Seria Collegium. Psihologie este inițiată de Adrian Neculau. [602775]

Collegium
Psihologie

Seria Collegium. Psihologie este inițiată de Adrian Neculau.
© 2015 by Editura POLIROM
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parțială, multi plicarea prin orice mijloace
și sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la
dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului repre zintă o încălcare a legislației cu
privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Foto copertă:
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iași, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506București, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României:
Psihologia riscului / vol. coord. de Corneliu Havârneanu și Grigore Havârneanu. – Iași : Polirom, 2015
Bibliogr.
ISBN print: 978‑973‑46‑5217‑4
ISBN ePub: 978‑973‑46‑xxxx‑x
ISBN PDF: 978‑973‑46‑xxxx‑x
I. Havârneanu, Corneliu (coord.)
II. Havârneanu, Grigore (coord.)
xxxxxxxxxxxxxxxxxx
Printed in ROMANIA

POLIROM
2015Volum coordonat
de Corneliu Havârneanu și Grigore Havârneanu
Psihologia riscului

Cuprins
Prezentarea autorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Cuvânt‑înainte (Corneliu Havârneanu, Grigore Havârneanu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Capitolul 1. Riscul din perspectivă psihologică ( Grigore Havârneanu ) . . . . . . . . . . . . . . .15
Capitolul 2. Emoțiile și decizia în condiții de risc ( Andrei C. Miu, Mirela Bîlc ) . . . . . . . . .37
Capitolul 3. Abordarea riscului din perspectiva psihologiei dezvoltării
(Oana Benga, Dana Opre) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .49
Capitolul 4. Atitudinea față de risc. Perspectiva psihologiei sociale
(Simona Popușoi, Corneliu Havârneanu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .79
Capitolul 5. Factori individuali asociați perceperii și asumării riscului
(Corneliu Havârneanu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .93
Capitolul 6 . Managementul riscului ( Grigore Havârneanu, Cornelia Măirean) . . . . . . . . 11 3
Capitolul 7. Evaluarea riscului infracțional: de la abordări statice la mecanisme dinamice
(George Visu‑Petra, Adrian Opre, Laura Visu‑Petra) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .133
Capitolul 8. Psihologia riscului și siguranța în trafic ( Corneliu Havârneanu) . . . . . . . . . .159
Capitolul 9. Schimbarea riscantă în grupuri ( Ștefan Boncu ) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .181
Capitolul 10. Abordări psihologice ale riscului în antreprenoriat ( Sebastian Pintea) . . . . .201
Capitolul 1 1. Evaluarea, percepția și asumarea riscurilor în organizații
(Daniela Victoria Zaharia ) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .231
Capitolul 12 . Riscul environmental ( Andrei Holman și Ștefan Boncu ) . . . . . . . . . . . . . .245
Capitolul 13. Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie
(Maria Nicoleta Turliuc) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .265
Capitolul 14. Riscuri pentru sănătate. Comunicare și schimbare comportamentală
(Daniela Muntele Hendreș) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .287
Capitolul 15. Risc și psihoterapie ( Camelia Soponaru) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .305
Capitolul 16. Riscul din perspectiva traumei psihice ( Cornelia Măirean) . . . . . . . . . . . .323

Prezentarea autorilor
OANA BENGA este profesor doctor în cadrul Departamentului de Psihologie al Facultății de
Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, și director
fondator al Laboratorului de Psihologia Dezvoltării. Interesele sale de cercetare reflectă o
perspectivă integrativă asupra dezvoltării umane, focalizându‑se pe: mecanismele intrinsece (temperament, procesări atenționale) și extrinsece (parenting, socializarea emoțiilor) ale auto‑reglării în copilăria timpurie, variabilitatea interindividuală și factorii predictivi ai psihopato‑logiei dezvoltării, corelatele neuronale ale dezvoltării atipice. Este vicepreședintă a Asociației
de Științe Cognitive din România, distinguished Sackler Network Scholar, Sackler Institute
for Developmental Psychobiology, New Y ork, membră a Society for Research in Child
Development și a International Congress of Infant Studies. A publicat ca autor, coautor și/sau coordonator 6 cărți, 16 capitole în volume (5 internaționale) și peste 70 de articole în reviste
cu factor de impact sau indexate în baze de date internaționale.
MIRELA BÎLC este doctorand la Școala doctorală „Psihologie cognitivă aplicată” din cadrul
Departamentului de Psihologie al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea
„Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, sub coordonarea prof. univ. dr. Andrei C. Miu. Cercetările sale, desfășurate în cadrul Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive, se axează pe diferențele interindividuale în abilitatea de reglare emoțională, folosind metode psihologice și biologice. În
2012 a primit Bursa de Performanță Științifică a Universității „Babeș‑Bolyai” pentru un proiect
de cercetare despre decizia economică. Este psiholog clinician și prihoterapeut cognitiv‑com‑portamental sub supervizare, activitatea sa clinică fiind focalizată pe problemele emoționale.
ȘTEF AN BONCU este doctor în psihologie, conferențiar universitar în cadrul Facultății de
Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Predă cur ‑
suri de psihologie socială, psihologia mediului, psihologia negocierii și influență socială. A publicat: Devianța tolerată (2000), Procese interpersonale (2005), Negocierea și medierea
– perspective psihologice (2006), Manual de psihologie socială aplicată (în colab., 2007). La Editura Polirom a publicat: Psihologie. Manual pentru clasa a X‑a (în colab., 2000),
Psihologia influenței sociale (2002, carte distinsă cu Premiul „Constantin Rădulescu‑Motru”
al Academiei Române), Psihosociologie școlară (în colab., 2013), Psihologie socială clinică
(în colab., 2014) și Emoțiile complexe (în colab., coord., 2015).
CORNELIU HA VÂRNEANU este doctor în psihologie, profesor universitar în cadrul Facultății
de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, directo‑
rul Departamentului de Psihologie. Domeniile sale de cercetare sunt siguranța și securitatea în transporturi și psihodiagnosticul. A publicat: Resurse umane și strategii de consultanță
(2002), Evaluarea psihologică a conducătorilor auto (201 1), a coordonat două volume:
Agresivitatea în școală (împreună cu Laurențiu Șoitu, 2001) și Cunoașterea socială. Teorii și

8
Prezentarea autorilor
metode (2002). La Editura Polirom a publicat Cunoașterea psihologică a per soanei. Posibilități
de utilizare a computerului în psihologia aplicată (2000). Publică în numeroase reviste de
specialitate ( Transportation Research Part F: Psychology and Behaviour, Analele Universității
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Social and Behavioral Sciences ) .
GRIGORE HA VÂRNEANU este doctor în psihologie socială, titlu științific pe care l‑a obți‑
nut la Universitatea La Sapienza (Roma, Italia). În prezent este cercetător în cadrul International
Union of Railways (UIC, Paris), Divizia de Securitate, unde lucrează în mai multe proiecte
europene. Interesele sale de cercetare includ: siguranța și securitatea transporturilor, repre‑zentările sociale, devianța masivă de la norme și motivațiile din spatele comportamentelor
riscante, agresive ori iraționale. A publicat Psihologia transporturilor. O perspectivă psiho‑
socială (Polirom, 2013) și peste 15 articole științifice în reviste naționale, dar și în reviste
internaționale recunoscute în prevenția riscurilor ( Accident Analysis & Prevention, Transportation
Research Part F: Traffic Psychology and Behaviour ) .
ANDREI HOLMAN este doctor în psihologie, conferențiar în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Departamentul de Psihologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Susține cursuri de psihologie cognitivă, metodologia cercetării, analiza datelor și
evaluare psihologică. Interesele sale de cercetare includ interacțiunile dintre emoții și procesele
cognitive, psihologia traficului auto, psihologia moralității, psihologia corpului și a modifică‑rilor corporale, psihologia donării de organe etc. Este autor sau coautor a peste 30 de publi‑
cații (articole, capitole de carte), între care o serie de articole în reviste indexate ISI.
CORNELIA MĂIREAN este doctor în psihologie și asistent universitar în cadrul Facultății
de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Domeniile
sale de interes includ: stresul și pierderea traumatică, adaptarea cognitivă și emoțională, reziliența și dezvoltarea personală. A publicat în calitate de autor și coautor studii în volume
colective, în reviste indexate ISI sau în alte baze de date de prestigiu, precum și Psihologia
traumei (Polirom, în colab., 2014).
ANDREI C. MIU este profesor doctor în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Departamentul de Psihologie, Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. A fondat și
conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive (http://cognitive‑neuroscience.ro), unul dintre primele grupuri de cercetare din România cu activitate în domeniul neuroștiințelor cognitive.
Cercetările sale se concentrează asupra emoțiilor și controlului acestora, dintr‑o perspectivă
interdisciplinară care integrează metode din psihologia experimentală, neuroștiințele cognitive și genetica moleculară. Predă cursuri de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală
și este coordonator de doctorat în psihologie. A fost bursier Fulbright la Universitatea Stanford
și a primit numeroase premii pentru activitatea sa științifică și didactică.
DANIELA MUNTELE HENDREȘ este doctor în psihologie și conferențiar în cadrul Facultății
de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În volu‑mul Starea subiectivă de bine. Consolidarea ei prin acțiuni psihologice (2009) prezintă cer ‑
cetările realizate în cadrul programului doctoral. Alte peste 30 de publicații, articole științifice și capitole de cărți ilustrează preocupările sale științifice, educaționale și profesionale legate de factori controlabili, intrapsihici și interpersonali, importanți pentru sănătate.
ADRIAN OPRE este profesor universitar în cadrul Departamentului de Psihologie, director
al Școli doctorale „Psihologie cognitivă aplicată”, Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca,

Prezentarea autorilor9
și președintele Asociației de Științe Cognitive din Romania. Domeniile sale de competență știn‑
țifică și practică sunt: psihologia cognitivă, personalitatea – diagnoză și intervenție, consilierea
psihologică, aplicații ale paradigmei cognitiv‑comportamentale în contexte educaționale, ogani‑zaționale și juridice. Este membru în mai multe asociații științifice și profesionale naționale și internaționale (Societatea Europeană de Psihologie Cognitivă, Asociația Europeană pentru
Terapie Comportamentală și Cognitivă etc.). A beneficiat de stagii de formare/cercetare și a fost
profesor/cercetător invitat la universități din SUA și Europa. Dintre volumele publicate, amintim:
Introducere în teoriile personalității (2003, 2006), Inconștientul cognitiv. Modele teoretice, suport
experimental și aplicații (Polirom, 2012) și Calitate și performanță în activitatea didactică uni‑
versitară (2013). A publicat peste 60 de articole științifice în reviste naționale și internaționale.
DANA OPRE este lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Psihologie și coor ‑
donator programe la Centrul pentru Inovare‑Dezvoltare, Universitatea „Babeș‑Bolyai” din
Cluj‑Napoca. Domeniile sale de interes și competență ștințific‑aplicativă sunt: psihologia
educației, evaluare și dezvoltare academică, aplicații ale psihologiei în domeniul educațional
și juridic. Este membru al unor asociații/societăți științifice și profesionale naționale (Asociația
de Științe Cognitive din România, Asociația de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale din România, Colegiul Psihologilor din România etc.). A beneficiat, în calitate de cercetător
invitat, de burse și stagii internaționale de cercetare la universitățile: New School University,
New Y ork, Washington University, Seattle, și Universiteit van Tilburg, Olanda. Dintre volumele publicate, menționăm: Evaluarea academică (în colab., 2002), Expertiza didactică universi‑
tară. Mutații paradigmatice și conceptuale (în colab., 2010) și Pionii reconstrucției curriculare
(în colab., 2012). Este autoarea a peste 25 de articole științifice publicate în reviste naționale și internaționale.
SEBASTIAN PINTEA este licențiat în sociologie și psihologie și lector doctor în cadrul
Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Departamentul de Psihologie, Universitatea
„Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. A absolvit un masterat în domeniul comunicării sociale și
relațiilor publice. Teza sa de doctorat a pus bazele unui nou domeniu de cercetare în România,
psihologia antreprenorială (Elemente de psihologie antreprenorială: repere teoretico‑experi‑
mentale, 2007). Printre domeniile sale de interes se numără și metodologia avansată a cerce‑
tării psihologice. A publicat articole teoretice și aplicative în domenii ale psihologiei clinice,
precum roboterapia și terapia prin realitate virtuală.
SIMONA POPUȘOI este licențiată în psihologie a Facultății de Psihologie și Științe ale
Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, absolventă a masteratului Evaluarea, formarea și consilierea psihologică a angajatului și doctorandă în psihologie a aceleiași facul‑
tăți. Domeniul de cercetare este psihologia transporturilor. Temele sale de interes sunt iden‑
tificarea factorilor individuali și sociali care determină stări afective negative și tendințe agresive participantului la trafic, precum și a strategiilor de reglare emoțională eficiente în
cazul conducătorului auto în contextul mobilității urbane.
CAMELIA SOPONARU este doctor în psihologie, conferențiar în cadrul Facultății de Psihologie
și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat: Une insti‑
tution en quatre lectures à travers une activité de groupe: l’Hygiène Mentale (2008), Espace
individuel et groupal pour penser la transition en Roumanie . Approche psychosociologique
clinique (201 1), Terapia tulburărilor de pronunție. Ghid practic pentru logopezi, educatori/
învățători, părinți (în colab., 2013) și Logopedie. Strategii terapeutice în corectarea tulbură‑
rilor de limbaj (în colab., 2013).

10
Prezentarea autorilor
MARIA NICOLETA TURLIUC este doctor în psihologie, profesor universitar în cadrul
Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Domeniile sale de interes includ: structuri și procese diadice/familiale, gender, violență familială, reacții la stres și traumă. A publicat opt volume, dintre care menționăm: Imaginar,
identitate și reprezentări sociale. Imaginea elementului alogen în mentalul colectiv românesc (2004), Psihologia cuplului și a familiei (2004), Psihosociologia comportamentului deviant
(2007), Violența în familie. Teorii, particularități și intervenții specifice (2009) și Psihologia
traumei (Polirom, 2014). A publicat peste 30 de capitole în volume și peste 50 de studii în reviste științifice, ISI și BDI (Journal of Loss and Trauma, Procedia – Social and Behavioral
Sciences , Revista de cercetare și intervenție socială, Revista română de bioetică, Psihologia
Socială , The Journal of International Social Research, Journal of Psychological and Educational
Research , International Journal of Education and Psychology in the Community etc .) .
GEORGE VISU‑PETRA este psiholog la Curtea de Apel Cluj‑Napoca și cadru didactic asociat la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Departamentul de Psihologie, Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, unde predă în cadrul programului masteral de psihologie judiciară. Interesele sale de cercetare se înscriu în acest domeniu aplicativ, concentrându‑se asupra investigării mecanismelor cognitive și psihofiziologice implicate în producerea com‑portamentului disimulant. Este coordonatorul colectivului de cercetare DECODE (DEception, COgnition and DEvelopment) din cadrul Centrului de Psihologie Cognitivă Aplicată, grup care își propune să dezvolte contribuția psihologiei judiciare din România la cercetarea inter ‑
națională.
LAURA VISU‑PETRA este conferențiar în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale
Educației, Departamentul de Psihologie, Universitatea „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, unde
predă cursuri despre dezvoltarea tipică și atipică. Este membru fondator și cercetător principal în cadrul Laboratorului de Psihologia Dezvoltării de la aceeași universitate, studiază dezvol‑tarea funcționării executive din perioada preșcolară până în adolescență. Studiile grupului de cercetare pe care îl coordonează sunt publicate în reviste importante din domeniul științelor dezvoltării.
DANIELA VICTORIA ZAHARIA este doctor în psihologie, lector în cadrul Facultății de
Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este impli‑cată în activități didactice aferente disciplinelor: psihologie organizațională, psihologia per ‑
sonalului, psihologia publicității, relații publice. Dintre lucrările sale, menționăm: Romanian
Managers and Human Resource Management (2007), Munca emoțională – cadrul pentru
studiul gestionării emoționale la locul de muncă (2009) și Managementul emoțiilor în orga‑
nizații (201 1) .

Cuvânt‑înainte
Se spune că cel mai mare risc este viața însăși. Deși formularea poate părea exagerată,
riscul este fără îndoială o dimensiune importantă a existenței umane și reprezintă un aspect
intrinsec al vieții cotidiene, fiind prezent la orice pas și în orice domeniu de activitate.
Din punct de vedere psihologic, riscul este un concept fundamental, enigmatic și polisemantic,
așa cum arăta și Jean‑Pascal Assailly în 1992. Natura fundamentală a riscului provine din faptul că el ne însoțește la orice pas încă din primele momente ale existenței noastre. Imediat după naș ‑
tere, nou‑născutul se confruntă cu două nevoi contradictorii: nevoia de securitate, reprezentată de atașamentul față de mamă, și nevoia de stimulare, satisfăcută prin explorarea mediului. Cea din urmă ascunde riscuri nebănuite, care sunt descoperite treptat, învățate și ulterior evitate sau asumate. Această dimensiune continuă pe măsură ce înaintăm în viață, manifestându‑se prin controlul indi‑vizilor asupra mediului și prin disponibilitatea de a căuta noi provocări.
În același timp, riscul este enigmatic deoarece nu este ușor observabil. Unele riscuri sunt
greu de detectat sau de recunoscut, iar altele rămân invizibile în fața percepției comune, fiind observabile doar de către experți sau de ochii experimentați. În plus, riscurile evoluează și se transformă odată cu societatea, ceea ce contribuie și mai mult la natura lor enigmatică. În unele cazuri, chiar și experții au dificultăți în a recunoaște prezența unui risc, deoarece ris ‑
curile noi sunt adesea neclare și ambigue. Din această perspectivă, riscurile ce ne sunt necu‑noscute astăzi ne vor fi probabil familiare în viitor.
Cu toate acestea, perceperea riscului nu este singura dimensiune importantă în psihologie
și tocmai de aici rezultă natura polisemantică a riscului. În funcție de perceperea subiectivă
a riscului, dar și de predispoziția față de risc – înțeleasă ca o dimensiune mai largă a perso‑
nalității –, indivizii evaluează riscul și ajung să ia decizii în situații mai mult sau mai puțin
incerte . Acceptarea și asumarea riscului pot fi deci determinate de mai mulți factori și de mai
multe situații de risc. În egală măsură, atitudinile și reprezentările indivizilor cu privire la
risc pot influența comportamentul riscant în contexte variate.
Toate conceptele subliniate mai sus ilustrează natura polivalentă a riscului, dar și faptul că
în psihologie fenomenul riscului are atât implicații teoretice, cât și practice. Pe de o parte, teoriile din anumite domenii ale psihologiei încearcă să modeleze comportamentele riscante ale indivizilor în baza unor constructe psihologice și să valideze respectivele teorii în urma studiilor realizate. Pe de altă parte, psihologia aplicată recunoaște că riscurile apar în cadrul tuturor activităților umane, dar sub forme diferite, în funcție de tipul, de modul de manifestare și de amploarea acestora. Din punct de vedere practic, riscul este definit în mod tradițional ca fiind opusul siguranței, altfel spus un nivel ridicat de risc atrage după sine scăderea sigu‑ranței într‑un domeniu dat și invers. Prin urmare, rolul practic al psihologiei este de a oferi suport și recomandări validate științific pentru creșterea siguranței în cele mai importante domenii de activitate în care riscurile sunt prezente: transporturi, organizații și antreprenoriat, sănătate, mediu etc. În același timp, ea poate contribui la înțelegerea și la reducerea unor riscuri în acele domenii care afectează nemijlocit siguranța persoanelor și starea de bine a individului (de exemplu, reducerea comportamentelor antisociale și infracționale, viața de

12
Cuvânt‑înainte
cuplu și de familie, activitatea psihoterapeutică, reducerea traumelor asupra sănătății psihice
și fizice).
Deși riscurile sunt prezente pretutindeni și importanța studierii lor din perspectivă psiho‑
logică este evidentă, constatăm că psihologia riscului este un domeniu încă în fază incipientă,
aspect reflectat și de numărul redus de publicații existente pe această temă în științele sociale.
La nivel internațional există doar câteva reviste științifice dedicate riscului: Journal of Risk
Research (Routledge), Journal of Risk and Uncertainty (Springer) și Risk Analysis (Wiley). Pe
lângă acestea, există o serie de reviste specializate care acceptă spre publicare articole pe tema riscului, dar în domenii specifice. De asemenea, unele cărți includ doar capitole izolate care tratează unele aspecte ale riscului sau cercetări prezentate la conferințe. Psihologia riscului este abordată global și unitar în foarte puține lucrări. Printre cele mai cunoscute și mai com‑prehensive manuale existente la nivel internațional menționăm: J.‑P . Assailly, The Psychology
of Risk (Nova Science Publishers, New Y ork, 2012), G.M. Breakwell, The Psychology of Risk
(Cambridge University Press, 2007) și D.R. Kouabenan, B. Cadet, D. Hermand și M.T. Muñoz
Sastre, Psychologie du risque: Identifier, évaluer, prévenir (eds., Bruxelles, De Boeck
Université, 2006). Acestea sunt printre puținele lucrări care abordează riscul din perspectiva
mai multor variabile psihosociale, dar și transversal, în funcție de mai multe domenii în care riscul este prezent. Cu toate acestea, nici un manual nu poate fi exhaustiv. Autorii lucrărilor menționate au decis să insiste pe anumite aspecte și să le ignore pe altele. De exemplu, în The
Psychology of Risk, G.M. Breakwell evidențiază importanța riscurilor din psihologia indus‑trială și organizațională, dar menționează doar în trecere problema riscurilor din transporturi. În plus, tratează laconic sau chiar deloc riscurile environmentale, pe cele din domeniul sănă‑tății sau pe cele din domeniul economic.
Lucrarea de față se înscrie pe aceeași linie, în sensul că își propune să fie un manual
integrativ, dar nonexhaustiv pe tema psihologiei riscului, și oferă o imagine de anamblu asu‑
pra cunoștințelor actuale din psihologie pe tema riscului. De asemenea, volumul oferă o
analiză a riscului în acele domenii ale psihologiei aplicate pe care le‑am considerat cele mai relevante pentru societatea românească și pentru activitatea psihologilor practicieni: transpor ‑
turi, organizații, antreprenoriat, sănătate, mediul înconjurător, mediul infracțional, viața de cuplu și de familie, activitatea psihoterapeutică sau domeniul psihotraumatologiei.
V olumul este structurat în 16 capitole, dintre care primele șase asigură reperele teoretice
și metodologice în psihologia riscului, iar următoarele zece abordează riscul din perspective
specifice ale psihologiei. Capitolul 1 prezintă o sinteză teoretică în domeniul perceperii ris ‑
cului și explorează factorii individuali și situaționali care afectează percepția, tolerarea,
acceptarea și asumarea riscului. În plus, capitolul prezintă cele mai importante teorii care explică adaptarea comportamentală în funcție de perceperea și de nivelul de acceptare a ris‑
cului. Capitolul 2 trece în revistă teoriile și unele rezultate empirice care susțin influența
emoțiilor asupra deciziei în condiții de risc, subliniind că emoțiile sunt ca o sabie cu două tăișuri, având atât efecte pozitive, cât și negative asupra proceselor cognitive. Capitolul 3 schițează traseul ontogenetic al perceperii riscului și al angajării în comportamente de risc,
sintetizând cele mai reprezentative abordări teoretice și empirice ale riscului din perspectiva
dezvoltării și punctând cronologic cele mai relevante achiziții în dezvoltare. Capitolul 4 con‑tinuă acest demers, discutând modul în care sunt construite social atitudinile față de risc. Odată
format, spectrul atitudinilor față de risc poate varia de la aversiunea față de risc până la cău‑
tarea riscului, dar relația dintre atitudinea față de risc și comportamentul riscant este uneori problematică. Capitolul semnalează și principalele limite medotologice în măsurarea atitudinii
față de risc. Capitolul 5 evidențiază importanța factorilor individuali asociați perceperii și
asumării riscului, mai ales în vederea elaborării unor strategii diferențiate de intervenție. Din
această perspectivă, vârsta, sexul, factorii ereditari și cei de personalitate, dar și aspectele
socioculturale devin variabile de maximă importanță pentru reușita strategiilor de intervenție

Cuvânt‑înainte13
canalizate spre grupuri‑țintă. Capitolul 6 abordează într‑o manieră neconvențională problema
managementului situațiilor de risc, oferind sugestii pentru prevenirea amplificării consecințelor
unor incidente complexe. Managementul riscului este analizat în trei etape: înainte de produ‑cerea unui eveniment riscant, în timpul producerii evenimentului, dar și după ce evenimentul
s‑a produs, având în vedere în special rolul factorului uman în aceste trei faze ale procesului.
V olumul continuă cu zece capitole dedicate unor probleme specifice studiate de ramuri
particulare ale psihologiei. Capitolul 7 propune aprofundarea metodelor de analiză a factorilor
etiologici și de menținere a comportamentului infracțional. După o sinteză critică a instru‑
mentelor utilizate în realizarea unor evaluări și predicții ale riscului de comportament infrac‑
țional și de recidivă, autorii analizează tipologia, valoarea informativă, dar și utilitatea
markerilor biologici în predicția riscului pentru comportamente antisociale. Apoi, capitolul 8
tratează amănunțit factorii individuali și situaționali de risc în traficul rutier, dar și implicația
lor pentru siguranța în trafic. Capitolul 9 dezbate influența grupurilor asupra deciziilor membri‑
lor, arătând în ce condiții deciziile individuale sunt mai riscante sau mai echilibrate în funcție de interacțiunea cu grupul social. Capitolul 10 analizează riscurile asociate demersului antrepre‑norial, mai exact, riscurile financiare, riscurile legate de oportunitățile de carieră, riscurile legate
de relațiile familiale și riscurile de ordin psihologic sau emoțional. Asumarea riscurilor antre‑
prenoriale este discutată din mai multe perspective teoretice. Capitolul 1 1 tratează riscurile în
organizații, cadrul de raportare fiind cel al securității și al siguranței în muncă: evaluarea și
prevenirea riscurilor de natură fizică, dar și a riscurilor asociate factorului uman. Riscurile psihosociale precum stresul profesional sunt de asemenea integrate. Capitolul 12 discută despre
riscurile enviromentale, mai exact, cele care afectează mediul natural și care pot avea consecințe
negative pentru oameni, de la încălzirea globală la inundații sau efectele negative ale pesticide‑lor în agricultură. Capitolul 13 inventariază factorii de risc ai instabilității maritale și familiale,
riscurile pe care și le asumă individul sau cuplul, potențialele consecințe negative asociate
acestor riscuri la nivel individual și diadic, precum și cum ar putea fi diminuate consecințele conduitelor de risc. Capitolul 14 expune cele mai importante concepte din psihologia sănătății
legate de risc și explică modul în care ele trebuie să se regăsească într‑o comunicare eficientă
și convingătoare despre risc, pentru a încuraja comportamentele sănătoase. Capitolul 15 anali‑
zează riscurile pe care le presupune psihoterapia atât pentru client, cât și pentru terapeut și
sugerează că măsurarea efectelor negative în psihoterapie trebuie să prezinte aceeași importanță
pe care o are în prezent studiul eficacității psihoterapiei. Ultimul capitol discută riscurile trau‑
melor asupra sănătății psihice și fizice, dar și asupra sistemului de credințe, relațiilor interper ‑
sonale și vieții profesionale, evidențiind că expunerea repetată la traume, mai ales în perioadele
critice de dezvoltare, prezice vulnerabilitatea viitoare la trăirea altor traume pe parcursul vieții.
În concluzie, diversitatea aspectelor psihologice cuprinse în acest volum și varietatea
temelor practice abordate permit ca cititorii interesați să își formeze o perspectivă de ansam‑blu relevantă asupra evoluției teoriilor, studiilor și principalelor concluzii din psihologia ris ‑
cului. În plus, recomandările și sugestiile ce transpar pe parcursul acestei lucrări sunt utile
practicienilor care se ocupă de creșterea siguranței în anumite domenii de activitate.
Dorim să le mulțumim tuturor autorilor pentru contribuțiile lor valoroase. Efortul colectiv
depus la redactarea acestui volum reprezintă un exemplu de colaborare reușită între specialiști
din colective diferite și cu orientări psihologice eterogene. Adresăm mulțumirile noastre și
Editurii Polirom care a susținut de la început acest proiect de carte.
Paris și Iași, august 2015
Grigore Havârneanu
Corneliu Havârneanu

Capitolul 1
Riscul din perspectivă psihologică
Grigore Havârneanu
1.1. Introducere
Riscul este un concept destul de evaziv, deoarece face referire la o multitudine de
factori. Conceptualizarea și înțelegerea riscului pun probleme din cauza varietății de
situații în care riscul poate apărea, iar definiția riscului este mai ambiguă sau mai
clară în funcție de contextul la care riscul face referire. De exemplu, riscul poate fi
pus în relație cu nutriția, terapiile medicale, ingineria genetică, încălzirea globală,
fumatul, alcoolul sau consumul de droguri, investițiile financiare, accidentele la locul de muncă sau cele din transporturi, abandonul școlar, șomajul, criminalitatea în toate
formele ei etc. Această listă, deloc exhaustivă, ar putea continua cu siguranță pe mai
multe pagini .
Ca temă transversală care atinge multe aspecte, riscul poate naște controverse pe
plan social și politic, dar și în arena științifică. Pentru anumite categorii socioprofe‑sionale, precum satisticienii, inginerii, medicii sau profesioniștii din domeniul asigu‑
rărilor, riscul capătă semnificații precise, în funcție de domeniul de activitate. Acesta
poate fi definit ca probabilitatea unei pierderi (de exemplu, în epidemiologie), ca
nivel sau grad al unei posibile pierderi (de exemplu, în domeniul protecției mediului),
ca pierdere ponderată în funcție de probabilitatea sa (de exemplu, în asigurări) sau
ca varianță a unui eveniment (de exemplu, în piața acțiunilor la bursă). Pentru publi‑
cul larg, riscul poate fi oricare dintre acestea și poate chiar mai mult decât atât, deoarece riscurile se întâlnesc în aproape orice domeniu din viața de zi cu zi. Mulți oameni folosesc termenul cu referire la situații care presupun într‑o formă sau alta
posibilitatea unei pierderi. Intuitiv știm cu toții ce sunt riscurile și încercăm să le
evităm. În alte situații, deși percepem existența lor, suntem pregatiți să ne asumăm „o doză” de risc.
Cum sunt percepute riscurile și de ce se angajeză indivizii în comportamente
riscante? Cum putem interveni pentru a reduce riscurile mari și a ameliora siguranța?
Aceste întrebări constituie principala provocare pentru psihologia riscului. Înțelegerea
modului în care factorii psihologici influențează perceperea și asumarea riscului este

16
Psihologia riscului
un pas crucial spre crearea de programe de intervenție eficiente și spre creșterea
nivelului de siguranță în comunități și în mediile profesionale. Din punct de vedere
psihologic, riscul este în esență un construct subiectiv ce se referă la posibilitatea ca
ceva rău să se producă într‑o anumită situație, provocând o anumită pierdere . Modul
în care persoanele percep această amenințare posibilă și modul în care reacționează
în fața amenințării depind de mulți factori: structura de personalitate, atitudinile personale, dispoziția de moment, specificitatea situației, biasurile cognitive, compor ‑
tamentele obișnuite etc. Întrucât fiecare persoană este unică, același risc va fi perceput diferit de doi sau mai mulți indivizi. Pe scurt, perceperea riscului (sau capacitatea de a discerne riscul) presupune ca un individ anume să identifice o amenințare posi‑bilă, ceea ce nu se întâmplă mereu. Perceperea riscului se află în stânsă legătură cu toleranța la risc, adică acea capacitate a unui individ de a accepta un anumit nivel de
risc. Nivelul de toleranță la risc sau nivelul de acceptare a riscului reprezintă și el
un prag subiectiv care poate fi foarte diferit de la o persoană la alta. Studiile din psihologie sugerează că programele de intervenție menite să descurajeze asumarea riscurilor trebuie să abordeze atât perceperea, cât și tolerarea riscului.
Acest capitol prezintă o sinteză teoretică în domeniul perceperii riscului și explo‑
rează factorii psihologici care influențează acceptarea și asumarea riscului. Mai întâi, rezumă factorii individuali și situaționali ce afectează perceperea riscului și toleranța față de risc. Apoi include o sinteză a celor mai importante teorii care explică adap‑
tarea comportamentală în funcție de perceperea și de nivelul de acceptare a riscului.
Prezentarea teoriilor include selectiv și exemple ale modului în care acestea au fost puse în practică în domenii specifice ale psihologiei. În general, factorii și teoriile
ce explică perceperea și acceptarea riscului se aplică la o variatate de domenii și la
o serie largă de comportamente în cadrul mediilor profesionle, dar și în afara acestora.
1.2. Riscul subiectiv ca temă transversală în psihologie
Perceperea riscului a început să atragă interesul cercetătorilor acum mai bine de cinci decenii. Primele cercetări din domeniul perceperii riscului corespund marilor dezba‑teri din anii 1960‑1970 pe tema energiei nucleare. În acea perioadă a apărut un
conflict de opinii între experți, pe de o parte, și opinia publică, pe de altă parte, cu
privire la riscurile ridicate de centralele nucleare. În timp ce inginerii și fizicienii
susțineau că probabilitatea unui accident nuclear este minimă, aducând argumente tehnice în favoarea unui risc redus, cetățenii de rând considerau că centralele nuclare
erau foarte periculoase și se arătau indignați de un eventual dezastru cu efecte devas‑
tatoare pe termen lung. Cu alte cuvinte, riscul perceput devenise un obstacol în calea deciziilor raționale întrucât – potrivit experților – societatea vedea riscuri acolo unde ele nu existau. În acest context, Sowby (1965) a propus un plan de comparare a ris ‑
curilor care la acea vreme a fost considerat pertinent în comunicările legate de riscul nuclear. Experții susțineau, de exemplu, că fumătorii sunt expuși unui risc mai ridicat
decât persoanele care locuiesc în apropierea unei centrale nucleare. Prin urmare, atât

Riscul din peR spectivă psihologică17
timp cât mulți oameni fumau, de ce nu ar fi acceptat și energia nucleară dacă ea
presupunea un risc mai mic? La puțin timp după Sowby, Starr (1969) a găsit un
răspuns la această întrebare. A studiat în detaliu anumite riscuri și a arătat că accep‑
tarea riscului nu se baza doar pe estimările tehnice făcute de experți, ci și pe o
dimensiune subiectivă. Concluzia lui a fost că societatea este dispusă să accepte riscurile în măsura în care la nivel subiectiv acestea sunt asociate cu beneficii, intro‑ducând conceptul de risc voluntar . Demersul lui Starr a trezit interesul pentru modul
în care oamenii percep, acceptă și își asumă riscurile. Investigarea acestor aspecte a pus bazele unui nou domeniu de cercetare pentru specialiștii din științele sociale.
În psihologie, există de ceva timp o preocupare pentru studiul modului în care
persoanele se raportează la risc. Cu toate acestea, cercetările s‑au limitat la domenii
specifice ale psihologiei, în care riscul a fost tratat în general ca temă colaterală. De
exemplu, psihologia personalității a examinat ipoteza conform căreia există o predis ‑
poziție individuală stabilă numită înclinație spre risc ( risk propensity) și a căutat să
identifice factorii de personalitate care pot prezice asumarea riscului. Psihologia cognitivă și în special cercetările din domeniul deciziei au permis validarea unor
modele teoretice care explică luarea deciziilor în condiții de risc și rolul emoțiilor în
luarea unor astfel de decizii. Psihologia socială a studiat modul în care reacționeză
grupurile în cazul unor riscuri colective, riscurile asociate unor grupuri minoritare și procesele sociale prin care riscurile sunt comunicate și eventual amplificate.
Psihologia industrială și inginerească a studiat eroarea umană și aspectele ergonomice
în interacțiunea omului cu dispozitivele tehnice, pentru a preveni dezastrele industriale și accidentele minore de muncă. Mai recent, psihologia muncii și cea organizațională
s‑au preocupat de modul în care angajații și managerii companiilor evaluează riscurile
la locul de muncă. Progresiv, riscul a devenit o temă transversală de cercetare pentru
majoritatea domeniilor din psihologia aplicată: psihologia sănătății se interesează de
modul în care pot fi prevenite comportamentele nesănătoase care periclitează starea de sănătate a indivizilor; psihologia transporturilor studiază asumarea riscului de
către participanții la trafic; psihologia environmentală studiază riscurile ce amenință
sustenabilitatea, obiceiurile neecologice și comportamentul uman în cazul calamită‑
ților naturale; psihologia economică include problema riscului financiar și a celui
din antreprenoriat; psihologia judiciară se preocupă de riscurile asociate comporta‑mentelor deviante și criminale. Există însă elemente comune între toate aceste abor ‑
dări? Putem vorbi propriu‑zis despre o psihologie a riscului, care abordează riscul subiectiv ca temă principală de studiu? Câteva posibile răspunsuri la aceste întrebări sunt oferite în cele ce urmează.
1.3. Raportarea individului la risc: percepere și acceptare
Oamenii au tendința de a înțelege riscul în mod elementar. Cei mai mulți l‑ar defini probabil în termeni generali de pericol sau pierdere și ar fi în măsură să ofere un

18
Psihologia riscului
exemplu de element sau comportament pe care ei îl consideră riscant. În același timp,
cercetarea științifică arată că nu există o definiție universală a riscului și nici o solu‑ție unanimă pentru cuantificarea riscului inerent în anumite activități. Existența unei game largi de opinii cu privire la ceea ce este și ce nu este un risc ridicat arată că
unele persoane sunt mai predispuse să accepte riscurile, punându‑i uneori și pe alții în pericol.
Definițiile științifice ale riscului fac în general referire la o măsură a probabili‑
tății și a gravității efectelor adverse (de exemplu, van der Pligt, 1996; Y ates, 1992; Woods, 2013). Cu alte cuvinte, riscul este un calcul a cât de probabil este un incident să apară, iar în cazul în care acesta apare, cât de severe ar fi consecințele. Capacitatea indivizilor de a face astfel de calcule în viața de zi cu zi este însă limitată. În realitate, capacitatea individuală de a estima riscul într‑o situație este determinată de percepe‑rea riscului (faza de identificare), de evaluarea riscului (faza de analiză subiectivă) și de toleranța la risc (nivelul personal de acceptare). Studiile psihologice sugerează că toate acestea sunt influențate atât de personalitatea și de dispoziția persoanei, cât și de caracteristicile situației riscante. Alte studii evidențiază că grupul social exercită o influență mare asupra atitudinilor individuale față de risc.
Reprezentarea schematică din punct de vedere psihologic a riscului ca proces
(Nicholson et al., 2000) arată că factorii individuali (de exemplu, structura stabilă
de personalitate, dispozițiile personale) interacționează cu situația riscantă propriu‑zisă, influențând perceperea riscului, evaluarea riscului, acceptarea riscului și, în cele din urmă, comportamentele riscante (figura 1.1). Întrucât nu este posibil să controlăm factorii individuali, modelul sugerează că asumarea riscului poate fi influențată în principal prin manipularea situației și prin impunerea unor măsuri preventive (Cooper, 2003) .
Percepția este o componentă esențială care precede comportamentul. Este proce‑
sul psihic prin care persoana primește și interpretează informații unitare și integrale despre însușirile obiectelor și fenomenelor din mediul extern, evaluarea acestora determinând ulterior un răspuns comportamental. În combinație cu structura de per ‑
sonalitate, dispoziția de moment, atitudinile și experiența personală anterioară, per ‑
cepția determină o evaluare subiectivă și unică a obiectului percepției. Perceperea riscului este capacitatea unui individ de a detecta prezența unei amenințări sau a unui pericol. Această capacitate variază de la un individ la altul, iar în absența unor cunoștințe relevante sau a unei informări adecvate, unele riscuri pot rămâne complet „invizibile” . Perceperea riscului se află în stânsă legătură cu toleranța la risc – capa‑citatea unui individ de a accepta un anumit nivel de risc. Unele dintre teoriile psiho‑logice prezentate în acest capitol postulează că incapacitatea indivizilor de a percepe corect riscurile poate duce la niveluri mai ridicate ale toleranței la risc, care poate încuraja un comportament riscant. Conform altor teorii, fluxul cauzal ar merge de fapt în direcția opusă: obișnuița de a manifesta comportamente riscante ar crea o toleranță mai mare față de risc și o capacitate mai scăzută de a percepe riscurile. Ambele categorii de teorii se bucură de suport empiric.
Odată ce o situație, o condiție sau un eveniment sunt percepute ca periculoase,
persoana poate realiza o evaluare a riscului. Ar putea să se întrebe care este probabilitatea

Riscul din peR spectivă psihologică19
ca pericolul să se producă și, dacă se produce, cât de severe vor fi consecințele. Dacă
probabilitatea percepută este mică sau consecințele sunt percepute ca fiind minime,
persoana ar putea continua comportamentul inițial. Dimpotrivă, dacă probabilitatea
sau consecințele sunt percepute ca fiind mari, persoana ar putea evita situația respec‑
tivă sau și‑ar adapta comportamentul în așa fel încât să reducă pericolul. Este de
asemenea posibil ca o anumită persoană să aibă capacitatea de a evalua cu exactitate
riscul în funcție de probabilitatea incidentului și de consecințele potențiale ale aces‑
tuia și totuși să fie dispusă să tolereze riscuri mai mari. Aceste persoane, numite în
psihologie „căutători de senzații” (thrill seekers), arată cât se poate de evident că nivelul mare de toleranță la risc nu este neapărat legat de capacitatea slabă de a per ‑
cepe riscul .
Figura 1 .1 . Procesul psihologic de asumare a riscului (adaptare după Nicholson et al.,
2000)
Nu în ultimul rând, predispoziția la risc se referă la probabilitatea ca o persoană
să accepte un nivel ridicat de risc. Această toleranță ridicată este determinată de
rezultatele proceselor precedente (percepția și evaluarea), dar și de factorii individu‑
ali (de exemplu, personalitatea) și situaționali (de exemplu, presiunea grupului social de referință).
1.3.1. Factori în perceperea subiectivă a riscului
Mai mulți factori au fost propuși pentru a explica perceperea subiectivă a riscului.
Primul factor este, bineînțeles, riscul obiectiv. Deși perceperea riscului este întodea‑
una un proces subiectiv, riscul obiectiv asigură baza unor evaluări experte sau bine
fundamentate. Cercetările arată înainte de toate că riscul obiectiv (real) este un bun
determinant pentru r iscul perceput în anumite contexte. De exemplu, Lichtenstein și
colaboratorii săi (1978) au arătat că rata estimată a mortalității pentru un număr de

20
Psihologia riscului
boli bine cunoscute se corela cu datele statistice. Studiul a găsit fără îndoială și aba‑
teri de la datele obiective, în sensul că riscurile mici erau supraestimate și cele mari subestimate. Cu toate acestea, participanții la studiu au perceput riscurile într‑un mod destul de asemănător cu realitatea. Alte studii au replicat această concluzie. În gene‑ral, tipurile de riscuri pentru care percepția oamenilor este mai acurată sunt cele cu care indivizii au o oarecare experiență, directă sau indirectă.
Trebuie menționat însă că în acest studiu participanții evaluau riscul general, adică
riscul pentru alte persoane (anonimi imaginari). De altfel, o problemă metodologică frecvent întâlnită în studiile de acest tip este nespecificarea clară a țintei riscului. În multe cazuri participanților li se solicită doar să „evalueze riscul” sau să îl estimeze „pentru o persoană oarecare” . Însă ținta riscului perceput poate fi mult mai specifică.
S‑a constatat că indivizii estimează diferit riscul atunci când acesta vizează oamenii în general, propria familie sau prietenii apropiați ori propria persoană. În plus, pen‑tru un individ riscul personal are consecințe diferite față de cel general. De exemplu, un studiu care a măsurat perceperea riscului pe un eșantion reprezentativ din Suedia pentru 3 ținte și 15 amenințări diferite (cf. Sjöberg, 2000) a indicat diferențe mari între evaluarea aceluiași risc pentru cele trei ținte: riscul general este întotdeauna peceput ca fiind mai mare decât cel familial, care la rândul său este aproape întodea‑una perceput ca fiind mai mare decât cel personal. Pentru un individ această percep‑ție poate corespunde realității, însă tendința de a percepe riscul este valabilă pentru întregul grup de respondenți și este imposibil ca toți să facă o evaluare corectă. Întrebarea firească este ce anume cauzează aceste diferențe de percepție între țintele riscului?
Faptul că majoritatea oamenilor afirmă că pot fi victima riscului într‑o măsură
mai mică decât alte persoane ilustrează fenomenul numit negarea riscului care este
asemănător cu eroarea de optimism (optimism bias ). Aceasta se referă la un exces de
optimism care îi face pe indivizi să aprecieze că șansele de a fi afectați de un eveni‑ment negativ sunt mai mici decât în realitate. Eroarea apare atunci când majoritatea indivizilor își evaluează propriul risc semnificativ sub media grupului și se produce prin perceperea unei probabilități scăzute a evenimentelor negative și prin perceperea unei probabilități ridicate a evenimentelor pozitive. McKenna (1993) evidențiază, de exemplu, că eroarea de optimism ar putea crește șansele ca șoferii să își asume riscuri sau ar putea reduce șansele ca ei să ia măsuri de prevenție (de exemplu, să poarte centura de siguranță). Eroarea de optimism poate fi deci considerată o formă indirectă de negare a riscului, fiind importantă în perceperea acestuia. La polul opus, optimis‑
mul nerealist ( unrealistic optimism) explică de ce în anumite situații indivizii neagă
riscurile din cauza unei focalizări excesive pe beneficiile potențiale, chiar dacă aces‑tea sunt puțin probabile. Acest bias se referă la excesul de optimism care ne carac‑terizează de obicei atunci când apreciem șansele ca un eveniment pozitiv să se răsfrângă asupra noastră. Acest fenomen a fost bine ilustrat încă din anii 1970. În acea perioadă, o serie de psihologi cognitiviști au devenit tot mai interesați de pro‑cesul de luare a deciziilor în situații de incertitudine, precum jocul la loto, tombole sau alte jocuri de noroc (vezi Lopes, 1995). Astfel de studii experimentale au arătat că indivizii sunt dipuși să riște pentru un beneficiu mare, dar improbabil, oferind

Riscul din peR spectivă psihologică21
suport conceptului de optimism nerealist. În același timp, deși sunt interesante, aceste
studii experimentale nu aduc nici o contribuție substanțială în privința riscurilor societale – cele care necesită de altfel decizii politice importante și care pot fi gesti‑onate prin regulamente și proceduri.
Negarea riscurilor care țintesc propria persoană poate fi explicată și de încrederea
excesivă în propriile abilități. Încrederea excesivă în sine minimizează adesea perce‑perea riscului (Nicholson et al., 2000). Aceasta ilustrează și importanța iluziei con‑
trolului în perceperea și asumarea riscului, în special pentru riscurile care par gestionabile personal de către individ. Iluzia controlului (illusion of control ) reprezintă
credința oamenilor că pot face față situațiilor riscante (DeJoy, 1987) sau tendința indivizilor de a percepe că au mai mult control asupra propriului comportament sau asupra mediului în care se află decât au în realitate (Langer, 1975). Ca și optimismul nerealist, iluzia controlului a fost confirmată de studii din domeniul jocurilor de noroc sau al pariurilor la bursă, dar și din alte domenii. De exemplu, Simon și colabora‑torii săi (1999) au găsit o influență semnificativă a iluziei controlului asupra perce‑perii riscului în deciziile antreprenoriale, iar Keh și colaboratorii săi (2002) o relație semnificativă cu perceperea oportunităților care este mediată de perceperea riscurilor.
Indiferent de situația în care se manifestă, iluzia controlului depinde exclusiv de
rolul activ pe care îl poate juca subiectul într‑o anumită acțiune preventivă. De exem‑plu, atât șoferul unui autovehicul, cât și un pasager dintr‑un avion realizează un act voluntar și își asumă un risc, dar diferența dintre cum percep riscul poate fi explicată de nivelul controlului perceput în situația respectivă. Datorită faptului că deține comenzile autovehiculului, șoferul poate percepe că are mai mult control și deci că poate gestiona personal riscul, evitând un posibil accident. Pe de altă parte, pasage‑rul din avion nu are nici un motiv să creadă că poate controla aeronava, deci se poate percepe pasiv în cazul unei situații periculoase, știind că viața sa depinde numai de factori exteriori (de exemplu, abilitățile piloților și ale echipajului de a gestiona sia‑tuația, conjunctura etc.).
Deși în cazul riscurilor familiare percepția este mai apropiată de nivelul obiectiv
al riscului, cercetările din domeniul rationaliații au arătat că în general judecata indivizilor se supune euristicilor și biasurilor cognitive. Cercetările lui Tversky și
Kahneman (1974; 1981) au indicat diferențe mari între probabilitatea obiectivă (cal‑culată matematic) și intuiția oamenilor cu privire la acea probabilitate. În viața coti‑diană este puțin probabil că oamenii să utilizeze calcule probabilistice atunci când efectuează judecăți și elaborează decizii. Prin urmare, deciziile sunt luate be baza unor estimări făcute stereotipic, în funcție de schemele formate în timp, de experiența individuală anterioară, de exemplele personale sau de informațiile saliente. Toate aceste elemente se manifestă prin intermediul euristicilor ce asigură o „economie”
a resurselor cognitive și care reprezintă un mecanism foarte comod de judecată pen‑tru individ. Dintre cele trei euristici – reprezentativitatea, disponibilitatea și afecti‑vitatea – se pare că euristica disponibilității poate explica cel mai frecvent perceperea riscului (Tversky și Kahneman, 1973), ea având la bază informațiile pe care individul și le amintește ușor. Prin intermediul acesteia oamenii apreciază importanța unui eveniment în funcție de ușurința cu care activează în minte un exemplu referitor la

22
Psihologia riscului
acel eveniment. Exemplele excepționale sau recente sunt de obicei actualizate cel mai
ușor. De exemplu, poți subestima riscurile fumatului deoarece ai în familie un caz
care a fumat toată viața și a trăit peste 100 de ani. Activarea acestui exemplu singu‑
lar (dar nereprezentativ în mod necesar pentru întreaga populație) determină o dis ‑
torsiune în evaluarea riscului. La fel, bazându‑se pe evocarea unor exemple recente de accidente prezentate în mass‑media, un individ poate considera că riscul de acci‑
dent rutier depinde aproape exclusiv de viteza excesivă. O altă euristică relevantă pentru perceperea distorsionată a riscului este cea a afectivității, în care oamenii fac
evaluări și iau decizii în funcție de emoțiile trăite în momentul respectiv. De exemplu,
o stare afectivă pozitivă va determina o subestimare a riscului și o supraestimare a beneficiilor potențiale (Slovic et al., 2002). Dispozițiile pozitive pot juca deci un rol
important în perceperea și acceptarea riscului, determinând, prin intermediul euris ‑
ticilor afective, subestimări ale situațiilor periculoase.
Studiile din domeniul euristicilor s‑au încadrat în paradigma cognitivistă, pornind
de la premisa că distorsiunile apar la nivelul credințelor individului. Ele pot fi criti‑cate însă din punct de vedere metodologic deoarece au folosit în mare măsură probleme
de calcul al probabilității care au fost construite în așa fel încât să aibă soluții con‑
traintuitive. Deși aceste probleme reprezintă o metodă interesantă prin care se demon‑
strează că intuiția umană diferă uneori semnificativ de probabilitatea obiectivă a unui
risc, ele au o aplicabilitate limitată pentru perceperea riscului în contextele naturale din viața de zi cu zi. Referitor la acest aspect, Ropeik și Gray (2002) prezintă într‑un
ghid practic o sinteză cu cele mai comune modalități de distorsionare a riscului per ‑
ceput față de cel obiectiv:
• Majoritatea oamenilor se tem mai mult de riscurile de care sunt conștienți com‑
parativ cu riscurile necunoscute;
• Ce mai mulți oameni se tem mai mult atunci când incertitudinea este mare decât
atunci când au multe informații;
• Majoritatea oamenilor se tem mai mult de riscurile impuse de alții decât de cele pe care și le asumă (propriul comportament riscant);
• Majoritatea oamenilor se tem mai puțin de riscurile care le aduc beneficiile dorite;
• Majoritatea oamenilor se tem mai mult de riscurile care îi pot ucide într‑un mod îngrozitor (să fie mâncați de crocodil) decât riscul de a muri într‑un mod mai puțin dramatic (o boală cardiacă);
• Majoritatea oamenilor se tem mai puțin când riscă având sentimentul controlului și se tem mai mult când consideră că nu mai au control;
• Majoritatea oamenilor se tem mai puțin când riscul vine de la oameni, corporații, guverne în care au încredere decât în cazul în care provine de la o sursă în care nu au încredere;
• Majoritatea oamenilor se tem de riscurile de care sunt conștienți decât de riscurile necunoscute;
• Majoritatea oamenilor se tem atunci când incertitudinea este mare decât atunci
când au multe informații;
• Adulții se tem mai mult de riscurile la care pot fi expuși copiii lor decât cele la
care se expun ei înșiși;

Riscul din peR spectivă psihologică23
• Oamenii se tem mai mult de riscurile care îi afectează direct față de cele care îi
amenință pe alții.
Observăm că această listă include efectele comune ale factorilor discutați în legă‑
tură cu perceperea subiectivă a riscului: ținta riscului, negarea riscului prin eroarea
de optimism și iluzia controlului, precum și efectul euristicilor. O parte dintre dis‑
torsiunile prezentate fac însă referire la alți factori legați de caractericile intrinsece
ale riscului (de exemplu, noutatea riscului, natura voluntară a riscului, natura agen‑
tului care provoacă amenințarea etc.). Acești factori sunt discutați în continuare.
1.3.2. Modelul psihometric vs. teoria culturală
a perceperii riscului
Modelul psihometric propus de Fischhoff și colaboratorii săi (1978) este cea mai
cunoscută paradigmă prin care se urmărește studierea sistematică a modului în care persoanele percep subiectiv riscul pornind de la caracteristicile obiective ale acestuia .
Modelul se bazează pe mai multe scale bipolare explicative de tip Nou‑V echi, V oluntar‑Involuntar etc. În varianta inițială, modelul propunea 9 astfel de scale, însă pe parcurs numărul lor s‑a dublat. Participanții trebuie să evalueze mai multe riscuri pe fiecare dintre aceste scale. Sunt calculate evaluările medii pentru fiecare risc pe fiecare scală, iar matricea Scale × Riscuri este supusă analizei factoriale. Sjöberg (2000) arată că în cele mai multe studii sunt suficienți până la trei factori pentru a explica în jur de 80% din varianța modelului. Aceștia sunt de obicei „noutatea” amenințării, „groaza” provocată și „numărul persoanelor expuse la risc” . Acești factori pot prezice de asemenea circa 60‑70% din varianța riscului perceput sau a riscului tolerat în modele de regresie multiplă. Cele 18 scale ale modelului psihome‑tric se bazează pe o compilație de factori propuși în literatura de specialitate din anii 1970. Deși sunt numeroase, ele ignoră însă un aspect important – „riscurile nenatu‑rale și imorale” . Studiile lui Sjöberg arată că dimensiunea morală este foarte impor ‑
tantă în perceperea riscului întrucât face trimitere la acțiunile iresponsabile ale oamenilor. Aceste acțiuni considerate nenaturale și imorale interferează cu legile naturii și creează dezechilibre, provocând riscuri care altfel nu ar exista (de exemplu, boli care au apărut ca urmare manipulărilor artificiale în ingineria genetică).
Criticii modelului psihometric susțin că scalele folosite sunt irelevante deoarece
sunt mult prea evident legate de perceperea riscului și sunt parțial redundante la nivel
semantic. În plus, deși scalele modelului pretind că măsoară un set coerent de pro‑
prietăți ale riscului, una dintre ele măsoară de fapt reacțiile emoționale în fața peri‑
colului. Mai exact, puterea explicativă a modelului psihometric se datorează în mare parte itemilor din factorul „groază”, dar groaza este cel mai proabil consecința ris ‑
cului perceput, și nu cauza sa, prin urmare nu ar trebui folosită ca variabilă explica‑
tivă (Sjöberg, 2003). Aceasta ar justifica procentul mare de varianță pe care modelul
poate să îl explice și implicit corelațiile foarte ridicate obținute în studii. Conform

24
Psihologia riscului
aceluiași autor, într‑o analiză mai riguroasă a datelor care evită erorile metodologice
modelul ar putea explica cel mult 20‑25% din perceperea și tolerarea riscului.
Pentru a depăși limitele modelului psihometric, unii cercetători din aria riscului
s‑au îndreptat către explicații distale, indirect legate de perceperea riscului, mai exact
spre constructe care la nivel de conținut nu au nimic în comun cu riscul. O teorie
care încearcă să furnizeze astfel de explicații este teoria culturală a perceperii riscu‑
lui. Această teorie a fost propusă de Douglas și Wildavsky (1982) și validată într‑o serie de studii ințiate de Wildavsky și Dake (1990) și Dake (1991). Teoria postulează că există patru tipuri de oameni și că fiecare tip este predispus să fie preocupat de un anumit tip de risc: egalitarii (tehnologie și mediu), individualiștii (conflicte armate și riscuri economice), ierarhiștii (lege și ordine) și fataliștii (alte riscuri care exclud domeniile anterioare). Aceste patru tipuri de indivizi au fost inițial identificate printr‑o
grilă de analiză. Teoria presupune că aceste patru tipuri reflectă într‑un mod abstract
influența contextului social asupra individului, el modelând în timp credințele perso‑nale. Cu toate acestea, Sjöberg (2000) subliniază că nu există de fapt nici un studiu care evaluează această ipoteză ambițioasă legată de influența factorilor sociali. Cele mai multe corelații obținute între scalele propuse de teoria culturală și evaluarea unor seturi de riscuri, deși semnificative, sunt mici (de exemplu, Peters și Slovic, 1996). De
exemplu, mărimea corelațiilor dintre scala egalitaristă și perceperea riscurilor tehnolo‑
gice nu a depășit 0,22. În alte studii cantitative, teoria culturală explică mai puțină varianță compartiv cu modelul psihometric: aproximativ 5% din varianța riscului perceput în studiile europene și sub 20% în studiile din Statele Unite (Sjöberg, 2003).
În concluzie, modelul psihometric este cognitiv și strict individual în concepția
sa, deci riscurile sunt perceptute de individ în sensul propriu al termenului. Riscul este perceput în funcție de proprietățile sale intrinsece, urmând un model simplist de tip stimul‑reacție. La polul opus, în teoria culturală, perceperea riscului este de fapt
un rezultat al modului în care individul percepe contextul social din care face parte.
Teoria este însă ambiguă deoarece contextul social este vag definit și nu poate fi sub nici o formă singura explicație pentru modul în care un individ ajunge să perceapă riscurile. Prin urmare, nici modelul psihometric și nici teoria cuturală nu reușesc să ofere explicații suficiente cu privire la perceperea riscului, deci pentru a înțelege modul în care indivizii percep și acceptă riscurile este nevoie de abordări diferite care să includă mai multe concepte precum: atitudininea, sensibilitatea la risc sau
emoțiile. Aceste constructe au legătură directă cu perceperea riscului și sunt studiate
în psihologia socială, psihologia personalității și în psihologia clinică.
Teoria clasică a atitudinii afirmă că atitudinea este rezultatul credințelor și valo‑
rilor personale (Fishbein și Ajzen, 1975), dar există și argumente care susțin contra‑riul, adică atitudinea determină credințele individului. Modelele de ecuații structurale susțin ambele variate, însă în contextul perceperii riscului atitudinea față de risc
determină modul în care percepem riscul, și nu invers. La rândul ei, atitudinea față
de risc este expresia unor valori specifice (nu generale!).
Un alt concept interesant este sensibilitatea individuală la risc. Studiile arată că
într‑un set de evaluări ale mai multor riscuri corelațiile pentru un individ sunt aproape întotdeauna pozitive și ridicate. Aceasta sugerează existența unui factor interindividual
latent care transpare indiferent de natura riscului investigat . Acest factor poate fi

Riscul din peR spectivă psihologică25
numit sensibilitatea la risc și explică unele diferențe individuale notabile în privința
perceperii riscului, mai exact de ce unele persoane nu tolerează aproape nici un risc, în timp ce altele acceptă mult mai ușor toate riscurile.
Cu toate acestea, atunci când analizăm riscuri specifice, emoțiile resimțite pot juca
un rol foarte important în perceperea riscului. Studiile susțin că există o relație mode‑rată, dar constantă între reacțiile emoționale și perceperea riscului (Sjöberg, 2003). Orice amenințare provoacă emoții de frică sau măcar gânduri în legătură cu elemen‑tele care provoacă frică. De exemplu, riscul perceput în a călători cu avionul poate include frica de moarte în cazul prăbușirii sau exploziei aparatului de zbor; riscul unui accident nuclear este asociat cu frica de radiații; riscul de divorț poate include frica de a rămâne singur(ă) pentru totdeauna etc. Pentru unele riscuri pare rezonabil să presupunem că frica precede perceperea riscului. Cu toate acestea, pentru alte riscuri (de exemplu, consumul alimentelor bogate în aditivi și conservanți), este puțin probabil că mai întâi simțim frica, apoi percepem riscul, dar ipoteza poate fi formu‑lată mai degrabă în sens invers (Sjöberg, 2003).
Deși riscurile presupun, pe de o parte, o potențială amenințare ale cărei consecințe
negative provoacă emoții negative (de obicei frică), riscurile presupun întotdeauna și un beneficiu sau un câștig. Perceperea beneficiilor poate fi însoțită de emoții pozitive (de exemplu, bucuria), acestea din urmă explicând de ce unele persoane sunt foarte tentate să‑și asume riscul. Emoțiile pozitive sunt deci la fel de importante în perce‑perea riscului și poate chiar mai importante în cazul riscurilor în care beneficiul potențial depășește considerabil costul. De exemplu, bucuria anticipată în cazul unui câștig mare la loto poate explica riscul asumat în momentul cumpărării biletului cu o sumă mică de bani. Așadar, perceperea riscului nu trebuie studiată doar în relație cu gândurile și emoțiile negative.
Revenind însă la emoția de frică, Sjöberg (2000) arată că frica asociată unui risc
specific este diferită în funcție de context. De exemplu, frica de iradiere diferă în funcție de natura radiației: nucleară vs. nonnucleară. Într‑un studiu în care a com‑
parat percepțiile indivizilor asupra mai multor tehnologii care prezintă riscul de iradiere, el a observat că unele tehnologii sunt percepute pozitiv (de exemplu, dia‑gnosticul pe bază de radiografii), iar altele în mod neutru (de exemplu, centralele nucleare), deși în esență riscul face trimitere la aceeași amenințare.
În concluzie, psihologii au observat că problema perceperii, evaluării, acceptării
și asumării riscului poate fi studiată doar prin integrarea factorilor individuali cu cei situaționali, aspect ce reiese și din varietatea teoriilor explicative propuse.
1.4. Perceperea riscului și comportamentul individual:
asumarea vs. evitarea riscului
Un element deosebit de interesant și în egală masură important este relația dintre perceperea riscului și alegerile comportamentale ale indivizilor. Care sunt consecințele

26
Psihologia riscului
perceperii riscului? În ce condiții indivizii capabili să identifice un risc specific decid
să își asume acel risc și în ce condiții indivizii preferă să opteze pentru comportamente
nonriscante sau pentru măsuri preventive?
1.4.1. Teoria motivației de securitate
Dintre numeroasele teorii care își propun să explice perceperea riscului și toleranța
la risc, teoria motivației de a ne proteja (Protection motivation theory – PMT; Rogers,
1975) este una dintre cele mai citate . Conform acestei teorii, oamenii sunt mult mai
prudenți și mai dispuși să se autoprotejeze atunci când anticipează consecințele nega‑
tive ale riscului, când doresc să evite aceste consecințe și când simt că sunt capabili
să ia măsuri preventive. Teoria seamănă cu modelul credințelor sănătoase ( health
belief model; Becker și Maiman, 1975), care susține că motivația indivizilor de a evita comportamentele riscante care le‑ar afecta negativ starea de sănătate depinde
de gradul de severitate al amenințării, de vulnerabilitatea lor personală, precum și de beneficiile posibile ale acțiunilor de protecție întreprinse. Cu alte cuvinte, indivizii
vor fi mai motivați să evite riscurile dacă: a) percep amenințarea ca fiind severă;
b) se simt vulnerabili în fața amenințării; c) percep clar beneficiile măsurilor pre‑
ventive; și d) se consideră capabili să adopte aceste măsuri preventive pentru a evita
amenințarea. În general, PMT susține că motivația de autoprotecție necesită nu numai o percepere adecvată a riscului, ci și abilitățile și mijloacele de a lua măsuri preven‑
tive. Prin urmare, autoeficacitatea sau abilitatea percepută de a acționa preventiv este
un factor individual important în această teorie.
Din perspectiva PMT, un fumător va avea șanse mult mai mari să renunțe la fumat
dacă întrunește următoarele patru condiții: înțelege consecințele severe asociate fumatului (de exemplu, cancer pulmonar), acceptă că poate fi victima directă a aces ‑
tor consecințe dacă va continua să fumeze, înțelege că probabilitatea acestor consecințe scade semnificativ dacă va renunța la fumat și se simte în măsură să întreprindă acțiuni preventive.
Deși PMT a fost intens folosită în psihologia sănătății pentru a studia riscul aso‑
ciat comportamentelor care afectează negativ sănătatea individului, ea poate ilustra și relația dintre perceperea riscului (severitatea și probabilitatea amenințării) și acci‑dente sau incidente. De exemplu, Sheeran și colaboratorii săi (2013) au constatat că ameliorarea perceperii riscului și a severității percepute are un efect pozitiv asupra intenției comportamentale și a comportamentului propriu‑zis, în sensul că acestea se apropie mai mult de siguranță. PMT a fost folosită și în campaniile de siguranță rutieră și s‑a dovedit mai eficientă decât alte metode de diminuare a intențiile tineri‑lor adulți de a conduce cu viteză excesivă (Glendon și Walker, 2013). Mesajele campaniei derivate din PMT s‑au bazat pe creșterea gradului de conștientizare a consecințelor excesului de viteză și pe creșterea sentimentului de vulnerabilitate și de autoeficacitate a tinerilor conducători auto (de exemplu, capacitatea de a răspunde responsabil la presiunea grupului) .

Riscul din peR spectivă psihologică27
1 .4.2. Teoria homeostazică a riscului
Teoria homeostazică a riscului (Risk homeostasis theory – RHT; Wilde, 1988) este
o altă teorie cunoscută privind adaptarea comportamentală în fața riscurilor percepute. Această teorie afirmă că oamenii tind să accepte mai mult riscul atunci când au un
sentiment mare de siguranță. Cu alte cuvinte, indivizii își ajustează comportamental
nivelul de asumare a riscurilor în funcție de măsurile de siguranță care sunt în vigoare (Wilde, 1994). Teoria a fost inițial propusă pentru a explica de ce accidentele conti‑nuă să apară în toate domeniile, deși măsurile preventive sunt mereu ameliorate. Însă cele mai multe cercetări inspirate de această teorie au vizat prevenția accidentelor din transporturi .
Teoria gravitează în jurul conceptelor de risc perceput și risc tolerat, iar compor ‑
tamentul persoanei este rezultatul raportului dintre cele două. Riscul‑țintă (target‑risk
în terminologia lui Wilde) reprezintă nivelul de risc tolerat și provine din analiza
cost‑beneficiu a alternativelor comportamentale, fiind determinat de patru categorii
de factori motivaționali (figura 1.2): a) avantajele așteptate de la alternativa riscantă
a comportamentului; b) costurile preconizate ale comportamentului nonriscant; c)
beneficiile preconizate pentru comportamentul prudent; și d) costurile preconizate
ale comportamentului riscant. De altfel, Rothengatter (2002) subliniază că RHT este în esență o teorie motivațională. Importanța factorilor motivaționali derivă din aștep‑tările individului atunci când analizează rezultatele posibile ale comportementelor riscante și nonriscante și valoarea lor subiectivă. Factorii motivaționali care determină nivelul de risc tolerat (i.e., risc‑țintă) sunt puși în balanță cu nivelul individual al riscului perceput subiectiv și cu măsurile preventive deja existente împotriva acestui risc .
Figura 1 .2 . Teoria homeostazică a riscului (reprezentare schematică după Wilde, 1988)

28
Psihologia riscului
Ceea ce rezultă este un comportament în continuă adaptare. Teoria preconizează
că indivizii își ajustează permanent comportamentul astfel încât riscul perceput să fie
în conformitate cu nivelul lor individual de risc tolerat. De exemplu, conform RHT,
introducerea unor măsuri tehnice de siguranță în autovehicul (centură de siguranță,
ABS, airbaguri, sisteme de asistare etc.) încurajează de fapt șoferii să se angajeze
mai mult în comportamente riscante deoarece se simt protejați în autovehicul și per ‑
cep un nivel mai redus de risc. Teoria este susținută de unele studii (Aschenbrenner
și Biehl, 1994; Assailly, 1992; Janssen, 1994), în timp ce alte rezultate susțin
contrariul (Robertson, 1998), respectiv că măsurile de siguranță determină o reducere a numărului de accidente, deci că indivizii ar învăța să se adapteze corect măsurilor
care sporesc siguranța. Totodată, criticii RHT evidențiază că indivizii nu dețin sufi‑
ciente cunoștințe sau abilități pentru a face comparații între riscul perceput și cel
tolerat în timp real pentru o varietate de situații care pot apărea în timpul conducerii
autvehicului sau al executarii unor sarcini de muncă cu grad sporit de risc.
Cu toate acestea, există studii din afara ariei transporturilor care susțin RHT și
care sugerează că teoria poate prezice anumite comportamente riscante. De exemplu, într‑o cursă cu obstacole, copiii care purtau cască și echipament de protecție la încheieturi au alergat mai repede și mai imprudent (de exemplu, au lovit mai multe
obstacolele și au căzut mai frecvent), comparativ cu copiii care nu purtau echipament
de protecție (Morrongiello et al., 2007). În domeniul siguranței muncii, Bridger și
Freidberg (1999) au constatat că muncitorii care trebuiau să ridice o serie de grautăți supraestimau mai frecvent greutatea pe care puteau să o ridice atunci când purtau o centură abdominală, crezând că sunt mai bine protejați de această măsură.
1.4.3. Teoria raționalității situaționale
Teoria raționalității situaționale (Situated rationality theory) postulează că nu orice
comportament sigur este inerent rațional și că orice comportamente riscante sunt inerent iraționale. Cu alte cuvinte, în anumite situații indivizii au o justificare rațio‑nală pentru care aleg să își asume riscuri, fără să fie neapărat căutători de senzații tari. De exemplu, unele persoane aleg să facă plajă la ore la care radiațiile UV sunt foarte puternice sau să se bronzeze la soloar pentru a arăta mai bine fizic, în pofida riscului de cancer de piele (Cafri et al., 2009). De asemenea, unii indivizi se pot
angaja în relații sexuale neprotejate cu persoane care prezintă un anumit grad de risc pentru a arăta încredere în partenerul lor și a‑și dovedi „dragostea adevărată” (Rhodes, 1997). În plus, căutătorii de „senzații tari” au tendința să cunoască mai bine conse‑cințele acțiunilor lor și măsurile de protecție aferente, astfel că, deși din exterior riscul apare ca inacceptabil, el este de fapt bine gestionat de persoana în cauză.
În general, studiile arată că, atunci când beneficiul obținut din asumarea riscului
este suficient de mare, el este adesea folosit ca argument pentru ca riscul să fie asumat „rațional” . Cu toate acestea, un studiu realizat de noi pe conducători auto români în 2012 (Havârneanu și Havârneanu, 2012) sugerează și existența variantei complementare:

Riscul din peR spectivă psihologică29
în situațiile în care potențialele pierderi ale comportamentului riscant sunt suficient
de mici, ele pot deveni un argument pentru asumarea rațională a riscului. De exem‑plu, în situațiile de trafic în care șoferii nu percep un risc real de accident, tind să încalce rațional norma pe care o consideră inadecvată în situație (de exemplu, depă‑șirea liniei continue în condiții bune de vizibilitate în absența traficului din sens opus). Fenomenul (i)raționalității situaționale a fost constatat și în alte domenii. Unii mun‑citori care lucrează în medii riscante refuză să poarte echipament de protecție pe motiv că acesta este inconfortabil sau inadecvat (Hambach et al., 201 1; V ernero și
Montanari, 2007), în timp ce alții refuză să respecte anumite reguli de protecția muncii, considerând că maniera proprie de a realiza sarcinile este mai eficientă (Slappendal et al ., 1993) .
Justificările raționale sunt de multe ori interne, însă în anumite situații riscurile
pot fi mai ușor justificate prin prisma așteptărilor celorlalți de la propria persoană, precum presiunea socială venită din partea semenilor, a grupului social de referință
sau a comunității. De exemplu, unii angajați refuză să poarte echipamentul de pro‑tecție pentru a‑și impresiona colegii, pentru a părea „macho” sau pentru a părea mai competenți în ochii superiorilor (Choudry și Fang, 2008; Mullen, 2004).
1.4.4. Teoria comportamentului planificat
Teoria raționalității situaționale are mai multe elemente în comun cu teoria compor ‑
tamentului planificat (Theory of planned behavior – TPB; Ajzen, 1985; 2006).
Aceasta din urmă se bazează pe o conceptualizare mai veche a lui Fishbein și Ajzen
(1975) și Ajzen și Fishbein (1980). Ei au observat că majoritatea comportamentelor
umane se bazează pe acțiuni raționale și au argumentat că indivizii calculează rațio‑
nal costurile și beneficiile acțiunilor pe care le‑ar putea întreprinde, anticipând modul în care vor judeca persoanele din jur acțiunile respective. Teoria afirma în primul
rând că intenția comportamentală – adică dorința sau planul individului de a între‑
prinde o acțiune potențial riscantă – precede comportamentul propriu‑zis (concreti‑
zarea intenției și asumarea riscului). Prima caracteristică a teoriei este deci accentul pus pe comportamentele intenționate, deliberate într‑un proces decizional conștient
și rațional.
Procesul decizional nu este însă unul pur cognitiv, intenția unei persoane de a se
angaja în comportamente riscante fiind influențată de o serie de factori psihologici individuali specifici contextului social: atitudinea față de comportament, norma
subiectivă și controlul perceput al comportamentului (figura 1.3). Atitudinea se referă
la aprecierea de către subiect a unei acțiuni posibile ca fiind pozitivă sau negativă
(dezirabilă/indezirabilă, profitabilă/dezavantajoasă) și la expectanțele subiectului pri‑
vind rezultatele respectivului comportament și probabilitatea percepută ca acestea să
apară. Norma subiectivă descrie presiunea socială percepută de persoană atunci când
se angajează într‑un comportament, mai exact, modul în care este percepută dorința celorlalți ca ea să întreprindă sau nu o anumită acțiune. Această presiune socială este

30
Psihologia riscului
creată de persoanele importante din viața individului (de exemplu, membri ai familiei,
prieteni apropiați). Controlul perceput se referă la abilitatea percepută a individului
de a realiza un comportament specific și la dificultatea efectuării acestuia. Controlul perceput este singurul element al teoriei care poate determina direct comportamentul fără a influența obligatoriu intenția, deci este singurul care poate explica și compor ‑
tamentele neintenționate. Nivelul de control perceput este important deoarece unele comportamente includ acțiuni dificil de executat, în timp ce altele necesită – dimpo‑
trivă – inhibarea unor acțiuni. Transformarea intenției în acțiune depinde de motiva‑
ție și de energia pe care persoana este dispusă să o investească. Ca regulă generală, cu cât atitudinea și norma subiective sunt mai favorabile și cu cât este mai puternic controlul perceput, cu atât mai puternică ar trebui să fie intenția persoanei de a efec‑
tua comportamentul în cauză.
Figura 1 .3 . Teoria comportamentului planificat (Ajzen, 1985)
În timp, Ajzen (2006) a rafinat și a completat teoria. De exemplu, a insistat tot
mai mult pe faptul că cele trei componente ale intenției comportamentale depind la
rândul lor de credințe și de convingeri care interacționează: convingerile comporta‑
mentale, convingerile normative și convingerea de control. Cu cât impresia de reușită
a persoanei este mai puternică, cu atât crește probabilitatea ca un comportament să
se producă. Convingerile comportamentale stau la baza atitudinii și vizează evaluarea consecințelor comportamentului. Norma subiectivă se dezvoltă pornind de la convin‑
gerile normative și de la motivația pentru a se conforma normelor sociale. Aceste
seturi de credințe și convingeri provin dintr‑o serie de variabile externe, cum ar fi vârsta și sexul subiectului sau experiența referitoare la comportamentul în cauză. Cu
alte cuvinte, se presupune că factorii sociodemografici sunt mediați de TPB. Teoria
include o nouă variabilă numită controlul efectiv al comportamentului care, pe de o
parte, este capabilă să influențeze direct acțiunea, iar, pe de altă parte, determină
modul în care este perceput controlul. Având un grad suficient de control efectiv
asupra comportamentului, oamenii se așteaptă să își realizeze intențiile atunci când
apare oportunitatea .
În ansamblu, TPB constituie un model de predicție a asumării riscului care nu se
bazează direct pe perceperea riscului și pe toleranța la risc. Ea folosește variabile explicative individuale (opinii, credințe, atitudini, motivații) raportate la contextul social
constituit din grupul persoanelor apropiate sau relevante pentru subiect. O persoană ia
în considerare nu numai propriile atitudini față de o acțiune, ci și atitudinile colective și normele subiective ale grupului social apropiat cu privire la acțiune. Aceste atitudini

Riscul din peR spectivă psihologică31
pot servi ca justificări pentru asumarea rațională a riscului, în special dacă percepția
riscului este scăzută și potențialele recompense sociale sunt mari (de exemplu, apre‑cierea din partea grupului social). Studiile realizate în variate domenii ale psihologiei (de exemplu, psihologia sănătății, a transporturilor, organizațională, environmentală etc.) demonstrează că modelul teoretic se aplică cu succes pentru multe comporta‑mente riscante .
1.4.5. Teoria acțiunii obișnuite
Una dintre limitele majore ale teoriei comportamentului planificat este faptul că ignoră
relația dintre intenția comportamentală și comportamentul uzual al persoanei, în pofida
corelațiilor mari dintre cele două. Această problemă devine însă elementul central în
teoria acțiunii obișnuite (Habituated action theory) care susține că angajarea succesivă
într‑un comportament riscant fără ca acesta să ducă la consecințe negative va scădea
riscul perceput față de acel comportament. Atlfel spus, cei care efectuează în mod repetat o acțiune cu un grad ridicat de risc, dar fără a experimenta vreo consecință
nefavorabilă, devin insensibili la riscul respectiv (Kasperson et al., 1988; Weyman
și Kelly, 1999). De exemplu, riscul de a ajunge la supradoză este „un lucru normal”
pentru consumatorii de heroină, care îl acceptă de fiecare dată când își injectează
doza zilnică (Rhodes, 1997).
Stricoff (2013) consideră acțiunile obișnuite ale angajaților un tip de bias cogni‑
tiv‑comportamental. Dacă nu s‑au confruntat cu incidente, aceștia vor evalua riscul
din ce în ce mai eronat, considerând că acțiunile lor sunt corecte, deși contravin regulilor și procedurilor. Atunci când rezultatele negative ale unui comportament
riscant întârzie să apară sau dacă beneficiile obținute au depășit în timp costurile,
asumarea riscurilor poate duce la un cerc vicios în care apar comportamente tot mai periculoase. Expunerea la risc în lipsa consecințelor negative normalizează treptat
riscul. În acest ciclu, percepția riscului continuă să scadă și toleranța la risc continuă
să crească. În același timp, comportamentele care devin obișnuite tind să fie mani‑
festate automat, fără a mai solicita reevaluări ale riscului (Rhodes, 1997).
1.4.6. Teoria acțiunii sociale
Dacă normele subiective reprezintă un element important al teoriei comportamentu‑
lui planificat, în teoria acțiunii sociale (Social action theory) ele dețin rolul central. Teoria acțiunii sociale are multe aplicații, dar când vine vorba despre asumarea ris ‑
cului, ea susține că oamenii se angajează în comportamente riscante din cauza presiu‑nii grupului social sau ca urmare a percepției generale că într‑o anumită comunitate o activitate are un risc scăzut. Caracteristicile grupului din care persoana face parte vor afecta percepția riscului. Oamenii socializează cu ceilalți indivizi din grup și

32
Psihologia riscului
adoptă viziunea dominantă cu privire la ce este și la ce nu este riscant. În același
timp, acceptarea în grup necesită ca individul să se conformeze valorilor, credințelor și comportamentelor majorității. Abaterea de la normele grupului poate duce la sancțiuni din partea celorlalți membri sau la excluderea din grup (Y ates, 1992). Prin urmare, asumarea riscului poate fi rezultatul proceselor de conformism, identificare și internalizare. În primă fază, persoana se va conforma normelor grupului pentru a evita sancțiunile sociale. Odată cu trecerea timpului, persoana se va identifica cu grupul și îi va prelua normele specifice. În cele din urmă, persoana va internaliza normele grupului pe care le va considera firești.
Toate aceste procese sociale sugerează că individul va fi predispus să se angajeze
într‑un comportament riscant dacă „toată lumea îl practică” sau dacă la nivel colec‑tiv există percepția că acel comportament este „normal” . În plus, teoria acțiunii sociale prevede că semnificația socială asociată unor comportamente cu un nivel ridicat de risc (de exemplu, comportamente valorizate ca fiind „puternice”, „bărbă‑tești” sau „competente”) este un factor care motivează oamenii să se angajeze în astfel de comportamente .
Înclinația spre risc poate fi deci influențată de așteptările colegilor, ale prietenilor
și ale grupului de referință. Indivizii se conformează normelor de grup pentru a evita sancțiunile sociale (de exemplu, intimidarea sau excluderea din grup) și încep să se identifice cu grupul și să accepte percepțiile și norma de grup (Cooper, 2003; Harding și Eiser, 1984). Această tendință de conformare poate avea rezultate pozitive, atunci când în grup sau în comunitate există o cultură puternică a siguranței. Cu toate aces‑tea, consecințele negative ale conformității sociale sunt mai prevalente în studiile din domeniul asumării riscului. În special în rândul tinerilor, conformitatea cu așteptările sociale ale colegilor și ale comunității în sens larg duce de cele mai multe ori la asumarea unor riscuri mai mari, și nu la comportamente prudente (de exemplu, Keating și Halpern‑Felsher, 2008; McNeely și Falci, 2004). În general, expectanțele persoanelor cu care individul interacționează sistematic îi vor influența comporta‑mentul .
1.4.7. Teoria controlului social
Ca și teoria acțiunii sociale, teoria controlului social (Social control theory) are multe aplicații care merg dincolo de problema asumării și reducerii riscului. Teoria contro‑lului social a fost introdusă pentru prima dată de Hirschi (1969) și susține că existența unei legături cu entitățile intituționale (organizații, școli, medii profesionale etc.) promovează conformitatea comportamentală, ce poate reduce probabilitatea de mani‑festare a unor comportamente cu risc ridicat .
Cercetările din acest domeniu arată că afilierea unei persoane la o anumită inti‑
tuție precum școala sau locul de muncă creează o conexiune între individ și acea instituție, ceea ce are o influență pozitivă asupra percepției riscului. De exemplu, un studiu realizat de Chapman și colaboratorii săi (2013) a evidențiat că legătura elevilor

Riscul din peR spectivă psihologică33
cu școala a fost un factor important de prevenție a comportamentelor riscante precum
fumatul, consumul de alcool și droguri și intenția de se urca într‑o mașină alături de un șofer care a consumat astfel de substanțe. Adolescenții care percep că profesorii lor sunt corecți, implicați și încurajatori sunt mai puțin dispuși să fumeze, să consume excesiv alcool, să întrețină relații sexuale neprotejate sau să aibă tentative de sinuci‑dere (McNeely și Falci, 2004). În mod asemănător, implicarea angajaților în identi‑ficarea pericolelor și contribuția lor activă la îmbunătățirea siguranței la locul de muncă întăresc conexiunea cu organizația și determină comportamente mai puțin riscante (Clarke și Ward, 2006; Neal et al., 2000) .
1.5. Concluzie
De ce este riscul atât de important din perspectivă psihologică? Deoarece percepțiile oamenilor cu privire la riscurile care îi înconjoară sunt influențate și distorsionate de o combinație interactivă de factori psihologici (interni) și situaționali (de exemplu, sociali) care se răsfrâng asupra percepției, evaluării, acceptării și asumării riscului. Schneier (2003) rezumă principalele modalități de distorsionare în estimarea riscului: a) exagerarea riscurilor rare și spectaculoase și minimalizarea celor comune; b) estimarea greșită a riscurilor mici; c) supraestimarea riscurilor personificate în raport cu cele anonime; d) subestimarea riscurilor asumate voluntar și supraestimarea celor ce apar în situații pe care nu le pot controla; și e) supraestimarea riscurilor intens mediatizate, despre care se discută mult și care rămân un obiect al controlului public.
Conceptele și teoriile prezentate în acest capitol reușesc să explice o parte dintre
aceste evaluări subiective ale riscului. Fiecare teorie prezentată are meritele și limitele ei, dar se poate observa că ele nu sunt disparate așa cum ar părea la prima vedere. Observăm că teoriile discutate au multe elemente comune, unele dintre ele folosind idei și concepte care se suprapun, deși explică asumarea riscului în moduri ușor diferite. În pofida faptului că unele teorii insistă pe factorii individuali, iar altele mai mult pe cei situaționali, ele nu se exclud reciproc. Dimpotrivă, vizează în asamblu interacțiunea dintre cei mai importanți factori care reușesc să explice măcar parțial cum sunt percepute riscurile și de ce se angajează indivizii în comportamente riscante. Înțelegerea interacțiunilor subtile în care forțele psihologice și cele situaționale inter ‑
acționează pentru a încuraja sau a reduce asumarea riscurilor ar putea contribui la crerea unor programe de intervenție eficiente adaptate pentru fiecare domeniu în care riscul constituie o amenințare majoră.

