Lectura naratarului în Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu Argument Am numit acest articol lectura naratarului din două motive. În primul rând, avem în… [602911]

RECITIREA CLASICILOR161
Diana ACHIM
Lectura naratarului în Hanu-Ancuței
de Mihail Sadoveanu
Argument
Am numit acest articol lectura naratarului din
două motive. În primul rând, avem în vede –
re un tip de abordare a textului narativ lite –
rar care presupune o altă atitudine decât cea
obișnuită din partea cititorului concret, fiind
un exercițiu interesant de „lectură pe dos” ,
pornind de la receptare spre enunțare, de la
destinatar spre narator. În al doilea rând, lec –
tura înseamnă și comprehensiune, iar identifi –
carea instanței fictive a naratarului poate con –
duce uneori la interpretări inedite ale istoriei,
așa cum vom vedea în cadrul acestui demers.
Dimensiunea extratextuală studiată de teoretici –
enii receptării, care presupune raportul pe care îl
întrețin instanțele comunicării narative, inclusiv
naratarul, cu cititorul, fie el virtual, empiric, im –
plicit, model, real etc., este cu bună știință lăsată
de-o parte, la fel și analiza semnificațiilor operei.
Scopul nostru este să punem în relief importanța
instanței naratarului în cadrul comunicării nara -D. A.- absolventă a Facultății
de Litere, Filozofie și Istorie
din cadrul Universității de
Vest din Timișoara. Profesor
de limba și literatura română
la Colegiul Național „Moise
Nicoară” , Arad, formator și
mentor pentru profesorii
debutanți. A participat la
numeroase simpozioane
naționale și internaționale
pe teme de didactică,
specifice disciplinei, dar și
transdisciplinare. A publicat
studii și articole în volume
colective și în
reviste de specialitate
(„Studii filologice
și teologice” , „Journal
of Humanistic and
Social Studies” ,
„Perspective” , „Arca” etc.).
A very important aspect related to the study of all the instan –
ces of the literary narrative discourse and, implicitly, those of
the narratee, is the correct understanding of the discourse con –
struction of literary works, and hence their proper interpreta –
tion. An expert interpretation can not ignore the mechanism
underlying the production of the literary text, the specificity
of artistic communication, which is more complex than any
other form of communication.

162
ROMÂNĂ
tiv-literare, așadar analiza, din rațiunile enunțate, este focalizată pe un singur
aspect, acela al ipostazelor naratarului, evident, cu anumite consecințe în
decantarea semnificațiilor operei, pentru că, așa cum spune Umberto Eco,
„un text este un produs al cărui soartă interpretativă trebuie să facă parte din
propriul mecanism generativ”1.
Instrumente teoretice
În analiza textului în discuție, Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu2,
vom utiliza instrumentele teoretice dezvoltate pentru prima dată de
Gerald Prince3, reluate mai apoi critic și completate de Mary Ann
Piwowarczyk4. De asemenea, vom introduce propria noastră clasifi –
care a ipostazelor naratarului, pentru care, pe lângă autorii deja citați,
ne-am servit de sistemul lui Genette, dezvoltat în clasificarea naratori –
lor5, sau în analiza naratarului6, cât și observațiile lui Lintvelt7.
Așadar, vom considera două mari categorii de naratari, determinate
de relația cu diegeza: naratarul extradiegetic și naratarul intradiegetic.
