COLUMNA , nr. 3, 2014ȘTEFAN LUCHIAN PICTORUL FLORILOR [603094]

COLUMNA , nr. 3, 2014ȘTEFAN LUCHIAN – PICTORUL FLORILOR
ȘI AL MELEAGURILOR MOINEȘTENE
Vasile ISCU-LĂCĂTUȘU1
[anonimizat]
ABsTr ACT: Ștefan Luchian was born in Ștefănești, a village of Botoșani
County, as the son of Major Dumitru Luchian and of Elena Chiriacescu.
The Luchian family moved to Bucharest in 1873 and his mother desired
that he would follow his father’s path and join the Military School.
Instead, in 1885, Luchian joined the painting class at the Fine Arts
School, where he was encouraged to pursue a career in art by Nicolae
Grigorescu, whose work was to have a major impact on his entire crea ‑
tive life. Starting in autumn of 1889 Luchian studied for two semesters
at the Munich Fine Arts Academy, where he created copies of the works
by Correggio and Rembrandt housed in the Kunstareal. After his return
to Romania, he took part in the first exhibition of the Cercul Artistic art
group.
He showed himself unable to accept the academic guidelines imposed
by the Bavarian and Romanian schools. The following year, he left for
Paris, where he studied at the Académie Julian, and, became acquainted
with impressionist works of art.Luchian’s painting Ultima cursă de
toamnă shows the influence of Édouard Manet and Edgar Degas, but
also echoes of the Société des Artistes Indépendants, Modernism, and
Post‑impressionism (also obvious in works created after his return to
Bucharest).
This work is an extract from a larger biographic work about Ștefan
Luchian and his relation with Moinești area.
KEYWOr Ds: pastels, painting, symbolist movement, Art Nouveau.
Ștefan Luchian s‑ a născut la 1 februarie 1868, în satul Ștefănești, județul
Botoșani, aproape de Prut, nu departe de Ipoteștii lui Eminescu, de Livenii
lui Enescu și Botoșanii lui Iorga. Tatăl său, Dimitrie, moldovean din Galați,
prieten cu Alexandru Ioan Cuza, militar, om drept și adânc patriot, este
și el unul din înfăptuitorii Unirii Principatelor. Așa s‑ ar explica și căsăto ‑
ria lui cu o munteancă, Elena, mama lui Ștefan, o femeie melancolică, cu
ochii mari, fața prelungă și firavă, nu lipsită însă de energie și simț practice,
1 Învă țător, Ș coala Gimnazială Buc șești, Comuna Poduri, jude țul Bacău.

230 | Vasile ISCU‑LĂCĂTUȘU
pecetluind și în acest fel personal actul unirii celor două ținuturi românești.
Când Ștefan avea cinci ani, familia se mută la București. Tatăl său va muri în
anul războiului pentru independență cu durerea în suflet de a nu fi putut lua
parte la luptă. Băiatul, de nouă ani, rămâne orfan în casa de pe strada Popa
Soare, unde, ca la țară, i se vor desfășura copilăria și anii claselor primare.
Liceul „Sf. Sava” îl trece ca elev de mijloc, bun mai ales la desen.
În 1885 se înscrie la Școala de Belle‑Arte și urmează totodată cursurile
de flaut la Conservator. După patru ani absolvă Școala de Belle‑Arte.
Personalitatea care l‑ a marcat în această perioadă este Nicolae
Grigorescu. După absolvire, pleacă cu o bursă la München, unde va rămâne
un an. De la München, după o scurtă revenire în țară, va pleca pentru doi
ani la Paris, unde, mai ales prin intermediul muzeelor și colecțiilor parti ‑
culare, cunoaște mai mulți artiști ai Franței.
În 1892, murindu‑i mama, Luchian se întoarce acasă și nu va mai
pleca toată viața din țară. Averea ce o moștenise, neștiind s‑ o administreze
cu măsură, o pierde curând, iar începutul veacului îl găsește în spitalul
Pantelimon, sub îngrijarea neurologului Gheorghe Marinescu. Boala îi va
reveni periodic până ce, în anul 1910, va fi aproape total paralizat.