34
Psihologia riscului
Bibliografie
Ajzen, I. (1985). From intentions to actions: A theory of planned behavior. In J. Kuhl, & J.
Beckman (Eds .), Action – Control: From cognition to behavior . Heidelberg: Springer.
Ajzen, I. (2006). Constructing a TpB Questionnaire: Conceptual and Methodological Considerations.
(http://people.umass.edu/aizen/pdf/tpb.measurement.pdf)
Ajzen, I., & Fishbein, M. (1980). Understanding attitudes and predicting social behavior .
Englewood Cliffs, NJ: Prentice‑Hall.
Aschenbrenner, K.M., & Biehl, B. (1994). Empirical studies regarding risk compensation in
relation to antilock braking systems. In R.M. Trimpop, & G.J.S. Wilde (Eds.), Challenges
to accident preventions: The issue of risk compensation behavior. Groningen, NL: Styx,
81‑89.
Assailly, J.P . (1992). Les jeunes et le risque. Une approche psychologique de l’accident. Paris:
Vigot.
Becker, M.H., & Maiman, L.A. (1975). Sociobehavioral determinants of compliance with
health and medical care recommendations. Medical Care, 13(1), 10‑24.
Bridger, R.S., & Freidberg, S.S. (1999). Managers’ estimates of safe loads for manual han‑
dling: Evidence for risk compensation? Safety Science, 32, 103‑1 1 1.
Cafri, G., Thompson, J.K., Jacobsen, P .B., & Hillhouse, J. (2009). Investigating the role of
appearance‑based factors in predicting sunbathing and tanning salon use. Journal of
Behavioral Medicine, 32, 532‑544.
Chapman, R.L., Buckley, L., Sheehan, M.C., & Schochet, I.M. (2013). School‑based pro‑
grams for increasing connectedness and reducing risk behavior: A systematic review. Educational Psychology Review , 25(1), 95‑1 14.
Choudhry, R.M., & Fang, D. (2008). Why operatives engage in unsafe work behavior:
Investigating factors on constructions sites. Safety Science, 46, 566‑584.
Clarke, S., & Ward, K. (2006). The role of leader influence tactics and safety climate in
engaging employees’ safety participation. Risk Analysis , 26(5), 1 175‑1 185.
Cooper, D. (2003). Psychology, risk & safety: Understanding how personality & perception
can influence risk taking . Professional Safety, 39‑46.
Dake, K. (1991). Orienting dispositions in the perception of risk. Journal of Cross‑Cultural
Psychology, 22, 61‑82.
DeJoy, D.M. (1987). Supervisor attributions and responses for multicausal workplace acci‑
dents . Journal of Occupational Accidents, 9(3), 213‑223.
Douglas, M., & Wildavsky, A. (1982). Risk and culture. Berkeley, CA: University of
California Press.
Fischhoff, B., Slovic, P ., Lichtenstein, S., Read, S., & Combs, B. (1978). How safe is safe
enough? A psychometric study of attitudes towards technological risks and benefits. Policy
Sciences , 9, 127‑152.
Fishbein, M., & Ajzen, I. (1975). Belief, attitude, intention and behaviour: An introduction
to theory and research. Reading, MA: Addison‑Wesley.
Glendon, A.I., & Walker, B.L. (2013). Can antispeeding messages based on protection moti‑
vation theory influence reported speeding intentions? Accident Analysis and Prevention,
57, 67‑79.
Hambach, R., Mairiaux, P., Francois, G., Braeckman, L., Balsat, A., Van Hal, G., Vandoorne,
C., V an Royen, P ., & van Sprundel, M. (201 1). Workers’ perception of chemical risks: A
focus group study. Risk Analysis , 31(2), 335‑342.

Riscul din peR spectivă psihologică35
Harding, C .M., & Eiser, J.R. (1984). Characterizing the perceived benefits of some health
issues . Risk Analysis , 4, 131‑141.
Havârneanu, G.M., & Havârneanu, C.E. (2012). When norms turn perverse: Contextual
irrationality vs. rational traffic violations. Transportation Research Part F: Psychology
and Behaviour , 15, 144‑151.
Hirschi, T. (1969). Causes of delinquency. Berkeley, CA: University of California Press.
Janssen, W . (1994). Seatbelt wearing and driving behavior: An instrumented‑vehicle study.
Accident Analysis and Prevention, 26, 249‑261.
Kasperson, R., Renn, O., Slovic, P ., Brown, H., Emel, J., Goble, R., Kasperson, J., & Ratick,
S. (1988). The social amplification of risk: A conceptual framework. Risk Analysis, 8(2),
177‑187.
Keating, D.P ., & Halpern‑Felsher, B.L. (2008). Adolescent drivers: A developmental per ‑
spective on risk, proficiency, and safety. American Journal of Preventive Medicine, 35,
272‑277.
Keh, H.T., Foo, M.D., Lim, B.C. (2002). Opportunity evaluation under risky conditions:
the cognitive processes of entrepreneurs. Entrepreneuship: Theory & Practice, iarna,
125‑148
Langer, E.J. (1975). The illusion of control. Journal of Personality and Social Psychology,
32, 31 1‑328.
Lichtenstein, S., Slovic, P ., Fischhoff, B., Layman, M., & Combs, B. (1978). Judged
Frequency of Lethal Events. Journal of Experimental Psychology: Human Learning and
Memory, 4(6), 551‑578.
Lopes, L.L. (1995). Algebra and process in the modelling of risky choice. In J. Busemeyer,
R. Hastie, & D.L. Medin (Eds.), Decision making from a cognitive perspective. San Diego
CA: Academic Press.
McKenna, F .P . (1993). It Won’t Happen to Me: Unrealistic Optimism or Illusion of Control.
British Journal of Psychology, 84, 39‑50.
McNeely, C., & Falci, C. (2004). School connectedness and the transition into and out of
health‑risk behavior among adolescents: A comparison of social belonging and teacher
support . Journal of School Health, 74(7), 284‑292.
Morrongiello, B.A., Walpole, B., & Lasenby, J. (2007). Understanding children’s injury‑risk
behavior: Wearing safety gear can lead to increased risk taking. Accident Analysis and
Prevention, 39, 618‑623.
Mullen, J. (2004). Investigating factors that influence individual safety behavior at work.
Journal of Safety Research, 35, 275‑285.
Neal, A., Griffin, M.A., & Hart, P .M. (2000). The impact of organizational climate on safety
climate and individual behavior. Safety Science, 34, 99‑109.
Nicholson, N., Fenton‑O’Creavy, M., Soane, E., & Willman, P . (2000). Risk and performance
among city traders. ESRC Risk and Human Behavior Newsletter , 7, 2‑6.
Peters, E., & Slovic, P . (1996). The role of affect and worldviews as orienting dispositions in
the perception and acceptance of nuclear power. Journal of Applied Social Psychology,
26, 1427‑1453.
Rhodes, T. (1997). Risk theory in epidemic times: Sex, drugs and the social organization of
„risk behavior” . Sociology of Health & Illness, 19(2), 208‑227.
Robertson, L .S . (1998) . Injury epidemiology: Methods and approaches . New Y ork: Oxford
University Press.
Rogers, R.W . (1975). A protection motivation theory of fear appeals and attitude change.
Journal of Psychology, 91, 93‑1 14.

36
Psihologia riscului
Ropeik, D., & Gray, G., (2002). Risk: A Practical Guide for Deciding What’s Really Safe
and What’s Really Dangerous in the World Around You. Houghton Mifflin.
Rothengatter, T. (2002). Drivers’ illusions – no more risk. Transportation Research, Part F,
1, 249‑258.
Schneier, B. (2003). Beyond Fear: Thinking Sensibly About Security in an Uncertain World.
Springer‑V erlag.
Sheeran, P ., Harries, P .R., & Epton, T. (2013). Does heightening risk appraisals change
people’s intentions and behavior? A meta‑analysis of experimental studies. Psychological
Bulletin, 140(2), 51 1‑543.
Simon, M., Houghton, S.M., & Aquino, K. (1999). Cognitive biases, risk perception, and
venture formation: how individuals decide to start companies. Journal of Business Venturing ,
15, 1 13‑134
Sjöberg, L. (2000). Factors in risk perception. Risk Analysis , 20, 1‑1 1.
Sjöberg, L. (2003). Risk perception is not what it seems: The psychometric paradigm revi‑
sited. In K. Andersson (Ed.), V ALDOR Conference 2003 (pp. 14‑29). Stockholm: V ALDOR.
Slappendal, C., Laird, I., Kawachi, I., Marshall, S., & Cryer, C. (1993). Factors affecting
work related injury among forestry workers: A review. Journal of Safety Research, 24,
19‑32.
Slovic, P ., Finucane, M., Peters, E., & MacGregor, D.G. (2002). The Affect Heuristic. In
T. Gilovich, D. Griffin, & D. Kahneman, Heuristics and Biases: The Psychology of
Intuitive Judgment. Cambridge University Press, 397‑420.
Sowby, F .D. (1965). Radiation and other risks. Health Physics , 11, 879‑887.
Starr, C. (1969). Social benefit versus technological risk. Science, 165, 1232‑1238.
Stricoff, R.S. (sept. 2013). Safety program execution: A key to achieving consistently good
performance. White paper, Behavioral Science Technology, Inc., Ojai, CA.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1973). Availability: A heuristic for judging frequency and
probability. Cognitive Psychology, 5(1), 207‑233.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1974). Judgment under uncertainty: heuristics and biases.
Science, 185, 1 124‑1 131.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1981). The framing of decisions and the psychology of choice.
Science, 211, 453‑458.
van der Pligt, J. (1996). Judgement and Decision Making. In R.G. Semin, & K. Fiedler,
Applied Social Psychology (30‑64).
V ernero, F ., & Montanari, R. (2007). Risk management persuasive technologies: The case
of a technologically advanced, high‑risk chemical plant. PsychNology Journal, 5(3) ,
285‑297.
Weyman, A.K., & Kelly, C.J. (1999). Risk perception and risk communication: A review of
literature. Sheffield, England: HSE Books.
Wildavsky, A., & Dake, K. (1990). Theories of risk perception: Who fears what and why?
Daedalus, 1 19(4), 41‑60.
Wilde, G.J.S. (1988). Risk homeostasis and traffic accidents: propositions, deductions and
discussion of recent commentaries . Ergonomics , 31, 441‑468.
Wilde, G.J.S. (1994). Traget risk. Toronto (Canada): PDE Publications.
Y ates, J.F . (1992). Risk‑taking behavior . Londra: John Wiley & Sons.
Woods, P . (2013). Risk assessment and management approaches on mental health units. Journal
of psychiatric and mental health nursing, 20(9), 807‑813.

Capitolul 2
Emoțiile și decizia în condiții de risc
Andrei C. Miu, Mirela Bîlc
2.1. Introducere
În multe situații, trebuie să alegem între diferite alternative fără să avem toate infor ‑
mațiile despre consecințele lor. Evaluarea acestor consecințe este numită generic
„perspectivă” (prospect) (Rangel, Camerer și Montague, 2008). În funcție de ceea
ce știm despre consecințe, decizia este în condiții de risc sau de incertitudine. În prima situație, știm probabilitățile obiective ale consecințelor, ca la o loterie sau ca
la un joc de zaruri. În a doua situație, putem face numai estimări subiective ale
acestor probabilități, ca în cazul asigurărilor sau investițiilor. Evident, cele mai multe
situații din realitate implică incertitudine, dar în psihologie și în economie au fost
studiate mai mult deciziile în condiții de risc pentru că sunt mai simple și pentru că se pretează mai bine investigațiilor experimentale și modelării. În plus, se crede că
același principii generale se aplică ambelor forme de decizie (Wu, Zhang și Gonzalez,
2004) .
Primele teorii din economie au descris regulile pe baza cărora ar trebui luate
deciziile în condiții de risc, fiind cunoscute ca modele „normative” . Unul dintre cele mai influente este modelul utilității așteptate (expected utility), conform căruia valoa‑
rea unei perspective este egală cu suma tuturor consecințelor ponderate cu probabi‑
litatea acestora (Bernoulli, 1738/1954; V on Neumann și Morgenstern, 1947). Acest model prezice că oamenii ar trebui să ignore câștigurile sau pierderile mari care au
probabilități mici, ceea ce nu explică, de exemplu, popularitatea de care se bucură în realitate loteriile sau asigurările (Friedman și Savage, 1948).
Ținând cont că modelele normative nu explică realist decizia în multe situații, s‑a
argumentat că raționalitatea deciziilor luate de oameniar fi limitată (bounded ratio‑nality) (Simon, 1955). Nu luăm decizii pe baza calculelor statistice de tipul celor din modelul utilității așteptate, dar nu suntem nici iraționali. Deciziile noastre sunt adap‑tative și orientate spre scopuri, însă putem devia de la alegerile raționale din cauza unor limite în procesarea informațiilor (de exemplu, interferențele emoționale, volu‑mul atențional) și a unor caracteristici cum ar fi tendința accentuată de a coopera

38
Psihologia riscului
(Jones , 1999). Nu alegem întotdeauna perspectiva optimă, dar o alegem pe cea care
întrunește condițiile minimale pentru a fi satisfăcătoare sau „satisficientă” (satisfici‑
ent), așa cum ni se pare pe moment pe baza procesării limitate a informațiilor (Simon,
1996) .
Pornind de la aceste premise, psihologii Daniel Kahneman și Amos Tversky au
realizat experimente prin care au identificat unele euristici și distorsiuni (biases) ce caracterizează decizia în condiții de risc (Kahneman, 2003). Euristicile se referă la
tacticile pe care le folosim când luăm decizii, ce reflectă raționalitatea noastră limi‑
tată și contribuie la susceptibilitatea pentru distorsiuni sau erori de decizie (Tversky și Kahneman, 1974). În economie, abaterile de la modelele normative ale deciziei se
mai numesc anomalii (Rabin și Thaler, 2001). Aceste studii au arătat că chiar și cei
cu cunoștințe avansate de statistică pot lua deciziile în condiții de risc pe baza unor
reacții intuitive, și nu a judecăților raționale (Tversky și Kahneman, 1971). În teori‑
ile elaborate ulterior (Stanovich și West, 2000), reacțiile intuitive și judecățile rațio‑nale au fost atribuite unor sisteme cognitive alternative. Intuițiile țin de „sistemul 1”,
care operează rapid, automat (implicit) și fără efort, iar judecățile țin de „sistemul
2”, care este lent, controlat conștient (explicit) și cu efort. Implicând efort, procesele sistemului 2 sunt susceptibile la interferențe cu sarcini concurente sau la alte forme
de încărcătură cognitivă (de exemplu, presiunea timpului). În aceste condiții, sistemul
2 nu mai monitorizează sistemul 1, iar deciziile sunt luate pe baza unor judecăți
intuitive care pot fi eronate .
2.2. Eroarea de formulare în decizie
O eroare de decizie care a fost studiată pe larg este cea de formulare (framing) (Tversky
și Kahneman, 1981). Această eroare se referă la situația în care luăm decizii diferite în funcție de prezentarea aceleiași perspective în două feluri complementare, cu accent pe câștiguri sau pe pierderi. De exemplu, în situația cunoscută ca „problema bolii
asiatice”, participanții trebuie să își imagineze că SUA se pregătesc pentru izbucnirea
unei boli care va afecta 600 de persoane. Ei trebuie să aleagă între două programe de intervenție ale căror consecințe sunt sigure sau riscante. Într‑una din condițiile
experimentale, consecințele acestor programe sunt descrise astfel:
„Dacă este adoptat programul A, 200 de oameni vor fi salvați.” (alternativa sigură)
„Dacă este adoptat programul B, există o probabilitate de 1/3 ca 600 de oameni
să fie salvați și o probabilitate de 2/3 ca nici un om să nu fie salvat.” (alternativa
riscantă)
În această condiție, perpectiva este formulată cu accent pe câștiguri și s‑a consta‑
tat că majoritatea participanților aleg alternativa sigură, adică prezintă aversiune față
de risc. În cealaltă condiție experimentală, consecințele programelor sunt descrise astfel:
„Dacă este adoptat programul A, 400 de oameni vor muri.” (alternativa sigură)

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc39
„Dacă este adoptat programul B, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu
moară și o probabilitate de 2/3 ca 600 de oameni să moară.” (alternativa riscantă)
Formularea perspectivei cu accent pe pierderi face ca majoritatea participanților
să prefere alternativa riscantă în această condiție experimentală, adică să caute riscul.
V ariația deciziei în funcție de formularea perspectivei reprezintă o eroare, adică o
abatere de la invarianța la care ne‑am aștepta, ținând cont că, obiectiv, consecințele
prezentate în cele două condiții experimentale sunt echivalente. Consecința este ace‑eași când din 600 de oameni, 200 vor fi salvați sau 400 vor muri; sau când există 1/3 probabilitate ca 600 de oameni să fie salvați sau ca nimeni să nu moară. Aceste rezultate au indicat că perspectiva unor câștiguri certe este disproporționat de atră‑
gătoare, iar cea a unor pierderi certe este disproporționat de amenințătoare din punct
de vedere subiectiv. Căutarea riscului în a doua condiție experimentală a fost mai mare decât aversiunea față de risc din prima condiție, ceea ce a sugerat că percepția
pierderilor este mai distorsionată decât percepția câștigurilor (losses loom larger than
gains) (Kahneman, 2003). O implicație este că oamenii acordă o valoare mai mare
aceluiași obiect atunci când îl pierd decât atunci când îl câștigă, ceea ce a fost numit efectul înzestrării (endowment effect). Acest efect este confirmat de observația că prețul de vânzare este de multe ori dublu sau chiar mai mare decât cel de cumpărare
(Kahneman, Knetsch și Thaler, 1990).
Aceste rezultate au stat la baza teoriei perspectivei (prospect theory) care susține
că valoarea perspectivelor depinde de punctul de referință față de care sunt evaluate
consecințele și de ponderea dată de probabilitatea acestora (Kahneman și Tversky,
1979; Tversky și Kahneman, 1974). Punctul de referință poate fi influențat de orice variabilă care crește accesibilitatea cognitivă a anumitor aspecte ale perspectivei și
estompează altele, contribuind la susceptibilitatea la erori de decizie, cum ar fi cea
de formulare. Ținând cont că emoțiile favorizează procesarea anumitor informații și induc distorsiuni cognitive (cognitive biases ) în procese ca atenția, memoria sau
interpretarea (Williams, Watts, MacLeod și Mathews, 1988), cercetări recente au investigat legătura dintre emoții și erorile de decizie în condiții de risc.
2.3. Emoție și decizie
O abordare teoretică recentă susține că oamenii folosesc euristici „afective” în deci‑
zie, adică pot lua decizii pe baza unor evaluări rapide ale riscurilor, care seamănă cu cele implicate în generarea emoțiilor (Slovic și Peters, 2006). Aceste euristici preva‑lează mai ales atunci când contextul nu permite evaluarea riscului pe baza unor judecăți raționale, ce ar solicita efort și timp. De pildă, dacă sunt sub presiune de timp, oamenii evaluează beneficiile și costurile unor activități și tehnologii ca fiind în relație inversă (Finucane, Alhakami, Slovic și Johnson, 2000). Cu alte cuvinte, cineva care evaluează beneficiile surfingului sau ale telefoanelor mobile ca fiind mari va evalua automat riscurile ca fiind mici (sau viceversa), mai ales dacă are doar 5

40
Psihologia riscului
secunde pentru a decide (Finucane et al., 2000). Această euristică afectivă nu este
adaptativă mai ales în situațiile asociate atât cu beneficii mari, cât și cu costuri mari.
Așa a fost explicată menținerea multor comportamente de risc, cum ar fi abuzul de substanțe. Evaluarea pozitivă a câștigurilor mari va atrage, conform acestei teorii, subestimarea riscurilor. Mecanismul care susține aceste decizii ar fi „afectiv” în sensul că implică evaluări automate în termeni de bun/rău și preferințe care apar fără control conștient și care, de multe ori, nu pot fi justificate rațional. Chiar dacă emo‑țiile resimțite de participanți în timpul deciziilor nu au fost măsurate direct în aceste studii, mecanismul descris în teoria euristicilor „afective” seamănă cu cel implicat în generarea emoțiilor și tendințelor de acțiune asociate acestora.
În mod similar, teoria afectivității ca informație (affect‑as‑information) argumen‑
tează că oamenii folosesc dispozițiile afective și emoțiile ca indicii ale evaluării consecințelor (Clore și Huntsinger, 2007). Tindem să credem că buna dispoziție sau emoțiile plăcute pe care le resimțim în timpul evaluării unei perspective ar fi indicii ale consecințelor sale pozitive și că, din contră, o dispoziție mai proastă sau emoțiile neplăcute ar fi indicii ale consecințelor negative ale acelei perspective. Studiile care stau la baza acestei teorii au arătat că influența afectivității negative (de exemplu, emoții induse de reamintirea unui eveniment neplăcut) în evaluarea subiectivă (de exemplu, satisfacția față de viață) se reduce dacă stările emoționale sunt atribuite unor surse independente de situația de decizie (Schwarz și Clore, 1983).
Un studiu recent a confirmat că focalizarea pe starea afectivă în timpul deciziei
crește susceptibilitatea la eroarea de formulare (Fagley, Coleman și Simon, 2010). Prezentarea unor situații ipotetice cum ar fi problema bolii asiatice ne face să adop‑tăm perspectiva celor care sunt în acea situație, imaginându‑ne cum gândesc sau ce emoții resimt oamenii din acea situație. S‑a arătat că cei care au o tendință dispozi‑țională mai mare de a adopta o perspectivă afectivă sunt supuși erorii de formulare mai mult decât cei care au niveluri mai scăzute ale acestei trăsături (Fagley, Coleman și Simon, 2010). Relația a fost pusă în evidență doar la femei, care, așa cum s‑a confirmat în mai multe studii, prezintă o susceptibilitate mai mare la eroarea de formulare. Mecanismul presupus ar fi tendința mai mare a femeilor de a se focaliza spontan pe emoțiile celorlalți. Ipoteza s‑a verificat într‑un studiu experimental în care bărbații au fost instruiți să își imagineze emoțiile celor din situațiile descrise și au prezentat o susceptibilitate mai mare la eroarea de formulare în comparație cu cei care nu au primit această instrucțiune (Fagley et al., 2010). Un alt studiu a arătat că
manipularea relevanței personale a problemei bolii asiatice prin instrucțiuni care cereau participanților să își imagineze că situația are loc în țara lor sau într‑o altă țară crește eroarea de formulare (Saqib, 2014). În plus, o analiză de mediere a dove‑dit că emoțiile negative asociate cu alternativa sigură din formularea cu accent pe pierdere („dacă este adoptat programul A, 400 de oameni vor muri”) reprezintă unul dintre mecanismele care susțin căutarea riscului în această condiție experimentală (Saqib, 2014) .

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc41
2 .4. Abordarea funcțională a emoțiilor în decizie
Odată cu recunoașterea rolului emoției în decizie, s‑a sugerat că emoții diferite ar
putea avea influențe specifice asupra deciziei, chiar și atunci când emoțiile au aceeași
valență. Conform abordării funcționale a emoțiilor, este de așteptat ca emoții diferite
să fie asociate cu distorsiuni cognitive specifice și să amorseze tendințe de acțiune
specifice (Keltner și Gross, 1999).
Studiile care au investigat specificitatea influenței emoțiilor asupra deciziei au
plecat de la înțelegerea modului în care sunt generate emoțiile. La ora actuală, este
larg acceptat că emoțiile derivă din sensul pe care îl dăm evenimentelor (Frijda,
1988; Lazarus și Folkman, 1984), printr‑un proces numit evaluare (appraisal) . Orice
eveniment este evaluat pe mai multe dimensiuni, cum ar fi predictibilitatea (certitu‑dinea) și controlul (Smith și Ellsworth, 1985). De pildă, când evaluăm un eveniment ca fiind imprevizibil și în afara controlului nostru, va apărea frica; când evenimentul este evaluat ca previzibil și controlabil, va apărea furia. Ipoteza tendinței de evaluare
(appraisal tendency) susține că evaluarea ce duce la apariția unei emoții discrete
amorsează tendințele de decizie, mai ales atunci când dimensiunile pe care s‑a făcut
evaluarea sunt relevante pentru acel tip de decizie (de exemplu, măsura în care o situație este previzibilă și controlabilă este relevantă pentru evaluarea riscului) (Lerner
și Keltner, 2000). Frica ar crește astfel percepția riscului pentru că semnalizează
caracterul imprevizibil și necontrolabil al situației. Dimpotrivă, furia ar scădea per ‑
cepția riscului pentru că semnalează caracterul previzibil și controlabil al situației.
Într‑adevăr, într‑un studiu în care participanții au evaluat numărul de decese anu‑
ale asociat cu o serie de cauze (de exemplu, cancer, inundații), s‑a constatat că
nivelul de frică dispozițională se asociază cu estimarea mai pesimistă a unui număr
mai mare de victime, iar nivelul de furie dispozițională se asociază cu estimarea unui număr mai mic de victime (Lerner și Keltner, 2000). Într‑un alt studiu au fost induse
emoții de dezgust sau tristețe cu ajutorul unor fragmente de film și s‑a investigat dacă
aceste emoții influențează diferit deciziile economice (Lerner, Small și Loewenstein, 2004). Una dintre condiții a simulat efectul de înzestrare, participanții primind un set de carioci și alegând dacă le păstrează sau dacă le schimbă pe o sumă de bani. În cealaltă condiție, participanților li s‑a arătat numai setul de carioci și au ales dacă
primesc setul sau o sumă corespunzătoare de bani. Principala măsurătoare a fost
valoarea sumei de bani cu care participanții „vindeau” setul de carioci pe care l‑au primit sau suma pe care o preferau unui set de carioci pe care l‑au văzut. S‑a presu‑pus că dezgustul, care apare atunci când ceva este evaluat ca fiind impur și prea
aproape de noi, va crea nevoia de a reduce contactul cu obiecte. Tristețea are la bază
evaluări legate de pierdere și neajutorare și s‑a presupus că va crea nevoia de schim‑bare a situației. Aceste ipoteze derivate din modelul tendinței de evaluare s‑au con‑
firmat: dezgustul a redus atât prețul de vânzare a setului de carioci primit în prima
condiție, cât și suma de bani preferată în locul obiectelor văzute în a doua condiție;
tristețea a redus și ea prețul de vânzare, dar a crescut suma preferată în locul obiec‑
telor .

42
Psihologia riscului
Cercetările din psihologie au investigat și influența emoțiilor pozitive asupra
deciziei în condiții de risc. Participanții în stări afective plăcute afișează ceea ce a
fost numit „optimism prudent” . Aceștia fac estimări optimiste ale probabilităților de câștig în situații riscante ipotetice, dar atunci când pot paria creditul propriu (de exemplu, fise reprezentând creditul pentru participarea la studiu), sunt precauți și pariază mai puțin decât cei aflați în stări afective neutre (Isen și Patrick, 1983; Nygren, Isen, Taylor și Dulin, 1996). Discrepanța a fost explicată prin motivația de menținere a stării afective plăcute, riscul unei pierderi din bunurile proprii fiind exagerat pentru că ar schimba starea afectivă (Isen, 2008).
Implicarea emoțiilor în susceptibilitatea la eroarea de formulare a fost susținută
și cu ajutorul neuroimagisticii funcționale. Cea mai folosită metodă de acest gen este imagistica de rezonanță magnetică funcțională (RMNf) care evaluează activitatea cerebrală pe baza consumului de oxigen din diferite regiuni ale creierului (Savoy, 2001). În primul studiu de RMNf asupra erorii de formulare, participanții au luat decizii într‑un joc economic în care primeau un credit inițial („primești 50 de GBP”) și trebuiau să aleagă de fiecare dată între o alternativă sigură și una riscantă (De Martino, Kumaran, Seymour și Dolan, 2006). Alternativele sigure echivalente erau prezentate cu accent pe câștiguri („păstrează 20 de GBP”) sau pe costuri („pierzi 30 de GBP”), iar alternativele riscante presupuneau ca miza să fie pusă în joc cu pro‑babilități de câștig și pierdere prezentate sub forma unui grafic. Rezultatele au indicat că alegerile congruente cu eroarea de formulare, adică alegerea alternativei sigure în formularea cu accent pe câștig și alegerea alternativei riscante în formularea cu accent pe pierdere, se asociază cu o activitate crescută la nivelul amigdalei, o structură subcorticală din lobul temporal care a fost implicată în detectarea stimulilor cu rele‑vanță emoțională (Adolphs, 2006). În situațiile în care nu apare eroarea de formulare, adică alegerea alternativei riscante în formularea cu accent pe câștig și a celei sigure în formularea cu accent pe pierdere, s‑a observat o activitate crescută în cortexul cingulat anterior, o structură corticală din lobul frontal care a fost implicată în detec‑tarea conflictului cognitiv (Botvinick, Cohen și Carter, 2004). Diferența dintre proporția deciziilor riscante în cele două formulări a fost folosită ca indicator al raționalității. Cu cât diferența este mai mică, cu atât decizia este mai rațională. Invarianța mai mare a deciziilor s‑a asociat cu o activitate crescută în cortexul orbitofrontal și ventrome‑dial, regiuni implicate anterior în controlul cognitiv (Miller și Cohen, 2001). Aceste rezultate se potrivesc cu teoria celor două sisteme cognitive (Kahneman și Frederick, 2007), sugerând că emoțiile sunt implicate în deciziile intuitive și că s‑ar putea crește invarianța deciziilor prin folosirea unor strategii de reglare emoțională care să reducă aceste emoții.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc43
2 .5 . Reglarea emoțională în decizie
Reglarea emoțională se referă la procesele prin care controlăm ce emoții trăim, când
avem aceste emoții și cum ni le exprimăm. Teoria cea mai influentă în acest domeniu
este modelul procesual al reglării emoționale (Gross, 1998; 2014). Conform acestui
model, reglarea emoțională apare atunci când devenim conștienți de apariția unei
emoții și vrem să o reducem sau să o creștem în funcție de scopul curent (Gross,
2014). În viața de zi cu zi, scopurile reglării emoționale sunt hedonice, adică dorim să reducem emoțiile negative și să le creștem pe cele pozitive. Există însă situații în
care vrem să creștem emoțiile negative (de exemplu, pentru a părea empatici față de
cineva care suferă) sau să le reducem pe cele pozitive (de exemplu, pentru a nu
încuraja creșterea prețului într‑o negociere pentru ceva care ne place). În concordanță
cu aceste scopuri, emoțiile pot fi reglate prin schimbarea situației, prin modificări cognitive legate de focalizarea atențională asupra situației sau de evaluarea acesteia,
precum și prin controlul comportamentelor prin care ne exprimăm emoțiile. Cercetările
au arătat că folosim frecvent numeroase strategii de reglare emoțională (Aldao și
Nolen‑Hoeksema, 2013; Garnefski, Kraaij și Spinhoven, 2001), de la evitarea unei
situații despre care anticipăm că ne va produce o emoție pe care nu o dorim (evitare experiențială) până la schimbarea sensului pe care îl dăm unei situații (reevaluare
cognitivă) și la inhibarea mimicii sau gesturilor ce ar trăda o emoție (supresie expre‑
sivă). Principala predicție a modelului procesual este că, cu cât reglarea începe mai devreme în procesul de generare a emoțiilor, cu atât aceasta va fi mai eficientă (Gross,
2001). Din această perspectivă, modificările la nivel situațional și cognitiv sunt foca‑
lizate pe antecedentele emoției și sunt mai timpurii decât cele comportamentale,
focalizate pe răspunsuri emoționale care deja s‑au dezvoltat. Această ipoteză a gene‑
rat numeroase studii în care au fost deseori comparate reevaluarea (strategie cognitivă) și supresia (strategie comportamentală), descriindu‑se diferențe între eficiența sau între consecințele cognitive, fiziologice și sociale ale acestor strategii de reglare
emoțională (Gross, 2002; 2013).
Pornind de la rezultate ce sugerau că cei care folosesc frecvent reevaluarea au
avantaje în negociere (Yurtsever, 2004; 2008), două studii din laboratorul nostru au
investigat pentru prima dată influența reglării emoționale asupra deciziei în condiții
de risc (Heilman, Crișan, Houser, Miclea și Miu, 2010). Am comparat reevaluarea
și supresia, manipulându‑le experimental sau identificând folosirea spontană a aces ‑
tora într‑o situație din viața de zi cu zi. Pe baza modelului procesual al reglării emoționale, ne‑am așteptat ca reevaluarea să reducă emoțiile negative și aversiunea față de risc mai mult decât supresia. Într‑unul din aceste studii, participanții au văzut
două filme care induc frică sau dezgust, având instrucțiuni să folosească reevaluarea
sau supresia pentru a‑și controla emoțiile în timpul vizionării. Imediat după aceste filme, participanții au trecut prin două sarcini de decizie, dintre care ne vom focaliza pe cea cunoscută sub acronimul BART (Ballon Analogue Risk Task) (Lejuez et al.,
2002). În acest joc pe calculator, participanții trebuie să câștige cât mai multe puncte apăsând pe un buton ca să umfle fiecare balon. Pentru fiecare apăsare pe buton,

44
Psihologia riscului
participantul primește un punct, însă doar dacă balonul nu se sparge. Baloanele au
praguri variabile de spargere, astfel că participanții pot alege să riște, pompând pen‑tru a câștiga puncte, sau se pot opri oricând pentru a încasa punctele corespunzătoare unui balon care nu a explodat și pot continua cu un alt balon. Asumarea riscului se măsoară prin numărul de pompări de la fiecare balon neexplodat (Lejuez et al., 2002),
un număr mai mic de pompări indicând aversiune față de risc. Participanții care au trecut prin această sarcină pe fondul emoțiilor induse de filme au prezentat niveluri diferite de asumare a riscului în funcție de strategia de reglare emoțională pe care o folosiseră. Astfel, cei care au folosit reevaluarea au raportat emoții de intensitate mai redusă după filme și o aversiune față de risc mai mică decât cei care au folosit supre‑sia. Într‑un alt studiu, am identificat participanți care au folosit spontan reevaluarea sau supresia ca să își controleze emoțiile induse de aflarea notei de la un examen. Participanții care au folosit reevaluarea pentru a‑și reduce emoțiile negative declanșate de aflarea unei note mai mici decât se așteptau au prezentat o aversiune față de risc mai redusă decât cei care folosiseră supresia. Aceste studii au indicat că reevaluarea poate scădea aversiunea față de risc prin intermediul reducerii emoțiilor negative (Heilman et al., 2010) .
În experimentele prezentate mai sus, emoțiile au fost întâmplătoare, adică fără
legătură cu decizia, și am pus în evidență transferul (spillover effects) acestor emoții asupra asumării riscului. O teorie recentă face însă distincția între emoții așteptate și emoții imediate (Loewenstein și Lerner, 2003). Primele sunt emoțiile (de exemplu, regret) pe care ne așteptăm să le trăim în momentul în care ne vom confrunta cu rezultatul deciziei. Emoțiile imediate sunt cele pe care le resimțim efectiv în timpul luării deciziei. Acestea pot fi anticipatorii, adică declanșate de evaluarea consecințe‑lor posibile ale deciziei (de exemplu, anxietate), și întâmplătoare, apărând din cauze ce nu au legătură cu decizia (de exemplu, dispoziția prealabilă). Această teorie sur ‑
prinde așadar diversitatea emoțiilor care pot afecta decizia și subliniază importanța
investigării emoțiilor evocate direct de sarcina de decizie.
Măsurându‑se corelate fiziologice sau mecanisme cerebrale ale emoțiilor din
timpul deciziei, s‑a arătat că reevaluarea reduce conductanța electrică a pielii și acti‑
vitatea amigdaliană evocate de pierderi. Aceste schimbări fiziologice sunt asociate la nivel comportamental cu scăderea aversiunii față de risc (Sokol‑Hessner, Camerer și Phelps, 2013; Sokol‑Hessner et al., 2009). Prin urmare, reevaluarea poate reduce
eficient emoțiile imediate din timpul deciziei, atât cele întâmplătoare, cât și cele legate de sarcină, și poate astfel să reducă aversiunea față de risc.
Rezultatele de neuroimagistică funcțională au sugerat că reducerea emoțiilor din
timpul deciziei ar putea scădea susceptibilitatea la eroarea de formulare (De Martino
et al., 2006). Folosind sarcina descrisă în acest studiu anterior, am investigat dacă
folosirea reevaluării și supresiei în timpul deciziei influențează decizia (Miu și Crișan, 201 1). Reevaluarea a crescut emoțiile pozitive și a scăzut emoțiile negative măsurate imediat după sarcina de decizie. În acord cu ipoteza noastră, participanții care au folosit reevaluarea au afișat o susceptibilitate mai mică la eroarea de formulare, apro‑
ximând mai bine invarianța considerată rațională în acest tip de decizie.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc45
2 .6. Concluzii
Acest capitol a trecut în revistă teorii și rezultate empirice care susțin influența emo‑
țiilor asupra deciziei în condiții de risc. Ipotezele derivate din teoria perspectivei sugerează că emoțiile contribuie la deciziile „intuitive” și cresc susceptibilitatea la erori de decizie. Așa cum ne‑am aștepta, scăderea acestor emoții prin folosirea unei strategii de reglare emoțională pare să reducă aversiunea față de risc și să crească invarianța deciziilor în raport cu formularea diferită a perspectivei. Aceste observații ilustrează însă doar o parte dintre efectele emoțiilor asupra deciziei în condiții de risc, sugerând că emoțiile contribuie la raționalitatea noastră limitată. Cu toate aces‑
tea, există situații în care emoțiile sau semnalele fiziologice care le însoțesc ghidează
adaptativ decizia în condiții de risc (Bechara, Damasio și Damasio, 2000). Chiar dacă nu am putut prezenta și aceste rezultate aici, subliniem că emoțiile sunt săbii cu două tăișuri (Cahill, 2003), având efecte pozitive (enhancing) și negative (impai‑ring) asupra proceselor cognitive de tipul deciziei în condiții de risc (Dolcos, Wang și Mather, 2014). La ora actuală, studiile se confruntă cu provocarea de a caracteriza efectele specifice ale emoțiilor care pot apărea simultan în timpul deciziei și meca‑nismele implicite și explicite prin care acestea influențează decizia.
Notă
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului finanțat de Ministerul Educației și
Cercetării Științifice, CNCS – UEFISCDI, nr. PN‑II‑ID‑PCE‑ID‑2012‑4‑0498.
Bibliografie
Adolphs, R. (2006). How do we know the minds of others? Domain‑specificity, simulation, and
enactive social cognition . Brain Research, 1079(1), 25‑35. doi: 10.1016/j.brainres.2005.12.127
Aldao, A., & Nolen‑Hoeksema, S. (2013). One versus many: capturing the use of multiple
emotion regulation strategies in response to an emotion‑eliciting stimulus. Cognition and
Emotion, 27(4), 753‑760. doi: 10.1080/02699931.2012.739998
Bechara, A., Damasio, H., & Damasio, A.R. (2000). Emotion, decision making and the
orbitofrontal cortex. Cerebral Cortex, 10(3), 295‑307. doi: 10.1093/cercor/10.3.295
Bernoulli, D. (1738/1954). Exposition of a new theory on the measurement of risk. Econometrica,
22, 23‑36.
Botvinick, M.M., Cohen, J.D., & Carter, C.S. (2004). Conflict monitoring and anterior
cingulate cortex: An update. Trends in Cognitive Sciences , 8(12), 539‑546. doi: 10.1016/j.
tics .2004 .10 .003
Cahill, L. (2003). Similar neural mechanisms for emotion‑induced memory impairment and
enhancement. Proceedings of the National Academy of Sciences USA, 100(23), 13123‑13124.
doi: 10.1073/pnas.2335833100

46
Psihologia riscului
Clore, G.L., & Huntsinger, J.R. (2007). How emotions inform judgment and regulate thought.
Trends in Cognitive Sciences, 1 1(9), 393‑399. doi: 10.1016/j.tics.2007.08.005
De Martino, B., Kumaran, D., Seymour, B., & Dolan, R.J. (2006). Frames, biases, and
rational decision‑making in the human brain. Science, 313(5787), 684‑687. doi: 10.1 126/
science .1 128356
Dolcos, F ., Wang, L., & Mather, M. (2014). Current research and emerging directions in
emotion‑cognition interactions. Frontiers in Integrative Neuroscience, 8, 83. doi: 10.3389/
fnint .2014 .00083
Fagley, N.S., Coleman, J.G., & Simon, A.F . (2010). Effects of framing, perspective taking,
and perspective (affective focus) on choice. Personality and Individual Differences , 48(3),
264‑269. doi:10.1016/j.paid.2009.10.008
Finucane, M.L., Alhakami, A., Slovic, P ., & Johnson, S.M. (2000). The affect heuristic in
judgments of risks and benefits. Journal of Behavioral Decision Making, 13(1), 1‑17. doi:
10.1002/(Sici)1099‑0771(200001/03)13:1<1::Aid‑Bdm333>3.0.Co;2‑S.
Friedman, M., & Savage, L.J. (1948). The utility analysis of choices involving risk. The
Journal of Political Economy, 56(4), 279‑304.
Frijda, N.H. (1988). The laws of emotion. American Psychologist, 43(5), 349‑358. doi:
10.1037/0003‑066X.43.5.349.
Garnefski, N., Kraaij, V ., & Spinhoven, P . (2001). Negative life events, cognitive emotion
regulation and emotional problems . Personality and Individual Differences , 30(8), 131 1‑1327.
doi:10.1016/S0191‑8869(00)001 13‑6.
Gross, J.J. (1998). The emerging field of emotion regulation: An integrative review. Review
of General Psychology, 2, 271‑299. doi: 10.1037//1089‑2680.2.3.271.
Gross, J.J. (2001). Emotion regulation in adulthood: Timing is everything. Current Directions
in Psychological Science, 10, 214‑219. doi: 10.1 1 1 1/1467‑8721.00152.
Gross, J.J. (2002). Emotion regulation: affective, cognitive, and social consequences. Psycho‑
physiology, 39(3), 281‑291. doi: 10.1017.S0048577201393198.
Gross, J.J. (2013). Emotion regulation: taking stock and moving forward. Emotion, 13(3),
359‑365. doi: 10.1037/a0032135.
Gross, J.J. (2014). Emotion regulation: Conceptual and empirical foundations. In J.J. Gross
(Ed .), Handbook of emotion regulation (ed. a II‑a, pp. 3‑20). New Y ork, NY: Guilford.
Heilman, R.M., Crișan, L.G., Houser, D., Miclea, M., & Miu, A.C. (2010). Emotion regu‑
lation and decision making under risk and uncertainty. Emotion, 10(2), 257‑265. doi:
10.1037/a0018489.
Isen, A.M. (2008). Some ways in which positive affect influences decision making and problem
solving. In M. Lewis, J.M. Haviland‑Jones, & L.F . Barrett (Eds.), Handbook of emotions
(ed. a III‑a, pp. 548‑573). New Y ork, NY: Guilford Press.
Isen, A.M., & Patrick, R. (1983). The effect of positive feelings on risk taking: When the
chips are down. Organizational Behavior and Human Performance, 31(2), 194‑202. doi:
10.1016/0030‑5073(83)90120‑4.
Jones, B.D. (1999). Bounded rationality. Annual Review of Political Science, 2, 297‑321. doi:
10.1 146/annurev.polisci.2.1.297.
Kahneman, D. (2003). A perspective on judgment and choice – Mapping bounded rationality.
American Psychologist, 58(9), 697‑720. doi: 10.1037/0003‑066x.58.9.697.
Kahneman, D., & Frederick, S. (2007). Frames and brains: elicitation and control of response
tendencies . Trends in Cognitive Sciences, 1 1(2), 45‑46. doi: 10.1016/j.tics.2006.1 1.007.
Kahneman, D., & Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decisions under risk.
Econometrica, 47, 263‑291.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc47
Kahneman, D., Knetsch, J.L., & Thaler, R.H. (1990). Experimental Tests of the Endowment
Effect and the Coase Theorem. Journal of Political Economy, 98(6), 1325‑1348. doi:
10.1086/261737.
Keltner, D., & Gross, J.J. (1999). Functional Accounts of Emotions. Cognition and Emotion,
13(5), 467‑480. doi: 10.1080/026999399379140.
Lazarus, R.S., & Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. New Y ork: Springer.
Lejuez, C.W ., Read, J.P ., Kahler, C.W ., Richards, J.B., Ramsey, S.E., Stuart, G.L., … &
Brown, R.A. (2002). Evaluation of a behavioral measure of risk taking: The Balloon
Analogue Risk Task (BART). Journal of Experimental Psychology: Applied, 8(2), 75‑84.
doi: 10.1037/1076‑898X.8.2.75.
Lerner, J.S., & Keltner, D. (2000). Beyond valence: Toward a model of emotion‑specific
influences on judgement and choice. Cognition and Emotion, 14(4), 473‑493. doi:
10.1080/026999300402763.
Lerner, J.S., Small, D.A., & Loewenstein, G. (2004). Heart strings and purse strings:
Carryover effects of emotions on economic decisions. Psychological Science, 15(5),
337‑341. doi: 10.1 1 1 1/j.0956‑7976.2004.00679.x.
Loewenstein, G., & Lerner, J.S. (2003). The role of affect in decision making. In R.J.
Davidson, K.R. Scherer, & H.H. Goldsmith (Eds.), Handbook of affective sciences (pp .
619‑642). New Y ork, NY: Oxford University Press.
Miller, E.K., & Cohen, J.D. (2001). An integrative theory of prefrontal cortex function.
Annual Reviews of Neuroscience, 24, 167‑202. doi: 10.1 146/annurev.neuro.24.1.167.
Miu, A.C., & Crișan, L.G. (201 1). Cognitive reappraisal reduces the susceptibility to the
framing effect in economic decision making . Personality and Individual Differences , 51(4),
478‑482. doi:10.1016/j.paid.201 1.04.020.
Nygren, T.E., Isen, A.M., Taylor, P .J., & Dulin, J. (1996). The Influence of Positive Affect
on the Decision Rule in Risk Situations: Focus on Outcome (and Especially Avoidance of
Loss) Rather Than Probability. Organizational Behavior and Human Performance, 66(1),
59‑72. doi:10.1006/obhd.1996.0038.
Rabin, M., & Thaler, R.H. (2001). Anomalies – Risk aversion. Journal of Economic Perspectives ,
15(1), 219‑232. doi: 10.1257/Jep.15.1.219.
Rangel, A., Camerer, C., & Montague, P .R. (2008). A framework for studying the neurobi‑
ology of value‑based decision making. Nature Reviews Neuroscience, 9(7), 545‑556. doi:
10.1038/Nrn2357.
Saqib, N.U. (2014). The reversing influence of involvement on the framing effect: The role
of emotions and negativity. Canadian Journal of Administrative Sciences , 31(3), 187‑199.
doi: 10.1002/cjas.1286.
Savoy, R.L. (2001). History and future directions of human brain mapping and functional
neuroimaging . Acta Psychologica, 107(1‑3), 9‑42. doi:10.1016/S0001‑6918(01)00018‑X.
Schwarz, N., & Clore, G.L. (1983). Mood, misattribution, and judgments of well‑being:
Informative and directive functions of affective states. Journal of Personality and Social
Psychology, 45(3), 513‑523. doi: 10.1037/0022‑3514.45.3.513.
Simon, H.A. (1955). A behavioral model of rational choice. Quarterly Journal of Economics ,
69, 99‑1 18.
Simon, H .A . (1996) . The Sciences of the Artificial (ed. a III‑a). Cambridge, MA: MIT Press.Slovic, P., & Peters, E. (2006). Risk perception and affect. Current Directions in Psychological
Science, 15(6), 322‑325. doi: 10.1 1 1 1/j.1467‑8721.2006.00461.x.
Smith, C.A., & Ellsworth, P .C. (1985). Patterns of cognitive appraisal in emotion. Journal
of Personality and Social Psychology, 48(4), 813‑838. doi: 10.1037/0022‑3514.48.4.813.

48
Psihologia riscului
Sokol‑Hessner, P ., Camerer, C.F ., & Phelps, E.A. (2013). Emotion regulation reduces loss
aversion and decreases amygdala responses to losses. Social Cognitive and Affective
Neuroscience, 8(3), 341‑350. doi: 10.1093/scan/nss002.
Sokol‑Hessner, P ., Hsu, M., Curley, N.G., Delgado, M.R., Camerer, C.F ., & Phelps, E.A.
(2009). Thinking like a trader selectively reduces individuals’ loss aversion. Proceedings of
the National Academy of Sciences USA, 106(13), 5035‑5040. doi: 10.1073/pnas.0806761 106.
Stanovich, K.E., & West, R.F . (2000). Individual differences in reasoning: Implications for
the rationality debate? Behavioral and Brain Sciences , 23(5), 645‑665. doi: 10.1017/
S0140525x00003435.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1971). Belief in the law of small numbers. Psychological
Bulletin, 76(2), 105‑1 10. doi: 10.1037/h0031322.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1974). Judgment under Uncertainty: Heuristics and Biases.
Science, 185(4157), 1 124‑1 131. doi: 10.1 126/science.185.4157.1 124.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1981). The framing of decisions and the psychology of choice.
Science, 21 1(4481), 453‑458. doi: 10.1 126/science.7455683.
V on Neumann, J., & Morgenstern, O. (1947). Theory of games and economic behavior (ed .
a II‑a). Princeton, NJ: Princeton University Press.
Williams, J.M.G., Watts, F .N., MacLeod, C., & Mathews, A. (1988). Cognitive psychology
and emotional disorders . Oxford: John Wiley & Sons.
Wu, G., Zhang, J., & Gonzalez, R. (2004). Decision Under Risk. In D.J. Koehler, & N.
Harvey (Eds.), Blackwell Handbook of Judgment and Decision Making (pp. 399‑423).
Malden, MA: Blackwell Publishing.
Yurtsever, G. (2004). Emotional regulation strategies and negotiation. Psychological Reports,
95(1), 780‑786. doi: 10.2466/pr0.95.3.780‑786.
Yurtsever, G. (2008). Negotiators’ profit predicted by cognitive reappraisal, suppression of
emotions, misrepresentation of information, and tolerance of ambiguity. Perceptual and
Motor Skills , 106, 590‑608. doi: 10.2466/pms.106.2.590‑608.

Capitolul 3
Abordarea riscului din perspectiva psihologiei
dezvoltării
Oana Benga, Dana Opre
Studiile de specialitate realizate până în prezent nu urmează o direcție unitară în ana‑
liza riscului din perspectivă ontogenetică. Responsabilă parțial pentru această eterogeni‑
tate este lipsa unui consens la nivel conceptual. Cercetările sunt construite în jurul unor sintagme diverse, de la „perceperea riscului”, „asumarea riscului”, „factori de risc” la copii aflați „la risc”, expuși unor medii „riscante” sau cu propensiune de angajare în acti‑
vități „riscante” . Temele studiate diferă și în funcție de grupul de vârstă analizat, după cum
se va vedea în cele ce urmează. Dar dincolo de diversitatea terminologică și indiferent de segmentul ontogenetic țintă, riscul este în mod evident inerent funcționării psihologice a copiilor și adolescenților. Așadar, studierea aprofundată a diferitelor fațete ale psihologiei riscului din perspectiva dezvoltării are serioase implicații practice, de la programe de promovare a sănătății la politici educaționale sau intervenții dedicate părinților.
Întrucât în literatura de specialitate nu există descris ca atare un traseu de dezvol‑
tare a perceperii riscului și de angajare în comportamente de risc, capitolul de față își propune să sintetizeze cele mai reprezentative abordări teoretice și empirice ale riscului din perspectivă ontogenetică, urmând o secvențiere cronologică și punctând cele mai relevante achiziții care sunt evidente la vârste diferite. V om circumscrie studii diverse, centrate pe câteva constructe‑cheie: perceperea riscului, adică perce‑
perea subiectivă a unui pericol sau a unei situații de incertitudine, care ar putea avea consecințe negative, dar și consecințe pozitive; angajarea în comportamente riscante,
care constă în acțiunile propriu‑zise relativ la risc; și asumarea riscului, comporta‑
mentul individual bazat pe luarea unor decizii conștiente.
3.1. Riscul și conotațiile sale din perspectivă ontogenetică
Riscul este diferit de pericol, deși adesea conotațiile negative atribuite primului ter ‑
men fac să fie pus semnul de egalitate între cele două constructe. Riscul și asumarea

50
Psihologia riscului
sa vizează însă mai degrabă situațiile în care este nevoie de luarea unei decizii între
cursuri alternative de acțiune, ale căror rezultate sunt necunoscute (Little, 2010; Lupton și Tulloch, 2002; Sandseter și Kennair, 201 1). În timp ce pericolul se referă la situația fizică ce poate duce la rănirea/afectarea unui individ, riscul se referă la probabilitatea ca acest lucru să se întâmple. Concomitent, există și potențiale bene‑ficii, și nu doar consecințe indezirabile, pe care alegerea unui curs de acțiune (defi‑nit drept riscant) le poate aduce. Din perspectivă ontogenetică, riscul a fost studiat mai ales în lumina potențialelor sale consecințe negative care ar putea fi evitate. V oci însă din ce în ce mai puternice atrag atenția asupra impactului pozitiv al expunerii la riscuri, susținând că presiunea socială actuală de a construi pentru copii o lume cu „risc zero” este nu doar artificială, ci are și consecințe dezadaptative. De exemplu, un copil deprivat de provocări – inclusiv de riscurile jocului fizic desfășurat în aer liber –, care trăiește într‑un mediu foarte restrictiv este mai predispus la obezitate, la probleme de sănătate mintală și de asemenea este mai puțin independent și are abilități de învățare și perceptuale mai scăzute, suferind de ceea ce ar putea fi con‑siderată o veritabilă „tulburare a deficitului de risc” (Eager și Little, 201 1; vezi și Brussoni, Olsen, Pike și Sleet, 2012).
Întrucât din aceeași perspectivă longitudinală asumarea riscului este secondată de
adulți, aceștia ar trebui să își asume un dublu rol în raport cu copilul: de salvamar/
salvamontist, respectiv de animator (Tamis‑LeMonda et al., 2006) . Când anumite
pericole pot duce la rănirea gravă a copilului, iar acesta nu le poate percepe sau gestiona singur, rolul adulților ar fi acela de a înlătura sau de a evita asemenea situ‑ații. În același timp, adultul are rolul de a stimula și de a încuraja o asumare calcu‑lată a riscului, asociată adesea (chiar dacă există diferențe interindividuale) cu emoții pozitive de exaltare, în virtutea efectelor benefice ale riscului asupra dezvol‑tării fizice, cognitive și socioemoționale (Sandseter și Kennair, 201 1). O nuanțare suplimentară a rolurilor jucate de adult vizează însă și perceperea riscului, deoarece, mai pregnant în primii ani de viață, dar într‑o oarecare măsură și în adolescență, grila de lectură asupra realității este împrumutată, modelată și monitorizată de adult.
3.2. Construcția timpurie a reprezentării stimulilor
amenințători
Pentru a ajunge la perceperea subiectivă a unui pericol cuantificat drept potențial risc, sistemul cognitiv uman trebuie în primul rând să detecteze pericolul. Așadar, o primă întrebare care se pune din perspectiva dezvoltării este legată de momentul cel mai timpuriu la care începe detectarea surselor de pericol care ar putea fi evitate. Din
această perspectivă, categoria de stimuli pe care s‑a concentrat atenția cercetătorilor este cea a unor stimuli amenințători considerați relevanți din punct de vedere filoge‑netic, foarte probabil întâlniți recurent de specia noastră. Unii autori consideră că favorizarea detectării unor astfel de stimuli de‑a lungul evoluției speciei a apărut

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc51
tocmai pentru a permite un răspuns adaptativ rapid la pericol (Isbell, 2006; Öhman,
Flykt și Esteves, 2001). Astfel de stimuli cu potențial amenințător ar fi: animalele de tipul șerpilor sau al păianjenilor, indivizii umani cu expresii faciale care amenință direct (furie) sau comunică indirect prezența unei amenințări (frică), înălțimile, spa‑țiile deschise (Coelho și Purkis, 2009; LoBue și Rakison, 2013; Öhman și Mineka, 2001; Seligman, 1971).
În ceea ce privește imaginile cu animale amenințătoare, LoBue și DeLoache (2008)
au arătat, de exemplu, că atât adulții, cât și copiii preșcolari (3‑5 ani) detectează mai rapid șerpii comparativ cu alte animale sau plante. Coborârea pragului de vârstă până la cea mai precoce demonstrare a acestei preferințe a fost pusă în evidență de DeLoache și LoBue (2009) la copiii de 7‑9 luni și 14‑18 luni pentru stimuli dinamici (secvențe filmate cu șerpi în mișcare). Pe de altă parte, Rakison și Derringer (2008) au demonstrat la copiii de 5 luni preferința vizuală (inspectarea mai îndelungată) pentru imagini schematice cu păianjeni (vs. imagini care nu respectă configurația
generică a acestor stimuli), în absența experienței cu aceștia, și capacitatea de a generaliza, pornind de la imagini cu stimuli reali spre asemenea reprezentări sche‑matice. LoBue și DeLoache (2010) au analizat biasarea atențională în favoarea stimu‑lilor amenințători statici, demonstrând la copiii de 8‑14 luni un răspuns mai rapid pentru șerpi (față de flori).
În pofida atenției dirijate preferențial spre astfel de stimuli, comportamentul față
de șerpi sau păianjeni nu este inițial unul de evitare/frică, fie că este vorba despre o imagine filmată a stimului respectiv (la 9 luni – DeLoache și LoBue, 2009) sau des ‑
pre un animal real (la 18‑36 de luni – LoBue, Bloom Pickard, Sherman, Axford și DeLoache, 2013). Dimpotrivă, copiii par a manifesta un interes viu pentru orice animale, indiferent dacă acestea au sau nu potențial amenințător. În schimb, deși inițial în primul an de viață copiii nu se tem de asemenea stimuli, ei manifestă o tendință de a‑i asocia mai ușor cu stimuli relevanți pentru emoția de frică (o voce sau o expresie facială înfricoșată), după cum au demonstrat experimental DeLoache și LoBue (2009) și Rakison (2009). Comportamentul de evitare propriu‑zis este la rân‑dul său construit în urma extragerii de informație de natură socială de la conspecifici (prin referențiere socială sau prin observare) (Barrett și Broesch, 2012; DeLoache și LoBue, 2009).
În ceea ce privește fețele umane, LoBue (2009) a demonstrat inițial prezența unei
detecții mai rapide a fețelor cu expresie de furie sau frică (vs. bucurie sau tristețe)
la copiii de 5 ani. O asemenea detecție mai rapidă pentru fețe amenințătoare a fost ulterior confirmată și la copiii de 8‑14 luni (LoBue și DeLoache, 2010). Stimulii faciali amenințători par a reprezenta o clasă „privilegiată” de stimuli emoționali negativi – mai ales atunci când au privirea orientată direct spre observator; deja la 7 luni copiii alocă resurse atenționale sporite acestui tip de stimuli, chiar comparativ cu fețele cu expresie de frică, după cum demonstrează analiza potențialelor evocate cerebrale (Hoehl și Striano, 2008; Kobiella, Grossman, Reid și Striano, 2008). Alți autori consideră că la această vârstă este evidentă mai degrabă biasarea pentru emo‑ția de frică, instalată simultan cu apariția locomoției independente, respectiv cu frica față de străini (fenomen asociat cu apariția atașamentului) (Leppänen și Nelson, 2012;

52
Psihologia riscului
Jessen și Grossman, 2015). Perceperea emoțiilor, de exemplu, a furiei, se face însă
mai rapid în registrul vocal comparativ cu cel vizual, după cum arată studiile elec‑trofiziologice (Grossman, 2010), asemenea date fiind în concordanță cu dovezile comportamentale, ce sugerează că cel puțin în jurul vârstei de 5 luni (dacă nu mai devreme) copiii pot să detecteze schimbări vocale de la tristețe la bucurie și de la bucurie la tristețe (Walker‑Andrews și Grolnick, 1983). Vârsta de 7 luni este însă cea la care copiii demonstrează abilitatea de a detecta emoții comune exprimate prin mai multe modalități senzoriale (privire și voce) și de a le pune în corespondență.
V an der Weel și V an der Meer (2009), venind pe o linie diferită de cercetare, au
arătat, cu ajutorul electroencefalografiei de mare densitate, cum este procesată de
creierul infantil informația legată de o coliziune iminentă cu un obiect. Rezultatele
sugerează că abia la 8‑9 luni sistemul neurocognitiv începe să extragă în mod acurat
informația despre o sursă de pericol în mișcare, de care trebuie să se ferească în timp util, iar această abilitate de a prezice timpul până la coliziune se maturizează până
la 10‑1 1 luni. Este demn de reținut însă și că pragul de 8‑9 luni este cel la care majo‑
ritatea copiilor au capacitatea de a se deplasa autonom, cel mai probabil prin târâre/mers în patru labe.
Tot o direcție interesantă, dar mai puțin exploatată, este cea dedicată explorării
altei categorii a mediului natural, plantele. Spre deosebire de lipsa evitării explorării
animalelor, chiar a celor cu potențial amenințător, Wertz și Wynn (2014) au demon‑strat că la copiii de 8‑18 luni există o reticență în explorarea manuală a plantelor comparativ cu alte tipuri de entități. Ipoteza lor, de inspirație evoluționstă, ar fi că un mecanism ancestral de evitare a ingerării unor plante otrăvitoare stă la baza unui
astfel de comportament. În acest caz, rolul informației sociale și al învățării sociale
ar fi tocmai de a ajuta copilul să identifice și să abordeze selectiv tocmai acele plante
care nu pun nici un pericol și pot fi atinse/consumate.
În lumea modernă, sursele de pericol nu se rezumă însă la amenințări ancestrale,
ci înglobează și o serie de artefacte – de exemplu, seringile sau cuțitele – al căror
potențial periculos trebuie învățat. LoBue (2010) a demonstrat că experiența anterioară (în situații de viață normative, de tipul vaccinurilor) cu seringile a făcut ca la copiii de 3 ani să fie prezentă detecția mai rapidă a acestui tip de stimuli, în schimb lipsa sau precaritatea experienței negative cu stimuli amenințători de tipul cuțitelor a dus
la absența detecției rapide pentru aceștia. Experimente similare realizate cu persoane
adulte de Blanchette (2006) au arătat că acestea detectează mai rapid ambele catego‑rii de artefacte (seringi și cuțite). Este plauzibilă deci existența unui mecanism (supli‑
mentar) de învățare flexibilă a detecției rapide a stimulilor amenințători moderni, pe
baza experienței.
În concluzie, în jurul vârstei de 5‑7 luni pot fi puse în evidență biasări atenționale
pentru stimuli cu potențial amenințător, care au fost prezenți recurent în istoria spe‑ciei noastre (animale, fețe umane cu expresii negative, voci amenințătoare). Nu este
elucidat în ce măsură asemenea biasări sunt prezente din start, înaintea oricărei
experiențe cu stimulii respectivi, sau sunt învățate, înaintea acestei vârste‑prag; de
asemenea, nu este univoc demonstrat dacă rapiditatea detecției este determinată de
configurația globală a acestor stimuli sau de trăsături perceptuale de nivel inferior

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc53
(sprâncenele în V în cazul fețelor amenințătoare sau curbiliniaritatea corpului în cazul
șerpilor) (Horstmann, Lipp și Becker, 2012; LoBue, 2013, 2015). Orientarea aten‑
țională este prezentă ontogenetic înainte să apară frica de acești stimuli și comporta‑
mentele de evitare a amenințării/pericolului (LoBue și Rakison, 2013) – chiar dacă
este facilitată învățarea asocierii unor astfel de stimuli cu răspunsul de frică (DeLoache
și LoBue, 2009; Rakison, 2009; Öhman și Mineka, 2001, 2003). Frica și reacția de evitare se instalează în urma extragerii de informație socială (interesant fiind pat‑ternul oarecum inversat în cazul plantelor).
Detecția rapidă a stimulilor amenințători ajunge să fie însă, odată cu dezvoltarea,
rezultanta mai multor factori care interacționează între ei, de natura perceptuală, cognitivă și emoțională. De exemplu, în cazul detecției șerpilor, curbiliniaritatea corpului duce la biasare perceptuală, dar utilizarea unor etichete verbale amenințătoare
(cuvântul „șarpe”) pentru stimulii curbiliniari și inducerea emoției de frică amplifică
efectul inițial, susținând astfel ipoteza unui model explicativ multifactorial (LoBue, 2014). De asemenea, biasările atenționale pot fi dobâdite pe parcursul dezvoltării, în urma experienței interacțiunii cu stimulii amenințători și cu consecințele negative ale acestora .
3.3. Autonomie motrică, perceperea riscului și angajarea în
comportamente riscante. Relevanța referențierii sociale și
a atașamentului
Către sfârșitul primului an de viață, copiii devin din ce în ce mai abili în explorarea
motorie a mediului, confruntându‑se deci cu o multitudine de situații care au poten‑țial riscant. Studiile realizate în laborator au permis abordarea oarecum sistematică
a acestui pas nou în dezvoltare. Astfel, experimentele realizate cu ajutorul fantei
vizuale (o masă experimentală, având o suprafață cu un pattern de tip tablă de șah, acoperit cu sticlă, jumătate din suprafață fiind la nivelul solului), una dintre paradig‑mele devenite clasice în psihologia dezvoltării (Gibson și Walk, 1960), au susținut că
în jurul vârstei de 6‑8 luni, când copiii încep să se poată deplasa singuri prin târâre,
va apărea refuzul de a parcurge acel segment al mesei experimentale care simulează diferența de nivel. Asumpția principală a acestui studiu important a fost că refuzul comportamental al copiilor este dat de frica lor de înălțime. Studii ulterioare au
demonstrat însă că este nevoie de multe săptămâni de experiență locomotorie pentru
ca un copil să nu cadă – deci să refuze să treacă mai departe! – atunci când ajunge la capătul unei „gropi reale” – o denivelare la nivelul suprafeței de suport, de această dată neacoperită de sticlă – și atunci când trebuie să coboare o pantă foarte înclinată (Adolph, 2000; Kretch și Adolph, 2013; Adolph, Kretch și LoBue, 2014). În cazul
acestor noi situații experimentale, nu există „sticla de siguranță” din experimentul
inițial, experimentatorul fiind cel care asigură la nevoie securitatea copilului. O

54
Psihologia riscului
experiență consistentă de mers sau de târâre îi face pe copii să abordeze acele supra‑
fețe/denivelări/pante accesibile pentru abilitățile lor și să le evite pe cele care nu sunt abordabile. Așadar, experiența locomotorie joacă un rol important în facilitarea unor răspunsuri adaptative de evitare. În plus, ca un contraargument la ipoteza fricii, în astfel de situații copiii nu manifestă expresivitate emoțională negativă, ci mai degrabă pozitivă sau neutră și nici nu au modificări semnificative la nivelul indicatorilor fiziologici (ritm cardiac) care să probeze existența fricii (Saarni et al., 2007). De
asemenea, atunci când copiii evită să se deplaseze, ei nu o fac în termeni de tip „totul sau nimic”, ci explorează posibilitățile de mișcare – întind mâna, execută mișcări de balans înainte‑înapoi și chiar găsesc soluții alternative de deplasare (de exemplu, alunecă pe spate) (Adolph, 1997; Witherington, Campos, Anderson, Lejeune și Seah, 2005) .
Așadar, perceperea înălțimii sau a denivelării nu implică direct frica în raport cu
această condiție cu potențial de pericol. Frica propriu‑zisă este dobândită abia ulterior, în mod direct (ca urmare a unui accident – căzătură) sau indirect (prin învățare observațională sau prin transmitere de informație verbală negativă de către adult). Particularitățile temperamentale vor face ca unii copii și unii adulți să fie mai predis‑puși la frică și evitare, iar alții să trăiască pozitiv și chiar să caute experiențele de provocare fizică.
Ce spun toate aceste date este că, practic, de la o vârstă foarte timpurie, copiii
fac un calcul de estimare a riscului (mult mai obiectiv decât ulterior!) și răspund flexibil provocărilor mediului, căutând să aprecieze în ce măsură există o corespon‑dență între constrângerile mediului și propriile abilități. Ei explorează, evaluează și generează alternative compatibile. Evitarea lor nu este inițial asociată fricii, chiar dacă, în mod similar fricii de animale sau de fețe emoționale amenințătoare, poate sta la baza unei învățări mai rapide a fricii de înălțime ulterior în dezvoltare – ceea ce ar fi de înțeles, inclusiv din perspectivă evoluționistă (Adolph, Kretch și LoBue, 2014) .
Ce aduce însă cu sine dezvoltarea capacității de locomoție? În mod firesc, un
perimetru mult mai larg de explorare în raport cu care copilul nu are inițial experiență și despre care nu deține suficiente cunoștințe. Gradele de incertitudine cresc, de aceea e nevoie de ghidaj din partea adulților, pentru a decide cum anume să răspundă. Referențierea socială este sintagma care acoperă tocmai comportamentele de dezam‑
biguizare ale unei jucării noi, persoane străine sau situații neîntâlnite anterior, pe care copilul nu știe cum o poate interpreta (Baldwin și Moses, 1996; Feinman, Roberts, Hsieh, Sawyer și Swanson, 1992; Stenberg, 2009). Copiii solicită informația prin privire și prin angajare în interacțiune, iar adultul (cel mai adesea mama) răspunde prin expresii faciale și vocalizări. Studiile sugerează că în jurul vârstei de 12 luni copilul este sensibil la valența emoțională a mesajului adultului și își modifică în funcție de acesta atât expresia facială, cât și proximitatea față de mamă sau de obiec‑tul sau persoana „dezambiguizată” (Mumme, Fernald și Herrera, 1996; Sorce, Emde, Campos și Klinnert, 1985; Stenberg și Hagekull, 2007). Cu cât copilul este mai autonom din punct de vedere locomotor, cu atât este mai ușor de explorat acest feno‑men, mai ales că în sarcinile recent construite pentru evaluarea locomoției nivelul de

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc55
risc (ambiguitatea) poate fi variat sistematic. O serie de experimente au evaluat refe‑
rențierea socială la copiii de 18 luni, care deja dețin experiență de mers, dar în grade diferite. Tamis‑LeMonda, Adolph, Lobo, Karasik și Dimitropoulou (2008) au arătat că semnalele mamelor sunt ignorate atunci când copiii au de coborât pante ușoare (sigure – raportate la nivelul de competență individualizat al copilului) și pante impo‑sibile (100% periculoase). În schimb, în cazul acelor platforme înclinate pentru care probabilitatea de succes este de doar 50%, copiii iau în calcul semnalele materne, pășind în 74% din situații dacă sunt încurajați de mame, și doar în 27% dacă sunt descurajați. Într‑un studiu ulterior (Adolph, Karasik și Tamis‑LeMonda, 2010) în care manipularea nivelului de risc s‑a făcut prin aplicarea unor suprafețe de tip teflon pe talpile pantofilor copiilor, s‑a constatat că, inclusiv atunci când nivelul de înclinare al pantei a fost foarte mic (chiar de 0%), copiii au făcut apel la informația socială provenită de la mame. Marele merit al acestor studii este că au operaționalizat gradul de incertitudine ca probabilitate de realizare cu succes a comportamentului de mers în condiții diferite. Din această perspectivă, posibilitățile de acțiune se modifică în raport cu orice variație la nivelul abilităților copilului și cu orice modificare la nivelul mediului. Aceasta este însă, așa cum spun și autorii, o „incertitudine obiectivă” în raport cu care copiii apelează la sursa de informație socială pentru a se lăsa ghidați în mod adaptativ în acțiunile lor. Puterea mesajelor de descurajare maternă în studiul anterior menționat este demnă de reținut, cu atât mai mult cu cât alte studii au arătat că descurajarea nu se transmite exclusiv prin emoții negative (Karasik, Tamis‑LeMonda, Adolph și Dimitropoulou, 2008), ci acoperă mai degrabă un mix de emoții pozitive și negative plus informație verbală și gestuală bogată, cu scopuri multiple: a capta aten‑ția copilului, a‑i regla poziția, a‑i ghida acțiunea, dar și a descrie situația și consecințele respectivei situații. În plus, cel puțin la nivel de expresivitate facială, copiii din studiile descrise anterior nu au manifestat frică‑emoții negative mai pronunțate odată cu creș ‑
terea nivelului de risc, ci, dimpotrivă, o creștere a emoționalității pozitive. Este posibil ca mesajele materne să aibă funcția de atragere a atenției copilului, forțând astfel o
evaluare mai acurată a situației riscante înainte de angajarea în comportament.
Putem spune că, pe măsură ce copiii devin tot mai autonomi locomotor, este nevoie
de asemenea mesaje distale prin care părinții să permită explorarea independentă, dar în același timp să mențină siguranța copilului. Manipularea experimentală realizată în studiile descrise anterior permite tocmai evaluarea unui tip de situații care se suprapune cel mai bine cu conceptul de risc: o situație în care pericolul potențial poate fi anticipat, interacțiunea părinte‑copil este mai îndelungată și pe parcursul său se pot realiza atât evitarea pericolului, cât și învățarea unui mod optim de a reacționa (Gärling și Gärling, 1995; Karasik et al., 2008) . Atunci când pericolul este imediat
(și real), de exemplu, un bebeluș care stă în capul scărilor sau un copil mai mare care se repede în fața unei mașini, reacția maternă este mult mai saturată în emoții negative, mesajele imperative de tipul „Nu!” sau rostirea numelui copilului pe un ton ridicat fiind acompaniate cel mai adesea de expresia de frică (Tamis‑LeMonda et
al., 2006). În situațiile riscante însă, când există mai multe grade de incertitudine, mamele par să își joace acel dublu rol despre care aminteam anterior, susținând copilul în explorare în timp ce îl protejează atât cât este necesar.

