Aparatul c ardio -respirator este format din sistemul cardiovascular ( inimă , un sistem de vase [602969]

3

CAPITOLUL I – APARATU L CARDIO -RESPIRATOR

Aparatul c ardio -respirator este format din sistemul cardiovascular ( inimă , un sistem de vase
prin care circulă sângele , limfa ) și sistemul respirator (căi respiratorii și plămâni

CAPITOLUL I.I – SISTEMUL CARDIOVASCULAR

Sistemul cardiovascular este format din inimă și dintr -un sistem de vase prin care circulă
sângele și limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele formează sistemul circulator
sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă lim fa formează sistemul circulator limfatic.

CAPITOLUL I.I .I – INIMA

Inima este un organ muscular cavitar cu rol de pompă. Ea se află în etajul inferior al
mediastinului, între cei doi plămâni, deasupra diafragmului. Dimensiunile inimii variază după individ ,
sex și vârstă. La bărbat inima cântărește în medie 250 – 350 g și are o capacitate de 500 -600 ml.

Configurația externă
Inima are forma unui con turtit și prezintă o bază, un vârf, trei fețesternocostală, diafragmat ică,
pulmonară și două margini. Baza inimii este formată în cea mai mare parte din atriul stâng și o mică
parte din atriul drept.
Vârful inimii se află în partea opusă bazei. Este alcătuit în totalitate din vârful ventriculului
stâng.
Fața anterioară sternocostală este convexă. Pe această faț ă se observă un șanț longitudinal,
numit șanțul longitudinal anterior sau șanțul interventricular anterior. Marchează, la exterior, limita
dintre ventriculul drept și cel stâng.
Fața inferioară diafragmatică este plană și vine în raport cu mușchiul diafrag m. Pe această față
se observă două șanțuri, unul longitudinal, numit șanțul longitudinal inferior, care se află în continuarea
celui anterior și latul transversal, numit șanțul coronar.

4
Marginea dreaptă a inimii este mai ascuțită și vine în raport cu diafr agmul, în timp ce marginea
stângă este mai rotunjită și vine în raport cu plămânul stâng.

Configurația interioară
Inima este împărțită în cavități prin pereți dispuși longitudinal și transversal, numiți septuri.
Peretele longitudinal (care corespunde la e xterior șanțurilor longitudinale) desparte inima în două părți,
dreaptă și stângă. Peretele transversal (care corespunde la exterior șanțului coronar) împarte fiecare
dintre cele două cavități: una către baza inimii, numită atriu și alta către vârful inimi i, numită ventricul.
Inima are deci în interiorul ei patru cavități: două strii și două ventricule, despărțite prin pereții amintiți.

1. Apex
2. Peretele interventricular
3. Miocard
4. Cordaje
5. Ventricul stâng
6. Valvulă bicuspidă
7. Atriul stâng
8. Nene pulmonare
9. Arteră pulmonară stângă
10. Crosa aortei
11. Artele carotide
12. Artera pulmonară dreaptă
13. Vena cavă superioară
14. Orificii le arterelor coronare
15. Valvulele sigmoide
16. Orificiul venei coronare
17. Atriul drep t
18. Valvula tricuspidă
19. Ventriculul drept
20. Venă cavă inferioară
Figura I.I.I. 1 – Structura in imii 21. Artera aortă

5
Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule, poartă numele de septul atrioventricular.
El are două părți: una dreaptă, pentru inima dreaptă și alta stângă, pentru inima stângă.
Peretele longitudinal, care desparte inima dreaptă de inima stângă are și el două părți: una care
desparte atriile, numită sept interatrial și alta care separă ventriculele, numită sept interventricular.
Cavitățile inimii stângi nu comunică cu cavitățile inimii drepte. Atriul și ventriculul de pe
aceeași parte comu nică între ele prin orificiile atrioventriculare.
Atriile sunt cavități aproximativ cubice situate spre baza inimii și care nu comunică între ele.
Pereții lor sunt mai subțiri decât cei ai ventriculelor și prevăzuți cu mai multe orificii. Fiecare atriu are
o prelungire, numită auricul sau urechiușă. Cele două atrii sunt despărțite prin septul interatrial, care are
o porțiune mai subțire (fosa ovală), ce reprezintă locul orificiului Botallo din perioada dezvoltării
embrionare, care făcea comunicarea între at rii și care s -a închis ulterior.
Atriul drept are formă de cub neregulat, prezentând șase pereți: anterior, posterior, superior,
inferior, lateral și medial.
Atriul stâng are o formă aproape cuboidă și un perete mai gros decât cel al atriului drept. În
peretele posterior se găsesc cele patru orificii în care se deschid venele pulmonare, iar în cel inferior se
află orificiul atrioventricular stâng, prevăzut cu valva mitrală. Pe peretele lateral se găsește orificiul de
comunicare cu urechiușa stângă.
Ventricu lii sunt două cavități de formă piramidală care se află spre vârful inimii, una aparținând
inimii drepte, numită ventricul drept, iar cealaltă inimii stângi, numită ventricul stâng. Ventriculele au o
capacitate mai mare, pereții lor sunt mult mai groși și prevăzuți cu mușchi papilari și cu trabecule
cărnoase care dau suprafeței interioare un aspect neregulat.
Ventriculul drept are trei pereți: anterior sau sternocostal, inferior sau diafragmatic și posterior,
reprezentat de septul interventricular.
Orificiu l atrioventricular drept face comunicarea între atriul drept și ventriculul drept. El este
prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule sau cuspide de formă triunghiulară.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare face comunicarea între ventricul ul drept și artera
pulmonară. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei pulmonare. Orificiul trunchiului arterei
pulmonare este prevăzut cu trei valvule ce au forma unor cuiburi de rândunică, numite valvule
semilunare sau sigmoide pulmonare. Ele au o margine fixă, care aderă la perete și alta liberă prevăzută
la mijloc cu nodulul Morgagni.