Boala și sărăcia au avut, ca asupra atâtor oameni mari, efecte puter ‑
nice. Luchian le‑ a purtat cu demnitate și răbdare și, mai ales, le‑ a biruit
prin marea sa înzestrare care a transfigurat înfrângerea exterioară a tru ‑
pului în triumf sufletesc, atât de grăitor în opera de maturitate întinsă pe
întâiul deceniu al veacului. În lumina acestei biruințe lăuntrice care lasă în
urmă o operă ce reprezintă sufletul unui popor, va trece în somnul de veci
într‑o noapte de iunie 1916, lăsându‑ne să‑l căutăm și să‑l întâlnim de acum
încolo în nemuritorul său suflet tăinuit de culorile ce‑i mărturisesc iubirea.
Opera lui Luchian se constituie din peisaje, flori și portrete. Luchian
pictează după natură, lucrările sale exprimând realitatea unui loc. A pictat
diferite peisaje din București și împrejurimi: Filipeștii de Pădure (1903),
Brebu (lângă Ploiești, 1908), Moinești (1909). În aceste localități, în afară
de peisaje, a pictat portrete.
Luchian vine dintr ‑o tradiție românească veche. Bunicul lui dinspre
tată, boierul Andrei, era zugrav de biserici. Luchian însuși va împlini
această îndeletnicire pictând și el câteva biserici. Cu semnificație s‑ a soco ‑
tit toată viața zugrav. Nu din sărăcie lăuntrică vine zugravul spre natura
necuvântătoare, ci din bucuria cuvântului care‑i susține și desăvârșește
propria viață și împarte în natură, căldură și frumusețe. De această finețe

231 Ștefan Luchian – pictorul florilor și al meleagurilor moineștene |
spirituală sunt pătrunse imaginile naturii în tablou, și acest aur sufletesc
adăugat naturii face ca o floare pictată de Luchian să fie mai mult decât
cea din grădină.
Se spune, în adevăr, că arta ctitorește un loc, îi dă amprenta stator ‑
niciei și chipului omului. Natura este mereu permanență și posibilitate.
Ea devine plenară, se înfrățește cu omul în vederea înnobilării unui loc, a
ridicării acestuia la rang de Patrie, când omul vine spre natura primă cu o
a doua natură a sa, cea spirituală.
Dacă privim îndelung autoportretul, zugravul cu pensula, instrumen ‑
tul ce i‑ a fost încredințat, simbolul mijlocitorului dintre om și făpturile
lumii. Așa cum plugul este mijlocitor între ploi și semințe, între cer și
pământ, în vederea rodniciei, pensula este lancea care cheamă sângele la
viața spirituală din natura moartă. Ținută între buricele celor trei degete
ale mâinii drepte, ea exprimă voința de a lucra ce‑l smulge pe om din pasi ‑
vitate, pentru angajare în luptă spirituală. Luchian nu‑i un om oarecare în
autoportret, ci zugrav, adică instrument în mâna pensulei‑bisturiu care
vindecă rănile acestui umil pământ smuls din uitare, într ‑o nouă însuflețire
în lumina culorilor.
Această pensulă în mână pare un vrej uscat de lemn ce a înmugurit.
Mâna nu‑i decât rădăcina în care a fost altoit acest vreasc, iar trupul din
care pleacă mâna nu‑i decât pământul cu ochi și fântâni, cu focuri moc ‑
nind și râpi istovite. Văd cum mugurul pensulei va da în floare pe măsură
ce ochii aceștia vor istovi sălașul suferinței. Iar acești ochi mari și blânzi
ascund în adâncul lor aurul Voronețului, căci înainte de a‑i fi văzut în straie
românești pe cei vechi, i‑ a văzut în straie de voievozi pe pereții mănăstiri ‑
lor. Și câte nu spun acești ochi ai lui Luchian, ochii blândeții care știu ce
este lucrarea din zori până‑n noapte târziu!