56
Psihologia riscului
Ar mai fi de adăugat că studiile venind dintr‑o cu totul altă perspectivă, cea a
teoriei atașamentului, sugerează concluzii oarecum asemănătoare relativ la un dublu
rol jucat de adult în raport cu explorarea mediului de copilul din ce în ce mai autonom
și mai curios să descopere lumea. Atașamentul este definit ca fiind relația afectivă
preferențială, selectivă ce se stabilește cu una sau mai multe persoane de referință
pentru copil. Comportamental, această relație este reflectată în căutarea proximității adultului de către copil, atunci când acesta din urmă resimte un disconfort de orice
fel – durere, foame, oboseală, distres emoțional –, inclusiv teama de un posibil peri‑
col. Astfel, proximitatea adultului îi conferă siguranță copilului. Pe de altă parte, copilul are o propensiune naturală pentru explorarea mediului, accentuată odată cu
descoperirea libertății sale de mișcare în jurul vârstei de 1‑2 ani. Iar constructul de
siguranță a atașamentului (Ainsworth, 1978) circumscrie tocmai rezolvarea tensiunii
dintre cele două sisteme comportamentale, de explorare vs. căutare a proximității
adultului. Constructul se referă la acea stare de siguranță dată de certitudinea copi‑
lului că persoana sa de atașament este permanent accesibilă și sensibilă. Din această
perspectivă, copilul își reprezintă părintele ca fiind deopotrivă o bază sigură de la
care poate porni să exploreze și un refugiu în care găsește siguranță emoțională, atunci
când revine din explorare. Reprezentarea figurii parentale este construită pe baza interacțiunilor sistematice și consistente cu aceasta; așadar, părintele, prin realizarea
cu succes a ambelor sale funcții/roluri, este nu doar un protector al copilului, ci un
veritabil susținător al explorării, în cazul unei relații de atașament caracterizate prin
siguranță.
3.4. Asumarea riscului din perspectiva dezvoltării
Dacă perceperea riscului și angajarea în comportamente riscante se pot evidenția, după cum s‑a arătat anterior, încă din primii doi ani de viață, asumarea riscului este
dificil de testat (și de așteptat) înaintea vârstei de 3‑4 ani, date fiind abilitățile verbale
și cognitiv‑generale limitate ale copiilor mai mici.
Din perspectivă cognitivă clasică, asumarea riscurilor are la bază un proces deci‑
zional de alegere între două sau mai multe alternative, implicând analiza costuri‑bene‑
ficii probabile pentru fiecare dintre aceste opțiuni, și estimarea consecințelor angajării în
comportamentul corespunzător fiecărei variante (pe termen scurt, mediu și lung) – deci o analiză a riscului. Dar asumarea comportamentelor de risc reprezintă un proces complex, influențat nu doar de abilitățile cognitive de evaluare a riscului de care dispune o persoană, ci și de dezvoltarea emoțională a acesteia – în mod specific, de
abilitățile sale de luare de decizii în condiții saturate emoțional și de reglarea emoți‑
onală. În plus, atât substratul biologic, cât și contextul sociocultural joacă roluri importante în acest proces. Din copilărie până în adolescența târzie, factorii cognitivi, emoționali, biologici și sociali interacționează între ei, potențând sau, dimpotrivă,
diminuând probabilitatea de angajare a unei persoane într‑un comportament de risc

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc57
asumat (pentru o analiză comprehensivă a factorilor implicați și a teoriilor explicative
subiacente, vezi studiul lui Boyer, 2006).
De exemplu, dezvoltarea progresivă la nivel cognitiv și emoțional ar prezice
reducerea angajării în comportamente de risc, pe măsură ce se face trecerea de la copilărie la adolescență. Însă, odată cu intrarea în adolescență, apar o serie de modi‑ficări care favorizează tocmai asumarea mai pronunțată a riscurilor. Pe de o parte, este vorba despre dezvoltarea fiziologică (modificările la nivelul sistemelor de neu‑rotransmițători, creșterea nivelului de hormoni sexuali și de creștere), pe de altă parte, își pun amprenta factorii care țin de mediul sociocultural (relația părinte‑copil și monitorizarea adolescentului de către adult, strategiile parentale utilizate preponderent și relația adolescentului cu tovarășii de vâstă). Dacă în cazul unui adolescent abilită‑țile cognitive și cele emoționale sunt reduse raportat la grupul său de vârstă, în timp ce dezvoltarea fiziologică este precoce, iar mediul social precar (de exempleu, relație defectuoasă cu părinții, respingere din partea grupului), este mai probabil că va crește frecvența comportamentelor sale de risc (mergând până la extrem – delicvență), iar asemenea comportamente se vor instala de timpuriu .
3.4.1. Modele ale luării deciziilor și ale asumării riscului: rele‑
vanța pentru procesele de dezvoltare
Inspirate de avântul psihologiei cognitive clasice, cercetările tradiționale asupra dez‑
voltării asumării riscului s‑au focalizat pe rolul factorilor cognitivi în angajarea
indivizilor în comportamente de risc. Justificarea majoră a acestor studii a fost exis‑
tența diferențelor de vârstă la nivelul mai multor parametri cognitivi. De exemplu,
s‑a demonstrat că adulții, comparativ cu copiii și adolescenții, dispun de capacități
de reprezentare cognitivă mai rafinate, de abilități de raționament superioare, de o
viteză mai mare de procesare a informației, de strategii mnezice precum și de abili‑tăți metacognitive de nivel superior (Boyer, 2006; DeLoache, Miller și Pierroutsakos, 1998; Flavell, 1999; Ornstein, Haden și Hedrick, 2004). Dacă toate aceste abilități cognitive influențează șansele ca o persoană să se implice în comportamente de risc, pe măsură ce se dezvoltă aceste abilități ar trebui să asistăm la o scădere a tendinței de asumare a riscului. După cum aminteam însă și anterior, s‑a constatat că, în pofida rafinării acestor procese cognitive odată cu tranziția de la copilărie la adolescență, tendința de asumare a riscului nu scade, ci, dimpotrivă, crește.
În raport cu aceste date oarecum contraintuitive, s‑a explorat valoarea euristică a
modelelor privind luarea deciziilor și raționamentul adulților. Teoriile probabilistice
ale alegerii, care conceptualizează riscurile drept produs însumat al probabilităților de succes și al valorilor rezultate în urma câștigului, au fost formulate inițial în filo‑
sofia secolului al XVII‑lea (Pascal, Locke); pornind de aici, Bernoulli a prezentat
ulterior sub forma unui calcul matematic conceptul de utilitate, oferind substanță
teoriilor axiomatice ale utilității așteptate care s‑au conturat la mijlocul secolului XX (Luce și Raiffa, 1958; Neumann și Morgenstern, 1944; Savage, 1954). În general,

58
Psihologia riscului
abordarea axiomatică prevede că, pentru a maximiza utilitatea așteptată și a se com‑
porta rațional, oamenii trebuie fie consecvenți, respectând anumite axiome de com‑portament (de exemplu, tranzitivitatea preferințelor, monotonia preferinței, independența probabilităților și a rezultatelor). Experimente devenite clasice în psihologia cognitivă au demonstrat însă că axiomele raționalității nu pot explica în întregime comporta‑mentul tipic uman (Kahneman și Tversky, 1972; MacCrimmon și Larsson, 1979). Aceste investigații au reliefat că oamenii sunt, pe de o parte, inconsecvenți în alege‑rile pe care le fac, iar pe de altă parte, dependenți de modul în care riscul (asociat cu o anumită opțiune) le este prezentat; de exemplu, ajung să prefere o opțiune riscantă atunci când alegerea este prezentată în termeni de pierderi potențiale, față de opțiunea pentru o variantă sigură, atunci când aceeași problemă e formulată în termeni de câștiguri (Tversky și Kahneman, 1986). Inversarea preferințelor are loc în pofida echivalenței cantitative obiective a riscurilor, prezentate în termeni de câș ‑
tig vs. pierdere .
Pornind de la aceste concluzii, au fost elaborate o serie de teorii cognitive con‑
temporane cu privire la luarea deciziilor și la asumarea riscului: teoria prospectului (Tversky și Kahneman, 1992), teoria lui Luce (Luce, 1991; Luce și Fishburn, 1995), teoria motivației de securitate (Lopes și Oden, 1999), teoriile procesărilor duale (Casey, Getz și Galvan, 2008; Rivers, Reyna și Mills, 2008; Epstein, 1998; Evans, V enn și Feeney, 2002; Stanovich, 2004).
Una dintre cele mai informative abordări pentru perspectiva dezvoltării, din cate‑
goria teoriilor procesărilor duale, este teoria fuzzy‑trace (teoria urmelor neclare,
Rivers et al., 2008). Această teorie, susținută de un puternic suport empiric, postulează
existența a două sisteme de procesare: un sistem automat, intuitiv, euristic, foarte rapid și un sistem controlat, rațional, analitic, lent și meticulos. Se consideră că dezvoltarea cognitivă implică nu doar o îmbunătățire a abilităților logice și compu‑taționale, ci și o utilizare mai eficientă și mai frecventă a euristicilor automate și a reprezentărilor intuitive, neclare. Utilizarea crescută a euristicilor este asociată cu sporirea eficienței cognitive generale, dar în același timp și cu apariția frecventă a iluziilor cognitive (de exemplu, distorsiuni în luarea deciziilor). În plus, adepții aces‑tei teorii susțin nu doar că abilitățile de procesare intuitivă se îmbunătățesc odată cu dezvoltarea, ci și că extragerea esenței din situațiile de risc pe baza euristicilor este critică pentru luarea deciziilor în mod rațional.
Acest aspect contrazice teoriile tradiționale ale dezvoltării care pun accent aproape
exclusiv pe dezvoltarea progresivă a abilităților logice, raționale. În acest sens, din perspectiva procesărilor duale, adolescenții se angajează în comportamente mai ris ‑
cante decât copiii de vârstă școlară, deoarece reușesc cu o probabilitate mai mare să ocolească euristic factorii pertinenți extrași pe baza unor procese intenționate, calcu‑late, favorizând utilizarea unor strategii rapide și neprelucrate care produc ocazional rezultate cu potențial periculos. Emoția reprezintă un factor important care definește, ghidează și uneori chiar perturbă procesarea intuitivă, euristică (Reyna și Rivers, 2008) .

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc59
3.4.2. Măsurarea asumării riscului din perspectivă ontogenetică
Studierea asumării riscului din perspectiva dezvoltării s‑a axat pe două direcții prin‑
cipale de analiză: (a) estimarea ratelor actuale de asumare a riscului de către parti‑cipanți – prin folosirea interviurilor, chestionarelor și mai recent prin elaborarea unor probe care prespun asumarea riscului fizic în situații ecologice; (b) evaluarea per ‑
formanțelor participanților în cadrul unor studii de laborator, prin intermediul unor sarcini artificiale de asumare a riscului, cu posibilitatea decelării efectelor variabile‑lor de interes în condiții controlate.
După cum este poate de așteptat, există divergențe între rezultatele obținute cu
ajutorul celor două tipuri de metodologii, fiecare oferind cunoștințe valoroase cu privire la înțelegerea dezvoltării asumării riscului, dar având de asemenea și punctele sale slabe. La extreme, se vorbește chiar despre domenii specifice, în care asumarea riscului se manifestă în mod diferit, în pofida unor eventuale variabile de temperament/personalitate (de exemplu, impulsivitate, căutare de senzații) care ar putea unifica la
nivel individual atitudinea/propensiunea față de risc (Morrongiello, Lasenby‑Lessard
și Corbett, 2009).
3.4.2.1. Asumarea riscului în situații reale sau ecologice
Majoritatea studiilor care pot fi asimilate acestei direcții de cercetare, în special cele care furnizează date epidemiologice, presupun o abordare „negativă” a riscului;
astfel, asumarea riscului este definită drept angajarea într‑un comportament asociat
cu o anumită probabilitate de obținere a unor rezultate indezirabile (Boyer, 2006), etichetat drept „comportament de risc” .
3 .4 .2 .1 .1 . Studii epidemiologice
Există o gamă relativ largă de comportamente care pot fi incluse în această definiție
și care constituie obiectivul major al cercetărilor în domeniul asumării riscului, cum ar fi: consumul de alcool, tutun, droguri; activitatea sexuală neprotejată; condu‑cerea de autovehicule periculoasă; agresiunile interpersonale; furtul; minciuna; participarea la jocuri de noroc; comportamentele delicvente și criminale. De notat este faptul că aceste comportamente de asumare a riscului, așa cum sunt denumite în prezent, au fost etichetate și în alte moduri, de exemplu, comportamente de exter ‑
nalizare, comportamente antisociale, comportamente problematice, delicvență, încăl‑care de norme. Intervalul de vârstă 12‑18 ani este o perioadă în care multe dintre aceste comportamente se amplifică și pot ajunge la o intensitate maximă. Adolescenții sunt adesea definiți prin impulsivitatea lor, instabilitatea lor emoțională și comporta‑mentele riscante pe care tind să și le asume. De exemplu, în România, date relativ recente (Abraham et al., 2013) arată că 42% dintre adolescenții chestionați au con‑
sumat băuturi alcoolice cel puțin o dată în viață. În ceea ce privește fumatul, un sfert (23%) dintre adolescenții din studiu au fumat cel puțin o țigară și aproximativ 32%

60
Psihologia riscului
dintre băieți și 16% dintre fete au fumat o dată sau de două ori în viață. De aseme‑
nea, 3,8% dintre tineri au experimentat un tip sau altul de droguri, odată cu vârsta
(peste 14 ani) crescând și procentul celor care au consumat droguri cel puțin o data
în viață, până la 10% (potrivit datelor Agenției Naționale Antidrog). În același studiu, 15% dintre adolescenții investigați au declarat că și‑au început viața sexuală, un sfert
din adolescenții de peste 14 ani și sub 1% dintre cei sub 14 ani intrând în această
categorie. În medie, adolescenții au avut prima relație sexuală la 15 ani și jumătate.
Date colectate în SUA la nivel național au arătat că aproximativ 10% dintre elevii de
clasa a VIII‑a, 27% de clasa a X‑a și 40% de clasa a XII‑a (ceea ce corespunde aproximativ cu vârstele de 14‑18 ani) au avut experiențe cu alcoolul. În mod similar,
aproximativ 8% dintre elevii de clasa a VIII‑a, 19% de clasa a X‑a și 24% de clasa
a XII‑a au experiențiat consumul de droguri (Centrul pentru Prevenția și Controlul Bolilor, SUA, 2013). Identificarea și analiza factorilor care favorizează aceste com‑
portamente atât de nocive pentru sănătatea tinerilor este prin urmare un pas extrem
de important pentru proiectarea unor strategii de prevenție și gestionare eficiente.
Așadar, abordările din această categorie sunt populare mai ales din perspectiva psi‑
hologiei sănătății.
Perspectiva ecologică asupra asumării riscului nu se rezumă însă la studiul ado‑
lescenților. Dacă problematica descrisă anterior nu are relevanță în cazul copiilor, angajarea în activități fizice riscante, care pot duce la rănire neintenționată, reprezintă
subiectul de analiză predilect în cazul acestui segment de vârstă. Rănirea neintenți‑
onată este cauza principală a mortalității pediatrice pentru întregul înterval 1‑18 ani (Canadian Institute of Child Health, 2000; National Safety Council, 2001; Morrongiello,
Klemencic și Corbett, 2008), estimându‑se că în fiecare zi aproximativ 2.000 de
familii își pierd copilul ca urmare a unei accidentări grave (Peden et al., 2008), care
în 90% dintre cazuri ar fi putut fi prevenită (Rimsza, Schackner, Bowen și Marshall,
2002). Tipul de accidente fatale depinde de vârstă: în intervalul 0‑4 ani, cel mai
mare risc este de înec, în timp ce pentru adolescenți, după cum aminteam anterior,
riscul major este cel al accidentelor de circulație (Cordovil, Aráujo, Pepping și
Barreiros, 2015; Peden et al., 2008) .
3 .4 .2 .1 .2 . Studii ecologice
Alături de studiile epidemiologice care au colectat date de tipul celor descrise mai
sus, au fost dezvoltate o serie de interviuri și chestionare pentru a evalua atitudinile și comportamentele copiilor și adolescenților în raport cu situațiile riscante (Morrongiello et al., 2010; Morrongiello și Lasenby, 2006). Relevanța acestui tip de studii este susținută de faptul că, de exemplu, la 6‑1 1 ani intenția de asumare a riscului se core‑lează deja cu angajarea efectivă în comportamente de risc.
Cu validitate sporită sunt însă probele care angajează copiii explicit în activități
fizic riscante. Astfel, Morrongiello și colaboratorii săi (2009) au realizat o serie de studii care au explorat asumarea concretă a riscului fizic, fie în activități recreaționale, uzuale pentru copiii de vârstă școlară (bicicletă, role), fie într‑o sarcină inovativă, în care fiecare copil își poate exprima decizia riscantă prin setarea înălțimii unei bârne

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc61
pe care va trebui să o traverseze (Balance beam task). Asumarea riscului fizic nu se
asociază cu asumarea riscului în sarcini de laborator (Morrongiello, Lasenby‑Lessard și Corbett, 2009; Morrongiello, Kane, McArthur și Bell, 2012), în schimb se core‑lează cu căutarea de senzații (dimensiune a personalității, definită de Zuckerman [1979] drept nevoia de situații noi, complexe și variate, asociată cu dorința de asumare a riscului fizic și social pentru a avea parte de asemenea experiențe). Interpretarea autorilor este că asumarea riscului fizic poate avea consecințe imediate, unele severe și cu impact pe termen lung (cum este accidentarea gravă), situație fundamental diferită de asumarea riscului într‑o sarcină de laborator, în care individul are de făcut un calcul relativ la câștiguri‑pierderi, de‑a lungul mai multor blocuri de încercări. Cu alte cuvinte, este posibil ca persoanele care își asumă riscuri în jocul fizic (și ulterior aleg, de exemplu, să se angajeze în sporturi extreme) să fie diferite de cele care își asumă riscuri sociale sau academice. Măsurători la un nivel mai mare de generalitate, cum ar fi evaluarea propensiunii nespecifice pentru risc, se corelează cu ambele tipuri de comportamente de asumare a riscului, după cum arată Morrongiello, Kane, McArthur și Bell (2012) la copiii de 7‑12 ani.
Cu ajutorul aceleiași paradigme, conform lui Lasenby‑Lessard, Morrongiello și
Barrie (2013), copiii de 7‑12 ani caracterizați printr‑un nivel crescut al căutării de senzații și prin control inhibitor scăzut, în urma acumulării de experiență într‑o sar ‑
cină ce presupune risc fizic au avut ulterior un comportament amplificat, și nu redus, de asumare a riscului – probabil pentru că doar acesta le satisface nevoia de stimulare intensă și le crește nivelul de activare neuropsihică (arousal). Această categorie de persoane pare a fi și cea mai afectată de așa‑numita „compensare a riscului”, care presupune accentuarea comportamentelor de risc în condițiile purtării unor echipa‑mente de protecție. Lasenby‑Lessard și Morrongiello (201 1) au arătat că angajarea în activități fizice pentru care copiii aveau experiență a prezis compensarea riscului, iar relația a fost moderată de căutarea de senzații. Cu alte cuvinte, purtarea unor echipamente de protecție a fost un factor de risc, și nu un veritabil factor de protec‑ție, ducând la escaladarea comportamentelor riscante, cel mai puternic impact fiind înregistrat tocmai în cazul copiilor care căutau senzații tari. Se poate observa că acest tip de studii are o relevanță practică deosebită, permițând designul unor strategii de prevenție și intervenție mult mai valide, destinate persoanelor cu propensiune pentru asumarea de decizii riscante în raport cu activitățile fizice.
O serie de studii au investigat factorii de ordin general care susțin asumarea unui
risc fizic crescut, la extreme dezadaptativ (o analiză detaliată în acest sens este oferită de Morrongiello și Lasenby‑Lessard, 2007). Astfel, efectul vârstei este evident în
termeni de abilități cognitive, care ating un nivel superior odată cu dezvoltarea, de exemplu, controlul inhibitor crescut (Schwebel și Plumert, 1999), îmbunătățirea abilităților de a identifica sursele de pericol (Hillier și Morrongiello, 1998) și abili‑tățile metacognitive mai bune (de exemplu, reducerea tendinței de supraestimare a abilităților proprii, de la 6‑7 la 8‑10 ani [Plumert și Schwebel, 1997; Morrongiello și Dawber, 2004]). Interesant însă, chiar și înainte de adolescență, progresul în vâr ‑
stă aduce cu sine un optimism crescut în ceea ce privește (in)vulnerabilitatea propriei persoane. Pe de altă parte, nu apare o angajare mai pronunțată în comportamente de

62
Psihologia riscului
risc la copiii mai mari (10 ani) față de cei mai mici (6 ani), modificarea radicală fiind
adusă doar de instalarea adolescenței (Morrongiello și Rennie, 1998). Din punctul de vedere al diferențelor de gen, băieții se angajează în mai multe situații riscante
comparativ cu fetele (asemenea diferențe sunt reliefate inclusiv în situații de labora‑tor) și suferă mai multe accidentări ca urmare a asumării riscurilor (Crawley, 1996; Moorin și Hendrie, 2008; Morrongiello și Rennie, 1998; Rivara et al., 1982) .
Factorii cognitivi – evaluarea pericolului, estimarea vulnerabilității personale,
convingerile despre potențiala severitate a rănirii – prezic angajarea în comportamente de risc. Morrongiello și Matheis (2007) arată însă că cei mai puternici predictori sunt perceperea și evaluarea pericolului. De asemenea, atribuirile externe în raport cu o accidentare deja suferită (de exemplu, în termeni de ghinion) prezic repetarea, și nu stoparea comportamentului riscant. Cogniții diferite relativ la probabilitatea rănirii par să facă diferența între băieți și fete: în cazul fetelor este cântărită probabilitatea accidentării („Oare aș putea să mă rănesc?”), în timp ce în cazul băiețillor este estimată severitatea accidentării („Cât de grav pot să mă rănesc?”) (Hillier și Morrongiello, 1998) .
Sarcina de asumare a riscului fizic cu ajutorul bârnei crește probabilitatea unei
activări emoționale intense, deci permite analiza nu doar a factorilor cognitivi, inven‑tariați anterior, ci și a celor emoționali care stau în spatele angajării în comportamente de risc. Într‑adevăr, emoțiile pot influența chiar la vârsta școlară deciziile riscante:
anticiparea emoțiilor negative (frică) prezice evitarea riscului, în timp ce anticiparea emoțiilor pozitive (încântare, exaltare) potențează asumarea riscului, efectele fiind mai puternice la băieți comparativ cu fetele. Și în termeni motivaționali, băieții sunt
mai predispuși la risc tocmai pentru că anticipează că se vor distra, având în plus convingeri exagerate despre propria lor invulnerabilitate.
Atragem atenția asupra faptului că tocmai acest accent pe aspectele de emoționa‑
litate pozitivă declanșate/potențate de angajarea în activități riscante din punct de vedere fizic este exploatată de cei care pledează pentru o perspectivă pozitivă asupra riscului și, mai specific, pentru importanța antrenării copiilor de toate vârstele în activități fizice, mai ales în aer liber, care „forțează” în mod benefic limitele copi‑lului, contribuind la dezvoltarea acestuia.
Alte variabile analizate în raport cu asumarea riscului sunt cele temperamentale/
de personalitate, de exemplu, nivelul de activitate, impulsivitatea și căutarea de sen‑zații, care prezic asumarea riscului și se asociază cu accidentări mai frecvente (Matheny, 1987; Zuckerman și Duby, 1985), chiar și atunci când copiii în cauză au cunoștințe declarative legate de siguranța personală sau de prevenție. Inhibiția com‑
portamentală, mai exact un stil temperamental caracterizat prin evitare și reticență în
raport cu stimulii noi sau nefamiliari (Kagan, Reznick și Snidman, 1987), este un alt parametru analizat intens în raport cu asumarea riscului (Morris, Hudson și Dodd, 2014). Se consideră că copiii cu inhibiție comportamentală de nivel ridicat tind să evite riscul, ceea ce ar duce la conservarea convingerilor negative despre potențialele pericole și la reducerea abilităților de a face față provocărilor, crescând astfel riscul de a dezvolta pe termen lung tulburări de anxietate (Maner și Schmidt, 2006; Maner et al., 2007). Dimpotrivă, copiii cu inhibiție comportamentală scăzută au o predispoziție

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc63
pentru asumarea excesivă a riscului, ceea ce crește probabilitatea ca respectivul
comportament să fie întărit (prin atenția crescută acordată de părinte), sporind șansele repetării și chiar accentuării comportamentelor riscante, ceea ce poate favoriza în timp apariția tulburărilor de externalizare de tip ADHD (Humphreys și Lee, 201 1).
Modelele comprehensive (Morrongiello și Lasenby‑Lessard, 2007) includ alături
de variabilele individuale și variabile parentale/familiale și sociosituaționale, la care se adaugă factori de macronivel (economici, socioculturali – nu întotdeauna ușor de cuantificat). Din punctul de vedere al factorilor familiali, părinții se raportează dife‑rit, încurajând comportamentele de risc la băieți și descurajându‑le la fete, tendință prezentă de la 2 ani până la vârsta școlară mică (Morrongiello și Dowber, 1999; 2000). Interesant, pentru același nivel de risc, raportat la același nivel de competență al copilului, mamele mai degrabă stopează comportamentul riscant în cazul fetelor, comparativ cu băieții, și îl interpretează în termeni de pericol de accidentare (Morrongiello și Hogg, 2004). Modelarea comportamentului de risc de către părinte, în condițiile în care acesta doar „predică” nevoia de asumare a unor comportamente de protecție, pe care la rândul său nu le respectă, duce la dezvoltarea convingerii că „siguranța e (doar) pentru copii”; se sugerează astfel că influențele parentale ar avea un impact negativ pe termen lung, chiar dacă ar oferi protecție temporară (Morrongiello, Corbett și Bellissimo, 2008). Morrongiello și Bradley (1997) au arătat și că frații mai mari au un impact și o putere de persuasiune considerabilă asupra fraților mai mici, fie că se focalizează asupra aspectelor pozitive ale asumării riscului, fie că se centrează pe comportamentele protective (mai ales în cazul fetelor).
În ceea ce privește impactul prietenilor sau al colegilor, deja la 6 ani copiii au
expectanțe diferite privind asumarea riscului pentru băieți față de fete, iar la 8 ani, când și capacitățile de persuadare verbală ale celorlalți sunt suficient de bine dezvol‑tate, copiii își influențează colegii în direcția participării în activități riscante (Sandels, 1977; Wilson et al., 1991; Morrongiello, Midgett și Stanton, 2000). De asemenea,
copiii își selectează prietenii pe baza nivelului de toleranță la asumarea riscului și conștientizează aceste alegeri (Morrongiello și Dawber, 2004). În plus, deciziile riscante sunt luate și pe baza observării comportamentului și a expresiei emoționale ale celuilalt, fetele fiind mai sensibile la expresia de frică a unui alt copil, ceea ce potențează propriul comportament de evitare a riscului (Morrongiello și Rennie, 1998). În plus, simpla prezență a altuia duce la decizii mult mai riscante, atât în cazul fetelor, cât și al băieților de vârstă școlară (Morrongiello și Sedore, 2005). Relevanța acestor date este cu atât mai clară cu cât, mai ales în cazul studiilor realizate în laborator, a fost capitalizat impactul prietenilor asupra asumării accentuate a decizi‑ilor riscante în cazul adolescenților, comparativ cu copiii de vârste mai mici.
3.4.2.2. Asumarea riscului în situații de laborator
3 .4 .2 .2 .1 . Asumarea riscului în situații cognitive „pure”
Majoritatea cercetărilor derulate de promotorii teoriilor cognitive ale asumării riscu‑lui menționate în subcapitolul 3.4.1 au investigat modul în care copiii și adolescenții

64
Psihologia riscului
analizează riscurile și iau decizii în condiții de risc. Astfel, majoritatea studiilor au
examinat efectele de ancorare a alternativelor riscante (framing) al riscului sau au analizat perceperea riscului la copii și adolescenți, utilizând sarcini experimentale de tipul jocurilor de noroc sau al situațiilor ipotetice de asumare a riscurilor. În aseme‑nea sarcini se analizează asumarea de riscuri pentru diferite opțiuni și consecințele acestor opțiuni în termeni de dezirabilitate și probabilitate percepute.
Printre primele studii dedicate analizei asumării riscului din punct de vedere
cognitiv la copii se numără studiul lui Slovic (1966) (Boyer, 2006). Acesta a realizat un experiment în care le‑a prezentat participanților cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani o serie de alegeri riscante, participanții fiind instruiți să apese ce întrerupătoare doresc dintr‑un șir de 10. Dintre cele 10 întrerupătoare, 9 erau „sigure”, iar unul era un întrerupător riscant „dezastruos” (ceea ce înseamnă că a existat o probabilitate de succes inițială de 0,9 și o probabilitate de pierdere de 0,1). Apăsarea unui întreru‑pător „sigur” avea ca efect obținerea unui premiu (bomboane M&M), în timp ce apăsarea întrerupătorului „dezastruos” se solda cu pierderea tuturor câștigurilor
acumulate anterior. Probabilistic, cea mai adaptativă strategie în această sarcină era
ca participanții să apese 5 întrerupătoare (de exemplu, valoarea așteptată = 2,5), apăsarea unui număr mai mic de întrerupătoare fiind înțeleasă ca aversiune relativă
față de risc, iar apăsarea unui număr mai mare de întrerupătoare fiind considerată o
preferință relativă pentru risc. Deși unii participanți au ales să se oprească înainte de a ajunge la punctul de valoare maximă așteptată, majoritatea au ales să se oprească
și să își culeagă premiile chiar după atingerea acelui punct, ceea ce înseamnă o apreciere
relativ corectă a riscului. Rezultatele obținute au arătat că participanții de gen masculin
cu vârsta mai mare au avut o aversiune față de risc mai mică (în consonanță cu propen‑
siunea pentru riscul fizic, diferențiată în funcție de gen). Mai exact, numărul situațiilor în care aceștia s‑au oprit voluntar din apăsarea întrerupătoarelor a fost mult mai mic comparativ cu copiii de vârstă mai mică. Acest lucru a fost interpretat ca indicând existența
unei baze cognitive pentru dezvoltarea asumării riscului (Boyer, 2006).
Studii ulterioare au folosit o sarcină experimentală computerizată cu o structură
similară sarcinii de risc propuse de Slovic, și anume Balloon Analogue Risk Task
(BART), în care participanților li se prezintă un balon care poate fi umflat prin apă‑sarea unui buton, cu posibilitatea de a câștiga o sumă de bani la fiecare apăsare a butonului, până la o valoare‑prag la care balonul explodează (Lejuez et al., 2002) .
Lejuez și colaboratorii săi (2007) au dezvoltat și varianta pentru copii și adolescenți a sarcinii, și anume BART‑Y , care presupune acumularea unui număr de puncte, în schimbul cărora la sfârșit participanții primesc diferite premii (și nu sume de bani, ca în varianta inițială). Studiile realizate cu sarcinile BART și BART‑Y au arătat corelații între performanța în sarcină și comportamentele tipice de asumare a riscului (de exemplu, consumul de tutun, de alcool, agresiunile interpersonale) la adolescenți și adulți (Aklin, Lejuez, Zvolensky, Kahler și Gwadz, 2005; Lejuez, Aklin, Zvolensky și Pedulla, 2003; MacPherson, Magidson, Reynolds, Kahler și Lejuez, 2010). Asemenea studii pledează în favoarea relevanței sarcinilor experimentale de acest tip pentru analiza comportamentelor de asumare a riscului din viața reală. Totuși, relațiile par a fi mult mai complexe, mai ales atunci când este coborât pragul de vârstă la care se

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc65
face analiza. Astfel, în cazul copiilor de 7‑12 ani s‑a arătat că nu există corelații între
măsurătorile asumării riscului fizic (cu ajutorul bârnei) și performanța în sarcină BART (Morrongiello, Kane, McArthur și Bell, 2012), chiar dacă propensiunea gene‑rală pentru asumarea riscului, autoevaluată de copii, s‑a corelat pozitiv cu ambele măsurători, iar abilitățile de reglare emoțională mai reduse s‑au corelat negativ cu asumarea riscului în ambele sarcini.
Utilizarea BART‑Y în cazul unui eșantion de preșcolari (3‑4 ani) a demonstrat,
oarecum surprinzător, că această sarcină nu pare să diferențieze grupul cu temperament inhibat de cel cu temperament dezinhibat. În schimb însă, indiferent de grup, un nivel mai mare de control inhibitor a prezis comportamentul de asumare a riscului, mai precis numărul de puncte acumulate de copii: cu cât controlul inhibitor a fost mai mare, cu atât copiii și‑au asumat un risc calculat, echilibrat în raport cu numărul de puncte care urmau a fi câștigate la sfârșitul probei. Aceste date ar părea să sugereze că variabila control inhibitor este elementul‑cheie care protejează ambele extreme tempe‑ramentale, atât copiii cu atitudine de evitare a riscului, cât și pe cei cu asumare excesivă a riscului (Morris, Hudson și Dodd, 2014). Totodată, ele pun în lumină importanța studierii fenomenului de asumare a riscului la vârste diferite, din unghiuri diverse și cu ajutorul unei metodologii variate, pentru a surprinde variabilele‑cheie implicate.
Analiza variabilelor cognitive implicate în asumarea riscului a fost urmată și pe o
altă linie de studii, care a pornit de la jocurile de noroc, pentru a investiga preferința participanților (copii, adolescenți, adulți) pentru alternative riscante vs. sigure, în func‑
ție de modul în care riscurile erau formulate și prezentate. Astfel, Chien, Lin și Worhley (1996) au arătat, folosind o adaptare a unei probleme clasice propuse de Kahneman și Tversky (problema vaccinării pentru gripă), că adolescenții își schimbă preferința ca funcție a formulării problemei și astfel sunt destul de susceptibili la efectele de ancorare a alternativelor în termeni de pierdere sau câștig. La fel ca adulții, adolescenții au tins să prefere o opțiune mai riscantă atunci când alegerea a fost formulată în termeni de pierdere și să prefere o opțiune mai puțin riscantă atunci când alegerea a fost formulată în termeni de câștig. Aceste rezultate sunt susținute și de studii neurocognitive care au urmărit activarea anumitor zone cerebrale asociată deciziilor cu alternative formulate în termeni de câștig vs. pierdere (Smith, Dickhaut, McCabe și Pardo, 2002). Prin
urmare, în adolescență există deja o tendință de modificare a preferinței pentru o alternativă sau alta în luarea deciziilor, în funcție de modul în care sunt formulate riscurile (Boyer, 2006).
Tot analiza factorilor cognitivi care fundamentează asumarea riscului a fost urmă‑
rită și în studiile dedicate perceperii riscului. Din această perspectivă, s‑a arătat că adolescenții, asemenea copiilor, prezintă deficiențe în ceea ce privește analizarea situațiilor de asumare a riscurilor. Potrivit rezultatelor unor astfel de studii, adoles‑cenții se caracterizează prin inabilitatea de a estima adecvat probabilitățile consecințe‑lor diverselor alternative cântărite în luarea unei decizii (Halpern‑Felsher și Cauffman, 2001) și printr‑o atitudine de invulnerabilitate față de consecințele asumării unui risc indezirabil (V artanian, 2000). Există însă și date care contrazic aceste rezultate; de exemplu, Quadrel, Fischhoff și Davis (1993) au arătat că adolescenții sunt capabili să evalueze alternative de decizie cu potențial riscant sau sunt cel puțin comparabili

66
Psihologia riscului
cu adulții în termeni de estimare a probabilităților consecințelor riscante. Pe de altă
parte, tot din perspectiva relativului deficit al adolescenților, s‑a identificat că aceștia,
în comparație cu adulții tineri, tind să supraestimeze vulnerabilitatea personală la
consecințele negative ale riscului (de exemplu, consumul de alcool, de tutun, relații
sexuale) (Fischhoff, 2008). Rezumând concluziile oarecum contradictorii ale acestor
studii, rezultă că adolescenții sunt destul de similari cu adulții, iar o tendință crescută
de asumare a riscului în cazul lor nu poate fi atribuită unei inabilități de estimare a
probabilităților consecințelor diferitelor alternative sau unei atitudini de invulnerabi‑
litate personală față de consecințele riscurilor asumate. Prin urmare, factorii cognitivi nu pot explica întrutotul diferențele în asumarea riscului care apar între persoane de vârste diferite (și mai ales asumarea crescută a riscului la adolescenți). De aceea, doar o analiză atentă a rolului pe care și alți factori, precum cei emoționali, sociali
și biologici, îl joacă în acest proces poate asigura o înțelegere aprofundată a luării
deciziilor în situații de risc (Crone și Dahl, 2012; Crone și Güroğlu, 2014).
3 .4 .2 .2 .2 . Asumarea riscului în situații saturate emoțional
Cercetările privind rolul emoțiilor în asumarea riscurilor s‑au orientat spre două
direcții: analiza luării deciziilor pe bază afectivă și analiza rolului reglării emoționale
în dezvoltarea comportamentelor de asumare a riscului.
În ceea ce privește teoria luării deciziilor pe bază afectivă, promotorii acesteia
(Bechara, Damasio și Damasio, 2005) investighează modul în care oamenii reacțio‑nează la experiențe ce provoacă emoții și felul în care aceste reacții influențează, în situații cu potențial de risc, luarea deciziilor. Unul dintre modelele explicative cele mai influente din cadrul acestei teorii, susținut și de un serios suport empiric, este modelul markerului somatic (IMS) (Bechara et al., 2000; Bechara et al., 2005;
Kerr și Zelazo, 2004; Garon și Moore, 2004). Conform acestui model, emoțiile sunt necesare pentru luarea deciziilor, ele funcționând ca un semnal pozitiv sau negativ
ce încurajează sau, dimpotrivă, blochează asumarea riscurilor. Aceste răspunsuri
emoționale au fost învățate prin asocieri repetate ale reacțiilor emoționale cu diverse consecințe pozitive sau negative ale deciziilor luate. Astfel, persoanele caracterizate printr‑o inabilitate de a genera, de a acorda atenție sau de a‑și reaminti un răspuns emoțional într‑o situație potențial riscantă nu pot lua decizii raționale și, prin urmare, au șanse crescute să își asume riscuri.
Studiile derulate cu ajutorul paradigmei Iowa Gambling Task, o sarcină experi‑
mentală dezvoltată pe baza IMS, în care alegerile sunt asociate cu recompense sau pierderi, ce pot fi frecvente sau rare, de magnitudine mică sau mare, au demonstrat nu doar că emoțiile joacă un rol important în asumarea riscului, ci și că dezvoltarea abilităților de luare a deciziilor pe bază afectivă începe devreme (în jurul vârstei de 4 ani) și continuă de‑a lungul copilăriei și adolescenței (Boyer, 2006; Mata et al.,
201 1). Utilizarea variantei simplificate a acestei sarcini, Child Gambling Task (Andrews
și Moussamai, 2015; Bunch et al., 2007; Kerr și Zelazo, 2004; Garon și Moore,
2004; Mata et al., 2013) a pus în evidență că abia în jurul vârstei de 4 ani copiii pot

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc67
face alegeri avantajoase peste nivelul‑șansă și își pot conștientiza comportamentul
decizional, demonstrând astfel capacitatea de integrare a cunoștințelor implicite cu cele explicite (Garon, Longard, Craig și Kent, 2015). Din perspectivă ontogenetică, un alt moment critic este adolescența, când se manifestă o sensibilitate crescută la recompense, ceea ce se presupune că ar sta la baza deciziilor riscante mult mai pro‑babile ale acestei perioade. Comparații transversale ale performanței participanților între 8 și 26 de ani la o altă sarcină adaptată pentru copii – Cake Gambling Task – susțin această ipoteză (V an Leijenhorst et al., 2010) .
O altă perspectivă privind rolul emoțiilor în dezvoltarea asumării riscurilor se
focalizează pe modul în care emoțiile sunt identificate, interpretate și reglate de copii și adolescenți (Gross, 1999; Loewenstein și Lerner, 2003; Steinberg, 2008). O atenție deosebită s‑a acordat conceptului de impulsivitate, văzută ca inabilitatea de a inhiba răspunsuri dominante în timp ce se încearcă adoptarea unor răspunsuri non‑dominante, secundare (Rothbart și Bates, 1998), precum și relației dintre impulsivi‑tate, reglarea emoțională și asumarea riscurilor. Astfel, studiile au arătat că, atât în cazul adolescenților, cât și în cel al adulților, impulsivitatea crescută este asociată cu o amplificare a comportamentelor tipice de risc, cum ar fi consumul de alcool și tutun, jocurile de noroc, relațiile sexuale neprotejate (Donohew et al., 2000; Robbins
și Bryans, 2004; Stanford și Barratt, 1992; Stanford, Mathias, Dougherty, Lake,
Anderson și Patton, 2009). La rândul lor, abilitățile de autoreglare se dezvoltă pro‑gresiv odată cu vârsta (Mischel și Ayduk, 2002; Mischel, 201 1). De asemenea, alături de abilitățile de reglare emoțională, și strategiile de coping emoțional și dife‑rite constructe de personalitate (de exemplu, neuroticism și extraversiune) influențează în proporții variate comportamentele de asumare a riscurilor (Cooper et al., 2003). De
altfel, importanța diferențelor interinidividuale în asumarea riscului, chiar în cadrul unei etape de vârstă vulnerabile cum este adolescența, este accentuată tot mai mult de abordările curente (Casey, Jones și Somerville, 201 1; V an Leijenhorst et al., 2010) .
Una dintre teoriile cuprinzătoare ce surprind aceste elemente este teoria maturi‑
tății psihosociale propusă de Steinberg și colaboratorii săi (Steinberg, 2008; Monahan, Steinberg, Cauffman și Mulvey, 2013). Maturitatea psihosocială este caracterizată prin abilitatea de a limita impulsivitatea și de a evalua situațiile înainte de a acționa, fiind critică pentru dezvoltarea unui comportament adaptativ. Cercetătorii au consta‑tat că există relații între maturitatea psihosocială, vârstă (adulți și adolescenți din clasele a VIII‑a, a X‑a și a XII‑a) și deciziile antisociale. Adulții, caracterizați prin maturitate psihosocială sporită, au avut tendința să ia decizii sociale mai responsabile decât adolescenții. Prin urmare, adolescenții, chiar dacă sunt maturi din punct de vedere cognitiv, sunt mai puțin maturi social decât adulții, ceea ce îi face să fie mai puțin funcționali în luarea deciziilor sociale.
Prin urmare, procesele emoționale influențează semnificativ modul de luare a
deciziilor. Mai exact, cele două linii de cercetare dezvoltate în această direcție au demonstrat că asumarea riscurilor este afectată fie de capacitatea de luare a deciziilor afective, fie de capacitatea de reglare emoțională și impulsivitate. Capacitatea de luare a deciziilor manifestă îmbunătățiri din copilăria timpurie spre adolescență și din adolescență spre maturitate. De asemenea, abilitățile inhibitorii care au un rol important

68
Psihologia riscului
în reglajul emoțional se dezvoltă odată cu vârsta, iar impulsivitatea, considerată un
rezultat indezirabil al unei reglări emoționale insuficiente, scade din copilărie spre
adolescență și spre vârsta adultă. Coroborate, toate aceste dimensiuni ar trebui să
ducă la o scădere a frecvenței comportamentelor de asumare a riscurilor la vârste mai mari (în adolescență, de exemplu). Cu toate acestea, în adolescență, chiar dacă se constată o dezvoltare a abilităților emoționale, ne confruntăm cu o creștere sem‑nificativă a comportamentelor de asumare a riscului.
Rezultatele studiilor din neuroștiințe asociază creșterea comportamentelor de risc
din adolescență cu dezvoltarea biologică, complementând astfel datele de natură comportamentală și oferind euristici pentru înțelegerea asumării riscului din perspec‑tivă ontogenetică. Astfel, în adolescență au loc o serie de schimbări și acumulări în plan biologic, cum ar fi (Crone și Güroğlu, 2014): dezvoltarea structurilor cerebrale
implicate în procesele de luare a deciziilor, cu un relativ dezechilibru între regiunile
ce procesează recompensa și cele ce reglează comportamentul (V an Leijehorst et al.,
2010), modificările în sistemele de neurotransmițători (de exemplu, nivel relativ crescute de dopamină, asociat cu căutarea de senzații), creșterea nivelului de hormoni
androgeni și de creștere (maturizarea fizică generală) (Braams et al., 2015; Peper,
Koolschijn și Crone, 2013). Perspectiva neurobiologică oferă astfel o cheie de lectură
a datelor oarecum contradictorii din domeniul asumării riscului, precum și mecanisme explicative pentru tranzițiile care au loc pe parcursul dezvoltării.
3 .5 . Remarci finale
După cum s‑a putut observa, studiul riscului din perspectiva dezvoltării reprezintă un domeniu fecund și multifațetat, care acoperă procese diverse, relevante diferențiat în funcție de segmentul de vârstă la care ne raportăm. Dincolo însă de diversitatea
teoretică și metodologică, se desprinde relevanța practică a acestor studii, atât în ceea
ce privește comportamentele cu potențial nociv, dezadaptativ, cât și în ceea ce privește riscul valorizat pozitiv, esențial pentru dezvoltarea individuală armonioasă.
Bibliografie
Abraham, D. (coord.), Abraham, A., Dalu, A.M., Fierbințeanu, C., Marcovici, O., Mitulescu,
S., Plăeșu, A., & Sufaru, I. (2013). Situația adolescenților din România. Raport final. Centrul
de Sociologie Urbană și Regională, Institutul de Științe ale Educației & UNICEF. București.
Adolph, K.E. (2000). Specificity of learning: Why infants fall over a veritable cliff. Psychological
Science, 1 1(4), 290‑295.
Adolph, K.E., Karasik, L.B., & Tamis‑LeMonda, C.S. (2010). Using social information to
guide action: infants’ locomotion over slippery slopes. Neural Networks: The Official
Journal of the International Neural Network Society, 23(8‑9), 1033‑1042.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc69
Adolph, K.E., Kretch, K.S., & LoBue, V . (2014). Fear of Heights in Infants? Current
Directions in Psychological Science, 23(1), 60‑66.
Adolph, K.E., Bertenthal, B.I., Boker, S.M., Goldfield, E.C., & Gibson, E.J. (1997).
Learning in the Development of Infant Locomotion. Monographs of the Society for Research
in Child Development, 62(3) .
Ainsworth, M.D. (1972). Attachment and dependency Attachment and dependency. Oxford:
V .H. Winston & Sons.
Ainsworth, M., Blehar, M., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A psycho‑
logical study of the strange situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Aklin, W .M., Lejuez, C.W ., Zvolensky, M.J., Kahler, C.W ., & Gwadz, M. (2005). Evaluation
of behavioral measures of risk taking propensity with inner city adolescents. Behavior
Research and Therapy, 43, 215‑228.
Andrews, G., & Moussaumai, J. (2015). Improving children’s affective decision making in
the Children’s Gambling Task. Journal of Experimental Child Psychology, 139, 18‑34.
Baldwin, D.A., & Moses, L.J. (1996). The Ontogeny of Social Information Gathering. Child
Development, 67(5), 1915‑1939.
Barrett, H.C., & Broesch, J. (2012). Prepared social learning about dangerous animals in
children. Evolution and Human Behavior , 33(5), 499‑508.
Bechara, H.D. (2000). Emotion, decision making and the orbitofrontal cortex. Cerebral cortex ,
10(3), 295‑307.
Bechara, A., Tranel, D., & Damasio, H. (2000). Characterization of the decision‑making
impairment of patients with bilateral lesions of the ventromedial prefrontal cortex. Brain,
123, 2189‑2202.
Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., & Damasio, A.R. (2005). The Iowa Gambling Task and
the somatic marker hypothesis: Some questions and answers. Trends in Cognitive Sciences ,
9(4), 159‑162.
Blanchette I. (2006). Snakes, spiders, guns, and syringes: How specific are evolutionary
constraints on the detection of threatening stimuli? Quarterly Journal of Experimental
Psychology, 59, 1484‑1504.
Boyer, T.W . (2006). The development of risk‑taking: A multi‑perspective review. Developmental
Review , 26(3), 291‑345.
Braams, B.R., van Duijvenvoorde, A.C.K., Peper, J.S., & Crone, E.A. (2015). Longitudinal
changes in adolescent risk‑taking: A comprehensive study of neural responses to rewards,
pubertal development and risk taking behavior. Journal of Neuroscience, 35(18), 7226‑7238.
Brussoni, M., Olsen, L.L., Pike, I., & Sleet, D.A. (2012). Risky Play and Children’s Safety:
Balancing Priorities for Optimal Child Development. International Journal of Environmental
Research and Public Health, 9(9), 3134‑3148.
Canadian Institute of Child Health (2000). The Health of Canada’s Children: A Canadian
Institute of Child Health Profile (ed. a III‑a).
Carlos, M.C., & Purkis, H. (2009). The Origins of Specific Phobias: Influential Theories
and Current Perspectives. Review of General Psychology, 13(4) .
Casey, B.J., Getz, S., & Galvan, A. (2008). The adolescent brain. Developmental Review:
DR, 28(1), 62‑77.
Casey, B.J., Jones, R.M., and Somerville, L.H. (201 1). Braking and accelerating of the ado‑
lescent brain . Journal of Adolescent Research ., 21, 21‑33.
Chien, Y .‑C., Lin, C., & Worthley, J. (1996). Effect of framing on adolescents’ decision
making . Perceptual and Motor Skills , 83(3), 81 1‑819.

70
Psihologia riscului
Coelho, C.M., & Purkis, H.M. (2009). The origins of specific phobias: Influential theories
and current perspectives . Review of General Psychology, 13, 335‑348.
Coll, C.G., Kagan, J., & Reznick, J.S. (1984). Behavioral Inhibition in Y oung Children. Child
Development, 55(3) .
Cooper, M.L., Wood, P .K., Orcutt, H.K., & Albino, A. (2003). Personality and the predis‑
position to engage in risky or problem behaviors during adolescence. Journal of Personality
and Social Psychology, 84(2), 390‑410.
Cordovil, R., Araújo, D., Pepping, G.J., & Barreiros, J. (2015). An ecological stance on risk
and safe behaviors in children: The role of affordances and emergent behaviors. New Ideas
in Psychology .
Crawley, T. (1996). Childhood injury: significance and prevention strategies. Journal of
Pediatric Nursing, 1 1(4), 225‑232.
Crone, E.A. & Dahl, R.E. (2012). Understanding adolescence as a period of social‑affective
engagement and goal flexibility. Nature Reviews Neuroscience, 13, 636‑650.
Crone, E.A., & Güroğlu, B. (2014). Development of emotion and social reasoning in adoles ‑
cence . Oxford Handbook of Cognitive Neuroscience .
Deloache, J.S., & Lobue, V . (2009). The narrow fellow in the grass: human infants associate
snakes and fear . Developmental Science, 12(1), 201‑207.
DeLoache, J.S., Miller, K.F ., & Pierroutsakos, S.L. (1998). Reasoning and problem solving.
Handbook of child psychology: V olume 2: Cognition, perception, and language (pp .
801‑850). Hoboken, NJ: John Wiley & Sons Inc.
Donohew, L., Zimmerman, R., Cupp, P .S., Novak, S., Colon, S., & Abell, R. (2000).
Sensation seeking, impulsive decision‑making, and risky sex: Implications for risk‑taking
and design of interventions . Personality and Individual Differences , 28, 1079‑1091.
Eager, D., & Little, H. (201 1). Risk Deficit Disorder. In Proceeding of IPWEA International
Public Works Conference, Canberra, Australia, 21‑24 august 201 1.
Epstein, S. (1998). Cognitive‑experiential self‑theory. In D. Barone, M. Hersen, & V .B.
V anHasselt (Eds.), Advanced Personality (pp. 21 1‑238). NY: Plenum.
Evans, J.S.B.T., V enn, S., & Feeney, A. (2002). Implicit and explicit processes in a hypothe‑
sis testing task . British Journal of Psychology, 93(1), 31‑46.
Feinman, S., Roberts, D., Hsieh, K.‑F ., Sawyer, D., & Swanson, D. (1992). A Critical Review
of Social Referencing in Infancy. In S. Feinman (Ed.), Social Referencing and the Social
Construction of Reality in Infancy (pp. 15‑54). Springer.
Fischhoff, B. (2008). Assessing adolescent decision‑making competence. Developmental Review ,
28(1), 12‑28.
Flavell, J.H. (1999). Cognitive Development: Children’s Knowledge About the Mind. Annual
Review of Psychology, 50(1), 21‑45.
Gärling, A., & Gärling, T. (1995). Mothers’ anticipation and prevention of unintentional injury
to young children in the home. Journal of Pediatric Psychology, 20(1), 23‑36.
Garon, N., & Moore, C. (2004). Complex decision‑making in early childhood. Brain Cogn,
55(1), 158‑170.
Garon, N., Longard, J., Craig, B., & Kent, K. (2015). Loss Frequency and Awareness Predict
Performance on a Preschool V ariant of the Iowa Gambling Task. Journal of Cognition and
Development, 16(2), 286‑301.
Gibson, E.J., & Walk, R.D. (1960). The „visual cliff.” Scientific American, 202, 67‑71.
Gross, J.J. (1999). Emotion regulation: Past, present, future. Cognition & Emotion, 13,
551‑573.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc71
Grossmann, T. (2010). The development of emotion perception in face and voice during infancy.
Restorative Neurology and Neuroscience, 28(2), 219‑236.
Halpern‑Felsher, B.L., & Cauffman, E. (2001). Costs and benefits of a decision: Decision‑making
competence in adolescents and adults . Journal of Applied Developmental Psychology, 22(3),
257‑273.
Hillier, L.M., & Morrongiello, B.A. (1998). Age and gender differences in school‑age
children’s appraisals of injury risk. Journal of Pediatric Psychology, 23(4), 229‑238.
Hoehl, S., & Striano, T. (2008). Neural processing of eye gaze and threat‑related emotional
facial expressions in infancy. Child Development, 79(6), 1752‑1760.
Horstmann, G., Lipp, O.V ., & Becker, S.I. (2012). Of toothy grins and angry snarls – open
mouth displays contribute to efficiency gains in search for emotional faces. Journal of
Vision, 12(5), 7, 1‑15.
Humphreys, K.L., & Lee, S.S. (201 1). Risk taking and sensitivity to punishment in children
with ADHD, ODD, ADHD + ODD, and controls. Journal of Psychopathology and
Behavioral Assessment, 1‑9.
Isbell, L.A. (2006). Snakes as agents of evolutionary change in primate brains. Journal of
Human Evolution, 51(1), 1‑35.
Jessen, S., & Grossmann, T. (2015). Neural signatures of conscious and unconscious emoti‑
onal face processing in human infants. Cortex; a Journal Devoted to the Study of the
Nervous System and Behavior, 64, 260‑270.
Kagan, J., Reznick, J.S., & Snidman, N. (1987). The Physiology and Psychology of Behavioral
Inhibition in Children. Child Development, 58(6), 1459‑1473.
Kahneman, D., & Tversky, A. (1972). Subjective Probability: A Judgment of Representativeness.
In C.‑A.S. von Holstein (Ed.), The Concept of Probability in Psychological Experiments
(pp. 25‑48). Springer.
Kahneman, D., & Tversky, A. (1984). Choices, values, and frames. American Psychologist,
39, 341‑350.
Karasik, L.B., Tamis‑LeMonda, C.S., Adolph, K.E., & Dimitropoulou, K.A. (2008). How
Mothers Encourage and Discourage Infants’ Motor Actions. Infancy, 13(4), 366‑392.
Katie Maree Bunch, G.A. (2007). Complexity effects on the children’s gambling task.
Cognitive Development, 22(3).
Kerr, A., & Zelazo, P .D. (2004). Development of „hot” executive function: the children’s
gambling task . Brain and Cognition, 55(1), 148‑157.
Kobiella, A., Grossmann, T., Reid, V .M., & Striano, T. (2008). The discrimination of angry
and fearful facial expressions in 7‑month‑old infants: An event‑related potential study.
Cognition and Emotion, 22(1), 134‑146.
Kretch, K.S., & Adolph, K.E. (2013). No bridge too high: infants decide whether to cross
based on the probability of falling not the severity of the potential fall. Developmental
Science, 16(3), 336‑351.
Kuhn, D., Garcia‑Mila, M., Zohar, A., Andersen, C., White, S.H., Klahr, D., & Carver,
S.M. (1995). Strategies of Knowledge Acquisition. Monographs of the Society for Research
in Child Development, 60(4), i‑157.
Lasenby‑Lessard, J., & Morrongiello, B.A. (201 1). Understanding risk compensation in chil‑
dren: Experience with the activity and level of sensation seeking play a role. Accident
Analysis & Prevention, 43(4), 1341‑1347.
Lasenby‑Lessard, J., Morrongiello, B.A., & Barrie, D. (2013). The impact of accumulated
experience on children’s appraisals of risk and risk‑taking decisions: implications for youth

72
Psihologia riscului
injury prevention. Health Psychology: Official Journal of the Division of Health Psychology,
American Psychological Association, 32(4), 370‑378.
Lejuez, C.W . (2009). Inaugural editorial for Personality Disorders: Theory, Research, and
Treatment. Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment, S(1), 1‑2.
Lejuez, C.W ., Aklin, W .M., Zvolensky, M.J., & Pedulla, C.M. (2003). Evaluation of the
Balloon Analogue Risk Task (BART) as a Predictor of Adolescent Real‑World Risk‑Taking
Behaviours. Journal of Adolescence, 26(4), 475‑479.
Lejuez, C.W ., Aklin, W ., Daughters, S., Zvolensky, M., Kahler, C., & Gwadz, M. (2007).
Reliability and validity of the youth version of the Balloon Analogue Risk Task (BART‑Y)
in the assessment of risk‑taking behavior among inner‑city adolescents. Journal of Clinical
Child and Adolescent Psychology, 36, 106‑1 1 1.
Lejuez, C.W ., Read, J.P ., Kahler, C.W ., Richards, J.B., Ramsey, S.E., Stuart, G.L., Strong,
D.R., & Brown, R.A. (2002). Evaluation of a behavioral measure of risk taking: the Balloon
Analogue Risk Task (BART). Journal of Experimental Psychology: Applied, 8, 75‑84.
Leppänen, J.M., & Nelson, C.A. (2012). Early Development of Fear Processing. Current
Directions in Psychological Science, 21(3), 200‑204.
Little, H. (2010). Relationship between parents’ beliefs and their responses to children’s
risk‑taking behaviour during outdoor play. Journal of Early Childhood Research, 8(3), 3 .
LoBue, V . (2009). More than just another face in the crowd: superior detection of threatening
facial expressions in children and adults. Developmental Science, 12(2), 305‑313.
LoBue, V . (2010). And along came a spider: An attentional bias for the detection of spiders
in young children and adults. Journal of Experimental Child Psychology, 107(1), 59‑66.
LoBue, V . (2013). What Are We So Afraid of? How Early Attention Shapes Our Most Common
Fears . Child Development Perspectives , 7(1), 38‑42.
LoBue, V . (2014). Deconstructing the snake: the relative roles of perception, cognition, and
emotion on threat detection. Emotion, 14(4), 701‑71 1.
LoBue, V . (2015). When Is a Face No Longer a Face? A Problematic Dichotomy in Visual
Detection Research. Emotion Review .
LoBue, V ., & DeLoache, J.S. (2008). Detecting the Snake in the Grass Attention to Fear‑Relevant
Stimuli by Adults and Y oung Children. Psychological Science, 19(3), 284‑289.
LoBue, V ., & DeLoache, J.S. (2010). Superior detection of threat‑relevant stimuli in infancy.
Developmental Science, 13(1), 221‑228.
LoBue, V ., & Rakison, D.H. (2013). What we fear most: A developmental advantage for
threat‑relevant stimuli. Developmental Review , 33(4), 285‑303.
LoBue, V ., Bloom Pickard, M., Sherman, K., Axford, C., & DeLoache, J.S. (2013). Y oung
children’s interest in live animals. The British Journal of Developmental Psychology, 31(Pt
1), 57‑69.
Loewenstein, G., & Lerner, J.S. (2003). The role of affect in decision making. In R. Davidson,
K. Scherer, & H. Goldsmith (Eds.), Handbook of affective science (pp. 619‑642). New
Y ork: Oxford University Press.
Lopes, L.L., & Oden, G.C. (1999). The Role of Aspiration Level in Risky Choice: A
Comparison of Cumulative Prospect Theory and SP/A Theory. Journal of Mathematical
Psychology, 43(2), 286‑313.
Luce, R.D. (1991). Rank‑ and sign‑dependent linear utility models for binary gambles. Journal
of Economic Theory, 53(1), 75‑100.
Luce, R.D., & Fishburn, P .C. (1995). A note on deriving rank‑dependent utility using addi‑
tive joint receipts. Journal of Risk and Uncertainty, 1 1(1), 5‑16.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc73
Luce, R.D., & Raiffa, H. (1989). Games and Decisions: Introduction and Critical Survey .
New Y ork: Dover Publications.
Lupton, D., & Tulloch, J. (2002a). „Risk Is Part of Y our Life”: Risk Epistemologies Among
a Group of Australians . Sociology, 36(2), 317‑334.
Lupton, D., & Tulloch, J. (2002b). „Life would be pretty dull without risk”: V oluntary
risk‑taking and its pleasures. Health, Risk & Society, 4(2), 1 13‑124.
MacCrimmon, K.R., & Larsson, S. (1979). Utility Theory: Axioms V ersus „Paradoxes” . In
M. Allais, & O. Hagen (Eds.), Expected Utility Hypotheses and the Allais Paradox (pp .
333‑409). Springer.
MacPherson, L., Magidson, J.F ., Reynolds, E.K., Kahler, C.W ., & Lejuez, C.W . (2010).
Changes in sensation seeking and risk‑taking propensity predict increases in alcohol use among
early adolescents. Alcoholism: Clinical and Experimental Research, 34, 1400‑1408.
Maner, J.K., & Schmidt, N.B. (2006). The Role of Risk Avoidance in Anxiety. Behavior
Therapy, 37(2) .
Maner, J.K., Richey, J.A., Cromer, K., Mallott, M., Lejuez, C.W ., Joiner, T.E., & Schmidt,
N.B. (2007). Dispositional anxiety and risk‑avoidant decision‑making. Personality and
Individual Differences, 42(4), 665‑675.
Marilyn, J., & Quadrel, B.F . (1993). Adolescent (in)vulnerability. The American psychologist,
48(2), 102‑1 16.
Mata, F ., Sallum, I., Miranda, D.M., Bechara, A., & Malloy‑Diniz, L.F . (2013). Do general
intellectual functioning and socioeconomic status account for performance on the Children’s
Gambling Task? Frontiers in Neuroscience, 7 .
Mata, R., Josef, A.K., Samanez‑Larkin, G.R., & Hertwig, R. (201 1). Age differences in risky
choice: a meta‑analysis. Annals of the New York Academy of Sciences , 1235, 18‑29.
Matheny, A.P . (1987). Psychological Characteristics of Childhood Accidents. Journal of Social
Issues , 43(2), 45‑60.
Mischel, W ., & Ayduk, O. (2002). Self‑regulation in a cognitive‑affective personality system:
Attentional control in the service of the self. Self & Identity, 1, 1 13‑120
Mischel, W ., Ayduk, O., Berman, M., Casey, B.J., Gotlib, I., Jonides, J., Kross, E., Wilson,
N., Zayas, V ., & Shoda, Y . (201 1). „Willpower” over the life span: Decomposing self‑regu‑
lation . Social Cognitive and Affective Neuroscience, 6, 252‑256.
Monahan, K., Steinberg, L., Cauffman, E., & Mulvey, E. (2013). Psychosocial (im)maturity
from adolescence to early adulthood: Distinguishing between adolescence‑limited and persistent antisocial behavior. Development and Psychopathology, 25, 1093‑1 105.
Moorin, R. & Hendrie, D. (2008). The epidemiology and cost of falls requiring hospitalisation
in children in Western Australia: A study using linked administrative data. Accident
Analysis and Prevention, 216‑222.
Morris, T.M., Hudson, J.L., & Dodd, H.F . (2014). Risk‑taking and inhibitory control in
behaviourally inhibited and disinhibited preschool children. Personality and Individual
Differences , 71, 1 13‑1 17.
Morrongiello, B.A., & Bradley, M.D. (1997). Sibling power: influence of older siblings’
persuasive appeals on younger siblings’ judgments about risk taking behaviours. Injury
Prevention, 3(1), 23‑28.
Morrongiello, B.A., & Dawber, T. (1999). Parental Influences on Toddlers’ Injury‑Risk
Behaviors: Are Sons and Daughters Socialized Differently? Journal of Applied Developmental
Psychology, 20(2), 227‑251.
Morrongiello, B.A., & Dawber, T. (2000). Mothers’ responses to sons and daughters engaging
in injury‑risk behaviors on a playground: implications for sex differences in injury rates.
Journal of Experimental Child Psychology, 76(2), 89‑103.

74
Psihologia riscului
Morrongiello, B.A., & Dawber, T. (2004). Identifying Factors that Relate to Children’s
Risk‑Taking Decisions. Canadian Journal of Behavioural Science/Revue canadienne des
sciences du comportement, 36(4), 255‑266.
Morrongiello, B.A., & Hogg, K. (2004). Mothers’ Reactions to Children Misbehaving in Ways
That Can Lead to Injury: Implications for Gender Differences in Children’s Risk Taking
and Injuries. Sex Roles, 50(1‑2), 103‑1 18.
Morrongiello, B.A., & Lasenby, J. (2006). Finding the daredevils: Development of a Sensation
Seeking Scale for children that is relevant to physical risk taking. Accident Analysis &
Prevention, 38(6), 1 101‑1 106.
Morrongiello, B.A., & Lasenby‑Lessard, J. (2007). Psychological determinants of risk taking by
children: an integrative model and implications for interventions. Injury Prevention, 13(1), 20‑25.
Morrongiello, B.A., & Matheis, S. (2007). Understanding Children’s Injury‑risk Behaviors:
The Independent Contributions of Cognitions and Emotions. Journal of Pediatric Psychology,
32(8), 926‑937.
Morrongiello, B.A., & Rennie, H. (1998). Why do boys engage in more risk taking than girls? The
role of attributions, beliefs, and risk appraisals . Journal of Pediatric Psychology, 23(1), 33‑43.
Morrongiello, B.A., & Sedore, L. (2005). The influence of child attributes and social‑situa‑
tional context on school‑age children’s risk taking behaviors that can lead to injury. Journal
of Applied Developmental Psychology, 26(3), 347‑361.
Morrongiello, B.A., Corbett, M., & Bellissimo, A. (2008). „Do as I say, not as I do”: family
influences on children’s safety and risk behaviors. Health Psychology: Official Journal
of the Division of Health Psychology, American Psychological Association, 27(4) , 498‑503.
Morrongiello, B.A., Klemencic, N., & Corbett, M. (2008). Interactions between child beha‑
vior patterns and parent supervision: implications for children’s risk of unintentional injury. Child Development, 79(3), 627‑638.
Morrongiello, B.A., Lasenby‑Lessard, J., & Corbett, M. (2009). Children’s risk taking in a
gambling task and injury‑risk situation: Evidence for domain specificity in risk decisions. Personality and Individual Differences , 46(3), 298‑302.
Morrongiello, B.A., Midgett, C., & Stanton, K.L. (2000). Gender biases in children’s apprai‑
sals of injury risk and other children’s risk‑taking behaviors. Journal of Experimental Child
Psychology, 77(4), 317‑336.
Morrongiello, B.A., Zdzieborski, D., & Normand, J. (2010). Understanding gender differen‑
ces in children’s risk taking and injury: A comparison of mothers’ and fathers’ reactions to sons and daughters misbehaving in ways that lead to injury. Journal of Applied Developmental
Psychology, 31(4), 322‑329.
Morrongiello, B.A., Kane, A., McArthur, B.A., & Bell, M. (2012). Physical risk taking in
elementary‑school children: Measurement and emotion regulation issues. Personality and
Individual Differences, 52(4), 492‑496.
Mumme, D.L., Fernald, A., & Herrera, C. (1996). Infants’ Responses to Facial and V ocal
Emotional Signals in a Social Referencing Paradigm. Child Development, 67(6) , 3219‑3237.
Neumann, J., & Morgenstern, O. (1944). Theory of games and economic behavior . Princeton:
University Press.
Öhman, A., & Mineka, S. (2001). Fears, phobias, and preparedness: toward an evolved
module of fear and fear learning . Psychological Review , 108(3), 483‑522.
Öhman, A., & Mineka, S. (2003). The Malicious Serpent Snakes as a Prototypical Stimulus
for an Evolved Module of Fear . Current Directions in Psychological Science, 12(1), 5‑9.
Öhman, A., Flykt, A., & Esteves, F . (2001). Emotion drives attention: detecting the snake
in the grass. Journal of Experimental Psychology: General, 130(3), 466‑478.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc75
Ornstein, P .A., & Elischberger, H.B. (2004). Studies of suggestibility: Some observations
and suggestions . Applied Cognitive Psychology, 18, 1 129‑1 141.
Patton, J.H., Stanford, M.S., & Barratt, E.S. (1995). Factor structure of the Barratt Impulsiveness
Scale . Journal of Clinical Psychology, 51(6), 768‑774.
Peden, M., Oyegbite, K., Ozanne‑Smith, J., Hyder, A.A., Branche, C., Rahman, F ., Rivara,
F ., & Bartolomeo, K. (2008). World report on child injury prevention. World Health
Organization. Geneva.
Peper, J.S., Koolschijn, P .C.M.P ., & Crone, E.A. (2013). Development of risk‑taking: con‑
tributions from adolescent testosterone and the orbitofrontal cortex. Journal of Cognitive
Neuroscience, 25(12), 2141‑2150.
Peter, A., & Ornstein, C.A.H. (2004). Learning to remember: Social‑communicative exchan‑
ges and the development of children’s memory skills. Developmental Review , 4, 374‑395.
Plumert, J.M., & Schwebel, D.C. (1997). Social and temperamental influences on children’s
overestimation of their physical abilities: links to accidental injuries. Journal of Experimental
Child Psychology, 67(3), 317‑337.
Quadrel, M.J., Fischhoff, B., & Davis, W . (1993). Adolescent (in)vulnerability. American
Psychologist, 48(2), 102‑1 16.
Rakison, D.H. (2009). Does women’s greater fear of snakes and spiders originate in infancy?
Evolution and human behavior: Official Journal of the Human Behavior and Evolution Society, 30(6), 439‑444.
Rakison, D.H., & Derringer, J. (2008). Do infants possess an evolved spider‑detection mecha‑
nism? Cognition, 107(1), 381‑393.
Reyna, V .F ., & Rivers, S.E. (2008). Current Theories of Risk and Rational Decision Making.
Developmental Review: DR, 28(1), 1‑1 1.
Rimsza, M.E., Schackner, R.A., Bowen, K.A., & Marshall, W . (2002). Can child deaths be
prevented? The Arizona Child Fatality Review Program experience. Pediatrics, 110 .
Rita Cordovil, D.A. (2015). An ecological stance on risk and safe behaviors in children: The
role of affordances and emergent behaviors. New Ideas in Psychology, 36 .
Rivara, F ., Bergman, A., LoGerfo, J., & Weiss, N. (1982). Epidemiology of childhood inju‑
ries . American Journal of Disabled Children, 136, 502‑506.
Rivara, F .P ., Booth, C.L., Bergman, A.B., Rogers, L.W ., & Weiss, J. (1991). Prevention of
Pedestrian Injuries to Children: Effectiveness of a School Training Program. Pediatrics,
88(4), 770‑775.
Rivers, S.E., Reyna, V .F ., & Mills, B. (2008). Risk Taking Under the Influence: A Fuzzy‑Trace
Theory of Emotion in Adolescence. Developmental Review: DR, 28(1), 107‑144.
Robbins, R.N., & Bryan, A. (2004). Relationships between future orientation, impulsive
sensation seeking, and risk behavior among adjudicated adolescents. Journal of Adolescent
Research, 19(4), 428‑445.
Rothbart, M.K., & Bates, J.E. (1998). Temperament. In W . Damon (Series Ed.) & N.
Eisenberg, Handbook of child psychology (vol . 3), Social emotional and personality deve‑
lopment (pp.105‑176). New Y ork: Wiley.
Saarni, C., Campos, J.J., Camras, L.A., & Witherington, D. (2007). Emotional Development:
Action, Communication, and Understanding. In Handbook of Child Psychology. John Wiley
& Sons, Inc.
Sandels, S. (1977). An overall view of children in traffic. In R. Jackson (Ed.), Children, the
Environment, and Accidents.Kent: Pitman.
Sandseter, E.B.H., & Kennair, L.E.O. (201 1). Children’s risky play from an evolutionary per ‑
spective: the anti‑phobic effects of thrilling experiences. Evolutionary Psychology: An
International Journal of Evolutionary Approaches to Psychology and Behavior, 9(2), 257‑284.

76
Psihologia riscului
Savage, L.J. (1954). The Foundations of Statistics. NY: John Wiley.
Schneider, W ., & Bjorklund, D.F . (1998). Memory. In D. Kuhn, & R.S. Siegler (Eds.),
Cognitive, language, and perceptual development, V ol. 2 (pp. 467‑521). In W . Damon
(General Editor), Handbook of child psychology (5th Ed.). New Y ork: Wiley.
Schneider, W ., & Bjorklund, D.F . (1998). Memory. In D. Kuhn & R.S. Siegler (Eds.),
Cognitive, language, and perceptual development (vol. 2, pp. 467‑521).
Schwebel, D.C., & Plumert, J.M. (1999). Longitudinal and concurrent relations among tem‑
perament, ability estimation, and injury proneness. Child Development, 70(3), 700‑712.
Seligman, M.E.P . (1971). Phobias and preparedness. Behavior Therapy, 2(3), 307‑320.
Slovic, P . (1966). Risk‑taking in children: Age and sex differences. Child Development, 37(1),
169‑176.
Smith, K., Dickhaut, J., McCabe, K., & Pardo, J.V . (2002). Neuronal Substrates for Choice
Under Ambiguity, Risk, Gains, and Losses. Management Science, 48(6), 71 1‑718.
Sorce, J.F ., Emde, R.N., Campos, J.J., & Klinnert, M.D. (1985). Maternal emotional sig‑
naling: Its effect on the visual cliff behavior of 1‑year‑olds. Developmental Psychology,
21(1), 195‑200.
Stanford, M.S., & Barratt, E.S. (1992). Impulsivity and the multi‑impulsive personality
disorder . Personality and Individual Differences, 13, 831‑834.
Stanford, M.S., Mathias, C.W ., Dougherty, D.M., Lake, S.L., Anderson, N.E., & Patton,
J.H. (2009). Fifty years of the Barratt Impulsiveness Scale: An update and review.
Personality and Individual Differences , 47(5), 385‑395
Stanovich, K.E. (2004). The robots’ rebellion finding meaning in the age of Darwin. Chicago.
Steinberg L. (2008). A social neuroscience perspective on adolescent risk‑taking. Developmental
Review , 28, 78‑106.
Stenberg, G. (2009). Selectivity in Infant Social Referencing. Infancy, 14(4), 457‑473.
Stenberg, G., & Hagekull, B. (2007). Infant Looking Behavior in Ambiguous Situations:
Social Referencing or Attachment Behavior? Infancy, 1 1(2), 1 1 1‑129.
Tamis‑LeMonda, C.S., Cristofaro, T.N., Rodriguez, E.T., & Bornstein, M.H. (2006). Early
Language Development: Social Influences in the First Y ears of Life. In L. Balter, & C.S. Tamis‑LeMonda (Eds.), Child psychology: A handbook of contemporary issues (ed. a II‑a)
(pp. 79‑108). New Y ork: Psychology Press.
Tamis‑LeMonda, C.S., Adolph, K.E., Lobo, S.A., Karasik, L.B., Ishak, S., & Dimitropoulou,
K.A. (2008). When infants take mothers’ advice: 18‑month‑olds integrate perceptual and social information to guide motor action . Developmental Psychology, 44(3), 734‑746.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1986). Rational Choice and the Framing of Decisions. The
Journal of Business, 59(4), S251‑S278.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1992). Advances in prospect theory: Cumulative representa‑
tion of uncertainty. Journal of Risk and Uncertainty, 5(4), 297‑323.
V an der Weel, F .R.R., & van der Meer, A.L.H. (2009). Seeing it coming: infants’ brain
responses to looming danger . Die Naturwissenschaften, 96(12), 1385‑1391.
V an Leijenhorst, L., Gunther Moor, B., Op de Macks, Z.A., Rombouts, S.A., Westenberg,
P .M., & Crone, E.A. (2010). Adolescent risky decision‑making: neurocognitive develop‑
ment of reward and control regions. NeuroImage, 51, 345‑355.
Vanessa LoBue, D.H.R. (2013). What we fear most: A developmental advantage for threat‑rele‑
vant stimuli . Developmental Review , 33(4), 285‑303.
V artanian, L.R. (2000). Revisiting the imaginary audience and personal fable constructs of
adolescent egocentrism: a conceptual review. Adolescence, 35(140), 639‑661.

EmoțiilE și dEcizia în condiții dE risc77
Walker‑Andrews, A.S., & Grolnick, W . (1983). Discrimination of vocal expressions by young
infants . Infant Behavior and Development, 6(4), 491‑498.
Wertz, A.E., & Wynn, K. (2014). Selective Social Learning of Plant Edibility in 6‑ and
18‑Month‑Old Infants. Psychological Science .
Wilson, M., Baker, S., Teret, S., Shock, S., & Garbarino, J. (1991). Saving Children: A
Guide to Injury Prevention. Oxford.
Witherington, D.C., Campos, J.J., Anderson, D.I., Lejeune, L., & Seah, E. (2005). Avoidance
of Heights on the Visual Cliff in Newly Walking Infants. Infancy, 7(3), 285‑298.
Zuckerman, B.S., & Duby, J.C. (1985). Developmental approach to injury prevention.
Pediatric Clinics of North America, 32(1), 17‑29.
Zuckerman, M. (1979). Sensation seeking: Beyond the optimal level of arousal . Hillsdale,
NJ: Lawrence Erlbaum.