6
Ventriculul stâng are trei pereți: anterior sau septal, posterior sau pulmonar și inferior sau
diafragmatic. Orificiul atrioventricular stâng este prevăzut cu valva mitrală.
Orificiul arterei aorte face comunicarea dintre ventriculul stâng și artera aortă. Pe marginea
liberă se găsesc nodulii Arantius. În peretele arterei aorte, la nivelul valvulelor sigmoide anterioare, se
observă orificiile de origine ale celor două artere coronare: dreaptă și stângă.

Structura pereților inimii
Peretele inimii este format din trei straturi: unul intern, numit endocard, unul mijlociu, numit
miocard și altul extern, numit epicard.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, car e căptușește toate cavitățile inimii,
continuându -se cu tunica internă a arterelor și venelor. Miocardul alcătuiește mușchiul cardiac. Fibrele
miocardice de la nivelul atriilor sunt dispuse în fascicule circulare, iar cele de la nivelul ventriculelor,
în fascicule cu direcție oblic spiralată, formând spre vârf așa -numitul vârtej al inimii.
În masa trunchiului cardiac se află aparatul de conducere sau sistemul excitoconductor.
În peretele atriului drept, între cele două vene cave se află nodul sinoatrial (Ke ith-Flack), ia r în
partea inferioară a septului interatrial, lângă valva tricuspidă și deasupra trigonului fibros drept, se află
nodul atrioventricular (Aschoff -Tawara). De la nodul atriventricular sau fasciculul Hiss, care coboară
în interiorul septului i nterventricular și se împarte într -o ramură dreaptă, care merge la ventriculul drept
și o ramură stângă care merge la ventriculul stâng. Cele două ramuri se ramifică sub endocard într -o
rețea de fibre, numită rețeaua Purkinje.
Epicardul, tunica externă a p eretelui inimii, este o foiță conjunctivă acoperită de un strat de
celule cubice sau turtite. Această foiță nu este altceva decât pericardul seros care se răsfrânge de la
pericardul fibros pe suprafața inimii.

Vascularizația și inervația inimii
Arterele c are hrănesc inima iau naștere din aorta ascendentă și se numesc artere coronare:
dreaptă și stângă. Artera coronară stângă se împarte în două ramuri: artera interventriculară anterioară
și artera circumflexă. Artera coronară dreaptă merge în șanțul coronar și coboară apoi în șanțul
interventricular inferior.

7
Cea mai importantă este artera interventriculară inferioară. Artera coronară dreaptă hrănește
atriul și ventriculul drept, treimea posterioară a septului interventricular și o parte din fața inferioară sau
diafragmatică a ventriculului stâng.
Venele sunt: marea venă coronară, mica venă coronară și vena ventriculară posterioară. Cea mai
mare parte a sângelui venos se varsă în atriul drept prin intermediul sinusului coronar.
Limfaticele drenează limfa în g anglionii mediastinali anteriori.
Nervii inimii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic și parasimpatic. Fibrele simpatice se
anastomozează cu cele parasimpatice formând plexul cardiac superficial și plexul cardiac profund.

Pericardul
Pericardul este o membrană care învelește inima și baza vaselor mari. El este alcătuit dintr -o
porțiune fibroasă, care formează pericardul fibros și alta seroasă, care alcătuiește pericardul seros.

CAPITOLUL I. I.II – ARBORELE CIRCULATOR

Este alcătuit din vasele san guine: artere, capilare și vene.