Luchian nu‑și propune subiectele. Subiectele sunt propuse de bucuria
înzestrării sale la fața locului, în ziua în care se apucă de lucru, iar starea
vremii, starea naturii și luminii prin care pictorul pătrunde ființa acesteia
nu pot fi prevăzute. Această realitate face din artist un martor al mărturi ‑
sirii adevărului unui loc. Așadar, lucrările sale exprimă realitatea locului.
Trei veri prind contur îndeosebi din acești ani de maturitate și prin
aceea că sunt amintite în scrisorile sale, anume: vara din 1903 la Filipeștii
de Pădure, cea a lui 1908 la Brebu și cea din 1909 la Moinești. La Filipeștii
de Pădure el pictează chipuri de copii, mama și copilul și tipuri de țărani
cu o expresie gravă și liniștită.

232 | Vasile ISCU‑LĂCĂTUȘU
Vara anului 1908, cel mai rodnic din viața lui, Luchian și‑ o petrece la
mănăstirea Brebu, pe Valea Doftanei. Aici pictează vreo treizeci de tablouri.
Amintim câteva: „Turnul de la Brebu” , „Casa lui Moș Gheorghe” , „Bucătăria
călugărescă” etc. Această vară fecundă la Brebu, reluată cu aceeași intensi ‑
tate inspiratoare un an mai târziu la Moinești, face din Luchian un peisagist
de valoare universală.
… Sunt ceasuri istorice importante pentru poporul român, când prin
creatorii săi își continuă tradiția, când evenimentele istorice, ctitoriile sunt
mutat din anale în lucrări de artă, din viața istorică legată de o anumită
epocă devin viața spirituală pentru toate generațiile. Eminescu mută viața
și luptele lui Mircea cel Bătrân în poem, Luchian mută aceste lupte ale
bucuriei pământului românesc în tinerețea culorilor.
Așa se explică și faptul că evenimentele politice ale României, care tre ‑
cea prin ceasuri hotărâtoare ale istoriei sale, sunt marcate și de pensula lui
Luchian. Astfel, Războiul pentru Independență este redat în patru tablouri:
„Sentinela de la 1877” , „O santinelă” , „Roșiorul” și „Curaj“ .
Altui ceas de restriște în viața poporului nostru, anii din preajma
răscoalei țărănești din 1907, Luchian îi va răspunde cu câteva lucrări
memorabile, dintre care cea reprezentând țăranii „La împărțitul porum –
bului” este o capodoperă. Lucrarea este inspirată din împrejurările
Bucureștiului, la Chiajna, în 1905. Tabloul redă un drum de țară cu un
grup de țărani înfometați, îndreptându‑se ca un tăvălug amenințător spre
primărie, să‑și ceară drepturile. Pictorul înfățișează în tușe scurte trăsă ‑
turile caracteristice ale grupului: ură, dârzenie, amenințare, indignare.
Fețele câtorva peisaje, schițate sumar, duritatea liniară, totul sugerează
tensiunea psihică. Tabloul devine preludiul marilor răscoale din 1907,
când țărănimea noastră s‑ a ridicat, cerându‑și drepturile și pământul pe
care‑l muncea.
Grupul compact de necăjiți strânși unul în altul în frigul drumului, în
pas mohorât și cu fețe ostenite, este spart de o apariție nădăjduitoare: chi ‑
pul unei femei cu pruncul în brațe înfășat, văduva și orfanul care trebuie să
aibă parte și ei la împărțitul pâinii. Această imagine a femeii cu copilul în
brațe ridică întregul tablou la o semnificație mai profundă: nu‑i vorba aici
de niște vagabonzi neisprăviți, trândavi, ci de cei mai nobili și mai statornici
fii ai acestui pământ, țăranii români, păstrătorii și purtătorii peste veacuri
ai virtuților celor mai ziditoare ale caracterului omenesc. Specula, alcoo ‑
lismul, îndobitocirea celor umili și mulți de către o minoritate trebuiau

233 Ștefan Luchian – pictorul florilor și al meleagurilor moineștene |
abolite. Pe acest drum al înseninării, apărându‑și dreptul și ființa istorică,
par a fi porniți în pribegie țăranii lui Luchian.