Capitolul 4
Atitudinea față de risc. Perspectiva psihologiei
sociale
Simona Popușoi, Corneliu Havârneanu
4.1. Introducere
Indivizii au un simț puternic – și nejustificat – de imunitate subiectivă. De multe ori
se înregistrează tendința de minimalizare a probabilității de apariție a unor consecințe
negative în realizarea sarcinilor cotidiene. Familiaritatea situației determină o subes‑
timare subiectivă a riscului probabil, cele mai comune riscuri sau pericole cotidiene
sunt ignorate. Cercetătorii au devenit tot mai interesați de atitudinea față de risc și
de deciziile persoanelor în situații de risc. În timp ce economiștii și cognitiviștii încearcă să stabilească legi universale ale comportamentului decizional, studiile asu‑
pra riscului din perspectiva socială pun accentul pe perceperea riscului și pe atitudi‑
nea față de risc, încercând să înțeleagă influența factorilor socioculturali asupra
comportamentului riscant (Taylor‑Gooby și Zinn, 2006). Cercetările asupra atitudi‑
nilor față de risc s‑au centralizat în jurul evitării sau abordării riscului în trei contexte: procesele decizionale, psihologia socială și modelele de personalitate. Dat fiind că
atât riscul, cât și incertitudinea sunt prezente în majoritatea deciziilor, pentru înțele‑
gerea și prezicerea comportamentului individului este necesar să înțelegem atitudinea acestuia față de risc (Dohmen, Falk, Huffman, Sunder, Schupp și Wagner, 201 1).
4.2. Atitudinea față de risc
Studiul atitudinilor a ocupat un rol principal în domeniul psihologiei, cu precădere în cadrul psihologiei sociale. Atitudinea este definită ca o dispoziție internă a indi‑
vidului care depinde de percepția situației, este organizată prin intermediul experienței
anterioare și exercită o influență directă sau indirectă asupra răspunsului individului față de obiectele sau situațiile la care se raportează.

80
Psihologia riscului
Atitudinea față de risc sau toleranța la risc reflectă o atitudine generală față de
asumarea riscului, o anume stare de excitație sau de anxietate față de consecințele
posibile ale acțiunii (Weber, 2010) care moderează deciziile riscante (Rohrmann,
2005). În aceeași situație pot să apară atitudini diferite, care să se conceptualizeze în
comportamente diferite cu anumite consecințe dorite sau nedorite. Cu toate că atitu‑
dinile se manifestă direct prin intermediul comportamentului, există și alte motivații interne individuale care pot duce la manifestarea unei atitudinii preferate sau alese .
Măsura în care acest lucru se întâmplă depinde de perceperea subiectivă a situației. Când o situație este percepută ca fiind favorabilă, pozitivă sau neutră (în termeni de
consecințe posibile), comportamentul este motivat în mare măsură de atitudinea
individuală. În acest caz, atitudinea individului determină acțiunea sau comportamen‑
tul. Dacă situația este percepută ca fiind nefavorabilă sau negativă (în termeni de
consecințe posibile), atunci comportamentul este determinat de răspunsul direct la situație, iar atitudinea are un rol mai slab. Spre exemplu, într‑o situație în care pro‑pria siguranță este în pericol, se declanșează un răspuns imediat de tipul „luptă sau
fugă” . Chiar dacă la prima vedere se pare că situația determină comportamentul
individului, de fapt este vorba despre percepția subiectivă a situației. Astfel, o situ‑ație percepută de o persoană ca fiind ostilă poate fi percepută pozitiv de alta. Așadar,
ce influențează comportamentul individului când situația este incertă? În acest caz,
determinantul comportamentului este perceperea situației ca fiind favorabilă, neutră
sau ostilă. Această reacție la incertitudine reprezintă atitudinea față de risc, definită
ca un răspuns ales la perceperea unei situații incerte (Hillson și Murray‑Webster,
2007). Atitudinile față de risc au fost studiate într‑o arie largă de domenii academice
și aplicative, de la cele economice până la cele psihologice.
4.2.1. Construcția socială a atitudinii față de risc
Din perspectiva psihologiei sociale există atât surse externe, cât și surse sau procese interne care determină formarea atitudinii, punându‑se accentul pe importanța cultu‑rii ca sursă a formării atitudinilor. Printre altele, atitudinile se pot dezvolta prin condiționare și imitare sau prin simpla expunere a obiectului atitudinal. Specific condiționării operante este întărirea sau recompensarea comportamentului individului de către o altă persoană. Astfel, dacă individul afișează o atitudine pozitivă față de risc și este recompensat de ceilalți pentru asumarea riscului, este probabil ca atitu‑dinea acestuia să fie mai accentuată, anticipând reacțiile pozitive ale celorlalți. Prin condiționarea clasică, atitudinea indivizilor față de stimulii neutri devine pozitivă (după realizarea unor asocieri pozitive) sau negativă (după realizarea unor asocieri negative). În acest sens, dacă asumarea riscului în domeniul financiar este asociată cu plăcerea de a obține câștiguri financiare, atitudinea față de risc devine pozitivă, prin asocierea cu un eveniment pozitiv. Simpla expunere a obiectului atitudinal are o importanță deosebită în formarea atitudinilor. Expunerea frecventă la situații riscante determină o evaluare mai pozitivă a acestora, individul ajungând să exprime o atitudine

AtitudineA f Ață de risc81
pozitivă față de risc. Considerându‑se că aspectele sociale sunt importante în forma‑
rea atitudinilor, influența socială este un pion principal în formarea acestora.
În dezvoltarea atitudinii față de risc, familia joacă un rol important. Studiile au
arătat că atitudinea față de risc se dezvoltă în contextul familial, observându‑se o transmitere intergenerațională a acesteia, de la părinți către copii (Zhong, Chew, Set, Zhang, Xue, Sham, Ebstein și Israel, 2009). Similaritatea dintre atitudinea copiilor și cea a părinților poate fi explicată prin intermediul procesului de socializare, copiii ajungând să aibă atitudini similare cu cele ale părinților (Hryshko, Luego‑Prado și Sørensen, 201 1; Dohmen, Falk și Huffman, 2012). Teoria învățării sociale se bazează pe modele comportamentale, copiii dobândind atitudinile părinților prin observație și imitare. Astfel, dacă părinții au o atitudine pozitivă față de risc și consecințele com‑portamentului riscant sunt percepute ca fiind pozitive, copiii preiau atitudinea și comportamentul acestora .
Presiunea socială în dezvoltarea atitudinii față de risc a fost studiată atât în cazul
adulților, cât și al adolescenților. Prezența persoanelor similare și exprimarea atitu‑dinilor acestora față de risc influențează atitudinea personală a individului, atât în cazul adulților, cât și în cazul adolescenților. Mai mult, adolescenții tind să exprime atitudinea prin comportamente riscante în prezența celorlalți similari într‑o măsură mai mare decât adulții (Gardner și Steinber, 2005; Maxwell, 2002). Așadar, prezența celorlalți similari influențează formarea atitudinii, având un rol deosebit în formarea atitudinilor față de risc în perioada adolescenței.
Atitudinea față de risc este influențată de confruntarea anterioară a individului cu
diferite situații riscante. Indivizii dezvoltă o aversiune față de asumarea riscului după experiențele riscante care au avut consecințe negative asupra propriei persoane (Wen, Gong, Chao și Chen, 2014; Dillenberger și Rosen, 2012). Beneficiile posibile și infor ‑
mațiile referitoare la situația riscantă determină dezvoltarea unei atitudini fie pozitive, fie negative față de risc. Cu cât cantitatea de informații este mai mare și beneficiile posibile mai importante, cu atât atitudinea față de risc devine mai pozitivă (Zhu și Xie, 2014).
Dintre determinanții atitudinii față de risc, cercetările anterioare au scos în evidență
că genul, vârsta, înălțimea, venitul anual, nivelul de educație și statutul marital sunt predictori semnificativi pentru atitudinea față de risc (Gloede, Menkhoff și Waibel, 2013; Dohmen et al., 201 1) .
Paradigma Amplificarea Socială a Riscului (Pidgeon, Kasperson și Slovic, 2003)
este construită pe asumpția că rolul canalelor de comunicare este deosebit de impor ‑
tant în dezvoltarea unui comportament riscant. Comunicarea beneficiilor riscului prin media sau prin alte canale de comunicare amplifică sau diminuează interesul indivi‑zilor față de risc. Unele studii arată că acest cadru public al perceperii riscului prezintă o mare diversitate și complexitate din punct de vedere sociocultural, prezentând patternuri mixte, între stabilitate și instabilitate comportamentală. Măsura în care atitudinea pozitivă sau negativă față de risc este promovată sau accentuată prin inter ‑
mediul canalelor de comunicare determină o accentuare a atitudinilor individuale față de risc . Astfel, promovarea prin intermediul canalelor media a comportamentelor
riscante care au beneficii pozitive asupra individului poate determina o modificare sau o accentuare a atitudinii pozitive față de risc a individului

82
Psihologia riscului
4.2.2. Spectrul atitudinilor față de risc
Definind atitudinea față de risc ca un răspuns ales la o situație incertă, influențată de
percepția situației, se înțelege că aceeași situație incertă poate determina atitudini
diferite la indivizi diferiți, în funcție de gradul de incertitudine perceput.
În funcție de valența atitudinii (pozitivă sau negativă) și de emoțiile resimțite în
fața incertitudinii (confortabil sau inconfortabil), atitudinile față de risc se situează
pe un continuum de la aversiunea față de risc până la căutarea riscului . Atitudinile
posibile sunt prezentate în figura 4.1.
Figura 4 .1 . Spectrul atitudinilor față de risc (preluată și adaptată după Hillson și
Murray‑Webster, 2007)
Sintagma „aversiune față de risc” este folosită pentru a descrie persoanele care
evită situațiile riscante și care privesc riscul ca fiind neplăcut, nedorit. Sintagma
„căutarea riscului” îi descrie pe cei care percep riscul ca o provocare care trebuie
depășită. Pozițiile extreme îi descriu pe cei care sunt fie „paralizați” de orice formă
de incertitudine („risc paranoic”), fie au o preocupare obsesivă față de confruntarea
cu situațiile incerte („dependența de risc”). Între cei doi poli („aversiunea față de risc”
vs. „căutarea riscului”) se află atitudinile față de risc cele mai des întâlnite – „toleranța

AtitudineA f Ață de risc83
față de risc” și „atitudinea neutră față de risc” . O persoană sau un grup tolerant față
de risc are o atitudine ambivalentă, privindu‑l ca un aspect al vieții cotidiene care se manifestă pe tot parcursul vieții. O persoană cu o atitudine neutră față de risc tinde
să perceapă imparțial riscul, pe termen scurt, dar este pregătită să‑l accepte în cazul
în care consideră că are beneficii pozitive pe termen lung.
Hillson și Murray‑Webster (2007) au descris patru atitudini față de risc:
• Aversiunea față de risc descrie persoana care simte un disconfort față de situațiile incerte, având o toleranță scăzută la ambiguitate. Aceasta caută securitatea și certitudinea în fața situațiilor riscante. Dat fiind că prezența riscului determină un
nivel ridicat de disconfort pentru acești indivizi, în fața amenințărilor, atitudinea
lor duce la o creștere a sensibilității și la o exagerare a consecințelor posibile. Acest lucru are un efect important asupra asumării riscului, pe măsură ce situa‑țiile sunt percepute ca fiind mai riscante, ducând la o preferință pentru răspunsuri
agresive pentru a evita sau a minimaliza cât mai mult pericolele posibile. Mai
mult, chiar și atunci când anumite oportunități posibile sunt percepute, individul nu profită de acestea și le minimalizează importanța. În consecință, indivizii care manifestă o aversiune față de risc tind să reacționeze exagerat în fața pericolelor
și să subestimeze oportunitățile.
• Toleranța față de risc implică un nivel de confort în confruntarea cu situații incerte
și acceptarea riscului ca fiind parte din viața cotidiană. Persoanele care tolerează
riscul tind să reacționeze la incertitudine în mod spontan. Atât în fața pericolelor,
cât și a oportunităților, toleranța față de risc poate duce la un eșec în aprecierea
importanței efectelor potențiale ale îndeplinirii obiectivelor, indiferent dacă impac‑tul acestora este pozitiv sau negativ. Poate fi considerată cea mai neadecvată ati‑tudine față de risc. Acceptând riscul ca o situație comună, individul poate avea un
management defectuos al situațiilor riscante. Ca urmare, se poate ajunge la mai
multe consecințe negative, iar oportunitățile pot fi ratate. Chiar dacă toleranța la risc pare o atitudine echilibrată față de risc, progresul poate fi împiedicat tocmai din cauza acestui echilibru.
• Atitudinea neutră față de risc este caracteristică persoanelor care percep asumarea
riscului ca fiind un preț ce merită plătit pentru câștigurile viitoare. Indivizii cu acest tip de atitudine nu au nici aversiune față de risc, dar nici nu se angajează în căutarea riscului. Ei nu sunt anxioși în fața necunoscutului și pun la cale strategii creative de răspuns în fața situațiilor incerte. Atât pentru pericole, cât și pentru oportunități, această viziune se centrează asupra consecințelor pe termen lung ale
acțiunii. În acest caz, persoana își asumă riscul, dacă percepe beneficii semnifi‑
cative pe termen lung .
• Căutarea riscului este caracteristică persoanelor care se adaptează cu ușurință
situațiilor noi și provocatoare. Pentru acestea, abordarea riscului este naturală și
se simt confortabil în situațiile cu un grad ridicat de incertitudine. Dorința de
senzații depășește potențialul periculos perceput, astfel pericolul este subestimat. Indivizii subestimează atât probabilitatea pericolului, cât și impactul posibil al
acestuia, acceptarea riscului fiind cel mai probabil răspuns. Cu toate acestea,

84
Psihologia riscului
indivizii supraestimează importanța oportunităților și pornesc în îndeplinirea
obiectivelor cu orice preț.
Atitudinile față de risc diferă la nivel interindividual și eterogenitatea lor este
dificil de explicat. Cu toate acestea, datele obținute pe populațiile de studenți și
nonstudenți din vestul Europei arată că ponderea indivizilor care au o aversiune față de risc este mai mare comparativ cu cei care au o atitudine pozitivă față de risc (von Gaudecker, van Soest și Wengström, 201 1).
4.2.3. Atitudinea față de risc și comportamentul riscant
Una dintre cele mai studiate teme din psihologia socială este relația dintre atitudine
și comportament. Aceasta s‑a dovedit a fi complexă și dificil de cuantificat, întâl‑
nindu‑se dificultăți în predicția comportamentului pe baza atitudinilor. Cu toate
acestea, cercetătorii au ajuns la rezultate satisfăcătoare. Se consideră în general că
atitudinile determină comportamentul. Existența unui decalaj între cele două se dato‑
rează fie influenței imediate a situației, fie acțiunii mai multor atitudini complemen‑tare sau contradictorii asupra comportamentului (Boza, 2010).
În domeniul psihologiei sociale, două modele teoretice au încercat să explice
legătura dintre atitudine și comportament – teoria acțiunii raționale (transformată în
teoria comportamentului planificat [Ajzen și Fishbein, 1980]) și modelul motivația
și oportunitatea ca determinanți ai comportamentului (Fazio, 1990). Teoria compor ‑
tamentului planificat susține că intenția individului de a manifesta un comportament
este determinantul principal al acțiunii. Această intenție este determinată de atitudinea persoanei, de percepția controlului propriului comportament și de norma subiectivă a individului. În acest caz, atitudinea este privită ca una dintre componentele com‑portamentului care presupune acordul sau dezacordul individului față de obiectul atitudinal. Al doilea model studiază legătura dintre atitudine și comportament, con‑siderând că asocierea dintre acestea este mediată de două procese. Primul proces este unul spontan și face referire la activarea automată a atitudinii, iar al doilea, la eva‑luarea informației disponibile. Activarea atitudinii depinde de disponibilitatea și de accesibilitatea acesteia. Așadar, se consideră că, dacă atitudinile pot fi activate automat, ele ghidează comportamentul individului. Dacă nu pot fi activate automat, individul procesează informația primită din mediu și va lua decizia cea mai potrivită.
În prezent nu există un model teoretic centrat pe explicarea legăturii dintre atitu‑
dinea față de risc și comportamentul riscant. Cu toate acestea, studiile anterioare au găsit asocieri între atitudinea față de risc și asumarea riscului.
În încercarea de a găsi un cadru teoretic care să explice relația dintre comporta‑
mentul riscant și atitudinea față de risc, modelul structural pleacă de la asumpția că
factorii individuali, cei sociali și aversiunea/inclinația față de risc influențează per ‑
cepția, evaluarea și asumarea riscului. Astfel, se consideră că două elemente sunt
importante în evaluarea riscului: a) aversiunea/înclinația față de risc și b) perceperea

AtitudineA f Ață de risc85
riscului. Pe baza informațiilor rezultate în urma evaluării, individul decide dacă își
asumă sau nu acțiunea riscantă (Rohrmann, 2005).
Figura 4 .2 . Rolul atitudinii față de risc în asumarea riscului (preluată și adaptată după
Rohrmann, 2005)
Într‑un context social și cultural ce valorizează comportamentul riscant, individul
având o atitudine pozitivă față de risc și o percepție defectuoasă a situației riscante
are șanse mai mari să minimalizeze impactul situației și să se angajeze într‑un com‑
portament riscant. În schimb, într‑un context social și cultural ce nu valorizează
comportamentul riscant, individul care are o aversiune față de risc are șanse mai mari să maximizeze impactul situației și nu se angajează într‑un comportament riscant. Pentru evidențierea importanței contextului social în asumarea riscului, unele studii
au demonstrat că indivizii care au o atitudine pozitivă față de risc manifestă compor ‑
tamente riscante, migrând într‑o altă zonă geografică, unde comportamentele riscante
sunt valorizate social (Jaeger, Bonin, Dohmen, Falk, Huffman și Sunde, 2007).
4.2.4. Stabilitatea atitudinii față de risc. O singură atitudine
sau mai multe?
O dezbatere importantă în psihologia riscului face referire la identificarea unei ati‑
tudini față de risc stabilă în funcție de domeniile în care se riscă. Se pune problema dacă atitudinea unei persoane față de risc este constantă în domeniile în care aceasta
riscă (social, economic, sănătate și siguranță, recreațional, fizic, carieră) sau, dim‑
potrivă, aceasta este influențată de caracteristicile situaționale. Toleranța la risc reflectă o atitudine generală față de risc care poate determina fie asumarea riscului pentru plăcerea datorată acțiunii, fie evitarea riscului pentru a înlătura anxietatea
provocată de acesta. Cu toate acestea, atitudinea față de risc este departe de a fi
stabilă în toate situațiile. Aceeași persoană prezintă de cele mai multe ori valențe diferite ale atitudinii, în funcție de domeniul în care riscă – financiar, fizic, social, recreațional, sănătate și siguranță, carieră (Weber, 2010; Gattig și Hendrickx, 2007). O persoană poate să aibă o aversiune față de asumarea riscului în domeniul financiar,
considerând că poate pierde sume importante și astfel nu își poate întreține familia,
dar poate avea o atitudine pozitivă față de asumarea riscului în domeniul recreațional, dorind să își cunoască limitele prin practicarea unui sport extrem. Atitudinea față de

86
Psihologia riscului
risc este inconsecventă în domeniile în care se riscă deoarece acestea pot să difere și
în ceea ce privește familiaritatea sau controlabilitatea percepută, variabile ce influ‑ențează perceperea riscului. O persoană care are experiență în asumarea riscului financiar, participând frecvent la jocurile de noroc și cunoscând statisticile înainte de
lansarea unor pariuri, are o atitudine pozitivă față de risc și manifestă comportamente
riscante în acest domeniu. În schimb, dacă este invitată să participe la un sport extrem fără a avea cunoștințe sau experiența anterioară în domeniu, poate avea o atitudine negativă față de asumarea riscului care duce la abandonarea acțiunii.
Cercetătorii care consideră atitudinea față de risc stabilă și constantă, indiferent
de domeniul în care se riscă, folosesc conceptualizări diferite ale riscului pentru care
nu s‑a stabilit existența unor diferențe interindividuale (Y echiam și Ert, 201 1). Astfel,
într‑o abordare asupra atitudinii față de risc se face referire la dorința individului de a accepta riscul, pornind de la evitarea sau de la preferința de asumare a acestuia. Gradul de acceptare a riscului este considerat constructul constant în atitudinea față
de risc, indiferent de domeniile în care se manifestă (Brachinger și Weber, 1997).
Dyer și Sarin (1982) introduc sintagma atitudine relativă față de risc care se referă
la constanța atitudinală în domeniile în care se riscă. Cei doi autori consideră că putem explica de ce același individ are atitudini diferite față de asumarea riscului în
funcție de un anumit domeniu prin beneficiile viitoare percepute diferit. Astfel, dacă
o persoană percepe consecințe pozitive în asumarea riscului în cazul domeniului financiar, atunci va avea o atitudine pozitivă față de asumarea riscului, așteptându‑se la un eventual câștig consistent. În schimb, dacă asumarea riscului în domeniul recre‑ațional este percepută ca fiind un pericol pentru integritatea individuală, atunci ati‑
tudinea față de risc va fi negativă. Cu toate acestea, testarea empirică a acestei
asumpții nu a avut succes și nu s‑au găsit dovezi care să susțină stabilitatea atitudinii relative față de risc (Weber și Milliman, 1997).
Considerând atitudinea față de risc ca fiind una specifică domeniului, și nu o
atitudine generală față de risc, cercetările au arătat că atitudinile specifice domeniu‑lui în care se riscă se corelează puternic (Weber, Blais și Betz, 2002). În acest sens, există dovezi în apărarea existenței unei singure atitudini față de risc, dar se pune
accent și pe valoarea adăugată a fiecărei atitudini în funcție de domeniul în care se
riscă (Dohmen, Falk, Huffman, Dunde, Schupp și Wagner, 2005).
Preferabil ar fi să considerăm atitudinea față de risc o dispoziție stabilă specifică
domeniului în care se riscă (Weber și Johnson, 2008). Specificitatea domeniului poate
explica de ce indivizii se comportă diferit, asumându‑și sau nu riscul.
4.3. Evaluarea atitudinii față de risc
Fiind o stare internă, atitudinea nu poate fi cunoscută direct de ceilalți și este necesar
să identificăm indicatori prin intermediul cărora aceasta să poată fi măsurată. O cale directă de investigare a stărilor interioare, filtrată de subiectivitatea individului, este autoevaluarea prin introspecție.

AtitudineA f Ață de risc87
Chestionarele de autoevaluare reprezintă cea mai frecventă modalitate folosită
pentru investigarea atitudinilor. În măsurarea atitudinilor sunt folosite de obicei șase
tehnici principale: scalele cu intervale aparent egale, metoda evaluărilor sumate, diferențiatorul semantic, scalograma Guttman, scala distanței sociale și tehnica fal‑sului dispozitiv de detectare (Boza, 2010).
Fischhoff, Slovic și Lichtenstein (1977) introduc paradigma psihometrică – o nouă
abordare metodologică pentru investigarea perceperii riscului. Această paradigmă
propune investigarea preferinței exprimate pentru comportamentele riscante cu aju‑
torul chestionarelor de autoevaluare. Atitudinea față de risc este conceptualizată diferit în unele cercetări. Această atitudine a fost considerată fie o trăsătură bidimen‑sională cu doi poli (aversiunea față de risc și căutarea riscului), fie două concepte diferite (aversiunea față de risc sau căutarea riscului). Pentu investigare s‑au folosit două modalități principale: a) alegerea unei variante de răspuns comportamental în fața unui scenariu riscant; sau b) afirmații care descriu comportamente de asumare a riscului față de care persoanele își exprimă acordul sau dezacordul. Prima abordare a evoluat în domeniul luării deciziilor, pe când a doua este specifică psihologiei sociale. Dacă la începutul studierii atitudinii față de risc era investigată atitudinea generală față de risc, în cercetările ulterioare au fost construite instrumente specifice domeniului de risc investigat. Astfel, se poate obține atât o viziune asupra atitudinii individului pentru un domeniu de risc, cum ar fi cel financiar, cât și asupra atitudinii generalale a acestuia față de risc.
Fiind măsurată cu ajutorul chestionarelor de autoevaluare în care se folosesc scale
de răspuns de tip Likert, sunt evidente anumite limite, cum ar fi: subiectivitatea
răspunsurilor, dificultatea persoanelor de a diferenția între variantele de răspuns
oferite, posibilitatea ca itemii să nu măsoare ceea ce și‑a propus cercetătorul, iar
evaluările indivizilor nu sunt ponderate. Însă acest tip de evaluare a atitudinii față de risc este cel mai des folosit în cercetările atât din domeniul psihologiei, cât și din
domeniul economiei .
Deoarece tehnicile directe de măsurare a atitudinilor sunt supuse erorilor cauzate
mai ales de subiectivitate și de tendința de a fi fals, cercetătorii au căutat alte moda‑lități de a măsura atitudinile fără ca subiectul să conștientizeze explicit ce se măsoară.
Autoevaluările deghizate, indicatorii comportamentali și fiziologici, dar și tehnicile
implicite sunt folosite pentru evaluarea atitudinilor în speranța eliminării tendințelor
subiective de răspuns.
Prin autoevaluarea deghizată, subiectului i se cer anumite descrieri verbale despre
sine, dar el nu este conștient că acestea au rolul să îi măsoare atitudinea. Prin tehni‑
cile proiective, individul alcătuiește o povestire plecând de la o imagine dată. Acestea sunt ulterior evaluate de mai mulți experți și în funcție de temele regăsite în descriere se poate identifica atitudinea persoanei despre obiectul evaluat (Proshansky, 1943). Testul informației eronate presupune prezentarea unei serii de întrebări cu alegeri multiple, dar în care nici una dintre variante nu este corectă. Atitudinea reală a indi‑vidului va influența alegerea unui tip de răspuns caracterizat de subestimarea sau de supraestimarea unor aspecte ale obiectului atitudinal. Cunoscând că indivizii preferă persoanele care au atitudinii similare, Handrick și Seyfried (1974) propun o tehnică

88
Psihologia riscului
de investigare a atitudinilor bazată pe evaluarea răspunsurilor altor persoane la dife‑
rite scale. Astfel, măsura în care indivizii evaluează mai pozitiv unele persoane este un indicator al propriei atitudinii .
În funcție de specificul domeniului atitudinal investigat se pot alege diferiți indi‑
catori comportamentali care să ateste poziția favorabilă sau nefavorabilă a individului față de obiectul atitudinal, precum mișcările capului de sus în jos (indicând o atitudine pozitivă) sau laterale (indicând o poziție negativă), contactul vizual, poziția corpului sau distanța fizică între individ și obiectul atitudinal. O altă modalitate de investigare a atitudinii este înregistrarea unor indicatori fiziologici ai individului în fața obiec‑tului atitudinal. Prin măsurarea refluxului galvanic al pielii, care se bazează pe con‑ductivitatea pielii în funcție de gradul umidității acesteia, se obține o imagine asupra intensității atitudinii, și nu a direcției acesteia (pozitivă sau negativă). Electromiograma facială constă în măsurarea contracțiilor diferiților mușchi ai feței și oferă informații despre caracterul negativ sau pozitiv al unei stări afective. Astfel se poate investiga direcția atitudinii individului (pozitivă sau negativă).
Tehnicile implicite de măsurare a atitudinilor au un grad de obiectivitate mai
ridicat comparativ cu scalele Likert, care se bazează pe autoraportare, unde tendința individului de a da răspunsuri dezirabile este evidentă. Acestea sunt modalități indi‑recte de măsurare a atitudinilor individului. Testul asociațiilor implicite (TAI) este o modalitate ascunsă conștiinței individului și se bazează pe măsurarea diferitelor asociații prin evaluarea a două concepte‑țintă. Acesta examinează puterea legăturii dintre concepte luând în considerare latența răspunsului persoanei la obiectul atitu‑dinal. Indivizii au la dispoziție foarte puțin timp pentru examinarea atentă a stimuli‑lor‑țintă și astfel răspunsurile acestora se datorează atitudinilor implicite față de stimulii prezentați (Fazio și Olson, 2003; McConnel și Leibold, 2001; Greenwald, McGhee și Schwartz, 1998). Folosind tehnica TAI, se măsoară diferența dintre tim‑pul de reacție ce indică dacă atitudinea unei persoane pentru un anumit obiect atitu‑dinal este pozitivă sau negativă. O procedură tipică a tehnicii TAI implică o serie de șapte etape computerizate. În principal, indivizii sunt expuși la o serie de stimuli pe care trebuie să îi introducă într‑o anumită categorie folosind două taste, din stânga și din dreapta. În prima etapă, individul este rugat să includă cât mai repede stimu‑lii care apar pe ecranul monitorului într‑una din două categorii distincte (de exemplu, risc sau siguranță). A doua etapă constă în evaluarea stimulilor în funcție de un atribut (de exemplu, bun sau rău). În a treia etapă, indivizii completează o sarcină combinată care include ambele categorii și atribute din primele două etape (de exem‑plu, risc și rău sau siguranță și bun). A patra etapă este una de consolidare a răspun‑surilor, în care se repetă etapa anterioară. În etapa cinci se repetă prima etapă, însă acum sunt inversate cuvintele‑țintă (de exemplu, siguranță și risc). În a șasea etapă se repetă sarcinile din stadiul trei, dar inversate (de exemplu, risc și bun sau siguranță și rău). În ultima etapă se repetă sarcinile din stadiul șase. Continuând exemplul, dacă atitudinea față de siguranță este una pozitivă în comparație cu cea față de risc, este de așteptat ca indivizii să răspundă mai repede atunci când categoriile siguranță și bun sunt amplasate pe aceeași tastă, iar risc și rău pe cealaltă tastă, comparativ cu etapele în care pe aceeași tastă apar cuvintele risc și bun, respectiv siguranță și rău.

AtitudineA f Ață de risc89
Diferența dintre latența răspunsurilor pentru o pereche particulară de concept și
atribut (de exemplu, siguranță și bun și, respectiv, risc și rău) în comparație cu o altă pereche de concept și atribut (de exemplu, siguranță și rău și, respectiv, risc și bun) este un index al asocierilor dintre prima și a doua pereche. Dacă al doilea set produce răspunsuri mai rapide în comparație cu primul set, putem trage concluzia că asocie‑rea dintre risc și bun este mai puternică decât cea pentru siguranță și bun, ceea ce reflectă o preferință implicită pentru risc. Deși această metodă pare a fi superioară scalelor Likert pentru investigarea atitudinilor, o mare atenție trebuie acordată ale‑gerii categoriilor, deoarece atât eticheta acesteia, cât și stimulii prezentați determină interpretarea conceptului. O altă problemă vizează efectul ordinii sarcinilor combinate și al numărului de sarcini incluse în aceste stadii.
O altă modalitate de evaluare implicită a atitudinilor este tehnica AMP (Affect
Misattribution Procedure). În comparație cu TAI, tehnica AMP se bazează pe evalu‑
area unor stimuli neutri ca o modalitate indirectă de măsurare a atitudinilor implicite, și nu pe latența răspunsurilor. În prima etapă, indivizilor le sunt prezentate stimuli care provoacă o atitudine pozitivă sau negativă (de obicei o imagine sau un cuvânt) pentru o scurtă perioadă de timp sau subliminal. În a doua etapă sunt prezentați stimuli neutri (de obicei sub forma unor pictograme cu simboluri chinezești) pentru evaluarea acestora în termeni de valență afectivă produsă. În timpul acestei serii, afectele negative sau pozitive ale stimulilor neutrii sunt puse pe seama efectului de priming al stimulilor inițiali (Payne, Cheng, Govorun și Stewart, 2005). Stimulii neutri evaluați ca fiind pozitivi arată că primul stimul prezentat este asociat cu o valență pozitivă. De exemplu, dacă primul stimul ilustrează o situație de asumare a riscului și stimulii neutrii sunt evaluați ca având o valență pozitivă, se înțelege că atitudinea individului față de asumarea riscului este una pozitivă. Contrar, dacă sti‑mulii neutrii sunt evaluați ca fiind neplăcuți, individul poate prezenta o aversiune față de risc. În acest caz, o atenție deosebită trebuie acordată atunci când este ales stimu‑lul inițial pentru priming, astfel încât acesta să surprindă cu acuratețe atitudinea care
se dorește a fi investigată.
În tehnica EAST (Extrinsic Affective Simon Task) li se cere persoanelor să intro‑
ducă într‑o categorie cu valență pozitivă sau negativă stimulii prezentați (de obicei cuvinte), scrise fie în alb, fie colorat (De Houwer, 2003). În prima etapă, când cuvintele sunt scrise cu alb, indivizii le evaluează în ceea ce privește valența pozitivă sau negativă. În a doua etapă, când cuvintele sunt colorate, participanții trebuie să evaluează valența culorii, ignorând semnificația cuvântului. Acuratețea categorizării și latența răspunsului în cazul evaluării cuvintelor colorate sunt indici ai atitudinii investigate. Prin intermediul acestui test se evaluează concordanța dintre evaluarea primară a stimulilor (cuvintele scrise cu alb) și evaluarea stimulilor colorați. Dacă individul evaluează pozitiv atât primul stimul, cât și culoarea acestuia, iar în a doua etapă și latența răspunsului este scăzută, acesta este un indice al atitudinii pozitive față de stimulul afișat.
Cu toate limitele lor, metodele directe de măsurare a atitudinilor sunt preferate
celor indirecte pentru că au o serie de proprietăți mai importante decât limitele lor. Ele sunt inferioare tehnicilor indirecte în determinarea atitudinilor, dar mai precise

90
Psihologia riscului
și mai sensibile, pot evidenția cu o mai mare acuratețe nuanțele și micile diferențe
dintre indivizi, iar problema subiectivismului și a tendinței de fațadă pot fi reduse prin caracterul anonim al măsurării. Cu toate acestea, măsurătorile indirecte sunt foarte utile în evidențierea diferențelor afective majore între indivizi (Boza, 2010).
4.4. Concluzii
Studiul atitudinilor a ocupat un rol principal în domeniul psihologiei, în mod deose‑bit în cadrul psihologiei sociale. Atitudinea față de risc reflectă o atitudine generală față de asumarea riscului, o anume stare de excitație sau de anxietate față de conse‑cințele posibile ale acțiunii care moderează deciziile riscante. În formarea atitudinilor, influența socială joacă un rol important. Atât în cadrul familiei, cât și într‑un context social mai larg, atitudinile se pot dezvolta în acord cu ceilalți și presiunea socială își pune amprenta. În funcție de valența atitudinii și de emoțiile resimțite în fața incer ‑
titudinii, atitudinea față de risc variază pe un continuum de la aversiune până la căutarea riscului. Cu toate acestea, indivizii caută să evite riscul, aversiunea față de risc fiind cea mai des întâlnită. Având în vedere că riscul se poate întâlni într‑o gamă de domenii, precum cel financiar, social sau recreațional, indivizii pot adopta atitudini diferite în funcție de specificul situației. Deși există dovezi care susțin existența unei atitudini stabile față de risc, indiferent de domeniul acestuia, specificitatea domeniu‑lui poate explica de ce indivizii preferă să își asume riscul într‑o anumită situație, și nu în alta. Astfel, este de preferat să considerăm atitudinea față de risc o dispoziție stabilă specifică domeniului situațional, dar care are o subcomponentă stabilă în diferite situații. Legătura dintre atitudine și comportament a fost intens studiată de‑a lungul timpului. Cu toate că atitudinea este considerată a fi asociată comportamen‑tului, există situații în care indivizii acționează contrar atitudinilor personale. În acest sens, există numeroase teorii care își propun să explice legătura dintre atitudine și comportament. Chiar dacă în unele studii legătura dintre atitudine și comportament este fragilă, ea este importantă studierii atitudinilor pentru o mai bună cunoaștere a intențiilor comportamentale. În ceea ce privește evaluarea atitudinilor, cea mai frec‑vent folosită modalitate de evaluare este cea prin intermediul scalelor Likert. Cu toate acestea, limitele modalităților de evaluare prin autoraportare pot fi depășite prin intermediul tehnicilor indirecte de evaluare, cu precădere prin metodele implicite. În acest sens, tehnicile TIA și AMP sunt considerate unelte prețioase în cunoașterea atitudinilor implicite ale individului, valorizate prin obiectivitatea răspunsurilor obți‑nute cu ajutorul lor.

AtitudineA f Ață de risc91
Bibliografie
Ajzen, I., & Fishbein, M. (1980). Understanding attitudes and predicting social behaviour.
Englewood‑Cliffs, NJ: Prentice Hall.
Boza, M. (2010). Atitudinile sociale și schimbarea lor. Iași: Polirom.
Brachinger, H.W ., & Weber, M. (1997). Risk as a primitive: A survey of measures of per ‑
ceived risk . Operations‑Research‑Spektrum, 19(4), 235‑250.
De Houwer, J. (2003). The extrinsic affective Simon task. Experimental Psychology, 50,
77‑85.
Dillenberger, D., & Rozen, K. (2012). History‑Dependent Risk Attitude, Second Version (No .
12‑029). Penn Institute for Economic Research, Department of Economics, University of
Pennsylvania.
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., & Sunde, U. (2012). The intergenerational transmission
of risk and trust attitudes . The Review of Economic Studies , 79(2), 645‑677.
Dohmen, T.J., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J., & Wagner, G.G. (2005).
Individual risk attitudes: New evidence from a large, representative, experimentally‑vali‑dated survey. IZA Discussion Papers , nr . 1730 .
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J., & Wagner, G.G. (201 1). Individual
risk attitudes: Measurement, determinants, and behavioral consequences. Journal of the
European Economic Association, 9(3), 522‑550.
Dyer, J.S., & Sarin, R.K. (1982). Relative risk aversion. Management Science , 28(8), 875‑886.
Fazio, R.H. (1990). Multiple processes by which attitudes guide behavior: The MODE model
as an integrative framework. Advances in experimental social psychology, 23, 75‑109.
Fazio, R.H., & Olson, M.A. (2003). Implicit measures in social cognition research: Their
meaning and use . Annual review of psychology, 54(1), 297‑327.
Fischhoff, B., Slovic, P ., & Lichtenstein, S. (1977). Knowing with certainty: The appropri‑
ateness of extreme confidence. Journal of Experimental Psychology: Human perception
and performance, 3(4), 552 .
Gardner, M., & Steinberg, L. (2005). Peer influence on risk taking, risk preference, and risky
decision making in adolescence and adulthood: an experimental study. Developmental
psychology, 41(4), 625 .
Gattig, A., & Hendrickx, L. (2007). Judgmental discounting and environmental risk percep‑
tion: Dimensional similarities, domain differences, and implications for sustainability. Journal of Social Issues , 63(1), 21‑39.
Gloede, O., Menkhoff, L., & Waibel, H. (2013). Shocks, individual risk attitude, and vulne‑
rability to poverty among rural households in Thailand and Vietnam. World Development,
79, 54‑78.
Greenwald, A.G., McGhee, D.E., & Schwartz, J.L. (1998). Measuring individual differences
in implicit cognition: the implicit association test. Journal of personality and social
psychology, 74(6), 1464 .
Hendrick, C., & Seyfried, B.A. (1974). Assessing the validity of laboratory‑produced attitude
change. Journal of Personality and Social Psychology, 29(6), 865 .
Hillson, D., & Murray‑Webster, R. (2007). Understanding and managing risk attitude. Gower
Publishing, Ltd.
Hryshko, D., Luengo‑Prado, M.J., & Sørensen, B.E. (201 1). Childhood determinants of risk
aversion: The long shadow of compulsory education. Quantitative Economics, 2(1), 37‑72.
Jaeger, D.A., Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., & Bonin, H. (2010). Direct
evidence on risk attitudes and migration . The Review of Economics and Statistics , 92(3),
684‑689.

92
Psihologia riscului
Maxwell, K.A. (2002). Friends: The role of peer influence across adolescent risk behaviors.
Journal of Youth and adolescence, 31(4), 267‑277.
McConnell, A.R., & Leibold, J.M. (2001). Relations among the Implicit Association Test,
discriminatory behavior, and explicit measures of racial attitudes. Journal of experimental
social psychology, 37(5), 435‑442.
Payne, B.K., Cheng, C.M., Govorun, O., & Stewart, B.D. (2005). An inkblot for attitudes:
affect misattribution as implicit measurement . Journal of personality and social psychology ,
89(3), 277 .
Pidgeon, N., Kasperson, R.E., & Slovic, P . (Eds.). (2003). The social amplification of risk .
Cambridge University Press.
Proshansky, J. (1943). A projective method for the study of attitudes. Journal of Abnormal
and Social Psychology, 38, 393‑395.
Rohrmann, B. (2005). Risk attitude scales: concepts, questionnaires, utilizations. Project
report. (http://www.rohrmannresearch.net/pdfs/rohrmann‑ras‑report.pdf)
Taylor‑Gooby, P ., & Zinn, J.O. (Eds.) (2006). Risk in social science. Oxford University Press.
V on Gaudecker, H.M., V an Soest, A., & Wengström, E. (201 1). Heterogeneity in risky choice
behavior in a broad population. The American Economic Review , 664‑694.
Weber, E.U. (2010). Risk attitude and preference. Wiley Interdisciplinary Reviews: Cognitive
Science, 1(1), 79‑88.
Weber, E.U., & Johnson, E.J. (2008). Decisions under uncertainty: Psychological, economic,
and neuroeconomic explanations of risk preference. Neuroeconomics: Decision making
and the brain, 127‑144.
Weber, E.U., & Milliman, R.A. (1997). Perceived risk attitudes: Relating risk perception to
risky choice. Management Science, 43(2), 123‑144.
Weber, E.U., Blais, A.R., & Betz, N.E. (2002). A domain‑specific risk‑attitude scale:
Measuring risk perceptions and risk behaviors. Journal of behavioral decision making,
15(4), 263‑290.
Wen, F ., Gong, X., Chao, Y ., & Chen, X. (2014). The effects of prior outcomes on risky
choice: evidence from the stock market. Mathematical Problems in Engineering, 2014 .
Y echiam, E., & Ert, E. (201 1). Risk attitude in decision making: In search of trait‑like con‑
structs . Topics in cognitive science, 3(1), 166‑186.
Zhu, X., & Xie, X. (2014). Effects of Knowledge on Attitude Formation and Change Toward
Genetically Modified Foods. Risk Analysis .
Zhong, S., Chew, S.H., Set, E., Zhang, J., Xue, H., Sham, P .C., Ebstein, R.P ., & Israel,
S. (2009). The heritability of attitude toward economic risk. Twin Research and Human
Genetics, 12(01), 103‑107.

Capitolul 5
Factori individuali asociați perceperii și asumării
riscului
Corneliu Havârneanu
5.1. Introducere
Mulți cercetători, preocupați de studierea comportamentului uman, și‑au orientat
atenția spre stabilirea factorilor prin care indivizii se diferențiază în perceperea și asumarea riscului sau în manifestarea unor atitudini diferite față de risc. Este evident
că aceste diferențe există mai ales în privința modului în care se iau decizii în situ‑
ațile ce implică risc și incertitudine. Frecvent, aceste diferențe au fost descrise ca diferențe de atitudine față de risc. Adepții teoriei utilității așteptate sau ai teoriei perspectivei (prospect theory, Kahneman și Tversky, 1979; Tversky și Kahneman,
1992) presupun că aceste diferențe de atitudine față de risc depind de utilitatea dife‑
rită a acțiunii. Oamenii iau mai degrabă decizii bazate pe valoarea potențială a pier ‑
derilor și câștigurilor decât pe rezultatul final. Acest model este pur descriptiv și încearcă să explice cum se fac alegerile în activitățile cotidiene, nu cum se iau cele mai bune decizii. Atitudinea față de risc este un parametru care diferențiază oamenii
în funcție de utilitatea așteptată și se dorește a fi doar o etichetă descriptivă pentru
funcția de utilitate așteptată (Pratt, 1964). Alte interpretări consideră că atitudinea față de risc este o trăsătură de personalitate (Weber, 1998).
Considerarea atitudinii față de risc ca o trăsătură de personalitate a suferit însă o
evoluție similară cu cea a teoriei trăsăturilor în general. Conform teoriei trăsăturilor (Allport, 1985), se consideră că acestea sunt relativ constante, stabile și că se mani‑festă intens în majoritatea situațiilor cu care ne confruntăm. De exemplu, o persoană introvertită va avea tendința să comunice mai puțin, să fie retrasă, să orienteze ener ‑
gia psihică spre interior indiferent de contextul situațional în care se află. Mai mult, aceste manifesări comportamentale sunt constante în timp. Ulterior s‑a demonstrat că trăsăturile sunt rezultatul unor diferențe biologice sau experiențe din copilărie
(Eysenck și Eysenck, 1985). Observațiile empirice evidențiază corelații scăzute între comportament și trăsătură în situații diferite. Acest rezultat a dat naștere la definiții mai complexe, ce recunosc determinanții situaționali ai comportamentului. Concluzia

94
Psihologia riscului
este că trăsăturile modelează comportamentul în diferite situații (Mischel și Shoda,
1995) sau, cum susține G. Politzer (1947), comportamentul este un act al unei per ‑
soane într‑o situație.
În cazul în care considerăm atitudinea față de risc o trăsătură de personalitate,
atunci apar două probleme importante. În primul rând, folosirea unor metode diferite de măsurare a atitudini față de risc a dus la clasificări diferite ale persoanelor. În al doilea rând, chiar și atunci când se utilizează aceeași metodă de măsurare, oamenii nu au dovedit constanță în asumarea riscului în diferite domenii și situații. MacCrimmon și Wehrung (1990) au arătat că managerii au atitudini diferite față de risc atunci când iau decizii ce implică propria personă comparativ cu deciziile care implică banii companiei sau evaluarea financiară a riscurilor de agrement. Aceste probleme limi‑tează validitatea predictivă a evaluărilor atitudinii față de risc bazată pe paradigma teoretică a utilității așteptate.
Cercetările ulterioare au determinat cercetătorii să susțină că atitudinea față risc
poate fi conceptualizată mai util în cadrul modelului risc‑profit. Modelele psihologice risc‑profit tratează riscul perceput ca o variabilă care poate varia la indivizi diferiți, depinzând de conținut și de context (Weber, 1998). Modelul prevede mai multe moduri în care caracteristicile factorului de decizie și situației pot afecta alegerile riscante. Asumarea riscului la aceleași persoane în două situații poate fi diferită. Astfel, o persoană percepe că riscurile și beneficiile pot să difere ca mărime în două domenii diferite (de exemplu, decizia într‑o situație de agrement comparativ cu o decizie financiară), în timp ce atitudinea față de riscul perceput este în principiu aceeași pentru ambele domenii (Weber și Hsee, 1998; Weber și Milliman, 1997). Diferențele
în asumarea riscurilor pot fi explicate în primul rând prin diferențele de percepție a alternativelor de alegere a riscurilor/beneficiilor în diferite domenii de conținut, în timp ce atitudinea față de risc este relativ constantă în situațiile de evaluare a riscu‑rilor percepute, ca ceva ce este fie de dorit, fie indezirabil. Domeniile în care per ‑
soanele prezintă grade diferite de asumare a riscului și percepții diferite asupra raportului dintre riscuri și beneficii sunt jocurile de noroc, investițiile financiare,
deciziile de afaceri, deciziile personale. Deciziile personale pot fi divizate în cate‑
gorii mai mici, ce diferă în funcție de obiectivele și preocupările persoanei, cum ar fi sănătatea/securitatea (utilizarea centurii de siguranță, fumatul, consumul de alcool,
droguri), sociale (confruntarea cu membrii familiei sau cu cei din grupul de muncă),
deciziile etice (a copia la un examen, a trișa într‑o relație). Putem găsi diferențe în perceperea riscurilor și beneficiilor în domenii diferite deoarece deciziile în aceste domenii pot fi diferite de dimensiunile riscului psihologic (groază, familiaritate, controlabilitate), dimensiuni care pot afecta percepția riscului (Slovic, Fischhoff și Lichtenstein, 1986). Reacțiile afective diferite la risc în aceste domenii diferă datorită unor factori precum familiaritatea cu situațiile și controlul diferit ale acestora . Având în vedere dovezile recente despre proeminența reacțiilor afective în perceperea riscu‑lui, diferențele individuale și cele care țin de un domeniu specific în perceperea subiectivă a riscului sunt unanim acceptate.

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului95
5.2. Diferențe în funcție de gen – riscă mai mult femeile sau
bărbații?
Stereotipul comun este că femeile riscă mai puțin decât bărbații și investigațiile
empirice confirmă în mare măsură acest aspect. Însă o problemă majoră a investiga‑
țiilor empirice realizate pentru a stabili diferențele individuale în asumarea riscurilor
este variația metodelor utilizate pentru studierea fenomenului. În multe cercetări experimentale se folosesc situații‑problemă diferite în care se solicită luarea unei
decizii, ceea ce face ca rezultatele să fie greu de comparat. Chiar dacă se pare că
femeile evită riscurile financiare comparativ cu bărbații, totuși trebuie continuate cercetările care depășesc limitele acestei constatări (Charness și Gneezy, 2012). Pe
lângă riscul în domeniul financiar, dacă analizăm comportamentele și în alte domenii,
vom constata că bărbații se angajează voluntar în comportamente riscante mai des
decât femeile. Accidentele, de exemplu, sunt o cauză foarte frecventă de deces, în
special în rândul tinerilor adulți și adolescenți, iar bărbații sunt mai des victime ale accidentelor decât femeile. Statisticile evidențiază că probabilitatea ca bărbații să fie
implicați în accidente mortale este de trei ori mai mare în comparație cu situația
femeilor. Dar această implicare poate fi justificată și prin expunerea mai mare a
bărbaților, față de femei, și nu numai prin tendința acestora de a risca mai mult.
Totuși, se pare că femeile sunt mai prudente. De exemplu, femeile din SUA
raportează că utilizează centura de siguranță semnificativ mai des decât bărbații (Waldron et al., 2005), iar bărbații trec pe lumina galbenă a semaforului mai des
decât femeile (Konecni, Ebbesen și Konecni, 1976). Diferențe similare s‑au observat
și în alte situații. Pietonii de sex masculin din Marea Britanie sunt implicați în acci‑
dente cu 80% mai frecvent decât pietoni de sex feminin, iar băbații mor mult mai
frecvent înecați sau otrăviți accidental (Waldron et al., 2005). Se pare că bărbații
tind să se angajeze în comportamente mai riscante în domenii diferite. O metaanaliză realizată de Byrnes, Miller și Schafer (1999) după evaluarea a peste 150 de lucrări a dus la concluzia că în literatura de specialitate se indică „în mod clar” că „parti‑
cipanții de gen masculin au mai multe șanse să își asume riscuri decât participanții
de gen feminin” (p. 377).
Existența acestor diferențe a determinat orientarea cercetătorilor spre cunoașterea
aspectelor psihologice care explică diferențele de gen în asumarea riscurilor. Weber,
Blais și Betz (2002) au evaluat riscurile percepute de bărbați și de femei în compor ‑
tamente spcifice din cinci domenii diferite (financiar, sănătate/siguranță, agrement, etice și decizii în domeniul social). S‑au constatat diferențele de gen în patru dintre cele cinci domenii, excepție făcând doar deciziile din domeniul social. În cele patru domenii în care s‑au constatat diferențe se observă că, cu cât bărbații percep un risc mai mic, cu atât probabilitatea de a se angaja în comportamente riscante este mai mare. Totuși, atunci când s‑au constatat diferețe în domeniul social, s‑a observat că femeile care raportează o înclinație mai mare de a se angaja în comportamente riscante percep în general un beneficiu mai mare și un risc mai mic (Johnson et al., 2004) .
Menționăm că rezultatele referitoare la diferențele dintre sexe în privința asumării

96
Psihologia riscului
riscului în domeniul social sunt eterogene, nu apar diferențe constante în ceea ce
privește riscurile sociale, așa cum se întâmplă în celelalte domenii. C.R. Harris și M. Jenkins (2006) oferă câteva explicații referitoare la aceste diferențe. În domeniul social se pare că bărbații au de cele mai multe ori tendința să afirme că s‑ar angaja în comportamente percepute ca riscante care ar apăra o idee (de exemplu, „Te anga‑jezi să aperi o idee nepopulară atunci când participi la un eveniment social?”), în timp ce femeile par să răspundă mai pozitiv decât bărbații la comportamente care implică riscuri sociale (de exemplu, „Admiți că gusturile tale sunt diferite de cele ale prietenilor tăi?”). În domeniile sănătate, jocuri de noroc și agrement, femeile au raportat o probabilitate mai mică de a se angaja în comportamente riscante. În toate cele trei domenii au existat diferențe semnificative de gen în percepția probabilității de apariție a unor consecințe negative prin angajarea în comportamente riscante. În plus, femeile se așteaptă să obțină mai multă plăcere din aceste comportamente, în fiecare dintre cele trei domenii, presupunând că nu vor exista rezultate negative. Autorii au arătat că aprecierea severității consecințelor negative este un mediator suplimentar al diferențelor de gen în angajarea unor comportamente riscante în dome‑niile sănătății și jocurilor de noroc. V ariabilitatea diferită a dorinței unei persoane de a se angaja în comportamente riscante în diferite domenii sugerează că asumarea riscurilor nu este pur și simplu produsul unor trăsături de personalitate generale care orientează persoanele spre căutarea riscului. Diferențele individuale și de grup sunt evidente ca urmare a percepțiilor diferite asupra riscului în domenii diferite.
Unii cercetători au extins aria conceptuală în explicarea riscului, introducând
dimensiuni noi cum ar fi goaza, controlul, cunoștințele și factorii emoționali cu impact asupra unei hotărâri globale de a risca (Holtgrave și Weber, 1993). Astfel, înțelegerea riscului nu s‑a mai limitat doar la a considera riscant comportamentul sau situația. Orice evaluare globală a riscurilor percepute combină două elemente: credința („Cât
de probabil este să se întâmple ceva rău?”) și o evaluare subiectivă a rezultatului
(„Cât de negativ ar fi rezultatul?”). Astfel, în limbajul comun un anumit comporta‑ment ar putea fi considerat mai riscant decât un altul, dacă ar avea consecințe mai grave sau dacă există un risc mai mare pentru eventuale consecințe negative, sau ambele. De exemplu, dacă lăsăm mașina descuiată într‑un oraș necuoscut sau dacă circulăm cu viteza de 150 Km/h într‑o localitate, putem considera ambele compor ‑
tamente riscante. Totuși, probabilitățile consecințelor negative sunt extrem de diferite în cele două cazuri. Cercetările menționate au arătat că descompunerea acestor ele‑mente pe domenii aduce explicații relevante pentru înțelegerea importanței diferențele individuale și de grup în evaluarea situațiilor de risc. Gurmankin Levy și Baron (2005) au rugat subiecții să evalueze consecințele negative ale rezultatelor medicale negative asociate cu o probabilitate definită explicit (de exemplu: „Există 32% șanse de a pierde degetul mare de la picior”). Între diferite grupuri (bărbați vs. femei, medici
vs. nonmedici) au existat diferențe sensibile în ce privește severitatea acestor conse‑
cințe.
S‑a studiat mult efectul genului asupra preferințelor de asumare a riscului la adulți.
Dar Hillier și Morrongiello (1998) au examinat diferențele de gen în perceperea și în manifestarea compotamentului riscant la copii. Ei au folosit descrieri picturale (de

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului97
exemplu, mersul cu bicicleta fără cască) și un interviu pentru a înregistra modul în
care copiii evaluează riscurile. Aprecierile riscului de către băieți au prezis semnifi‑cativ evaluarea nivelului severității prejudiciului, în timp ce raționamentele fetelor au prezis evaluarea nivelului de vulnerabilitate a prejudiciului. Acest lucru sugerează că
fetele consideră riscante situațiile care implică orice fel de rănire, în timp ce băieții au perceput ca fiind riscante doar situațile în care pot să apară leziuni severe.
O ală categorie de alegeri riscante sunt cele din „domeniul pozitiv”: alegeri
comportamentale care oferă o șansă mică de a obține un beneficiu mare pentru un cost mic fix. Interesant este că femeile au raportat o mai mare disponibilitate de a se angaja în astfel de comportamente. Aceste rezultate sugerează că, atunci când nu există nici un risc să apară consecințe negative grave, ci mai degrabă posibilitatea unor consecințe predominant pozitive în schimbul unor costuri fixe mici, mai multe femei decât bărbați se vor angaja în astfel de comportamente. Diferența apare deoa‑rece femeile consideră că aceste consecințe au o probabilitate mai mare de apariție și într‑o măsură mai mică pentru că ele ar considera că aceste consecințe ar fi mai valoroase. Rezultatele resping clar părerea că femeile se angajează mai rar în com‑portamente riscante deoarece acestea sunt pesimiste și se consideră ghinioniste. Referitor la achiziționarea biletelor de loterie s‑a constatat că, în timp ce mai mulți bărbți (56%) decât femei (43%) declară că au cumpărat un bilet de loterie, cheltuie‑lile femeilor în acest scop (9,89 dolari/lună) sunt mai mari decât cele ale bărbaților (8,4 dolari/lună) (Gallup Organization, 2004). Această constatare pare a fi în contra‑dicție cu ceea ce se raportează frecvent, că bărbații au o disponibilitate mai mare de a se angaja în jocuri de noroc decât femeile. Se pare că scenariile prezentate subiec‑ților pe baza cărora s‑a ajuns la această constatare presupuneau sume destul de mari investite în jocurile de noroc, pe care bărbații sunt mai dispuși să le aloce. Prin urmare, femeile par a fi mai dispuse să plătească un cost mic pentru a profita de șansa unui rezultat pozitiv, dar pot fi reticente în a face acest lucru atunci când cos‑tul este ridicat. Pentru alegerile riscante, subiecții au considerat că probabilitatea de a obține rezultate negative este mai mare. Această corelație apare separat în cadrul fiecărui grup, dar și în cadrul grupelor de gen reunite. Teza „riscului ca sentiment” pare să explice această constatare. Conform acestei teze, oamenii tind să aibă o reprezentare afectivă destul de globală asupra nivelului de risc al opțiunilor compor ‑
tamentale. Dacă le place o activitate, oamenii tind să considere riscurile mici și beneficiile mari. Dacă nu le place activitatrea, tind să judece în sens opus – risc ridicat și beneficiu mic (Slovic et al ., 2002) .
5.3. Diferențe în funcție de vârstă – devenim mai prudenți pe măsură ce înaintăm în vârstă?
Alte domenii de interes au fost studierea diferențelor dintre copii și adulți în luarea deciziilor riscante (Harbaugh, Krause și V esterlund, 2002; Levin și Hart, 2003;

98
Psihologia riscului
Levin, Hart, Weller și Harshman, 2007) și analiza diferențelor de vârstă în ceea
privește capacitatea de a lua deciziile avantajoase și evitarea deciziilor riscante (Parker și Fischhoff, 2005). Cunoașterea tendințelor de dezvoltare a procesele de luare a deciziilor riscante a dus la întrebări de tipul: la ce vârstă se dezvoltă capacitatea de evaluare a riscului? La ce vârstă copiii dezvoltă capacitatea de a utiliza informații despre risc în termeni de probabilitate și pot evalua gradul de periculozitate a opțiu‑nilor alese? Levin și Hart (2003) și Levin și colaboratorii săi (2007) au ajuns la concluzia că la 6 ani copiii pot ajusta alegerile pe baza informațiilor de probabilitate asupra rezultatului, dar tind să facă alegeri mai riscante decât adulții. Totuși, alege‑rile riscante ale copilor au fost afectate mai puțin de modificările nivelului de pro‑babilitate (probabilitatea mai mare sau mai mică de câștig). Diferențele dintre valorile estimate ale opțiunilor de alegere între copii și adulți sugerează că abilitățile de luare a deciziilor sunt mai puțin dezvoltate la copii. Interesantă este și analiza riscului de luare a deciziilor pentru copii din două categorii diferite de vârstă comparativ cu adulții, atât în privința nivelului global de risc, cât și a sensibilității la diferențele de valoare estimată, avantajoasă sau dezavatajoasă care duc la alegeri riscante (Levin et al., 2007). Pentru a studia riscul „nonadaptiv”, s‑a administrat o sarcină de alegere în care valoarea așteptată relativă a opțiunilor de alegere riscante și nonriscante a fost variată astfel: a) o valoare așteptată egală pentru ambele opțiuni; b) o valoare de așteptată mai favorabilă pentru opțiunea riscantă; și c) o valoare așteptată mai favo‑rabilă pentru opțiunea nonriscantă. Studiul a demostrat că există diferențe între modul în care copiii de diferite vârste și adulții reacționează la luarea deciziilor riscante. Adulții și copiii mai mari au făcut alegeri mai riscante atunci când alegerea a fost avantajosă decât atunci când alegerea a fost dezavantajosă. Adulții au fost mai capa‑bili să calibreze asumarea riscului pe baza diferențelor dintre valoarea așteptată a opțiunilor de alegere atât în cazul câștigului, cât și al pierderii, în timp ce copiii mai mici (5‑7 ani) au fost mai puțin capabili să facă acest lucru. Copiii mai mari (8‑1 1 ani) au demonstrat un nivel intermediar de luare a deciziilor de adaptare, în sensul că au manifestat o sensibilitate la diferențele dintre valoarea așteptată a câștigului, dar cu mult mai puțină pierdere.
Este important de remarcat că atât copiii, cât și adulți reacționează la alegerile
riscante pe baza unei atitudini de căutare sau de evitare a riscurilor, atitudine care
este probabil în primul rând de natură emoțională și apoi ajustată folosind un proces
de calcul ce operează cu probabilitățile și rezultatele alegerilor. Vârsta la care se
produce maturizarea afectează evident componenta de calcul. La copiii mai mari se observă cum maturizarea oferă posibilitatea de a opera cu rate diferite de câștiguri
sau pierderi în cazul alegerilor riscante. Acestor constatări referitoare la diferențele
de vârstă în adaptarea luării deciziilor li se pot adăuga cercetările de neuropsihologie a dezvoltării care sugerează că în timpul copilăriei și în adolescență există schimbări
pronunțate în modelele de luare a deciziilor ce pot fi puternic influențate de procese
afective, mai ales capacitatea de a anticipa viitoarele consecințele ale acțiunilor cuiva (Crone, V endel și van der Molen, 2003).
S‑a constatat că aversiunea față de risc crește odată cu vârsta, deși unii adulți caută
riscul în anumite contexte de decizie. Problema este dacă aceste schimbări în procesul

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului99
decizional reflectă un efect direct al procesului de îmbătrânire sau un efect indirect
cauzat de schimbări în procesele cognitive specifice (Henninger, Madden și Huettel, 2010). Compararea unor adulți mai în vârstă (M = 71 de ani) cu adulți tineri (M = 24 de ani) a indicat prezența unor efecte sistematice ale vârstei asupra calității deci‑ziei în sensul că a crescut atât tendința de căutare a riscului, cât și aversiunea față de risc în sarcini diferite. S‑a observat că aceste efectele legate de vârstă au fost mediate de diferențele individuale în viteza de procesare a informațiilor și de memorie. Când aceste variabile au fost incluse în model, vârsta nu a mai fost un predictor semnificativ pentru calitatea deciziei. Autorii au concluzionat că reducerea calității deciziilor și modificările asociate preferințelor față de risc, de obicei atribuite îmbătrânirii, sunt mediate de schimbările legate de capacitățile cognitive care stau la baza acestora.
Totuși, rămâne deschisă întrebarea: competențele persoanelor în luarea deciziilor
se modifică în timp? Studiile referitoare la relația dintre îmbărânire și luarea deci‑ziilor au dus la rezultate eterogene. Anumite competențe implicate în luarea decizi‑ilor scad odată cu vârsta, în timp ce altele rămân neschimbate sau se perfecționează. În cazul în care capacitatea cognitivă fluidă (raționamentul, rezolvarea de probleme) se deteriorează odată cu vârsta, atunci adulții mai în vârstă ar trebui să manifeste deficiențe în sarcinile de luare a deciziilor. Este important să menționăm că în unele sarcini de luare a deciziilor performanța depinde de experiența persoanei, care crește odată cu vârsta. Deci aceste sarcini ar trebui rezolvate la fel de bine atât de adulții mai în vârstă, cât și de adulții mai tineri. S‑au găsit corelații între vârstă și perfor ‑
manță pentru două sarcini care au fost mediate de capacitatea cognitivă fluidă. În schimb, performanța în alte sarcini (de exemplu, perceperea riscului, rezistența la costuri irecuperabile) nu a scăzut odată cu vârsta. Mai mult, performanța la aceste sarcini se corelează pozitiv atât cu vârsta, cât și cu capacitatea cognitivă fluidă (Bruine de Bruin et al., 2012). Aceste rezultate sugerează că experiența nu joacă nici un rol
în realizarea primului set de sarcini, care sunt mediate de capacitatea cognitivă fluidă, dar are un rol în realizarea celui de‑al doilea set. Evitarea deciziilor riscante la adul‑ții mai în vârstă se datorează experienței pe care aceștia au acumulat‑o progresiv prin confruntarea în timp cu aceste situații. Deși capacitatea cognitivă fluidă este afectată la vârste mai înaintate, experiența compensează aceste eventuale deficiențe și facili‑tează menținerea la un nivel optim a performanței decizionale.
Cercetările recente asupra diferențelor în asumarea riscurilor în funcție de vârstă
sugerează necesitatea examinării modului în care factorii emoționali și cognitivi interacționează pentru a influența procesul decizional. Observăm că atât copiii, cât și adulții manifestă uneori comportamente periculoase. Mai mult, statisticile arată că există o șansă mai mare a adolescenților cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani să se angajeze în comportamente riscante cum ar fi: șofatul periculos, consumul de droguri, practicile sexuale nesigure, tentativele de suicid, diferite infracțiuni violente sau neviolente. Aceste diferențe pot fi explicate atât prin accesul diferențiat la situații potențial periculoase, cât și prin diferențele de dezvoltare specifice diferitelor cate‑gorii de vârstă (Arnett, 1992). Este deci important să înțelegem cum se iau deciziile în condiții de angajare emoțională și când rezultatul este incert. Deși nu s‑a confirmat empiric, unii teoreticieni au explicat afinitatea mai mare pentru risc a adolescenților

100
Psihologia riscului
prin deficiența abilităților cognitive implicate în realizarea unor alegeri bune (Furby
și Beyth‑Marom, 1992). Cele mai multe studii au găsit puține diferențe între adoles ‑
cenți și adulți în evaluările riscurilor asociate unor comportamente periculoase, ale gravității consecințelor ce ar putea rezulta din aceste comportamente riscante sau în evaluarea costurilor și avantajelor relative ale acestor activități (Beyth‑Marom, Austin, Fischhoff, Palmgren și Jacobs‑Quadrel, 1993). În concluzie, o implicare mai mare adolescenților în asumarea riscurilor în raport cu adulții nu pare să se datoreze igno‑
ranței, iraționalității, iluziei invulnerabilității sau percepțiilor greșite asupra riscului.
S‑a conturat ideea că diferențele de vârstă în asumarea riscurilor sunt mult mai pro‑babil cauzate de factori emoționali și sociali decât de factorii cognitivi. Pentru a confirma această ipoteză s‑au imaginat experimente în care pentru sarcinile de luare a deciziilor se folosesc stimuli emoționali. Astfel, s‑a urmărit să se demonstreze că
diferențele de asumare a riscului între adolescenți și adulți sunt datorate diferențelor
existente în procesul decizional afectiv. Cercetările din neuroștiințe oferă unele dovezi în acest sens. Se sugerează că există o disjuncție temporală între excitarea sporită a zonelor din creier implicate în trăirea senzațiilor tari, ce are loc în momentul ajun‑
gerii la pubertate, și maturizarea mai treptată a zonelor de autoreglare din creier.
Această disjuncție determină o vulnerabilitate deosebită în luarea deciziilor de‑a lungul perioadei cuprinse între adolescență și tinerețea timpurie. Se creează o perioadă de mijloc în adolescență când căutarea senzațiilor este puternic activată, iar autocon‑
trolul este încă în curs de maturizare (Casey, Getz și Galvan, 2008; Steinberg, 2008).
În conformitate cu acestă ipoteză, într‑un studiu recent s‑a constatat că impulsivitatea scade liniar de la preadolescență la maturitatea timpurie, în timp ce căutarea de sen‑
zații crește între 10 și 15 ani și apoi scade (Steinberg et al., 2008). În mod similar,
comparativ cu persoanele de peste 17 ani, atunci când li se ofeă posibilitatea de a
alege între o recompensă imediată, dar mică, și una mai mare, dar întârziată, ado‑lescenții mai tineri manifestă o preferință relativ mai puternică pentru prima variantă
(Steinberg et al., 2009). Folosind sarcini care presupun angajarea emoțională în
procesul de luare a deciziilor, Cauffman și colaboratorii săi (2010) constată că relația
dintre vârstă și comportamentele de asumare a riscului (operaționalizate ca tendința de a obține cât mai puține avataje pe parcursul sarcinii) este în formă de U inversat, mij‑locul fiind atins în adolescența târzie. În schimb, comportamentele de evitare a riscului
(operaționalizate ca tendința de a obține cât mai multe avanaje pe parcursul sarcinii)
crește liniar odată cu vârsta, adulții evitând dezavantajele mai mult decât preadolescen‑ții și adolescenții. S‑a mai raportat că adolescenții, comparativ cu adulții, sunt orientați în elaborarea răspunsurilor de feedbackul pozitiv și evită feedbackul negativ.
5.4. Diferențe în funcție de personalitate
Într‑o altă categorie de studii s‑a urmărit evidențierea unor posibile legături între atitudinea față de risc, perceperea‑asumarea riscului, luarea unor decizii riscante,
toleranța la risc și dimensiunile personalității sau emoțiile specifice ale persoanelor.

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului101
Așa cum am menționat anterior, asumarea riscului este un proces complex care
se manifestă în funcție de interacțiunea factorilor individuali, dispoziționali și situa‑
ționali. Astfel, unele persoane își asumă mai mult riscurile de agrement (parașitusm, sărituri cu coarda elastică, canotaj în ape repezi de munte), în timp ce altele își asumă riscuri de sănătate (fumat, consum de alcool, evitarea folosirii centurii de siguranță, șofatul cu mare viteză) sau riscuri financiare (jocuri de noroc, investiții speculative). În general, se observă că o creștere a nivelului de risc perceput se asociază cu o tendință mai mică de asumare a riscului, iar percepția unor beneficii mai mari deter ‑
mină o tendință mai mare de asumare a riscului.
Într‑un studiu relizat de Joshua A. Weller și Aysel Tikir (201 1) se analizează modul
în care factorii de personalitate pot prezice tendința oamenilor de a percepe riscurile și beneficiile, precum și tendința efectivă de asumare a riscului. Asocierea dintre personalitate și risc a fost analizată în domenii specifice de asumare a riscului (social, agrement, sănătate‑siguranță și etic). Concret, s‑au stabilit asocierile dintre șase factori de personalitate (onestitate/smerenie, emotivitate, extraversiune, agreabilitate, conștiinciozitate, deschidere) investigați cu ajutorul inventarului HEXACO (Lee și Ashton, 2004), cu perceperea riscului, asumarea riscului și perceperea beneficiilor în patru domenii specifice menționate.
Asociațiile dintre asumarea riscului și trăsăturile de personalitea au evidențiat:Pentru domeniul riscului social s‑a constatat că, dintre cele șase dimensiuni de
personalitate, doar emotivitatea și deschiderea contribuie semnificativ la explicarea variației în asumarea riscurilor sociale. Deschiderea este în relație directă semnifica‑tivă cu asumarea riscurilor, dar relația este parțial mediată de perceperea beneficiilor. Afectivitatea are un efect direct negativ semnificativ asupra perceperii riscului, fără nici un fel de mediere . Astfel, afectivitatea a avut doar un efect indirect asupra asu‑
mării riscurilor sociale. În domeniul agrement dintre cele șase dimensiuni ale perso‑nalității s‑a observat un singur efect direct, relația dintre emotivitate și asumarea de riscuri. Cu toate acestea, s‑au observat mai multe efecte indirecte semnificative ale personalității (conștiinciozitatea și deschiderea) asupra asumării riscului. În domeniul sănătate/siguranță, dimensiunile onestitate/smerenie și conștiinciozitate au avut efecte directe semnificative asupra asumării riscurilor. În plus, s‑au observat efecte indirecte semnificative. Astfel, perceperea riscului și perceperea beneficiilor mediază parțial relația dintre onestitate/smerenie și asumarea riscurilor. În schimb, efectul emotivi‑tății a fost pe deplin mediat prin percepera riscului. Pentru domeniul etic trei dimen‑siuni – onestitate/smerenie, conștiinciozitate și afectivitate – influențează asumarea riscului, doar pentru acestea s‑au observat efecte directe. Efectele indirecte au relevat că perceperea riscului și perceperea beneficiilor mediază relația dintre dimensiunile onestitate/smerenie, emotivitate și asumarea riscurilor.
Din rezultatele acestui studiu putem reține câteva aspecte importante referitoare
la relația dintre factorii de personalitate și risc. a) Doar unele dimensiuni ale perso‑nalității au influență globală asupra comportamentului riscant, iar altele au fost mai asociate cu riscul în anumite domenii. b) În toate domeniile, perceperea riscului și perceperea beneficiilor au contribuit la explicarea asumării riscului într‑un domeniu specific. Cu cît o persoană percepe o activitate mai riscantă, cu atât va considera că

102
Psihologia riscului
nu poate obține beneficii dacă se angajează în acea activitate (de exemplu, „E peri‑
culos să mă angazez în acea activitate”, „Și dacă mă angajez, tot nu obțin mare
lucru”). Dacă percepem un risc mare într‑un domeniu specific, atunci probabilitatea
de a acționa este mică. Mai exact, un sentiment sporit de risc perceput este asociat
cu o probabilitate mai mică de a se angaja într‑o activitate specifică. În schimb, dacă
persoana simte posibilitatea obținerii unor beneficii mai mari, chiar dacă acestea sunt asociate cu un anumit grad de risc, atunci probabilitatea de a se angaja în acea acti‑vitate crește. Comparând modelele corelaționale pentru cele patru domenii de risc, reiese că domeniile etic și sănătate/siguranță sunt similare. Aceste constatări sugerează că riscurile din domeniul etic și sănătate/siguranță pot fi influențate de înclinații comportamentale similare. În plus, pentru domeniile agrement și social apar unele similitudini în relațiile dintre trăsăturile de personalitate și variabilele de risc. O
explicație pentru această similitudine este că aceste comportamente pot fi asociate cu
dorința de a acumula experiență prin care să se realizeze o creștere personală. Persoanele pot fi dispuse să profite de șansa de a experimenta recompense sociale și personale. Faptul că deschiderea la experiențe noi prezice ambele tipuri de riscuri susține această afirmație.
Factorul onestitate/smerenie a apărut ca o dimensiune importantă a personaliății
pentru predicția asumării riscului în domeniile sănătate/siguranță și etic . O valoare
scăzută a factorului onestitate/umilință a fost puternic asociată cu un nivel ridicat al comportamentului riscant, cu o percepție a riscului mai scăzută și cu o mai mare percepere a beneficiilor prin angajarea într‑un comportament riscant. Examinarea efectelor indirecte sugerează că legătura dintre onestitate/smerenie și riscurile în domeniile etic și sănătate/siguranță este parțial mediată de perceperea riscului și de perceperea beneficiilor. Dimensiunea emotivitate a avut un efect direct asupra perce‑
perii riscului consistent în toate domeniile de risc. În plus, în domeniul agrement,
emotivitatea a demonstrat un efect direct negativ semnificativ asupra asumării riscu‑lui, iar acest efect a fost parțial mediat de perceperea riscului. În schimb, pentru sănătate/siguranță și domeniile de risc etic, relația dintre emotivitate și asumarea riscului a fost complet mediată de perceperea riscului. Pentru domeniul de risc social s‑a observat doar o corelație mică între emotivitate și asumarea riscurlor. Explicația
pe poate baza pe sensibilitatea crescută la stimuli noi. Nivelurile mai ridicate ale
emotivității pot reflecta o hipersensibilitate la pericole potențiale și ca urmare poate fi asociată cu riscuri mai mari percepute în anumite activități. Conștiinciozitatea reflectă trăsăturile de ordin inferior marcate de organizare, perfecționism, prudență, toate corespunzând eforturilor legate de angajarea în sarcini. Astfel, persoanele con‑știincioase sunt în general mai atente, mențin concentrarea și, probabil, iau în con‑siderare riscurile și beneficiile anumitor activități care pot duce în cele din urmă la mai puțin angajament în riscuri inutile. S‑au observat corelații negative semnificative cu asumarea riscurilor și cu perceperea beneficiilor pentru toate domeniile de risc,
precum și cu perceperea riscului pentru domeniile sănătate/siguranță și etic. În ceea
ce privește deschiderea față de experiențe noi, s‑a constatat că această dimensiune influențează aumarea riscului numai în domeniile de risc social și de agrement .

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului103
Persoane cu valori mari la deschidere au mai multe șanse să vadă mai multe beneficii
asociate cu activitățile în aceste domenii. Prin urmare, au mai multe șanse să se
angajeze în comportamente riscante în aceste domenii. Este interesant că, în timp ce
deschiderea a fost asociată cu beneficiile percepute, ea nu a fost asociată cu perce‑
perea riscului. Aceste constatări întăresc ideea că deschiderea este asociată cu anga‑jarea în activități care oferă posibilități de descoperire și recompense materiale sau
sociale care sunt asociate acestora. Extraversiunea a fost singura dimensiune care nu
au prezentat nici o corelație semnificativă cu cele trei componente ale riscului: asu‑
marea risclui, perceperea riscului și perceperea beneficiilor. Dar și alte studii au dus
la rezultate eterogene cu privire la asocierea dintre extraversie și asumarea riscurilor
și se pare că doar anumite fațete ale extraversiunii sunt în relație cu cele trei compo‑
nente ale riscului .
S‑a observat că unele persoane percep anumite pericole ca fiind mai riscante și
s‑a căutat identificarea unor dimensiuni care să grupeze aceste pericole în funcție de
anumite caracteristici. Prin analiza factorială a estimării riscurilor percepute în 141
de pericole diferite, Bouyer și colaboratorii săi (2001) au identificat o structură fac‑
torială. Din această structură, opt tipuri de pericole s‑au dovedit a fi stabile în dife‑
rite culturi: producția de energie (centrale hidroelectrice și cele nucleare), poluanții (poluarea provenită de la uzinele chimice), sexul, devianța și adicțiile (consumul de
droguri, sexul neprotejat), armamentul (armele nucleare), riscurile individuale comune (riscul de deces, căderea părului), activitățile în aer liber (utilizarea piscinelor),
îngrijirea medicală (intevențiile chirurgicale pe cord deschis) și medicamentele psi‑hotrope (utilizarea somniferelor). Chauvin, Hermand și Mullet (2007) au examinat
relația dintre variabilele de personalitate și perceperea riscului în cele opt tipuri de pericole menționate. Datele obținute sunt prezentate sintetic în tabelul 5.1. S‑a con‑
statat că extraversiunea se corelează negativ cu pericolele asociate componentelor individuale. Această asociere se poate datora faptului că persoanele extravertite sunt
mai puțin preocupate de pericolele din viața de zi cu zi. Aceste persoane tind să fie
mai puțin introspective, fiind mai mult orientate spre acțiune. Factorul agreabilitate
s‑a corelat semnificativ cu sexul, devianța și adicția, iar în cazul nivelului de fațetă
se observă cea mai mare legătură cu moralitatea. De asemenea, factorul conștiincio‑
zitate s‑a corelat semnificativ cu sexul, devianța și dependența. La nivel de fațetă,
cea mai mare legătură s‑a înregistrat în cazul fațetelor eficiență și tenacitate. Mai
precis, persoanele raționale tind să ia în considerare riscurile asociate cu poluanții și
riscurile asociate cu armamentul. Acest rezultat se poate datora faptului că persoanele
raționale consideră că poluarea este un efect secundar inevitabil al dezvoltării care
poate fi controlată pe termen mediu, iar armele sunt folosite rațional și doar în ultimă
instanță. Persoanele cu scoruri mai mari la conștiinciozitate tind să respecte regulile
și autoritatea. Factorul stabilitate emoțională s‑a corelat semnificativ cu factorul
producere de energie, iar la nivel de fațetă, cea mai mare legătura s‑a înregistrat în
cazul fațetei tenacitate. În ceea ce privește poluanții, această ipoteză a fost susținută
pentru fațetele imperturbabilitate și liniște.