Arterele
Arterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la rețeaua capilară din țesuturi.
Diametrul lor descrește de la inimă spre rețeaua capilară. Deosebim: artere mari, mijlocii, mici sau
arteriole și metarteriole. Metarteriolele sunt capătul terminal al arterelor mici care se desfac în capilare.
Totalitatea arterelor mari, mijlocii și mici alcătuiește sistemul arterial. Acesta poate fi
subîmpărțit în sistemul arterial al marii circulații sau sistemul a ortic și sistemul arterial al micii
circulații (circulați a pulmonară).

Sistemul arterial al marii circulații
Sistemul arterial al marii circulații este format din artera aortă și ramurile ei, de unde și
denumirea de sistem aortic. Artera aortă pleacă din ventriculul stâng. Traiectul ei se subîmparte în trei
porțiuni, și anume aorta ascendentă, arcul aortic și aorta descendentă. Acest ultim segment este și el
împărțit în aorta toracală și aorta abdominală.

8

a) Aorta ascendentă și ramurile ei
Aorta ascenden tă începe din ventriculul stâng și se termină la nivelul trunchiului brahiocefalic.
Ea este prevăzută cu trei valvule (valvulele sigmoide aortice).

b) Arcul aortic și ramurile lui
Arcul aortic se întinde de la trunchiul brahiocefalic până la ligamentul ar terial (canalul arterial
obliterat). Din arcul aortic pornesc trei mari artere, și anume trunchiul brahiocefalic sau artera
nenumită, artera carotidă comună stângă și artera subclavie stângă. Trunchiul brahiocefalic se bifurcă,
la rândul lui, în artera car otidă comună dreaptă și artera subclavie dreaptă.
Artera carotidă comună se întinde de la origine până la marginea superioară a cartilajului tiroid,
unde se bifurcă în artera carotidă externă și artera carotidă internă.
La locul de bifurcare prezintă o ușo ară dilatare, numită sinus carotidian, în pereții căruia se află
glomusul carotidian, o formațiune cu rol în reglarea presiunii arteriale.

c) Aorta toracală și ramurile ei
Aorta toracală se întinde de la ligamentul arterial până la diafragm. Din ea pornesc două feluri
de ramuri: viscerale și parietale. Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene, care irigă
esofagul, de arterele pericardice și de arterele bronșice, care irigă bronhiile.
Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele frenice superioare și de arterele intercostale
posterioare, care sunt în număr de zece perechi și care irigă peretele toracic.

d) Aorta abdominală și ramurile ei
Aorta abdominală se întinde de la mușchiul difragm până la bifurcarea ei în cele două artere
iliace comune, la nivelul vertebrei L4. Din ea pornesc trei feluri de ramuri: viscerale, mezenterică
superioară, mezenterică inferioară, suprarenală medie, renală și testiculară sau ovariană, parietale
(artera frenică inferioară și arterele lombare) și te rminale (arterele iliace comune).

Sistemul arterial al micii circulații
Este format din trunchiul arterei pulmonare și din ramurile lui. Artera pulmonară stângă are un
traiect orizontal și o lungime de circa 3 cm. După ce pătrunde în plămân ea se împarte în două ramuri

9
principale pentru cei doi lobi pulmonari. Acestea, la rândul lor, se divid în ramuri din ce în ce mai mici,
terminându -se în rețeaua capilară din jurul alveolelor pulmonare. Artera pulmonară stângă este legată
de aortă prin ligamentul arteri al.
Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal și o lungime de circa 5 -6 cm. După ce
pătrunde în plămân, ea dă trei ramuri pentru cei trei lobi pulmonari.

Venele
Venele sunt vase prin care sângele circulă de la rețeaua capilară din țesuturi la inimă. Primele
vene care iau naștere din capilare poartă numele de venule.

Sistemul venos al marii circulații
Sistemul venos al marii circulații este reprezentat de totalitatea venelor care conduc sângele în
venele cavă superioară și cavă inferioară c e se deschid în atriul drept.

a) Vena cavă superioară și afluenții ei.
Colectează sângele venos de la nivelul extremității cefalice, al membrelor superioare și al
trunchiului. Este așezată în mediastinul anterior și se întinde de la cartilajul primei coas te până la atriul
drept. Are ca origine trunchiurile venoase brahiocefalice, iar ca afluent marea venă azygos.

b) Vena cavă inferioară și afluenții ei
Adună sângele venos din organele abdominale și pelviene, din pereții cavității abdomi nale și
din membrel e inferioare , pe care îl varsă în atriul drept. Se varsă două categorii de vene afluente:
viscerale și parietale.

Structura vaselor capilare
Sunt vase de calibru mic (4 -12 µ), răspândite în toate țesutu rile și organele. În structura l or
distingem la exterior un periteliu, apoi o membrană bazală, iar la interior un en doteliu, care este format
dintr -un singur rând de celule turtite. Membrana bazală este bogată în mucopolizaharide și în fibre de
reticulină. Periteliul este format din țesut conjuctiv cu fibre de colagen și de reticulină, în care se găsesc
și fibre nervoase vegetative.