Celelalte imagini din perioada răscoalelor țărănești sunt și mai dure ‑
roase: „Dijma în Moldova” , „Durerea” , „Sfârșit 1907“ .
Toate acestea mărturisesc atașamentul lui Luchian față de oamenii
care duc greul acestei națiuni. Chipurile atâtor oameni nebăgați în seamă,
săraci și necunoscuți, atrag atenția în primul rând pictorului: spălătore ‑
sele și florăresele, aceste suflete senine în anonimatul lor, cobzarul și Moș
Gheorghe, bragagiul sau o babă torcând, niște copii săraci plecați cu colin ‑
dul în noaptea Crăciunului, oamenii la lucru cu sapa, țărănci cu urciorul pe
umăr, iar lângă toate aceste justificate personaje, autoportretul zugravului.
În spiritul acestei solidarități cu cele simple și adevărate, cu ființa vie
a poporului său, cu acești oameni de rând care alcătuiesc sarea pământului
de pretutindeni, trebuie înțelese și peisajele lui Luchian, tot atât de simple
și de grăitoare ca omul locului.
Mai mult decât oricare alt pictor român, Luchian a iubit florile, a căror
gingășie și prospețime îl făceau să‑și uite suferința. Le iubea gingășia pură,
ca o promisiune de viață, le iubea coloritul cald pe care nu o dată l‑ a trans ‑
pus pe pânzele sale. Le așeza în oale de pământ, „fiindcă sunt de la noi, le
stă frumos într-o oală făcută tot la noi” , le compunea cu grijă, împlinind din
aranjamentul lor adevărate poeme cromatice.
În urcior ajunsă, în ulcea sau căldărușă de aramă, floarea este altceva
decât cea din natură. Floarea în natură poate fi acolo pentru sine, pentru
fluturele și albina care o cercetează, pentru ciocârlie și greier. Ruptă din
matca ei și adusă în urcior, floarea pare a nu mai fi pentru sine, ci pentru
om; fragila sa alcătuire cunoaște ceasul unei înstrăinări și înnoiri necunos ‑
cute în brațele naturii. Roza a devenit rozetă, înscrisă în arta decorativă ce
înnobilează fața Europei în atâtea ctitorii nemuritoare. Garoafa, ca și lilia ‑
cul ori crizantema, în poem sau în culoare, sunt simboluri cu semnificații
morale și spirituale făuritoare de civilizație, de omenie.
Dintre flori, anemonele par a fi răscolit cel mai adânc geniul lui
Luchian. Celebra pânză din anul 1908 – la care se referă Ionel Jianu în arti ‑
colul „Am revăzut Anemonele ” lui Luchian, publicat în revista „Literatorul” ,
în 1992, articol ce‑l prezentăm în continuare – poate fi socotită culmea
creației sale, testamentul marelui pictor.
Anemona sălbatică este floarea de primăvară. Denumirea populară la
noi este floarea‑Paștelui sau floarea‑vântului. Nu întâmplător această este

234 | Vasile ISCU‑LĂCĂTUȘU
floarea pe care și‑ o alege ca simbol al vieții sale, mai ales în anii durerii,
când trupul său paralizat încetează a‑l mai sluji și când apelează printr ‑un
efort suprauman la anima din el, la suflarea de viață care‑i mai rămăsese
pentru a‑și exprima atașamentul față de lumina iubirii tăinuite în culoarea
naturii renăscătoare. Anemonele lui Luchian mărturisesc izbânda asupra
morții și întunericului, inspirând bucurie și dor de viață.