104
Psihologia riscului
Tabelul 5.1. Relația dintre variabilele de personalitate și perceperea riscului (după
Chauvin, Hermand și Mullet, 2007)
Factor de riscCorelații semnificative cu
factori de personalitatePercepția unui risc
micPrecepția unui risc
mare
producția de
energiefactorii stabilitate emoțio‑
nală și deschidere, opt
fațete ale stabilității emoționale, cinci fațete ale deschiderii, și trei fațete ale
agreabilității.persoanele stabile
emoțional, cretive,
abile, ingenioasepersoanele afecuase,
calde, dificile,
duioase, dificile
poluaredouă fațete ale factorului
stabilitate emoțională, trei
fațete ale conștiinciozității,
o fațetă a deschidereii, și două fațete ale agreabilitățiipersoanele liniștite, imperturbabile,
raționale, precaute,
ordonatepersoanele imagina‑tive, empatice,
instruite
sex , devianță,
adicțieFactorul conștiinciozitatea și agreabilitate, precum și cu toate fațetele factorului
constiinciozitate, o fațetă a
factorului deschidere, patru fațete ale factorului
extraversiune, și șapte fațete
ale factorului agreabilitatepersoanele consțiin‑cioase și agrabiliepersoanele creative, vorbărețe provoca‑toare, cele cu
tendință mare de
auto‑dezvăluire
armamentfactorul conștiinciozitate
global , precum și cu patru
fațete ale factorului conștiin‑ciozitate fațete și o fațetă a
factorului agreabilitatelpersoanele raționale,
ordonate, perfecțio‑niste, și precautepersoanele binevoi‑toare
pericole
individuale și
colectiveo fațetă a factorului conștiinciozitate, trei fațete
ale factorului extraversiune,
și o fațetă a factorului
agreabilitatepersoanele cu o
tendință mare de
autodezvăluire,
provocatoare și
comunicativepersoanele mai eficiente și mai
cultivate
activități în aer libero fațete de la stabilitatea emoțională, o fațetă de la extraversiune și două fațete
de la agreabilitatepersoanele cu o
tendință mare de autodezvăluire și
cele imperturbabilepersoanele mai cultivate, cele
binevoitoare
îngrijire medicalăagreabilitatea, o fatetă de la stabilitate emoțională și trei
fațete de la agreabilitatepersoanele mai
moderate și mai
raționalepersoanele înțelegă‑
toare, empatice,
binevoitoare
medicamente
psihotropeo singură fațetă a factorului agreabilitatenu se specifică persoanele cooperante
Diferențele individuale în asumarea și perceperea riscului au fost puse în legătură
și cu alte astecte ale personalității. Campbell, Goodies și Foster (2004) au raportat
existența unor corelații între narcisim definit ca tendința de a avea o imagine de sine pozitivă și promovarea unei strategii de autoreglare pentru a menține și a spori această

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului105
imagine, tendința de a manifesta prea multă încredere (overconfidence), definită ca
neconcordanța dintre performanța reală și evaluarea acestei performanțe, și compor ‑
tamentul riscant definit ca tendința de a face pariuri mari cu toate că rezultatele sunt nesigure. Concret, s‑a observat că în pocesul decizional narcisiștii sunt mai dispuși să accepte pariuri riscante, au tendința să supraestimeze performanța, dar și expec‑tanțele performanțelor viitoare. Ei manifestă atât un mai mare exces de încredere, cât și asumarea unor riscuri sporite într‑o sarcină, în baza propriilor cunoștințe. Alte studii au evaluat relațiile dintre variabilele personalității și comportamentele de risc pentru sănătate (Hong și Paunonen, 2009). S‑a raportat că agreabilitatea și conștiin‑ciozitatea scăzută au fost factorii cel mai puternic implicați în fumat, consumul de alcool și preferința de a conduce cu viteză. De asemenea, consumul crescut de alcool a fost diferențiat de fumat și de preferința de a conduce cu viteză care sunt într‑o rela‑ție moderată cu extraversiunea. Doar în cazul bărbaților s ‑a constatat efectul unei
interacțiuni între factorii conștiinciozitate și agreabilitate asupra estimării riscului pro‑dus de fumat. Instabilitatea emoțională și deschiderea nu au legatură cu aceste com‑portamente cu risc pentru sănătate. Aceste constatări sunt în concordanță cu rezultatele anterioare raportate de Bogg și Roberts (2004), Booth‑Kewley și Vickers (1994), Hampson și colaboratorii săi (2006, 2007) și Lemos‑Gira’ldez și Fidalgo‑Aliste (1997).
Elisa Gambetti și Fiorella Giusberti (2012) emis ipoteza că furia ca trăsătură este
asociată cu decizia de a investi, în timp ce anxietatea‑trăsătură motivează tendința de a evita investițiile. Rezultatele au aratat că furia‑trăsătură a prezis deciziile riscante: ea a fost asociată pozitiv cu dorința de a investi bani în diferite tipuri de stocuri, cu preferință pentru investițiile pe termen lung și mediu, precum și cu evaluarea ridicată a predictabilității în prognoza tendințelor‑stoc. Anxietatea ca trăsătură a prezis deci‑zii financiare conservatoare: a fost asociată cu decizia de a nu investi economiile, cu deținerea unor conturi purtătoare de dobândă și cu predictabilitatea scăzută a tendințelor‑stoc. Într‑un context economic, furia ca trăsătură promovează distorsiunile de luare a deciziilor care cresc percepția că ai control asupra situații și predispoziția pentru alegeri riscante. Dimpotrivă, anxietatea‑trăsătură a fost asociată cu înclinația de a evita asumarea de riscuri, cu o orientare atențională selectivă față de stimulii care amenință și cu un sentiment scăzut al controlului personal asupra situației.
În concluzie, din sinteza literaturii în care se analizează relația dintre personalitate
și asumarea riscului în sarcini experimentale observăm că, în funcție de domeniile de asumare a riscului, cercetătorii s‑au orentat spre factori de peronalitate diferiți. Anumite aspecte ale personalității sunt relevante pentru predicția riscului economic (furia și anxietatea), a riscului în jocurile de noroc (narcisismul, overconfidence), a
riscului în domeniul sănătății (impulsivitatea, agreabilitatea, consțiinciozitatea) sau al siguranței (căutarea de senzații, extraversiunea). Cele mai investigate trăsături de personalitate în relație cu asumarea și cu perceperea riscului sunt căutarea de senza‑ții, impulsivitatea și anxietatea. Căutarea de senzații a prezis asocierea pozitivă cu asumarea riscurilor în jocurile de noroc și în comportamentul economic. Tendințele impulsive, ostile și antisociale (psychoticism și lipsa de conștiinciozitate) s‑au dovedit a fi predictori pozitivi ai riscului nu numai pentru jocurile de noroc, ci și în activități care vizează atingerea unor scopuri importante. Stările afective negative duc la o

106
Psihologia riscului
supraestimare a șanselor de a obține rezultate negative în sarcinile de estimare a
probabilităților. Instabilitatea emoțională (nevrotismul) se asociază cu toate stările afective negative și, prin urmare, este de așteptat ca această trăsătură să exercite o influență asupra luării unor decizii riscante (Eysenck și Eysenck, 1985). riscant de luare a deciziilor în ceea ce privește potrivnic la risc comportament. Cu toate acestea, unele contribuții recente sugerează un posibil rol dublu al stărilor afective negative în procesul decizional care crește sau descrește probabilitatea de angajare într‑un comportament de căutare a riscului. De exemplu, Raghunathan și Pham (1999) au efectuat mai multe experimente în care tristețea și anxietate induse (două fațete dife‑rite ale trăsăturii nevrotism) au determinat atitudini opuse față de risc. Tristețea a exercitat o influență motivațională spre opțiuni de recompensă mare cu risc ridicat, iar anxietatea a exercitat o influență spre opțiuni de recompensă mică cu risc scăzut.
5.5. Factori ereditari – raportul 2D:4D și asumarea riscului
Expunerea prenatală la androgeni, în special la testosteron, este esențială în dimor ‑
fismul sexual, având efecte profunde și permanente de masculinizare asupra ansam‑
blului de circuite neuronale și a țesuturilor periferice care sunt într‑o anumită măsură
răspunzătoare pentru o multitudine de diferențe comportamentale, cognitive și de sănătate între sexe și care pot fi observate mai târziu în viața postnatală (Cohen‑Bendahan, van de Beek și Berenbaum, 2005). Prin urmare, programarea hormonală fetală este un fundament biologic important și o sursă de diferențiere sexuală și individuală în
cazul multor trăsături psihologice. Un indicator important al testosteronului prenatal
este raportul dintre al doilea și al patrulea deget (2D:4D), care s‑a dovedit a fi cel mai puternic din punct de vedere dimorfic dintre toate combinațiile posibile de rapor ‑
turi (McFadden și Shubel, 2002). Acest raport diferă în funcție de sex, în sensul că
bărbații tind să aibă un raport 2D:4D mai mic decât cel al femeilor, iar acest lucru
se datorează faptului că bărbații au în general indexul mai scurt decât inelarul. Mai exact, la bărbați lungimea indexului reprezintă aproximativ 92% din lungimea inela‑rului, adică raportul 2D:4D este în medie de 0,92. În cazul femeilor, cele două
degete au aproximativ aceeași lungime, ceea ce înseamnă că raportul 2D:4D este
1,00 (Manning, 2002) .
Există tot mai multe dovezi care sprijină ipoteza conform căreia androgenii pre‑
natali pot duce la creșterea asumării riscului. De exemplu, Coates și colaboratorii săi
(2009) au descoperit că profitabilitatea pe termen lung a traderilor financiari de sex
masculin se corelează negativ cu raportul 2D:4D, ceea ce indică o asumare mai mare a riscului financiar în cazul indivizilor cu un raport 2D:4D scăzut. Acest rezultat este compatibil cu alte cercetări din domeniul hormonal care susțin că testosteronul
facilitează comportamentul specific asumării riscului în sarcini care presupun jocuri
de noroc (Apicella et al., 2008; van Honk et al., 2004). Alte studii au examinat
legăturile dintre raportul 2D:4D și aspecte de personalitate asociate comportamentului

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului107
riscant. De exemplu, căutarea de senzații tari se corelează negativ cu raportul 2D:4D
(Fink et al., 2006; Hampson et al., 2008). Cei care caută senzații puternice subes ‑
timează sau acceptă riscurile fizice, sociale, juridice și financiare ca fiind prețul ce trebuie plătit pentru recompensa oferită de senzația sau de experiența în sine. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că, similar raportului 2D:4D, căutarea de senzații are legătură cu expunerea la testosteron (Daitzman și Zuckerman, 1980; Resnick et al., 1993). O altă variabilă de personalitate ce are legătură cu alegerea
unui stil de viață riscant este amplificarea/reducerea. Aceasta se referă la tendința de a mări sau de a reduce din punct de vedere cortical stimulii senzoriali, astfel încât reducătorii să fie mai puțin sensibili la stimularea senzorială și, prin urmare, să pre‑zinte o probabilitate mai mare de a adopta comportamente riscante (Schwerdtfeger, 2007). De asemenea, s‑a demonstrat că reducătorii au un raport 2D:4D mai scăzut în comparație cu amplificatorii (Schwerdtfeger și Heer, 2008).
Deși indivizii variază considerabil în disponibilitatea de a‑și asuma riscuri, băr ‑
bații tind să adopte comportamente mult mai riscante în comparație cu femeile, într‑o varietate de contexte (Byrnes, Miller și Schafer, 1999; Wang, Kruger și Wilke, 2009). De exemplu, investitorii financiari de sex masculin tind să subestimeze riscurile și să recomande alegeri mai riscante când realizează portofolii financiare (Olsen și Cocs, 2001). De asemenea, bărbații caută riscul într‑o mai mare măsură în jocurile de noroc (van Leijenhorst, Westenberg și Crone, 2008) și prezintă o probabilitate mai mare de a da în patima jocurilor de noroc (V olberg, Abbott, Ronnberg și Munck, 2001). În plus, asumarea unui risc fizic mai mare în rândul bărbaților duce la creșterea proba‑bilității de deces în accidente rutiere (Owens, 2002).
Există câteva studii care au cercetat legătura dintre testosteronul circulant și pre‑
dilecția spre asumarea riscului. De exemplu, nivelurile de testosteron au fost asociate cu comportamente delincvente și antisociale riscante la adolescenții de sex masculin (Rowe et al., 2004; V ermeersch et al., 2008) și cu asumarea riscului din punct de
vedere al sănătății la adulții de sex masculin (fumatul, abuzul de alcool și droguri etc.) (Booth, Johnson și Granger, 1999). S‑au realizat multe cercetări care au studiat legătura dintre raportul 2D:4D și asumarea riscului în domeniul financiar. Coates și Herbert (2008) au demonstrat că nivelurile de testosteron ale traderilor financiari de sex masculin măsurate dimineața puteau prezice profitabilitatea acestora în ziua respectivă. White, Thornhill și Hampson (2006) au arătat că testosteronul circulant se asociază pozitiv cu îndrăzneala în actul creativ în rândul bărbaților, iar acest efect este parțial mediat de predilecția de a risca. Folosind un eșantion de studenți de sex masculin, Apicella și colaboratorii săi (2008) au demonstrat că nivelurile de testost‑eron se corelează pozitiv cu preferința pentru asumarea unor riscuri financiare într‑o sarcină de investiție monetară. În mod similar, folosind un eșantion de femei, van Honk și colaboratorii săi (2004) au descoperit că administrarea sublinguală de tes ‑
tosteron a dus la efectuarea unor alegeri financiare mai riscante și mai puțin avanta‑joase în comparație cu grupul placebo. Sapienza, Zingales și Maestripieri (2009) au arătat că studenții care urmau cursurile unui masterat de administrare a afacerilor care aveau niveluri ridicate de testosteron prezentau o probabilitate mai mare de a alege o carieră în domeniul financiar decât una într‑un domeniu mai puțin riscant.

108
Psihologia riscului
Cunoașterea în detaliu a factorilor asociați perceperii și asumării r iscului oferă
posibilitatea elaborării unor strategii diferențiate de intervenție. Nici o strategie nu
poate fi eficientă dacă nu vom orienta acțiunea spre grupuri‑țintă ale căror caracte‑
ristici sunt cunoscute în amănunt. Din această perspectivă, vârsta, sexul, factorii
ereditari și factorii de personalitate, dar și aspectele socioculturale devin variabile de
maximă importanță pentru reușită. Mai mult, strategiile de intervenție trebuie să țină
seama de domeniul în care persoana manifestă o tendință mai mare de asumare a
riscului .
Bibliografie
Allport, G . (1981) . Structura și dinamica personalității. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Apicella, C.L., Dreber, A., Campbell, B., Gray, P .B., Hoffman, M., & Little, A.C. (2008).
Testosterone and financial risk preferences. Evolution and Human Behavior , 29, 384‑390.
Arnett, J. (1992). Reckless behavior in adolescence: A developmental perspective. Developmental
Review , 12(4), 339‑373.
Beyth‑Marom, R., Austin, L., Fischoff, B., Palmgren, C., & Jacobs‑Quadrel, M. (1993).
Perceived consequences of risky behaviors: Adults and adolescents. Developmental Psychology ,
29, 549‑563.
Booth, A., Johnson, D.R., & Granger, D.A. (1999). Testosterone and men’s health. Journal
of Behavioral Medicine, 22, 1‑19.
Bouyer, M., Bagdassarian, S., Chaabane, S., & Mullet, E. (2001). Personality correlates of
risk perception . Risk Analysis , 21, 457‑465.
Bruine de Bruin, W ., Parker, A.M., Fischhoff, B. (2012). Explaining adult age differences in
decision‑making competence. Journal of Behavioral Decision Making, 25(4), 352‑360.
Byrnes, J.P ., Miller, D.C., & Schafer, W .D. (1999). Gender differences in risk taking: a
meta‑ analysis. Psychological Bulletin, 125, 367‑383.
Campbell, W .K., Goodies, A.S., & Foster, J.D. (2004). Narcissism, confidence, and risk
attitude . Journal of Behavioral Decision Making, 17, 297‑31 1.
Casey, B.J., Getz, S., & Galvan, A. (2008). The adolescent brain. Developmental Review , 28,
62‑77.
Cauffman, El., Shulman, E.P ., Steinberg, L., Claus, E., Banich, M.T., Graham, S., &
Woolard, J. (2010). Age differences in affective decision making as indexed by performance
on the Iowa Gambling Task. Developmental Psychology, 46(1), 193‑207.
Charness, G., & Gneezy, U. (2012). Strong Evidence for Gender Differences in Risk Taking.
Journal of Economic Behavior & Organization, 83, 50‑58.
Chauvin, B., Hermand, D., & Mullet, E. (2007). Risk Perception and Personality Facets.
Risk Analysis , 27, 171‑185
Coates, J.M., & Herbert, J. (2008). Endogenous steroids and financial risk taking on a London
trading floor . Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of
America, 105, 6167‑6172.
Coates, J.M., Gurnell, M., & Rustichini, A. (2009). Second‑to‑fourth digit ratio predicts
success among high‑frequency financial traders. Proceedings of the National Academy of
Sciences USA, 106, 623‑628.

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului109
Cohen‑Bendahan, C., van de Beek, C., & Berenbaum, S.A. (2005). Prenatal sex hormone
effects on child and adult sex‑typed behavior: Methods and findings. Neuroscience and
Biobehavioral Reviews , 29, 353‑384.
Crone, E.A., V endel, I., & van der Molen, M.W . (2003). Decision‑making in disinhibited
adolescents and adults: Insensitivity to future consequences or driven by immediate
reward? Personality and Individual Differences , 35(7), 1625‑1641.
Daitzman, R., & Zuckerman, M. (1980). Disinhibitory sensation seeking, personality and
gonadal hormones. Personality and Individual Differences , 1, 103‑1 10.
Eysenck, H.J., & Eysenck, M.W . (1985). Personality and individual differences: A natural
science approach. New Y ork: Plenum.
Fink, B., Neave, N., Laughton, K., & Manning, J.T. (2006). Second to fourth digit ratio and
sensation seeking . Personality and Individual Differences , 41, 1253‑1262.
Furby, L., & Beyth‑Marom, R. (1992). Risk taking in adolescence: A decision‑making per ‑
spective . Developmental Review , 12(1), 1‑44.
Gambetti, E., & Giusberti, F . (2012). The effect of anger and anxiety traits on investment
decisions . Journal of Economic Psychology, 33, 1059‑1069.
Gurmankin Levy, A., & Baron, J. (2005). How bad is a 10% chance of losing a toe? Judgments
of probabilistic conditions by doctors and laypeople. Memory & Cognition, 33, 1399‑1406.
Hampson, E., Ellis, C., & Tenk, C. (2008). On the relation between 2D:4D and sex‑dimorphic
personality traits. Archives of Sexual Behavior , 37, 133‑144.
Harbaugh, W .T., Krause, K., & V esterlund, L. (2002). Risk attitudes of children and adults:
Choices over small and large probability gains and losses. Experimental Economics , 5, 53‑84.
Harris, C.R., & Jekins, M. (2006). Gender Differences in Risk Assessment: Why do Women
Take Fewer Risks than Men? Judgment and Decision Making, 1(1), 48‑63.
Henninger, D.E., Madden, D.J., & Huettel, S.A. (2010). Processing speed and memory
mediate age‑related differences in decision making. Psychology and Aging, 25(2), 262‑270.
Hillier, L.M., & Morrongiello, B.A. (1998). Age and gender differences in school‑age
children’s appraisals of injury risk. Journal of Pediatric Psychology, 23, 229‑238.
Holtgrave, D.R. & Weber, E.U. (1993). Dimensions of risk perception for financial and health
risks . Risk Analysis , 13, 553‑558.
Hong, R.Y ., & Paunonen, S.V . (2009). Personality traits and health‑risk behaviours in uni‑
versity students. European Journal of Personality, 23, 675‑696.
Johnson, J.G., Wilke, A., & Weber, E.U. (2004). Beyond a trait view of risk‑taking: A
domain‑specific scale measuring risk perceptions, expected benefits, and perceived‑risk
attitude in German‑speaking populations. Polish Psychological Bulletin, 35, 153‑172.
Kahneman, D., & Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decision under risk.
Econometrica, 47, 263‑291.
Konecni, V .J., Ebbesen, E.B., & Konecni, D.K. (1976). Decision processes and risk‑taking
in traffic: Driver response to the onset of yellow light. Journal of Applied Psychology,
61, 359‑367.
Lee, K., & Ashton, M.C. (2004). Psychometric properties of the HEXACO Personality
Inventory. Multivariate Behavioral Research, 39, 329‑358.
Levin, I.P ., & Hart, S.S. (2003). Risk preferences in young children: Early evidence of
individual differences in reaction to potential gains and losses . Journal of Behavioral
Decision Making, 16, 397‑413.
Levin, I.P ., Hart, S.S., Weller, J.A., & Harshman, L.A. (2007). Stability of choices in a
risky decision making ask: A 3‑year longitudinal study with children and adults. Journal
of Behavioral Decision Making, 20, 241‑252.

110
Psihologia riscului
Levin, I.P ., Weller, J.A., Pederson, A.A., & Harshman, L.A. (2007). Age‑related differences
in adaptive decision making: Sensitivity to expected value in risky choice. Judgment and
Decision Making, 2(4), 225‑233.
MacCrimmon, K.R., & Wehrung, D.A. (1990). Characteristics of risk taking executives.
Management Science, 36, 422‑435.
Manning, J.T. (2002). Digit ratio: A pointer to fertility, behavior, and health. New Brunswick,
NJ: Rutgers University Press.
McFadden, D., & Shubel, E. (2002). Relative lengths of fingers and toes in human males and
females . Hormones and Behavior, 42, 492‑500.
Mischel, W ., & Shoda, Y . (1995). A cognitive‑affective system theory of personality:
Reconceptualizing situations, dispositions, dynamics, and invariance in personality struc‑
ture . Psychological Review , 102, 246‑268.
Olsen, R.A., & Cocs, C.M. (2001). The influence of gender on the perception and response
to investment risk: The case of professional investors. Journal of Behavioral Finance, 2,
29‑36.
Owens, I.P .F . (2002). Sex differences in mortality rate. Science, 297, 2008‑2009.
Parker, A.M., & Fischhoff, B. (2005). Decisionmaking competence: External validation through
an individual‑differences approach. Journal of Behavioral Decision Making, 18, 1‑27.
Politzer, G. (1947). La crise de la psychologie contemporaine. Paris: Éditions sociales.
Pratt, J.W . (1964). Risk aversion in the small and in the large. Econometrica, 32, 122‑136.
Raghunathan, R., & Pham, M.T. (1999). All negative moods are not equal: Motivational
influences of anxiety and sadness on decision making. Organizational Behavior and Human
Decision Processes , 79, 56‑77.
Resnick, S.M., Gottesman, I.I., & McGue, M. (1993). Sensation seeking in opposite‑sex
twins: An effect of prenatal hormones? Behavior Genetics, 23, 323‑329.
Rowe, R., Maughan, B., Worthman, C.M., Costello, E.J., & Angold, A. (2004). Testosterone,
antisocial behavior, and social dominance in boys: Pubertal development and biosocial
interaction . Biological Psychiatry, 55, 546‑552.
Sapienza, P ., Zingales, L., & Maestripieri, D. (2009). Gender differences in financial risk
aversion and career choices are affected by testosterone. Proceedings of the National
Academy of Sciences of the USA, 106, 15268‑15273.
Schoemaker, P .J.H. (1990). Are risk preferences related across payoff domains and response
modes? Management Science, 36, 1451‑1463.
Schwerdtfeger, A. (2007). Individual differences in auditory, pain, and motor stimulation:
The case of augmenting‑reducing. Journal of Individual Differences , 28, 165‑177.
Schwerdtfeger, A., & Heer, J. (2008). Second to fourth digit ratio (2D:4D) of the right hand is
associated with nociception and augmenting‑reducing. Personality and Individual Differences,
45, 493‑497.
Slovic, P ., Fischhoff, B., & Lichtenstein, S. (1986). The psychometric study of risk perception.
In V .T. Covello, J. Menkes, & J. Mumpower (Eds.), Risk Evaluation and Management
(pp. 3‑24). New Y ork: Plenum Press.
Slovic, P ., Finucane, M., Peters, E., & MacGregor, D. (2002). Risk as analysis and risk as
feelings: Some thoughts about affect, reason, risk, and rationality. Paper presented at the Annual Meeting of the Society for Risk Analysis, New Orleans, LA.
Steinberg, L. (2008). A social neuroscience perspective on adolescent risk‑taking. Developmental
Review , 28(1), 78‑106.
Steinberg, L., Albert, D., Cauffman, E., Banich, M., Graham, S., & Woolard, J. (2008).
Age differences in sensation seeking and impulsivity as indexed by behavior and self‑report:
Evidence for a dual systems model. Developmental Psychology, 44, 1764‑1778.

F actori individuali asociați perceperii și asumării riscului111
Steinberg, L., Graham, S., O’Brien, L., Woolard, J., Cauffman, E., & Banich, M. (2009).
Age differences in future orientation and delay discounting. Child Development, 80, 28‑44.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1992). Advances in prospect theory: Cumulative representa‑
tion of uncertainty. Journal of Risk and Uncertainty, 5, 297‑323.
van Honk, J., Schutter, D., Hermans, E.J., Putman, P ., Tuiten, A., & Koppeschaar, H. (2004).
Testosterone shifts the balance between sensitivity for punishment and reward in healthy
young women. Psychoneuroendocrinology, 29, 937‑943.
van Leijenhorst, L., Westenberg, P .M., & Crone, E.A. (2008). A developmental study of
risky decisions on the cake gambling task: Age and gender analyses of probability esti‑mation and reward evaluation. Developmental Neuropsychology, 33, 179‑196.
V ermeersch, H., T’Sjoen, G., Kaufman, J.M., & Vincke, J. (2008). The role of testosterone
in aggressive and non‑aggressive risk‑taking in adolescent boys. Hormones and Behavior ,
53, 463‑471.
V olberg, R.A., Abbott, M.W ., Ronnberg, S., & Munck, I.M.E. (2001). Prevalence and risks
of pathological gambling in Sweden. Acta Psychiatrica Scandinavica, 104, 250‑256.
Waldron, I., McCloskey, C., & Earle, I. (2005). Trends in gender differences in accident
mortality: Relationships to changing gender roles and other societal trends. Demographic
Research, 13, 415‑454.
Wang, X.T., Kruger, D.J., & Wilke, A. (2009). Life history variables and risk‑taking pro‑
pensity. Evolution and Human Behavior , 30, 77‑84.
Weber, E.U. (1988). A descriptive measure of risk. Acta Psychologica, 69, 185‑203.
Weber, E.U. (1998). Who’s afraid of a little risk? New evidence for general risk aversion. In
J. Shanteau, B.A. Mellers, & D. Schum (Eds.), Decision Research from Bayesian Approaches
to Normative Systems: Reflections on the Contributions of Ward Edwards (pp. 53‑64).
Norwell, MA: Kluwer.
Weber, E.U., & Hsee, C.K. (1998). Cross‑cultural differences in risk perception but cross‑cul‑
tural similarities in attitudes towards risk. Management Science, 44, 1205‑1217.
Weber, E.U., & Milliman, R. (1997). Perceived risk attitudes: Relating risk perception to
risky choice. Management Science, 43, 122‑143.
Weber, E.U., Blais, A., & Betz, E.N. (2002). A domain‑specific risk‑attitude scale: measuring
risk perceptions and risk behaviors. Journal of Behavioral Decision Making, 15, 263‑290.
Weller, J.A., & Tikir, A., (201 1). Predicting Domain‑Specific Risk Taking With the HEXACO
Personality Structure. Journal of Behavioral Decision Making, 24, 180‑201.
White, R.E., Thornhill, S., & Hampson, E. (2006). Entrepreneurs and evolutionary biology:
The relationship between testosterone and new venture creation. Organizational Behavior
and Human Decision Processes , 100, 21‑34.

Capitolul 6
Managementul riscului
Grigore Havârneanu, Cornelia Măirean
6.1. Introducere
Modificările ritmului obișnuit de viață produse de evenimente riscante (de exemplu,
incendii, furtuni, inundații, seisme, alunecări de teren, secetă extremă, accidente etc.)
au efecte de lungă durată asupra societăților și membrilor acestora. Diferențele în
ceea ce privește capacitatea oamenilor și a comunităților de a‑și folosi cunoștințele,
abilitățile și relațiile pentru a atenua impactul evenimentelor riscante determină adap‑
tarea la aceste evenimente. Prin urmare, este benefic pentru membrii unei comunități să își dezvolte cunoștințele, competențele și relațiile interpersonale, deoarece toate
aceste aspecte reprezintă resurse utile care pot facilita adaptarea și recuperarea în
contextul confruntării cu consecințele imprevizibile ale situațiilor de risc. La nivel individual sau la nivel de grup, oamenii pot să mențină un nivel acceptabil de expu‑
nere la pericol, reducând costurile implicate de aceste pericole. Această capacitate
este însă condiționată de un proces de gestionare a riscurilor numit frecvent mana‑
gementul riscului .
Managementul riscului este un proces prin care riscul devine vizibil, cunoscut și
familiar, din care se învață măsurile de combatere a riscului și care facilitează în același timp un proces decizional rațional. Acest proces este dinamic și ciclic, fiind
necesară adaptarea lui atât la mediul extern, cât și la capacitățile interne ale unei
persoane (Langenhan, Leka și Jain, 2013). La nivel general, managementul riscului
implică identificarea și evaluarea riscului, precum și planificarea acțiunilor eficiente ce urmează să fie realizate în situații de risc (Andersen și Schrøder, 2010). La un
nivel mai specific, managementul riscului implică planificarea resurselor pentru
minimizarea și monitorizarea probabilității de apariție a riscului și a consecințelor aferente, precum și recunoașterea oportunităților implicate de aceste situații (Hubbard,
2009) .
În mod tradițional, managementul riscului este mai apropiat de prevenția riscului
decât de reducerea consecințelor negative ale unui eveniment deja produs. Dezvoltarea
capacităților preventive înainte ca evenimentele riscante să apară (prevenția primară)

11 4
Psihologia riscului
este într‑adevăr foarte utilă și reprezintă o componentă esențială a procesului de
management al riscurilor. Cu toate acestea, nu trebuie să neglijăm importanța gesti‑onării situației în momentul în care producerea riscului nu mai poate fi împiedicată. Când riscurile potențiale devin manifeste, gestionarea adecvată a resurselor într‑un timp limitat și implementarea unor măsuri de intervenție bine adaptate pot limita propagarea efectelor negative (prevenția secundară). Mai mult decât atât, odată ce evenimentul s‑a consumat, este esențial să știm cum să gestionăm revenirea la starea inițială sau „la un nivel de normalitate” pentru o recuperare cât mai eficientă a pier ‑
derilor (prevenția terțiară). În tot acest proces, important este nu doar să se gestioneze riscul, ci să se gestioneze într‑un mod rentabil. Un program eficient de gestionare a riscurilor implică o atenție considerabilă acordată comportamentului uman, dar are în vedere și impactul situațiilor de risc asupra mediului, pierderile economice și subiecte mai generale, cum ar fi reputația personală, a unei companii sau a societății (Freund și Jones, 2014).
Deși în mod convențional managementul riscului nu include și procesele post
factum, în lucrarea de față considerăm că este important și util să abordăm riscul ca
un proces cu trei etape cronologice (înainte, în timpul și după producere). Așadar,
managementul riscului poate fi definit pe axa prevenție‑intervenție‑postintervenție. Pe
acest continuum, din punct de vedere psihologic, analizele și intervențiile corespun‑
zătoare fiecărei etape sunt complementare. În acest capitol vom discuta despre mana‑
gementul situațiilor de risc înainte de producerea unui eveniment riscant, în timpul
producerii evenimentului, dar și după ce evenimentul s‑a produs, având în vedere în special rolul factorului uman în aceste trei faze ale procesului.
6.2. Identificarea și analiza riscului
6.2.1. Descrierea riscului în termeni de probabilitate și impact
În procesul de management al riscurilor, deciziile referitoare la acțiuni specifice sunt
luate din perspectiva faptului că apariția evenimentelor negative, nedorite sau critice poate fi prevenită. Riscul a putut fi definit și analizat odată cu dezvoltarea teoriei probabilităților și a statisticii ca disciplină științifică (în secolele XVII‑XVIII). Teoria probabilităților a depășit limitele logicii clasice bazate pe dihotomia adevărat/fals și a propus adevăruri parțiale. Din această perspectivă, unele riscuri pot fi cuantificate și măsurate. Acest lucru a permis analize amănunțite și obiective în unele domenii și conturarea unui cadru rațional în luarea deciziilor. În alte domenii, în ceea ce privește probabilitatea de apariție a unui eveniment negativ, evaluarea riscului este un dome‑niu incomplet descoperit .
Riscul poate fi definit ca produsul dintre probabilitatea de expunere la situații de
risc și consecințele acestei expuneri (Woods, 2013). O definiție mai detaliată este pro‑pusă de Joop van der Pligt (1996, 51): „probabilitatea p a unui eveniment negativ

ManageMentul riscului11 5
sau a unei consecințe i multiplicate cu valoarea negativă sau cu utilitatea acelui eve‑
niment sau cu consecințele ui” . Simplificând, înțelegem de aici că mărimea riscului
este egală cu probabilitatea unui pericol înmulțită cu magnitudinea consecințelor.
Dacă un eveniment negativ este caracterizat prin mai multe consecințe negative, riscul poate fi definit prin relația:
∑
ipi ui (van der Pligt, 1996).
În psihologie putem face distincția între cel puțin două forme ale riscului (Grayson,
Maycock, Groeger, Hammond și Field, 2003): riscul obiectiv și riscul subiectiv.
Riscul obiectiv sau statistic etichetează probabilitatea obiectivă de a se produce un eveniment nefast. În general, dimensiunea obiectivă a riscului ține de teoria proba‑
bilităților și poate fi aflată prin calcule efectuate pe date colectate anterior. De exem‑
plu, este cunoscut faptul că, pentru un anumit individ, riscul statistic de accident per
kilometru parcurs este mult mai ridicat într‑un autovehicul decât într‑un avion. La
fel, riscul seismic din Franța, măsurat în regiunea pariziană, este mai mic decât cel din România, în regiunea Vrancea, iar diferența este explicată de factori obiectivi
precum mișcarea plăcilor tectonice, activitatea vulcanică etc. (Giardini et al ., 2013) .
În mod evident, oamenii nu pot face decât anumite estimări ale riscului, folo‑
sindu‑se de criterii proprii și subiective. Această realitate a impus introducerea unui
nou concept: riscul estimat subiectiv, întâlnit și sub denumirea de risc perceput, care
se referă la percepția subiectivă a indivizilor cu privire la probabilitatea (obiectivă)
de producere a unui eveniment. De altfel, Y ates și Stones (1992) enumeră trei elemente
esențiale ale riscului, asupra cărora majoritatea cercetătorilor sunt de acord: a) con‑secințele negative sau pierderile; b) valoarea sau semnificația subiectivă a acestor
pierderi; și c) nesiguranța asociată consecințelor sau pierderilor. Riscul subiectiv
este rezultatul proceselor cognitive și reprezintă elementul‑cheie în asumarea unor decizii sau comportamente riscante.
Unele studii au arătat că judecățile oamenilor cu privire la risc suferă o serie de
distorsiuni sistematice (euristici și biasuri), iar aceste judecăți tind în general spre o
viziune iluzorie și optimistă. Chiar și în analiza riscului obiectiv pot apărea erori,
dată fiind caracteristica de hazard/întâmplare a unor situații. Studiile arată că inclu‑
siv experții comit erori de estimare a probabilității de producere a unui eveniment,
mai ales atunci când nu se pot baza pe date riguroase (van der Pligt, 1996). Putem identifica două tipuri de erori, numite erori fals pozitive și erori fals negative. O
eroare fals negativă apare atunci când cineva consideră că nu există nici un risc, fapt
care se dovedește a fi greșit. În mod contrar, o eroare fals pozitivă indică situația în care cineva prezice existența unei situații riscante, fapt care se dovedește a fi greșit
(Woods, 2013). Deși aceste erori nu fac obiectul prezentului capitol, din punct de
vedere psihologic, ele sunt importante pentru managementul riscului. Un bun mana‑
gement al riscului va lua în considerare existența acestor distorsiuni la nivelul facto‑
rului uman și va încerca să creeze un cadru cât mai obiectiv de analiză și planificare, care să susțină un proces decizional cât mai rațional.
În domeniul managementului riscului, stilul cognitiv, descris ca modul în care o
persoană procesează, transformă și restructurează stimulii primiți de la mediu (Chenhall

11 6
Psihologia riscului
și Morris, 1991), s‑a dovedit a avea un impact considerabil asupra acțiunilor desfășurate
(Grötsch, Blome și Schleper, 2013). În încercarea de a descrie conceptul de stil cognitiv într‑un mod cât mai precis, literatura de specialitate a dezvoltat o diversitate de con‑cepte asociate, multe dintre ele diferențiind între un stil rațional și unul intuitiv (Lord
și Maher, 1990). Stilul rațional este de multe ori asociat cu modul obiectiv, secvențial,
convergent, logic și detaliat de gândire și de luare a deciziilor, în timp ce stilul intu‑itiv este divergent, senzorial (Sadler‑Smith, 2004). Stilul cognitiv inspiră o persoană să găsească soluții optime în situații de risc, fapt care sporește eficiența personală. Influența sa poate fi remarcată în mod special în situații incerte, în care stilul cogni‑tiv de luare a deciziilor are o influență mai mare asupra acțiunilor (Hensman și Sadler‑Smith, 201 1). Deși nu există un răspuns clar la întrebarea referitoare la stilul cognitiv cel mai adecvat pentru managementul situațiilor de risc, unii autori consideră
că un stil cognitiv rațional, analitic de luare a deciziilor facilitează procesul de mana‑
gement al riscurilor (Grötsch et al ., 2013) .
6.2.2. Descrierea riscului în termeni de câștiguri și oportunități
Riscul reprezintă o funcție a preciziei și acurateței cu care sunt estimate evenimentele viitoare și crește o dată cu imprecizia și incertitudinea referitoare la viitor (Campbell, Korie și Nnaji, 2014). Din perspectiva procesului de luare a deciziilor, evaluarea riscului distinge între câștigurile și pierderile potențiale (Scholz, Blumer și Brand,
2012). În multe situații de risc se pot identifica, de asemenea, și șanse de a obține
ceva, iar câștigurile pot fi încorporate în evaluarea riscului (de exemplu, utilitatea percepută). Evaluările cu privire la pierderi sau câștiguri sunt relative și depind de opiniile sau perspectivele personale, în raport cu specificul unei situații (Tversky și Kahneman, 1992). În mod tradițional, riscul include întotdeauna o evaluare a pier ‑
derilor potențiale sau a amenințărilor la adresa integrității fizice și psihice personale sau a unei întregi comunități. Este necesară însă gestionarea în egală măsură a ris ‑
curilor care implică o amenințare, dar și a celor care pot reprezenta oportunități,
având în vedere faptul că situațiile de risc nu au doar conotații negative.
În multe cazuri, riscul poate implica oportunități extraordinare în condițiile în care
este bine gestionat. După Leigh (1999), comportamentele riscante sunt cele care
implică, pe de o parte, o amenințare sau un pericol potențial și, pe de altă parte, oportunitatea de a obține o formă de recompensă. Asumarea riscului reprezintă une‑ori cheia progresului și, cu siguranță, fiecare dintre noi poate evoca un exemplu din istoria personală în care o mare împlinire a presupus mai întâi asumarea unor riscuri
substanțiale, într‑o formă sau alta. Astfel, evitarea completă a riscurilor (de altfel un
lucru aproape imposibil!) poate constitui o cale sigură către eșec. Până la urmă, „cine nu joacă nu are cum să câștige” . Prin urmare, aversiunea totală față de risc trebuie înlocuită cu o înțelegere amănunțită și cât mai obiectivă a modului în care rezultatele potențial negative pot fi transformate în oportunități. Riscurile nu trebuie
evitate complet, ci gestionate corespunzător și asumate în măsura în care oportuni‑
tățile și costurile sunt bine identificate și înțelese.

ManageMentul riscului11 7
6 .3 . Evaluarea riscului
6 .3 .1 . Strategii de management al riscului
În funcție de evaluarea probabilității și impactului riscului, putem alege strategii
adecvate de management al riscului. În general, strategiile de management al riscului urmăresc (adaptat după ENISA, 201 1): a) identificarea riscurilor (în special a ame‑nințărilor majore); b) evaluarea acestor riscuri; c) monitorizarea amenințărilor și riscurilor; d) proiectarea măsurilor de răspuns; e) gestionarea unui program de
prevenție continuă; f) implementarea unui sistem de gestionare a riscurilor.
Se consideră că există cel puțin două categorii de strategii de management al
riscului: strategii centrate pe cauzele situațiilor riscante și strategii centrate pe efecte
(Grötsch et al., 2013). Strategiile din prima categorie au în vedere eliminarea cau‑
zelor declanșatoare ale situațiilor riscante, putând fi implementate atunci când situa‑țiile de risc pot fi anticipate (Paton, 2015). Aceste strategii corespund prevenției primare, adică acelor măsuri care urmăresc să împiedice ca riscul latent să devină manifest. A doua categorie are în vedere reducerea impactului riscului, mai curând
decât a probabilității de apariție, ceea ce corespunde prevenției secundare și terțiare.
În cazul anumitor situații de risc, precum dezastrele naturale, probabilitatea lor de apariție nu poate fi influențată de anumite strategii, însă este posibil să influențăm durata consecințelor hazardului, adică impactul situațiilor respective.
6.3.2. Modele de analiză a riscului și evaluări făcute de experți
Evaluarea riscului se bazează pe două activități: evaluarea probabilității incidentelor (incident likelihood assessment) și analiza de impact (impact analysis) (ENISA, 201 1).
În orice domeniu, o serie de posibile amenințări se pot materializa în incidente majore care pot cauza pierderi considerabile. În cadrul evaluării riscului, fiecare amenințare
identificată ar trebui mai întâi analizată cu privire la probabilitatea potențială de a se
produce, cu alte cuvinte se evaluează frecvența teoretică de producere a unui eveniment negativ. Se poate face o evaluare cantitativă în ceea ce privește procentul de probabili‑tate (între 0 și 100%) sau se pot folosi măsuri calitative pe baza unor intervale consti‑tuite ad‑hoc (de exemplu, 1‑20% – foarte scăzută; 21‑40% – scăzută; 41‑60% – medie; 61‑80% – ridicată; 81‑100% – foarte ridicată). Uneori, probabilitatea unui eveniment este imposibil de estimat. În acest caz, indicatorul poate fi înlocuit cu nivelul expu‑nerii sau frecvența expunerii la amenințarea respectivă. Al doilea criteriu care trebuie
evaluat este nivelul de impact al unei amenințări, mai exact gravitatea consecințelor
unei situații periculoase după producere. În funcție de domeniu, impactul poate fi cuantificat în termeni de pagube materiale, pierderi financiare, număr de evenimente negative, magnitudinea unor accidente, gradul de localizare a consecințelor, durata consecințelor etc. Atunci când impactul nu poate fi cuantificat, se recomandă constituirea de intervale calitative (de exemplu, impact nesemnificativ, minor, major, critic etc.).

11 8
Psihologia riscului
Modul cel mai comun în care experții dintr‑un anumit domeniu pot face o analiză
de risc sistematică este cu ajutorul unei matrice de analiză. Astfel de matrici pot ajuta
la analiza unor riscuri care au fost deja identificate. Nivelul de risc este stabilit în funcție de cei doi parametri (vezi tabelul 6.1). Scopul este acela de a deosebi riscu‑rile minore de cele majore, iar principiul clasificării constă în a diferenția între ris‑curile potențial acceptabile și cele complet inacceptabile.
Tabelul 6.1. Matrice de analiză a riscului
ProbabilitateaMare C1 C2 C3
Medie B1 B2 B3
Mică A1 A2 A3
Mic Mediu Mare
Nivelul impactului
Orice analiză r ealizată după această tehnică va identifica cel puțin patru categorii
de evenimente: a) evenimentele cu probabilitate mică de apariție și impact minor –
sunt riscuri mici, considerate neglijabile sau acceptabile și nu sunt tratate în mod
prioritar; b) evenimentele cu probabilitate mică de apariție, dar cu impact major sunt
considerate riscuri contingente, care necesită atenție sporită și pot fi acceptate doar în
prezența unor măsuri de control; c) evenimentele cu probabilitate mare de apariție, dar cu impact minor sunt considerate riscuri contingente, nedorite și posibil acceptabile
doar în situația în care măsurile de control sunt imposibil de implementat; d) eveni‑
mentele cu probabilitate mare de apariție și cu impact major reprezintă riscurile inac‑ceptabile, care necesită cea mai mare atenție și care trebuie eliminate în mod prioritar.
Matricea de analiză a riscului este un instrument flexibil în sensul că nu este
limitată la un domeniu specific și poate fi adaptată la nevoi particulare și exigențe specifice. Experții evaluatori pot decide să folosească mai multe niveluri de analiză
pentru cei doi parametri în cazul în care analiza trebuie să fie mai precisă. În exem‑
plul prezentat, fiecare dimensiune prezintă trei grade de intensitate (scăzut, mediu și
ridicat), ceea ce permite cotarea riscului pe unul dintre cele nouă niveluri cuprinse
între A1 și C3. Precizia analizei poate fi însă îmbunătățită prin introducerea mai
multor grade de intensitate. De exemplu, frecvența evenimentului ar putea include
șase niveluri (de exemplu, extrem de improbabil, susceptibil de producere, rar, oca‑zional, probabil, frecvent), iar gravitatea consecințelor ar putea include patru niveluri
(de exemplu, nesemnificativ, marginal, critic și catastrofal). O matrice 6 x 4 va per ‑
mite evaluatorilor o analiză mai fină, riscul putând fi cotat pe 24 de niveluri. Cu toate
acestea, indiferent de numărul nivelurilor de analiză, cotația riscului pe orice tip de
matrice rămâne un proces subiectiv bazat doar pe judecata „expertă”, ceea ce repre‑
zintă și principala limită a acestei tehnici. În plus, cuantificarea impactului poate fi
foarte dificilă în cazul unor evenimente cu multe consecințe sau cu „efect în cascadă” .
O altă limită este faptul că matricea nu diferențiază foarte bine între riscurile medii, analiza unor evenimente cu frecvența medie și impact mediu putând fi anevoioasă.
Această analiză este însă utilă pentru a identifica sau proiecta măsuri adecvate de
reducere sau de control al riscului în funcție de nivelul la care acesta se încadrează.

ManageMentul riscului11 9
În practică, orice risc tr ebuie „tratat” cât mai repede și cât mai bine urmând modelul
„4T” (ENISA, 201 1), adică implementarea unei strategii de intervenție din următoa ‑
rele categorii: Terminare/evitare; Transfer; Tratare/reducere; Tolerare/acceptare.
În cazul riscurilor care pot provoca accidente, răni sau avarii, prevenția beneficiază
deja de strategii și instrumente de analiză a amenințărilor și a posibilităților de interven‑
ție. Strategiile de prevenție integrative dispun de metodologii de analiză care au fost
elaborate în domenii specifice, dar care sunt generalizabile și aplicabile la un spectru larg
de riscuri. De exemplu, matricea Haddon (tabelul 6.2), care a fost inițial creată pentru a fi aplicată în domeniul siguranței rutiere, este foarte utilă în analiza fazelor oricărui tip de accident și descrierea lanțului cauzal al unui eveniment. Astăzi, acest model este deja
aplicat în alte domenii, inclusiv în prevenția cazurilor de violență (cf. Cohen et al ., 2003) .
Tabelul 6.2. Matricea Haddon
Faze Dimensiunea epidemiologică
Factorul Uman Agentul/vehiculul Mediul fizic Mediul sociocultural
Pre‑eveniment
Eveniment
Post‑eveniment
Modelul socioecologic (McLeroy, Bibeau, Steckler și Glanz, 1988) (figura 6.1),
deși a avut inițial mai multă importanță în prevenirea violenței, este util în înțelegerea
factorilor care influențează comportamentul individual în sens larg. Cadrul de analiză
este unul ierarhic, care include cei mai importanți factori la nivel micro (factori indi‑
viduali), mezo (factori fizici, de mediu, socioculturali etc.) și macro (legislativi, poli‑tici, guvernamentali etc .) . Acesta poate fi un cadru util pentru eforturile de prevenire
a riscurilor, deoarece diverse rețele și instituții, inclusiv școli, comunități și organismele
legislative, joacă un rol important în crearea unui mediu de siguranță.
Figura 6 .1 . Modelul socioecologic

120
Psihologia riscului
Pornind de la nivelurile identificate în modelul socioecologic, a fost dezvoltat un
cadru complementar, util în orice strategie generală de prevenire: spectrul preventiv
(tabelul 6 .3) . El constituie un model practic de lucru, ce propune un continuum de strategii. Nivelurile 1‑4 ale spectrului subliniază formarea capacităților și creșterea gradului de conștientizare a pericolelor și a coeziunii între indivizi, comunități și
profesioniști, în timp ce nivelurile 5‑6 pun accent pe schimbările care au loc în
industrie și organismele guvernamentale care influențează mediul, politicile publice
și designul (Cohen și Swift, 1999).
Măsurile preventive folosite pentru a contracara riscurile specifice unui domeniu
(de exemplu, măsuri tehnice, comportamentale sau structurale/organizatorice) sunt
adesea transferabile la alte arii de risc. În plus, integrarea factorilor de risc și rezi‑liență în proiectarea intervențiilor este recomandabilă în orice efort integrativ de prevenire (Cohen, Miller, Sheppard, Gordon, Toni și Atnafou, 2003).
Tabelul 6.3. Spectrul preventiv
Nivelul din spectru Definiția nivelului
1. Ameliorarea cunoștințelor și a abilităților
individualeÎmbunătățirea capacității individuale de a preveni riscurile și adopta siguranță
2. Promovarea educației comunitareDiseminarea de informații și resurse educaționale în grupuri de indivizi
3 . Formarea formatorilorFormarea unor persoane care vor transmite mai departe cunoștințe și abilități altor indivizi
4. Promovarea coalițiilor și rețelelor de
colaborareFacilitarea de conexiuni între indivizi și
grupuri de indivizi pentru acțiuni colabora‑
tive
5. Schimbarea practicilor organizaționaleAdoptarea de noi regulamente și transforma‑
rea normelor sociale
6. Influențarea factorilor politici și legisla‑tiviElaborarea unor strategii care să influențeze schimbarea legilor și a politicilor publice.
6.3.3. Evaluarea obiectivă a măsurilor de prevenție a riscului
În managementul riscului pot fi folosite și tehnici de evaluare a măsurilor de preven‑
ție a riscului. Acestea sunt utile în principal în prevenția riscurilor care pot provoca accidente, răni sau avarii, având rolul de a selecta măsurile optime de intervenție. Analiza cost‑beneficiu (Cost‑Benefit Analysis – CBA) poate fi definită ca un proces
sistematic de calcul și comparare a beneficiilor și costurilor implementării unei măsuri preventive într‑o situație specifică de risc, utilizând următoarele etape (Commonwealth Australia, 2006; Meunier, 2009):
• Identificarea alternativelor.
• Definirea alternativelor într‑un mod care permite compararea lor.
• Ajustarea apariției costurilor și beneficiilor în momente diferite.

ManageMentul riscului121
• Calcularea valorii monetare pentru elemente care de obicei nu sunt exprimate în
bani (de exemplu, costul vieții umane).
• Copingul cu incertitudinea prezentă în date.
• Sintetizarea unui pattern de costuri și beneficii care să ofere sprijin pentru luarea deciziilor.
Cu toate acestea, cuantificarea unor variabile în această analiză poate pune difi‑
cultăți majore sau poate fi imposibilă. În astfel de situații, CBA are o alternativă
numită analiza cost‑eficiență (Cost‑Effectiveness Analysis – CEA). CEA presupune
cuantificarea beneficiilor unei intervenții și calcularea unui raport între cantitatea de
beneficii obținută per unitate monetară cheltuită (Commonwealth Australia, 2006).
La un nivel foarte general, aceste două tehnici pot fi definite astfel (adaptat după World Road Association, 2012):
V aloarea curentă a tuturor beneficiilor
Analiza cost‑beneficiu (CBA) = ‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
V aloarea curentă a costurilor de implementare
Numărul de evenimente prevenite
Analiza cost‑eficiență (CEA) = ‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Costul implementării
Ambele tehnici presupun evaluarea efectelor și a costurilor unei măsuri imple‑
mentate într‑un interval de timp bine determinat. Pot fi folosiți mai mulți indicatori
pentru costuri: costuri de producție, implementare, mentenanță, resursele consumate, efecte secundare asupra siguranței, mediului etc. Pe de altă parte, indicatorii pentru impact sunt legați de efectul direct sau indirect asupra evenimentului negativ. Efectul direct poate fi asociat cu o valoare monetară, în timp ce efectul indirect necesită formularea de asumpții și inferențe cu privire la această relație. Teoriile și datele de cercetare cu privire la riscuri pot ajuta experții să prezică modul în care un risc (de exemplu, patternul unui accident) se va schimba în momentul în care o anumită măsură preventivă este introdusă.
După cum menționează și World Road Association (2012), una dintre cele mai
mari probleme în analiza cost‑beneficiu este aceea de a obține evaluări monetare valide și fiabile pentru indicatorii relevanți. Pentru măsurile de prevenție tehnice și fizice costurile sunt relativ ușor de identificat. La fel, pentru pagubele materiale valoarea monetară poate fi destul de ușor calculată sau aproximată. Însă, cum cele mai mari riscuri determină evenimente grave în care se pierd vieți omenești, un indicator controversat și dificil de măsurat este însăși valoarea unei vieți umane. Din start ne putem întreba dacă viața unei persoane poate fi cuantificată într‑o formă mate‑rială. Deși poate părea ciudat, dacă ne gândim la asigurările de viață sau de călătorie, vom înțelege destul de repede că în societatea contemporană inclusiv viața are un preț pe piață. În acest sens, valoarea statistică a vieții (Value of Statistical Life – VSL) este un indicator care poate fi folosit în CBA. De exemplu, în Franța, un raport oficial (CGSP , 2013) a propus recent ca valoarea statistică a unei vieți umane se ridică

122
Psihologia riscului
la 3.000.000 euro în cazul unui accident fatal, la 450.000 euro în cazul unor leziuni
foarte grave și la 60.000 euro în cazul rănilor minore. Desigur, aceste valori (con‑troversate chiar și în această formă) variază de la o țară la alta, preponderent în funcție de nivelul economic. Un alt exemplu discutabil poate fi valoarea timpului (VT) (vezi de exemplu ERA, 2013) care se referă la valoarea monetară a întârzierilor suferite de pasagerii unor companii de transport sau de alți beneficiari ai acestora, ca urmare a accidentelor sau incidentelor .
În concluzie, CEA este mai ușor de a calculat decât CBA datorită faptului că are
nevoie de mai puține informații și că aceste informații sunt în general mai accesibile. Conform World Road Association (2012), în CEA sunt necesare doar date privind costurile de implementare ale unei măsuri preventive și o estimare a eficacității în termeni de evenimente prevenite. Prin urmare, CEA este o tehnică foarte adecvată în situații în care beneficiile nu sunt ușor măsurabile în unități monetare.
6.4. Planificarea răspunsurilor și intervenția în situația
de criză
Atunci când apar situații de risc, naturale sau de altă natură, oamenii se confruntă cu necesitatea luării unor decizii care să îi ajute să se adapteze și să depășească situ‑ațiile respective. Atunci când este posibil, este utilă realizarea unor prognoze asupra posibilei evoluții a riscului și a impactului acestuia, care pot sprijini luarea unor decizii bine fundamentate. Luarea unei bune decizii în situații de risc reprezintă o problemă dificilă, mai ales dacă se analizează modul de luare a acestei decizii înainte de producerea evenimentului în cauză (Dolce și Di Bucci, 2015). Pentru un manage‑ment eficient al riscurilor, este necesară planificarea acțiunilor care trebuie realizate înaintea apariției situației generatoare de risc, cu scopul de a reduce probabilitatea apariției sale, precum și a unor acțiuni care vor fi realizate după apariția situației respective, cu scopul de a reduce impactul riscului (Grötsch et al ., 2013) .
Anumite strategii de intervenție ar trebui să aibă scopul de a spori probabilitatea
ca oamenii și comunitățile să răspundă într‑un mod adaptativ la experiențe complexe, provocatoare, urgente, și nu ad‑hoc, la întâmplare. În cazul evenimentelor cu proba‑bilitate mică de apariție, dar cu impact major (de exemplu, dezastre sau calamități), fiecare minut contează pentru a salva vieți și pentru a stopa propagarea efectelor negative, iar răspunsurile imediate, coordonate și pregătite în avans, sunt esențiale. Deși oamenii se pot adapta diferitelor situații și ad‑hoc, prin reacții spontane, pregă‑tirea anterioară accelerează recuperarea și reduce costurile economice, psihologice, sociale și fizice asociate situației. De exemplu, în cazul unui cutremur, eficiența răspunsurilor în situații de criză depinde atât de intensitatea specifică a evenimentu‑lui, cât și de anumite strategii specifice, precum asigurarea integrității fizice a locu‑inței și stocarea de apă și hrană. În situația cutremurelor cu magnitudine ridicată, aceste strategii pregătesc oamenii pentru efectele anticipate ale distrugerilor clădirilor

ManageMentul riscului123
și ale pierderii de utilități. În această situație de risc, probabilitatea de accidentare
sau deces al ocupanților unei clădiri este în general evaluată în funcție de nivelul daunelor clădirii și se presupune că rata de rănire și deces este semnificativ mai mare doar pentru nivelurile ridicate de daune (Aubrecht et al., 2014). Prima măsură reduce
nu numai riscul de rănire și de deces al locuitorilor, dar de asemenea crește proba‑bilitatea ca oamenii să aibă adăpost și reduce cererile pentru o cazare temporară, fiind mult mai probabil ca populația să rămână în zonă și să poată participa la acti‑vități de recuperare socială (ajutor reciproc, sprijin social), economic și de mediu. Pregătirea pentru pierderea de utilități facilitează adaptarea în perioadele de schim‑bare, de întrerupere a ritmului normal de viață. Aceste strategii care pot fi dezvoltate (și trebuie, în mod ideal, să fie dezvoltate) înainte ca situațiile de risc să apară vor proteja împotriva consecințelor previzibile (de exemplu, impactul cutremurului asupra clădirilor) (Paton și McClure, 2013).
Anticiparea acestor evenimente, a consecințelor și a răspunsurilor, poate fi făcută
prin tehnicile de modelare și simulare computerizate. Modelarea este o descriere ipotetică și simplificată a unei entități complexe sau a unui proces (Sterling și Taveter, 2009). Un model este reprezentarea fizică, matematică sau logică a unui sistem, entitate, fenomen sau proces care a fost proiectat pentru un anumit scop (Carson, 2005). Sistemul este un set de entități interconectate pentru a forma un întreg cu o funcție complexă (Sterling și Taveter, 2009). În cazul mai sus menționat, se pot folosi modele care permit calcularea daunelor pentru diferite categorii de clădiri (Earthquake Casualty Model), modele care iau în calcul gradul de expunere al indivizilor ( Population
Exposure Model) și modelele de decizie (de exemplu, Evacuation Model, Ambulance
Model) care permit gestionarea și distribuția optimă a resurselor de salvare, tratare sau evacuare (vezi Aubrecht et al., 2014). Modelările pot fi foarte variate în funcție
de tipul de risc și de infrastructurile critice care pot fi afectate.
Chiar și în modelare, sunt și unele consecințe mai dificil de anticipat. Incertitudinea
derivă din variațiile în ceea ce privește intensitatea, magnitudinea, durata și locația efectelor riscurilor, precum și în ceea ce privește modul în care caracteristicile situ‑ației vor interacționa cu caracteristicile contextelor sociale și ecologice în care oameni trăiesc (Paton și McClure, 2013). Deși toți acești parametri pot fi estimați, în mod separat, nu este ușor să se prevadă interacțiunea specifică (de exemplu, cât de multe pierderi vor avea loc, cum vor fi distribuite, cât de mult vor persista efectele) care va caracteriza un eveniment de risc specific. Astfel, anumite consecințe pe care oamenii le vor experimenta nu pot fi specificate în avans, creându‑se situații impre‑vizibile, urgente la care oamenii trebuie să ofere un răspuns. Aceste dificultăți sunt astăzi pe punctul de a fi depășite. Unul dintre modelele care a devenit foarte popular prin faptul că pune accent pe interacțiunea sistemică este modelul „efectului în cas ‑
cadă” (Cascading Effects Model). O situație de criză poate fi cauzată de un singur eveniment riscant cu impact mare sau de mai multe evenimente cu impact mai mic, dar care se produc simultan. Evenimente care apar în același timp pot avea cauze independente sau pot rezulta dintr‑o secvență de evenimente riscante declanșatoare. Rezultatul unei situații în care un eveniment riscant declanșează unul sau mai multe evenimente secvențiale se numește „efect în cascadă” (Marzocchi, Garcia‑Aristizabal,

124
Psihologia riscului
Gasparini, Mastellone și Di Ruocco, 2012) sau „efect domino” . Uneori, efectele
secvențiale determină o degradare rapidă a situației, ceea ce este cunoscut și ca „efectul bulgărelui de zăpadă” .
Un exemplu de scenariu posibil pentru un efect în cascadă poate fi probabilitatea
declanșării unui incendiu din cauza unui scurt circuit la un cablu electric provocat de un cutremur (Aubrecht et al., 2014). Percepția și înțelegerea posibilității de apariție
a unor efecte în cascadă este de mare importanță pentru activitățile de planificare și de răspuns, întrucât nepregătirea pentru o situație de criză poate pune în pericol persoanele și bunurile și poate anula orice strategie care a fost dezvoltată pentru un scenariu care a prevăzut un singur eveniment (de exemplu, doar un incendiu, doar o avarie electrică, doar un cutremur etc.). Modelarea efectelor în cascadă permite personalizarea succesiunii de evenimente, simularea unor combinații variate și vizu‑alizarea datelor pentru fiecare nod din lanțul de evenimente. Deși modelarea este un aspect mai degrabă de ordin tehnic, ea este foarte importantă pentru gestionarea factorului uman întrucât asigură pregătirea planului de răspuns, optimizarea resurse‑lor (materiale și umane), formarea specialiștilor și a persoanelor care urmează să intervină concret și furnizează suport în luarea deciziilor în situațiile de criză.
De obicei, scenariile de criză folosite în managementul dezastrelor nu pot fi ges ‑
tionate decât printr‑o cooperare organizațională și multinațională care implică profe‑sioniști în managementul crizei și agenții de protecție civilă. Managementul dezastrelor include în principal dezastrele naturale, atacurile teroriste și activitățile criminale care pot amenința infrastructurile critice (vezi ERCC, 2015; ERNCIP , 2015 și proiecte de cercetare precum PREDICT, 2015). Intervențiile vizează în principal anticiparea impactului și limitarea propagării sale la nivelul acestor infrastructuri care aparțin sectorului energetic (energie electrică, petrol și gaze) și sectorului transporturilor (cu toate modalitățile sale) (Comisia Europeană, 2008).
6.5. Reziliența
6.5.1. Vulnerabilitate și reziliență în situații de risc
Când apar situații de risc, societățile și membrii lor realizează dintr‑odată că trebuie să se confrunte cu sarcini care diferă considerabil de sarcinile pe care le întâlnesc în situații normale, în circumstanțe în care societățile funcționează normal. Cel puțin în etapele inițiale ale confruntării cu situațiile de risc, oamenii trebuie să facă față unor pierderi ale resurselor materiale, relaționale etc. (Paton, 2015). Cu toate acestea, ei au abilitatea de a reveni la nivelul anterior de funcționare sau de adaptare la conse‑cințele riscului. Mai mult decât atât, pentru unele persoane experiențele critice pot reprezenta un prilej pentru evoluție, transformare pozitivă, dezvoltare personală.
Rădăcinile conceptului de reziliență pot fi identificate în multe domenii, de la
inginerie la științe sociale. Acest lucru a contribuit la apariția diferitelor moduri de

ManageMentul riscului125
definire a conceptului. De exemplu, în științele inginerești reziliența indică abilitatea
unui sistem de a absorbi șocuri, de a evita depășirea unui prag și de a reveni la nive‑lul de funcționare anterior expunerii la situația de risc (Matyas și Pelling, 2015). În cazul unui pod rutier peste un fluviu, reziliența va depinde de nivelul maxim de fragilitate a anumitor părți componente ale podului la variate riscuri care pot fi cumulate (cutremur de pământ, deteriorări ale solului, inundație) (Gehl și D’ Ayala, 2015). La forțe exercitate sub un anumit prag (care pot fi precis calculate), compo‑nentele podului vor absorbi șocurile, după care vor reveni la forma inițială. De ase‑menea, analiza fragilității podului poate determina nivelurile de funcționalitate sau timpul de reparație necesar în cazul apariției unor avarii (Gehl și D’ Ayala, 2015).
Din perspectivă psihologică, reziliența implică mai mult decât capacitatea de
revenire la nivelul anterior de funcționare, în urma confruntării cu astfel de situații. Interpretările psihologice ale conceptului derivă în principal din studiile realizate în domeniul psihologiei dezvoltării, sănătății, expunerii la situații de risc în timp de război, terorism și expunerii la dezastre naturale. În acest context, rezistența tinde să fie asociată cu capacitatea unei persoane de eliminare sau diminuare a efectelor negative ale expunerii la situații care implică riscuri la adresa sănătății fizice sau psihice, precum și cu capacitatea de a face față cu succes experiențelor critice și de a evita traiectoriile negative asociate acestor riscuri (Reid și Botterill, 2013).
Trebuie înțeles faptul că reziliența nu implică opusul vulnerabilității, aceste con‑
cepte fiind diferite. Unii autori consideră vulnerabilitatea ca fiind complementară rezilienței (Miller et al., 2010). Sunt anumite caracteristici sau atribute care, în mod
simultan, pot amplifica gradul de vulnerabilitate al unei persoane în situații de risc, dar pot avea și o influență pozitivă asupra capacității sale de adaptare la aceste situ‑ații (Manyena, 2006). De exemplu, vârsta mai înaintată poate fi o sursă de vulnera‑bilitate, dar în același timp poate facilita adaptarea la diferite situații riscante ca urmare a experienței acumulate (Matyas și Pelling, 2015). Cea mai vulnerabilă per ‑
soană nu este doar cea predispusă impactului negativ al situațiilor de risc, ci și cea care este mai puțin capabilă să reducă riscul. Într‑o oarecare măsură, variabilitatea în ceea ce privește capacitatea de a rezista impactului evenimentelor riscante se dato‑rează caracteristicilor personale sau ale comunității, abilităților formate prin experi‑ență, dar și pregătirii anterioare de gestionare a acestor evenimente (de exemplu, Paton, Johnston, Mamula‑Seadon și Kenney, 2014).
Identificarea a ceea ce oamenii ar trebui să știe și să fie capabili să facă, la nivel
individual sau colectiv, pentru a se adapta consecințelor primare, secundare și terțiare care apar în timpul fazelor de răspuns și recuperare ale unui dezastru definesc rezi‑liența (Paton et al., 2014). Deși definițiile inițiale ale rezilienței erau orientate mai
mult spre rezultate, ulterior conceptul a fost definit și ca proces activ, dinamic, care pune accent pe procesul de luare a deciziilor în situații riscante. Înțelegerea rezilien‑ței ca rezultat conduce la o poziție mai degrabă pasivă, decât proactivă, de reducere a riscului (Manyena, 2006).

126
Psihologia riscului
6.5.2. Rezistență vs. reziliență
După producerea unei situații de risc, în timpul fazei de rezistență, sistemul rămâne
în același nivel al echilibrului. În cazul sistemelor fizice (vezi exemplul podului menționat mai sus), nivelul scăzut al fragilității (i.e. rezistența) asigură reziliența în cazul unor șocuri care, sub un anumit prag, sunt considerate acceptabile, iar peste acest prag condiționează gradul de avariere, precum și revenirea la nivelul anterior de funcționare. Unii autori consideră rezistența ca subcomponentă a conceptului de reziliență (Matyas și Pelling, 2015), în timp ce alții le consideră constructe opuse. Argumentul invocat de susținătorii ultimei poziții este acela că, spre deosebire de ecosisteme (i.e. sisteme naturale), persoanele au capacitatea de anticipare, reflecție și învățare critică (Folke, 2006). Astfel, în sens psihologic, reziliența implică nu doar revenire la nivelul anterior de funcționare, precum în științele inginerești, ci și îmbu‑nătățirea sănătății psihologice și a stării de bine, care implică o transformare în vederea unei mai bune calități a vieții. Ca urmare a acestui fapt, după trăirea unei experiențe de viață, este imposibil să revii la nivelul anterior trăirii experienței respective. Persoanele expuse situațiilor de risc trec printr‑un proces de adaptare la situațiile întâlnite (acumulând ceea ce numim în limbaj uzual „experiență de viață” și în psihologie „învățare experiențială”: cunoștințe și deprinderi) sau transformă experiența trăită într‑o oportunitate de dezvoltare personală. Transformarea implică mai mult decât adaptare; implică adaptare posteveniment care depășește nivelul de funcționare pre‑eveniment (Hernandez, Engstrom și Gangsei, 2010).
Modul în care caracteristicile situației de risc interacționează cu contextul social
este aproape imposibil de prezis (pentru un anumit eveniment), iar reziliența poate
fi definită doar în relație cu experiența individuală referitoare la evenimentele respec‑
tive (Gaillard, 2010). În plus, modul în care oamenii răspund sarcinilor și provocări‑
lor care apar în momentul în care trăim alte experiențe decât cele obișnuite (uneori
schimbări bruște și neașteptate ale condițiilor obișnuite de viață) depinde de cunoș ‑
tințele acumulate, abilitățile formate și relațiile stabilite. Unii oameni pot trăi schim‑
bări majore, semnificative fără a fi deloc afectați sau cu urmări minime. Recuperarea
lor va fi grăbită de faptul că au dezvoltat anumite abilități înainte de apariția eveni‑
mentului riscant .
6 .5 .3 . Adaptarea
Anumite situații au consecințe ireversibile, fapt care face imposibilă revenirea la nivelul anterior de funcționare. Prin urmare, este necesară adaptarea cognitivă și
emoțională la noile circumstanțe de viață, la noile realități cu care o persoană se
confruntă.
Copingul desemnează un ansamblu de mecanisme și conduite pe care o persoană
le interpune între ea și situația de risc, pentru a preveni trăirea unei simptomatologii
negative extreme, de lungă durată. Aceste mecanisme și conduite implică eforturi

ManageMentul riscului127
cognitive, emoționale și comportamentale realizate în vederea gestionării solicitărilor
externe și/sau interne care depășesc resursele personale (Lazarus și Folkman 1984). Oamenii utilizează strategii distincte de adaptare la diferite tipuri de situații de risc. În cadrul teoriei tranzacționale a lui Lazarus și Folkman (1984), copingul a fost divizat în două mari categorii: coping centrat pe probleme și coping centrat pe emo‑ții. Copingul centrat pe probleme implică încercări active de a diminua impactul situațiilor de risc, în timp ce copingul centrat pe emoții vizează reducerea sau con‑trolul disconfortului emoțional rezultat ca urmare a evenimentului produs. Se admite și existența unui stil de coping de evitare care implică tendința de a nega situația de risc și posibilele sale consecințe. Alți autori concep copingul într‑o manieră mult mai neomogenă, multifactorială. Acesta este și cazul unei alte abordări influente din cadrul literaturii de specialitate cu privire la coping, care îi aparține lui Carver, Scheier și Weintraub (1989). Printre strategiile de coping propuse de acești autori se numără copingul activ, planificarea acțiunilor, căutarea suportului social, neimplicarea com‑portamentală, neimplicarea mentală, reinterpretarea pozitivă, negarea situației sau acceptarea ei .
Strategiile active de coping, precum confruntarea activă cu problemele, planifica‑
rea situațiilor și a răspunsurilor la aceste situații, sunt de obicei declanșate dacă situațiile de risc sunt percepute ca fiind controlabile, în timp ce strategiile pasive de coping (de exemplu, negarea/neacceptarea situației) apar în cazul în care stimulii declanșatori sunt incontrolabili sau inevitabili. În contextul studierii situațiilor de risc, strategiile de coping activ sau cele centrate pe emoții (acceptarea, reevaluarea pozitivă) sunt asociate cu o mai bună adaptare la situații adverse, în timp ce strategiile de coping pasiv sunt cel mai adesea considerate a fi dezadaptative (Kirby, Shakespeare‑Finch și Palk, 201 1; Helgeson, Reynolds și Tomich, 2006). Mai mult decât atât, reevalua‑rea pozitivă, orientată spre utilizarea beneficiilor potențiale ale fiecărei situații, este considerată o condiție esențială nu doar pentru adaptarea la situații de risc, ci și pentru apariția unor transformări personale pozitive în urma confruntării cu astfel de situații (Sears, Stanton și Danoff‑Burg, 2003). În ceea ce privește copingul de evitare, studiile empirice arată că acesta poate fi protectiv pe termen scurt împotriva emoți‑ilor copleșitoare, însă în cele din urmă se dovedește a fi ineficient și poate împiedica recuperarea normală (Gersons și Olff, 2005; Boden, Bonn‑Miller, Vujanovic și Drescher, 2012).
În funcție de perspectiva temporală de apariție a unei situații de risc și de proba‑
bilitatea subiectivă de apariție a riscului, Schwarzer și Knoll (2003) au identificat patru tipuri de stiluri de coping. Aceste stiluri, care permit persoanelor să gestioneze situațiile de risc din trecut, dar și cele prezente sau viitoare, sunt reprezentate de copingul reactiv, anticipat, preventiv și copingul proactiv sau dinamic. Copingul reactiv poate fi definit ca un efort realizat pentru a gestiona un eveniment din trecut sau din prezent (de exemplu, un accident, pierderea locului de muncă). Acest stil de coping poate fi orientat către problemă, emoție sau relațiile sociale. Copingul anti‑cipat se folosește în situații în care evenimentul critic nu a survenit încă, dar este iminent și sigur. Copingul preventiv constă în anticiparea și pregătirea pentru eveni‑mentele excepționale din viață, fără legătură cu o situație de risc particulară, cu

128
Psihologia riscului
scopul de a diminua severitatea impactului. Astfel, dacă evenimentul va surveni,
consecințele ar fi mai puțin severe. Copingul proactiv implică eforturi pentru a valo‑rifica diferite oportunități și pentru dezvoltare personală, în vederea înfruntării situ‑ațiilor de risc viitoare. Observăm așadar că, din perspectiva lui Schwarzer și Knoll
(2003), strategiile de coping nu sunt utilizate doar cu scopul adaptării la diferite
situații de risc din prezent sau din trecut, ci pot juca și un important rol preventiv, de facilitare a adaptării la potențiale situații de risc viitoare.
6.5.4. Transformarea
Transformarea implică adaptarea la situații dificile prin îmbunătățirea și îmbogățirea
nivelului de funcționare existent anterior confruntării cu astfel de situații, precum și capacitatea de a păstra neafectată identitatea în ciuda amenințărilor provenite din
diverse circumstanțe de viață (Hernandez et al., 2010). Unii autori folosesc concep‑
tul de dezvoltare personală pentru a indica acest fenomen. Pentru a reuși nu doar să
se adapteze situațiilor de risc, ci și să le folosească în avantaj personal, o persoană trebuie să dețină capacitatea de a prelucra cognitiv experiențele de viață și de a învăța,
pe baza lor, moduri mai eficiente de raportare la evenimente viitoare. În acest fel,
persoanele respective ajung să‑și dezvolte noi abilități, precum și alte perspective asupra vieții (Tedeschi și Calhoun, 2004).
Transformarea sau dezvoltarea personală este considerată atât un rezultat stabil al
confruntării cu situații de risc (Tedeschi și Calhoun, 2004), cât și o strategie de
adaptare continuă, care se manifestă printr‑o funcționare autopercepută mai bună
(Affleck și Tennen, 1996). Considerată un rezultat al confruntării cu situații de risc, dezvoltarea personală denotă o schimbare pozitivă, benefică, semnificativă, de natură cognitivă și emoțională. Ea nu indică însă o dezvoltare a bunăstării și o reducere a
afectivității negative. Dezvoltarea ca strategie de adaptare continuă este conceptuali‑
zează ca un mijloc de reducere a consecințelor negative ale evenimentelor de risc și de a menține neschimbate aspecte ale identității personale, cum ar fi respectul de sine
și controlul perceput asupra propriei vieți, ceea ce conferă un sentiment de siguranță.
Așadar, etapa de transformare propune o nouă viziune asupra experiențelor critice de viață, prin care acestea sunt privite nu numai ca deficite și prilej de suferință, ci și ca precursoare potențiale ale dezvoltării personale.
6.6. Concluzie
Într‑un proces de management al riscului, pot fi identificate o serie de etape care
vizează definirea nivelului acceptabil de risc, evaluarea și analiza riscului, identifi‑carea acțiunilor specifice care pot reduce riscul la nivelul acceptabil, precum și
evaluarea costurilor și beneficiilor posibile acțiunilor de diminuare a riscurilor. Dintr‑o

ManageMentul riscului129
perspectivă temporală, managementul riscului include atât abordarea situațiilor de
risc cu scop preventiv, cât și strategii de intervenție în situații de risc și chiar strate‑
gii postintervenție. Astfel, managementul riscului permite analiza riscurilor curente
(cele existente la momentul prezent) și anticiparea riscurilor emergente (care vor
apărea în viitorul apropiat), precum și a celor viitoare (susceptibile să apară pe termen lung) .
Cu toate acestea, unele riscuri nu pot fi complet îndepărtate, iar o parte dintre ele
ajung să genereze evenimente nedorite. Planificarea intervențiilor în situații de criză,
prin modelări și simulare, îmbunătățesc înțelegerea noastră cu privire la efectele în
cascadă care apar în situații de criză. Această înțelegere poate preveni amplificarea
consecințelor ca urmare a unor incidente complexe. În acest scop sunt identificate
riscuri inițiatoare, dependențe și puncte‑cheie de decizie. Acestea sunt folosite în
modele care permit crearea de suport decizional, contribuind la reducerea daunelor
colaterale și a altor consecințe nefaste asociate cu evenimente de mari dimensiuni. În același timp, aspectele rezilienței joacă un rol important în faza de postintervenție, iar înțelegerea lor este crucială, deoarece facilitează nu doar atenuarea impactului
negativ al experiențelor critice, ci și valorificarea experiențelor trăite și transformarea
lor în oportunități pentru dezvoltare personală continuă.
Bibliografie
Affleck, G., & Tennen, H. (1996). Construing benefits from adversity: Adaptational signi‑
ficance and dispositional underpinnings . Journal of personality, 64(4), 899‑922.
Andersen, T.J., & Schrøder, P .W . (2010). Strategic risk management practice: How to deal
effectively with major corporate exposures. Cambridge: Cambridge University Press.
Aubrecht, C., Steinnocher, K., Havlik, D., Jähi, M., Piira, K., Yliaho, J., Cabal, A., Coulet,
C., Grisel, M., Polese, M., Zuccaro, G., Nardone, S., Garcia, A., Almeida, M., Rebeiro,
L.M., Kosonen, A., Rannat, K., Taveter, K., Jonat, F . (2014). Models documentation. CRISMA deliverable D45.2 www.crismaproject.eu (consultat în martie 2015).
Campbell, P .C., Korie, P .C., & Nnaji, F .C. (2014). Risk management assessment of Health
Maintenance Organisations participating in the National Health Insurance Scheme. Nigerian
Medical Journal: Journal of the Nigeria Medical Association, 55(5), 399 .
Carson, J.S. (2005). Introduction to modeling and simulation. WSC’05 Proceedings of the
37th Winter Simulation Conference. Orlando, FL, USA, December 2005 (pp. 16‑23).
Carver, C.S., Scheier, M.F ., & Weintraub, J.K. (1989). Assessing coping strategies: A the‑
oretically based approach. Journal of Personality and Social Psychology, 56(2), 267 .
CGSP (2013). L’évaluation socioéconomique des investissements publics (tome 1) . Commissariat
general à la stratégie et la prospective, septembre 2013.
Chenhall, R., & Morris, D. (1991). The effect of cognitive style and sponsorship bias on the
treatment of opportunity costs în resource allocation decisions. Accounting, Organizations
and Society, 16(1), 27‑46.
Cohen, L., & Swift, S. (1999). The spectrum of prevention: Developing a comprehensive
approach to injury prevention. Injury Prevention, 5(3), 203‑207.