Fiecare dintre ace ști naratari se situează la același nivel al narațiunii ca
și naratorul corespunzător. Atât naratarul extradiegetic, cât și cel in –
tradiegetic pot avea două ipostaze: naratarul explicit și naratarul im –
plicit. Naratarul explicit este ipostaza naratarului care beneficiază de
mărci discursive clare. Am considerat ca mărci discursive clare pronu –
mele sau verbele la persoana a II-a, suprajustificările, interogațiile și
exclamațiile retorice, negațiile, pronumele și expresiile impersonale,
vocativul, interjecțiile, interogațiile sau falsele interogații. În general,
marca discursivă clară este cea care dezvăluie dialogul naratorului cu
„celălalt” sau cu sine. Naratarul declarat este ipostaza naratarului pe
care îl vizează naratorul discursului, cel pe care îl declară și îl are în
vedere ca destinatar al mesajului său global. Fiind o ipostază a narata –
rului explicit, naratarul declarat beneficiază de mărci discursive clare,
dar se poate identifica nu numai la nivelul analizei discursului, ci și la
nivelul analizei istoriei. Naratarul nedeclarat, fiind o categorie a narata –
rului explicit, beneficiază de mărci discursive, dar este vizat în discur –
sul naratorului care se adresează naratarului declarat. În acest caz, vom
analiza contextul discursului, identificăm naratarul declarat, apoi vom
distinge mărcile discursive care vizează alt naratar decât cel declarat. Ș i

RECITIREA CLASICILOR163
identificarea naratarului nedeclarat presupune corelarea analizei dis –
cursului cu analiza istoriei. Naratarul implicit este ipostaza naratarului
fără mărci discursive clare. El poate fi identificat mai ales prin corela –
rea analizei discursului cu analiza istoriei. Naratarul implicit apare ca o
intuiție a naratorului în legătură cu receptarea discursului lui de un alt
naratar decât cel vizat. Intuiția acestui posibil receptor are repercusiuni
asupra discursului său, îl cenzurează sau îl nuanțează, după caz.
Aplicație
Hanu-Ancuței de Mihail Sadoveanu este un ciclu de povestiri în ramă,
care, prin specificul construcției sale, face ca jocul instanțelor comuni –
cării narative să fie deosebit de interesant. Dispunerea vocilor narative
și a naratarilor vizați nu este ușor de identificat, cum ar părea la o primă
lectură, ceremonialul povestirii ascunzând sau revelând relații inedite
care influențează interpretarea sensului.
Analiza naratarului, ca instanță fictivă a unui discurs narativ literar, nu
se poate realiza fără analiza raportului pe care naratorul îl stabile ște cu
acesta, în contextul istoriei. De aceea, vom utiliza trei întrebări pentru a
stabili naratorul discursului, destinatarul acestuia, respectiv relația dintre
cele două instanțe. Întrebarea cine poveste ște? descoperă, evident, vocea
narativă. Întrebarea cui poveste ște? stabile ște naratarul, respectiv destina –
tarul discursului narativ, sau „urechea internă” a acestuia, iar întrebarea
în ce scop poveste ște? descoperă raportul dintre cele două instanțe, cea a
naratorului și a naratarului, precum și tipul de naratar vizat.
T extul Hanu-Ancuței este construit dintr-o serie de nouă povestiri în –
cadrate de o povestire-ramă. Rama nu funcționează doar ca un cadru,
ci asigură și liantul între cele nouă povestiri. Acest tip de organizare –
povestire în povestire – determină câteva precizări asupra instanței
naratorului. Vocea narativă care formează discursul ramei aparține
unui narator neidentificat, fără nume propriu, care preia și funcția de
naratar intradiegetic al celor nouă povestiri. Voi numi această voce na-
rator principal . Voi considera ca secundari naratorii celor nouă poves –
tiri, indiferent de statutul pe care îl au în istoria povestită de ei, cel de
erou, de martor al experienței unui alt erou, sau de narator al unei isto –
rii auzite. Naratorii secundari sunt identificați prin nume proprii, care

164
ROMÂNĂ
se dezvăluie fie prin intermediul naratorului principal, la începutul sau
la sfâr șitul povestirii narate de ei, fie prin vocea proprie, sau prin vocea
altui personaj.
În funcție de tipurile de naratori și de nivelul la care î și desfăș oară dis –
cursul, apar diverse tipuri de naratari. Naratorul principal menține o
relație directă cu un naratar extradiegetic, iar statutul său dublu, de na –
rator și naratar, îi permite intermedierea între nivelul intradiegetic și
cel extradiegetic. A șadar, la întrebarea cine poveste ște? în Hanu-Ancuței ,
răspunsul este naratorul principal și naratorul secundar, care se mo –
difică în funcție de nivelul la care este identificat, precum și de fiecare
dintre cele nouă istorii. Întrebarea cui poveste ște? identifică naratarul
extradiegetic, respectiv naratarul intradiegetic, în funcție de aceleași
criterii care stabilesc naratorul. Întrebarea în ce scop poveste ște? nuan –
țează tipul de naratar și reglează raportul cu naratorul său.
Ne propunem aici să analizăm discursul naratorului principal din po –
vestirea-ramă și discursul naratorului secundar din prima povestire,
Iapa lui Vodă .