Apogeul pictorului Ștefan Luchian este consfințit prin operele reali ‑
zate la Moinești, în vara anului 1909. Baza cutezanței noastre de a comenta
cel mai important moment din evoluția sa artistică se sprijină pe sentimen ‑
talism, pentru că Moineștiul eternizat de Ștefan Luchian este locul natal al
profesorului Ovidiu Munteanu și orașul unde celălalt autor locuiește. Acest
considerent a contribuit ca mesajele creațiilor sale să ajungă mai ușor la
inimile noastre.
Contactul cu plaiurile moineștene a deschis o fază hotărâtoare în
definirea stilului personal, a originalei sinteze cromatic‑ decorative, a
determinat punctul culminant al carierei artistice a lui Luchian. În
cercul marilor artiști, el reprezintă o personalitate remarcabilă care
a intuit în mod extraordinar complexitatea sufletului omenesc și, în
aceeași măsură, a explorat farmecul absolut al naturii, reușind să le
transpună cu genialitate în pictură. Fascinat de formidabila comuni ‑
une a omului cu natura, pe cât de perfectă, pe atât de spectaculoasă, a
reflectat‑ o cu consecvență în lucrări, înzestrându‑le cu un bogat con ‑
ținut umanist.
Se știe că arta plastică românească a fost remarcată și recunoscută de
mult timp în ansamblul artei europene. În acest sens, mai bine de un secol,
pictorii români s‑ au implicat impetuos în mișcarea de creație pornită de
la Paris, au participat și au avut un aport fructuos la promovarea culturii
în Europa.
Deși format la școala franceză modernă, Ștefan Luchian nu și‑ a pierdut
identitatea artistică românească; a rămas în întregime român și, în același
timp, universal. De altfel la baza tematicii operei sale stă arta populară, ale
cărei particularități excepționale le ‑a asimilat în pictură, contribuind la
constituirea unei culturi vizuale specifice românești.
De câte ori suntem ispitiți de culorile unui buchet de flori, de câte ori
suntem captivați de o priveliște ce ne predispune la contemplare, de atâtea
ori gândurile ne poartă la Ștefan Luchian, artistul care a îmbrăcat pictura
în veșmântul magic al poeziei.

235 Ștefan Luchian – pictorul florilor și al meleagurilor moineștene |
Din tinerețe și‑ a închinat întreaga viață scopului generos al creației,
dar începând cu anul 1902, o boală necruțătoare încerca să‑i întunece exis ‑
tența cu urmări demoralizatoare. În timpul când a fost internat în spital,
i‑a trimis o scrisoare scriitorului C. Mille, din care reiese că o deznădejde
apăsătoare îi tulbura chinuitor zilele: „… Cât e de greu să trăiești când ești
sănătos, dar încă bolnav! Ziua mai merge, fie că lumina te mai înviorează,
fie că mai mișcă ceva împrejur, dar noaptea e groaznică aici, în spital. Încă
nu m‑ am deprins cu ideea că nu pot umbla și câteodată mă uit și voiesc
să mă dau jos din pat și, când văd că sunt țeapăn, mă îngrozesc și încep să
plâng … Am fost un om prigonit de soartă și fără de noroc. Un singur lucru
mă întristează mai mult și acesta este că nu pot face pictura pe care am
iubit‑ o atât de mult“ .
Deși șubrezit de boală și necazuri, a înfruntat vicisitudinile vieții,
găsindu‑și mângâierea în speranțele încurajatoare, apărute pe neașteptate,
ca o promisiune izbăvitoare. Ernest Cocea, un modest funcționar la Căile
Ferate, om cu trăsături de caracter rar întâlnite, îl aduse în casa familiei
sale pentru a fi îngrijit îndeaproape. Soția lui Ernest Cocea, Paolina, era
vara primară a lui Luchian, mama sa fiind sora maiorului Dumitru Luchian,
tatăl pictorului. Femeie cucernică și inimoasă, ani de‑ a rândul l‑ a îngrijit
cu devotament de soră, l‑ a vegheat în momentele grele ale bolii, până la
sfârșit.