130
Psihologia riscului
Cohen, L., Miller, T., Sheppard, M.A., Gordon, E., Toni, G., & Atna fou, R . (2003) . Bridging
the gap: Bridging together intentional and unintentional injury prevention efforts to improve
health and well being. Journal of Safety Research, 34, 473‑483.
Comisia Europeană (2008). Directiva 2008/1 14/CE a Cosiliului din 8 decembrie 2008 privind
identificarea și desemnarea infrastructurilor critice europene și evaluarea necesității de îmbu‑
nătățire a protecției acestora. http://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/PDF/?uri=
CELEX:32008L01 14&from=EN.
Commonwealth of Australia (2006). Introduction to Cost‑Benefits analysis and other alterna‑
tive evaluation methodologies. Department of finance and administration, January 2006.
http://www.ag.gov.au/cca.
Dolce, M., & Di Bucci, D. (2014). Risk management: Roles and responsibilities in the deci‑
sion‑making process. Geoethics: Ethical Challenges and Case Studies in Earth Sciences ,
21 1‑221.
ENISA (201 1). Enabling and managing end‑to‑end resilience. http://www.enisa.europa.eu/
activities/identity‑and‑trust/library/deliverables/e2eres.
ERA (2013) . Implementation guidance for CSIs, Annex I of directive 2004/49/EC as amended
by directive 2009/149/EC. Report ERA/GUI/09‑2013 v 2.3. European Railway Agency.
ERCC (2015). Emergency Response Coordination Centre. http://ec.europa.eu/echo/what/
civil‑protection/emergency‑response‑coordination‑centre‑ercc_en.
ERNCIP (2015). European Reference Network for Critical Infrastructure Protection. https://
erncip‑project.jrc.ec.europa.eu/.
Folke, C. (2006). Resilience: The emergence of a perspective for social‑ecological systems
analyses. Global environmental change, 16(3), 253‑267.
Freund, J., & Jones, J. (2014). Measuring and managing information risk: A F AIR approach .
Oxford, UK: Butterworth‑Heinemann.
Gaillard, J.C. (2010). Vulnerability, capacity and resilience: Perspectives for climate and
development policy. Journal of International Development, 22(2), 218‑232.
Gehl, P ., & D’ Ayala, D. (2015). Integrated Multi‑Hazard Framework for the Fragility Analysis
of Roadway Bridges. 12th International Conference on Applications of Statistics and
Probability in Civil Engineering, ICASP12 V ancouver, Canada, July 12‑15, 2015.
Gersons, B.P ., & Olff, M. (2005). Coping with the aftermath of trauma: NICE recommends
psychological therapy for post‑traumatic stress disorder. BMJ: British Medical Journal,
330(7499), 1038 .
Giardini, D. Woessner, J., Danciu, L., Crowley, H., Cotton, F ., Grünthal, G., Pinho, R.,
V alensise, G., Akkar, S., Arvidsson, R., Basili, R., Cameelbeeck, T., Campos‑Costa, A., Douglas, J., Demircioglu, M.B., Erdik, M., Fonseca, J., Glavatovic, B., Lindholm, C.,
Makropoulos, K., Meletti, C., Musson, R., Pitilakis, K., Sesetyan, K., Stromeyer, D.,
Stucchi, M., & Rovia, A. (2013). Seismic Hazard Harmonization in Europe (SHARE),
Online Data Resource, doi: 10.12686/SED‑00000001‑SHARE.
Grayson, G.B., Maycock, G., Groeger, J.A., Hammond, S.M., & Field, D.T. (2003). Risk,
hazard perception and perceived control. TRL Report TRL560. Crowthorne, UK: TRL Ltd .
Grötsch, V .M., Blome, C., & Schleper, M.C. (2013). Antecedents of proactive supply chain
risk management – A contingency theory perspective. International Journal of Production
Research, 51(10), 2842‑2867.
Helgeson, V .S., Reynolds, K.A., & Tomich, P .L. (2006). A meta‑analytic review of benefit
finding and growth. Journal of consulting and clinical psychology, 74(5), 797 .
Hensman, A., & Sadler‑Smith, E. (201 1). Intuitive decision making în banking and finance.
European Management Journal, 29(1), 51‑66.

ManageMentul riscului131
Hernandez, P ., Engstrom, D., & Gangsei, D. (2010). Exploring the impact of trauma on
therapists: Vicarious resilience and related concepts in training. Journal of Systemic
Therapies , 29(1), 67‑83.
Hubbard, D.W . (2009). The failure of risk management: Why it’s broken and how to fix it .
Hoboken, NJ: John Wiley and Sons.
Kirby, R., Shakespeare‑Finch, J., & Palk, G. (201 1). Adaptive and maladaptive coping stra‑
tegies predict posttrauma outcomes în ambulance personnel. Traumatology, 17(4), 25 .
Langenhan, M.K., Leka, S., & Jain, A. (2013). Psychosocial risks: Is risk management
strategic enough in business and policy making? Safety and Health at Work, 4(2), 87‑94.
Lazarus, R.S., & Folkman, S. (1984). Stress. Appraisal, and coping, 725 .
Leigh, B.C. (1999). Peril, chance, and adventure: Concepts of risk, alcohol use, and risky
behavior in young adults. Addiction, 94, 371‑383.
Lord, R.G., & Maher, K.J. (1990). Alternative information‑processing models and their
implications for theory, research, and practice. Academy of Management Review , 15(1),
9‑28.
Manyena, S.B. (2006). The concept of resilience revisited. Disasters , 30(4), 434‑450.
Marzocchi, W ., Garcia‑Aristizabal, A., Gasparini, P ., Mastellone, M.L., Di Ruocco, A.
(2012). Basic principles of multi‑risk assessment: A case study in Italy. Natural Hazards,
62(2), 551‑573.
Matyas, D., & Pelling, M. (2015). Positioning resilience for 2015: the role of resistance,
incremental adjustment and transformation in disaster risk management policy. Disasters,
39(s1), s1‑s18.
McLeroy, K.R., Bibeau, D., Steckler, A., & Glanz, K. (1988). An ecological perspective on
health promotion programs. Health Education Quarterly, 15, 351‑377.
Meunier, V . (2009). Analyse coût‑bénéfices: guide méthodologique. Cahiers de la Sécurité
Industrielle: Institute for an Industrial Safety Culture, Toulouse, France (ISSN 2100‑3874).
http://www.icsi‑eu.org/français/dev_cs/cahiers/.
Miller, F ., Osbahr, H., Boyd, E., Thomalla, F ., Bharwani, S., Ziervogel, G., (…) & Nelson,
D. (2010). Resilience and vulnerability: Complementary or conflicting concepts. Ecology
and Society, 15(3), 1 1 .
Paton, D. (2015). Risk, resilience, and readiness: Developing an all‑hazards perspective. În
S. Collins, M. Walsh & J.F . Shroder (Eds.), Hazards, Risks and, Disasters in Society (pp .
307‑322).
Paton, D., & McClure, J. (2013). Preparing for Disaster: Building household and community
capacity. Springfield, Illinois: Charles T. Thomas Publisher Ltd .
Paton, D., Johnston, D., Mamula‑Seadon, L., & Kenney, C.M. (2014). Recovery and deve‑
lopment: Perspectives from New Zealand and Australia. În Disaster and development (pp .
255‑272). Springer International Publishing.
PREDICT (2015). PREparing for the Domino effect în Crisis sitTuations. http://www.pre‑
dict‑project.eu/ (consultat în martie 2015).
Reid, R., & Botterill, L.C. (2013). The multiple meanings of „resilience”: An overview of
the literature. Australian Journal of Public Administration, 72(1), 31‑40.
Scholz, R.W ., Blumer, Y .B., & Brand, F .S. (2012). Risk, vulnerability, robustness, and resi‑
lience from a decision‑theoretic perspective. Journal of Risk Research, 15(3), 313‑330.
Schwarzer, R. & Knoll, N. (2003). Positive coping: Mastering demands and searching for
meaning. În S.J. Lopez & C.R. Snyder, Handbook of positive psychological assessment
(pp. 393‑409). Washington, DC: American Psychological Association.
Sears, S.R., Stanton, A.L., & Danoff‑Burg, S. (2003). The yellow brick road and the emerald
city: Benefit finding, positive reappraisal coping and posttraumatic growth in women with
early‑stage breast cancer. Health Psychology, 22(5), 487 .

132
Psihologia riscului
Sterling, L.S., & Taveter, K. (2009). The Art of Agent‑Oriented Modeling. Cambridge, MA,
USA: MIT Press.
Tedeschi, R.G., & Calhoun, L.G. (2004). Posttraumatic growth: Conceptual foundations and
empirical evidence . Psychological Inquiry, 15(1), 1‑18.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1992). Advances in prospect theory: Cumulative representa‑
tion of uncertainty. Journal of Risk and uncertainty, 5(4), 297‑323.
van der Pligt, J. (1996). Judgement and Decision Making. În R.G. Semin & K. Fiedler,
Applied Social Psychology (pp 30‑64).
Woods, P . (2013). Risk assessment and management approaches on mental health units. Journal
of Psychiatric and Mental Health Nursing, 20(9), 807‑813.
World Road Association (2012). State of the practice for cost‑effectiveness analysis (CEA),
cost‑benefit analysis (CBA) and resource allocation. Technical committee C2, safer road
operations .
Y ates, J.F . & Stone, E.R. (1992). The risk construct. În J.F . Y ates (Ed.), Risk‑taking behavi‑
our. Chichester, UK: John Wiley.

Capitolul 7
Evaluarea riscului infracțional: de la abordări
statice la mecanisme dinamice
George Visu‑Petra, Adrian Opre, Laura Visu‑Petra
Evaluarea riscului infracțional reprezintă demersul sistematic și riguros de a iden‑
tifica probabilitatea ca un individ să inițieze sau să recidiveze în comiterea unor
infracțiuni. În mod tradițional, acest proces presupunea identificarea și ponderarea riscului prezentat de o serie de variabile imuabile din contextul sociocultural, econo‑mic și psihologic al individului (de exemplu, mediul căruia îi aparține, sexul, istori‑
cul infracțional). Deși încă larg utilizate în practica judiciară sau clinică, validitatea
predictivă a metodelor structurate de predicție a riscului a fost recent pusă sub sem‑nul întrebării. Ca alternativă au fost dezvoltate o serie de instrumente focalizate pe interacțiunea dinamică a unor predictori modificabili ai riscului infracțional (de exemplu, atitudini și credințe despre comportamenul infracțional, consum de substanțe etc.), cu impact direct asupra metodelor de intervenție pentru reducerea acestei vul‑nerabilități.
Capitolul propune aprofundarea metodelor de analiză a factorilor etiologici și de
menținere a comportamentului infracțional. În aces sens, mai întai vom realiza o sinteză critică a instrumentelor tradiționale și a celor de ultimă generație utilizate în realizarea unor evaluări și predicții ale riscului de comportament infracțional și de recidivă. V om analiza, de asemenea, tipologia, valoarea informativă, dar și utilitatea markerilor biologici în predicția riscului pentru comportamente antisociale. Nu în ultimul rând, ne propunem reliefarea limitelor în predicția infracționalității și iden‑
tificarea considerentelor etice implicate în acest demers.
7.1. Clarificări conceptuale și metodologice
În ultimele decenii, în cadrul psihologiei judiciare s‑au dezvoltat metode și instrumente
de evaluare preponderent ca răspuns la diverse dimensiuni ale fenomenului infracțional.
Dintre acestea, evaluarea riscului infracțional a devenit o activitate tot mai frecventă

134
Psihologia riscului
pentru specialiștii cărora li se cerea (din partea instanțelor de judecată sau a altor
instituții de aplicare a legii) să evalueze riscul de comportament violent sau de reci‑divă violentă pe care anumiți indivizi îl reprezintă pentru societate. Așa cum sugerează Mills și colaboratorii săi (201 1), evaluarea riscului de violență se realizează la inter ‑
secția dintre interesele societății (siguranța publică) și ale persoanei evaluate (libertate și corectitudine).
Evaluarea riscului de violență a fost conceptualizată drept „procesul de colectare
de informații via interviu personal, testare psihologică/medicală, analiza dosarului sau a altor documente și contactarea altor surse de informații pentru a formula deci‑zii referitoare la gradul de risc prezent la o persoană și la cele mai apropiate, eficiente și proporționale metode de prevenție sau minimizare” (Wittington și Logan, 201 1, p. 295). Managementul riscului, în schimb, se referă la implementarea unei intervenții
și/sau monitorizarea unei persoane pentru a reduce sau elimina riscul ca aceasta să comită un anumit comportament, cum ar fi o infracțiune sau un act violent. Termenul „risc” în context judiciar este adesea utilizat cu o conotație negativă (riscul de com‑portament violent), însă nu trebuie uitat faptul că există întotdeauna „riscul” ca un infractor să nu recidiveze; este așadar un termen care a ajuns să conțină judecăți de valoare preponderent negative. Din acest motiv, unii autori preferă să definească riscul subliniind faptul că acel comportament vizat de evaluare poate fi pozitiv sau negativ (Towl și Crighton, 1996). O abordare simplificatoare este propusă de Ward și Beech (2015), care consideră că orice estimare a riscului este de fapt o predicție a repetiției într‑un context de incertitudine. De aceea, într‑o accepțiune psihometrică, factorii de risc ar putea fi reprezentați de „orice variabilă care corelează statistic cu infracționalitatea și o precedă temporal” (Monahan, 2014).
Contextele în care se efectuează evaluarea riscului în mediul judiciar sunt foarte
variate și diferă de la țară la țară. Ca demers practic, evaluarea riscului de violență se poate face pentru stabilirea cauțiunii sau a pedepsei, pentru eliberarea condiționată sau pentru stabilirea măsurii de supraveghere. Riscul de recidivă, riscul de utilizare de substanțe sau riscul de violență intrafamilială sunt alte exemple de contexte în care astfel de evaluări sunt necesare și se realizează frecvent. De asemenea, în domeniul sănătății mentale uneori este extrem de importantă o estimare a riscului de violență pentru pacienții cu diferite tulburări mentale propuși pentru a fi eliberați din institu‑țiile medicale, iar în ceea ce privește justiția juvenilă, adesea eliberarea, stabilirea pedepselor privative de libertate sau supravegherea sunt decizii care se bazează și pe diferite modalități de estimare a riscului. Un alt domeniu specific unde acest tip de evaluare este aplicat frecvent este cel al infractorilor sexuali, iar pentru această cate‑gorie au fost dezvoltate instrumente specifice de evaluare a probabilității de recidivă.
Prin sintagma evaluarea riscului de violență utilizată în acest capitol înțelegem
cele patru componente specificate de Mills, Kroner și Morgan (201 1, p. 1‑2): a) determinarea nivelului de risc al unui individ (estimarea riscului), b) identificarea factorilor de risc relevanți; c) identificarea strategiilor de management al riscului și analiza modalităților de reducere a acestui risc; și d) comunicarea informațiilor factorului decident .

Ev aluar Ea riscului infracțional135
7.2. Istoric
Burgess (1928) a publicat primul studiu sistematic referitor la evaluarea riscului de
violență realizat pe un număr de 3.000 de persoane eliberate condiționat din statul Illinois, SUA. Acest autor a combinat într‑o manieră simplă 21 de factori (cum ar fi natura infracțiunii, vârsta, vârsta mentală, numărul condamnărilor anterioare, perso‑nalitatea etc.) și a însumat pentru fiecare caz în parte factorii presupuși a favoriza recidiva și cei presupuși a favoriza neîncălcarea termenilor de eliberare condiționată. Astfel, într‑o conjunctură politică favorabilă (alegerea democraților la guvernare) au apărut primele metode structurate de prezicere a riscului care au început să fie utili‑zate concret în deciziile referitoare la eliberarea condiționată, numite inițial „metoda Burgess” . Așadar, evaluarea riscului (denumită la început și grad de periculozitate) a trecut de la aprecierile pur clinice la evaluarile statistice bazate pe probabilități (actuarial methods ), pentru ca recent aceste metode statistice să fie combinate cu
analiza factorilor de risc dinamici pentru managementul riscului și formularea moda‑
lităților de intervenție. Mills și colaboratorii săi (201 1) denumesc această paradigmă abordare statistică‑integrată ( integrated‑actuarial approach). Înainte de anii 1990,
evaluarea riscului de violență s‑a bazat în mare măsură pe aprecieri clinice nestruc‑turate, adică pe opinia expertă a clinicianului. În pofida expertizei implicite dobândite prin experiență, a devenit clar încă din anii 1970 că aprecierile clinice pot fi foarte subiective, distorsionate și cu rate de succes apropiate de nivelul șansei (Cocozza și Steadman, 1976) .
Începuturile erei moderne în evaluarea riscului de violență pot fi stabilite odată
cu publicarea de către John Monahan a monografiei Predicting violent behavior: An
assessment of clinical techniques , 1981). În această lucrare, autorul a comparat cer ‑
cetările apărute până la acea dată (cca 20 de studii) și a arătat că în fiecare dintre acestea abordarea statistică a fost superioară celei clinice; acesta este momentul care a declanșat o avalanșă de evaluări empirice referitoare la acest aspect.
Inițial în literatură s‑a vorbit despre evaluarea gradului de periculozitate (dange ‑
rousness ), însă s‑a renunțat la acest termen deoarece el părea să fie interpretat diho‑
tomic în contexte aplicate: pentru judecători, de exemplu, acet termen părea să însemne doar două lucruri, și anume sigur pentru comunitate sau periculos, fără grade intermediare. Evaluarea riscului însă va impune întotdeauna o serie de evaluări pro‑babilistice, deoarece riscul este o variabilă continuă, ce nu poate fi precizată exha‑ustiv datorită numărului foarte mare de factori ce nu pot fi controlați sau anticipați. Prentky și Burgess (2000) sugerează că utilizarea termenului „risc” este mai potrivită decât utilizarea termenului „periculozitate” deoarece a) riscul este mai ușor concep‑tualizat ca o variabilă continuă (nu una dihotomică); b) este mai ușor conceptualizat ca o probabilitate calculabilă; și c) riscul încorporează o mai mare varietate de comportamente .

136
Psihologia riscului
7 .3 . Controversa clinic‑statistic
Meehl (1954) a realizat o distincție importantă și influentă între două tipuri de moda‑
lități de evaluare a riscului: abordarea clinică și abordarea statistică ( actuarial) .
Aceasta nu este însă singura modalitate în care metodele de evaluare pot fi împărțite, Doren (2002) identificând de exemplu șase tipuri diferite: evaluarea clinică nestruc‑turată, evaluarea anamnestică, aprecierea clinică ghidată de cercetarea fundamentală,
evaluarea statistică, evaluarea statistică ajustată clinic și evaluarea profesională struc‑
turată. Însă în literatura de specialitate este cel mai frecvent utilizată distincția propusă
de Meehl ca prototip pentru controversa intensă încă între cele două mari tipuri de
abordări.
Urmărind o rafinare paradigmatică, Skeem și Monahan (201 1) au descris o abor ‑
dare care trece dincolo de distincția clinic‑statistic, arătând că instrumentele de
evaluare a riscului de fapt se pot organiza pe un continuum între cei doi poli. Aceasta deoarece în ultimii ani au fost dezvoltate o serie de instrumente care nu pot fi descrise
complet de nici una dintre aceste două abordări. Unele instrumente sunt complet
nestructurate (clinice), altele fiind complet structurate (statistice), în timp ce multe
metode de evaluare sunt parțial structurate, putând fi încadrate între cei doi poli.
În conformitate cu Skeem și Monahan (201 1), evaluarea riscului de violență poate
fi descrisă ca având patru componente: a) identificarea unor factori de risc valizi
empiric; b) determinarea unei metode de a măsura sau cota acești factori de risc; c) stabilirea unei proceduri de combinare a scorurilor factorilor de risc; și d) oferi‑rea unei estimări a riscului de violență. În funcție de aceste patru criterii, cei doi
autori au identificat cinci abordări care se bazează pe nici una, una sau mai multe
dintre acest criterii. Evaluarea riscului de violență pur clinică nu specifică reguli pentru nici unul dintre aceste criterii. Realizarea evaluării riscului prin raportare la o listă de factori de risc care s‑au dovedit a fi valizi empiric (comportament violent
anterior, vârsta etc.) se raportează la primul criteriu, dar nu oferă o modalitate de a
măsura acești factori. Webster și colaboratorii săi (1997) au dezvoltat instrumentul numit Historical‑Clinical‑Risk‑Management 20 (HCR‑20), care vizează două dintre
criterii, și anume identificarea și măsurarea factorilor de risc. Monahan și colabora‑
torii săi (2001) au dezvoltat Classification of Violence Risk (COVR), iar Andrews și
colaboratorii săi (2004) au dezvoltat Level of Service Inventory (LSI), ambele instru‑
mente acoperind trei dintre cele patru criterii amintite anterior . Cel mai cunoscut
instrument care conține toate cele patru componente este cel dezvoltat de Quinsey și colaboratorii săi (2006): Violence Risk Appraisal Guide – VRAG, care oferă și o
estimare statistică a riscului de violență.
Înainte de a trece însă la prezentarea principalelor abordări și a celor mai utilizate
instrumente în practica judiciară, poate fi utilă trecerea în revistă a pricipalilor factori
de risc pentru comportamentul violent identificați în literatura de specialitate. Au fost
identificați o serie de factori de risc asociați cu comportamentul violent (Roesch, Zapf și Hart, 2010), printre care se numără: comportamentul violent anterior, vârsta, instabilitatea în relații, instabilitatea locului de muncă, utilizarea de substanțe, prezența
unei tulburări mentale, psihopatie, neadaptarea familială sau școlară timpurie, prezența

Ev aluar Ea riscului infracțional137
unei tulburări de personalitate, încălcarea prevederilor eliberării condiționate, evada‑
rea sau tentativa de evadare, personalitate și atitudini negative, lipsa automonitorizării, instabilitatea comportamentală și afectivă, simptomatologia psihiatrică, neresponsi‑vitatea la tratament, lipsa unui plan de eliberare fezabil, accesul la victime, arme, droguri sau alcool, lipsa suportului sau a supervizării, noncomplianța cu medicația sau alt tip de tratament sau stresul. Recent, literatura a completat această enumerare cu o serie de factori protectivi (Thornton, 2013), din nou statici (inteligența, atașa‑
mentul securizant) sau dinamici (autocontrol ridicat, coping adaptativ). Pe baza acestor factori de risc (enumerarea de mai sus nu este exhaustivă) au fost dezvoltate o serie de instrumente de evaluare a riscului de violență, a riscului de violență domes‑tică sau a riscului infracțiunilor sexuale.
Abordarea clinică în predicția riscului de violență este o procedură clasic utilizată
de psihologii și medicii psihiatri. Această abordare a mai fost denumită și evaluare clinică nestructurată (unstructured clinical judgement) . Clinicianul parcurge cursuri de formare specializate, iar pe baza formării și experienței profesionale realizează evaluări care inițial au fost descrise ca fiind informale și subiective. În fapt, decizia se baza pe experiența, cunoștințele și expertiza clinică. Aceste decizii au o fidelitate interevaluatori scăzută, deoarece mai mulți evaluatori pot ajunge la decizii diferite pentru aceeași persoană evaluată. Evaluarea clinică nestructurată este idiografică
(pentru că se focalizează pe un anumit individ, nu pe un grup de indivizi) și calitativă
(deoarece se bazează pe aprecieri subiective). Factorii de risc luați în calcul variază în funcție de clinician, la fel cum variază și ponderea acordată acestora în funcție de experiența sau cunoștințele evaluatorului (Roesch, Zapf și Hart, 2010).
Predicția statistică (actuarial) implică „o procedură formală, algoritmică și obiec‑
tivă (de exemplu, o ecuație) de a ajunge la o decizie” (Groove și Meehl, 1996, p. 293). Metodele statistice se bazează pe o relație statistică între anumiți factori pre‑dictivi și probabilitatea comportamentului violent; aceste scheme sunt utilizate mecanic pentru a plasa individul într‑o anumită categorie de risc (Davis și Ogloff, 2008) . Este o abordare nomotetică, ceea ce înseamnă că metodele și factorii de risc sunt derivați din cercetări realizate asupra unor grupuri mari de subiecți, și cantitativă, ceea ce înseamnă că luarea unei deciziii se face prin metode statistice.
Predicțiile statistice referitoare la comportamentul violent se realizează de obicei
utilizând probabilități: „Această persoană prezintă un risc scăzut de comportament violent” sau „Există 20% șanse ca această persoană să se comporte violent” . O ast‑fel de modalitate de comunicare a riscului este privită apreciativ în literatura de specialitate deorece ajută la luarea unor decizii acurate și care pot fi bazate pe studii anterioare, ducând la un progres incremental al cunoașterii în domeniu.
Bonta (2000) a subliniat superioritatea evaluărilor cu metode statistice asupra celor
efectuate prin metode clinice pentru stabilirea riscului de violență în populațiile de infractori. Acest autor a arătat că evaluările statistice se bazează pe estimarea obiec‑tivă a riscului, deoarece evaluările se bazează pe predictori ancorați teoretic și valizi empiric măsurați cu instrumente standardizate, obiective și dinamice. În contrast, metoda clinică se axează pe decizia subiectivă influențată de educația, trainingul și experiența evaluatorului (Grove, Zald, Lebow, Snitz, și Nelson, 2000).

138
Psihologia riscului
Cu toate acestea, cercetările din ultimii 50 de ani au arătat că predicția statistică
a riscului este însă doar moderat mai acurată decât predicția clinică (Ægisdóttir et
al., 2006; Grove et al., 2000). Ægisdóttir și colaboratorii săi (2006) au concluzionat
în metaanaliza de referință în domeniu că evaluarea statistică a riscului de violență
este cu 17% mai acurată decât evaluarea clinică. Grove și colaboratorii săi (2000) sugerează de asemenea că superioritatea tehnicilor de predicție mecanică/statistică este constantă indiferent de contextul evaluării, tipul de evaluator, experiența evalu‑atorului sau tipul de date luate în calcul. Astfel, acești autori arată că metoda statis‑tică este în medie cu 10% mai acurată decât evaluarea clinică; domeniile analizate de acești autori au fost foarte variate: performanța academică, diagnostic psihiatric sau somatic, recidiva infracțională, succesul sau eșecul supravegherii condiționate, caracteristici de personalitate, detecția comportamentului simulant, rezultatul psiho‑terapiei, delincvența juvenilă sau satisfacția maritală, pentru a menționa doar câteva.
Grove și colaboratorii săi (2000) sintetizează principalele motive pentru care pre‑
dicțiile clinice sunt mai puțin eficiente decât cele statistice. Aceste motive vor fi redate în continuare deoarece considerăm că sunt foarte relevante pentru explicarea acestor rezultate care manifestă un pattern consistent încă de la jumătatea secolului trecut. Astfel, majoritatea acestor erori țin de specificul unor euristici cognitive implicate în decizia clinică. De exemplu, există erori logice sau factuale în aprecierile clinice (Kahnema et al., 1982; Garb, 1998), precum ignorarea incidenței reale a compor ‑
tamentului sau a fenomenului, ponderarea greșită a importanței indiciilor, ignorarea fenomenului de „regresie spre medie” sau evaluarea eronată a covarianței. Euristicile – cum ar fi reprezentativitatea (generalizare exagerată pe baza unor cazuri particulare) sau disponibilitatea (atribuirea de ponderi mai ridicate informațiilor mai activate) – interferează cu acuratețea decizională. Mai mult, lipsa unui feedback adecvat referi‑tor la acuratețea evaluărilor (Einhorn și Hogarth, 1978) nu permite schimbarea rutinelor decizionale defectuoase. Din acest punct de vedere, este important de menționat faptul că evaluările psihologilor cu experiență sunt doar marginal mai eficiente decât ale celor care abia au absolvit (Garb, 1998, 1989) .
Având în vedere că informațiile obținute prin metaanalizele realizate pe un număr
ridicat de seturi de date sugerează că predicția statistică a riscului de violență este (modest) superioară celei clinice, poate apărea întrebarea de ce mai există această dispută? Mai mult, metodele statistice, odată validate, sunt mult mai accesibile uti‑lizatorilor comparativ cu formularea unor opinii bazate pe expertiza câștigată în timp. Heilbrun, Douglas și Y asuhara (2009) sintetizează criticile aduse predicției statistice a riscului de violență care au fost invocate în formularea abordării profesionale struc‑turate. Acestea sunt: a) instrumentele statistice tind să ofere estimări ale riscului statice, inflexibile, ce nu permit modificarea acestui risc estimat pe baza unei inter ‑
venții, a tratamentului sau a unor circumstanțe care s‑au schimbat; b) tind să ofere estimări numerice precise ale riscului (de exemplu, 76%), fără a demonstra că aceste estimări pot fi validate pe noi eșantioane decât cele pentru care au fost dezvoltate inițial; c) tind să excludă factori de risc relevanți pentru tratament (nevoile crimino‑gene sau factorii de risc dinamici) care se pot dovedi utili pentru reducerea riscului, în pofida cercetărilor care sugerează că țintirea unor astfel de factori în intervenție

Ev aluar Ea riscului infracțional139
duce la scăderea riscului de recidivă; d) sunt relevante doar pentru aspectele legale
referitoare la predicție, însă mai puțin relevante pentru potențialul de schimbare al
factorilor de risc .
De asemenea, există și o serie de probleme specifice metodelor de evaluare sta‑
tistice, cum ar fi problematica multicolinearității, adică a faptului că adesea pot fi
identificate corelații puternice între dimensiunile evaluate ca predictori ai riscului.
Un exemplu elocvent al erorilor pe care le poate genera această metodologie a fost
propus de Kroner și colaboratorii săi (2005). Aceștia au decupat pe bilețele toți cei 101 itemi ai unui instrument cunoscut de evaluare statistică a riscului și i‑au pus într‑o ceașcă goală de cafea. Treisprezece itemi au fost selectați aleator și adăugați în dife‑
rite combinații predictorului încercări anterioare, fiind generate patru noi inventare
de predicție a riscului, care s‑au demonstrat a fi comparabile ca putere de predicție cu scala inițială – aceasta datorită problemei multicolinearității, adică a faptului că mulți dintre predictorii încorporați în metodele de predicție statistică a riscului sunt
în mare măsură superpozabili sau puternic asociați.
În pofida dezbaterilor aprinse din literatură, aboradrea statistică și evaluarea pro‑
fesională structurată au o validitate predictivă relativ comparabilă (Davis și Ogloff,
2008). O direcție emergentă care îmbină avantajele ambelor metode este EPS (eva‑
luarea profesională structurată). Această abordare este una bazată pe date empirice, ceea ce reprezintă o reacție la unele dintre criticile aduse atât predicției clinice, cât și celei statistice. EPS constă mai degrabă într‑o serie de repere sau linii directoare profesionale care ghidează evaluarea clinică. Davis și Ogloff (2008) arată că instru‑mentele elaborate în cadrul acestei paradigme conțin un număr de factori de risc
desprinși din literatura relevantă, iar clinicianul trebuie să îi coteze, urmând instruc‑
țiunile unui manual. Evaluarea profesională structurată poate fi văzută ca un com‑promis modern al îndelung dezbătutei controverse clinic‑statistic (Heilbrun, Douglas
și Y asuhara, 2009). Aboradrea statistică și EPS au o serie de elemente definitorii
similare, cum ar fi tipul de factori de risc utilizați în predicție, definițiile operaționale și regulile de codare sau modul în care aceste două metodologii au fost evaluate în literatura de specialitate .
7.4. Exemple de instrumente de evaluare a riscului
Instrumentele de evaluare statistică a gradului de risc au fost dezvoltate nomotetic,
însă sunt utilizate pentru a face predicții în cazuri singulare. Meehl (1973) atrage totuși atenția că există probleme serioase cu aplicarea de frecvențe cazurilor indivi‑duale. Oferim în cele ce urmează câteva exemple de instrumente care sunt implicate
în predicția riscului de violență în cazuri individuale pe baza datelor nomotetice,
obținute prin studii realizate pe grupuri mari de indivizi (Heilbrun, Douglas și Y asuhara, 2009). Menționăm că pe lângă aceste instrumente dezvoltate în alte contexte
culturale, există încercări preliminare de a dezvolta instrumente autohtone de predic‑ție a riscului de recidivă, precum Inventarul ERRI (Evaluarea Riscului de Recidivă

140
Psihologia riscului
Infracțională, Muranyi, 2012) sau Chestionarul de Evaluare a Riscului de Recidivă
(ERR – Săucan și Micle, 2013).
7.4.1. Instrumente care evaluează riscul general de violență
a) Ghidul de evaluare a riscului de violență (The Violence Risc Appraisal Guide –
VRAG, Harris et al., 1993; Quinsey et al ., 1998, 2006). Acest instrument conține
12 itemi și constituie un exemplu de predicție statistică pură a riscului de violență.
Fiecare variabilă a fost ponderată diferențiat în funcție de capacitatea acesteia de a
discrimina între reidiviștii violenți și nonrecidiviști. Prezentăm în tabelul 7.1 itemii VRAG și corelațiile dintre aceștia și recidiva violentă (după Quinsey et al., 2006):
Tabelul 7.1. Dimensiunile Ghidului de evaluare a riscului de violență (The Violence Risk
Appraisal Guide – VRAG, Harris et al ., 1993) și corelația lor cu recidivismul violent
Itemii VRAGCorelația cu recidivismul
violent
Separarea de oricare dintre părinții biologici până la vârsta de 16
ani .25
Inadaptare în școala primară .31
Istoric de probleme cu alcoolul .13
Statutul marital .18
Istoric infracțional pentru acte nonviolente .24
Nerespectarea condițiilor de eliberare condiționată sau suprave‑ghere (anterioare) .24
Vârsta la momentul infracțiunii ‑ .26
Vătămarea victimei (doar pentru infracțiunea curentă) ‑ .16
Victimă de sex feminin (pentru infracțiunea curentă) ‑ .1 1
Îndeplinește criteriile DSM pentru o tulburare de personalitate (oricare) .26
Îndeplinește criteriile DSM pentru schizofrenie ‑ .17
Scorul la Inventarul pentru Psihopatie Hare – Revizuit ( Hare
Psychopathy Checklist‑Revised – PCL‑R, Hare, 1991) .34
Pe lângă inventarierea acestor itemi, algoritmul de codare pentru acest instrument
îi ponderează diferit în funcție de informațiile oferite de fiecare dintre aceștia. Se
observă că cea mai puternică corelație pozitivă este între inventarul de psihopatie
PCL – R și recidivismul violent, aceasta explicând aprox. 10% din varianța totală a
recidivei violente. Trei dintre itemi (separarea de părinți înainte de 16 ani, inadapta‑rea în școala primară și PCL – R) se referă la traseul de dezvoltare, cinci itemi au
în vedere infracțiuni prezente sau trecute (vârsta, vătămarea victimei, problemele cu
alcoolul, sexul victimei și istoricul de infracțiuni nonviolente), iar alți patru itemi se referă la o tulburare de personalitate, schizofrenie, statut marital și nerespectarea
condițiilor de eliberare condiționată sau supraveghere. Pe baza scorului VRAG, per‑
soanele sunt încadrate în nouă categorii de risc de recidivism. Studiile au arătat că

Ev aluar Ea riscului infracțional141
acest instrument are o validitate predictivă bună (Harris et al., 2002; Rice și Harris,
1997; Loza et al., 2002; Loza și Dhaliwal, 1997). De asemenea, itemul PCL‑R
poate fi înlocuit cu Childhood and Adolescent Taxon Scale – CATS (Quinsey, Harris
et al., 2006) ceea ce rezultă și într‑o mai rapidă cotare a instrumentului, iar Quinsey
et al. (1998) au dezvoltat o variantă destinată evaluarii riscului de violență pentru populația de infractori sexuali denumită Sex Offender Risk Appraisal Guide (SORAG,
vezi descrierea mai jos).
b) Managementul riscului istorico‑clinic ( The Historical Clinical Risk Mangement –
HCR‑20, Webster et al., 1997). HCR–20 a fost dezvoltat în cadrul paradigmei
Evaluare Profesională Structurată (structured professional judgement), așadar nu este
un predictor pur statistic al violenței, ci oferă mai degrabă un cadru în care clinici‑
anul să realizeze evaluarea. Așa cum ne sugerează și denumirea sa, acest instrument conține 20 de itemi oragnizați în trei scale. Scala referitoară la istoric conține zece factori statici care formează fundamentul evaluării, scala clinică conține cinci factori
dinamici referitori la funcționarea curentă, iar scala de management al riscului con‑
ține cinci itemi dinamici referitori la ajustarea ulterioară și factori contextuali. Fiecare item este cotat pe o scală cu trei niveluri: 0 = nici o dovadă, 1 = dovezi posibile sau parțiale, 2 = dovezi clare.
HCR‑20 este destinat populațiilor caracterizate prin niveluri ridicate de violență
sau în care este foarte probabilă prezența tulburărilor de personalitate sau a altor tulburări mentale. Clinicianul va realiza un interviu semi‑structutrat, va analiza infor ‑
mațiile colaterale și va intervieva alte persoane relevante (ofițeri de probabțiune,
supraveghetori din penitenciar, psihologi, familie etc.) pentru ca informațiile să fie
verificate din mai multe surse .
Tabelul 7.2. Itemii Historical Clinical Risk Mangement – HCR‑20 (Webster et al ., 1997)
Istoric Clinic Managementul riscului
Comportament violent
anteriorLipsă de automonitorizare Planuri fără fezabilitate
Vârsta fragedă la primul incident violentAtitudini negative Expunerea la destabilizatori
Instabilitate în relațiiSimptome active ale unei tulburări mentale severeLipsa suportului personal
Dificultăți de angajare ImpulsivitateNoncompliant cu tentativele de remedire
Probleme legate de consumul de substanțeNeresponsiv la tratament Stresul
Tulburare mentală severă
PsihopatieInadaptare timpurie
Tulburare de personalitate
Eșec anterior în eliberarea
supravegheată

142
Psihologia riscului
Douglas, Y eomans, și Boer (2005) și Kroner și Mills (2001) au evaluat validitatea
predictivă a HCR – 20 pe populații de infractori, iar Douglas și Webster (1999) au
arătat că acest instrument are o validitate concurentă și un acord interevaluator bun.
c) The Level of Service Inventory – Revised – LSI‑R (Andrews și Bonta, 1995)
este un instrument statistic (deși conține și elemente de EPS prin alegerea logică a
itemilor) format din 54 de itemi care evaluează 10 domenii relevante pentru istoricul
infracțional și nevoile criminogene. Scopul principal al utilizării acestui instrument constă în prezicerea recidivei. Cu alte cuvinte, LSI‑R încearcă să prezică riscul de recidivă și să identifice nevoile criminogene ale persoanei evaluate. Majoritatea ite‑milor sunt măsurați într‑o manieră dinamică, iar aplicarea LSI‑R presupune realiza‑rea adițională a unui interviu structurat cu infractorul, precum și identificarea și
analiza informațiilor colaterale (poliție, instanță de judecată, probațiune penitenciar
etc.). Andrews (1982) și Andrews și Bonta (1995) au confirmat validitatea predictivă a LSI‑R, iar mai recent, Lowenkamp, Holsinger, and Latessa (2001) au arătat bune calități predictive pentru recidivă atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Gendreau, Goggin, și Smith (2002) au testat validitatea predictivă a acestui instrument și a PCL‑R pentru recidivismul general și violent și au arătat că ambele instrumente
funcționează la niveluri acceptabile, însă LSI‑R surclasează PCL‑R în cazul ambelor
tipuri de comportament. LSI‑R a fost dezvoltat în paradigma învățării sociale și de aceea evaluează domenii precum istoricul personal și interacțiunile cu ceilalți (Mills, Kroner și Morgan, 201 1).
Tabelul 7.3. Domeniile evaluate de Level of Service Inventory – Revised – LSI‑R (Andrews
și Bonta, 1995)
Domeniul evaluat Static Potențial dinamic
1. Istoric infracțional ¨
2. Studii/angajare ¨ ¨
3 . Financiar ¨
4. Familial/marital ¨ ¨
5. Domiciliu ¨
6 . Recreere ¨
7 . Cerc social ¨
8. Alcool/droguri ¨ ¨
9. Emoțional/personal ¨ ¨
10. Atitudini/orientare ¨
7.4.2. Instrumente care evaluează riscul de violență sexuală
The Sex Offender Risk Appraisal Guide – SORAG (Quinsey et al., 2006) a fost dez‑
voltat pentru e prezice violența sexuală și nonsexuală în rândul infractorilor sexuali.

Ev aluar Ea riscului infracțional143
Din acest punct de vedere, acest instrument este diferit de celelalte instrumente uti‑
lizate pe populațiile de infractori sexuali, deoarece acestea evaluează doar violența
sexuală, nu și violența în general. Așadar, scopul lui primar este acela de a prezice
comportamentul violent în rândul infractorilor sexuali (Mills, Kroner și Morgan, 201 1) .
SORAG conține 14 itemi care se suprapun considerabil cu VRAG – instrumentul
pe care s‑a bazat dezvoltarea lui (vezi tabelul 7.4).
Tabelul 7.4. Itemii Sex Offender Risk Appraisal Guide – SORAG (Quinsey et al ., 2006)
Itemii SORAG
1. A trăit împreună cu ambii părinți biologici până la vârsta de 16 ani
2. Inadaptare în școala primară
3. Istoric de probleme cu alcoolul
4 . Statutul marital
5. Istoric infracțional pentru acte nonviolente6. Istoric infracțional pentru acte violente
7. Condamnări anterioare pentru infracțiuni sexuale
8. Isorit de infracțiuni sexuale împotriva fetelor mai mici de 14 ani
9. Nerespectarea condițiilor de eliberare condiționată
10. Vârsta la momentul infracțiunii
1 1. Îndeplinește criteriile DSM pentru o tulburare de personalitate (oricare)
12. Îndeplinește criteriile DSM pentru schizofrenie
13. Preferințe sexuale deviante la testele falometrice
14. Psihopatie
Hanson și Thornton (2000) au combinat două scale statistice de predicție a reci‑
divismului sexual (Rapid Risk Assessment for Sex Offender Recidivism – RRASOR
și Structured Anchored Clinical Judgement – SACJ) pentru a dezvolta Static‑99 .
Instrumentul poate fi aplicat în cazul adulților care sunt acuzați sau au fost condam‑
nați pentru cel puțin o infracțiune sexuală împotriva unui copil sau a unui adult, dar
nu este potrivit pentru femei sau infractori sexuali minori. După cum sugerează și
denumirea, acest instrument surprinde doar factori statici predictivi pentru recidiva
infracțiunilor sexuale. Static‑99 a fost dezvoltat pe trei eșantioane de infractori sexu‑
ali canadieni și a fost apoi cros‑validat pe 563 de infractori sexuali din Marea Britanie (eliberați în 1979 și monitorizați timp de 16 ani). Instrumentul are o acuratețe pre‑
dictivă moderată pentru recidivismul sexual (r = 0,33, aria de sub curbă ROC =
0,71) și recidivismul violent (r = 0,32, aria de sub curbă ROC = 0,69). Itemii
Static‑99 sunt în număr de 10 (vezi tabelul 7.5) și fiecare este cotat cu 0 dacă este prezent și 1 dacă nu este prezent, cu excepția itemului referitor la infracțiunile sexu‑
ale anterioare, care poate fi cotat de la 0 la 3. Scorurile pot așadar să varieze între
0 și 12, iar clasificarea riscului se face în patru categorii: scăzut (scoruri de 0 și 1),
mediu‑scăzut (scoruri de 2 și 3), mediu‑ridicat (scoruri de 4 și 5) și ridicat (scoruri
de 6 sau mai mari). Rata recondamnărilor pe o perioadă de 15 ani pentru grupul de risc ridicat este de aproximativ 50%, pentru grupul cu risc ridicat este de 36%‑40%,

144
Psihologia riscului
pentru grupul cu risc mediu‑scăzut este de 19%‑26%, iar pentru grpul de risc scăzut
este de 7%‑13% (Craissati, 2004).
Tabelul 7.5. Itemii Static‑99
Victime bărbați Infracțiuni sexuale anterioare
Niciodată căsătorit Violență nonsexuală curentă
Infracțiuni sexuale fără contact Violență nonsexuală anterioară
Victime fără grade de rudenie 4+ condamnări anterioare
Victime necunoscute Vârsta între 18 și 24,9 ani
În anul 2002, acest instrument a fost revizuit, obținându‑se o variantă simplificată,
mai relevantă clinic și mai ușor de cotat. Selecția variabilelor pentru Static‑2002 a
avut în vedere maximizarea predicției recidivismului sexual. Douăzeci și două de
variabile individuale asociate cu recidiva sexuală au fost organizate în cinci arii. Acest instrument se bazează așadar pe factori statici, nu este adecvat pentru monitorizarea
schimbării și nu este foarte util pentru identificarea factorilor care trebuie abordați
într‑o strategie de management al riscului.
7.4.3. V aliditate predictivă comparată
Kroner și Mills (2001) au aplicat unui număr de 87 de infractori condamnați urmă‑toarele instrumente: Hare PCL‑R, LSI‑R, HCR‑20, VRAG și Formularul de Screening
pentru Stilul de Viață cu 14‑itemi (Lifestyle Screening Form, Walters, 1991). Au
măsurat ca variabile dependente recondamnările pentru acte violente sau nonviolente, revocarea eliberării condiționate și transgresiunile instituționale. Una dintre consclu‑
ziile autorilor s‑a referit la faptul că corelațiile acestor instrumente cu recidiva violentă
au fost destul de scăzute (între 0,1 1 și 0,19), însă nicun instrument nu s‑a detașat clar
de restul prin eficiența lui.
Într‑un alt studiu, un număr de 68 de infractori au fost monitorizați timp de doi
ani de la eliberarea din penitenciar. Acestora li s‑au aplicat, printre altele, LSI‑R, PCL‑R și VRAG, însă au completat și un chestionar de tipul self report (Loza et al .,
2000, Self‑Appraisal Questionnaire). Rezultatele au fost similare cu cele obținute în
studiul menționat anterior, asocierile dintre scorurile la acest instrumente și compor ‑
tamentele reale fiind modeste: corelațiile au fost cuprinse între 0,19 și 0,32 pentru recidiva violentă, între 0,44 și 0,59 pentru recidiva generală și între 0,45 și 0,59
pentru orice fel de transgresiune pe durata celor doi ani .
Cooke, Michie, și Ryan (2001) au evaluat, de asemenea, măsura în care trei instru‑
mente (PCL‑R, VRAG și HCR‑20) pot prezice comportamentul violent, urmărind timp de trei ani un eșantion de deținuți eliberați dintr‑o închisoare din Scoția. Rata de recon‑
damnări pentru infracțiuni violente a fost de 20% la doi ani și de 30% la trei ani, iar
rezultatele au arătat că toate cele trei instrumente au prezis comportamentul violent
cu o precizie comparabilă, însă autorii sugerează că HCR‑20 este instrumentul care

Ev aluar Ea riscului infracțional145
trebuie folosit prefențial deoarece acesta este singurul care nu doar prezice riscul, ci
oferă și informații despre cum se poate realiza managementul riscului.
Concluzii similare au fost obținute și referitor la instrumentele de predicție a
riscului de violență sexuală. Astfel, „deși validarea independentă a unor astfel de scale (RRASOR, Static‑99, SORAG, MnSOST‑R and RM 2000‑S) este limitată (stu‑diul lui Barbaree et al., 2001 fiind unul din puținele din literatură) și există variații în acuratețea raportată pentru diferite eșantioane, per total acestea se încadrează într‑o arie similară de acuratețe, cu indicatorii AUC (area uner the curve) aproximând 0,70. Înafară de simplitatea utilizării, nu par să existe multe motive care să recomande o scală sau alta” (Grubin, 2006, pp. 213‑214). Conform aceluiasi autor, VRAG/SORAG și RRASOR au doar corelații modeste cu indicatori obiectivi ai recidivismului infrac‑ționalității sexuale, (0,20 și 0,27.), iar Scala STATIC‑99 corelează cu recidiva de natură sexuală (0,33). Craig, Beech și Browne (2007) raportează că RRASOR core‑lează cu dimensiunea devianței sexuale din recidivismul infracționalității sexuale (Roberts et al.), în timp ce STATIC‑99 corelează cu dimensiunea violenței generale.
RRASOR a fost corelată cu prezența parafiliilor, dar nu și cu psihopatia, pe când STATIC‑99 corelează cu psihopatia, VRAG și cu tulburările de personalitate. Aceste rezultate sugerează că există avantaje în a folosi instrumente multiple pentru a evalua, în mod mai comprehensiv, riscul în rândul infractorilor.
Cu toate acestea, măsurile de evaluare a riscului pentru infracționalitate sexuală
nu s‑au ridicat întotdeauna la nivelul așteptărilor în ceea ce privește abilitatea de a face predicții precise în privința violenței sexuale viitoare (Hart, Laws, și Kropp, 2003). De fapt, utilizarea rigidă a măsurătorilor statistice nu reprezintă o practică deziderabilă (Craig, Browne, Hogue, și Stringer, 2004, p. 83). Dar, „având în vedere greutatea dovezilor care le sprijină, considerăm că uneltele statistice de evaluare a riscului ar trebui să fie un aspect major în evaluarea potențialului risc de recidivă… În acest moment, este dificil pentru evaluatori să justifice utilizarea exclusivă a opiniilor clinice, cu excepția cazurilor ce se situează înafara eșantionului de referință al măsu‑rătorilor statistice (de exemplu, predicția riscului de recidivă în rândul infractorilor sexuali adolescenți, de sex feminin)” (Hanson și Morton‑Bourgon, 2007, p. 16).
Putem concluziona că decizia de a folosi o anumită măsurătoare statistică nu este
una facilă, având în vedere că nici una nu s‑a dovedit a fi în mod clar mai acurată decât alte măsurători similare, existând și probleme frecvente de suprapunere a con‑ținuturilor evaluate de diferiți itemi din diverse scale. Kroner, Mills și Reddon (2005), spre exemplu, au arătat că itemi selectați aleator din 15 scale de risc, folosite frecvent, au prezis recidiva cu aceeași acuratețe a scalelor consacrate. Așa cum arată și rezul‑tatele din prezent, acuratețea relativă a măsurătorilor variază în funcție de studii și de context. Mai mult, măsurători diferite ale riscului nu corelează complet una cu cealaltă, unelte diferite oferă ierarhizări diferite pentru același infractor (Barbaree, Langton, și Peacock, 2006).

146
Psihologia riscului
7 .5 . Biopredicția riscului pentru comportamente antisociale
Acuratețea predicțiilor comportamentale este condiționată de o adâncire a nivelului
de analiză purtat asupra acestora. Eforturile, dar și rezultatele cercetărilor din ultimele decenii au demonstrat faptul că descifrarea comportamentului uman este tot mai
dificilă în absența unor analize complexe care să includă sondarea palierelor biologice.
De altfel este bine cunoscut astăzi faptul că proiectarea biochimică a organismului uman determină particularitățile fiziologice ale sistemului nervos, care în schimb predispun la patternuri de comportament relativ stabile, pe care noi le numim trăsă‑
turi. Lecturile biochimice au relevat rolul crucial al neurotransmițătorilor; aceștia
guvernează transmiterea impulsurilor nervoase prin căi neuronale specifice. Pe de altă parte, sinteza, eliberarea, degradarea catabolică, recaptarea și stocarea neuro‑transmițătorilor este controlată de enzime specifice. Pentru a estima activitatea unor sisteme neuromediatoare specific umane se recurge la estimarea metaboliților inactivi
ai neurotransmițătorilor, din lichidul cefalorahidian (LCR), sânge sau urină, imediat
după degradarea transmițătorului și înainte de eliminare. Aceste estimări sunt însă uneori imprecise deoarece sunt confundate cu rezultate ale activității din sistemul nervos periferic, care se suprapun cu cele realizate la nivel cortical (Zuckerman,
2002) .
Într‑un asemena demers factorul‑cheie l‑ar putea constitui o enzimă care contro‑
lează ratele de sinteză sau degradare ale neurotransmițătorilor. Având în vedere
complexitatea sistemelor de neuromediație, unii cercetători susțin că este inutil să se
studieze rolul lor în comportament. Cu toate a acestea, trebuie să reîntărim teza conform căreia în orice domeniu al științei este bine ca fenomenele să fie studiate la
toate nivelurile. Ignorarea acestei asumpții poate limita mult cunoasterea mecanisme‑
lor etiologice și de menținere a unor fenomene. În psihologie, de exemplu, deseori studiem comportamentul, fără o înțelegere corectă a proceselor cerebrale subiacente
implicate în acel comportament. În cele ce urmează, ne vom centra analiza asupra
rolului pe care îl poate juca în predeterminarea conduitei infracționale, genele și enzimele responsabile de degradarea neurotransmițătorilor. Focalizarea explicită va
fi asupra monoaminooxidazei (MAO).
Monoaminooxidaza (MAO) este o enzimă pe care o regasim în neuronii sistemelor
monoaminergice. Ea este responsabilă de controlul nivelurile de neurotransmițători
monoaminici pe care îi degradează imediat după recaptarea lor sau chiar în fanta
sinaptică. Monoaminele cerebrale care fac obiectul acestor degradări includ seroto‑
nina, noradrenalina, dopamina, dar și indoleamina. Au fost identificate doua subtipuri de MAO: MAO‑A și MAO‑B. Ambele se regăsesc în neuroni și celule neurogliale
(de exemplu, astroglia) cu precizarea că MAO‑A a putut fi identificată și la nivelul
ficatului, a tractului gastrointestinal, în placenta și plachetele sanguine (Shih, Chen și Ridd, 1999)
Efectele inhibitorilor MAO atât asupra nivelului MAO plachetar cu implicați
directe asupra nivelului cerebral de neurotransmițători, implicit exprimată compor ‑
tamental pledeazăpentru r elevanța MAO în elucidarea relațiilor creier‑comportament.
Demn de reținut este faptul că nivelurile de MAO sunt stabile și de încredere pe

Ev aluar Ea riscului infracțional147
perioade lungi de timp, ele se schimbă numai într‑o mică măsură, odată cu înaintarea
în vârstă. În schimb, nivelul neurotransmițătorilor catecolaminergici variază marcant în funcție de diverse stări emoționale pe care le trăiesc indivizii. Atât neurotransmi‑țătorii din creier, cât și cei din sistemul nervos periferic variază ca răspuns al orga‑nismului la stres. Nivelul acestora este apoi reglat prin intervenția biodegradantă a MAO care intervine asupra sistemelor monoaminergice, mai ales cele dopaminergice și serotoninergice. Asa se explică de ce MAO plachetar este relaționat cu o gamă largă de trăsături și comportamente fiziologice umane, precum și cu forme dezinhi‑bitive ale psihopatologiei. Astfel, niveluri scazute ale MAO sunt relaționate cu unele corelate comportamentale ale căutării de senzații și ale extraversiunii, incluzând: delincvența, consumul de alcool, tutun și consumul ilegal de droguri, experiențe sexuale intense și sociabilitatea la oameni. MAO scăzută este de asemenea corelată cu dominanța socială, sociabilitatea, și agresivitatea. Niveluri scăzute de MAO sunt asociate cu trei din cele cinci trăsături majore din modelul pentafactorial alternativ (Zuckerman, 1994): căutarea de senzații impulsivă, sociabilitatea și agresiune‑osti‑litatea .
Evoluțiile recente din domeniul biologiei și al neuroștințelor ne permit să identi‑
ficăm cu o acuratețe sporită anumite stări biologice ale organismului care sunt pre‑dictive pentru comportamentul uman în contexte specifice. Aceste repere biologice sunt cunoscute în literatura contemporană de specialitate sub denumirea de markeri biologici (engl. biomarkeri). Ei sunt de o larga varibilitate putând include: specifi‑cații ale ADN, nivele de mataboliți, nivele ale unor enzime proteice (de exemplu, MAO) etc. Având în vedere obiectivul asumat de noi în acest capitol, în continuare ne ve vom focaliza atentia asupra valorii informative a interacțiunii dintre MAO și contextele de dezvoltare, în vederea predicției comportamentului agresiv criminal.
Subscriind unor cerințe etice suntem de părere că asemenea utilizări ale MAO
trebuie să se distanțeze sensibil de perspectivele negative ale Mișcării Eugenetice fundamentate de lucrarea lui Cesare Lombroso – Omul criminal (1876). Distanțarea
trebuie să fie cu atât mai fermă dacă facem referire la formele diabolice pe care le‑a luat punerea în practică a principiilor eugenetice prin programele și acțiunile derulate în anumite state americane la sfârsitul secolului al XIX‑lea sau, dacă ne raportăm la apogeul acestora în actele naziste din al Doilea Război Mondial. Din fericire, per ‑
spectivele, teoriile și practicile moderne în această arie s‑au modificat sensibil. Spre exmplu acum se analizează în ce măsură diverse mutații genetice sau polimorfisme pot conduce la o creștere a probabilității ca anumite comportamente să se producă. Adică se estimează riscul ca anumite patternuri comportamentale să se manifeste în contexte specifce. Aceste posbilități de relaționare devin mult mai probabile dacă noi renunțăm la analize și interpretări simpliste schițate pe determinări genetice lineare și începem să regândim relaționările în termeni probabilistici. Altfel spus, să încercăm să analizăm mai degrabă diferite componente ale unor comportamente complexe indezirabile decât să continuăm să căutam gena criminalității. Mai mult, o înțelegere mai profundă a epigeniei (știința care studiază implicarea mediului în activarea sau reprimarea unor influențe genetice) vom consolida rolul contextului ambiental în geneza și menținerea comporamentelor complexe.

148
Psihologia riscului
În raport cu cele menționate mai sus, un domeniu care atrage atenția deopotrivă
a cercetătorilor și practicienilor îl constituie biopredicția comportamentului violent
(Baum și Savulescu, 2014). În capitolul lor intitulat „Biomarkeri comportamentali: la ce sunt ei de buni?”, cei doi autori, bazându‑se pe o atentă analiză a literaturii în domeniu, reușesc o sinteză actualizată a cercetărilor și mărturiilor privind utilizarea interacțiunii biomarkerilor biochimici cu mediul în formularea ecuaților de predicție a comportamentului infracțional.
În perioada modernă a acestor investigații, una dintre mărturiile cele mai citate o
reprezintă cazul unei familii olandeze (Brunner, 1993a; 1993b.). Pentru mai bine de 30 de ani, un număr mare de membri de sex masculin în descendență maternală ai acestei familii au manifestat comportamente agresive. Conduita agresivă a luat uneori forme extreme, precum exprimări emoționale violente, incendieri, tentative de viol, exibiționism etc. Brunner, psihologul care s‑a ocupat de analiza acestui caz, consemna la un moment dat faptul că „comportamentul agresiv (al acestor bărbați) era declan‑șat de furie, iar de cele mai multe ori magnitudinea lui era vizibil disproporționată în raport cu provocarea” . Spre exemplu, unul dintre membrii familiei a intenționat să treacă cu masina peste șeful lui doar pentru că acesta din urmă îi făcuse o observație privind calitatea joasă a prestației sale într‑o anumită activitate profesională (Brunner et al., 1993b). De reținut faptul că nici unul dintre membrii de sex feminin din această familie nu a manifestat comportamente de tip agresiv sau alte forme de conduită anormală. În plus, doar o jumătate dintre cei de sex masculin erau afectați. Mai mult chiar, cei cu comportamente normale nu își puteau explica conduita rudeniilor lor agresive și chiar se temeau de aceștia din urmă. Brunner a remarcat faptul că aceste comportamente agresive erau relativ slab relaționate cu contextul fizic, cel social sau intensitatea interacțiunilor sociale. Era ceva mai complex decât o simplă agresivitate. S‑a constatat, de asemenea, că acești bărbați cu manifestări agresive prezentau cu toții și un retard mental ușor (media IQ = 85), în condițile în care restul membrilor din familie se încadrau în limite normale din punctul de vedere al abilităților intelec‑tuale .
Investigațiile genetice care s‑au realizat sugerau o disfuncționalitate în regiunea
MAO a cromozomului X. Analizele biochimice ale urinei au demonstrat prezența în urina excretată de subiecții masculi afectați a unei cantități sensibil mai mari decât normalitatea fiziologică a moleculelor care în mod firesc ar fi trebuit să fie degradate de MAO și a unei cantități sensibil reduse de produși ce rezultă din procesele de degradare realizate de MAO. Aceste analize în fapt probează explicit o reducere a activității de degaradare ce revine MAO (Brunner, 1993b). Așa cum am mai menti‑onat MAO este responsabilă de degradarea neurotransmițătorilor monoaminici, în special a serotoninei. Apelând la tehnici moleculare, Brunner și colaboratorii săi (1993) au relevat că doar o singură nucleotidă din secvența genetică a MAOA a băr ‑
baților acestei familii olandeze a fost schimbată; această mutație a determinat o încheiere prematură a proteinei MAOA pe durata sintezei acesteia, afectând implicit funcționarea ei. Această modificare genetică a fost denumită Mutația fără sens .
Descoperirea a constituit prima mărturie empirică prin care s‑a dovedit legătura strânsă între perturbarea unei singure gene și comportamentul agresiv uman.

Ev aluar Ea riscului infracțional149
Întrucât studii anterioare au demonstrat că nivele scăzute ale produșilor de degra‑
dare a serotoninei identificate la nivelul lichidului cefalorahidian au fost corelate
pozitiv cu comportamentul violent (violența fără premeditare; Caccaro, 1989) s‑a ajuns la concluzia că această dereglare a procesului de degradare a serotoninei dia‑gnosticată la bărbații agresivi din familia olandeză poate fi avansată ca model expli‑cativ al comportamentului lor agresiv. În iunie 2005, o cercetare asupra MAO, care nu a fost publicată în jurnale științifice, realizată de către dr. Rod Lea și echipa sa, a fost prezentată oral în cadrul Conferinței de Biologie Moleculară și Evoluție des ‑
fășurate la Aucklan, în Noua Zeelandă. Echipa doctorului Lea a descoperit faptul că persoanele cu o versiune activitate‑joasă a genei (MAOA‑L) produc mai puțină enzimă (MAO) și au un nivel mai ridicat al comportamentului agesiv în comparație cu per ‑
soanele care dețin versiunea de activitate înaltă a aceleași gene (MAOA‑ H). Rezultatul fiind explicat prin nivele crescute de adrenalină și serotonină generate de nivelurile scăzute de MAO. Acest rezultat fost replicat de mai multe studii subsecvente. Dealtfel și studiile pe specii infraumane (șoareci) la care s‑a indus artificial o pieredere a proteinei MAOA, au dovedit o creștere a nivelului de serotonină și, implicit, o sporire a comportamentului agresiv (Buckholtz și Meyer‑Lindenberg, 2008). Specificitatea mutației MAOA în cazul familiei olandeze s‑a dovedit a fi relativ rară și ca urmare, cercetătorii au fost foarte reticenți în a o folosi ca biopredictor la nivelul populației generale .
Prima investigație sistematică privind ipoteza conform căreia MAO‑L corelează
cu comportamentul antisocial a fost realizată de către Caspi și colaboratorii săi în anul 2002. Ei au realizat un studiu longitudinal în care au urmărit de‑a lungul a mai bine de 20 de ani, începând de la vârste fragede până la vârsta de 26 de ani, un număr de 1.037 băieți. V ariabila externă analizată a constituit‑o comportamentul antisocial. În acest sens, ei au folosit diferite instrumente standard de evaluare. Rezultatele au demonstrat că nici MAOA‑L și nici MAOA‑H nu corelează singular cu conduita anti‑socială de la maturitate. În schimb, în cazul băieților ce au suferit maltratări în copilărie s‑a identificat o astfel de corelație cu actele antisociale de tip violent mani‑festate ulterior. Acest ultim rezultat nu a surprins pe nimeni, deoarece a mai fost demonstrat și anterior. Ceea ce a surprins însă a fost rezultatul obținut după ce copii maltratați au fost regrupați în funcție de variantele MAOA. Astfel, s‑a constatat că în cazul copiilor maltratați care prezentau versiunea MAOA‑L riscul unor comporta‑mente antiosciale succedente maltratării este sensibil mai mare decât în cazul copii‑lor maltratați dar care posedau versiunea MAOA‑H. Mai mult, cei cu MAOA‑H și maltratați nu au prezentat mai mult risc pentru conduita violentă decât cei nonmal‑tratați. Concluzia extrasă în urma acestui studiu a fost: maltratarea copiilor îi poate predispune pe aceștia la comportamente antisociale dacă și numai dacă ei posedă
versiunea MAOA‑L a genei. Dacă copii nu au fost maltratați, genotipul nu maiare nici un efect. Iată o dovadă, extem de limpede, a interacțiunii genă‑mediu cu expri‑mare explicită într‑un comportament particular. Replicările ulterioare (realizate de diferiți cercetători) ale studiului realizat de către Caspi (2002) au condus la rezultate contradictorii: unii au confirmat rezultatul, alții nu. Pentru a elucida aceste inadver ‑
tențe, două studii metaanalitice (Kim‑Cohen et al., 2006; Taylor și Kim‑Cohen,

150
Psihologia riscului
2007) au reunit datele dintr‑un număr mare de studii în vederea creșterii puterii
statistice. Rezultatele acestor demersuri metaanalitice au reconfirmat efectul interac‑țiunii dintre MAOA‑L și predispozițiile amorsate ambiental. Rezultatul este cu atât mai important cu cât alte studii privind interacțiunea gene‑mediu, derulate în vederea testării unor predicții comportamentale, au eșuat.
Posibile implicații eticeUna dintre asumpțiile regăsite în majoritatea programelor de prevenție‑intervenție
care ghidează activitatea majorității centrelor de asistentă socială a copiilor, consideră că maltratarea are efecte similare asupra tuturor copiilor, indiferent de specificațiile lor genetice. Rezultatele asupra MAOA expuse mai sus constituie o provocare la adresa acestei asumpții deoarece ele susțin că tratamentul agresiv aplicat copiilor predispune la comportamente antisociale doar dacă aceștia posedă versiunea MAOA‑L a genei. Implicit, aceasta reinterpretare conduce (într‑o inferență logică lineară) spre conclu‑zia că doar copii cu MAOA‑L ar trebui să fie protejați preferențial de tratamente educaționale sau experiențe necorespunzătoare. Ar fi o decizie și o practică discri‑minatorie și nonetică. Cu toate acestea, daca se dorește cu adevărat să se prevină dezvoltarea conduitelor antisociale de către copiii din asemenea centre, un lucru este cert: maltratarea lor trebuie să lipsească cu desăvârșire. O tratare sănătoasă a aces‑tor copii cu creerea a cât mai multe experiențe de confort și sigurantă, similare celor de care beneficiază copiii crescuți în familiile lor de origine diminuează sever pro‑babilitatea ca acești copii să dezvolte conduite inadecvate social (Baum și Savulescu, 2014; Raad și Appelbaum, 2015).
Desigur sunt multiple alte modalități pentru a soluționa diverse probleme sociale
fără a necesita o implicare a biomarkerilor. Cu toate acestea, nu poate fi eludat fap‑tul că o cunoaștere sporită a tipologiei și utilității biomarkerilor poate contribui substanțial la o optimizare morală a societății, și aceasta făcându‑se prin apelul la strategii, etic acceptate, de prevenție sau intervenție corectivă.
7.6. Dincolo de dihotomia statistic‑clinic: evaluarea dinamică
a riscului de violență
Una dintre limitele abordării bazate pe identificarea factorilor statici de risc este lipsa analizei dinamicii temporale a riscului, precum și dificultatea de a conceptualiza intervenții care să modifice direct acești factori. Pentru a fi eficienți în reducerea potențialului infracțional, cercetătorii și clinicienii trebuie să treacă dicolo de evalu‑area nivelului de bază al riscului (risk status , evaluat la nivel interindividual) spre
starea actuală, concretă de risc (risk state, variabilă la nivel intraindividual). Din păcate, motivația practică a instrumentelor dezvoltate pentru predicția riscului a fost adesea de a oferi o evaluare punctuală pentru un scop specific (de exemplu pentru eliberarea infractorilor), ceea ce a încurajat promovarea unor metode bazate pe predictori

Ev aluar Ea riscului infracțional151
statici, evaluați la un singur moment în timp. Încet, nevoile practice au trecut spre
partea de management zilnic al infractorilor, ceea ce a deschis calea spre analiza
factorilor dinamici, care predispun sau reduc riscul constatat la un moment dat și
asupra cărora se poate interveni (cel puțin teoretic) în mod direct. Conceptul dinamic
de stare actuală de risc reprezintă „propensiunea individualui de a se implica în acte
violente la un moment dat, în funcție de modificări biologice, psihologice sau sociale din viața sa” (Skeem și Mulvey, 2001). Aceste modificări sunt de fapt factorii dinamici de risc, caracterizați de următoarele atribute pentru a reprezenta factori cauzali:
– precedă și se relaționează cu comportamentul infracțional (adică sunt factori de risc);
– se modifică spontan sau prin intervenție (sunt factori dinamici);
– prezic modificări în rata comportamentului violent dacă sunt alterate (valoarea
cauzală).
La rândul lor, factorii dinamici cauzali pot fi subîmpărțiti (Hart, 2008) în raport
cu funcția lor în motivanți (care semnalează atractivitatea sau recompensa asociate
cu comportamentul violent), dezinhibanți (care reduc constrângerile sociale sau indi‑
viduale asupra comportamentului – de exemplu, consumul de alcool sau instabilitatea
emoțională) sau impedanți (care reduc complianța la programele de management a
riscului, de exemplu, ostilitatea față de autorități).
O distincție esențială cu care se operează în cazul factorilor dinamici de risc este
cea dintre factori stabili (de exemplu trăsături psihologice precum ostilitatea sau
impulsivitatea) care se modifică greu, gradual și factori acuți (de exemplu consumul
de substanțe), care se pot modifica rapid, la nivel de zile sau ore (Hanson și Harris,
2000). Perspectiva propusă este una plurifactorială, care accentuează interacțiunea
dintre factorii stabili și cei acuți pentru a accelera sau reduce comportamentul violent.
La nivel de impact asupra instrumentelor de evaluare a riscului, abordarea dinamică
presupune identificarea în cadrul instrumentelor de tip EPS de evaluare a riscului a acelor factori dinamici, modificabili, pe lângă cei statici. De exemplu, în cadrul
HCR‑20, 10 dintre factori sunt statici și 10 sunt potențiali dinamici – cinci referitori la starea prezentă la nivel mental sau clinic, cinci care reflectă factori situaționali de
risc. Pe lângă o simplă ajustare și analiză aprofundată a instrumentelor existente, au
fost dezvoltate în cadrul abordării dinamice a riscului o serie de instrumente specifice, care se administrează în mod repetat pe lângă instrumentele clasice pentru a moni‑
toriza evoluția factorilor de risc. Un exemplu ar fi Violence Risk Scale (VRS, Wong
și Gordon, 1999), instrument de tip EPS bazat pe un interviu și pe o trecere în revistă a evaluărilor pentru a produce un nivel de risc pretratament și ulterior unul posttra‑
tament, combinând șase factori statici (de exemplu, vârsta la prima infracțiune) și 20 dinamici (stil de viață violent, atitudini infracționale, suport comunitar). Scorurile
posttratament (și nu cele pretratament) au fost asociate cu recidivismul violent, de
aceea este considerat un exemplu bun de element pentru evaluarea stării actuale de risc (Douglas și Skeem, 2005).
Totuși, există foarte puține studii referitoare la valoarea predictivă a acestor eva‑
luări r epetate. Ca exemplu, Hanson și Harris (2000) au arătat la nivelul unui eșantion
de 400 de infractori sexuali că modificările în scoruri de furie și influențe sociale

152
Psihologia riscului
între două măsurători au contrbuit semnificativ la predicția recidivismului sexual pe
lângă factorii statici de risc. Există și mai puține studii care folosesc mai mult decât
două evaluări, exemple recente fiind studiile pe modificările intraindividuale la sco‑
rurile factorilor dinamici din HCR‑20 care prezic foarte bine comportamentul violent
(exemplu Michael et al., 2013). O contribuție importantă este adusă de un studiu
realizat de Wilson și colaboratorii săi (2013) care indică faptul că modificări la nive‑
lul factorilor dinamici de risc în cadrul a cinci evaluări succesive cu HCR‑20 și START
(Webster et al., 2009) prezic riscul de violență instituțională mai bine decât itemii
statici din aceste instrumente. Aceste studii au două implicații fundamentale: în
primul rând, evaluările factorilor de risc ar trebui repetate pentru a monitoriza pro‑
gresul pe parcursul tratamentului. În al doilea rând, cei care realizează managemen‑
tul riscului trebuie să conștientizeze că riscul în sine este o variabilă fluctuantă și
depinde de modificările altor factori care ar trebui incluși sistematic în procesul de
evaluare .
7.7. Concluzii și prefigurări
După cum sugerează capitolul de față, evaluarea riscului nu este o sarcină ușoară și cu toate progresele realizate până în prezent, acuratețea diferitelor metodologii este
departe de a fi perfectă. Însă, sistemul legal este unul în care deciziile trebuie luate,
iar discuțiile despre dificultatea evaluărilor nu își găsesc locul în domeniul aplicat.
Multe dintre întrebările adresate psihologilor vor cere explicit sau implicit estimarea
riscului de evenimente negative în contextul informațiilor limitate (Crighton, 2010). Evaluarea riscului nu se face având la bază informații complete, mai degrabă se rea‑
lizează pe baza informațiilor disponibile.
Mills și colaboratorii săi (201 1) subliniază diferențele dintre evaluarea clinică și
evaluarea riscului de violență. În cadrul evaluării clinice, terapeutul și clientul dezvoltă relația terapeutică (bazată pe empatie, congruență și acceptare necondiționată) și
lucrează împreună pentru rezolvarea unei probleme. În evaluarea riscului de violență
în context judiciar, este indicată focalizarea pe date (informații specifice relaționate
cu un potențial comportament violent), pentru a se evita subiectivitatea inerentă
judecății clinice. Evaluatorul este imparțial și nu raliază cu nici una dintre părțile
implicate în demersul legal, comunicând factorului de decizie concluziile sale indi‑
ferent care sunt acestea. Astfel, evaluarea riscului în context judiciar este diferită de
evaluarea clinică prin abordare, conținut și direcționare a intervenției.
Reflecție critică asupra metodelor dinamice de predicție a riscului: care e pasul
următor?
După cum am constatat până acum, multitudinea de factori incluși în demersul de
predicție a riscului infracțional variază pe o serie de dimensiuni, precum gradul de
modificabilitate (statici sau dinamici), durată (stabili sau acuți), nivel de analiză (de

Ev aluar Ea riscului infracțional153
exemplu nivel cognitiv – credințe și convingeri despre criminalitate; nivel subiectiv –
emoții negative, psihopatie, personalitate etc.; biomarkeri), formă (de risc sau de reziliență) și funcție (cauzală, de menținere sau contextuală). După cum rezultă și din sumarizarea prezentată de noi, se constată o trecere dinspre simpla cuantificare a unor aspecte statice, imuabile, spre identificarea și acțiunea la nivelul variabilelor dinamice de predicție a riscului.
Cu toate acestea, într‑un volum recent (2015) al revistei Psychology, Crime and
Law, cercetătorii Tony Ward și Anthony Beech sugerează că există încă foarte puține
studii care să aprofundeze legătura dintre structura factorilor dinamici de risc și eti‑ologia comportamentului infracțional. Ei semnalează discrepanța accentuată între calitatea și cantitatea studiilor focalizate pe dezvoltarea metodelor de evaluare a ris‑cului și insuficienta aprofundare a teoriei și mecanismelor propriu‑zise de generare a riscului. Printre cauzele identificate ar fi tocmai fundamentarea excesiv de empirică și practică a cercetărilor în domeniu, precum și slaba comunicare a persoanelor implicate în evaluarea riscului din diferite domenii. Autorii afirmă că „factorii dina‑mici de risc sunt mai degrabă clustere de simptome generate de mecanisme cauzale subsidiare, decât cauze propriu‑zise” (p. 101). Prin urmare, unii factori de risc isto‑rici sau statici precum „numărul de victime” se relaționează cu anumite trăsături sau proprietăți psihologice stabile care generează vulnerabilitate pentru infracțiunile de
natură sexuală (de exemplu, probleme de intimitate). Factorii dinamici acuți sunt reprezentați de contexte care favorizează manifestarea propriu‑zisă a acestor vulne‑rabilități latente, precum un context de respingere socială. Autorii subscriu alterna‑tivei propuse de Mann și colaboratorii săi (2010) de a trece dincolo de clasificarea unor factori ca fiind statici sau dinamici și propun sintagma: factori psihologici
relevanți ( meaningful psychological factors ), elemente stabile de vulnerabilitate indi‑
viduală care pot sau nu să se manifeste într‑o anumită perioadă/context. Ca exemplu, autorii enumeră factorii psihologici relevanți pentru abuzul sexual: preferințe sexuale pentru copii, congruență emoțională cu copiii, atitudini care susțin infracționalitatea și lipsa unor relații intime cu adulții. Pentru infracțiunile violente, un studiu autohton (Chereji, 201 1) identifică furia și evaluarea globală a sinelui, precum și depresia ca potențiale variabile psihologice relevante.
Astfel de variabile care au un rol cauzal demonstrat pot fi identificate și țintite
explicit în programele de tratament. Cu toate acestea, încă există o insuficientă fun‑damentare teoretică la nivelul mecanismelor cauzale care leagă acești factori și inter ‑
acțiunile dintre ei de declanșarea propriu‑zisă sau de abținerea de la conduita infracțională. Se sugerează deplasarea dinspre încercarea de a prezice pur și simplu comportamen‑tul infracțional înspre studiul clusterelor de simptome sau de probleme clinice care îl acompaniază, precedă și urmează. Acest lucru ar trebui bazat pe o distincție clară între aspectele simptomatice, descriptive ale factorilor dinamici de risc și cele cauzale.
Cum ar funcționa această abordare în predicția riscului de infracțiuni sexuale?
Un prim pas ar fi de a stabili o serie de probleme (similare simptomelor din psiho‑patologie) asociate frecvent cu cei care comit infracțiuni sexuale: gândire distorsio‑nată, dificultăți sociale, probleme de intimitate, probleme cu controlul dispoziției, dispoziție afectivă predominant negativă, gânduri sexuale inadecvate, abuz de substanțe

154
Psihologia riscului
și dificultăți în rezolvarea de probleme sau în stabilirea de scopuri. Aceasta ar fi o
listă descriptivă și din ea s‑ar putea extrage factorii psihologici relevanți (Mann et
al., 2000). Apoi, în pasul al doilea, aceste clustere de probleme ar fi relaționate cu factorii dinamici de risc. De exemplu, problemele de tip dispozitie afectivă negativă și abuz de substațe ar fi relaționate cu factorul dinamic de risc „deficite în autore‑glare” . Un al treilea pas ar fi analiza traiectoriei temporale a unui simptom, care va duce la identificarea de subgrupe de infractori. Unii dintre aceștia au un comportament sexual deviant timpuriu (încă înainte de adolescență), au excelente abilități de plani‑ficare și de execuție a infracțiunilor, în timp ce comportamentul sexual deviant al altora apare mult mai târziu și e caracterizat de insecuritate și dezorganizare. Așadar, după ce au fost realizați primii trei pași (descrierea simptomelor specifice, a traiectoriei temporale și identificarea subtipurilor) se poate trece la realizarea unui model explica‑tiv care va identifica elementele cu rol cauzal din lista factorilor dinamici de risc.
Bibliografie
Ægisdóttir, S., White, M.J., Spengler, P .M., Maugherman, A.S., Anderson, L.A., Cook,
R .S . et al. (2006). The meta‑analysis of clinical judgment project: Fifty‑six years of
accumulated research on clinical versus statistical prediction. The Counseling Psychologist,
34, 341‑382.
Andrews, D.A. (1982). The Level of Supervision Inventory (LSI): The first follow‑up. Toronto,
Ontario, Canada: Ontario Ministry of Correctional Services.
Andrews, D.A., & Bonta, J. (1995). LSI‑R: The Level of Service Inventory Revised. Toronto,
Ontario, Canada: Multi‑Health Systems, Inc
Andrews, D., Bonta, J., & Wormith, J. (2004). Manual for the level of service/case manage‑
ment inventory (LS/CMI). Toronto: MultiHealth Systems.
Barbaree, H.E., Langton, C.M., & Peacock, E.J. (2006). Different Actuarial Risk Measures
Produce Different Risk Rankings for Sexual Offenders. Sex Abuse, 18, 423‑440.
Barbaree, H.E., Seto, M.C., Langton, C.M., & Peacock, E.J. (2001) Evaluating the predic‑
tive accuracy of six risk assessment instruments for adult sex offenders. Criminal Justice
and Behavior, 28, 490‑521.
Baum, B. & Savulescu , J. ( 2014). Behavioral biomarkers: What are they good for? In I
Singh, WP Sinnott‑Armstrong, J. Savulescu. Bioprediction, biomarkers, and bad behavior: Scientific, legal, and ethical challenges. Oxford: Oxford Press.
Bonta, J. (2000, august). Offender assessment: General issues and considerations. Forum on
Corrections Research, 14‑18.
Brunner, H.G., Nelen, M.R., Breakefield, X.O., Ropers, H.H., & V an Oost, B.A. (1993a).
Abnormal behavior associated with a point mutation in the structural gene for monoamine oxidase A. Science, 262(5133), 578‑580. doi:10.1 126/science.821 1 186.
Brunner, H. G., Nelen, M.R., van Zandervoort, P., Abeling, N.G., van Gennip, A.H., Wolters,
E.C., Kuiper, M.A., Ropers, H.H., & van Oost, B.A. (1993b). X‑linked borderline men‑tal retardation with prominent behavioral disturbance: Phenotype, genetic localization, and evidence for disturbed monoamine metabolism . American Journal of Human Genetics, 52(6), 1032‑1039.