10
În ficat și glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au calibru mai
mare (10 -30 µ), peretel e întrerupt din loc în loc, cee a ce favorizează sch imburile, nu au periteliu și au
un lumen neregulat, prezentând dilatări și strâmtorări. [1]

CAPITOLUL I.I .III – FIZIOLOGIA INIMII

Funcția de pompă a inimii și circulația sângelui în inimă
Inima poate fi considerată din punct de vedere functional ca o dublă pompă asp irator –
respingătoare, deservind două circulații complet separate: circulația mare (sistemică) care î ncepe în
ventriculul stâng și este f ormată din aortă, arterele mari și mici, arteriole, capilare, venule, vene mijlocii
și mari, venele cav e, care se deschid direct in atriul drept și circulația mică (pulmonară), constituită din
artera pulmonară cu originea în ventriculul drept, capilare, venele pulmonare ce se deschid în atriul
stâng.
Succesiunea unei perioade de contracție a mioc ardului (si stolă) cu o perioadă de relaxare
(diastolă) constitue ciclul sau revoluția cardiacă având o durată de 0.8s (70/min).
Revoluția cardiacă se compune din : contracția atriilor (sistola artrială -0,1s), relaxarea lor
(diastola atrială -0,7s), contra cția ventriculelor (sistola ventriculară -0,3s), relaxarea lor (diastola -0,5 s)
și relaxarea întregii inimi (diastola generală -0,4s).
Ciclul cardiac începe prin umplerea atriilor. Pătrunderea sângelui întinde pereții relaxați ai
atriilor și în momentul in car e această întindere ajunge la o anumită limită se declanșează contracția lor
sau sistola atrială, cu durată scurtă (0,1s). În timpul sistolei at riale, sângele nu poate reflua î n venele
mari, din cauza contracției concomitente a unor fibr e cu dispoziție cir culară, care înconjoa ră orificiile
de vărsare ale a cestor vene în atrii; ca urmare sângele trece în ventricule. După ce s-au contractat,
atriile intră in diastolă (0,7s).
Umplerea ventriculelor cu sânge se realizează ca urmare a sistolei atriale (30%), res tul de 70 %
trecând pasiv din atrii in ventricule.
Sistola ventriculară urmează după cea atrială (0,3s). Curând după ce ventriculul a început să se
contracte, se închid valvele atrioventriculare și urmează o peri oadă scurtă în care ventriculul este
complet închis. Când presiunea intraventriculară depă șește pe cea din arterele ce pleacă din cord, se
deschid valvulele semilunare de la baza acestor vase și începe evacuarea sângelui din ventricu l.
Evacuarea sângelui se face la început rapid, apoi lent.

11
După sis tolă, ventriculele se relaxează, se închid valvulele sigmoide și pentru o anumită
perio adă de timp, ventriculele devin din nou cavitați închise. Treptat se deschid valvele
atrioventriculare , sângele se scurge pasiv din atrii în ventricule și ciclul reîncep e: diastola ventriculară
durează 0,5s. De la sfârșitul sistolei ventricu lare până la începutul unei noi sistole atriale, i nima se
găsește în stare de repaus mecanic – diastolă generală (0,4s).
Activitatea mecanică a cordului este apreciată pe baza valorii debitelor sistolic ș i cardiac.
Debitul s istolic reprezintă c antitatea de sânge expulzată de ventricule la fiecare sistolă și
variază î ntre 70 -90 ml.
Debitul cardiac numit ș i debit circulator sau minut volum, reprezintă cantitatea de sânge
expul zată de ventricule în decurs de un minut ; are valori de aproximativ 5,5 l.

Semnele exteri oare ale activitații inimii.
Semnele exterioare ale activita ții inimii, care pot fi puse în evidență fă ră o aparatură specială ,
sunt: zgomotele inimii, șocul apexian și pulsul arterial.
Zgomotele inimii sunt vibr ațiile care se produc în timpul unui ciclu c ardiac. Se deosebes c două
zgomote cardiace: primul zgomot sau zgomotul sistolic și al doilea zgomot sau zgomotul diastolic.
Primul zgomot, prelungit și cu o t onalitate joasă, este produs de închiderea valvelor
atrioventriculare și de sistola ventriculară ș i poate fi ascultat mai bine în zona de protecție a vârfului
inimii.
Al doilea zgomot, scurt și ascu țit, este consecința închiderii valvelor semilunare ale aortei și
arterelor pulmonare și poate fi ascultat mai bine în zona de proiecție a bazei inimii.
Cele două zgomote sunt de sparțite printr -o pauză scurtă, numită pauză mică. Zgomotul al doilea
este desparțit de primul zgomot printr -o pauză mai l ungă, numită pauză mare. Primul zgomot
marchează începutul ritmului cardiac, iar cel de -al doilea, începutul relaxării ventric ulare și al diastolei
generale. Înregistrarea grafică a osc ilațiilor sonore determinate de activitatea mecan ică a cordului
poartă numele de fonocardiogramă și se realizează cu ajutorul fonocardiografului.
Șocul apexian reprezintă izbitura regulată produsă de vârful inimii în timpul sistolei ventric ulare
și poate fi perceput prin palparea zonei de proiecție a vârfului inimii.
Înregistrarea grafic ă a șocului apexian poartă numele de cardiogramă.
Pulsul arterial este reprezentat de expansiunea bruscă a pereților aortici care se propagă prin
pereții arteriali sub forma unei unde. Pulsul arterial poate fi percep ut când se comprimă o arteră pe un

