelegerilor stabilite înainte dar mai ales, după comiterea faptei, cu privire
la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neștiind dacă, și ce au declarat
ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta în schimb, un interes deosebit de a afla
de la organul de urmărire penală care este poziția celorlalți învinuți/inculpați.
Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul
despre propria activitate, organul de urmărire penală poate desprinde concluzii cu privire la
sinceritatea celor implicați în cauză.
Acest procedeu asigură obținerea unor rezultate bune în practică întrucât fiecare învinuit/inculpat
aflat în fața unor date cunoscute de către anchetator, și despre care el nu declarase nimic anterior,
va fi dispus să demaște pe ceilalți participanți154.
4.2.4.9. Ascultarea cu privire la justificarea timpului critic
Timpul critic desemnează perioada care precede activitatea ilicită, durata acesteia și cea imediată
finalizării rezoluției infracționale. Cu alte cuvinte activitatea ilicită circumscrisă unui interval de
timp, constituie segmentul principal al sintagmei timp critic, acestuia alăturându-se perioada
anterioară și cea ulterioară, a căror întindere poate fi egală sau mai mică decât acesta.
Utilizarea acestui procedeu este specifică învinuiților/inculpaților care refuză dialogul cu
anchetatorul, fără însă a se absolutiza, deoarece practica judiciară relevă incidența sa și în cazul
celor refractari sau oscilanți în declarații.
Esența procedeului constă în explicațiile pe care învinuitul/inculpatul ascultat le înfățișează
anchetatorului despre modul în care și-a petrecut timpul în perioada corespunzătoare săvârșirii
infracțiunii, aspectele respective fiind verificate pe ore, zile, minute, locuri și persoane cu care s-a
relaționat155.
Verificarea informațiilor obținute oferă posibilitatea afirmării nesincerității învinuitului/inculpatului,

deoarece în declarațiile sale apar perioade, locuri, persoane care nu corespund realității din punctul
de vedere al detaliilor. Pe baza rezultatelor verificării, folosindu-se starea psihică a
învinuitului/inculpatului acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi
ascultări.
Folosirea acestui procedeu, pe lângă faptul că are influență asupra poziției învinuitului/inculpatului
în timpul anchetei, prezintă avantajul că poate duce la extinderea cercetărilor asupra altor infracțiuni
și făptuitori.
4.2.4.10. Interogatoriul psihanalitic
Interogatoriul psihanalitic constituie soluția care înlocuiește într-un viitor mai mult sau mai puțin
îndepărtat clasicul interogatoriu judiciar.
Se afirmă că este inofensiv, curat, bazat pe respectarea demnității umane și pe prezumția de
nevinovăție, fiind un joc al inteligenței practicat cu mijloace psihologice, prilejuit de o discuție pe
marginea evenimentului judiciar în cadrul căreia persoana suspectă se poate apăra cu toate
mijloacele, inclusiv cele nelegale.
Interogatoriul psihanalitic se fundamentează pe sintagma „omul se poate ascunde multe, numai de
sine nu".
Din practica judiciară rezultă că în timpul interogatoriului persoana bănuită suportă un dezechilibru
psihic provocat de acumularea excesivă de energie, determinată de conflictele interpsihice,
concretizat în manifestări ce scapă cenzurii conștientului, provocând acte sau gesturi greșite. În
interogatoriul ce are ca subiect făptuitorul acesta se va autodemasca sub influența Eu-lui sedimentat
în subconștient, alături de Eul primitiv și brutal, identificând lapsusuri, erori caracteristice, acte
simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.
Condiția interogatoriului psihanalitic este realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obține
starea de confianță, permițând eului social, matricei morale să se armonizeze cu tensiunile refulate
prin acceptarea comiterii faptei și a pedepsei2.
4.2.5. Particularitățile ascultării învinuitului/inculpatului minor
Ascultarea învinuitului/inculpatului minor se diferențiază față de ascultarea majorului aflat în
aceeași calitate procesuală, datorită următoarelor aspecte156:
psihologia minorilor este puternic influențată de modelele parentale care nu de puține ori
intră în conflict cu legea, situația în care se află (învinuit sau inculpat), datorându-se învățării prin
imitație;
experiența redusă de viață face dificilă aprofundarea faptelor și
evenimentelor pe care le percepe, iar uneori imposibilă obținerea și mai ales
redarea aspectelor esențiale pentru cauză;
fantezia, sugestibiliatea, teama de autorități, atitudinea de bravadă
influențează, într-o măsură considerabilă, procesele psihice specifice percepției,
memorării și redării celor achiziționate vizual și auditiv;
procesul educativ deficitar sau centrat pe violență și criminalitate
fac din minor un partener redutabil în interogatoriul judiciar, blocat pe
nerecunoaștere, chiar dacă probele de vinovăție sunt evidente.
Ascultarea minorului trebuie să se realizeze într-un moment cât mai apropiat de cel în care a
fost săvârșită infracțiunea. Cerința este impusă de dezvoltarea continuă și rapidă a minorului, care
este însoțită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi. În legătură cu aceasta,
nivelul redus al intelectului minorului face ca acesta să rețină nu fapta în întregul ei, ci doar unele
detalii, și să confunde simple coincidențe exterioare cu procese psihice interne, fapt ce determină
obținerea unor declarații neconforme cu realitatea.
Pregătirea ascultării învinuitului/inculpatului minor parcurge aceleași etape, de aceea vom face
nuanțări numai acolo unde situația impune.
Din studierea dosarului cauzei anchetatorul trebuie să desprindă natura faptei săvârșite, existența
participației, a agravantei legale157, rolul minorului în cadrul acesteia, implicarea lui în săvârșirea
faptei – a participat nemijlocit, a asigurat paza celor care operau sau a beneficiat de produsul
infracțiunii.

Cunoașterea minorului constituie problema centrală a anchetatorului de felul în care o realizează
depinde succesul interogatoriului. Trăsăturile de personalitate și psihologia minorului se stabilesc
prin activități directe (ascultarea altor învinuiți/ inculpați, efectuarea de percheziții etc), fie de altă
natură (investigații efectuate la domiciliul și unitatea de învățământ unde este înmatriculat). O
contribuție însemnată la cunoașterea minorului învinuit/inculpat o aduce ancheta socială.
Cunoscând pe minor, organul de urmărire penală poate să stabilească motivele care ar putea
determina un anumit comportament al acestuia în anchetă și poate prevedea modalitățile de
înlăturare a cauzelor ce ar împiedica obținerea unor declarații sincere cu privire la faptele
săvârșite158.
Din activitățile destinate cunoașterii trebuie să rezulte starea psihică, motivația activității ilicite,
persoanele care se bucură de încrederea minorului, cele cărora este încredințat spre creștere și
educare, domiciliul sau reședința minorului, programul de învățământ etc.
La întocmirea planului de ascultare, trebuie să se țină seama de gradul de dezvoltare psiho-
intelectuală a învinuitului/inculpatului minor, a cărei incidență trebuie să se reflecte în modul de
formulare a întrebărilor astfel încât să fie înțelese și să nu determine o atitudine refractară.
Locul ascultării învinuitului/inculpatului minor îl constituie sediul organului judiciar deoarce în
acest mod i se arată seriozitatea situaței în care se află. Totodată este determinat să renunțe la
minciunile la care putea recurge în cazul în care ascultarea se desfășura întru-un cadru familial.
Atenție deosebită trebuie acordată modalității de chemare a minorului la sediul organului judiciar.
Este necesar ca intervalul de timp de la citare până la prezentarea în fața organului de urmărire
penală să fie redus la minimum, deoarece astfel se înlătură posibilitatea discuțiilor dintre minor și
părinții acestuia sau persoanele interesate cu privire la motivul chemării și eventualele influențe ce
pot fi exercitate asupra sa.
Asistarea minorului la interogatoriu este obligatorie159, apărătorul putând fi ales ori numit din
oficiu și încunoștiintat asupra datei când se va desfășura activitatea respectivă. Se apreciază că
apărătorul reprezintă în mod eficient interesele minorului, ajutând organul judiciar să clarifice o
serie de împrejurări favorabile învinuitului.
Dispozițiile legale referitoare la prezența interpretului se aplică întocmai. Organul judiciar trebuie să
invite la interogatoriu persoana căreia minorul este încredințat spre creștere și educare, unul dintre
părinți, tutorele sau reprezentantul autorității tutelare.
Cu privire la această regulă de ordin tactic, anchetatorul va invita persoana în care minorul
învinuit/inculpat are încredere, în prezența căreia se poate realiza contactul psihologic fără
dificultate. Se impune cunoașterea sub aspect temperamental și psihologic a persoanei invitate
pentru evitarea aducerii persoanelor care influențează minorii învinuiți/inculpați, să recunoască
faptele comise pentru a scăpa alți învinuiți majori de răspunderea penală.
Ascultarea învinuitului minor parcurge aceleași etape ca și în cazul învinuitului/inculpatului adult,
diferențierea făcându-se după vârsta persoanei în raport de care devine operantă răspunderea penală.
Conduita minorului învinuit este determinată de particularitățile psihologice ale acestuia, de vârstă,
mediul în care trăiește, antecedentele penale sau de comportament, influențele exercitate asupra sa,
existența unor amenințări cu fapte foarte grave pentru cei care vor trăda, în cazul pluralității de
infractori.
Dacă situația impune în cazul minorului învinuit/inculpat se pot folosi procedee tactice de
interogare, alegerea lor făcându-se în raport de atitudinea în anchetă, de influențele exercitate de
părinți sau persoane interesate să declare într-un anumit mod, de felul cum se realizează contactul
psihologic ș.a.
În cadrul etapei privind verificarea datelor de identitate se va insista nu numai pe relevarea acestora
ci și pe unele aspecte biografice sau de altă natură din care să rezulte că anchetatorul îl cunoaște
foarte bine pe minorul învinuit/inculpat. Discuțiile purtate să se facă într-un limbaj accesibil
minorului iar tendințele de tabulare, exagerare, de îndată vor fi înlăturate prin comportarea calmă,
atentă, relativ apropiată a organului de urmărire penală160.
Întrebările detaliu vor fi folosite în ascultare în scopul determinării minorului învinuit să explice, să
argumenteze activitățile desfășurate în realizarea rezoluției infracționale. Se vor evita întrebările