Ev aluar Ea riscului infracțional155
Buckholtz, J.W ., & Meyer‑Lindenberg, A. (2008). MAOA and the neurogenetic architecture
of human aggression. Trends in Neurosciences , 31(3), 120‑129
Burgess, E.W . (1928). Factors determining success or failure on parole. In A.A. Bruce, A.J.
Harno, E.W . Burgess, & J. Landesco (Eds.), The Workings of the Indeterminate Sentence
Law and the Parole System in Illinois (pp. 221‑234). Springfield: State Board of Parole.
Caspi, A., McCray, J., Moffitt, T.E., Mill, J., Martin, J., Craig, I.W ., Taylor, A., & Poulton,
R. (2002). Role of genotype in the cycle of violence in maltreated children. Science,
297(5582), 851‑854.
Coccaro, E .F . (1989) . Central serotonin and impulsive aggression . British Journal of Psychiatry
Supplement, 8, 52‑62.
Cocozza, J., & Steadman, H. (1976). The failure of psychiatric predictions of dangerousness:
Clear and convincing evidence . Rutgers Law Review , 29, 1084‑1 101.
Cooke, D., Michie, C., & Ryan, J. (2001). Evaluating risk for violence: A preliminary study
of the HCR‑20, PCL‑R and VRAG in a Scottish prison sample. Report prepared for the
Scottish Prison Service.
Craig, L.A., Beech, A.R. & Browne, K.D. (2007) The importance of cross‑validating actu‑
arial measures . Forensic Update, 90, 34‑39.
Craig, L.A., Browne, K.D., Hogue, T.E. & Stringer, I. (2004). New directions in assessing
risk for sexual offenders. In Macpherson, G., & Jones, L. (Eds.), Issues in Forensic
Psychology: Risk Assessment and Risk Management. Leicester: The British Psychological
Society, Division of Forensic Psychology.
Crassati, J. (2004). Managing high risk sex offenders in the community: A psychological
approach. Hove, UK: Brunner‑Routledge.
Crighton, D. (2010). Offender profiling. In G.J. Towl & D. Crighton (eds.), Forensic Psychology
(pp. 148‑159). Hoboken, NJ: Wiley Blackwell.
Davis, M.R., & Ogloff, J.R.P . (2008). Key considerations and problems in assessing risk for
violence. In D.V . Canter & R. Zukauskiene (Eds.), Psychology and law: Bridging the
gap. Aldershot, UK: Ashgate.
Doren, D.M. (2002). Evaluating sex offenders: A manual for civil commitment and beyond.
Londra: Sage.
Douglas, K.S., & Webster, C.D (1999). The HCR‑20 Violence Risk Assessment Scheme:
Concurrent validity in a sample of incarcerated offenders. Criminal Justice and Behavior ,
26, 3‑19.
Douglas, K., & Skeem, J. (2005). Violence risk assessment: Getting specific about being
dynamic. Psychology, Public Policy, & Law , 11, 347‑383.
Douglas, K., Y eomans, M., & Boer, D. (2005). Comparative validity analysis of multiple
measures of violence risk in a sample of criminal offenders . Criminal Justice and Behavior ,
32, 479‑510.
Einhorn, H.J., Hogarth, R.M. (1978). Confidence in judgment: Persistence of the illusion
of validity. Psychological Review , 85, 395‑416.
Garb, H.N. (1989). Clinical judgment, clinical training, and professional experience. Psychological
Bulletin, 105, 387‑396.
Garb, H .N . (1998) . Studying the clinician: Judgment research and psychological assessment .
Washington, DC: American Psychological Association.
Gendreau, P ., Goggin, C., & Smith, P . (2002). Is the PCL‑R really the „unparalleled” mea‑
sure of offender risk? A lesson in knowledge cumulation. Criminal Justice and Behavior ,
29(4), 397‑426.
Grove, W .M., & Meehl, P .E. (1996). Comparative efficiency of informal (subjective, impre‑
ssionistic) and formal (mechanical, algorithmic) prediction procedures: The clinical‑sta‑
tistical controversy. Psychology, Public Policy, and Law , 2, 293‑323.

156
Psihologia riscului
Grove, W .M., Zald, D.H., Lebow, S., Snitz, B.E., & Nelson, C . (2000) . Clinical versus
mechanical prediction: A meta‑analysis. Psychological Assessment, 12, 19‑30.
Grubin, D. (2006) Communicating risk to the Court. In M.R. Kebbel & G. Davies (Eds.),
Practical Psychology for Forensic Investigations and Prosecutions. Londra: Wiley.
Hanson, R.K. & Harris, A.R.J. (2000). Where should we intervene? Dynamic predictors of
sex offense recidivism. Criminal Justice and Behavior, 27, 6‑35.
Hanson, R.K., & Morton‑Bourgon, K. (2007). The accuracy of recidivism risk assessment for
sexual offenders: A meta‑analysis. (User Report No. 2007‑01). Ottawa: Public Safety and
Emergency Preparedness.
Hanson, R.K., & Thornton, D. (2000). Improving risk assessment for sex offenders: A
comparison of three actuarial scales. Law and Human Behavior , 24, 1 19‑136.
Hare, R . (1991) . The psychopathy checklist revised. Toronto: MultiHealth Systems.
Harris, G.T., Rice, M.E., & Cormier, C.A. (2002). Prospective replication of the Violence
Risk Appraisal Guide in predicting violent recidivism among forensic patients . Law and
Human Behavior , 26, 377‑394.
Harris, G.T., Rice, M.E., & Quinsey, V .L. (1993). Violent recidivism of mentally disordered
offenders: The development of a statistical prediction instrument. Criminal Justice and
Behavior, 20, 315‑335.
Hart, S.D., Kropp, P .R. & Laws, D.R. (2003). Risk for Sexual Violence Protocol (RSVP):
Structured professoinal guidelines for assessing risk of sexual violence. Burnaby, BC: The Mental Health, Law and Policy Institute, Simon Fraser University.
Hart, S.D., Webster, C.D., & Douglas, K.S. (2001). Risk management using the HCR‑20:
A general overview focusing on historical factors. In K.S. Douglas, C.D. Webster, S.D. Hart, D. Eaves, & J.R.P . Ogloff (Eds.), HCR‑20 violence risk management guide (pp .
27‑40). Burnaby, British Columbia, Canada: Simon Fraser University.
Hart, S.D. (2009). Evidence‑based assessment of risk for sexual violence. Chapman Journal
of Criminal Justice, 1, 143‑165.
Heilbrun, K., Douglas, K.S., & Y asuhara, K. (2009). Violence risk assessment: Core con‑
troversies. In J.K. Skeem, K.S. Douglas, & S.O. Lilienfeld (Eds.), Psychological science
in the courtroom: Consensus and controversy (pp. 333‑357). New Y ork: Guilford.
Kahneman, D., Slovic, P ., & Tversky, A. (Eds.) (1982). Judgment under uncertainty:
Heuristics and biases. New Y ork: Cambridge University Press.
Kroner, D., & Mills, J. (2001). The accuracy of five risk appraisal instruments in predicting
institutional misconduct and new convictions. Criminal Justice and Behavior, 28, 471‑489.
Kroner, D., Mills, J., & Reddon, J. (2005). A coffee can, factor analysis, and prediction of
antisocial behavior: The structure of criminal risk. International Journal of Law and
Psychiatry, 28, 360‑374.
Lombroso, C., Gibson, M., & Rafter, N.H. 2006. Criminal man [Uomo delinquente]. Durham,
NC, și Londra: Duke University Press.
Lowenkamp, C., Holsinger, A., & Latessa, E. (2001). Risk/need assessment: Offender clas‑
sification, and the role of child abuse. Criminal Justice and Behavior, 28, 543‑563.
Loza, W ., & Dhaliwal, G.K. (1997). Psychometric evaluation of the Risk Appraisal Guide (RAG):
A tool for assessing violent recidivism . Journal of Interpersonal Violence, 12, 779‑793.
Loza, W ., & Loza‑Fanous, A. (2000). Predictive validity of the Self‑Appraisal Questionnaire
(SAQ): A tool for assessing violent and nonviolent release failures. Journal of Interpersonal
Violence, 15, 1 183‑1 191.
Loza, W ., Villeneuve, D.B., & Loza‑Fanous, A. (2002). Predictive validity of the Violence
Risk Appraisal Guide: A tool for assessing violent offenders’ recidivism. International
Journal of Law and Psychiatry, 25, 85‑92.

Ev aluar Ea riscului infracțional157
Mann, R.E., Hanson, R.K., & Thornton, D. (2010). Assessing risk for sexual recidivism:
Some proposals on the nature of psychologically meaningful risk factors. Sexual Abuse:
A Journal of Research and Treatment, 22, 191‑217.
Meehl, P . (1954). Clinical versus statistical prediction: A theoretical analysis and a review
of the evidence. Minneapolis: University of Minnesota Press.
Meehl, P .E. (1973). Why I do not attend case conferences. In P .E. Meehl, Psychodiagnosis:
Collected papers. Minneapolis: The University of Minnesota Press.
Michel, S.F ., Riaz, M., Webster, C., Hart, S.D., Levander, S., Muller‑Isberner, R., Tiihonen,
J., Repo‑Tiihonen, E., Tuninger, E., & Hodgins, S. (2013). Using the HCR‑20 to predict
aggressive behavior among 23 webster & belisle men with schizophrenia living in the community: Accuracy of prediction, general and forensic settings, and dynamic risk fac‑
tors . International Journal of Forensic Mental Health, 12(1), 1‑13.
Mills, J.F ., Kroner, D.G., & Morgan, R.D. (201 1). Clinician’s guide to violence risk assess ‑
ment. New Y ork, NY: The Guilford Press.
Monahan, J. (1981). Predicting violent behavior: An assessment of clinical techniques. Beverly
Hills, CA: Sa ge .
Monahan, J. (2014). The inclusion of biological risk factors in violence risk assessments. In
I. Singh, W . Sinnott‑Armstrong & J. Săvulescu (Eds.), Bioprediction, biomarkers, and
bad behavior: Scientific, legal, and ethical challenges (pp. 57‑76). New Y ork, NY: Oxford
University Press.
Monahan, J., Steadman, H.J., Silver, E., Appelbaum, P .S., Robbins, P .C., Mulvey, E.P . et
al . (2001) . Rethinking risk assessment: The MacArthur Study of Mental Disorder and
Violence. Oxford: Oxford University Press.
Muranyi, D. (2012). Factori predictive ai recidivei inifracționale. Teză de doctorat, Universitatea
din București.
Prentky, R.A., & Burgess, A.W . (2000). Forensic management of sexual offenders. Perspectives
in sexuality. New Y ork: Kluwer Academic/Plenum.
Quinsey, V .L., Harris, G.T., Rice, M.E., & Cormier, C. (2006). Violent offenders: Appraising
and managing risk (ed. a II‑a). Washington, DC: American Psychological Association.
Quinsey, V ., Harris, G., Rice, M., & Cormier, C. (1998). Violent offenders: Appraising and
managing risk. Washington: American Psychological Association.
Raad, R., & Appelbaum, P .S. (2015). Impact of behavioral genetic evidence on the percepti‑
ons and dispositions of child abuse victims. Public Health Genomics , 18, 1 1‑19.
Rice M.E., & Harris, G.T. (1997). Cross validation and extension of the violence risk apprai‑
sal guide for child molesters and rapists. Law and Human Behaviour , 21, 231‑241.
Roesch, R., Zapf, P .A., & Hart, S.D. (2010). Forensic psychology and law. Hoboken, NJ:
Wiley.
Săucan, D.S., & Micle, M.I. (2013). Recidivă și probațiune. Studiu‑pilot pe persoane aflate
sub supravegherea Serviciului de Probațiune București. Revista de psihologie, 59, 275‑284.
Seto, M.C. (2005). Is more better? Combining Actuarial Risk Scales to predict recidivism
among adult sex offenders. Psychological Assessment, 17, 156‑167.
Shih, J.C., Chen, K., & Ridd, M.J. (.1999). Monoamine oxidase: From genes to behavior.
Annual Review Neuroscience, 22, 197‑217.
Skeem, J., & Monahan, J. (201 1). Current directions in violence risk assessment. Current
Directions in Psychological Science, 20, 38‑42.
Skeem, J., & Mulvey, E. (2001). Psychopathy and community violence among civil psychia‑
tric patients: Results from the MacArthur Violence Risk Assessment Study. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 69, 1‑23.

158
Psihologia riscului
Thornton, D. (2013). Implications for our developing understanding of risk and protective
factors in the treatment of adult male sex offenders. International Journal of Behavioural
Consultation and Therapy, 8(3‑4) .
Towl, G.J., & Crighton, D.A. (1996). The handbook of psychology for forensic practitioners.
Londra: Routledge Walters.
Ward, T., & Beech, A. (2015). Dynamic risk factors: A theoretical dead‑end? Psychology,
Crime & Law , 21, 100‑1 13.
Webster, C.D., Douglas, K.S., Eaves, D., & Hart, S.D. (1997). HCR‑20: Assessing Risk for
Violence, V ersion 2. Burnaby: Simon Fraser University.
Webster, C.D., Martin, M‑L., Brink, J., Nicholls, T.L., Desmarais, S.L. (2009). Manual for
the Short‑Term Assessment of Risk and Treatability (START) (V ersion 1.1). Port Coquitlam,
BC, Canada: British Columbia Mental Health and Addiction Services.
Whittington, R., & Logan, C. (201 1). Self‑harm and violence: Towards best practice in
managing risk in mental health services. Chichester: Wiley‑Blackwell.
Wilson, C.M., Desmarais, S.L., Nicholls, T.L., Hart, S.D., & Brink, J. (2013). Predictive
validity of dynamic factors: Assessing violence risk in forensic psychiatric inpatients. Law
and Human Behavior , 37, 377‑388.
Wong, S., & Gordon, A. (1999‑2003). The Violence Risk Scale. Retrieved from http://www.
psynergy.ca/.
Zuckerman, M. (1994a). Personality from top (traits) to bottom (genetics) with stops at each
level between. In J. Hettema & I.J. Deary (Eds.), Foundations of personality (pp. 73‑100). Dordrecht, Netherlands: Kluwer Academic.
Zuckerman, M.( 2002). Umori bune și rele: bazele biologice ale personalității și tulburărilor
sale . Noi tendințe în psihologia personalității. V ol I. Modele teoretice. Cluj‑Napoca:
ASCR .

Capitolul 8
Psihologia riscului și siguranța în trafic
Corneliu Havârneanu
8.1. Introducere
În capitolul 4 am arătat că percepția și asumatea riscului este diferită în funcție de
specificul domenilor de conținut în care se manifestă, dar și în funcție de particula‑ritățile specifice ale persoanei. Deciziile personale diferă în funcție de obiectivele și preocupările persoanei, cum ar fi sănătate/securitate (fumat, consum de alcool uti‑
lizarea centurii de siguranță), sociale (confruntarea cuiva cu membrii familiei sau cu
cei din grupul de muncă), deciziile etice (a copia la un examen, a trișa într‑o relație).
Atunci când ne referim la tafic este necesar să analizăm specificul relație cost‑bene‑ficiu în acest domeniu, relație care diferă semnificativ de alte domenii în care per ‑
soanele pot lua decizii riscante. Mai mult, consecințe comportamentului sunt foarte diferite din punct de vedere a gravității acestora, a persoanelor care pot fi afectate de aceste comportamente și de momentul apariției lor. De exemplu, dacă ne referim la riscurile din domeniul sănătății, datorate consumului de alcool, fumat, alimentație nesănătoasă, constatăm că aceste practici nu au efect imediat asupra stării de sănătate, ci se manifestă după o periodă mai mare de expunere, nu produce îmbolnăvirea altor persoane și există posibilitatea renunțării la aceste practici diminuându‑se în acest fel riscul de îmbonăvire. Consecințele comportamentului riscant în trafic sunt total dife‑rite. Producerea unui accident datorat deciiziilor ricanate poate provoca decesul sau invaliditatea permanentă atât a persoanei care manifestă acest tip de comportament, cât și a altor altor persoane (pasageri, pietoni etc.). Efectul este imediat și ireversibil, iar victimele sunt în multe cazuri persoane apropiate (soție, copii, rude, preiteni etc.). Mai mult, în cazul în care șoferul supravețuiește acesta rămâne traumatizat psihic pentru toată durata vieți și trebuie să trăiască cu ideea că distariția celor dragi s‑a produs din cauza lui. Cum va putea trăi oare o persoană marcată de o astfel de tra‑gedie? Iată de ce problema comportamentului riscant în trafic trebuie tratată distict pentru a explică comportamentul și a interveni în vederea creșterii siguranție rutiere. De altfel siguranță rutieră este considerată o problemă foarte importantă la nivel modial și la nivel declarativ în România. Cu toate acestea preocuparea pentu siguranța

160
Psihologia riscului
rutieră, materializată în strategii complexe de intervenție este negrijată, deși la nivel
declarativ sunt multe voci care susțin contrariul. În urma analizelor statistice se
raportează că numărul de accidente rutiere soldate cu un număr impresionant de
decese este în continuă creștere mai ales în rândul tinerilor a căror vârstă nu depășește
25 de ani și pentru care accidentul de circulație este principala cauză a deceselor
(Rhodesa și Pivik, 201 1). De asemenea, se preconizează că până în 2030, accidentele rutiere vor deveni a cincea cauză a deceselor la nivel mondial, indiferent de vârsta conducătorilor auto (Brown și Gould, 2012). În Europa, în fiecare an mor datorită accidentelor rutiere peste 90.000 de persoane și sunt rănite aproximativ 2 milioane. Deși tehnologia și urbanisnul au contribuit cu efecte remarcabile la creșterea sigu‑ranței rutiere se conatată că aceste realizări au o pondere de doar 15%‑20% în dimi‑nuarea accidentelor rutiere. Astfel, accidentele din trafic rămân principalul factor
cauzator de moarte în rândul tinerilor, iar factorul uman este principala cauză în cca
80%‑85% din accidentele fatale (Rothengatter și Huguenin, 2004).
În România statisticile evidențiază o situație foarte gravă. În 2010 au fost ucie pe
drumurile din Romania 2.377 de persoane. Aceasta echivaleaza cu o rată de 1 1,1 decese la 100.000 de persoane, care este mai mică decât în Muntenegru (15/100.000),
Ucraina (13,5/100.000), Grecia (12,2 /100.000), dar considerabil mai mare decât
liderii europeni, cum ar fi Suedia (3/100.000) și Marea Britanie (3,7/100.000), Germania și Danemarca (4,7/100.000), Franța (6,4/100.000), (OMS, 2013). Mai mult, pe lângă fatul că accidentele rutiere sunt numeroase, aceste sunt și grave. În România moare o persoană la trei accidente, în timp ce în Marea Britanie se înregis ‑
trează un deces la 93 de accidente rutiere, media în UE este de un deces la 40 de acidente .
Figura 8 .1 . Accidente rutiere poduse în Romania în perioada 2000‑2013 (date preluate de la
IGP)

Psihologia riscului și siguranța în trafic161
8 .2 . Operaționalizarea comportamentului ricant în trafic
În majoritatea studiilor se evidențiază relația dintre șofatul riscant și producerea
accidentelor rutiere, iar analiza literaturi ilustrază această legătură. Referitor la ope‑
raționalizarea comportamentului riscant în trafic există mai multe puncte de vedere.
Evans și Wasielewski (1982) au operaționalizat conducerea riscantă prin menținerea
unei distanțe față de vehiculul din față de minimum o secundă. Un interval mai mic
de o secundă este considerat comportament riscant. Iversen (2004) a constatat că au un comportament riscat în trafic persoanele care au fost implicate în cel puțin un
accident de mașină în ultimul an, au circulat cu viteză excesivă, au condus sub influ‑
ența alcoolului sau obosiți, au neglijat utilizarea centurii de siguranță de‑a lungul acestei perioade. Majoritatea cercetătorilor asociază comportamentul riscant de con‑
ducere cu acel comportament prin care se determină o mai mare probabilitatea de a
fi implicat într‑un accident. Comportamentele de conducere cu risc ridicat sunt
numeroase și deseori interdependente. Cel mai frecvent sunt evitențiate partu com‑
portamente cu risc major: excesul de viteză, conducerea sub influența alcoolului și drogurilor, neutilizarea centurii de siguranță și a dispozitivelor de siguranță pentru
copii, trecerea pe culoarea roșie a semaforului sau nerespectarea semnalelor de oprire.
Unii autori adaugă și alte manifestări comporamentale pe care le consideră asociate cu riscul de preducere a unor accidente: distragerea și lipsa de concentrare atenției,
oboseala, conducerea agresivă, stresul, anxietatea și furia, comportamente riscante
legate de locul de muncă.
a) Se consideră că viteza este este un factor care contribuie substanțial la produ‑
cerea accidentelor rutiere. S‑a constatat că viteza explică în jur de 10% din număru‑
lui total de accidentele și în jur de 30% din numărul de accidente mortale. Atât viteză
excesivă (depășirea limitei de viteză admisă), cât și viteza neadecvată condițiilor din trafic (viteză mai mare decât permit condițiile existente) sunt factori importanți ai cauzalității accidentelor. În Romania în perioada 2000‑2013 dintr‑un total de 1 12.804 accidente produse, 22.936 dintre ele (20,33%) au avut loc din cauza vitezei. Viteza
are în general are un efect negativ asupra mediului prin creșterea nivelului de poluare,
dar și un efect pozitiv prin micșorarea timpului de deplasare. Efectele negative sunt greu de observat de conducătorii auto, însă aceștia observă în special efectele pozitive. În ciuda faptului că majoritate a conducătorilor auto depășesc limita de viteză, totuși
viteza excesivă, (depășirea cu peste 20 km/h a limitei de viteză admisă), se constată
doar la aproximativ 15% dintre șoferi. Din cauza vitezei cresc atât frecvența produ‑cerii accidentelor (V ernon, Cook, Peterson și Dean, 2004; Wagenaar, Streff și Schultz, 1990), cât și severitatea accidentelor rutiere (Moore, Dolinis și Woodward,
1995). O creștere medie a vitezei de 1 km/h a fost asociată unui risc mai mare cu
3% de implicare într‑un accident care presupune un prejudiciu și un risc mai mare cu 4‑5% de implicare într‑un accident rutier fatal . În plus, Blows, Ameratunga, Ivers, Lo și Norton (2005a) au constatat că șoferii care au raportat niveluri mai ridicate ale
excesului de viteză și participarea la curse în ultimul an au de patru ori mai multe
șanse de a fi răniți într‑un accident de mașină. Dovezile sugerează că șofatul cu mare

162
Psihologia riscului
viteză determină scăderea controlul asupra vehiculului în timpul conducerii (Endo,
Ukawa, Sanada și Kitagawa, 1999).
b) Șofatul după ce s‑a consumat alcool influențează negativ comportamentul mai
ales prin scăderea nivelului de concentrare a atenției, scăderea timpului de reacție și distorsionarea capacității de luare a deciziilor. Aproximativ 25% din totalul deceselor rutiere din Europa sunt legate consumul de alcool, în timp ce doar aproximativ 1% din totalul de kilometri parcurși în Europa au la volan conducătorii auto cu o con‑centrație alcoolică de 0,5 g/l. Pe măsură ce concentrația de alcool în sânge crește, crește și probabilitatea producerii unui aaccident. Comparativ cu un conducător auto care nu a consumat alcool, posibilitatea unui conducător auto cu o concentrație alco‑olică de 0,8 g/l de a produce un accident este de 2,7 ori mai mare. Atunci când un conducător auto are o concentrație alcoolică de 1,5 g/l probabilitatea producerii unui accident este de 22 de ori mai mare. O dată cu creșterea probabiității de producere a unui accident crește și severitatea acestuia. La o concentrație alcoolică de 1,5 g/l probabilitatea de a produce un accident mortal este de aproximativ 200 de ori mai mare comparativ cu șoferii care nu au consumat alcool. Se estimează că noaptea un conducător auto din zece a condus băut și între 2% și 3% au avut o concentrație alcoolică peste limita legală. Aproximativ 2/3 dintre șoferii care au băut și sunt implicați într‑un accident fatal sau grav au o concentrație de 160 mg% sau mai mult. Se estimează că un conducător auto care este prins conducând sub influenta alcoolu‑lui s‑a angajat în conducere băut de cel puțin 200 de ori înainte. Alcoolul este asociat cu 40% dintre decese și 20% dintre leziuni grave. În jur de 25% dintre conducătorii auto afirmă că au condus după au băut, cel puțin ocazional (TIRF , 1997).
În perioada 2000‑2013, în România conducerea sub influența alcoolului a contri‑
buit decesul a 549 persoane din totalul de 33.825 de accidentele fatale ceea ce reprezintă 1,63%, iar din totalul accidentelor cauzate de conducerea sub influența alcoolului (1.1 10 accidente), 49,45% sunt fatale.
c) Evitarea utilizării centurii de siguranță și a dispozitivelor de siguranță pentru
copii în timpul deplasării deși nu provoacă în mod direct accidente duce la o creștere a riscului de acident pentru sofer și pasagerii din autovehicul. Aproximativ 90% dintre șoferi și pasageri utilizează centura de siguranță. Cu toate acestea 40% dintre cei 10% care nu folosesc centura de siguranță decedează în accidente ruriere (Gutoskie, 1999). Cercetările au arătat că utilizarea centurii este o măsură eficientă de prevenire a prejudiciului în cazul unui accident rutier (Blows, Ivers, Connor, Ameratunga, Woodward și Norton, 2005b, Ball, Kirkpatrick și Brenneman, 2005, Iversen, 2004.
d) Trecerea pe culoarea roșie a semaforului sau nerespectarea semnalelor de oprire.
Conform unor statistici recente, aproximativ 7% din decese și 8% din leziunile grave au loc la intersecții semaforizate sau dirijate prin indicatoare. Nerespetarea culorii semaforului sau a altor semnale de oprire, reprezintă aproximativ 18% din toate încălcările de trafic raportate de poliție.
e) Conducerea în stare de oboseală contribuie substanțial la producerea acciden‑
telor .
Oboseala poate rezulta din privarea de somn și determină o scădere a vigilenței
și diminuarea capacității decizionale, o diminuare a concentrării și scăderea timpilor

Psihologia riscului și siguranța în trafic163
de reacție. De asemenea, prelungirea duratei de conducere peste limita potențialului
propriu are impact asupra resurselor atenționale și cognitive de conducere. De fapt, cercetările au arătat că efectele oboselii sunt la fel de dăunătoare pentru performanță ca și cele datorate consumului de alcool (Arnedt, Wilde, Munt și MacLean, 2001). O persoană care conduce după ce a fost treaz timp de 17 ore are un risc de a produce un accident echivalent cu cel datorat unei concentrații de 0,05 alcool în sânge (ERSO, 2013). Cu toate acestea, constatăm preocuparea autorităților pentru depistarea con‑ducătorilor auto care consumă alcool și sancționarea acestora, dar se neglijează uti‑lizarea unor mijloace pentru depistarea stării de oboseală și sancționarea șofatului în stare de oboseală. Deși sistemul de avertizare a oboselii (Fatigue Warning Systems) este realizat, acesta nu a fost încă impus obligatoriu în echiparea noilor autovehicu‑lelor. La șoferii tineri conducerea în stare de oboseală este destul de comună din cauza stilului de viața. Adolescenții au nevoie de mai mult somn decât adulții, iar oboseala afectează mai mult tineri decât adulții. Majoritatea șoferilor profesioniști care lucrează în schimburi conduc obosiți în mod frecvent datorită unor factori legați de muncă. În afara acestor factorilor generali, timpul prelungit de conducere poate crește oboseala șoferului, mai ales atunci când șoferii nu iau pauze suficiente.
f) Distragerea și lipsa de concentrare atenției, sunt critice pentru siguranța rutieră.
Există tot mai multe dovezi că distragerea atenției conducătorului auto și lipsa de concentrare a atenției sunt factori majori care contribuie la producerea accidentelor. Dovezile sugerează că distragerea atenției conducătorului auto și lipsa de concentrare sunt chiar mai periculoase decât consumul de droguri sau alcool (Klauer et al., 2006) .
Încărcarea cognitivă (work load) datorată conversațiilor cu pasageri din mașină, convorbirile telefonice, conținutul informațiilor primite, alți factori distractori din exterior afectează concentrarea atenției spre alte aspecte cosidrate importante într‑un anumit context situalional.
g) Conducerea agresivă. În majoritatea studiilor în care se analizează agresivitatea
în trafic comportamentele conducerii agresive sunt definite ca : depășirea limitei de viteză permisă sau conducere prea rapidă pentru condițiile de drum, frecvență exce‑sivă de schimbare a benzii de rulare fără un motiv rezonabil, depășire necorespun‑zătoare (nu se semnalizează intenția folosind un culoar de urgență pentru a trece în față, sau taie calea altei mașini), conducere foarte aproape în spatele unui alt auto‑turism. Observăm că aici se fac referiri doar la comportamente agresive asociate conducerii riscante și nu se includ manifestările agresive orientate spre ceilalți par ‑
ticipanți la trafic (gesturi obscene, insulte, înjurături, loviri etc).
h) Anxietatea, depresia,furia și stresul sunt recunoscute de majoritatea cercetăto‑
rilor că au un efect negativ asupra comportamentului și a performantelor cognitive. Aceste stări pot determina activarea unor comportamente riscante. Deffenbacher și colaboratorii săi (1994) postulează că furia experimentată în timpul conducerii poate afecta siguranță în diverse moduri prin manifetarea unor comportamente agresive: viteză exesivă, slalom printe mașinile aflate în trafic, conducere foarte aproate de autovehiculul din față sau oprirea buscă în fața altui vehicul. Multe studii care au examinat factori de risc pentru furia în conducere și accidente s‑au axat pe efectul stresului. Studiile axate pe evenimentele stresante au găsit o relație pozitivă între

164
Psihologia riscului
aceste evenimente și accidentele din trafic (Holt, 1981; Li et al., 2004). Există dovezi
că depresia care însoțește adesea evenimentele stresante este, de legată de comporta‑
nentul de conducere cu un grad ridicat de risc (Donovan et al., 1986). În plus (Kessler,
2002), raportează că femeile sunt deosebit de vulnerabile la efectele depresiei asupra comportamentului de conducere .
i) Comportamente riscante legate de locul de muncă. Între un sfert și o treime din
totalul deceselor legate de muncă sunt datorate comportamentelor riscante. În acest caz ne referim în special la transportatori, iar cele mai multe accidente legate de munca implică mașinile de serviciu.
8.3. Riscul în trafic în relație cu vârsta, genul și experiență
în conducere
Diferențele care există între categoriile de vârstă și gen se pot observa ușor din
numărul de accidente sau gravitatea consecințelor. Tinerii de gen masculin sunt cei mai predispuși la accidente. Adolescenții reprezintă categoria de vârstă a conducăto‑rilor auto cea mai vulnerabilă, datorită lipsei de experiență. Sunt urmați apoi de conducătorii auto vârstnici, din cauza deteriorării unor funcții esențiale în șofat. Tinerii reprezintă categoria de vârstă cea mai predispusă la accidente. Conducătorii auto cu vârsta de pâna la 25 de ani sunt responsabili de mai mult de un sfert dintre accidentele mortale. Jumătate din accidentele cauzate de tineri sunt produse datorită pierderii controlului automobilului propriu și ieșirea de pe carosabil. După vârsta de 25 de ani numărul de accidente descrește, iar după 63 de ani se înregistrează o creș ‑
tere datorată deteriorărilor cognitive. Opinia generală este că riscul producerii unui accident scade odată cu creșterea vârstei. Norris, Matthews, și Riad (2000) a remar ‑
cat că vârsta mai tânără este un predictor pentru accidentele viitoare. Persoanele cu vârsta cuprinsă între 19‑39 au de două ori mai multe șanse de a avea un accident față de persoanele cu vârsta cuprinsă între 56 și 88. La persoanele cu vârsta cuprinsă între 40‑și 55 de s‑a constatat o rata a accidentelor cuprinsă între cele două extreme. Învestigând comportamentul tinerilor în trafic Lawton și colaboratorii săi (1997) au constat că tinerii conducători auto încalcă mai frecvent normele rutiere decât șoferii în vârstă. Mai mult decât atât, autorii menționează că vârsta și încălcările au fost, în mod independent predictori semnificativi ai accidentelor. Cu cât conducătorii auto sunt mai tineri, numărul de încălcări ale normelor rutiere este mai mare, iar tendința de a se implica în accidente crește. Glendon (201 1) susține că tinerii sunt predispuși la accidente din cauza dezvoltării târzii a unor formațiuni cerebrale. Cortexul prefon‑tal dorsolateral este responsabil de luarea deciziilor și controlul impulsurilor și se dezvoltă complet în jurul vârstei de 20 de ani. Aceasta ar fi explicația pentru faptul că tinerii manifestă un nivel mai ridicat de asumare a riscului și de luare a deciziilor mai riscante. Pe lângă aceasta, capacitățile și deprinderile insuficient consolidate reprezintă o altă cauză a implicării tinerilor în diverse incidente în trafic. Huang și

Psihologia riscului și siguranța în trafic165
Winston (201 1) au constatat că cel mai mare risc de accident la tineri este în primele
6 luni de condus independent. Șoferii tineri au o stare mai accentuată de somnolență atunci când conduc pe timp de noapte și sunt mai puțin capabili să reziste oboselii, comparativ cu șoferii vârstnici. De asemenea, nivelul de asumare a riscului crește când tinerii sunt însoțiți de pasageri de aceași vârstă și scade când sunt însoțiți de adulți, ceea ce semnifică faptul că influența celorlalți este importantă pentru șoferul tânăr începător. La persoanele în vârstă s‑au observat frecvent erori de confuzie în utilizarea pedalelor (frână, accelerație) și de cedarea a trecerii. În cazul erorilor de utilizare a pedalelor, un caz mediatizat a fost cel al unui șofer de 86 de ani care a intrat cu mașina într‑un magazin din Santa Monica, California, omorând 10 persoane și rănind alte 45. În cazul erorilor de cedare a trecerii, conducătorii auto în vârstă sunt de două ori mai predispuși să provoace accidente care să implice mai multe vehicule, de obicei în intersecții (Preusser & co., 1998; apud Havârneanu, 2013) .
Diferite forme de demență – Alzheimer, Parkinson – produc o serie de afecțiuni neurodegenerative care afectează reflexele, coordonarea, mișcarea, funcționarea cog‑nitivă, determină pierderea controlului mișcărilor, deteriorarea emoțională, deficiențe de vedere, de atenție (Schultheis și Manning, 201 1).
În ceea ce privește genul, femeile întâmpină mai multe probleme de blocaj atunci
când sunt la volan, iar bărbații sunt cei care își asumă mai multe riscuri, și devin mai agresivi atunci când șofează. Bărbații se aventurează în manevre mai periculoase în trafic și au dificultăți în controlul emoțiilor precum furia, întrucât au un nivel crescut de testosteron. Femeile au o percepție vizuală periferică mai amplă decât bărbații, ceea ce face ca femeile să fie mai predispuse la accidente frontale și din spate, iar bărbații la cele laterale (Pease și Pease, 2009). Bărbații sunt implicați mai des în accidente fatale decât femeile, 73% dintre persoanele decedate în accidente de mașină fiind bărbați. Lajunen și colaboratorii săi (2006) au arătat că adolescenții consideră conducerea sub influența alcoolului ca fiind mai acceptată în rândul băr ‑
baților decât în rândul femeilor. Într‑un studiu realizat pe elevii de liceu a subliniat faptul că bărbaților le place mai puțin decât fetelor să poarte centura de siguranță și să respecte regulile în trafic. Waller, Elliot, Shope, Raghunathan și Little (2001) a constatat că bărbații prezintă un risc de aproximativ două ori mai mare de a comite o infracțiune pe an în comparație cu femeile. De asemenea, bărbații prezintă un risc mai mare de coliziune, iar primul lor accident apare mai devreme decât la femei. Numărul de accidente fatale este mai mare la bărbați pentru toate categoriile de vârstă. Bărbații au tendința de a comite mai multe încălcări decât femelele și, prin urmare, produc mai multe accidente ca rezultat. Tendința de a comite încălcări a fost asociată atât cu genul, cât și cu implicarea în accidente. Efectul genului asupra impli‑cării în accidente este mediată de tendința de a comite încălcări (Lawton et al., 1997) .
Abilitatea de manevrare a autovehiculului este un alt aspect important pentru un
bun șofer. Odată cu acumularea de experiență, crește și capacitatea de a manevra eficient autovehiculul. Lipsa de experiență, precum și abilitățile cognitive și motorii insuficiente pot cauza erori neintenționate în timpul conducerii, care împreună cu alți factori contribuie la producerea accidentelor. Waller și colaboratorii săi (2001) au analizat efectele e experienței și au constat că durata de la obținerea permisului de

166
Psihologia riscului
conducere este legată de scăderea riscului de accident, și mai ales o scădere a acci‑
dentelor datorate erorilor. Șansa de a avea unul sau mai multe accidente într‑un an a
scăzut cu aproximativ 17% pe an după obținerea permisului. Acest efect este mai
pronunțat pentru șoferii tineri, la care se constată o scădere a ratei accidentelor cu 56% la tinerii de 16 ani și o scădere cu 30% la tinerii de 17 ani (Mayhew, Simpson, și Pak 2003). S‑a constatat o scădere rapidă a numărului accidentelor imediat după obținerea permisului de conducere. Acest aspect sugerează că o problemă pentru
conducătorii auto care abia au abținut permis este lipsa de experiență care este un
factor mai important pentru producerea unui accident decât vârsta acestora. Deși factorii legați de vârstă au un rol important, cel puțin în primii ani de obținerea permisului, factorii legați de experiență par să joace un rol considerabil mai mare în producerea accidentelor inițiale de conducătorii auto începători. Acumuarea de expe‑
riență are efecte atât asupra consolidării deprinderilor de manevrare a mașinii, dar
și asupra familiarizării cu situațiile periculoase. Dacă inițial unele riscuri potențiale nu sunt percepute, pe măsură ce se acumulează experiență, acestea sunt conștientizate progresiv. Se realirează în acest fel o mai bună calibrare a comporamentului prin
comparaea dificultăților sarcinii cu potențialul propriu.
8.4. Personalitate și risc în trafic
Relația dintre personalitate și comportament, în special implicarea în accidente și
asumarea riscului reprezintă o temă imoprtanță pentru psihologii interesați de psiho‑logia traficului. Mult timp s‑a considerat chiar că putem vorbi de o predispoziție
pentru producerea acidetelor. Farmer și Chambers (1939) susțin teoria „predispoziției
pentru accident” (accident proneness ), care sugerează că cele mai multe accidente
din trafic sunt provocate de un număr mic de persoane care posedă anumite trăsături de personalitate. Deși teoria s‑a dovedit inadecvată, totuși în multe studii s‑a consta‑
tat că trăsăturile de presonalitate sunt asociate slab, dar constant cu implicarea în
accidente rutiere, în special căutarea de senzații, agresivitatea și devianța socială (Hilakivi et al., 1989, West și Hall,1997).
Mai mult, numeroase studii au indicat că factorii de personalitate sunt direct
implicați în predicția comportamentelor de conducere riscantă (Dahlen et al ., 2005,
Schwebel et al., 2006, Ulleberg și Rundmo, 2003), dar și faptul că personalitatea
este în legăură și cu percepția riscului (Rundmo și Iversen, 2004; Ulleberg și Rundmo, 2003) aspect care are efecte asupra comportamentului manifest. V assallo și colabo‑ratorii săi (2007) raportează că agresivitatea, comportamentul antisocial, precum și
un nivel scăzut de empatie prezic comportamentele riscante ale tinerilor conducători
auto precum și condusul cu viteză sau încălcări riscante ale normelor rutiere. Nivelurile scăzute de anxietate au fost asociate cu depășirea limitelor de viteză. Excesul de viteză
a fost asociat cu căutarea de senzații, altruismul și aversiunea față de risc, iar probabili ‑
tatea de a avea un accident, este în relație negativă moderată cu altruismul și aversi‑
unea față de risc (Machin și Sankey, 2007).

Psihologia riscului și siguranța în trafic167
Există, și puncte de vedere care subestimează rolul trăsăturilor de personalitate
în implicarea șoferilor în accidente rutiere. Se argumentează că trăsăturile de perso‑
nalitate sunt predictori slabi pentru accidentele din trafic, învocându‑se în special motivul că accidentele sunt relativ rare și influențate de numeroși factori, cum ar fi expunerea (numărul de kilometri parcurși anual), aglomerația și condițiile meteoro‑logice (Friedstøm et al ., 1995) .
Epstein (1979) a sugerat că o cumulare a diferitelor comportamente indiferent se
situație, este un criteriu mai adecvat și de încredere atunci când se studiază influența personalității asupra comportamentului. În acest fel trăsăturile de personalitate au mai mult succes în predicția comportamentului de asumare a riscurilor în trafic, în comparație cu frecvența accidentelor. Acest lucru a fost fost confirmat de mai mulți cercetători, care au constatat o creștere a corelației dintre trăsăturile de personalitae și comportamentul riscant atunci când un criteriu cumulat se aplică (Booth‑Kewley și Vichers, 1994).
Un alt motiv care a dus la o subestimare a trăsăturilor de personalitate în raport
cu implicarea în accidente și comportamentul de conducere riscant se referă la faptul că efectele indirecte ale trăsăturilor de personalitate sunt rareori studiate. Teoretic, se consideră că trăsăturile de personalitate influențează percepțiile individului și evaluarea mediului în cre acesta activează (McCrae și Costa, 1995). Un punct de vedere similar a fost încorporat în modele cogniției sociale, care recunosc că trăsă‑turile de personalitate pot afecta indirect comportamentul, prin influențarea factorilor determinanți: atitudinile sau comportamentul normativ (Rosenstock, 1974; Ajzen, 1988) .
Touși rolul personalității în promovarea siguranței rutiere nu ar trebui ignorat (Pal
Ulleberg, Torbjørn Rundmo, 2003). Atât personalitatea, cât și variabile social‑cog‑nitive, ca surse de variație a comportamentului, pot furniza împreună mai multă explicație decât dacă s‑ar folosi doar o singura sursă. În al doilea rând, proiectarea programelor de siguranță care iau în considerare trăsăturile de personalitate duc la măsuri mai eficiente atât în comunicarea mesajului, cât și în schimbarea comporta‑mentului publicului‑țintă. Rezultatele studiului realizat de acestia indică faptul că trăsăturile de personalitate au în primul rând efecte indirecte asupra asumării riscului prin influența lor asupra atitudinii față de siguranța circulației. Scorurile mari la căutarea de senzații, normlessness și agresiune au fost asociate atât cu atitudiniea de
asumare a riscurilor (de exemplu, atitudinile negative față de siguranța traficului), cât și cu manifestarea unui comportament de conducere riscant.
Cercetările privind interrelațiile dintre conducerea riscantă, percepția riscului și
atitudinea față de risc au fost limitate datorită ambiguităților conceptuale, dar și a lipsei unor măsurători adecvate. De exemplu, rareori se face distincția între compor ‑
tamentul riscant accidental, alegerea unui comportament riscant atunci când riscurile percepute depășesc beneficiile și alegerea unui comportament riscant atunci când riscurile percepute depășesc costurile (Hatfield și Fernandes, 2009). Discuțiile refe‑ritoare la motivația pentru șofatul riscant au confundat deseori beneficiile percepute ale riscului în sine cu beneficii percepute ale comportamentului, care sunt indepen‑dente de risc. Astfel, unii riscă din plăcerea de a risca în timp ce alții consideră că

168
Psihologia riscului
vor obține unele avantaje dacă se angajează în astfel de comportamente (de exemplu:
ajung mai repede la destinație). Înclinația spre risc a fost definită de Rohrmann (2005)
ca o atitudine pozitivă față de asumarea unor riscuri recunoscute. Uneori, înclinația
spre risc a fost dedusă din măsurarea comportamentului riscant. Mai mult, în unele
măsurări ale riscului înclinației spre risc nu se distinge suficient de percepția riscului,
iar înclinația spre risc a fost uneori înțeleasă și măsurată în termeni de căutare de
senzații. Dar căutarea de senzații este o trăsătură definită prin orientarea variată și
complexă spre senzații și experiențe noi, dorința de a căuta senzații fizice sau în
domeniul social, juridic, financiar de a risca de dragul unor astfel de experiențe. Unii șoferi ar putea manifesta tendința de a‑și asuma riscuri motivați de factori care nu au
legătură cu căutarea de senzații (de exemplu, de dorința de fi apreciați de ceilalți).
Posibilitatea ca înclinația spre risc să modereze relația dintre percepția riscului și
comportamentul riscant nu a fost recunoscută în mod explicit. Pornind de la această
constatare, autorii propun o diagramă a factorilor care influențează comportamentul riscant ipotetic .
Figura 8 .2 . Diagrama schematică a factorilor care influențează comportamentul riscant
ipotetic (după Hatfield, Fernandes, 2009)
Hatfield și Fernandes, (2009) au măsurat aversiunea față de risc, înclinația spre
asumarea riscurilor, motivele legate de conducerea riscantă, comportamentul riscant
și percepția riscului. Comparativ cu șoferii în vârstă, șoferii tineri au demonstrat
aversiune mai mică față de risc, o înclinație mai mare pentru asumarea de riscurilor,
precum și motivație puternică pentru conducerea riscantă. Autorii au raportat că
experimentarea senzațiilor (pentru plăcerea unor experiențe noi, pentru divertisment,
din curiozitate, pentru creșterea încederii în sine, senzația de libertate, dorința de a
depăși temerile interioare, evitarea monotoniei), excitarea (pentru a simți fiorul dato‑
rat unor emoții, tendința de a trăi „la limită”, bucuria de a risca), căutarea de sen‑
zații (pentru a simți plăcerea fizică a unor senzații corporale, pentru a experimenta

Psihologia riscului și siguranța în trafic169
senzatii unice), căutarea prestigiului (pentru a arăta altora ce poate, pentru a fi
admirat), influența socială (pentru a fi sociabil și a participa împreună cu alții la
diferite activități, presiunea prietenilor sau a altor șoferi, încrederea că e bine să
participe la o activitate la care toată lumea participă), subestimarea riscului (nu
observă riscul potențial, activitatea nu este considerată periculoasă, consecințele nu sunt grave), irelevanța riscului (consideră că siguranța și sănătatea nu sunt importante, este dependent de activitate, considără că viitorul este prea sumbru pentru a‑și face griji) sunt asociate cu șofatul riscant.
Căutarea de senzații a fost legată de o serie de comportamente riscante cum ar fi
depășirea vitezei și șofatul după ce s‑au consumat băuturi alcoolice (Arnett, 1990). Într‑o analiză a literaturii realizată de Ionah (1997), s‑a constatat că, din 40 de studii investigate, doar patru nu au găsit relații semnificative pozitive între căutarea de senzații și unele aspecte de conducere riscantă. În 15 studii s‑a identificat o asociere mare între căutarea de senzații și tendința de a conduce foarte riscant, în 12 studii asocierea cu implicarea în coliziuni, iar în 1 1 studii asocierea cu abaterile din trafic.
Este important să disociem între șofatul riscant și șofatul agresiv în măsura în care
conducătorul auto nu intenționează să facă rău unei alte persoane. În acest sens, comportamentul de conducere riscant poate avea o funcție asociată căutării de sen‑zații, nevoii de autorealizare, sau o dorință de afiliere cu persoanele din grup (Arnett, 2000). Unii autori au identificat diferite tipuri de șoferi periculoși. De exemplu, există o categorie de conducători auto care reacționează mai agresiv la evenimentele iritante de pe drum și o altă categorie de conducători auto care își asumă în mod deliberat riscuri în lipsa unui declanșator, de exemplu tendința de a conduce în mod deliberat cu viteze foarte mari (Musselwhite, 2006).
Șofatul periculos cuprinde și aspecte cognitive și emoționale, negative care includ
emoțiile asociate cu furia, frustrarea, iritarea (Dula și Ballard, 2003). Unele studii au arătat că persoanele care raportează o incidență mai mare a emoțiilor negative în timp ce conduc manifestă mai multe comportamente agresive (Dahlen et al ., 2005,
Deffenbacher et al., 2001) și raportează mai multe încălcări de trafic (Delhomme și
Villieux, 2005). Cu toate acestea, nu este clar cât de mult emoția negativă duce la nu comportament agresiv .
În multe studii s‑au găsit corelații slabe și moderate a trăsăturilor de personliatate
și percepția riscului. Sjöberg și Wahlberg (2002) au inclus trăsăturile de personalitate ca predictori pentru percepția riscului. Dintre cele cinci trăsături de personalitate incluse, stabilitatea emoțională a fost singura care a corelat pozitiv moderat cu nive‑lul perceput al riscului. Corelațiile au fost negative, indicând faptul că stabilitatea emotională crescută este legată de un risc perceput redus.
Bouyer și colaboratorii săi (2001) disting între anxietatea ca stare de tranziție și
anxietatea ca stare de durată în ceea ce privește percepția riscului. Starea de anxietate de durată reprezintă tendința mai mare sau mai mică a indivizilor de a fi nerăbdător, și este înrudită cu stabilitatea emoțională ca trăsătură. Starea de anxietate de tranzi‑ție se întrerupe brusc, dar atunci când este prezentă produce aceleași simptome ca anxietatea ca trăsătură. Autorii au constatat că anxietatea de tranziție contribuie în mod semnificativ la percepțiea mai multor factori de risc.

170
Psihologia riscului
Aceste corelații au fost însă atât pozitive, cât și negative, adică, în unele situații
respondenții anxioși au apreciat riscul ca fiind fi mai mare, iar în alte situații au
apreciat riscul mai mic comparativ cu cei nonanxioși. Aceste studii sugerează că stabilitatea emoțională este legată de percepția riscului și că persoanele cu un scor mare la factorul neuroticism (instabile emoțională) percep un risc mai mare compa‑rativ cu cele stabile emoțional.
Paul Ulleberg (2002) a folosit inventarul de personalitate NEO (Costa și McCrae,
1992) cu ajutorul căruia a măsurat patru trăsături de personalitate, respectiv căutarea senzațiilor, agresivitatea, anxietatea și altruismul, scala pentru determinarea furiei în trafic (Driving Anger Scale, a lui Deffenbacher, Oetting și Lynch, 1994) și chestio‑narul pentru măsurarea unei trăsături de personalitate normlessness (credința că
activarea unor comportamente sociale neacceptate este necesară pentru a atinge anu‑mite scopuri) pentru a identifica tipurile de conducători auto tineri. Analiza datelor a sugerat existența a șase grupuri.
Grupul 1 este caracterizat prin scoruri mici la anxietate, agresivitate și manifestări
de furie în conducere. Putem spune despre indivizii din acest grup că sunt relativ calmi și stabili emoțional. Scorurile mici la normlessness și scorurile mari la altruism
indică faptul că respectă legile și regulile de circulație și se preocupă în același timp de ceilalți participanți la trafic. Aceste caracteristici pot indica de asemenea un grad ridicat de conformism și convenționalism. Grupul este caracterizat prin responsabi‑litate și filantropie și este de așteaptat să reprezinte un risc scăzut în trafic.
Persoanele din grupul 2 au obținut scorurile ridicate la normlessness și scăzute la
altruism. Aceste scoruri sugerează faptul că acest grup este relativ iresponsabil, nonconformist și egoist. Amestecul dintre căutarea senzațiilor și anxietate scăzută indică faptul că aceștia caută senzații și în același timp sunt reci și încăpățânați. Șoferii din acest grup mai prezintă toleranță scăzută la frustrare în trafic și tendințe de a conduce nervos. Ei prezintă un risc ridicat în trafic.
Al grupul 3 este caracterizat prin anxietate foarte mare, având un profil al scoru‑
rilor aproape opus în comparație cu cel al grupului 2. Scorurile acestora sunt scăzute la căutarea de senzații, normlessness, conducere „nervoasă” și scoruri mari la anxi‑
etate și altruism. Combinația acestor caracteristici poate indica faptul că șoferii din acest grup sunt atenți în trafic și au tendința de a evita situațiile riscante, așadar pot fi considerați a avea un risc scăzut în trafic.
Persoanele din grupul 4 au înregistrat scoruri ridicate la căutare de senzații și
altruism și scoruri moderate la alte variabile. Pe baza profilului obținut este dificil de precizat dacă aceștia prezintă sau nu un pericol în trafic. Scorul ridicat la căutare de senzații poate indica o preferință generală pentru risc, care se poate reflecta în comportamentul riscant la volan . Cu toate acestea, scorurile moderate la normlessness
indică faptul că respectă legile și regulile și preferă să se angajeze în activități riscante în alte zone decât în trafic. În plus, scorul mare la altruism poate indica o relativă lipsă de egoism.
Grupul 5 este caracterizat prin niveluri ridicate de agresivitate, anxietate, furie în
conducere. Acest aspect sugerază faptul că indivizii din cadrul acestui grup sunt foarte labili emoționali, în sensul că devin cu ușurință iritați și frustrați. Prin combinația

Psihologia riscului și siguranța în trafic171
acestor caracteristici se obține o personalitate furios‑ostilă. Acest grup a avut, de
asemenea, scoruri mici la căutarea de senzații și scoruri sub medie la altruism. Pe baza scorurilor la căutarea de senzații și labilitate emoțională, ne putem aștepta ca acest grup să prezinte un risc ridicat în trafic. Cu toate acestea, nivelul de anxietate îi poate face să fie mai conștienți de pericolele din trafic. De asemenea, grupul a înregistrat cele mai mici scoruri la căutarea de senzații și altruism, comparativ cu alte grupuri. Acest lucru sugerează că grupul are preferință scăzută față de asumarea unor riscuri și în același timp preocupare redusă pentru alții. Din cauza scorurilor scăzute la căutarea de senzații, nu este de așteptat ca acest grup să reprezinte un risc în trafic.
Subiecții din grupul 6 au obținut un scor moderat la majoritatea variabilelor. Cel
mai mic scor a fost observat pentru căutarea senzațiilor și altruism, comparativ cu celelalte grupuri. Scorurile mici la căutarea senzațiilor ne fac să nu ne așteptăm la tendințe ridicate de asumarea riscului în trafic. Bărbații au atitudini mult mai riscante, dar atât bărbații, cât și femeile au prezentat un grad de risc ridicat în grupurile 2 și 5, în special grupul 5, unde 59% dintre persoane erau femei. Cercetările anterioare au demonstrat că tinerii își doresc mai mult să‑și exprime atitudinile riscante în tra‑fic, conduc foarte imprudent și sunt mult mai implicați în accidente. Deși femeile se deosebesc de bărbați în cadrul grupului lor, profilul celor șase grupe a fost la fel pentru ambele sexe. Grupurile 2 și 5 sunt considerate de mare risc atunci când băr ‑
bații și femeile au fost comparați separat. De asemenea, grupurile 1 și 3 sunt iden‑tificate ca având un risc scăzut.
Dacă reflectăm mai mult asupra rolului trăsăturilor de personalitate asupra com‑
portamentului în trafic, putem trage câteva concluzii. În primul rând, vom constata că persoanele care produc accidente rutiere sau nu respectă normele care reglemen‑tează circulația rutieră prezintă structuri de personalitate eterogene cu profilurie de personalitate foarte variate. Acest fapt nu ne permite să stabilim o structură de per ‑
sonalitate cu risc de accident. În al doilea rând, există o mare diversitate de instru‑mente care măsoară factorii de personalitate. Unele chestionare sau inventare de personalitate măsoară constructe identice și totuși între ele nu există o validitate convergentă (rezultatele nu corelează). O altă limită importantă a acestor instrumente se referă la faptul că itemii fac frecvent referiri la aspectele generale ale vieții coti‑diene și mai puțin la cele specifice, legate de trafic. De aceea se impune construcția unor instrumente specifice care să facă referiri la comportamentul în trafic, prin raportare la situațiile specifice cu care ne confruntăm atunci când participăm la trafic. Un anumit profil de personalitate nu presupune în mod necesar că persoana va produce un accident sau că va încălca flagrant normele rutiere. Aceste trăsături pot sugera prezența unei potențialități care poate sau nu poate fi transformată în realitate. Pentru ca o potențialitate să poată fi transformată în realitate și să apară un comportament manifest sunt necesari și alți factori declanșatori ai comportamentului, factori care deseori sunt situaționali sau dispoziționali. În multe cazuri, chiar dacă intenția com‑portamentală există, aceasta poate să nu se materializeze într‑un comportament manifest. Deci, relația dintre trăsăturile de personalitate și comportamentul din trafic poate fi mediată și de alți factori, cum ar fi starea subiectului, strategiile pe care

172
Psihologia riscului
acesta le adoptă în rezolvarea unor situații din trafic, modul de planificare a depla‑
sărilor etc. Se impune o analiză detaliată a activităților specifice din trafic, în contexte foarte diferite pentru a putea ajunge la atitudinile față de respectarea normelor sau de adoptare a unor comportamentelor riscate. Doar interacțiunea dintre trăsăturile de personalitate și contextul situațional poate prezice într‑o manieră adecvată compor ‑
tamentul manifest în trafic.
8.5. Atitudini și credințe asociate conducerii riscante
și implicarea în accidentele rutiere
În predicția conportamentului riscat s‑a dovedit că atitudinile au o pondere importantă.
Cercetările orientate spre studierea relației dintre atitudini și comportamente (Hunter și Stewart, 2009) sunt relevante, iar studiile realizate consemnează legătura dintre asumarea riscului în trafic și atitudini. Hunter și Stewart (2009) citează un studiu realizat de Iversen (2004), în care a măsurat atitudinea față de încălcărea normelor rutiere și față de excesul de viteză, atitudinea față de conducere neglijentă și atitudi‑nea față conducerea vehiculului după ce s‑a consumat alcool. Rezultatele obținute au demonstrat că atitudinile prezic destul de bine comportamentele riscante în conduce‑rea auto și explică 52% din varianța comportamentului. Ponderea cea mai mare în explicarea comportamentului a avut‑o atitudinea șoferilor față de încălcare normelor rutiere și excesul de viteză.
La un nivel teoretic, rolul atitudinilor și relația dintre acestea și comportament au
fost fundamentate de teoria acțiunii motivate și teoria comportamentului planificat (Ajzen și Fishbein, 2005). Teoria are mai multe variante, iar în domeniul traficului rutier este mereu completată. Modelul inițial a fost completat de cercetătorii din domenul traficului. Parker și colaboratorii săi (1995); Richard, van der Pligt, (1996) raportează regretul anticipat ca predictor al normei personale, iar Parker și colabo‑ratorii săi (1995) și Manstead, (1996) asocierea dintre normele morale și normele personale .
La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 numeroși cercerători fac referiri
la obișnuința sau comportamentul anterior obișnuit (habitual, usual behaviour ) ca
predictor pentru comportamentul actual .
Sublinem importanță obișnuințelor formate anterior, regretul anticipat, evaluarea
consecintelor, dar și percepția comportamentului celorlalți șoferi pentru predicția comportamentului general în tafic precum și a comportamentelor riscante. Observăm frecvent cum unii conducatori auto încalcă normele rutiere și conduc riscant atunci când văd că și ceilalți o fac (mai ales când circulă pe drumurile din România), dar respectă normele și conduc prudent când obvservă la ceilalți astfel de comportamente (mai ales atunci când circulă pe drumurile din Germania). Stilul de conducere, prac‑ticat după obținerea permisului de conducere, determină formarea unor obișnuințe care sunt greu de schimbat. O persoană care s‑a obișnuit să practice un stil riscant,

Psihologia riscului și siguranța în trafic173
agresiv, să încalce frecvent normele rutiere, să conduca cu mare viteză va manifesta
constant acest tip de comportament în trafic, iar posibilitatea de schimbare este redusă.
Figura 8 .3 . Modelul actual al TCP după revizuiri succesive
Constatăm că și după dezvoltarea teoriei comportamentului planificat accentul se
pune, în mare măsură, pe studiul atitudinilor. S‑a raportat, pe baza studiilor funda‑
mentate pe teoria comportamentului planificat, că unele comportamente specifice sunt
mai bine prezise de anumiți predictori. Åberg și colaboratorii săi (1997) au urmărit
treisprezece încălcări diferite ale normelor rutiere printre care: depășirea vitezei cu 15 km/h peste limita admisă de 50 km/h și la 90 km/h, circulația foarte aproape față
de mașina din față și depășirea pe o trecere de pietoni. Întrebările din chestionar s‑au
bazat pe teoria comportamentului planificat. Acestea au inclus comportamente (Cât
de des?), intenții (Cât de probabil este comportamentul în viitor?), atitudini (Cât de
acceptabil este comportamentul tău?), norma subiectivă (Cât de acceptabil este
comportamentul tău pentru persoane importante?), percepția controlului propriului comportament (Cât de ușor este să respecți regulile ?) și percepția comportamentu‑
lui altora (Cât de des încalcă alții aceste norme ?). Deși utilizarea autoraportării
pentru studierea încălcării normelor din trafic este controversată, rezultatele obținute
indică corelații de 0,36 și 0,57 între observațiile obiective și cele raportate de subiecți
(inclusiv pentru încălcările de viteză). Rezultatele au evidențiat o varietate mare a frecvențelor raportate pentru încălcări diferite. Depășirea vitezei pe autostrăzi (la o restricție de 90 km/h) a fost încălcată cel mai frecvent în timp ce depășirea pe trece‑rea de pietoni a fost un comportament raportat foarte rar. Analizele statistice realizate
în conformitate cu modelul (predicția comportamentului pe baza variabilelor mode‑
lului teoretic) duc la concluzia că rolul atitudinii este diferit pentru predicția diferi‑
telor încălcări. S‑a cons tatat că cele patru variabile predictor ale modelului teoretic
au o pondere semnificativă în explicarea varianței încălcărilor studiate. Deși atitudinile

174
Psihologia riscului
sunt printre predicatorii cei mai buni, acestea nu sunt întotdeauna predictorul cel mai
important. Norma subiectivă are importanța cea mai mică față de alte variabile, mai ales datorită faptului că există relații strânse între atitudini și norme.
Utilizarea teoriei comportamentului planificat în evaluarea atitudinilor față de
încălcarea normelor neglijează câteva aspecte importante. Se observă că domeniul afectiv este neglijat. Emoțiile sunt factori motivaționali importanți pentru explicarea unor comportamente, cum ar fi excesul de viteză. Mai multe studii au demonstrat importanța emoțiilor și a sentimentelor ca factor de motivare și ajutor eficient în campanii de informare și educație. Comportamentul oamenilor poate fi modificat prin influențe sociale diferite: norme sociale internalizate, presiunea socială, modelele unor oameni cunoscuți, percepția opiniei unor persoane importante etc. Teoria include doar ultimul aspect menționat. Folosirea chestionarului pentru evaluarea unor credințe importante nu poate să dezvăluie decât foarte puțin din convingerile deținute de per ‑
soane. Personalitatea și alte variabile care pot explica o parte a atitudinii și care pot fi utilizate în comunicarea persuasivă nu sunt în mod normal luate în considerare. Unele dintre aceste variabile joacă un rol important în psihologia traficului, în special în explicația alegerii de a merge cu viteză: de exemplu, caracteristica personalității de căutarea a senzațiilor. Trebuie încercat să se includă și aceste variabile în sondaj. Pentru multe persoane, excesul de viteză este o experiență emoțională (pozitivă sau negativă). Acesta „afectează” atitudinea, dar, independent de aceasta, teoria emoției poate deschide perspective privind accelerarea persuadării prin comunicare. Pe lângă atitudini, mai sunt și alte variabile predictor pentru comportament. În conformitate cu modelul, atitudinea nu este neapărat singura variabilă importantă pentru explicarea unui comportament în trafic. De exemplu, sunt date care arată că atitudinile pot fi legate de comportamentul altor persoane, dar, de asemenea, că relația ar putea varia în funcție de situație și că alte variabile ale modelului pot fi predictori mai puternici decât atitudinile. Încălcarea normelor rutiere depinde de tipul de normă încălcată, tipul de vehicul folosit și diferențele culturale. Comportamentele riscante nu sunt similare pentru a fi explicate prin factori similari. Motivația persoanelor de a se angaja în diferite comportamente riscante poate varia considerabil în funcție de tipul de activitate în care se angajează. De exemplu, decizia de a fuma sau de a face sex neprotejat poate fi determinată de o serie de factori care nu au nimic comun cu deci‑zia de conduce cu mare viteză, cu neutilizarea centurii de siguranță sau cu șofatul după ce s‑a consumat alcool. Mai mult, motivele unui șofer de a manifeta un anumit tip de comportament de conducere riscant pot fi diferite. De exemplu, factorii care contribuie la decizia unei persoane de a conduce cu viteză nu pot fi aceiași cu facto‑rii care contribuie la decizia de a conduce după ce a consumat alcool sau de a nu purta centura de siguranță. Este total greșit să presupunem că același grup de factori contribuie la întreaga gama de comportamente riscante de conducere Fernandes și al, 2004) au examinat o serie de predictori posibili pentru anumite comportamente de conducere riscantă. S‑au investigat factorii predictivi pentru diferite comportamente riscante de conducere (conducerea sub influența alcoolului, excesul de viteză, nefo‑losirea centurii de siguranță). Rezultatele au indicat că diferiți factori prezic compor ‑
tamente diferite de conducere riscantă. De exemplu, excesul de viteză a fost prezis

Psihologia riscului și siguranța în trafic175
factorul autoritate rebeliune, în timp ce de conducerea după ce s‑a consumat alcool
a fost prezisă de căutarea senzații și iluzia invulnerabilității. Căutarea de senzații și
furia s‑au dovedit a fi un predictori semnificativ pentru excesul de viteză (Jonah,
1997). Căutarea de senzații și agresivitatea s‑au dovedit a fi factori semnificative
asociați conducerii după ce s‑a consumat alcool (Gulliver și Begg, 2004). Șofatul în
stare de oboseală se asociază cu invulnerabilitatea iluzorie, dar și cu credința că posedă abilități de conducere superioare celorlalți șoferi (Dalziel și Job (1997). Chaudhary, Solomon și Cosgrove (2004) a constatat că participanții care au perceput o probabilitate mai mare de a fi amendat pentru că nu purtau centura de siguranță au raportat o frecvență mai mare de utilizare a centurii, iar Svenson, Fischhoff și MacGregor (1985) raportează o corelație pozitivă între iluzia invulnerabilității și utilizarea centurii de siguranță.
Deși 95% dintre accidentele rutiere sunt cauzate de factorul uman, este imposibil
de a determina corelațiile și semnificația individuală a atributelor umane, modelele de comportament și calitățile umane responsabile pentru producerea accidentelor rutiere, din cauza numărului mare de factori care intervin. Relația dintre rata acci‑
dentelor rutiere și personalitate nu a fost explicată suficient și mulți autori manifestă
rețineri în privința relație dintre atibutele psihologice și rata accidentelor rutiere. Chiar dacă multe cercetări au evidențiat asocierea dintre factorii de personalitate, conducerea riscantă și producerea accidentelor, totuși concluziile sunt eterogene sau de mică importanță. Manifestările extreme ale emoțiilor și atitudinilor în timpul sofatului pot duce la pierderea controlului asupra sistemului. Ca efect pot să apară modificări negative în percepția riscului, ale atitudinii față de încălcările din trafic, de luare a deciziilor riscante, și conducere agresivă manifestată prin comportamente,
cum ar fi modificarea nejustificată a vitezei, accelerarea atunci când un alt conducă‑
tor auto încearcă să depășească, apropierea excesivă de vehiculul din față sau iniție‑rea competiției cu alți participanți la trafic. Diferențele individuale pot facilita semnificativ acest proces. V ariabilele‑cheie sunt: credințele și valorile, stilul de atribuire, nivelul de risc subiectiv perceput, aptitudinile, abilitățile sociale, variabile de personalitate. Comportamente riscante de conducere și implicarea în accidente a
conducătorilor auto pot fi cel mai bine înțelese dacă acești factori sunt examinați
împreună.
Bibliografie
Åberg, L., Larsen, L., Glad, A., & Beilinson, L. (1997). Observed vehicle speed and drivers’
perceived speed of others. Applied psychology . An international review , 46, 287‑302.
Ajzen, I. (1988). Attitudes, personality and behaviour . Buckingham: Open Press University.
Ajzen, I. (1991). The theory of planned behavior . Organizational behavior and human decision
processes , 50, 179‑210 .

176
Psihologia riscului
Ajzen, I. (2006), Constructing a TPB Questionnaire: Conceptual and methodological consi‑
derations. htpp://people.humass.edu/ajzen/pdf/tpb.measurement.pdf.
Ajzen, I., & Fishbein, M. (2005). The influence of attitudes on behavior. In D. Albarracín,
B.T. Johnson & M.P . Zanna (Eds.), The handbook of attitudes (pp. 173‑221). Mahwah,
NJ: Erlbaum.
Arnedt, J.T., Wilde, G.J.S., Munt, P .W ., & MacLean, A.W . (2001). How do prolonged
wakefulness and alcohol compare in the decrements they produce on a simulated driving
task? Accident Analysis and Prevention, 33, 337‑344.
Arnett, J. (1990). Drunk driving, sensation seeking, and egocentrism among adolescents.
Personality and Individual Differences , 11, 541‑546.
Arnett, J. (2000). A theory of development from the late teens through the twenties. American
Psychologist, 55(5), 469‑480.
Ball, C.G., Kirkpatrick, A.W ., & Brenneman, F .D. (2005). Noncompliance with seat‑belt
use in patients involved in motor vehicle collisions. Canadian Journal of Surgery, 48(5),
367‑374.
Blows, S., Ameratunga, S., Ivers, R.Q., Lo, S.K., & Norton, R. (2005a). Risky driving
habits and motor vehicle injury. Accident Analysis and Prevention, 37(4), 619‑624.
Blows, S., Ivers, R.Q., Connor, J., Ameratunga, S., Woodward, M., & Norton, R. (2005b).
Seatbelt non‑use and car crash injury: An interview study. Traffic Injury Prevention, 6,
1 17‑1 19.
Booth‑Kewley, S., Vichers Jr., R.R. (1994). Associations between major domains of persona‑
lity and health behaviour. Journal of Personality, 62, 281‑298.
Bouyer, M., Bagdassarian, S., Chaabanne, S., Mullet, E., (2001). Personality correlates of
risk perception . Risk Analysis , 21(3), 457‑465.
Brown, S.L., & Gould, R.V . (2012). A prospective study of relationships between propositi‑
ons about risk and driver speeding . Accident Analysis and Prevention, 46, 1‑7.
Chaudhary, N.K., Solomon M.G., & Cosgrove, L.A. (2004). The relationship between per ‑
ceived risk of being ticketed and self‑reported seat belt use. Journal of Safety Research,
35, 383‑390.
Costa, P .T., & McCrae, R.R. (1992a). Four ways five factors are basic. Personality and
Individual Differences, 13, 653‑665.
Dahlen, E.R., Martin, R.C., Ragan, K., & Kuhlman, M.M. (2005). Driving anger, sensation
seeking, impulsiveness, and boredom proneness in the prediction of unsafe driving. Accident
Analysis and Prevention, 37, 341‑348.
Dalziel, J.R., & Job, R.F .S. (1997). Motor vehicle accidents, fatigue and optimism bias in
taxi drivers. Accident Analysis and Prevention, 29(4), 489‑494.
Deffenbacher, J.L., Lynch, R.S., Oetting, E.R., & Yingling, D.A. (2001). Driving anger:
Correlated of a test of state‑trait theory. Personality and Individual Differences, 31(8),
1321‑1331.
Deffenbacher, J.L., Oetting, E.R., & Lynch, R.S. (1994). Development of a driving anger
scale . Psychological Reports , 74, 83‑91.
Delhomme, P ., & Villieux, A. (2005). Adaptation franc¸ aise de l’échelle de colère au V olant
DAS: quels liens entre colère éprouvée au V olant, infractions et accidents de la route
déclarés par de jeunes automobilistes? Revue Européenne de Psychologie Appliquée , 55(3),
187‑205.
Donovan, D.M., Queisser, H., Umlauf, R., Salzberg, P . (1986). Personality subtypes among
driving‑while‑intoxicated offenders: follow‑up of subsequent driving records. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 54, 563‑565.

Psihologia riscului și siguranța în trafic177
Dula, C.S., Ballard, M.E. (2003). Development and evaluation of a measure of dangerous,
aggressive, negative emotional, and risky driving. Journal of Applied Social Psychology,
33(2), 263‑282.
Endo, S., Ukawa, H., Sanada K., & Kitagawa, A. (1999). Simulation of speed control in
acceleration mode of a heavy‑duty vehicle. JSAE Review , 20(1), 81‑86.
Epstein, S., (1979). The stability of behaviour: on predicting most of the people much of the
time . Journal of Personality and Social Psychology, 37, 1097‑1 126.
Evans, L., & Wasielewski, P . (1982). Do accident‑involved drivers exhibit riskier everyday
driving behavior? Accident Analysis and Prevention, 14, 57‑64.
Farmer, E., & Chalmers, E.G. (1939). A study of accident proneness among motor drivers
(Report No. 84). London: HMSO, Industrial Health Research Board.
Fernandes, R., Job, R.F .S., & Hatfield, J. (2004). Y oung driver characteristics in the predic‑
tion of drink‑driving: Comparing drink‑driving with a range of driving behaviours. In J.
Oliver, P . Williams & A. Clayton (Eds.). Proceedings of the 17th International Conference
on Alcohol, Drugs and Traffic Safety, 2004. Glasgow, Scotland: X‑CD Technologies,
august 2004 .
Friedstrøm, L., Ifver, J., Ingebrigtsen, S., Kulmala, R., & Thomsen, L.K. (1995). Measuring
the contribution of randomness, exposure, weather, and daylight to the variation in road
accident counts . Accident Analysis and Prevention, 27, 1‑20.
Glendon, Ian A. (201 1). Neuroscience and young drivers. In B.E. Porter, Handbook of Traffic
Psychology (pp. 109‑126), Elsevier.
Gulliver, P ., & Begg, D. (2004). Influences during adolescence on perceptions and behaviour
related to alcohol use and unsafe driving as young adults. Accident Analysis and Prevention,
36, 773‑781.
Hatfield, J., & Fernandes, R. (2009). The role of risk‑propensity in the risky driving of
younger drivers. Accident Analysis and Prevention, 41, 25‑35.
Havârneanu, E .C . (201 1) . Evaluarea psihologică a conducătorilor auto. Iași. Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza” .
Havârneanu, G . (2013) . Psihologia transporturilor, o perspectivă psihosocială. Iași: Polirom.Hilakivi, I., V eilahti, J., Asplund, P ., Sinivuo, J., Laitinen, L., & Koskenvuo, K. (1989). A
sixteen‑factor personality test for predicting automobile driving accidents of young drivers.
Accident Analysis and Prevention, 21, 413‑418.
Holt, P .L. (1981). Stressful life events preceding road traffic accidents. Injury, 13, 1 1 1‑1 15.
Huang, P ., & Winston, K.F . ( 201 1). Y oung drivers. In B.E. Porter, Handbook of Traffic
Psychology (pp. 315‑338). Elsevier.
Hunter, D.R., & Stewart, J.E. (2009). Locus of control, risk orientation, and decision making
among US Army Aviators. Technical Report 1260, United States Army Research Institute
for the Behavioral and Social Sciences.
Iversen, H. (2004). Risk‑taking attitudes and risky driving behaviour. Transportation Research
Part F, 7, 135‑150.
Iversen, H. (2004). Risk‑taking attitudes and risky driving behaviour. Transportation Research
Part F, 7, 135‑150.
Jonah, B.A. (1997). Sensation seeking and risky driving: A review and synthesis of the lite‑
rature . Accident Analysis and Prevention, 29, 651‑665.
Klauer, S.G., Dingus, T.A., Neale, V .L., Sudweeks, J.D., & Ramsey, D.J. (2006). The impact
on driver inattention on near‑crash/crash risk: An analysis using the 100‑Car Naturalistic Driving Study Data (Report No. DOT HS 810 594). Washington, DC: National Highway
Traffic Safety Administration .