12
plan osos. Palparea pulsului informează asupra frecvenței și ritmului cardiac, iar înregistrarea gr afică a
undei pulsatile, numită sfigmogramă dă informați i asupra particularităților ei. Variațiile potențialelor
electrice din timpul revoluției cardiace se pot înregistra grafic sub forma de electrocardiogramă și
reprezintă metoda cea mai folosită pentru a i nvestiga activitatea cordului. [2] [3]

CAPITOLUL I.II – SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator (Sistema respiratorium) constituie totalitatea organelor care servesc la
schimbul gazos între organism și mediu , asigurând organismul cu oxigen , indispensa bil vieții celulelor,
și eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
Sistemul respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii ș i organele
respiratorii – plămânii.
1. Sinus
2. Etmoid
3. Os nazal
4. Nerv olfactiv
5. Cornet nazal
6. Palatul dur
7. Maxilar
8. Palatul moale
9. Limbă
10. Mandibulă
11. Osul hioid
12. Epiglotă
13. Laringe
14. Coloana vertebrală
15. Esofag
16. Tiroidă
Figura I.II.I – Căile respiratorii superioare 17. Trahee
– secțiune sagitală 18. Nasofaringe
19. Hipofiză

13

CAPITOLUL I.II.I – CĂILE RESPIRATORII

Căile respiratorii sunt reprezentate de: cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de
calibru diferit, inclusiv și bronhiolele. Acestea nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a
conduce aerul la și de la p lămâni și de a purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Se deosebesc: căile
respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile respiratorii inferioare (laringele, traheea și
bronhiile).
Cavitatea nazal ă
Nasul și cavitatea nazală formează deschiderea principală externă pentru sistemul respirator și
sunt prima secțiune a căilor respiratorii ale corpului – tractul respirator prin care se mișcă aerul. Nasul
este o structură a feței formată din cartilaj, os, m ușchi și piele , care susține și protejează porțiunea
anterioară a cavității nazale. Cavitatea nazală este un spațiu gol în nas și craniu care este căptușit cu fire
de păr și membrană de mucus. Funcția cavității nazale este de a încălzi, de a hidrata și de a filtra aerul
care intră în organism înainte de a ajunge în plămâni. P ărul și mucusul cu rol de căptușeală a cavității
nazale ajută la captarea prafului, a mucegaiului, a polenului și a altor contaminanți pentru mediu,
înainte de a ajunge la porțiunile in terioare ale corpului. Aerul care iese din organism prin nas încălzește
cavitatea nazal ă înainte de a fi expirat în mediul înconjur ător.

Cavitatea orală
Gura, cunoscută și sub denumirea de cavitate orală, este deschiderea secundară externă pentru
tractul respirator. Cele mai multe respirații normale au loc prin cavitatea nazală, dar cavitatea orală
poate fi utilizată pentru a suplimenta sau a înlocui funcțiile cavității nazale atunci când este necesar.
Deoarece calea de intrare a aerului din gură este mai scurtă decât calea pentru intrarea aerului din nas,
gura nu se încălzește și nu hidratează aerul care intră în plămâni, precum nasul , care îndeplinește
aceast e funcți i. Gura nu are peri și mucus lipicios, care filtrează aer ul care trece prin cavitatea naza lă.
Singurul avantaj al respirației prin gură este că distanța mai scurtă și diametrul mai mare permit aerului
să intre mai repede în corp.

14
Faringele
Faringe le este o pâlnie musculară care se extinde de la capătul posterior al cavității nazale până
la capătul superior al esofagului și laringelui. Faringe le este împărțit în 3 regiuni: nazofaringe,
orofaringe și laringofaringe. Aerul inhalat din cavitatea nazală t rece prin nasofaringe și coboară prin
orofaringe, situat în posterior al cavității orale. Aerul inhalat prin cavitatea orală intră în faring e si
orofaringe. Aerul inhalat apoi coboară în laringofaringe, unde este deviat în deschiderea laringelui de
către e piglot ă. Epiglot a este o clapă a cartilajului elastic care acționează ca un comutator între trahee și
esofag. Deoarece faringe le este de asemenea folosit pentru a înghiți alimente, epiglot a se asigură că
aerul trece în trahee prin acoperirea deschider ii spre esofag. În timpul procesului de înghițire, epiglot a
se deplasează pentru a acoperi traheea , cu scopul prevenirii mânc ării de a intra în esofag și pentru a
preveni sufocarea.