capcană sau cele sugestive, cunoscându-se gradul de sugestibilitate deosebit al minorilor în raport
cu adulții.
La consemnarea declarațiilor faptele și împrejurările vor fi fixate în ordinea relatării, cu lexicul
minorului, fără a fi omise detaliile necesare verificării și persoanele care pot confirma cele
declarate161.
După consemnare declarația este citită minorului de către anchetator, în prezența persoanei care a
asistat la ascultare și apărătorului, și semnată pe fiecare pagină și la sfârșit de toate persoanele care
au participat la interogatoriu.
4.3. Consemnarea declarațiilor învinuitului/inculpatului
La sfârșitul interogatoriului, anchetatorul trebuie să se asigure că a acoperit toate aspectele pe care
și le-a propus la începutul audierii, că a lămurit toate aspectele cauzei, că a obținut tot ce se putea de
la învinuit/inculpat, după care va trece la consemnarea celor relatate162.
Din dispozițiile imperative ale legii procesuale penale rezultă că fixarea rezultatelor ascultării
parcurge două etape, în funcție de persoana care consemnează cele declarate.
4.3.1. Consemnarea primelor declarații
Potrivit legii procesual penale163 înainte de a fi ascultat învinuitul/inculpatul trebuie să dea o
declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce.
Acesta își formulează declarațiile cu propriul vocabular, așa cum dorește, însă trebuie să se refere la
poziția față de învinuirea ce i se aduce.
După consemnare declarația este datată și vizată de organul de urmărire penală în fața căruia a fost
făcută.
În situația în care învinuitul sau inculpatul nu poate să scrie declarația ori refuză să o facă se
întocmește un proces-verbal din care să rezulte una din situațiile invocate și motivul lipsei din
dosarul cauzei a depoziției învinuitului.
4.3.2. Consemnarea declarațiilor ulterioare
Declarațiile învinuitului/inculpatului se consemnează în scris, se citesc de către anchetator sau de
persoanele interogate la solicitarea acestora, iar dacă sunt de acord cu conținutul le semnează pe
fiecare pagină și la sfârșit. Pentru situațiile când învinuitul / inculpatul nu poate sau refuză să
semneze se face mențiunea în declarația scrisă.
Declarația este semnată de către organul de urmărire penală și apărătorul învinuitului/inculpatului,
iar atunci când a fost folosit interpretul, declarația va fi semnată și de către acesta. Dacă
învinuitul/inculpatul dorește să facă completări, modificări, rectificări în declarații, acestea vor fi
consemnate la sfârșitul declarației și semnate în condițiile menționate mai sus.
Spațiile rămase libere se barează pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la completarea
ulterioară.
Consemnând declarațiile învinuitului/inculpatului, organul de urmărire penală trebuie să respecte o
serie de reguli, una dintre acestea refrindu-se la modul de redactare a declarațiilor.
Consemnarea trebuie să fie cât mai fidelă modului în care a fost expusă de învinuit/inculpat,
folosindu-se aceeași terminologie, fără reformulări sau sintetizări, excepție făcând expresiile
vulgare care vor fi redate în termeni literari. Acest lucru reflectă gradul de instruire al persoanei
anchetate, viziunea sa despre infracțiunea comisă, sentimentele sale, totul ajutând la
individualizarea pedepsei.
Din punct de vedere tactic consemnarea cu exactitate a celor declarate de către învinuit/inculpat este
deosebit de necesară deoarece există bănuiți care fac afirmații contradictorii sau recunosc anumite
fapte pe care ulterior, când citesc declarația, neagă că le-au făcut. De aceea, se consideră indicat să
se procedeze la consemnarea imediată a fiecărei afirmații importante, în special în ascultările de
lungă durată sau în cazul învinuiților/inculpaților recidiviști și care s-au dovedit a fi de rea-credință.
Consemnarea trebuie efectuată astfel încât anchetatorul să nu-1 perturbe pe învinuit/inculpat în