Ciclul de povestiri este deschis de vocea naratorului principal care tra –
sează coordonatele temporale și spațiale în care se desfăș oară istoria
narată. Aceste coordonate sunt destinate orientării naratarului extra –
diegetic, formării unei reprezentări despre contextul povestirii: „Într-o
toamnă aurie am auzit multe pove ști la Hanul Ancuței. Dar asta s-a
întâmplat într-o îndepărtată vreme, demult, în anul în care au căzut de
Sântilie ploi năpraznice și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru
în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar ni ște păsări cum nu s-au
mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; și moș
Leonte, cercetând cartea lui de zodii și tălmăcind semnele lui Iracle-
Împărat, a dovedit cum că acele păsări cu penele ca bruma s-au ridicat
rătăcite din ostroavele de la marginea lumii și arată veste de război între
împărați și biel șug la vița de vie” .
Reprezentarea timpului și a spațiului este specifică basmului și are ca
scop realizarea unei atmosfere fabuloase. Cu toate că apar toponime cu
referent real, indeterminarea temporală are ca efect sustragerea narata –
rului extradiegetic oricărei relații cu „realitatea” . Naratarul extradiegetic
construit de discursul naratorului principal este plasat într-un context

RECITIREA CLASICILOR165
mitic, atemporal și aspațial. Se realizează astfel o relație indisolubilă
între naratorul principal și naratarul său, care este determinat să func –
ționeze, alături de narator, în convenția specifică basmului – fabulosul.
Fabulosul presupune disponibilitatea naratarului de a accepta exis –
tența evenimentelor supranaturale8. Naratorul deschide în acest fel
câmpul de receptare a naratarului spre orice eveniment care urmează
să construiască istoria9. În acest orizont de aș teptare se înscrie atât po –
vestea hanului, cât și cele nouă povestiri ale sale. Se remarcă descrierea
hanului, care vizează același efect de fabulos: „T rebuie să știți dumnea –
voastră10 că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea ni ște zi –
duri groase de ici până acolo , și ni ște porți ferecate cum n-am mai văzut
de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe
și nici habar n-aveau dinspre partea hoților… ” (Sadoveanu: 2005, 3).
T rimiterea spre basm și convenția sa – fabulosul – este motivată și de
specificul discursului narativ caracterizat de oralitate. În acest sens,
citatul de mai sus ilustrează relația directă narator – naratar, compara –
bilă cu relația povestitor oral – ascultător. În afară de adresarea directă,
apar deicticele „ici” și „acolo” indicând o apropiere a celor două in –
stanțe narative, prezența lor în același spațiu . Odată instituită această
relație, comparațiile și toponimele au rolul de a identifica bagajul de
cunoș tințe pe care îl posedă naratarul: „Porțile stăteau deschise ca la
domnie. Ș i prin ele, în zilele line de toamnă, puteai vedea valea Moldo –
vei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Cea –
hlău și Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt
și toate ale depărtării se ș tergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile
luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbreli –
te. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau pove știle… ”
(Sadoveanu: 2005, 4). Se remarcă introducerea elementelor specifice
atmosferei de basm alături de cele cu referent real, realizându-se o în –
globare a realului în fabulos. Naratarul este inclus în acest univers în
care reperele „reale” sunt transfigurate de cele supranaturale.
Naratorul secundar al primei istorii este comisul Ioniță. El este intro –
dus de naratorul principal ca personaj al povestirii hanului. De aceea,
portretul său este destinat naratarului extradiegetic, care îl receptează
prin intermediul naratorului principal. Naratorul principal î și exprimă
mai întâi sentimentele față de comis: „Stătea stâlp acolo, în acele zile

166
ROMÂNĂ
grase și vesele, un răze ș străin, care mie îmi era drag foarte. ” (Sadovea –
nu: 2005, 4). Naratarul extradiegetic este orientat în receptarea perso –
najului, acest fenomen repetându-se de fiecare dată când un personaj
nou intră în istoria hanului.