Cei trei copii ai familiei Cocea: Lorica, Vintilă și Vlad l‑ au înconjurat
cu o nemărginită dragoste pe „nenea Fane” , care cu mărinimie le înde ‑
plinea toate capriciile puerile. De fapt, el însuși era înzestrat cu suflet de
copil, încât în decursul vieții a văzut și a reprodus natura fără prejudecăți.
Din dorința de a cunoaște profund universul candid al copiilor, încărcat
cu bizarerii și nostimade, analiza cu discernământ manifestările lor inte ‑
resante, găsindu‑le, de cele mai multe ori, uimitoare.
Ernest Cocea, Paolina și cei trei copii, aceste ființe minunate, au fost
permanent alături de el, au avut un rol hotărâtor în evoluția artistică, sti ‑
mulându‑l, iar în situațiile precare l‑ au sprijinit cu abnegație, pentru a le
învinge. Astfel, trăind în ambianța caldă de familie, se simțea fericit că
pronia cerească îi adusese liniștea sufletească, ușurându‑i suferințele, cri ‑
zele haotice ale bolii.
La ieșirea din spital, ilustrul neurolog Gheorghe Marinescu îi reco ‑
mandase odihnă totală, dar nu se putea împăca cu gândul de a renunța
la ce avea de făcut mai bun, pictura. Între timp își recăpătase vigoarea de

236 | Vasile ISCU‑LĂCĂTUȘU
înainte, începea să fie impulsionat de o forță interioară uriașă de a lucra,
era tentat cu vehemență de planuri creatoare.
Pentru restabilirea sănătății, în anii următori a făcut mai multe călă ‑
torii în stațiuni balneoclimaterice și în regiuni de munte: la Techirghiol,
Govora, Filipeștii de Pădure, Brebu și la Moinești.
La Moinești, ultima călătorie, peisajele patetice l‑ au cucerit din capul
locului, bucurându‑se ca un copil. În luna iulie, 1909, împreună cu familia
Cocea, sosește la Moinești, pe atunci un târg în plină dezvoltare al județu ‑
lui Bacău, o zonă de munte cu izvoare de apă minerale. Dornic de liniște,
nimerise pe niște meleaguri cu duh de basm, asemănătoare cu cele de la
Ștefănești, leagănul copilăriei sale.
Ernest Cocea, om cu experiență în majoritatea situațiilor, venise cu tot
calabalâcul, pentru care închiriase trei camere, deprins să se gospodărească
după toate regulile. Ca și la București, se ocupa de cumpărături, făcea piața
și, cât era ziua de mare, își găsea ceva de lucru. După asfințitul soarelui
își permitea să facă o plimbare, în timp ce soția sa, o gospodină perfectă,
ajutată de Lorica, acum elevă la liceu, făcea menajul pentru toți. În afară de
ustensilele pentru pictură, Luchian își adusese gramofonul și plăcerile cu
muzica preferată, iar copiii, precauți, l‑ au luat și pe Ghiță, un pisoi poznaș
și hoinar fără pereche. Considerat mascota casei, pictorul nu neglijase să‑l
picteze pe motanul răsfățat, surprinzându‑l într ‑o ipostază de destindere,
probabil aceea a „siestei“ .
Cu un an în urmă, Ghiță a fost luat și în călătoria de la Brebu, însă
cum era neastâmpărat, le‑ a jucat o festă de toată frumusețea. De la Brebu
s‑au întors cu automobilul unui prieten, care pe drum a avut o pană de
motor. Mașina se oprise în câmp la câțiva kilometri de Ploiești. Încinși de
zăpușeală, copiii au coborât nerăbdători din mașină și, pe lângă ei, Ghiță o
zbughise înaintea lor, făcându‑se nevăzut în desișul lanului de porumb de
lângă marginea drumului. Neobosiți, cei doi frați și Lorica au căutat pisoiul
ușarnic peste tot. Dispăruse fără urmă, ca și cum l‑ ar fi înghițit pământul.
Șoferul s‑ a trudit în zadar să repare defecțiunea motorului, căci a fost nevoie
ca mașina să fie trasă de o căruță cu boi, cu chiu cu vai, până la Ploiești.