timpul redării declarațiilor și să nu-i distragă atenția de la ceea ce declară.
După terminarea interogatoriului, anchetatorul trebuie să-i explice învinuitului/inculpatului ce se va
întâmpla în viitor și, de asemenea trebuie să-i explice acestuia avantajele unei poziții sincere în
eventualitatea unei audieri ulterioare164.
4.3.3. Mijloace tehnice de fixare a declarațiilor învinuitului / inculpatului
Indiferent de tehnologia uzitată – înregistrări magnetice, digitale, pe suport informatic, etc. –
înregistrările de sunet, pentru a putea fi acceptate în domeniul judiciar, trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
• Înregistrările de sunet trebuie să se realizeze rapid și, relativ simplu, cerințele muncii impunând
ca operațiunile necesare să se realizeze într-un timp scurt, pentru a putea fi utile în continuarea – cu
operativitate – a cercetărilor, iar cerințele necesare pentru calitate să poată fi realizate de către un
personal, a cărui specializare să nu fie costisitoare.
• Înregistrările de sunet trebuie să fie obiective, să reprezinte o copie cât mai fidelă a realității,
eventualele distorsiuni sau pierderi să nu poată afecta sau pune sub semnul întrebării utilitatea în
cadrul procesului judiciar.
• Înregistrările de sunet trebuie să suporte o procedură de certificare – modul de lucru trebuie să
permită o protecție împotriva falsificării totale ori parțiale. Toți cei interesați trebuie să fie convinși
că ceea ce aud efectiv, s-a întâmplat în realitate.
Și în acest caz se aplică regulile procesual penale și cele de tactică, învinuitului /inculpatului,
aducându-i-se la cunoștință că declarația sa va fi înregistrată. Imprimarea începe cu indicarea datei
și a locului de înregistrare, a numelui și calității anchetatorului, după care ascultarea își urmează
cursul firesc. Eventualele pauze făcute în timpul audierii sunt menționate înainte și după reluarea
înregistrării, care va începe cu repetarea ultimelor cuvinte rostite de învinuit/inculpat înainte de
pauză. Aceleași mențiuni se fac și în ipoteza în care intervine vreo defecțiune tehnică.
La sfârșit înregistrarea este audiată în întregime, învinuitul/inculpatul, fiind întrebat dacă
imprimarea a fost efectuată în mod corect, atât întrebarea, cât și răspunsul fiind și ele înregistrate, ca
și mențiunile despre ora la care s-a terminat ascultarea și despre aparatura folosită la imprimare:
magnetofon, casetofon etc. viteza de înregistrare, tipul de suport folosit și microfon.
La sfârșit suportul material pe care a fost înregistrată declarația – caseta, CD-ul, DVD-ul, flash-ul,
etc. – sunt ambalate și sigilate purtând semnătura organului judiciar care a luat declarația, a
învinuitului/inculpatului, a apărătorului, și după caz a celorlalte persoane a căror prezență este
obligatorie la această audiere.
Despre toate aceste operații se face mențiune în declarația scrisă.
Aceste înregistrări prezintă deosebite avantaje. Anchetatorul are posibilitatea să sesizeze toate
nuanțele din declarații, toate reacțiile unei persoane, pe care altfel le-ar scăpa sau nu le-ar consemna
absolut exact.
Un alt avantaj este acela că învinuitul/inculpatul va reveni mult mai greu asupra declarațiilor
anterioare și, cu atât mai mult, nu va putea să susțină că le-a făcut în urma unor violențe, amenințări,
promisiuni sau îndemnuri165.
4.3.4. Verificarea declarațiilor învinuitului/inculpatului
Verificarea declarațiilor învinuitului/inculpatului este o activitate deosebit de importantă, necesară și
indicată deoarece se controlează veridicitatea celor relatate de învinuit/inculpat, cunoscându-se
astfel poziția pe care se situează acesta la cercetare. Prin verificarea declarațiilor
învinuitului/inculpatului, anchetatorul obține un avans față de învinuit/inculpat deoarece, cunoscând
poziția acestuia îl poate determina să facă declarații conforme cu realitatea.
Declarațiile învinuitului/inculpatului se verifică, în primul rând, prin compararea conținutului lor cu
datele și probele verificate, administrate anterior ascultării.
Uneori însă, asemenea date și probe lipsesc ori sunt insuficiente pentru a se putea aprecia dacă
declarațiile învinuitului/inculpatului sunt veridice și complete. De aceea, pe parcursul ascultării,
organul de urmărire penală trebuie să insiste asupra tuturor detaliilor, să solicite cât mai multe
precizări pentru a obține amănuntele necesare verificării temeinice a acestor declarații.

Neverificarea explicațiilor date de învinuit/inculpat în apărarea sa, poate avea ca urmare efectuarea
unor cercetări incomplete, subiective, rețineri sau arestări ilegale, restituirea cauzei pentru
completarea ori refacerea cercetărilor, achitări sau grave erori judiciare. Promptitudinea cu care sunt
verificate afirmațiile învinuitului/inculpatului mai ales a apărărilor și a alibiurilor prezentate, are
importanță pentru poziția acestuia în timpul cercetărilor. Convins de seriozitatea cu care sunt privite
declarațiile sale, de operativitatea verificării lor, învinuitului/inculpatului nesincer îi va fi greu să
persiste pe poziția de negare a faptelor.
Verificarea declarațiilor învinuitului/inculpatului se realizează pe întregul parcurs al cercetării, prin
efectuarea diverselor activități de urmărire penală:
percheziții domiciliare;
ridicări de obiecte și înscrisuri;
ascultări de martori;
confruntări;
dispunerea unor constatări tehnico-științifice sau expertize;
reconstituiri, etc.
Pe baza rezultatelor verificării, organul de urmărire penală este obligat să asculte din nou pe
învinuit/inculpat, mai ales atunci când declarațiile sale nu sunt confirmate.
Analiza declarațiilor învinuitului/inculpatului și confruntarea datelor rezultate din verificările
efectuate cu probele existente în cauză permit organului de urmărire penală să-și formuleze
convingerea intimă asupra vinovăției ori nevinovăției acestuia166.
Capitolul 5
Particularități privind tactica ascultării Învinuitului/inculpatului în cazul unor infracȚiuni distincte
Problemele enumerate în cadrul fiecărei infracțiuni expuse mai jos, sunt orientative, ele putând fi
extinse în raport cu împrejurările concrete în care a fost săvârșită infracțiunea, probele si mijloacele

de probă existente la data ascultării, forța probantă a acestora și, nu în ultimul rând, poziția pe care o
adoptă învinuitul/inculpatul în cursul cercetării. Oricum, problematica ascultării trebuie să se
regăsească în planul de ascultare ce finalizează pregătirea acestei importante activități.
5.1. Particularitățile ascultării învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunii de omor167
Prin ascultarea învinuitului/inculpatului, trebuie lămurite, în principal următoarele probleme168:
modul în care s-a pregătit pentru săvârșirea omorului și activitățile pe care le-a desfășurat în acest
scop;
modul în care și-a petrecut timpul în perioada premergătoare, concomitentă și ulterioară săvârșirii
infracțiunii;
locul unde s-a aflat, activitățile desfășurate, persoanele care l-au văzut și care pot confirma acest
lucru;
motivul pentru care s-a aflat în locul unde a fost săvârșit omorul sau în împrejurările acestuia – ori
cum explica faptul că a fost văzut în acele locuri;
care era ținuta sa vestimentară și ce încalțăminte purta, insistându-se pe descrierea amănunțită a
fiecărui obiect de îmbrăcaminte și pe caracteristicile încălțămintei;
dacă o cunoștea pe victimă, de când, în ce împrejurări a cunoscut-o și natura relațiilor dintre ei;
când s-a întâlnit ultima dată cu victima, unde, motivul întâlnirii și discuțiile ce le-au purtat, precum
și persoanele ce pot confirma aceasta;
cauzele care au generat conflictul;
împrejurările în care a comis omorul;
instrumentele, obiectele, armele de care s-a folosit, loviturile aplicate și zona corpului în care a
lovit;
reacția victimei și modul în care a încercat să se apere;
obiectele, valorile și înscrisurile pe care le-a luat de la victimă – cu descrierea caracteristicilor
individuale;
acțiunile întreprinse pentru a șterge urmele ori a ascunde fapta comisă;
itinerariul parcurs de la locul faptei, locurile unde s-a oprit, persoanele cu care s-a întâlnit, discuțiile
avute cu acestea, eventual, motivele pe care le-a invocat referitoare la prezența lui în locul respectiv
ori cu privire la starea în care se află – hainele rupte, pătate, zgârieturi etc.;
motivele invocate față de membrii de familie ori alte rude privitoare la același aspect;
destinația bunurilor, valorilor luate de la victimă, precum și a obiectelor, instrumentelor sau armelor
cu care a înfăptuit omorul;
ce “alibiuri” și-a creat pentru a încerca să scape de răspundere pentru fapta comisă și acțiunile
întreprinse în acest sens etc.
5.2. Particularitățile ascultării învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunilor de ucidere din culpă și
vătămare corporală din culpă, săvârșite ca urmare a accidentelor de circulație169
Alături de împrejurările de fapt în care s-a produs accidentul – stabilite pe baza constatărilor făcute
cu ocazia cercetării la fața locului, ascultării martorilor și persoanelor vătămate, constatărilor
tehnico-științifice și expertizelor etc. – ascultarea învinuitului/inculpatului poate contribui decisiv la
lămurirea completă a mecanismului și cauzele producerii accidentului și, implicit, a răspunderii
pentru comiterea acestuia. Problemele pe care trebuie să le lămurească ascultarea diferă de la cauză
la cauză.
Indiferent de condițiile și împrejurările în care s-a produs accidentul, ascultarea
învinuitului/inculpatului trebuie să vizeze lămurirea următoarelor probleme170:
împrejurările concrete în care s-a produs accidentul;
cauzele care au generat producerea acestuia;
momentul în care victima s-a angajat în traversare;
momentul când a observat victima, în condițiile meteorologice și de vizibilitate;
acțiunile sau inacțiunile victimei înainte de impact;
viteza cu care a circulat pe porțiunea respectivă de drum;