De exemplu, în cazul călugărului Gherman, care preia funcția de nara –
tor secundar al povestirii Haralambie , naratorul principal marchează
intrarea sa în scenă, înregistrându-i gesturile pentru naratarul extra –
diegetic: „Atunci cu mare dragoste și plăcere s-a râdicat din colțul lui
călugărul cel care venea de la munte, și cumpănindu- și oala în dreptul
bărbii, a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse și se îndeletnicise
cu oala și mai nu-l vedeam din barbă. ” (Sadoveanu: 2005, 10). Introdu –
cerea în scenă a naratorului secundar este, în acest caz, doar consemna –
tă, prin câteva elemente considerate semnificative.
În cazul personajului Niculai Isac, intrarea în istoria hanului se consti –
tuie ca o „poveste” separată, în care se descrie mai întâi cadrul interior
al hanului, starea personajelor din han care aș teaptă cu nerăbdare po –
vestea promisă de comisul Ioniță, apoi cadrul exterior, din care se în –
cheagă portretul căpitanului Isac: „Înspre munți erau pâcle neclintite;
Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate și-ntr-o lini ște ca
din veacuri; și câmpurile erau goale și drumurile erau pustii în patru
zări; iar călărețul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe de –
părtate tărâmuri. Ș i cum ajunse drept la han coti, căci aici îi erau sorții
să se oprească, – î și scoase pălăria de pâslă neagră și ne pofti la toți bună
ziua și noroc bun. ” (Sadoveanu: 2005, 27). Naratorul principal î și asu –
mă rolul de a prezenta naratarului extradiegetic atmosfera în care apare
personajul, atmosferă care contribuie la caracterizarea lui. Fundalul și
momentul în care se profilează portretul căpitanului Isac este în directă
legătură cu impresia pe care o lasă acest personaj naratarului extradie –
getic. Scopul naratorului este de a construi un orizont de aș teptare față
de personaj, pe de o parte, și de a reface atmosfera fabuloasă inițială, pe
de altă parte. Ș i de această dată, naratorul principal realizează portretul
personajului fără să-l numească, notând impresia pe care i-o produce:
„Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și barba rotunjită, cu nas vultu –
resc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseță și bărbăție, de și
ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu. ” (Sadoveanu:
2005, 27).

RECITIREA CLASICILOR167
O altă modalitate de a introduce personajele care vor prelua funcția de
narator secundar este ilustrată de începutul povestirii Județ al sărma –
nilor : „S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proțap, un om mătăhălos,
și s-a arătat în lumina focului pășind legănat. Numai după cum aducea
picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaș te că-i cioban.
Se vedea asta însă și după glugă, după căciula dintr-un berbec, după
chimirul lat și lustruit și mai ales după căme șa scorțoasă de spălături
în zer. ” (Sadoveanu: 2005, 54). Naratorul principal nu se limitează la
a spune că personajul este un cioban, ci justifică față de naratarul său
această categorisire, apelând la elemente semnificative de portret, pen –
tru o reprezentare clară a personajului.
De fapt, portretul personajelor anticipează și felul lor de a povesti, sau
evenimentul despre care personajul narator secundar urmează să po –
vestească. De exemplu, ciobanul Constandin Moțoc este un om greoi
și necioplit, povestirea lui se referă la răzbunare, cuprinde un eveni –
ment sângeros, iar capacitatea naratorului secundar de a menține aten –
ția naratarului intradiegetic este slabă. Naratorul secundar este lipsit de
talent și suplețe în mânuirea cuvântului.
Un alt exemplu în acest sens este și introducerea în istorie a negustoru –
lui Dămian: „…dar, prin negura serii, s-auziră strigăte și zarvă pe drumul
Sucevei. ” (Sadoveanu: 2005, 62). Povestea negustorului se țese în mare
parte dintr-un dialog între Dămian și cei aflați la han, iar reacția ascultă –
torilor la cele spuse de naratorul secundar este zgomotoasă, veselă.
Așadar, scopul naratorului principal, atunci când redă atmosfera sau
portretul personajelor, este de a orienta receptarea naratarului extra –
diegetic, de a-i crea un orizont de aș teptare, sau de a-i induce propria
opinie asupra personajelor din istorie.