Laringele
Laringe le este o secțiune scurtă a căilor respiratorii , care leagă laringofaring ele și traheea.
Laring ele este situat în porțiunea anterioară a gâtulu i, inferioară osului hioid și superioară traheei. Mai
multe structuri de cartilaj formează laringele și îi dau structura. Epiglot a este una dintre piesele
cartil ajului din laringe și servește drept „capac” al laringelui în timpul înghițitului. Inferior epiglotei
este cartilajul tiroidian, adesea denumit m ărul lui Adam, cel mai frecvent l ărgit și vizibil la bărbații
adulți. Tiroida se află la deschiderea capătului anterior al laringelui și protejează faldurile vocale.
Infer ior cartilajului tiroidian este cartilajul cricoid in forma de inel, care ține laring ele deschis și îi
sprijin ă capătul posterior. În plus față de cartilaj, laringele conțin e structuri speciale cunoscute ca
falduri vocale, care permit corpului să producă sunete de vorbire. Faldurile vocale sunt pliuri ale
membranei mucoase care vibrează pentru a produce sunete vocale. Viteza de tensiune și vibrați e a
faldurilor vocale poate fi modificată pentru a schimba sunetu l pe care îl produc.

Trahee a
Traheea este un tub cu lungimea de aproximativ 13 centimetri , realizat din inele ale cartilajului
hialinic în for ma literei “C”, căptușite cu epiteliu. Traheea conectează laringele de bronhii și permite
aerului să treacă prin gât și în torace. Inelele cartilajului care formează traheea îi permit să rămână
deschis ă pentru trecerea aerului în orice moment. Capătul deschis al inelelor de cartila j se îndreaptă

15
spre posterior spre esofag, permițând esofagului să se extindă în spațiul ocupat de trahee pentru a
găzdui masele de alimente care se deplasează prin esofag.
Funcția principală a traheei este de a oferi o cale aeriană ce permite aerului să intre și să iasă din
plămâni. În plus, epiteliul ce căptușește traheea produce mucus care captează praful și alți contaminanți
și îi împiedică astfel să ajungă la plămâni. Cil ii de pe suprafața celulelor epiteliale deplasează mucusul
spre faringe , unde poate fi înghițit și digerat în tractul gastro -intestina l.

Bronhii
Bronhiile sunt ramificații al traheei care au inelele cartilaginoase complet închise. La om ,
traheea se continuă cu două bronhii principale, dreaptă și stângă, care se ramifică în cinci bronhii
secundare sau lobare, două bronhii secundare pentru plămânul stâng și trei bronhii secundare pentru
plămânul drept. Bronhiile lobare se continuă cu bronhi ile segmentare care se divid în bronhiole
lobulare, care la rândul lor se ramifică în bronhiole respiratorii, ramificații ca re nu mai conțin cartilaj.
Totalitatea bronhiilor constituie arborele bronhic, sistem de tuburi care permite transportul
aerului către alveolele pulmonare , locul în care se realizează schimburile gazoase la nivelul plămânului .

Plămânii
Plămânii sunt o pereche de organe mari, spongioase, găsite în torace , în lateral ul inimii și
superio r diafragmei. Fiecare plămân este înconjurat de o membrană pleurală care oferă plămânului
spațiu pentru a se extinde, precum și un spațiu de presiune negativ în raport cu exteriorul corpului.
Presiunea negativă permite plămânilor să se umple pasiv cu aer când se relaxează. Plămânii din stânga
și din dreapta sunt ușor diferite în ceea ce privește dimensiunea și forma datorită inimii care indică
partea stângă a corpului. Plămânul stâng este puțin mai mic decât plămânul drept și este alcătuit din 2
lobi, în timp ce plămânul drept are 3 lobi.
Interiorul plămânilor este alcătuit din țesuturi spongioase care conțin multe capilare și
aproximativ 30 de milioane de saculete mici, cunoscute sub numele de alveole. Alveolele sunt structuri
în formă de cupă găsite la capătu l bronhiolelor terminale și înconjurate de capilare. Alveolele sunt
căptușite cu un epiteliu subțire simplu, sc uamos , care permite aerului să intre în alveole pentru a
schimba gazele cu sângele care trece prin capilare. [4]