motivul pentru care nu s-a conformat semnificației indicatoarelor rutiere ce impuneau restricții de
viteză în zonă ori rularea cu o viteză până la limita evitării oricărui pericol;
starea fizică în momentul conducerii autovehiculului și producerii accidentului;
motivele care l-au determinat să conducă autovehiculul într-o asemenea stare;
persoanele în compania cărora a consumat băuturi alcoolice: locul, cantitatea, sortimentul și ora
ingerării, alimentele consumate;
acțiunile pe care le-a întreprins pentru evitarea accidentului prin manevrarea autovehiculului;
acțiunile ori inacțiunile ulterioare producerii accidentului;
motivele are l-au determinat să părăsească locul faptei fără încuviințarea organelor, de poliție ori,
după caz, să abandoneze autovehiculul implicat în accident;
activitățile pe care le-a întreprins în vederea ștergerii urmelor infracțiunii;
persoanele care cunosc despre fapta comisă și modul cum au luat cunoștință despre aceasta etc.
5.3. Ascultarea învinuiților/inculpatilor în cazul infracțiunilor privitoare la viața sexuală
a) În cazul infracțiunii de viol171, cu prilejul ascultării trebuie lămurite o serie de aspecte, cum ar
fi172:
împrejurările în care au cunoscut victima și natura relațiilor cu aceasta;
metodele și mijloacele folosite pentru acostarea ori ademenirea victimei;
data și locul unde au întreținut raportul sexual;
metodele și mijloacele folosite pentru a constrânge victima la raport sexual ori pentru a o pune în
imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;
proveniența mijloacelor utilizate pentru imobilizarea victimei, înfrângerea împotrivirii sau pentru a-
i neutraliza capacitatea de apărare ori de a-și exprima voința;
în ce au constat amenințările adresate victimei și care a fost efectul acestora;
modul în care s-a împotrivit victima, dacă a strigat după ajutor, dacă între cei doi a avut loc vreo
luptă, inclusiv urmele pe care victima le-a lăsat pe corpul agresorului ori pe ținuta sa vestimentară;
perioada de timp cât victima a fost lipsită de libertate;
în caz de participație, persoanele care i-au ajutat, în ce a constat în concret acest ajutor;
unde se aflau ceilalți participanți în momentul consumării actului sexual;
de câte ori au întreținut raporturi sexuale cu victima și dacă, în afara acestora au forțat-o și la relații
sexuale, în caz afirmativ, natura acestora;
starea victimei după săvârșirea violului;
acțiunile întreprinse de victimă după viol și care au avut ca rezultat fie sinuciderea acesteia, fie
vătămarea gravă a integrității sale corpo rale ori a sănătății;
momentul în care a survenit moartea victimei;
acțiunile întreprinse pentru a șterge urmele infracțiunii, inclusiv pentru ascunderea cadavrului;
obiectele, înscrisurile sau valorile de care a fost deposedată victima, în ce moment și în ce mod s-a
produs aceasta și care a fost destinația lor ulterioară;
dacă au mai-săvârșit astfel de fapte, când, unde, persoanele vătămate, participanții etc;
ce alte persoane mai cunosc despre săvârșirea violului și împreju rările în care au aflat despre acesta
etc.
b) În cazul infracțiunii de act sexual cu un minor173, ascultarea învinuitului/inculpatului urmărește
să lămurească, îndeosebi, următoarele aspecte174:
de când o cunoaște pe victimă și în ce împrejurări a cunoscut-o;
calitatea pe care o are față de minor ori relațiile în care se află cu acesta;
acțiunile pe care le-a întreprins pentru a obține consimțământul victimei la actul sexual;
data și locul unde a întreținut actul sexual cu victima;
de câte oria întreținut actul sexual cu victima;
dacă avea cunoștință despre vârsta minorului în momentul în care a avut cu acesta actul sexual;
ce alte persoane mai cunosc fapta comisă și împrejurările în care au luat cunoștință despre
săvârșirea ei.
c) În cazul infracțiunii de seducție175, prin ascultarea învinuitului/inculpatului trebuie să se

lămurească:
dacă a făcut victimei promisiuni de căsătorie;
în ce moment au fost făcute promisiunile de căsătorie, înainte sau după ce a avut raport sexual cu
minora;
în ce împrejurări și căror persoane le-a adus la cunoștință că intenționează să se căsătorească cu
minora;
ce alte acțiuni, a întreprins pentru a convinge victima că promisiunile sale sunt serioase;
motivele care l-au determinat să-și schimbe ulterior atitudinea și să nu-și țină promisiunea;
dacă există alte cauze care au dus la neîncheierea căsătoriei dintre el
și victimă etc.
5.4. Particularitățile ascultării învinuiților/inculpaților în cazul infracțiunilor de furt și tâlhărie176
Atât în cazul furturilor, cât și în cazul tâlhăriilor, din declarația învinuiților/inculpaților trebuie să
rezulte:
modul în care s-au pregătit în vederea săvârșirii infracțiunii – obiectele, instrumentele pregătite sau
confecționate în acest scop, persoanele care le-au confecționat, inclusiv dacă acestea cunoșteau
destinația lor, informațiile culese despre victime, înțelegerile dintre participanți;
timpul și locul săvârșirii infracțiunii;
mijloacele folosite pentru a intra în posesia bunurilor sau valorilor;
traseul parcurs, modul de escaladare – efracție, locul unde se aflau bunurile, drumul parcurs în
incinta imobilulului, felul în care a transportat bunurile ori valorile furate etc. -, precum și pentru a
pune victima în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința – loviturile aplicate,
obiectele sau instrumentele folosite, zona corpului în care au lovit victima, substanțele folosite și
modul în care le-au procurat, în ce au constat amenințările etc.;
bunurile și valorile sustrase – cu evidențierea caracteristicilor individuale – și destinația ulterioară a
acestora;
modul în care a reacționat victima când a fost atacată;
cine i-a ajutat la săvârșirea furtului sau tâlhăriei și în ce a constat contribuția celorlalți participanți la
pregătirea, săvârșirea și ascunderea urmelor infracțiunii;
traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;
locul unde se află obiectele sau instrumentele folosite pentru comiterea infracțiunii – atât cele
utilizate la efracție, cât și cele ce au servit pentru amenințarea ori exercitarea violențelor asupra
victimei;
modul în care au valorificat produsul infracțiunii;
dacă s-au constituit în grup în vederea comiterii de infracțiuni, modul de organizare și rolul ce
revenea fiecărui participant;
alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat cunoștință
despre aceasta;
alibiurile pe care și le-au creat în vederea derutării organelor de urmărire penala etc.
Practica judiciară evidențiază faptul că în cazul unor astfel de infracțiuni pot fi folosite, cu rezultate
pozitive, următoarele procedee tactice – fie separat, fie combinate:
– ascultarea sistematică a participanților cu privire la fiecare infracțiune săvârșită și referitor la rolul
fiecăruia;
– solicitarea de a justifica modul în care infractorii și-au petrecut timpul în perioada comiterii
furturilor sau tâlhăriilor ori solicitarea justificării bunurilor și a valorilor descoperite – cu ocazia
perchezițiilor ori în momentul prinderii;
– ascultarea unui învinuit/inculpat despre activitatea celorlalți coinvinuiți/coinculpați;
– folosirea întrebărilor detaliu și ascultarea repetată.
Ultimele două procedee și-au dovedit eficiența, în cazul grupurilor de infractori care au acționat o
perioadă mare de timp. De regulă, infractorii se înțeleg, în eventualitatea că vor fi prinși, ce anume
să declare, cum să declare și care să fie “participația” fiecăruia. Nu puține sunt cazurile când unii
infractori, asumându-și întreaga răspundere pentru faptele săvârșite încearcă să-i facă “scăpați” pe