Naratorul principal intervine și în discursul personajelor cu funcție de
narator secundar. Aceste comentarii, inserate pe parcursul celor nouă
povestiri, au, în general, rolul de a surprinde atitudinea naratorului
secundar în timp ce- și împărtăș ește naratarului intradiegetic colec –
tiv povestea. De asemenea, naratorul principal redă impresia pe care
o produce povestea asupra naratarului intradiegetic: „Noi, gospoda –
rii și cărăușii din Ț ara-de-Sus, am rămas tăcuți și mâhniți. ” (Sadovea –
nu: 2005, 41) sau „Ș i părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al

168
ROMÂNĂ
nemților, l-am lăsat pe negustor să- și isprăvească istorisirea călătoriei
lui. ” (Sadoveanu: 2005, 69), „Noi am făcut iar mare zvoană, ridicând
ulcelele spre barba cinstitului negustor. ” (Sadoveanu: 2005, 72).
Naratorul principal se identifică, în ipostaza de naratar intradiegetic,
numai prin pronumele personal la persoana I plural, indicând poziția
solidară cu a celorlalte personaje cu aceeași funcție. Pe lângă această
marcă apare și sintagma „gospodarii și cărăușii din Ț ara-de-Sus” , indi –
când cu termeni vagi identitatea grupului. Atitudinea naratorului prin –
cipal este modestă și este declarată încă de la început, precizând că a
auzit multe pove ști, nu că ar fi avut privilegiul de a povesti la rândul său
celorlalți. Însă poziția privilegiată de narator principal îi permite regia
vocilor narative, comentariul asupra atmosferei și personajelor, orien –
tarea opiniei naratarului extradiegetic. Acest general „noi” este utilizat
cu consecvență, naratorul principal rămânând în culisele spectacolu –
lui istorisirilor, inclusiv prin absența unui nume propriu. Pronumele
personal, persoana I singular „eu” apare foarte rar, numai atunci când,
în cadrul dialogului, naratorul î și dă cuvântul pentru o replică: „Care
minciuni, mătuș ă Salomie? întreb eu. ” (Sadoveanu: 2005, 82). Această
marcă a naratorului are repercusiuni și asupra naratarului extradiegetic
care, vizavi de „eu” ar fi exclus, iar în „noi” este inclus.
O situație specială se regăse ște în cadrul povestirii Orb sărac . Naratorul
dovede ște o atenție deosebită, încă de la început, față de personajul pe
care „Mulți dintre tovarășii mei nu-l băgaseră încă în samă” , împărtășind
naratarului extradiegetic chiar un fragment de monolog interior: „Bătrâ –
nul e orb, mi-am zis eu privindu-l. ” (Sadoveanu: 2005, 73). O atenție
deosebită este acordată și cadrului desfăș urării acestei povestiri: „O clipă
sfatul nostru conteni, ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi și trâmbiță –
rile cucoșilor, întăi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stânsă,
într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei. ” (Sadoveanu: 2005, 75).
Naratorul secundar este observat îndeaproape pregătindu-se să cânte
balada din cimpoi: „T rase spre el pliscul cimpoiului și umflă c-un răsu –
net adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, și
el țipă, o dată scurt, ca și cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormăi ș -a da
sunet de cântec vechi. ” (Sadoveanu: 2005, 76).
Modalitatea pe care o găse ște naratorul principal de a transmite mesa –
jul personajului nu este prin referirea la conținut, ci la efectul pe care îl

RECITIREA CLASICILOR169
are cântecul asupra sa, ca naratar intradiegetic: „Iarăși izbucni în surlă
chemarea de demult. O simțeam în mine ca o bătaie de inimă a oa –
menilor care au fost și nu mai sunt pe acest pământ. Auzeam pentru
întâia oară cântecul acesta al păstorilor și luam aminte la mioara care
se tânguia și vorbea omene ște cu stăpânul său despre moartea lui… ”
(Sadoveanu: 2005, 76).
Am analizat mai sus raportul naratorului principal cu naratarul extra –
diegetic încercând să răspund la întrebarea în ce scop poveste ște?. Se
conturează astfel tipul de naratar vizat de naratorul principal. Mărcile
naratarului sunt clare la începutul discursului, adresarea este directă,
naratarul extradiegetic este deci explicit declarat, identificat prin „să
știți dumneavoastră” , verbul și pronumele la persoana a II-a. T otuși
aceasta este singura marcă discursivă clară care identifică un naratar
explicit declarat. Pe parcursul derulării istoriei hanului, naratarul ex –
tradiegetic explicit declarat se estompează devenind implicit. Această
metamorfoză care, la nivelul discursului este reprezentată de absența
mărcilor clare, poate fi explicată: naratarul extradiegetic este conside –
rat prezent în situația de comunicare, iar naratorul principal, din acest
motiv, nu-l mai interpelează.