16
CAPITOLUL I.II.II – MECANICA VENTILAȚIEI PULMONARE

Ventilația pulmonară reprezintă totalitatea proceselor mecanice prin care se asigură schimbul de
gaze dintre atmosferă și plămâni. Datorită ventilației, aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele
pulmonare prin inspir și aerul bogat în bioxid de carb on din plămâni este eliminat în atmosferă prin
expir. Schimburile gazoase dintre atmosferă și plămân se desfășoară datorită diferențelor de presiune
(gradient presional) dintre cele două medii. Aceste diferențe apar ca urmare a variației volumului
pulmonar , plămânul urmând la rândul lui, pasiv, mișcările cutiei toracice. Gradientul presional rezultat
va determina o circulație a aerului din mediul cu presiune mare către mediul cu presiune mică. Cele 2
faze ale ventilației, inspirul și expirul se succed ritmi c, cu o frecvență de 12 -18 cicluri/minut (frecvența
respiratorie).
Frecvența respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspirație și expirație) pe minut
și variază în funcție de: v ârstă, sex, activitatea fizică.
Creșterea valorilor peste l imitele normale se numește tahipnee, iar scăderea bradipnee.
Cavitatea toracică este o structură care trebuie să fie suficient de rigidă pentru a proteja organele
vitale pe care le conține și pentru a oferi suprafață de inserție pentru mușchii de la aces t nivel.
Ventilația pulmonară necesită însă un torace flexibil, care să poată funcționa ca un “burduf” în timpul
ciclului respirator. Coastele și cartilajele costale sunt suficient de elastice pentru a putea fi mobilizate și
întinse ca urmare a forței furn izate de contracția mușchilor inspiratori și a reveni pasiv la dimensiunile
sale de repaus, atunci cand mușchii se relaxează și forța de tracțiune a încetat. Plămânii, deși sunt
structuri ușor distensibile și elastice , nu pot iniția singuri modificările de volum caracteristice fazelor
respirației, pentru că ei nu posedă elemente musculare. Prin urmare, ei vor urma pasiv mișcările cutiei
toracice de care sunt legați prin sistemul pleural; acest sistem este alcătuit din pleura parietală (care
aderă strâns la peretele toracic) și cea viscerală (care învelește plămânii).
În timpul inspirului, aerul atmosferic intră în plămâni, deoarece presiunea gazelor din atmosferă
este mai mare decât presiunea intra -pulmonară sau intra -alveolară. Cum presiunea atmosferică es te, de
obicei, constantă (760 mmHg), pentru a avea loc schimbul de gaze, singura presiune care poate varia
este cea intra -pulmonară. O presiune mai scăzută decât cea atmosferică este numită presiune
subatmosferică sau, impropriu spus “presiune negativă”. T ermenul de presiune negativă nu definește o
presiune real negativă, ci scăderea cu 3 -4 mmHg a presiunii din plămâni, comparativ cu cea din

17
atmosferă. În timpul inspirului de repaus, liniștit, presiunea intrapulmonară scade cu cca. 3 mmHg față
de cea atmosf erică.
Expirul apare atunci când presiunea intrapulmonară este mai mare decât presiunea atmosferică.
În timpul expirului de repaus, liniștit, presiunea intrapulmonară crește cu cel puțin +3 mmHg peste cea
atmosferică. Inspirul este declanșat de stimulii g enerați de centrul inspirator din bulb care ajung la
neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei. Prin intermediul nervilor spinali se comandă
contracția mușchilor inspiratori.
În inspirul de repaus intervin mu șchiul diafragm și mușchii intercostali externi. Mu șchiul
diafragm este principalul mușchi inspirator. El separă cavitatea toracică de cea abdominală și în poziție
de repaus este curbat, cu convexitatea spre cavitatea toracică. Prin contracție, diafragmul se aplatizează
și se deplas ează în jos cu cca. 1,5 -2 cm în inspirul de repaus și cu 7 -8 cm în inspirul forțat. Prin
deplasarea în jos a diafragmului se mărește diametrul longitudinal al cutiei toracice, iar în porțiunea
bazală și diametrul transversal. Mărirea de volum obținută prin contracția acestui mușchi permite
introducerea în plămâni a celei mai mari părți din volumul curent = „tidal volume” (VT). Paralizia
completă a acestui mușchi nu mai permite desfășurarea respirației. Contracția mușchilor intercostali
externi, determină or izontalizarea coastelor, rot irea lor și proiectarea anterioară a sternului. Astfel, se
produce mărirea diametrelor antero -posterior și transversal ale cutiei toracice. Mărirea volumului
toraco -pulmonar va determina scăderea presiunii pulmonare la o valoare de 756 -757 mmHg care
devine astfel inferioară presiunii atmosferice cu aprox. 3 – 4 mmHg. Consecința acestor modificări este
pătrunderea unui volum de aer în plămâni, până la egalizarea celor două presiuni. Volumul de aer care
intră sau iese din plămâni, în condiții de respirație relaxată sau de repaus, se numește volum curent sau
„tidal volume ”– VT
În inspirul forțat, pe lângă mușchii diafragm și intercostali externi, mai intră în acțiune și
mușchii accesori: scaleni, pectorali, dințați, sternocleidomas toidieni, trapez. Se mai pot produce
contracții ale mușchilor aripioarelor nazale, ai vălului palatin, a i limbii, ușurând trecerea coloanei de
aer prin căile respiratorii superioare. Mușchii inspiratori accesori realizează o ridicare suplimentară a
porțiun ii superioare a cutiei toracice, mărind mai mult volumul toraco -pulmonar și scăzând suplimentar
presiunea. Prin aceste modificări, se introduce un volum suplimentar de aer = volumul inspirator de
rezervă – VIR.
Expirul normal, de repaus, reprezintă o fază pasivă (fără consum de energie), spre deosebire de
inspir, care se produce activ, prin contracție musculară și consum de energie. Constă în revenirea la