ceilalți, îndeosebi pe organizatorii grupului. Alteori, deși unii din membrii grupului au avut o
contribuție majoră la pregătirea, organizarea și punerea în aplicare a rezoluției infracționale, ceilalți
încearcă să le rezerve un rol minor, insignifiant, de “victime inocente” care au ajuns cu totul
întâmplător să participe la săvârșirea faptelor. Or, întrebările detaliu, ascultarea repetată au tocmai
menirea de a evidenția contrazicerile dintre declarațiile participanților cu privire la amănuntele
legate de împrejurările comiterii faptei177.
5.5. Particularitățile ascultării învinuiților/inculpaților în cazul infracțiunii de distrugere178
În principiu, prin ascultarea învinuitului/inculpatului trebuie să se clarifice următoarele
probleme179:
modul în care s-a pregătit pentru săvârșirea infracțiunii și acțiunile concrete desfășurate în acest
sens;
mijloacele folosite pentru distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a
bunurilor sau, după caz, acțiunile întreprinse pentru împiedicarea luării măsurilor de conservare ori
salvare a bunurilor în cauză;
proveniența mijloacelor utilizate pentru săvârșirea infracțiunii – substanțe inflamabile, materii
explozive, instrumente, dispozitive etc. – inclusiv persoanele care l-au ajutat în procurarea sau
confecționarea acestora;
modul în care a ajuns la bunurile respective și împrejurările de care s-a folosit pentru a ajunge în
acel loc;
maniera în care a procedat pentru distrugerea, degradarea ori
aducerea în stare de neîntrebuințare a bunurilor; în cazul incendierilor sau declanșării
exploziilor, materiile ori substanțele utilizate în acest scop, locul – locurile – unde a plasat
substanțele inflamabile sau explozive, măsurile luate pentru a întârzia descoperirea focului și
acțiunea pompierilor etc;
persoanele care l-au ajutat în activitatea infracțională și în ce a constat ajutorul dat;
scopul pe care 1-a urmărit prin incendiere sau declanșării exploziei;
dacă avea cunoștință despre valoarea deosebită ( artistică, istorică, arhivistică, documentară etc.)
a bunurilor distruse, degradate ori aduse în stare de neîntrebuințare;
calitatea de personal de conducere a mijlocului de transport în comun (sau de personal care asigură
direct securitatea unor astfel de transporturi), atribuțiile de serviciu ce-i reveneau în această calitate
și motivul pentru care a părăsit postul;
alte persoane care mai cunosc despre împrejurările săvârșirii faptei și modul cum au luat cunoștință
despre aceasta etc.
Evident, în raport cu împrejurările concrete care au precedat, însoțit și succedat săvârșirea
infracțiunii, ascultarea învinuitului/inculpatului poate viza și lămurirea altor probleme: starea în care
se afla în momentul comiterii faptei – sub influența băuturilor alcoolice ori în stare de ebrietate -,
existența unor stări conflictuale între el și proprietarul bunului, dorința de răzbunare, provocarea
incendiului sau exploziei pentru a ascunde săvârșirea altei fapte (furt, tâlhărie, delapidare etc.) etc.
5.6. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunii de înșelăciune180
Ascultarea învinuiților/inculpaților trebuie să ducă la lămurirea problemelor esențiale ale cauzei, în
raport cu specificul acesteia, cum ar fi:
– împrejurările în care au cunoscut victimele;
– calitățile pe care și le-au atribuit și înscrisurile de care s-au folosit pentru a le induce și menține în
eroare;
– obiectul “tranzacției” și “garanțiile” pe care le-au oferit și prin care au întărit convingerea că le vor

rezolva problemele;
– sumele de bani – ori alte avantaje materiale – pe care le-au primit ca urmare a înșelării victimelor,
etc.;
– împrejurările în care s-au angajat la unitățile prejudiciate;
– modul în care au intrat în posesia actelor de vechime în muncă ori de studii, metodele folosite
pentru falsificarea acestora – eventual, persoanele care i-au ajutat la falsificarea documentelor
respective sau de la care au procurat actele nereale;
– perioada și unitățile unde au lucrat, ocupând funcții pe baza actelor de studii false prezentate,
salariul și alte drepturi bănești primite necuvenit;
– modul în care și-au procurat actele de identitate sau alte documnete folosite la săvârșirea
înșelăciunii;
– cine a falsificat aceste acte, metodele și mijloacele folosite în acest scop, persoanele care au
completat foile folosite pentru falsificare – matrițe, ștampile, sigilii, cerneluri, instrumente
scripturale etc.;
– persoanele pe care le-au introdus fictiv în pontaj, numărul de zile atestate ca lucrate, sumele de
bani încasate în numele acestora, modul în care au reușit să intre în posesia banilor, dacă au semnat
în statele de plată a salariilor etc.;
– împrejurările în care au încheiat contractul în condiții dezavantajoase pentru unitate, scopul
urmărit, cauzele contractuale stipulate pentru inducerea în eroare a părții contractante, actele de care
s-au folosit;
– sumele – ori alte avantaje – obținute – în urma săvârșirii infracțiunilor și destinația acestora etc.181
5.7. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunii de abandon de
familie182
De regulă, din declarația învinuitului/inculpatului trebuie să rezulte următoarele183:
raporturile dintre el și persoana căreia trebuie să-i asigure întreți nerea, precum și temeiul legal al
acestei obligații;
data când a părăsit, alungat ori lăsat fără ajutor persoana care este îndreptățită la întreținere din
partea sa;
motivul pentru care a părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor pe cel îndreptățit la întreținere ori față de
care nu și-a îndeplinit obligațiile legale de întreținere;
data când a fost obligat pe cale judecătorească să plătească pensie de întreținere;
cauza pentru care nu a plătit pensia de întreținere stabilită ori nu a achitat contravaloarea acesteia de
mai mult de două luni;
activitatea prestată în perioada respectivă, locul de muncă și veniturile realizate;
dacă în perioada respectivă a contribuit în alt mod la întreținerea persoanei în cauză, modul în care a
făcut acest lucru și persoanele care pot confirma aceasta;
dacă înțelege să-și achite obligațiile legale și să se împace cu partea care a introdus plângere
împotriva sa;
dacă a mai fost cercetat, judecat sau condamnat pentru infrac țiunea de abandon de familie și, în caz
afirmativ, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și pedeapsa pronunțată;
probele pe care le solicită în apărarea sa.
5.8. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunii de rele tratamente
aplicate minorului184
Pe scurt, din ascultarea învinuitului/înculpatului trebuie să rezulte185:
calitatea pe care o are față de minor(părinte sau o altă persoană căreia minorul a fost încredințat spre
creștere și educare) și obligațiile ce-i revin în această calitate privind creșterea și educarea sa;
temeiul legal al obligației de creștere și educare al copilului minor;
modul în care și-a îndeplinit obligațiile legale în calitatea pe care o avea și motivele pentru care și-a
încălcat aceste obligații;
în ce au constat, în concret, măsurile și tratamentele aplicate minorului și cum le justifică;