Ținând cont de strategiile de implicare și de orientare a naratarului ex –
tradiegetic, pe care le-am demonstrat mai sus, scopul naratorului prin –
cipal este de a transgresa limitele diegezei prin rolul său de intermedia –
tor între planul intradiegetic și cel extradiegetic.
Naratorul secundar al povestirii Iapa lui Vodă este comisul Ioniță. El
poveste ște o întâmplare din tinerețe când s-a întâlnit cu Vodă și, fără
să știe cu cine vorbe ște, are o atitudine îndrăzneață față de domnie.
Deși se întâlne ște și a doua oară cu Vodă, de această dată cunoscându-l,
comisul Ioniță î și păstrează atitudinea, dovedind aceeași îndrăzneală,
sinceritate și consecvență. Povestea este amuzantă, iar naratorul secun –
dar recurge la toate mijloacele de menținere a interesului naratarului
intradiegetic explicit declarat colectiv. Pretextul povestirii este iapa de –
scrisă de naratorul principal ca fiind „…un cal vrednic de mirare. Era
calul din poveste, înainte de a mânca jar. Numai pielea și ciolanele!”
(Sadoveanu: 2005, 4). Scopul naratorului secundar este însă de a se
face cunoscut personajelor care îl ascultă, de a-i impresiona, nu atât
prin ceea ce poveste ște, ci prin felul în care poveste ște.

170
ROMÂNĂ
Așadar, la întrebarea cine poveste ște? răspunsul este naratorul secundar
comisul Ioniță. Cui poveste ște? – naratarului intradiegetic explicit de –
clarat, identificat prin mărci ca adresarea directă, vocativul, pronume
și verbe la persoana a II-a, deictice, interjecții. Iată câteva exemple:
„Cum vă spuneam, domnilor mei , eu stam aici, în acest loc , gata de ducă,
cu picioru-n scară. Ș i iaca , numai ce aud pocnind harapnic și duruind
trăsură pe arcuri. ” (Sadoveanu: 2005, 5). Răspunsul la întrebarea în ce
scop poveste ște? sau intervine pe parcursul istoriei hanului nuanțează
statutul său special în cadrul larg al ciclului de povestiri.
După istoria pe care o poveste ște la început, comisul Ioniță promite
să spună „o povestire mai straș nică și mai minunată decât cea cu iapa
lui Vodă” (Sadoveanu: 2005, 10). De fiecare dată când se pregăte ște
să înceapă, intervine un alt narator secundar care î și spune povestea,
momentul aș teptat de naratarul intradiegetic colectiv amânându-se. El
câștigă atenția naratarului intradiegetic și o menține pentru celelalte
istorii. De exemplu, înainte de povestirea Balaurul : „– Frații mei! a în –
ceput cu mare putere comisul Ioniță, și s-a râdicat în picioare, cât era
de nalt și de uscat; adevărat mărturisesc în fața lui Dumnezeu că isto –
risirea cuvioșiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuș mă;
dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat și mai înfricoș at!”
(Sadoveanu: 2005, 17). Scenariul se repetă, cu mici modificări, înain –
tea fiecărei povestiri.
Comisul Ioniță, aș a cum se observă și în fragmentul citat, funcționează
și ca reper în stabilirea valorii unei istorii, mai ales că fiecare povesti –
re este comparată cu cea încă nepovestită. De altfel, vocea naratorului
principal consemnează de fiecare dată nerăbdarea cu care personaje –
le de la han aș teaptă povestea promisă, care depăș ește, după spusele
comisului, toate celelalte povestiri auzite: „– S-ascultăm povestirea
cinstitului comis!” (Sadoveanu: 2005, 17) sau „În sfâr șit venise acel
mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere
istorisirea preacinstitului nostru comis Ioniță de la Drăgăne ști. ” (Sado –
veanu: 2005, 62).