18
poziția inițială a structurilor toraco -pulmonare, după ce forța deformatoare și -a încetat acțiunea. Se
datorează elasticității componentelor toracopulmonare. Ca urmare, plămânul se micșorează, iar
presiunea intrapulmonară crește (763 – 764 mmHg), devenind superioară presiunii atmosferice cu 3 -4
mmHg. Consecința este eliminarea unui volum de aer încărcat cu C O2 din plămâni în atmosferă.
Expirul forțat este o fază activă, producându -se prin contracția mușchilor expiratori,
reprezentați în special de mușchii abdominali și intercostali interni. Prin contracția mușchilor
abdominali, crește presiunea intraabdominală, se mărește convexitatea di afragmului și se reduce
suplimentar volumul toraco -pulmonar. Ca urmare, crește și mai mult presiunea intrapulmonară și va fi
expirată o cantitate suplimentară de aer – volumul expirator de rezerva – VER. [5]

Figura I.II.II.I – Mecanica ventilației pulmon are1

1 Stuart Ira Fox., “Human Physiology”, edi ția 12

19
CAPITOLUL I.II.III – FENOMENE LA NIVELUL SISTEMELOR CIRCULATOR ȘI
RESPIRATOR

Perfuzia pulmonară
Perfuzia pulmonară este asigurată prin cele două tipuri de circulație:
– funcțională – reprezentată de circulația pulmonară sau mica circulație;
– nutritivă – asigurată prin arterele și venele bronșice.
Circulația funcțională pulmonară începe la nivelul ventriculului drept cu artera pulmonară și se
termină în atriul stâng cu cele 4 vene pulmonare. În ventriculul drept își are originea artera pulmo nară,
care, după un scurt traiect, dă ramuri pentru cei doi plămâni. Fiecare arteră pulmonară (dreaptă sau
stângă) se ramifică în continuare, până la capilarizare. Capilarele se dispun ca o rețea în jurul alveolelor
pulmonare, unde participă la realizarea barierei alveolo -capilare (numită și membrană respiratorie), la
nivelul căreia se face schimbul de gaze. Din această rețea se formeaz ă vene, care preiau sângele
oxigenat. Venele confluează în ramuri din ce în ce mai mari care, în final, ies din plămân prin două
vene pulmonare. Cele patru vene pulmonare, două drepte și două stângi se varsă în atriul stâng,
închizând astfel mica circulatie pulmonară.
Rolurile circulatiei pulmonare:
– asigură oxigenarea sângelui și eliminarea CO2;
– reprezintă un filtru pentru emboli;
– la nivelul ei se produc o serie de substanțe active (prostaglandine, angiotensina II);
– constituie un rezervor de sânge pentru ventricolul stâng.
Circulația nutritivă pulmonară este asigurată de arterele bronșice (provin din aorta toracică) și
de artera toracică internă. Sângele pe care -l furnizează irigă pereții arborelui bronșic și țesutul
pulmonar de suport (stroma). Arterele bronșice ajung numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii,
unde se termină în reț eaua capilară, din care pornesc venele bronșice. Sângele din circulația nutritivă
pulmonară se drenează, prin venele bronșice, în venele pulmonare, reducând saturația în O 2 a sângelui
din mica circulație.

20
Difuziunea
Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor pulmonare, în sensul gradientului de
concentrație (de la concentrația mai mare, la cea redusă), care are loc între mediul gazos alveolar și
sângele din capilarul pulmonar. Aceasta este influențată de mai mulți factori:
– calitățile barierei alveolo -hematice;
– gradientul presional;
– constan ta de difuziune a gazelor;
– mărimea suprafeței de schimb;
– timpul de contact între cele două medii.
Bariera alveolo -hematică este constituită din: stratul de su rfactant pulmonar care căptușește
alveolele , epiteliul alveolar , membrana bazală alveolară , lichidul interstițial , membrana bazală capilară ,
celulele endoteliului capilar , stratul de plasmă , membrana hematiei. [5]