data când a început să aplice aceste măsuri și tratamente, frecvența lor, data ultimei aplicări a
acestora și consecințele acțiunilor ori inacțiunilor sale asupra dezvoltării fizice, morale sau
intelectuale, în general, și asupra integrității corporale sau sănătății, în special;
persoanele care cunosc despre faptă și împrejurările comiterii ei, precum și despre motivele care l-
au determinat să procedeze în acest mod;
probele pe care înțelege să le solicite în apărarea sa etc.
5.9. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunilor referitoare la
traficul de persoane186
În ceea ce privește tactica de anchetă, întrebările folosite de anchetator trebuie să urmărească
desfășurarea activității ilicite pe segmente spațio-temporale, după cum urmează:
1. în țara de origine – recrutarea și plecarea;
2. țările de tranzit – transportarea;
3. țările de destinație – primirea și exploatarea.
Se va încerca reconstituirea traficului din țara de origine prin țara de tranzit și cea de destinație,
punându-se întrebări despre: reclama, adresele, transportul, mijloacele de telecomunicație și
tranzacțiile financiare utilizate în diferitele faze ale traficului187.
Cu privire la recrutarea și plecarea din țara de origine – pe ipoteza unei femei răpite și traficate, ca
exemplu se vor pune întrebări cu privire la:
• Care au fost circumstanțele în care a fost desfășurată răpirea?
• Unde a fost ținută în captivitate? – Descrierea completă a locului, felul în care era mobilat,
condițiile în care a fost ținută, etc.
• În ce condiții a fost stabilit contactul inițial între victimă și traficant – Cine a inițiat contactul? Ce
metodă a fost folosită pentru stabilirea contactului? – reclamă, contact personal direct cu traficantul,
contact prin intermediul unei terțe persoane? Dacă a fost amenințată sau atacată, dacă s-au folosit
alte mijloacele de constrângere? Ce mijloace de comunicație au fost utilizate?
• Care a fost natura aranjamentului? Ce a înțeles victima din acest aranjament? Victima a știut în ce
tip de activitate va fi implicată? Victima a fost conștientă că este vorba de prostituție? Despre ce
formă de prostituție s-a discutat – prostituție de stradă, în bordeluri sau în agenții de „call-girl”?
• Victima a fost indusă în eroare în ce privește adevăratul scop al traficării?
Dacă da: Ce fel de muncă a fost oferită? Munca într-un birou sau era vorba de activități periferice în
industria sexului, cum ar fi dansul striptease sau activități de escortă ("hostess work")?
• Ce i s-a spus victimei în legătură cu locul de cazare în țara de destinație? I s-a spus cu cine va
locui împreună?
• Care au fost aranjamentele financiare? Victima a plătit vreo sumă ca avans, sau s-a vorbit de
datorii pe care victima urma să le plătească pe parcurs – cât de mare era suma datorată de victimă și
în ce perioadă urma să plătească aceste datorii? Cum urmau să fie plătite sumele – direct către
traficant în țara de destinație, sau prin virarea lor în bancă, sau prin trimiterea lor în țara de origine
sau într-o țară terță, prin poștă sau alte forme similare? Victima a fost informată că urmează să
suporte costuri suplimentare în țara de destinație, cum ar fi chiria spațiului de la bordel, banii de
cazare sau reclamă?
• Traficanții cunoșteau adresa ei de-acasă sau știau amănunte despre familia ei sau persoanele dragi
ei? Traficanții au pretins că dețin astfel de informații înainte ca victima să fie traficată? Înainte să
plece din țara de origine, victima a stat și la altă adresă decât cea de-acasă?
• I s-a spus cât timp va fi plecată și ce traseu va urma? A știut vreun membru al familiei sau vreo

persoană apropiată care este aranjamentul?
• S-au plătit bani sau alte obiecte de valoare către vreun membru al familiei
ei sau alte persoane care aveau vreun grad de control asupra ei, pentru a obține consimțământul la
traficarea victimei?
• Victima a fost scoasă ilegal din țara de origine, sau a călătorit “pe față”?
• Înainte de a fi traficată, victima a fost abuzată sexual, fizic sau psihologic sau a fost ținută în mod
ilegal în captivitate? În ce condiții s-au petrecut toate acestea? A existat vreun martor la
evenimentele menționate mai sus – identitatea și despre ce împrejurări cunoaște?
• Traficantul a știut ce vârstă are persoana traficată?
• Poate face o descriere cât mai completă a persoanelor întâlnite care au
legătură cu traficul și exploatarea ei ?
În legătură cu țările de tranzit – transportarea, la audiere, trebuie luată în considerație fiecare țară de
tranzit în parte, urmărindu-se aflarea unor date precum:
1. Data, locul, ora de plecare din țara de origine și ora de sosire în țara de tranzit? Ce metodă a fost
utilizată pentru tranzitul frontierelor? Cu cine se afla victima, care a fost mijlocul de transport?
Vehiculul a fost oprit la punctul de trecere a frontierei? Victima a fost controlată la frontieră de
vreun funcționar al poliției de frontieră, a trebuit să completeze vreun formular – bilet de aterizare,
declarație de vamă etc.?
2. Ce identitate a folosit victima? Ce documente de identitate au fost folosite?
3. Persoanele care călătoreau împreună cu ea au fost controlate la punctele de frontieră, la ieșire sau
la intrare – aceste persoane au completat vreun formular?
4. Cât timp a petrecut victima în țara de tranzit respectivă și în ce condiții a
fost ținută? Dacă și în ce condiții victima a fost abuzată fizic, sexual sau psihologic în timp ce se
afla în țara de tranzit?
5. Dacă și în ce condiții poliția sau altă autoritate de stat a aflat de prezența ei în țara de tranzit?
Dacă victima a completat vreun formular oficial, indiferent din ce motiv?
6. Victimei i s-a cerut să se prostitueze în țara de tranzit – felul prostituției, locurile folosite,
aranjamentele financiare etc.? Dacă victima a fost exploatată într-un alt fel în timpul tranzitului?
7. Data, ora, locul plecării și mijloacele de transport folosite pentru părăsirea țării de tranzit?
Persoanele care au călătorit împreună cu victima au fost controlate de polițiștii de frontieră la ieșirea
din țara respectivă? Au fost completate documente cu această ocazie?
8. Descriere amănunțită a tuturor suspecților, locurilor și vehiculelor care au fost implicate în faza
de tranzit – dacă a existat vreun martor la evenimentele menționate petrecute în țara de tranzit?
Cu privire la țările de destinație – primirea și exploatarea, anchetatorul va ține cont și de următoarele
aspecte suplimentare:
1. Data, ora și locul de intrare în țara de destinație, modul cum a fost efectuată intrarea? Ce metodă
a fost utilizată? Cu cine se afla victima, care a fost mijlocul de transport? Vehiculul a fost oprit la
punctul de trecere a frontierei? Dacă s-a folosit o navă pe apă, în ce loc a ajuns victima pe mal și
cine a întâmpinat-o? Victima a fost controlată la frontieră de vreun funcționar, a trebuit să
completeze vreun formular, de exemplu bilet de aterizare, declarație de vamă etc.?
2. Ce identitate a folosit victima? Ce documente de identitate au fost folosite,
unde sunt acestea? Persoanele care călătoreau împreună cu ea au fost controlate la punctele de
frontieră, la intrare? Aceste persoane au completat vreun formular?
3. Victima a fost întâmpinată de cineva la punctul de intrare în țara respectivă? Victimei i s-a permis
să își păstreze identitatea și/sau documentele de identitate și după momentul intrării, sau i-au fost
luate – de către cine și când s-a petrecut acest lucru? Unde au fost păstrate documentele?
4. Care a fost prima adresă la care a fost condusă? Cine a dus-o și cum a călătorit până acolo? Când
a ajuns acolo, mai erau și alte persoane/victime de față? Ce se găsea la această adresă? Era vorba de
o "casă sigură" sau era deja bordelul în care urma să lucreze? Victima poate descrie amănunțit locul
respectiv?
5. A fost ținută ilegal în captivitate sau a fost atacată fizic, sexual sau psihologic în această fază
inițială? În ce condiții s-au petrecut toate acestea? Cum a fost exploatată victima: prostituție, muncă,