Comisul Ioniță nu reuș ește să spună povestirea promisă, dar reprezintă
un catalizator al celorlalți naratori secundari, pentru că, de și dore ște
să povestească, de fiecare dată cedează locul altei voci narative, iar la
nivelul istoriei este perceput ca fiind cel mai curios să afle întâmplările

RECITIREA CLASICILOR171
altora: „Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare?” (Sadoveanu:
2005, 28).
Personajul comisul Ioniță poate fi considerat o proiecție a naratarului
extradiegetic în diegeză. El este personajul cu rol de narator secundar al
primei povestiri, Iapa lui Vodă . În cadrul larg al istoriei hanului, el poate fi
considerat naratarul extradiegetic care nu- și poate spune istoria, judecă
celelalte povestiri în funcție de propria povestire, se implică ascultând
activ și determinând pe ceilalți să povestească cât mai frumos, pentru că
este un receptor curios și exigent. Considerând adevărată această ipoteză
și având în vedere că toate personajele naratori secundari se raportează
la comisul Ioniță, fie adresându-i-se direct, fie cerându-i permisiunea să
povestească înaintea lui, putem considera că naratarul extradiegetic este
vizat indirect, de fiecare narator secundar. Ipoteza ca personajul comisul
Ioniță să fie o proiecție a naratarului extradiegetic justifică și lipsa mărci –
lor clare de interpelare a naratarului extradiegetic de către naratorul prin –
cipal, care, aș a cum spuneam mai sus, îl consideră prezent.
Complexitatea raporturilor între instanțele discursului din ciclul de
povestiri Hanu-Ancuței ilustrează o povestire despre povestire, un
spectacol al „vocilor” și „urechilor” regizate de naratorul principal, care
își încheie cuvântul privind spre personajul preferat (naratarul său?):
„Și comisul Ioniță însuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpita –
nul Niculai sărutându-l, a uitat cu desăvâr șire că trebuie să ne spuie o
istorie cum n-am mai auzit. ” (Sadoveanu: 2005, 90).
1 Umberto Eco, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă
în textele narative, în românește de Marina Spalas, prefață
de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers, București,
1991, p. 86.
2 T oate trimiterile din acest articol se referă la volumul
Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancuței , Editura Agora, Bucu –
rești, 2005.
3 Gerald Prince, Introduction à l`étude du narrataire ,
„Poétique” , nr. 14, 1973, p. 178-196.
4 Mary Ann Piwowarczyk, The narratee and the situation of
enunciation: A reconstitution of Prince`s theory , Genre, 9, 1976.
5 Gérard Genette, Nouveau discours du récit , Paris, Éditi –
ons du Seuil, 1983, p. 90-93.
6 Gérard Genette, Figures III , Éditions du Seuil, 1972, p.
265-267.Note

172
ROMÂNĂ
Bibliografie 1. Umberto Eco, Lector in fabula. Cooperarea interpre –
tativă în textele narative , în românește de Marina Spa –
las, prefață de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers,
București, 1991.
2. Gérard Genette, Introducere în arhitext. Ficțiune și
dicțiune , traducere și prefață de Ion Pop, Editura Univers,
București, 1994.
3. Gérard Genette, Nouveau discours du récit , Éditions du
Seuil, Paris, 1983.
4. Gérard Genette, Figuri , selecție, traducere și prefață
de Angela Ioan și Irina Mavrodin, Editura Univers,
București, 1978.
5. Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de
vedere , traducere de Angela Martin, studiu introductiv de
Mircea Martin, Editura Univers, București, 1994.
6. Mary Ann Piwowarczyk, The narratee and the situa –
tion of enunciation: A reconstitution of Prince`s theory , in
„Genre” , nr. 9, 1976.
7. Gerald Prince, Introduction à l`étude du narrataire , in
„Poétique” , nr. 14, 1973.
8. Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancuței , Editura Agora, Bu –
cure ști, 2005.
9. Tzvetan T odorov, Introducere în literatura fantastică ,
Editura Univers, Bucure ști, 1973. 7 Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de
vedere , traducere de Angela Martin, studiu introductiv de
Mircea Martin, Editura Univers, București, 1994.
8 Cf. Tzvetan T odorov, Introducere în literatura fantastică ,
Editura Univers, Bucure ști, 1973.
9 Cf. Gérard Genette, Ficțiune și dicțiune , Editura Univers,
Bucure ști, 1994.
10 Sublinierile ne aparțin pentru a pune în evidență măr –
cile naratarului.