Indispuși de cele întâmplate, înconjurați de bagaje, soții Cocea, Luchian
și copiii așteptau tăcuți sosirea trenului pentru București. Deodată, mare
le‑a fost surpriza: Ghiță apăruse pe peron, mieunând, căutându‑și de zor
protectorii, care rămăseseră uluiți de istețimea odorului lor. Vrând‑nevrând,
Ghiță făcuse o plimbare de mai mulți kilometri, ca să‑și găsească stăpânii.

237 Ștefan Luchian – pictorul florilor și al meleagurilor moineștene |
După câteva luni de la vizita lui George Enescu, într ‑o dimineață de
iunie, „pictorul florilor” s‑ a despărțit de viața pământeană, pășind într ‑o
lume mai dreaptă, asemenea unei stele căzătoare ce își schimbă locul pe
bolta infinită a cerului. Imprevizibilul sfârșit al neîntrecutului mesager al
picturii românești s‑ a petrecut la vârsta când mai avea multe de spus oame ‑
nilor. Dimineața zilei de 28 iunie 1916 a fost cea mai tristă pentru familia
Cocea.
Primele flori au fost aduse de fiica Saftei Florăreasa, modelul de odini ‑
oară. Ca și mama ei, mai întâi, lasă o parte din flori la casa pictorului, iar
cu celelalte se duce să le vândă în Piața Amzei.
Acum, omul blând și milostiv care o pictase pe mama și pe bunicul
ei, Moș Nicolae Cobzarul, nu mai era; plecase într ‑o lume mai bună, din
păcate necunoscută cât trăise pe pământ.
Trandafirii, crinii și garoafele culese în zorii zilei, stropite cu roua
dimineții, așteptau să fie pictate de pictorul lor, dar, la fel ca pe cei dragi,
le părăsise și pe ele pentru totdeauna.
Întâlnirea cu meleagurile moineștene a însemnat împlinirea viziunii
artistice a lui Ștefan Luchian, marcând un apogeu încununat cu o operă
prodigioasă, pătrunsă de umanism. Create la nivelul de exigență al artei
mondiale, capodoperele sale sunt așezate la loc de cinste în muzeele și
galeriile particulare de pretutindeni, reprezentând un tezaur inestimabil
al patrimoniului național și universal.
De atunci, de la călătoria lui Ștefan Luchian din 1909 la Moinești,
transformările survenite în așezarea de altădată și‑ au pus amprenta peste
tot: acum sunt alte străzi, alte case, alți oameni, dar podoaba înconjură ‑
toare a pădurilor și a colinelor a rămas neschimbată.
Pe dealul Osoiul, pictat odinioară de artist, astăzi străjuiește o con ‑
strucție arhitectonică impunătoare și o cruce gigantică din fier, care
domină maiestuos împrejurimile orașului. Instalată la cota cea mai înaltă
a dealului, iluminată de rețele cu neon, simbolul statornic de milenii al
credinței noastre strălucește feeric în timpul nopții ca o aură biruitoare
asupra întunericului.
Anii trec pe lângă noi grăbiți, ireversibili, fără să‑ i putem opri
în loc, dar întotdeauna martori fideli ai tuturor înfăptuirilor ome ‑
nești. Întrucât suntem pasageri prin colosul universului, se cuvine să
lăsăm o pecete grăitoare pe unde am trecut, un semn al binelui sau al
frumosului.

238 | Vasile ISCU‑LĂCĂTUȘU
Mărturia viabilă a popasului efemer în lume al lui Luchian este opera
sa. Ea va rămâne veșnic tânără. Va fi un mit încărcat cu multiple enigme
ale frumosului pentru generațiile viitoare.
Bibliografie:
[1] Vasile Iscu‑Lăcătușu, Ovidiu Munteanu, Ș tefan Luchian: pictorul florilor și al
meleagurilor moine ștene, Editura Egal, Bacău, 2007.