aservire etc.? A fost implicată în prostituție?
6. În ce moment a început exploatarea ca prostituată? Victima a știut că va lucra ca prostituată?
Când și de la cine a descoperit adevărul cu privire la natura și modul în care urma să fie exploatată?
7. În ce fel de prostituție a fost implicată: prostituție stradală sau nestradală în apartamente sau
bordeluri, centre de saună sau masaj, baruri cu animatoarea ("hostesses") sau cu dans striptease,
agenții de escortă sau de "call-girl"?
8. Ce zone specifice a frecventat? Cum ajungea acolo? Era ținută sub supraveghere de un traficant,
în timp ce lucra?
9. Poliția sau altă autoritate de stat a aflat de existența ei? A fost oprită de poliție? A fost arestată și
condamnată pentru infracțiunea de prostituție? Când, unde și ce identitate a folosit victima?
10.Unde a lucrat, cum ajungea acolo, cine o ducea la muncă? Care dintre traficanți știa că
lucrează ca prostituată, cum au aflat acest lucru? Aceste persoane erau prezente în bordelurile
respective sau pe stradă? Dacă s-a discutat și cu cine despre munca ei?
11.Victima era ținută sub supraveghere? Ce grad de libertate avea? Putea să părăsească
nesupravegheată bordelul, barul sau agenția?
12.Lucra împreună cu alte prostituate sau cu alte "fete" sau recepționiste? Poate da numele acestora,
le poate descrie?
13.Poliția sau alte organe de stat au inspectat vreodată bordelul, barul sau agenția unde lucra? Dacă
da: când, cine a venit în inspecție? Victima a trebuit să își declare numele și datele personale? Dacă
da: Ce nume și ce date personale a folosit?
14.Ce program de lucru avea, ce servicii trebuia să presteze clienților? Avea vreo posibilitate să
decidă pe care clienți îi servește și pe care nu, respective ce servicii sexuale prestează sau nu? I s-a
cerut să presteze servicii sexuale fără prezervativ? Dacă refuza, care erau consecințele?
15.Cât de bine știa limba vorbită în țara respectivă? Victima lucra după o listă, un "meniu" scris?
Dacă ea nu știa limba respectivă, cine traducea pentru ea și clienți?
16.Ce preț cerea victima pentru serviciile prestate? Poate să estimeze ce venit
mediu realiza pe zi, poate estima cât a câștigat în total din prostituție pe perioada exploatării ei?
17.Ce se întâmpla cu sumele câștigate de ea? Le preda unui traficant/recepționist/fată, după servirea
fiecărui client, sau le preda la sfârșitul turei? Se ținea o evidență?
18.A cumpărat din venitul realizat ca prostituată lucruri pentru exploatatorii ei, cum ar fi bijuterii
sau îmbrăcăminte – poate să facă descrierea lor, care este prețul obiectelor, unde sunt păstrate
acestea, dacă există chitanțe pentru ele?
19.La sfârșitul turei era dusă înapoi la „casa sigură” sau rămânea la bordel? Dacă mergea la o „casă
sigură”, cum ajungea și cine o ducea acolo?
20.Împărțea banii câștigați (procente) cu traficantul sau îi preda toată suma?
Cine a instruit-o în legătură cu nivelul prețurilor pentru serviciile ei?
21.Exista un aranjament pentru plata unor datorii? Cât de mari erau datoriile
victimei, în câte rate trebuia să le plătească? Cum plătea aceste rate, direct în țara de destinație sau
trimițând banii în țara de origine? Prin cine sau prin ce metode, pe ce nume se trimiteau banii?
Există o evidență a datoriilor plătite?
22.Victima era obligată să plătească cheltuieli suplimentare de infrastructură,
cum ar fi chiria zilnică sau plata reclamei – ce i s-a spus înainte să plece din țara de origine despre
aceste costuri suplimentare?
23.Dacă victima, în momentul plecării din țara de origine, nu a știut că va deveni prostituată, care
dintre mijloacele de constrângere au fost folosite – a fost amenințată sau supusă la violență sau la
abuzuri sexuale; a fost amenințată cu represalii împotriva familiei ei sau a celor dragi; sau cu
dezvăluirea activității ei de prostituată față de familia ei sau prin massmedia; au mai existat și alte
mecanisme de control, de exemplu mijloace de constrângere de natură culturală sau religioasă?
Traficanții au folosit aceleași mecanisme de control pentru a se asigura că victima îndeplinește
instrucțiunile traficantului?
24.Ce grad de libertate avea victima? Se putea mișca liberă? Ce impresie avea
victima: credea că traficanții vor aplica într-adevăr mecanismele de control menționate mai sus?

25.Ar fi fost posibil pentru victimă să scape și să ceară ajutorul poliției? A încercat să scape?
26.Victima a fost abuzată sexual, fizic sau psihologic sau a fost ținută în mod
ilegal în captivitate, cu alte ocazii?
27.Victima a fost salvată printr-un concurs de împrejurări ori s-a salvat singură? Este necesară
obținerea unei descrieri complete a tuturor persoanelor, locurilor și vehiculelor implicate în faza din
țara de destinație, care au apărut în plus față de persoanele, locurile și vehiculele menționate deja în
fazele din țara de origine și de tranzit.
5.10. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul infracțiunilor săvârșite cu
arme și muniții188
a) Printre problemele ce pot fi lămurite prin ascultarea învinuitului/inculpatului în cadrul
investigării infracțiunilor ce se săvârșesc la regimul armelor și munițiilor189, se numără
următoarele:
în ce constă activitatea ilicită și participarea învinuitului/inculpatului;
tipul și modelul armelor și munițiilor asupra cărora poartă activitatea ilicită;
desfășurarea în timp și spațiu a activității ilicite;
identitatea celorlalte persoane implicate în activitatea ilicită și în ce constă participarea fiecăreia, în
parte;
conexitatea dintre activitatea ilicită specifică infracțiunilor ce se săvârșesc la regimul armelor și
munițiilor și activitatea ilicită specifică săvârșirii altor categorii de infracțiuni – infracțiuni contra
persoanei, patrimoniului, etc.;
ce alte persoane mai cunosc despre săvârșirea activității ilicite;
cum au fost valorificate foloasele obținute ca urmare a desfășurării activității ilicite;
înființarea, scopul funcționării și relațiile dintre membrii grupului organizat care este implicat în
desfășurarea activității ilicite.
b) Principalele probleme ce pot fi lămurite prin ascultarea învinuitului/inculpatului în cadrul
investigării infracțiunii de ștergere sau modificare, fără drept, a marcajelor de pe armele letale pot fi
sintetizate astfel190:
identitatea armelor letale cărora li s-au șters sau modificat, fără drept, marcajele;
identitatea persoanelor implicate în activitățile de traficare legală sau nu a armelor letale;
identitatea persoanelor care au desfășurat nemijlocit operațiunile de
ștergere sau modificare a marcajelor;
condițiile de loc și timp în care s-au desfășurat operațiunile incriminate;
scopul urmărit prin modificarea sau ștergerea marcajelor;
dacă și modul cum au fost valorificate armele cu marcaje modificate sau șterse;
dacă armele cu marcaje modificate sau șterse au fost folosite pentru desfășurarea de activități ilicite;
alte consecințe ale modificării sau ștergerii marcajelor de pe armele letale;
dacă activitățile de modificare sau ștergere a marcajelor au fost desfășurate ca o activitate ilicită
continuată ori este vorba despre activități izolate;
poziția și legăturile celor care au desfășurat și organizat activitatea ilicită cu segmente ale crimei
organizate.
5.11. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul a activităților ilicite ce pot fi
desfășurate cu materiile explozive191
Ascultarea învinuiților/inculpaților va urmări lămurirea unor probleme precum192:
natura materiilor ce constituie obiectul activității ilicite – denumirea substanței sau substanțelor de
bază, compoziție, concentrație, denumire comercială, dacă sunt folosite și pentru scopuri ce nu au
legătură cu exploziile a căror inițiere este sau poate fi controlată;
cantitatea materiilor explozive sau a materiilor folosite la fabricarea de materii explozive, dacă
activitatea ilicită are ca obiect și materiale de inițiere;
sursa de proveniență – producător, ultimul depozit – natura și proveniența materiilor prime folosite
la producerea ilicită a materiilor explozive;

existența autorizării uneia sau a mai multor activități desfășurate cu materiile explozive; dacă au
fost respectate procedurile impuse după obținerea autorizării;
destinația autorizată, concret, pentru ce trebuiau folosite materiile explozive pentru care s-a obținut
autorizație de operare;
modul de operare folosit pentru sustragerea materiilor explozive, pentru ascunderea sau disimularea
celorlalte activități ilicite specifice nerespectării regimului specific materiilor explozive;
scopul desfășurării activității ilicite;
angajamentele financiare aferente desfășurării activităților ilicite – cine finanțează, cum se
recuperează sumele investite (dacă este vorba despre trafic),
mărimea și cum se obțin câștigurile ilicite, circuitul sumelor obținute, măsurile luate pentru
păstrarea controlului asupra sumelor de bani, cum se împart profiturile;
identitatea făptuitorilor, a persoanelor vătămate și a persoanelor care cunosc date despre
desfășurarea și consecințele desfășurării activității ilicite;
identitatea persoanelor care, într-un fel sau altul, au favorizat desfășurarea activității ilicite – și-au
neglijat sarcinile de serviciu, au manifestat ignoranță cu privire la manipularea, depozitarea,
transportul ori verificarea actelor pe baza cărora s-au desfășurat operațiuni legale sau aparent legale
cu materii explozive;
activitățile desfășurate pentru căutarea potențialilor cumpărători pentru materiile explozive traficate
ilicit;
legăturile infracționale existente care susțin procurarea și valorificarea
ilicită a materiilor explozive;
consecințele desfășurării activității ilicite – dacă acestea au apărut accidental ori a fost vorba despre
o activitate ilicită desfășurată în mod deliberat în vederea obținerii unui anumit scop – suprimarea
de vieți omenești, vătămarea corporală a unor persoane, provocarea de pagube materiale, inducerea
de tensiuni sociale și forțarea anumitor decizii politice, etc.
5.12. Particularități privind ascultarea învinuitului/inculpatului în cazul activităților ilicite a căror
desfășurare presupune traficul de bunuri peste frontieră193
Ascultarea învinuiților/inculpaților în condițiile particulare ale cercetării activităților ilicite ce se
desfășoară în legătură cu traficul de bunuri peste frontieră este deosebit de dificilă. Cei care vin, în
această calitate, în fața anchetatorilor fac parte din așa numita criminalitate a gulerelor albe –
inserția socială este normală sau peste medie, au o pregătire și o experiență socială care în mod
normal le permit formularea unor apărări deosebite, pot poseda chiar o anumită artă, bazată pe
cunoașterea relațiilor specifice domeniului de activitate, de a invoca norme juridice și stări de fapt
de natură să justifice și să conducă la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor
prevăzute de Codul vamal. Activitatea în sine poate fi descrisă ca o adevărată luptă în plan
psihologic în care ignoranții, anchetatorii superficiali, neprofesioniștii nu au nici o șansă în fața
reprezentanților crimei organizate.
În acest context problematica ce trebuie lămurită prin ascultarea învinuiților/inculpaților este
deosebit de vastă, aici mărginindu-mă să subliniez următoarele probleme194 – nu trebuie uitat că
specificul fiecărui caz în parte poate impune, în ultimă instanță, ca fiind de interes o problemă sau
alta – ca având o
importanță aparte:
cadrul spațio-temporal în care s-a desfășurat activitatea ilicită;
data și modul cum a intrat în rețeaua care a gestionat pregătirea și desfășurarea activităților ilicite;
rolul său și modul cum a fost concepută să funcționeze structura infracțională;
persoana sau persoanele care au inițiat activitatea infracțională, sursele de finanțare și modul cum
au folosit inițiatorii, conducătorii sau alte persoane, rezultatele activității infracționale;
proveniența bunurilor trecute ilicit peste frontieră și natura acestora;
locul unde s-au încărcat bunurile, persoanele care au participat la această activitate, mijloacele de
transport folosite, dacă au avut loc ulterior transbordări pe alte mijloace de transport și locul unde
au fost făcute, proveniența acestor mijloace de transport, cine a organizat sau/și finanțat activitățile;

traseul urmat de mijloacele de transport până la frontiera de stat a României;
modalitatea de trecere efectivă a frontierei, eventual modul de ascundere al bunurilor; dacă au fost
amenajate ascunzători, care era dispunerea acestora în mijloacele de transport;
dacă au fost atrași în cadrul activității ilicite agenți vamali sau ai poliției de frontieră, identitatea
acestora, ce activități trebuiau efectuate de către aceștia, modul cum urmau să fie recompensați
pentru „eforturile” depuse;
actele folosite pentru inducerea în eroare a agenților vamali, dacă au fost falsificate, modul cum au
fost falsificate, de cine și locul efectuării operațiunilor de falsificare;
locurile unde erau depozitate bunurile trecute fraudulos frontiera, cine le descărca de pe mijloacele
de transport, cine le gestiona, modul de depozitare, dacă se luau măsuri suplimentare de pază, cine o
făcea, modalitățile de acces la locurile respective;
modul cum era recompensat fiecare participant în parte;
modul cum erau valorificate bunurile trecute ilicit peste frontieră, cine conducea și organiza rețelele
de distribuție, modul cum se făceau plățile, cum
se puteau recupera sumele de la datornicii rău-platnici;
cantitatea de bunuri tranzitate peste frontieră defalcată pe perioade de
timp, moduri de valorificare, sortimente, etc.;
dacă există proprietăți sau alte bunuri procurate cu sumele de banii proveniți din activitatea ilicită
desfășurată pe teritoriul României.

Abrevieri
alin.=alineat
C.pen.=Codul penal al Romaniei
C. pr pen=Codul procesual penal al Romaniei
lit.=litera
Acte normative
*** Constitutia Romaniei;
***Codul penal al Romaniei;
***Codul procesual penal al Romaniei;
***Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii;
***Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor, munitiilor si materiilor explozive;
***Decretul nr. 297/1977 privind regimul materialelor explozive folosite in economie;
***Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor si al substantelor stupefiante;
***Legea nr. 40/1990 privind organizarea si functionarea Ministerului de Interne;
***Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei;
***Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecatoreasca, modificata prin Legea nr. 145/1997;
Bibliografie selectiva
Aionitoaie C-tin,Berchesan V .,
T. Butoi, I. Marcu, E. Palanceanu, C-tin. Pletea, I. E. Sandu, Em. Stancu
“Tratat de criminalistica”, editia a-II-a, Editura “Carpati”, Craiova 1992
Aionitoaie C-tin.,Berchesan V ., Dumitrascu I.N., Pletea C-tin., Sandu I.E.
“Tratat de metodica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1994
Basarab Matei
“Drept procesual penal” editia a-II-a, Editura Universitatii “Babes Bolyai”, Cluj-Napoca, 1985
Berchesan V ., Pletea C-tin.

“Drogurile si traficantii de droguri”, Editura “Paralela 45”, Pitesti, 1997
Bogdan T.
“Probleme de Psihologie judiciara”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973
Ciopraga A.
“Criminalistica. Elemente de tactica”, Univ. “A.I.Cuza”, Iasi, 1986
Dongoroz V., Siegfried Kahane, George Antoniu, C-tin. Bulai, Iliescu N., Rodica Stănoiu
“Explicatii teoretice ale conduitei de procedura penala roman” Editura Academiei Romane,
Bucuresti, 1976
Dragomirescu V .
“Psihologia comportamentului deviant” Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti 1976
Golunski S.A.
“Criminalistica” Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1959
Golu M.
“Principiile psihologiei cibernetice”, Editura “Stiintifica si Enciclopedica”, Bucuresti, 1975
Golu P.
“Psihologia sociala”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1974
Mateut Gh.
“Procedura penala”, Editura “Chemarea”, Iasi, 1994
Mira Y Lopez E.
“Manuel de psychologie juridique”, Paris 1959
Mitrofan N., Zdrenghea V.,
Butoi T.
“Psihologie judiciara”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1997.
Neagu I.
“Tratat de procedura penala” Editura “Pro” 1997
Nistoreanu Gh., C. Paun
“Criminologie”, Editura “Didactica si Pedagogica”, R.A., Bucuresti 1995
Suciu Camil
“Criminalistica”, Editura Didactica si Pedagogica”, Bucuresti 1972
Stancu Emilian
“Criminalistica” Editura “Actami”, Bucuresti 1997
Theodoru Gr., Lucia Moldovan
“Drept procesual penal”, Editura “Didactica si Pedagogica”, Bucuresti, 1979
Vochescu I., Berchesan V.
“Bancnota si falsificatorii de bancnote”, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti 1996
Volonciu N.
“Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti 1994
Wilhelm I. G.
“Introducere in practica criminalistica”, Stuttgart, 1974
Yablonski Lewis
“Criminology. Crime and criminalty”, Harper Collins Puablishers, New York, 1990
I. Mircea, Criminalistica, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994, p. 270

Frederick Link, Glen Foster, The Kinesic Interview Technique, Interrotec Assoc., Riverdale, CA,
1989
David Vessel, Conducting successuful interrogations, Law Enforcement Bulletin Oct. 1998
Stanton E. Samenow, Inside the Criminal Mind, Times Books, NY , 1984,
B. P. Boeting, Reducing a Guilty Suspect’s Resistance to Confessing, FBI Law Enforcement
Bulletin