178
Psihologia riscului
Kessler, R.C. (2002). Epidemiology of depression. În I. Gotlib, H. Hammen & L. Constance
(Eds .), Handbook of Depression (P AGES). Ne w Y ork: Guilford Press.
Lawton, R., Parker D., Stradling, S.G., & Manstead, A. (1997b). Predicting road traffic
accidents: The role of social deviance and violations . British Journal of Psychology, 88,
249‑262.
Li, F ., Li, C., Long, Y ., Zhan, C., & Hennessy, D. (2004). Reliability and validity of aggres ‑
sive driving measures in China. Traffic Injury Prevention, 5, 349‑355.
Machin, M.A., & De Souza, J.M.D. (2004). Predicting health outcomes and safety behaviour
in taxi drivers. Transportation Research Part F . 7(4‑5), 257‑270.
Manstead, A.S.R. (1996). Attitudes and behaviour. In R.G. Semin & K. Fiedler (Eds.),
Applied Social Psychology (pp. 3‑29).
Mayhew, D.R., Simpson, H.M., & Pak, A. (2003). Changes in collision rates among novice
drivers during the first months of driving. Accident Analysis and Prevention, 35, 683‑691.
McCrae, R.R., Costa, P .T. (1995). Trait explanations in personality psychology. European
Journal of Personality, 9, 231‑252.
Moore, V .M., Dolinis, J., & Woodward, A.J. (1995). V ehicle speed and risk of a severe crash.
Epidemiology, 6, 258‑262.
Musselwhite, C. (2006). Attitudes towards vehicle driving behaviour: categorising and con‑
textualizing risk. Accident Analysis and Prevention, 38(2), 324‑334.
Norris, F .H., Matthews, B.A., & Riad, J.K. (2000). Characterological, situational, and beha‑
vioral risk factors for motor vehicle accidents: a prospective examination. Accident Analysis
and Prevention, 32, 505‑515.
Ozkan, T., & Lajunen, T. (2006). What causes the differences in driving between young men
and women? The effects of gender roles and sex on young drivers driving behaviour and self‑assessment of skills. Transportation Research Part F 1 17 – 12.
Parker, D., Manstead, A.S.R., & Stradling, S.G. (1995). Extending the theory of planned
behaviour: The role of personal norm. British Journal of Social Psychology, 33, 127‑137.
Pease A., & Pease B. (2010). De ce se uită bărbații la meci și femeile în oglindă. București:
Curtea V eche.
Rhodesa, N., & Pivik, K. (201 1). Age and gender differences in risky driving: The roles of
positive affect and risk perception . Accident Analysis and Prevention, 43, 923‑931.
Rohrmann, B. (2005). Risk attitude scales: Concepts and questionnaires. Project report.
http://www.rohrmannresearch.net/pdfs/rohrmannracreport.pdf.
Rosenstock, I.M. (1974). Historical origins of the health belief model. Health Education
Monographs , 2, 1‑8.
Talib Rothengatter,T., & Huguenin, R.D. (2004). Traffic and transport psychology. Theory
and application. Elsevier, 3‑8.
Schultheis, M.T., & Manning, K.J. (201 1). Neuroscience and older drivers. In B.E. Porter,
Handbook of Traffic Psychology. Elsevier, 127‑136.
Schwebel, D.C., Severson, J., Ball, K.K., & Rizzo, M. (2006). Individual difference factors
in risky driving: the roles of anger/hostility, conscientiousness, and sensation‑seeking.
Accident Analysis and Prevention, 38, 801‑810.
Sjöberg, L., & af Wĺhlberg, A. (2002). Risk perception and new age beliefs. Risk Analysis ,
22(4), 751‑763.
Svenson, O., Fischhoff, B., & MacGregor, D. (1985). Perceived driving safety and seatbelt
usage . Accident Analysis and Prevention, 17(2), 1 19‑133.
Ulleberg, P . (2002), Personality subtypes of young drivers. Relationship to risktaking prefe‑
rences, acccident involvement, and response to a traffic safety campaing. Transportation
Research Part F 4, 279‑297.

Psihologia riscului și siguranța în trafic179
Ulleberg, P ., & Rundmo, T. (2003). Personality, attitudes and risk perception as predictors of
risky driving behaviour among young drivers. Safety Science, 41, 427‑443.
V assallo, S., Smart, D., Sanson, A., Harrison, W ., Harris, A., Cockfield, S., & McIntyre,
A. (2007). Risky driving among young Australian drivers: Trends, precursors and corre‑
lates . Accident Analysis and Prevention, 39, 444‑458.
van der Plight, R. (1996). Judgement and decision making. In R.G. Semin & K. Fiedler
(Eds .), Applied Social Psychology (pp. 30‑64).
V ernon, D.D., Cook, L.J., Peterson, K.J., & Michael Dean, J. (2004). Effect of repeal of
the national maximum speed limit law on occurrence of crashes, injury crashes, and fatal crashes on Utah highways. Accident Analysis and Prevention, 36, 223‑229.
Wagenaar, A.C., Streff, F .M., & Schultz, R.H. (1990). Effects of the 65 mph speed limit on
injury morbidity and mortality. Accident Analysis Prevention, 22, 571‑585.
Waller, P .F ., Elliot, M.R., Shope, J.T., Raghunathan, T.E., & Little, R.J.A. (2001). Changes
in young adults offence and crash patterns over time. Accident Analysis and Prevention, 33 .
West, R., & Hall, J. (1997). The role of personality and attitudes in traffic accident risk.
Applied Psychology: An International Review , 46, 253‑264.
European Road Safety Observatory (ERSO). http://www.nrso.ntua.gr/index.php/cooperations/
item/145‑european‑road‑safety‑observatory.html.

Capitolul 9
Schimbarea riscantă în grupuri
Ștefan Boncu
Deciziile noastre sunt mai riscante sau mai echilibrate și mai prudente atunci când
interacționăm cu alții în comparație cu situația când suntem izolați și nu putem să ne
consultăm cu nimeni? Faptul că evoluăm într‑un grup își pune amprenta asupra
calității și asupra orientării deciziei noastre? Influența grupurilor asupra deciziilor membrilor a constituit o problemă de interes major pentru psihologia socială în anii
1960 .
Preocuparea aceasta s‑a născut, firește, în contextul cercetărilor asupra confor ‑
mismului (pentru că este implicat cadrul de grup), dar rezultatele studiilor au ame‑
nințat la un moment dat înseși bazele teoretice ale influenței majoritare, altminteri foarte solide. În 1961 a fost inaugurată o paradigmă experimentală care a generat date
spectaculoase ce probau înclinația grupurilor de a lua decizii mai riscante decât
indivizii. Este aproape de prisos să menționăm importanța covârșitoare a unei astfel de descoperiri. Dacă ea se dovedea adevărată, însemna că democrația, adică înlocu‑
irea sistematică a deciziei individuale cu cea colectivă, se asociază cu riscul și deci‑
ziile riscante.
Riscul și decizia care presupunea risc reprezentau, așadar, obiectul atenției psi‑
hologilor sociali americani. Însă primele rezultate empirice ale noii paradigme i‑au uimit și pe cercetătorii cu experiență îndelungată. Problema luării deciziei în grup
cu privire la chestiuni riscante a fost una dintre cele care a dat prilejul psihologiei
sociale să contrazică simțul comun. Într‑adevăr, în ciuda intuițiilor naive ale fiecăruia dintre noi, psihologii sociali au demonstrat că grupurile sunt mai puțin conservatoare
în deciziile pe care le iau decât indivizii.
De‑a lungul întregului deceniu al șaptelea s‑au acumulat dovezi irefutabile în
favoarea existenței deciziilor colective mai riscante decât cele individuale. S‑au publi‑cat mai mult de 300 de articole conținând studii experimentale. Unii autori însă au
ajuns – pe baza datelor de care dispuneau – la concluzii opuse, pledând pentru ideea
că grupurile, în comparație cu indivizii izolați, au mai degrabă tendința de a lua
decizii prudente. Spre 1970 aceste dispute au luat sfârșit, în bună parte datorită fap‑
tului că majoritatea covârșitoare a rezultatelor fuseseră obținute cu același chestionar și aceeași procedură. Hotărâtor a fost, de asemenea, un articol publicat de doi psihologi

182
Psihologia riscului
europeni într‑un număr din 1969 al Journal of Personality and Social Psychology .
Serge Moscovici și Marisa Zavalloni propuneau un nou concept, cel de polarizare de
grup, și limpezeau pe deplin lucrurile, arătând precis în ce condiții grupurile pot lua decizii mai riscante decât indivizii sau pot, dimpotrivă, să manifeste prudență. Se punea capăt astfel unui episod deosebit de agitat, dar și de bogat în idei subtile din istoria psihologiei sociale, episod cunoscut sub numele generic de „schimbarea ris ‑
cantă” .
9 .1 . Caracterul contraintuitiv
James Stoner (1961) a fost primul care a pus în evidență schimbarea riscantă: con‑
fruntați cu necesitatea de a lua o decizie, indivizii riscă mai mult în calitate de membri
ai unui grup decât ca persoane ce hotărăsc singure. Această descoperire contrazicea
flagrant atât simțul comun, cât și tradiția de cercetare din influența socială. Dar tocmai caracterul contraintuitiv a atras atenția asupra cercetărilor lui Stoner și a făcut
ca mulți membri prestigioși ai comunității științifice să‑i reproducă experimentele și
să sugereze explicații ingenioase pentru efectele constatate.
Concepția simțului comun asupra influenței de grup are la bază ideea că interac‑
țiunea de grup dă naștere compromisului. După o discuție intensă, la care au parti‑
cipat mai mulți indivizi cu opinii diferite, este probabil ca fiecare să fi cedat mai
mult sau mai puțin și ca fiecare să se afle mult mai aproape de medie decât înaintea discuției. Bateson (1966) chiar a întrebat studenții englezi dacă ei cred că o discuție de grup poate să amplifice sau să diminueze pornirile spre risc ale membrilor, și 90% dintre cei chestionați au ales a doua variantă. În fond, concepția aceasta din cunoaș‑
terea comună este similară concluziilor lui Muzafer Sherif expuse în articolul din
1937 asupra formării normelor. Aplicată în domeniul deciziilor care comportă un anumit grad de risc, ea conduce la presupunerea că grupurile ar fi reținute și prudente (regresia către medie îi astâmpără pe cei prea curajoși), iar indivizii izolați, care nu
se află într‑un context grupal, ar fi relativ dispuși să riște.
De altfel, Stoner însuși, preocupat la vremea aceea de leadership, anticipase o
atitudine prudentă a grupurilor în comparație cu indivizii. El relatează că fusese
impresionat când citise că, în vremea războiului civil american, consiliile de război
erau rar convocate tocmai pentru că se observase că ele luau decizii excesiv de pru‑
dente, iar luptele impuneau măsuri energice și riscante (Stoner, 1983). Mai potrivit
era să decidă un singur general decât un consiliu format din ofițeri superiori și gene‑
rali .
În psihologia organizațională din epocă exista ideea aceasta a reținerii exagerate
a comitetelor și consiliilor de conducere de a lua decizii ce presupuneau un grad de risc. Se considera că grupurile de decizie sunt lipsite de îndrăzneală, rigide și aleg cursuri de acțiune sigure, eliminând riscurile. Whyte (1956), de pildă, într‑o lucrare
intitulată Omul organizațional, arătase că grupurile sunt conservatoare, eludează

Schimbarea riScantă în grupuri183
schimbările și deciziile riscante și preferă să perpetueze status quo‑ul. El explica
această tendință prin reținerea membrilor consiliilor și comitetelor de a afișa „un
curaj nebun” în fața colegilor.
Dar o astfel de concluzie, potrivit căreia grupurile decid mai riscant decât indi‑
vizii, contrazicea, înainte de toate, cercetările asupra conformismului. Solomon Asch
(1951) dovedise într‑o manieră convingătoare că presiunile implicite ale grupului uniformizează opiniile, atitudinile și comportamentele membrilor. Iar presiunile gru‑
pului nu se puteau exercita pentru a obține un comportament extrem cum este luarea
unei decizii riscante. Interacțiunea de grup reduce variabilitatea opiniilor. Grupul caută compromisul, iar compormisul nu poate fi extrem. Mai mult, potrivit lui Stanley
Schachter (1951), nevoia de consens (și de compromis) a grupului îi face pe membrii
adepți ai opiniei majoritare (ai normei) să‑și îndrepte actele de comunicare spre
devianți, în încercarea de‑ai determina să renunțe la pozițiile lor extreme. Refuzul
acestora de a adera la norma de grup poate conduce la marginalizarea și chiar la excluderea lor din grup.
9.2. Deciziile riscante ale grupului
„Care sunt efectele interacțiunii de grup asupra riscului și asupra conservatismului
în luarea deciziilor? Prin risc și conservatism înțelegem măsura în care cel ce ia
decizia acceptă să se expună la un posibil eșec în urmărirea scopului dezirabil. Să
ne gândim la o situație în care câțiva indivizi, lucrând separat, iau o serie de decizii și apoi sunt reuniți într‑un grup și trebuie să ajungă la un consens cu privire la ace‑leași decizii. Ce relație ne putem aștepta să găsim între deciziile individuale și con‑sensul de grup?” (Wallach, Kogan și Bem, 1962, p. 75).
Fragmentul acesta sintetizează demersul lui James Stoner și totodată motivația
inițierii lui. La vremea când și‑a desfășurat cercetarea, Stoner își făcea teza de mas‑
terat la Massachusetts Institute of Technology sub conducerea lui Donald Marquis.
El a comparat luarea deciziei de către indivizi și de către grupuri în situații care
implicau riscuri. În vederea acestei comparații, Stoner a folosit dileme decizionale:
subiectului individual ori membrilor grupului li se prezenta un scenariu în care evo‑lua un personaj și li se cerea să dea un sfat personajului respectiv în privința alegerii pe care urma să o facă. Iată una din dilemele utilizate de psihologul social american:
„Helen este o scriitoare despre care se spune că are un talent deosebit, dar care
până acum n‑a făcut decât să‑și asigure un trai confortabil, scriind westernuri pentru
studiouri nu tocmai prestigioase și articole pentru ziare. De curând, un cunoscut
critic i‑a propus să încerce să publice un roman serios. Dacă Helen ar izbuti să se apuce de lucru (are câteva idei grozave), s‑ar putea ca volumul ei să fie unul de mare
succes, care să‑i schimbe cu totul cariera. Pe de altă parte, dacă romanul nu va fi
apreciat de critică, va pierde mai bine de un an și jumătate fără să câștige nici un ban .

184
Psihologia riscului
Imaginați‑vă că sunteți puși în situația de a‑i da un sfat Helenei. Alegeți cea mai
slabă probabilitate pe care a‑ți considera‑o acceptabilă pentru ca Helen să încerce să
scrie romanul .
Helen ar trebui să înceapă lucrul la roman dacă șansele ca acesta să fie un succes
sunt de cel puțin: a. 1 din 10; b. 2 din 10; c. 3 din 10; d. 4 din 10; e. 5 din 10; f. 6 din 10; g. 7 din 10; h. 8 din 10; i. 9 din 10; j. 10 din 10” .
După ce alegeau varianta cea mai convenabilă din punctul lor de vedere în 12
astfel de dileme, subiecții discutau aceleași dileme în grupuri de cinci și luau din nou o decizie, de data aceasta colectivă.
Experimentele acestea simple ale lui Stoner au uimit comunitatea științifică de
psihologie socială. Contrar tuturor previziunilor, Stoner a constatat că grupurile iau decizii mai riscante decât indivizii izolați – adică aleg probabilități mai reduse. De pildă, în dilema expusă mai sus, grupurile consideră că Helen ar trebui să se consa‑cre muncii la roman chiar dacă șansele ca acesta să devină un succes literar sunt numai 3 din 10 sau numai 4 din 10. Practic, în timpul discuției de grup, opiniile membrilor convergeau, dar, în mod surprinzător, convergența se producea într‑un punct inferior mediei alegerilor făcute de indivizi atunci când deciseseră singuri.
Astfel, s‑a ajuns ca psihologia socială să‑și asume cercetarea acestei teme incitante.
Schimbarea riscantă (risky shift) a fost definită ca tendința discuțiilor de grup de a produce decizii de grup mai riscante decât media opiniilor membrilor din faza de prediscuție. În deceniul al șaptelea s‑au efectuat multe experimente care au confirmat concluziile lui Stoner, unele de către profesorii săi de la MIT. Stoner (1983) recunoaște că atunci când a început programul doctoral, în 1964, era „o mică vedetă, descope‑ritorul schimbării riscante” . Fenomenul schimbării riscante apărea aproape în mod constant în studiile de replicare, dar câțiva ani psihologii sociali nu au putut formula explicații plauzibile.
Totuși, se cuvine precizat că s‑au obținut, din când în când, și schimbări ale gru‑
purilor spre prudență. Primul care a realizat acest lucru a fost Frode Nordhoy (1962), coleg al lui Stoner, a cărui teză de masterat a fost coordonată tot de Donald Marquis. Acesta din urmă a încercat mereu să înțeleagă dilemele din chestionar care puteau orienta grupurilor spre decizii prudente. El avea convingerea că „dacă vrei să înțelegi un fenomen, trebuie să privești acolo unde el nu apare” (Stoner, 1983). Marquis a fost și coordonatorul tezei de doctorat a lui James Stoner, în care s‑au pus în evidență și decizii nonriscante ale grupurilor. Rezumatul acestei teze a apărut într‑un articol intitulat „Risky and cautious shifts in group decisions” (Stoner, 1968). Sub imboldul lui Marquis, Stoner a manifestat o atitudine critică față de experimentele asupra shimbării riscante. Merită menționat aici, de asemenea, studiul lui Jerome Rabow și al colegilor săi (1966) în care s‑a demonstrat că normele grupului pot favoriza riscul sau prudența, că indivizii influenți din grup susțin poziția nomativă cea mai puternică și că normele pot fi induse.
Participanții din experimentele lui James Stoner au fost masteranzi în domeniul
managementului de la MIT, dar tendința grupurilor de a lua hotărâri mai riscante decât indivizii a fost pusă în evidență și cu subiecți studenți la licență (de ambele sexe), cu manageri (de exemplu, în experimentul lui Marquis, 1962), cu lucrători din

Schimbarea riScantă în grupuri185
industrie . De asemenea, s‑a dovedit că un astfel de efect nu apare numai la populația
americană. Procedura lui Stoner a fost aplicată și unor subiecți din Marea Britanie,
Israel, Canada, Germania și Franța. Pentru populația franceză, de pildă, Nathan Kogan, unul dintre profesorii lui Stoner, a colaborat cu Willem Doise, pe atunci
proaspăt doctor în psihologie la Sorbona (Kogan și Doise, 1969).
9 .3 . Choice Dilemma Questionnaire
James Stoner n‑a construit el însuși dilemele pe care le prezenta subiecților, ci a
preluat un chestionar realizat de Michael Wallach și Nathan Kogan (1961), intitulat Choice Dilemma Questionnaire. Cei doi autori ai instrumentului se preocupaseră, la
sfârșitul deceniului al cincilea, de factorii determinanți ai deciziei, ca încrederea în
ceea ce se poate întâmpla, ca frica de eșec sau ca speranța în succes. Ei apreciau că, „încercând să decidem rațional, trebuie să estimăm cel puțin două tipuri de cantități, și anume probabilitățile relative ale diferitelor rezultate ale cursurilor de acțiune
alternative și, de asemenea, intensitatea preferinței noastre pentru consecințele posi‑
bile (Wallach și Kogan, 1961, p. 23).
Prin chestionarul lui Wallach și Kogan se urmărește inferarea atitudinilor subiec‑
ților față de risc plecând de la alegerile lor în cele 12 dileme. Temele dilemelor sunt diverse, de la chestiuni legate de căsătorie, la situații implicând intervenții chirurgi‑
cale serioase sau necesitând doar decizii cu privire la alegerea strategiei eficiente
într‑un joc de fotbal american. Ca regulă generală, ele prezintă două alternative, dintre care una foarte dezirabilă, dar riscantă și una mai puțin dezirabilă, însă lipsită de orice risc. Grupul, după ce a ajuns la un consens, sau subiectul individual trebuie
să indice personajului principal din fiecare dilemă alegerea potrivită.
În cadrul CDQ există doi itemi la care subiecții au fost mereu înclinați să dea
răspusuri prudente. Iată unul dintre ei: „Roger este un bărbat căsătorit, care are doi
copii și o slujbă relativ sigură, dar prost plătită. El află că acțiunile la bursă ale unei
companii abia apărute s‑ar putea tripla ca preț dacă produsul acesteia s‑ar vinde foarte
bine. Bineînțeles, acțiunile ar putea scădea dramatic dacă produsul nu s‑ar vinde. Roger nu are economii. Ca să cumpere acțiuni ale companiei, el se gândește să‑și vândă asigurarea de viață” . În mod constant, subiecții au ezitat să‑l sfătuiască pe
Roger să riște.
Pruitt și Teger (1969) au analizat toate experimentele care fuseseră făcute cu
ajutorul CDQ până în momentul publicării studiului lor. Ei au consemnat că, pe
ansamblu, schimbarea riscantă, deci orientarea subiecților spre risc în condiția de
discuție de grup în comparație cu condiția în care decideau singuri, a fost semnifi‑
cativă. În plus, ei au atras atenția că pe doi dintre itemi s‑a înregistrat mereu o tendință pronunațată a subiecților spre risc, iar pe alți doi o tendință spre prudență (raportat la restul itemilor) .
Lui Michael Wallach și lui Nathan Kogan li s‑a reproșat că instrumentul lor este
dezechilibrat din punctul de vedere al reprezentării celor două sexe. Într‑adevăr, în

186
Psihologia riscului
varianta originală, majoritatea personajelor din cele 12 dileme sunt bărbați și majo‑
ritatea activităților sunt mai degrabă masculine – de exemplu, căpitanul unei echipe de fotbal și strategia câștigătoare într‑un joc de fotbal american. În încercarea de a remedia această stare de lucruri și de a studia felul în care sexul subiecților și sexul personajelor din dileme marchează gradul de risc, Kogan și Dorros (1978) au modi‑ficat chestionarul, introducând personaje cu nume ca Diane M. și David M. Cei doi autori au remarcat, printre altele, că grupurile de bărbați riscă mai mult când perso‑najele centrale ale dilemelor sunt femei decât atunci când sunt bărbați. Deși greu de explicat, un astfel de rezultat confirmă, ba chiar întărește, efectul schimbării riscante apărut în atâtea experimente în anii 1960.
Au existat critici cu privire la gradul de implicare a subiecților în situațiile pre‑
zentate în cadrul chestionarului. S‑a spus că ele rămân artificiale și că, din cauza aceasta, dispoziția spre risc a participanților nu este credibilă (Krizan și Baron, 2007). De‑a lungul timpului au fost și multe observații referitoare la artificialitatea grupu‑rilor din experimentele asupra schimbării riscante. Apartenența la grup a subiecților este de scurtă durată și trebuie să ne îndoim că ei ajung să se identifice cu grupul. Însă probabil că cea mai gravă scădere a CDQ este faptul că, de fiecare dată când a fost utilizat, cercetătorii nu au oferit nici o informație despre validitatea și fidelitatea lui, ci s‑au mulțumit să facă trimitere la articolul lui Wallach și Kogan din 1961 sau la cartea lor, tipărită în 1964 și purtând titlul Risk‑taking: A study in cognition and
personality .
Să mai precizăm că realizarea sarcinilor din chestionarul lui Wallach și Kogan
(1961) poate fi ușor modificată prin schimbări minore în instrucțiuni. Clark și Willems (1969) au probat acest lucru într‑o manieră foarte convingătoare: ei au eliminat un singur cuvânt din instrucțiunile originale date subiecților și n‑au mai obținut efectul obișnuit, respectiv grupurile lor n‑au mai luat decizii mai riscante decât media deci‑ziilor individuale din faza pregrupală. În chestionarul care a stat la baza cvasitotali‑tății cercetărilor, subiecților li se cere să „aleagă cea mai joasă probabilitate pe care o consideră acceptabilă” . Clark și Willems au presupus că expresia „cea mai joasă” induce tocmai ideea de risc. Iar în grup, mai mult decât în situația individuală, dis‑cuțiile generează complezență la tendința spre risc. Cei doi autori au conceput instrucțiuni în care subiecților li se solicita să „aleagă probabilitatea pe care o con‑sideră acceptabilă” . Rezultatele lor au atestat lipsa schimbării riscante. În concepția lor, aceasta este „o funcție directă a instrucțiunilor experimentale” (Clark și Willems, 1969, p . 215) .
Instrumentul construit de Wallach și Kogan (1961) s‑a aflat mai bine de zece ani
la baza demersurilor care vizau explorarea schimbării riscante. El s‑a dovedit extrem de util, facilitând descoperiri interesante, dar, în același timp, carențele lui și faptul că reprezenta piesa centrală a paradigmei empirice au condus treptat la orientarea interesului cercetătorilor către alte domenii.

Schimbarea riScantă în grupuri187
9.4. Difuziunea responsabilității
Lui Stoner i s‑a reproșat că a folosit subiecți preocupați să riște și să înțeleagă con‑
textul și consecințele deciziilor riscante. Prima replică la experimentul lui au realizat‑o
Wallach, Kogan și Bem (1962). Participanții din studiul lor au fost studenți la licență,
dar rezultatele au fost identice cu cele ale lui James Stoner: grupurile riscau mai mult decât indivizii. După consensul de grup și după ce au consemnat tendința spre
risc a grupurilor, ei au organizat o nouă sesiune individuală și au calculat o medie a
acestor răspunsuri postconsens, compararând‑o cu media răspunsurilor individuale
preconsens. Subiecții riscau mai mult în condiție individuală după ce își asumaseră
riscuri colective. Acest rezultat indică o acceptare latentă a normei de risc a grupului. Mai mult, ei au măsurat tendințele individuale spre risc în rezolvarea dilemelor din
chestionarul Wallach‑Kogan și au observat că la unii subiecți acestea se mențin chiar
și după șase săptămâni. Prin urmare, în situațiile colective din experimentele realizate în paradigma inaugurată de James Stoner, grupul nu exercită doar complezență, o
influență superficială, ci una profundă și durabilă. Wallach și colegii lui (1962) au
sugerat, ca explicație pentru fenomenul schimbării riscante, difuziunea responsabili‑
tății.
Aceeași autori au reluat argumentarea ultimei idei într‑un articol din 1964. Ipoteza
difuziunii responsabilității este expusă și testată, de asemenea, în cartea publicat de
Nathan Kogan și Michael Wallach în 1964. Decizia individuală este marcată de frica de eșec, de aceea ea este marcată de prudență. Singuri, indivizii se tem să ia decizii
riscante. În grup însă, ei se simt la adăpost de consecințele negative pe care le‑ar
putea avea paticiparea lor la decizia colectivă. Luarea deciziei în grup difuzează responsabilitatea membrilor, iar resimțirea unei responsabilități reduse îi face să nu
se mai teamă de eșec și să fie dispuși să riște.
Aceasta a fost prima explicație pentru schimbarea riscantă. În grup, responsabi‑
litatea pentru eventualul eșec din cauza deciziei riscante se împarte. Să remarcăm
faptul că această explicație (spre deosebire de ipoteza familiarizării, de pildă) recu‑noaște schimbarea riscantă ca un veritabil efect de grup, în sensul că ea reprezintă o
consecință a interacțiunii de grup și nu poate apărea în situațiile în care persoanele
evoluează singure. Prin difuziunea responsabilității, grupul reduce anxietatea mem‑brilor. În cartea din 1964 a lui Kogan și Wallach găsim ideea că discuția de grup stimulează formarea uor legături afective între indivizi, ceea ce facilitează nașterea
unui sentiment de responsabilitate colectivă.
Ideea că difuziunea responsabilității și‑ar putea avea originea în interdependența
afectivă a fost testată de Kogan și Wallach în 1967. Ei au alcătuit grupuri de subiecți
pe baza scorurilor la anxietate și la caracteristica de a fi defensiv în relațiile inter ‑
personale. Schimbarea riscantă a avut valori minime în grupurile compuse din subiecți
foarte defensivi și nonanxioși (subiecți care ar putea fi considerați nonafectivi) și a
fost proeminentă în grupurile formate din participanți nondefensivi și foarte anxioși. Aceștia din urmă sunt persoane afective, despre care putem presupune că se tem de
eșec (autorii nu raportează o măsură pentru această caracteristică) și care, pentru a‑și alunga anxietatea, au nevoie să simtă că responsabilitatea se împarte.

188
Psihologia riscului
Există foarte multe experimente în care s‑au căutat probe în fa voarea ipotezei
difuziunii responsabilității, multe dintre ele foarte subtile și foarte elaborate. Am ales
să mai redăm aici unul care a fost raportat într‑un articol din 1975, atunci când
paradigma schimbării riscante era epuizată. Logica experimentală însă, în acest stu‑diu, este admirabilă. Clifford Mynatt și Steven Sherman (1975, p. 1 1 1 1) interpretează astfel fenomenul de difuziune a responsabilității: „Membrii de grup implicați în acte având consecințe negative își atribuie lor mai puțină responsabilitate decât își atribuie
indivizii în situații singulare care determină consecințe negative sau decât își atribuie
membrii de grup sau indivizii din situații singulare care determină consecințe pozi‑tive” . Ca atare, cei doi autori își proiectează studiul după un design 2 x 2, în care indivizii sau grupurile oferă sfaturi care conduc fie la succes, fie la eșec. Evident, sunt de urmărit subiecții din condiția în care, în urma unei dezbateri în grup, au dat
un sfat care a provocat un eșec. În mod elocvent, aceștia sunt cel mai puțin dispuși
(în comparație cu participanții din celelalte trei condiții) să‑și asume responsabilitatea pentru consecințele sfatului lor prost inspirat. Ei nu percep că ar fi avut influență asupra celui pe care l‑au sfătuit și refuză să admită că eșecul ar fi dăunător pentru
acesta. Pe scurt, în grupuri, responsabilitatea pentru o consecință negativă se disi‑
pează.
9.5. Riscul ca valoare socială
Dacă grupurile riscă mai mult decât indivizii înseamnă că în grupuri, mai mult decât în situațiile în care sunt singuri, oamenii sunt atrași de risc. Sau, în orice caz, în contextele colective oamenii afișează atitudini pozitive față de risc, vor să arate celor
din jur că ei sunt adepți ai deciziilor riscante. Roger Brown (1965) a construit o
explicație a schimbării riscante plecând de la astfel de intuiții. Brown era pe atunci profesor de psihologie la Harvard (trecuse și pe la MIT) și publicase un manual de psihologie socială foarte apreciat, cu totul atipic pentru un manual pentru că era scris
la persoana a I‑a singular și includea anecdote și glume, dar și numeroase contribu‑
ții personale, unele dintre ele gândite anume pentru a fi integrate în consistentul volum de aproape 800 de pagini. Concepția lui originală despre sursele schimbării riscante a apărut prima dată expusă într‑un capitol al manualului. Brown a fost un intelectual
rafinat, specialist în dezvoltarea limbajului și psiholingvistică, maestru al multor
cercetători foarte cunoscuți astăzi, între care, de pildă, Steven Pinker.
Schimbarea riscantă ar putea avea la bază valorizarea riscului (și nu a prudenței)
de către indivizi. Roger Brown (1965) a susținut că în foarte multe situații din viața
cotidiană oamenii valorizează riscul și, din cauza aceasta, le place să se vadă pe ei
înșiși ca fiind mai înclinați spre risc decât sunt cei de lângă ei. Autorul american a fost influențat de o lucrare de dizertație, susținută în 1962 la MIT, în care autorul
ajunsese, pe baza unor date empirice, la concluzia că, înainte de a interacționa cu
alții, subiecții cred că sunt dispuși să riște cel puțin ca oricare altcineva din grup
(Hinds, 1962, apud Kogan și Wallach, 1967).

Schimbarea riScantă în grupuri189
Așadar, subiectul obișnuit, tipic din experimentele asupra schimbării riscante are
convingerea că atitudinea lui față de risc este cea potrivită, conformă cu ceea ce el
percepe ca fiind norme sociale. În timpul discuției de grup, el își dă seama că lucru‑rile nu stau așa, pentru că‑i vede pe unii dintre cei prezenți mai înclinați să riște decât este el. Expus la astfel de modele, sau la astfel de exponenți a normei care promovează riscul, subiectul adoptă o nouă atitudine față de risc și un nou comportament. Schimbarea îl ajută să fie acceptat în grup și îl ajută, de asemenea, să‑și păstreze o imagine de sine pozitivă. Brown subliniază calitatea de model a unora dintre membrii grupului: „Conținutul discuției, argumentele pro și contra nu au importanță pentru această teorie. Informația despre răspunsurile altora este aceea care‑i face pe indivizi să devină mai dispuși să riște după discuția de grup” (Brown, 1965, p. 702).
Schimbarea riscantă se produce pentru că riscul ca valoare socială devine pregnant
în situația de grup. Brown nu și‑a susținut empiric analiza, dar teza lui a fost mult dezbătută, iar studiile empirice nu au întârziat să apară la puțin timp după publicarea manualului. Unul dintre cele mai citate dintre acestea este cel semnat de George Levinger și David Schneider (1969). Ideea lor este simplă și foarte adecvată pentru a testa ipoteza riscului ca valoare socială: ei au cerut subiecților să completeze chestionarul lui Wallach și Kogan așa cum s‑a procedat în majoritatea experimentelor asupra schimbării riscante, dar unui al doilea grup de subiecți i s‑a solicitat să răs‑pundă la același chestionar așa cum cred ei că ar răspunde un coleg de al lor pe care‑l consideră tipic pentru studenții de universitatea lor, iar un al treilea grup de subiecți trebuia să indice alegerile pe care le‑ar admira cel mai mult. A rezultat că subiecții se consideră pe ei înșiși mai dispuși să riște decât studentul tipic de la universitatea lor și că alegerile admirate erau alegeri foarte riscante.
Potrivit concepției lui Brown (1965), în grup ar trebui să existe niște modele, niște
indivizi care să fie foarte înclinați să ia decizii riscante. Aceștia i‑ar determina pe ceilalți să riște la rândul lor pentru că le‑ar oferi standarde de comportament riscant care i‑ar frapa și pe care ei le‑ar admira. E de la sine înțeles că persoanele care sunt de la început foarte înclinate spre risc nu și‑ar schimba atitudinea față de risc ca urmare a discuției de grup. Neil Vidmar (1970) a arătat că, într‑adevăr, acești subiecți nu‑și intensifică dispoziția de a risca. Autorul canadian a format grupuri din persoane foarte înclinate să riște, persoane mediu înclinate să riște și persoane puțin înclinate să riște, precum și grupuri mixte, compuse din două persoane din prima categorie, o persoană moderată și două persoane din a treia categorie. Astfel selecționate, gru‑purile mixte manifestau cea mai proeminentă schimbare riscantă.
Dar poate mai adecvat pentru a argumenta în favoarea tezei lui Brown este demer ‑
sul realizat de Walach și Mabli (1970). Și ei au alcătuit grupuri mixte, fie din doi subiecți înclinați să riște și unul înclinat spre prudență, fie din doi subiecți înclinați spre prudență și unul înclinat sre risc. Au constatat că, indiferent de statutul lor de majoritari sau minoritari, subiecții înclinați spre prudență își schimbau atitudinea și deveneau înclinați spre risc în urma discuției de grup asupra dilemelor din chestionar, în vreme ce subiecții înclinați spre risc nu se schimbau. Michael Wallach și Jerome Mabli observă că influența majorității (sau conformismul) poate să nu apară din cauza atracției pe care o exercită asupra subiecților riscul ca valoare socială.

190
Psihologia riscului
Roger Brown (1965) a propus, pe baza unei analize subtile, interpretarea schim‑
bării riscante plecând de la percepția subiecților asupra valorii sociale pe care o
reprezintă riscul. Oamenii au convingerea că sunt cel puțin la fel de dispuși să riște
ca ceilalți, iar când au prilejul să remarce că s‑au înșelat adoptă atitudinea față de risc pe care le‑o indică norma socială. Ipoteza aceasta a fost confirmată în numeroase experimente.
9.6. Ipoteza leadershipului
În articolul în care au raportat prima replică la experimentul lui James Stoner, Wallach, Kogan și Bem (1962) au consemnat un fapt interesant: subiecții care se declaraseră
de la început pentru luarea unor decizii riscante fuseseră percepuți de ceilalți membri
(potrivit declarațiilor acestora din interviurile postexperimentale) ca având cea mai mare influență în discuția de grup. Cei trei autori n‑au făcut speculații plecând de la această observație. Însă, evident, putem ușor să ne imaginăm că există în grup indi‑
vizi influenți care‑i conving pe ceilalți să adopte hotărâri care comportă risc.
Ipoteza leadershipului este intuitivă, însă nu este deloc ușor de testat. Într‑un grup,
liderul este cel care pledează pentru alternative riscante de acțiune și care îi mobili‑
zează pe ceilalți să sprijine aceste alternative. Donald Marquis (1962), profesorul lui Stoner, e primul care o schițează. El precizează că unii subiecți sunt mai dispuși să
riște decât alții și, în plus, sunt persuasivi. Ipoteza leadershipului se referă, așadar,
la diferențe de personalitate între subiecți pe dimensiunea capacității de a persuada și pe dimensiunea dispoziției de a‑și asuma riscuri. De aceea, psihologii care au încercat să o testeze au măsurat aceste caracteristici de personalitate ale subiecților,
dar și altele, care sunt într‑un fel sau altul asociate.
Y . Rim (1964a, 1964b), un cercetător israelian, s‑a ocupat mulți ani de determi‑
narea personală a comportamentelor riscante din paradigma propusă de Stoner (1961).
El s‑a străduit să stabilească felul în care comportamentul riscant corelează cu diverse
trăsături de personalitate, dar și cu atitudini interpersonale. Astfel, Rim a găsit că
extraversiunea, nevoia de realizare și toleranța la ambiguitate se asociază cu faptul de a lua decizii riscante. De asemenea, persoanele cu o mare nevoie de recunoaștere sau cele cu scoruri mari la scala de machiavelism sunt înclinate să‑și asume riscuri (Rim,
1966). Cum nu avea măsuri directe ale influenței interpersonale, Rim a putut doar
să presupună că indivizii cu scoruri mari la caracteristicile examinate de el au impact asupra celorlalți membri ai grupului, determinând astfel schimbarea riscantă.
Este interesant să remarcăm faptul că în grupurile care și‑au schimbat atitudinea
spre prudență, indivizii care au manifestat la începtul discuției de grup cele mai prudente atitudini au fost evaluați de către ceilalți membri, în interviurile postexpe‑rimentale, ca fiind cei mai influenți. Într‑una dintre condițiile experimentului efectuat de Rabow și echipa sa (1966), de exemplu, cei ce promovează norma de prudență (și reușesc să o impună, provocând schimbarea spre prudență a grupului) sunt persoane
care în sesiunea individuală luaseră decizii extrem de prudente.

Schimbarea riScantă în grupuri191
În mod esențial, ipoteza leadershipului înseamnă că grupurile sunt eterogene,
alcătuite din persoane prudente și persoane iubitoare de risc și că cele care iubesc
riscul le influențează pe cele care se tem să riște. Se generează astfel schimbarea
riscantă, deplasarea grupului spre risc. George Hoyt și James Stoner (1968) s‑au întrebat ce s‑ar întâmpla dacă grupul ar fi omogen, format doar din indivizi foarte dispuși să riște. În acest caz, potrivit ipotezei leadershipului, schimbarea riscantă nu s‑ar produce, pentru că cei înclinați spre risc n‑ar avea pe cine influența. Cei doi
autori au format astfel de grupuri, pe baza deciziilor pe care subiecții le luaseră în
sesiunile individuale, și au constatat, împotriva predicției lor, că grupurile omogene riscau foarte mult. Ca atare, Hoyt și Stoner au conchis că ipoteza leadershipului este infirmată. Însă, așa cum va rezulta din expunerea succintă asupra polarizării din paginile următoare, rezultatul lor era cât se poate de firesc: în grupurile cu atitudini
omogene, discuția de grup nu face decât să intensifice atitudinile.
9.7. Ipoteza familiarizării
Dacă examinăm ipoteza familiarizării, trebuie să fim pregătiți să acceptăm că schim‑
barea riscantă ar putea să nu funcționeze neapărat ca un efect de grup. Am constatat că legătura dintre grup și tendința spre risc a fost mereu nucleul dur al câmpului
acesta de cercetare atât de reprezentativ pentru anii 1960. Stoner (1961) a demonstrat,
în mod esențial, că grupurile riscă mai mult decât indivizii. Prin urmare, schimbarea riscantă nu poate fi decât un fenomen de grup, iar ipoteza difuziunii responsabilității întărește ideea aceasta, susținând că interacțiunea de grup generează legături afective
între membrii grupului.
Nicholas Bateson (1966), profesor la Oxford, a pus la îndoială faptul că grupul
în sine determină orientarea spre risc a indivizilor. El a presupus că simpla reexpunere
a subiecților la dileme îi familiarizează cu acestea și îi face să decidă mai riscant.
Familiarizarea se poate produce și în situație individuală, nu numai în context de
grup, iar rezultatul va fi același. Ca atare, Bateson a cerut subiecților, după ce aceș‑tia decideau în condiție individuală, să reexamineze dilemele și să se gândească la argumente în favoarea și împotriva alternativelor riscante. Subiecții făceau lucrul
acesta singuri, fără a interacționa în grup. Autorul englez a obținut o schimbare
riscantă după ce a făcut media celei de‑a doua serii de răspunsuri ale participanților la dilemele din chestionar.
Desigur, Bateson a creat și o condiție de interacțiune de grup în experimentul său
(deci, procedura clasică) și a consemnat, de asemenea, schimbarea riscantă. Efectul
apare, din punctul lui de vedere, indiferent dacă participanții se familiarizează cu
dilemele în cadrul grupului sau aflându‑se izolați. Pentru a dovedi echivalența celor
două contexte pe dimensiunea familiarizării cu sarcina, el a măsurat cantitatea de
informații pe care subiecții și‑o aminteau la sfârșitul experimentului și a constatat o
similaritate între cele două condiții. Ca atare, a putut conchide că familiarizarea și aceste informații au determinat schimbarea riscantă și nu discuția de grup.

192
Psihologia riscului
Ar trebui să ne întrebăm de ce familiarizarea ar conduce la risc. Cel puțin la prima
vedere, această legătura cauzală pare contraintuitivă. Ne așteptăm ca subiectul care
se familiarizează cu dilemele din chestionarul lui Wallach și Kogan să se manifeste mai prudent atunci când decide a doua oară. E firesc ca prima dată să decidă mai degrabă pe baza impulsurilor, iar a doua oară, după ce a reflectat la situațiile dile‑matice și deține mai multe informații, să fie mai moderat. Totuși, Bateson raționează altfel. El are convingerea că, dimpotrivă, persoana decide prima dată prudent și a doua oară se arată dispusă să riște. „Individul nu vrea să se angajeze față de o deci‑zie până ce nu are destul timp să se gândească la ea. El se poate simți înclinat să dea la început un răspuns prudent care poate însemna că nu știe sau că nu e gata să ia o decizie. După ce a avut timp să studieze problema, reținerea lui inițială poate să dispară, iar consecința va fi o amplificare a dispoziției de a risca” (Bateson, 1966, pp. 120‑121). Familiarizarea, așadar, aduce cu sine riscul, nu prudența.
Pentru Nicholas Bateson, schimbarea riscantă este un „pseudo‑efect de grup” .
Adevăratul mecanism, familiarizarea, este mascat de discuția de grup. În fond, critica lui Bateson vizează designul within‑subjects , ales de la început de James Stoner, sub
îndrumarea lui Donald Marquis, și perpetuat în majoritatea studiilor care au urmat. Familiarizarea se produce pentru că subiecții sunt expuși de două ori la aceleași scenarii și efectuează de două ori aceeași sarcină, chiar dacă în condiții diferite. Dacă s‑ar fi preferat un plan between‑subjects, posibilitatea familiarizării ar fi fost anulată.
Bineînțeles, acest ultim tip de design experimental ar fi adus cu sine alte probleme.
Bateson și‑a găsit adepți printre cercetătorii americani. James Flanders și Donald
Thistlethwaite (1967) au testat ipoteza familiarității cu ajutorul unui plan factorial 2 x 2, cele două variabile independente fiind familiarizarea și discuția de grup. Tratamentul experimental din condiția „familiarizare” consta în faptul că subiecții primeau instruc‑țiuni să‑și reconsidere decizia din situația de izolare și să găsească argumente pentru și împotriva deciziei riscante. Schimbarea riscantă, cu aproximativ aceleași valori, a apărut în trei dintre cele patru condiții: familiarizare cu discuție de grup, familiari‑zare fără discuție de grup și discuție de grup fără familiarizare. Faptul că discuția de grup nu întărea efectul familiarizării i‑a determinat pe cei doi autori să conchidă că simpla familiarizare cu sarcina este suficientă pentru ca subiecții să manifeste opțiuni riscante. Spre deosebire de Bateson (1966), Flanders și Thistlethwaite pun accentul pe ideea de comprehensiune ca nucleu al familiarizării. Pentru ei, examinarea apro‑fundată de către subiecți a dilemelor duce la o bună înțelegere a costurilor și bene‑ficiilor și îi determină pe subiecți să riște mai mult. Familiarizarea declanșează schimbarea riscantă prin intermediul comprehensiunii. Din păcate, oricât de intere‑santă, ipoteza familiarității nu este considerată astăzi o explicație veridică pentru efectul care a apărut în atâtea demersuri experimentale în anii 1960. Mai multe replici ulterioare la studiile lui Bateson (1966) și Flanders și Thistlethwaite (1967) n‑au confirmat‑o. Folosind aceleași manipulări, Pruitt și Teger (1967) n‑au reușit să pro‑beze că familiarizarea cu dilemele alegerilor ar produce decizii riscante. Nici Miller și Dion (1970, apud Dion, Baron și Miller, 1970) nu au reușit să pună în evidență o
legătură cauzală între familiarizare și deciziile riscante; în experimentele acestora, doar discuția de grup a generat schimbarea riscantă.

Schimbarea riScantă în grupuri193
9 .8 . Capacitatea grupurilor de a intensifica opiniile
Treptat, cercetătorii au trebuit să accepte că tendința grupurilor de a lua decizii ris‑
cante nu apare întotdeauna. Situații experimentale în care grupurile au făcut alegeri
mai prudente decât indivizii s‑au înmulțit. Jerome Rabow și colegii săi au arătat încă
din 1966 că pot fi induse norme care să asigure lipsa diferenței dintre situația indi‑
viduală și situația de grup pe dimensiunea riscului sau chiar norme care să conducă
spre soluții prudente. Astfel, psihologii sociali au realizat că acest fenomen de grup nu este, așa cum s‑a crezut la început, o schimbare consistentă către opinii mai ris ‑
cante, ci mai curând o calitate a discuțiilor de grup de a întări opiniile inițiale ale membrilor .
În 1969, într‑un articol fundamental, Serge Moscovici și Marisa Zavalloni au
propus termenul de polarizare de grup pentru tendința discuțiilor de grup de a produce
decizii de grup mai extreme în raport cu media opiniilor membrilor din faza de pre‑
discuție, în direcția favorizată de medie. Riscul în grupuri devenea astfel un caz
particular al polarizării de grup. Cei doi autori francezi au sugerat că se poate obține polarizarea grupului spre risc tot așa cum se poate obține polarizarea spre prudență.
Ideea polarizării de grup este simplă: grupurile au calitatea de a face mai extreme
ori de a intensifica opiniile membrilor în direcția în care ele înclinau deja înaintea discuției de grup. Polarizarea nu semnifică nicidecum că discuția de grup ar împărți membrii în două tabere – nu este deci o centrifugare. Ea corespunde grupării opini‑
ilor la un pol (la o extremă), și anume la polul spre care opiniile membrilor tindeau
în faza de preinteracțiune. De exemplu, o discuție între câțiva susținători ai unui politician are darul de a intensifica atitudinile favorabile ale participanților – ei aveau poate atitudini moderate înainte de schimbul de opinii, iar în timpul discuției acestea vor fi întărite.
Două experimente au avut meritul de a fi lămurit lucrurile. Moscovici și Zavalloni
(1969) au măsurat opiniile unor studenți francezi față de Charles de Gaulle și au constatat că acestea erau pozitive. Ei au cerut subiecților, în faza următoare a expe‑rimentului, să discute 15 minute despre de Gaulle și apoi le‑au măsurat din nou
atitudinile. Rezultatele au arătat că discuția de grup a făcut ca subiecții să aibă ati‑
tudini și mai favorabile față de fostul președinte al Franței. Pe de altă parte, utilizând aceiași subiecți, Moscovici și Zavalloni au luat o măsură a atitudinii lor față de
americani în condiție individuală (la vreamea aceea, tinerii francezi, majoritatea de
dreapta, aveau atitudini negative față de Statele Unite), i‑au pus să discute despre americani între ei și apoi au cules din nou opiniile. În privința acestei atitudini, dis‑cuția de grup a avut un efect de sens contrar: dacă în faza de preinteracțiune subiec‑ții avuseseră o atitudine negativă, în faza postinteracțiune, ei declarau atitudini și mai
negative .
Astfel, autorii au probat că grupurile determină intensificări ale atitudinilor în
funcție de orientarea lor inițială: pe cele favorabile le face și mai favorabile, iar pe cele negative, și mai negative. Remarcăm că în acest experiment se vorbește de ati‑
tudini și nu de opinii și că variabila dependentă s‑a schimbat: subiecților nu li se

194
Psihologia riscului
mai cere să se pună de acord în privința unei alegeri, ci se măsoară atitudinea indi‑
viduală după faza de discuție de grup.
Practic, experimentele ingenioase realizate de Moscovici și Zavalloni au încheiat
deceniul palpitant al schimbării riscante. Psihologii sociali americani au fost nevoiți să recunoască faptul că în textul din 1969 din JPSP se găseau răspunsuri la toate
întrebările lor rămase până atunci fără răspuns. David Myers și George Bishop (1970) au repetat aproximativ designul descris anterior. Acești cercetători au selecționat, pe baza unor chestionare, subiecți rasiști și subiecți nonrasiști și au format grupuri de discuție după criteriul prezenței sau absenței prejudecăților: pe cei rasiști i‑au pus să stea de vorbă între ei despre negri, iar pe cei nonrasiști, la fel. Autorii au obser ‑
vat astfel că discuțiile de grup au mărit diferența de atitudine dintre cele două cate‑gorii de subiecți: în urma discuțiilor, rasiștii au devenit mai rasiști, iar nonrasiști și mai puțin înclinați să‑i acuze pe negri. Așadar, interacțiunile între indivizii cu atitu‑dini apropiate au darul de a întări aceste atitudini, adică de a le face să fie mai apropiate de extrema spre care înclinau înainte. Textul lui Myers și Bishop a apărut în revista Science și s‑a bucurat de foarte multe citări, deși nu este decât un ecou la
articolul de o complexitate intelectuală greu de egalat al lui Moscovici și Zavalloni.
Evident, polarizarea atitudinilor se produce foarte frecvent și în viața cotidiană.
Oamenii intră în grupuri care au aceleași atitudini ca și ei și se feresc să se afilieze grupurilor care au atitudini diferite. Această asociere întărește atitudinile împărtășite de membri .
Revenind la fenomenul schimbării riscante, el este un caz de polarizare întrucât
grupul ia decizia riscantă în funcție de atitudinile anterioare ale membrilor, care aveau deja tendința de a risca în chestiunea respectivă – ei răspunseseră deja, în condiție individuală, la fiecare item din Choice Dilemma Questionnaire. Discuția de grup
amplifică tendința anterioară spre risc a membrilor. Dacă la început, în faza de pre‑interacțiune, membrii sunt mai degrabă înclinați spre prudență (de pildă, când con‑struim dileme în care alegerea prudentă să se impună firesc), discuția de grup va polariza atitudinea în direcția prudenței: după interacțiune, membrii vor fi mai prudenți decât înainte.
Conceptul de polarizare de grup a lămurit toate neclaritățile din câmpul teoretic
inaugurat de experimentul lui James Stoner. În 1971, a apărut un număr tematic al Journal of Personality and Social Psychology, dedicat schimbării riscante, o evaluare a contribuțiilor teoretice fără trasarea unor noi sarcini și fără deschiderea unor noi orizonturi. Tot în 1971, Russell Clark și Amiram Vinokur au publicat recenzii ale studiilor, în care tendința spre risc a grupurilor era văzută ca o formă de polarizare de grup. Putem considera, de aceea, în mod convențional, că anul 1971 încheie deceniul dezbaterilor asupra schimbării riscante. Cartwright (1973) aprecia că se sfârșea, de fapt, o paradigmă, nu foarte solidă, deoarece fusese întemeiată pe un singur instrument, dar totuși o paradigmă în sensul lui Thomas Kuhn (1976).

Schimbarea riScantă în grupuri195
9 .9 . Explicații ale polarizării de grup
În aproape o jumătate de veac de cercetări asupra polarizării au apărut multe teorii,
iar unele dintre ele se dovedesc foarte utile pentru înțelegerea dinamicilor psihice din
schimbarea riscantă. În mare, ele pot fi incluse în două grupuri: teorii ce pun accen‑
tul pe influența informațională și teorii în care accentul cade pe influența normativă.
În privința proceselor de influență informațională, multe cercetări au încercat să
stabilească felul în care procesarea informației relevante poate afecta polarizarea de grup. Cea mai sofisticată teorie construită din această perspectivă este teoria argu‑
mentelor persuasive (TAP), propusă și ameliorată de‑a lungul mai multor ani de
Amiram Vinokur și Eugene Burnstein (Burnstein și Vinokur, 1973, 1975; Vinokur, 1971; Vinokur și Burnstein, 1974). Potrivit acestor cercetători americani, poziția
unui individ într‑o anumită chestiune este determinată de numărul și capacitatea
persuasivă a argumentelor pro și contra pe care el le actualizeză din memorie atunci când își formulează poziția. De pildă, judecând alternativele dintr‑o dilemă prezentată
în chestionarul lui Wallach și Kogan (1962), subiectul își fundamentează decizia
dinaintea interacțiunii de grup pe argumentele puține ori numeroase pe care le poate
găsi și pe forța acestora. Discuția de grup va determina schimbarea poziției subiec‑
tului într‑o anumită direcție (spre risc, bunăoară) în măsura în care în discuție se
vehiculează argumente persuasive în favoarea acelei direcții.
Întrucât noțiunea de capacitate persuasivă este fundamentală pentru TAP , Burnstein
și Vinokur (1975) au realizat câteva studii pentru a determina caracteristicile care fac
ca un argument să fie persuasiv (vezi și Burnstein, Vinokur și Trope, 1973). Ei au
stabilit doi factori principali ce determină capacitatea persuasivă a unui argument:
validitatea și noutatea. V aliditatea percepută a unui argument se referă la valoarea lui de adevăr, la calitatea unui argument de a se integra în concepțiile anterioare ale persoanei, precum și la calitatea lui de a decurge logic din faptele și ideile general
acceptate. Pe de altă parte, noutatea percepută a unui argument se referă la calitatea
lui de a organiza informația într‑un mod inedit, la faptul că sugerează idei noi și la faptul că îngăduie un acces mai bun al individului la informația suplimentară stocată în memorie (vezi și Myers, 1994). Argumentele noi au, conform celor doi autori
americani, mai multă putere de persuasiune. Alături de validitate, noutatea determină
măsura în care un argument cauzează schimbarea poziției unui individ.
Potrivit teoriei argumentelor persuasive, într‑o discuție de grup, indivizii fac
publice argumentele pe care se bazează poziția lor. Dacă grupul conține indivizi cu
opinii similare, atunci este probabil că fiecare individ va auzi, pe lângă argumentele
familiare, câteva argumente noi în favoarea poziției sale. În consecință, poziția fiecă‑ruia se va întări, iar poziția grupului ca întreg se va polariza – deci va deveni mai extremă. De exemplu, dacă grupul discută dilema lui Helen, ziarista care ar putea
publica un roman, riscând însă să piardă timp și bani dacă romanul nu se bucură de
succes (am rezumat dilema la începutul acestui capitol), un individ care se pronunță
pentru varianta riscantă va auzi argumente noi în favoarea poziției sale dacă va par ‑
ticipa la o discuție cu alți partizani ai aceleiași variante și va ajunge în felul acesta să‑și întărească convingerea. Pe de altă parte, și el va oferi altora din grup argumente

196
Psihologia riscului
pe care aceștia nu le cunoșteau, încât putem aprecia că discuția de grup va reprezenta
pentru toți participanții un prilej nu numai de confirmare, ci și de consolidare a
opiniei lor. Ca atare, grupul va decide pentru alternativa ce implică risc.
Teoriile care explică polarizarea prin intermediul influenței normative mai degrabă
decât prin influența informațională, fac apel la cadrul teoretic generos care este teo‑
ria comparării sociale (Burnstein și Vinokur, 1973; Myers și Lamm, 1976). Potrivit
acestei pespective, indivizii sunt motivați să se perceapă și să se prezinte pe ei înșiși
într‑o lumină favoabilă. Pentru a reuși acest lucru, indivizii trebuie să observe cum
se prezintă ceilalți și să‑și ajusteze în consecință autoprezentarea. Unele variante ale teoriei comparării sociale arată că mulți indivizi au dorința de a fi percepuți ca fiind
mai buni decât media celorlalți. Discuția de grup indică modele de comportament
dezirabile social și astfel indivizii își schimbă poziția în direcția grupului pentru a
câștiga aprobare și pentru a eluda dezaprobarea (Baron și Roper, 1976; Jellison și
Riskind, 1970) .
Apărătorii explicației bazate pe compararea socială au făcut experimente în care
subiectul era expus poziției altora, fără să fie expus la argumentele lor. S‑a demonstrat că indivizii au tendința de a‑și ajusta răspunsurile pentru a menține o poziție valori‑
zată social chiar și în situația în care doar află pozițiile altora. Așadar, polarizarea
este posibilă și în lipsa discuției. În paradigma schimbării riscante, Michael Wallach
și Nathan Kogan (1965) au creat și ei o condiție experimentală „consens fără discu‑ție”, în care subiecții comunicau celorlalți din grup preferințele lor pentru risc prin
intermediul unor mesaje scrise. La rândul lor, Teger și Pruitt (1967) au consemnat
schimbarea riscantă într‑o condiție „nondiscuție”, în care participanții și dezvăluiau
opiniile favorabile riscului fără a comunica verbal. Este adevărat că polarizarea rezul‑
tată din simpla comparare socială este mai puțin intensă decât cea care se produce în
timpul unei discuții. Totuși, este surprinzător că indivizii nu numai că se conformează
normei de grup, dar chiar o depășesc, tinzând să adopte o poziție mai extremă.
Fiecare dintre cele două mari explicații asupra polarizării este susținută cu date
experimentale. Există chiar experimente care confimă una și o infirmă pe cealaltă. Dar nu se poate susține că una dintre explicații ar avea un avantaj empiric asupra
celeilalte. Cei mai mulți psihologi sociali cred că ambele sunt corecte – fiecare dă
seama de polarizarea colectivă în circumstanțe diferite. Și explicând polarizarea,
explică totodată și schimbarea riscantă.
*
Schimbarea riscantă a fost, din punct de vedere teoretic, o disecție a unei realități
sociale vii, în care testarea ipotezelor s‑a realizat cu ingeniozitate și pasiune. Logica experimentală a fost de fiecare dată foarte clară. Faptul că au existat mai multe ipo‑teze concurente s‑a dovedit benefic pentru progresul științific și pentru calitatea
dezbaterii. Aceasta din urmă a fost asigurată prin prezența unor cercetători influenți
în epocă, afliliați la mari universități. Majoritatea covârșitoare a studiilor au fost
publicate în cele două reviste fundamentale, Journal of Personality and Social Psychology
și Journal of Experimental Social Psychology. Succesiunea replicilor experimentale
a fost amețitoare, așa cum noi n‑am reușit s‑o redăm în textul de față, iar dialogul
științific foarte viu și foarte profund.

Schimbarea riScantă în grupuri197
Implicarea unor importanți psihologi europeni, precum Serge Moscovici, Willem
Doise, Helmut Lamm, a dat o notă aparte acestui domeniu. Schimbarea riscantă a
oferit un prilej pentru tânăra psihologie socială europeană de a participa la un program de studii vast și de a se construi ca disciplină științifică prin colaborarea cu marii psihologi americani (de exemplu, Nathan Kogan a publicat împreună cu Doise și cu Lamm) .
Miza a fost imensă pentru psihologia socială, căci grupuri de discuție în care poate
apărea schimbarea spre risc sunt, de exemplu, consiliile de administrație ale firmelor industriale și ale băncilor, consiliile de apărare ale statelor, juriile din procesele americane etc. Schimbarea riscantă a însemnat participarea psihologilor sociali la analiza unor aspecte sociale importante. Iar ideea de risc a fost dezbătută cu riguro‑zitate și cu ambiția aplicării concluziilor studiilor experimentale.
Bibliografie
Asch, S.E. (1951). Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgment.
In H. Guetzkow (Ed.), Groups, leadership and men. Pittsburgh: Carnegie Press.
Baron, R.S., & Roper, G. (1976). Reaffirmation of social comparison views of choice shifts:
Averaging and extremity effects in an autokinetic situation. Journal of Personality and
Social Psychology, 33, 521‑530.
Bateson, N. (1966). Familiarization, group discussion, and risk taking. Journal of Experimental
Social Psychology, 2, 1 19‑129.
Bem, D.J., Wallach, M.A., & Kogan, N. (1965). Group decision‑making under risk of aver ‑
sive consequences . Journal of Personality and Social Psychology, 1, 453‑460.
Brown, R. (1965). Social Psychology. New Y ork: Free Press.
Burnstein, E., & Vinokur, A. (1973). Testing two classes of theories about group‑induced
shifts in individual choice. Journal of Experimental Social Psychology, 9, 123‑137.
Burnstein, E., & Vinokur, A. (1975). What a person thinks upon learning he has chosen
differently from others: Nice evidence for the persuasive‑arguments explanation of choice shifts. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 412‑426.
Burnstein, E., Vinokur, A., & Trope, Y . (1973). Interpersonal comparison versus persuasive
argumentation: A more direct test of alternative explanations for group induced shifts in individual choice. Journal of Experimental Social Psychology, 9, 236‑245.
Clark, R.D. (1971). Group induced shift towards risk: A critical appraisal. Psychological
Bulletin, 76(4), 251‑270.
Clark, R.D., & Willems, E.P . (1969). Where is the risky shift? Journal of Personality and
Social Psychology, 13(3), 215‑221.
Cartwright, D. (1973). Determinants of scientific progress: The case of research on the risky
shift. American Psychologist, 28(3), 222‑231.
Dion, K.L., Baron, R.S., & Miller, N. (1970). Why do groups make riskier decisions than
individuals? In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology, vol . 5 .
New Y ork: Academic Press.
Flanders, J.P ., & Thistlethwaite, D.L. (1967). Effects of familiarization and group discussion
upon risk‑taking. Journal of Personality and Social Psychology, 5, 91‑97.

198
Psihologia riscului
Hinds, W .C. (1962). Individual and group decisions in gambling situations. Teză de master
nepublicată. Massachussets Institute of Technology, School of Industrial Management.
Hoyt, G.C., & Stoner, J.A.F . (1968). Leadership and group decisions involving risk. Journal
of Experimental Social Psychology, 4, 275‑285.
Jellison, M., & Riskind, J. (1970). A social comparison of abilities interpretation of risk
taking behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 15, 375‑390.
Kogan, N., & Doise, W . (1969). Effects of anticipated delegate status on level of risk‑taking
in small decision‑making groups. Acta Psychologica, 29, 228‑243.
Kogan N., & Dorros, K. (1978). Sex differences in risk taking and its attribution. Sex Roles ,
4(5), 755‑765.
Kogan, N., & Wallach, M.A. (1964). Risk‑taking: A study in cognition and personality. New
Y ork: Holt.
Kogan, N., & Wallach, M.A. (1967). The risky‑shift phenomenon in small decision‑making
groups: A test of the information‑exchange hypothesis. Journal of Experimental Social
Psychology, 3, 75‑85.
Krizan, Z., & Baron, R.S. (2007). Group polarization and choice‑dilemmas: How important
is self‑categorization? European Journal of Social Psychology, 37, 191‑201.
Kuhn, T. (1976). Structura revoluțiilor științifice. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Levinger, G., & Schneider, D.J. (1969). Test of the „risk is value” hypothesis, Journal of
Personality and Social Psychology, 11, 165‑169.
Marquis, D.G. (1962). Individual responsibility and group decisions involving risk. Industrial
Management Review , 3, 8‑23.
Miller, N., & Dion, K.L. (1970). An analysis of the familiarization explanation of the
risky‑shift. Lucrare prezentată la conferința American Psychological Association, Miami.
Moscovici, S., & Zavalloni, M. (1969). The group as a polarizer of attitudes. Journal of
Personality and Social Psychology, 12, 125‑135.
Myers, D.G. (1994). Exploring social psychology. New Y ork: McGraw‑Hill.
Myers, D.G., & Bishop, G.D. (1970). Discussion effects on racial attitude. Science, 169,
778‑779.
Myers, D.G., & Lamm, H. (1976). The group polarization phenomenon. Psychological
Bulletin, 83, 602‑627.
Mynatt, C., & Sherman, S.J. (1975). Responsibility attribution in groups and individuals: A
direct test of the diffusion of responsibility hypothesis. Journal of Personality and Social
Psychology, 32(6), 1111 ‑ 111 8 .
Nordhoy, F . (1962). Group interaction in decision‑making under risk. Teză de masterat nepu‑
blicată, School of Industrial Management, Massachusetts Institute of Technology.
Pruitt, D.G., & Teger, A.I. (1969). The risky shift in group betting. Journal of Experimental
Social Psychology, 5(1), 15‑26.
Rabow, J., Fowler, F .J., Jr., Bradford, D.L., Hofeller, M.A., & Shibuya, Y . (1966). The role
of social norms and leadership in risk‑taking. Sociometry, 29, 16‑27.
Rim, Y . (1964a). Social attitudes and risk taking. Human Relations , 17, 259‑265.
Rim, Y . (1964b). Personality and group decisions involving risk. Psychological Record, 14,
37‑45.
Rim, Y . (1966). Machiavellianism and decisions involving risk. British Journal of Social and
Clinical Psychology, 5, 30‑36.
Schachter, S. (1951). Deviation, rejection and communication. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 46, 190‑207.
Sherif, M. (1937). An experimental approach to the study of attitudes. Sociometry, 1, 90‑98.

Schimbarea riScantă în grupuri199
Stoner, J.A.F . (1961). A Comparison of individual and group decisions involving risk. Teză
de masterat nepublicată, Massachusetts Institute of Technology, School of Industrial
Management .
Stoner, J.A.F . (1968). Risky and cautious shifts in group decisions: The influence of widely
held values. Journal of Experimental Social Psychology, 4, 442‑459.
Stoner, J.A.F . (1983). This week’s citation classic. Current Contents , 3, 16 .
Teger, A.I., & Pruitt, D.G. (1967). Components of group risk taking. Journal of Experimental
Social Psychology, 3, 189‑205.
Vidmar, N. (1970). Group composition and the risky‑shift. Journal of Experimental Social
Psychology, 6, 153‑166.
Vinokur, A. (1971). Review and theoretical analysis of the effects of group processes upon
individual and group decisions involving risk . Psychological Bulletin, 76, 231‑250.
Vinokur, A., & Burnstein, E. (1974). The effects of partially shared persuasive agruments on
group induced shifts: A group problem solving approach. Journal of Personality and Social
Psychology, 29, 305‑315.
Wallach, M.A., & Kogan, N. (1961). Aspects of judgment and decision making: Interrelationships
and changes with age. Behavioral Science, 6, 23‑36.o
Wallach, M.A., & Kogan, N. (1965). The roles of information, discussion, and consensus in
group risk taking . Journal of Experimental Social Psychology, 1, 1‑19.urnal
Wallach, M.A., & Mabli, J. (1970). Information versus conformity in the effects of group
decision on risk taking . Journal of Personality and Social Psychology, 14, 149‑156.
Wallach, M.A., Kogan, N., & Bem D.J. (1962). Group influence on individual risk taking.
Journal of Abnormal and Social Psychology, 65(2), 75‑86.
Whyte, W .H. (1956). The organisation man. New Y ork: Simon & Shuster.

Capitolul 10
Abordări psihologice ale riscului în antreprenoriat
Sebastian Pintea
10.1. Introducere
Antreprenoriatul este un fenomen social și economic complex ce cunoaște diverse
modalități de definire, între care cea mai simplă afirmă că antreprenoriatul este
demersul de întemeiere a unei noi afaceri. Dincolo de aceasta, în funcție de o serie
de criterii regăsite în literatura dedicată acestui domeniu, putem identifica diverse variații în modalitatea de manifestare a fenomenului.
Astfel, caracterul inovativ al demersului variază pe un continuum de la afacerile
cu un grad redus de inovativitate, întemeiate pe simpla imitație (de exemplu, o pati‑
serie de tip franciză) până la firmele întemeiate pe produse sau servicii cu totul noi
pe piață (de exemplu, un nou software, o nouă tehnologie). O altă variație este dată de criteriul independenței demersului antreprenorial. În funcție de acesta, identificăm
antreprenoriatul independent, în care antreprenorul întemeiază o nouă afacere în afara
unui context organizațional deja existent, respectiv antreprenoriatul intraorganizațio‑nal, numit deseori și antreprenoriat corporativ, înțeles ca manifestare antreprenorială
în cadrul unor organizații deja formate, în speță în marile corporații (Gartner et al.,
1992; Jennings și Lumpkin, 1989; Burgelman, 1983; Kemelgor, 2002; Hornsby et al., 1993; Sharma și Chrisman, 1999). În cadrul acestei din urmă categorizări,
putem surprinde o nouă ramificație, în funcție de sectorul de activitate în care se manifestă antreprenoriatul intraorganizațional, privat sau public. O serie de autori
arată că antreprenoriatul nu este specific sectorului privat, surprinzând manifestarea
acestuia inclusiv în sectorul public (Morris și Jones, 1999; Liu, 2001). Nu în ultimul
rând, încercând să identificăm actorul fenomenului antreprenorial, putem constata
existența a două modalități distincte în care acesta poate apărea: antreprenoriatul
individual, în care un singur individ întemeiază noua afacere, respectiv antrepreno‑riatul colectiv, în care este vorba despre un grup de persoane, uneori familia, care inițiază noua întreprindere (Johannisson, 2002).
Dincolo de modul de definire și modalitatea concretă de manifestare a comporta‑
mentului/fenomenului antreprenorial, încă de la referirile mai vechi în literatură,

202
Psihologia riscului
antreprenoriatul a fost asociat cu asumarea unor riscuri (Knight, 1921). Aceste riscuri
sunt relativ ușor de intuit mai ales cu referire la riscurile financiare, însă ele nu sunt singurele. Liles (1974) identifică patru categorii de riscuri asociate demersului antre‑prenorial: riscuri financiare, riscuri legate de oportunitățile de carieră, riscuri legate de relațiile familiale și riscuri de ordin psihologic sau emoțional.
În psihologia antreprenorială, asumarea riscurilor a fost tratată din diverse per ‑
spective teoretice și metodologice, fiecare întemeiată pe propriile asumpții și cu contribuții variabile la explicarea comportamentului antreprenorial: perspectiva tră‑săturilor de personalitate a antreprenorului, perspectiva învățării sociale a comporta‑mentului antreprenorial, perspectiva cognitivă.
În cele ce urmează, vom prezenta succint aceste abordări, accentuând asumpțiile
fiecăreia, contribuțiile la înțelegerea și explicarea fenomenului antreprenorial și implicit perspectiva asupra asumării riscurilor asociate demersului antreprenorial.
10.2. Perspectiva trăsăturilor de personalitate
ale antreprenorilor
Abordarea comportamentului antreprenorial prin prisma trăsăturilor de personalitate
ale antreprenorilor este una dintre cele mai vechi abordări în cercetarea psihologică a fenomenului antreprenorial. Teoria trăsăturilor afirmă că antreprenorii posedă anumite predispoziții spre a se manifesta antreprenorial, predispoziții numite trăsături. Trăsăturile de personalitate specifice antreprenorilor sunt, după susținătorii acestei teorii, cauza comportamentului antreprenorial.
În încercarea de a identifica aceste cauze, cercetările empirice subsumate acestei
abordări au testat diverse trăsături, cu rezultate divergente sub aspectul confirmării lor ca factori relevanți pentru comportamentul antreprenorial. Cei mai importanți dintre aceștia au fost nevoia de realizare (McClelland, 1961,Brockhaus și Horwitz, 1986, Cromie, 2000, Rauch și Frese, 2000), locus‑ul intern al controlului (Brockhaus și Horwitz, 1986; Cromie și Johns, 1983; Cromie, 1987; Brockhaus, 1980; Caird, 1991; Cromie și O’Donoghue, 1992; Brockhaus și Nord, 1979; Cromie et al.,
1992; Koh, 1996), tolerarea ambiguității (Sexton și Bowman, 1985; Koh, 1996), nevoia de autonomie (Cromie, 1987; Kuratko și Hodgetts, 1995; Caird, 1991; Cromie și O’Donoghue, 1992), proactivismul (Cromie, 2000; Becherer și Maurer, 1999; Crant, 1996) și înclinația spre asumarea riscurilor (Begley și Boyd, 1987; Koh, 1996; Caird, 1991; Cromie și O’Donoghue, 1992; Colton și Udell, 1976; Brockhaus, 1980; Sexton și Bowman, 1983).
În ceea ce privește această din urmă trăsătură, înclinația spre asumarea riscurilor,
studiile empirice cunosc o largă diversitate, atât sub aspectul designului de cercetare, cât și al rezultatelor obținute.

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t203
10 .2 .1 . Abordările comparative antreprenori vs nonantreprenori
Cele mai multe studii, considerate însă și ca fiind studii clasice și oarecum depășite,
cu argumente prezentate în lucrări anterioare (Pintea, 2007), sunt studiile care com‑pară antreprenorii cu nonantreprenori sub aspectul înclinației spre asumarea riscuri‑
lor, în categoria nonantreprenori fiind cuprinse diverse populații, de la simple persoane
angajate până la manageri.
Unele dintre aceste studii confirmă un nivel semnificativ mai ridicat al acestei
trăsături de personalitate în rândul antreprenorilor (de exemplu, Begley și Boyd, 1987; Koh, 1996; Caird, 1991; Cromie și O’Donoghue, 1992). Acestea scot în
evidență diferențe semnificative privind acest factor între antreprenori și nonantre‑
prenori precum managerii, profesorii sau alte categorii de funcționari (Koh, 1996;
Caird, 1991; Cromie și O’Donoghue, 1992). Altele evidențiază absența unor diferențe
semnificative între antreprenori și manageri (de exemplu, Brockhaus, 1980) sau alte categorii de angajați (de exemplu, Sexton și Bowman, 1983).
Aceste rezultate contradictorii și‑au găsit de‑a lungul timpului și o serie de expli‑
cații. Una dintre acestea este varietatea de definiții date antreprenorului și implicit
varietatea criteriilor pe care trebuiau să le îndeplinească subiecții din studiile amintite
pentru a fi incluși în categoria antreprenori (Begley, 1995; Gartner, 1989), acestea generând diferențe mai mici sau mai mari în profilul psihologic al categoriilor com‑
parate (de exemplu, managerii erau calificați antreprenori în unele studii și nonan‑
treprenori în alte studii). Alte explicații țin de variabilitatea modalității de măsurare a înclinației spre asumarea riscurilor de la un studiu la altul sau de faptul că în
categoria nonantreprenorilor sunt de multe ori incluși indivizi care au potențial antre‑
prenorial, intenții antreprenoriale, dar nu au avut încă oportunitatea de a le concretiza până la momentul la care a avut loc studiul. Pe de altă parte, chiar și studiilor care
au evidențiat diferențe semnificative li se poate reproșa faptul că atâta vreme cât
subiecții comparați dețineau deja statutul de antreprenor la momentul efectuării stu‑
diului, nu se poate determina dacă înclinația spre asumarea riscurilor a fost o cauză
a statutului de antreprenor sau o consecință a exersării rolului antreprenorial (Pintea,
2007) .
10.2.2. Înclinația spre asumarea riscurilor și etapele procesului
antreprenorial
Problematica dovedirii înclinației spre asumarea riscurilor ca o cauză și nu ca o
consecință a exersării rolului antreprenorial poate fi rezolvată doar prin depășirea
perspectivei comparative, statice și a înlocuirii acesteia cu o perspectivă dinamică,
în care antreprenoriatul este privit procesual, ca o evoluție de la etapa preîntemeierii
afacerii (de exemplu, planificare, intenții), trecând prin etapa întemeierii propriu‑zise (de exemplu, decizia antreprenorială, implementarea ideii de afacere) și culminând cu etapa postîntemeierii (de exemplu, succesul antreprenorial) (Pintea, 2007). O serie

204
Psihologia riscului
de cercetări empirice directe, dar și metaanalize dovedesc faptul că personalitatea
antreprenorului ca determinant al comportamentului are o pondere ce diferă de la o etapă la alta a procesului antreprenorial (Frank, Korunka și Lueger, 2007; Rauch și Frese, 2000) .
a) Intenția antreprenorială. În ceea ce privește etapa preîntemeierii afacerii, a
cărei variabilă prototip în literatură este intenția antreprenorială, o serie de studii arată că trăsăturile de personalitate sunt predictori semnificativi ai acestei intenții în diverse eșantioane de studenți (Crant, 1996; Borland, 1974; Brockhaus, 1975). Într‑un alt studiu, mai amplu, Brandstaetter (1997) a constatat că trăsăturile de per ‑
sonalitate ale antreprenorilor fondatori erau similare cu cele ale indivizilor care aveau intenții antreprenoriale, această constatare putând conduce spre concluzia că perso‑nalitatea antreprenorială nu este o consecință, ci o cauză a debutului antreprenorial.
Pornind de la aceste concluzii, într‑un studiu propriu (Pintea, 2007) am testat
valoarea predictivă a înclinației spre asumarea riscurilor (alături de alte trăsături precum nevoia de realizare, locus‑ul intern al controlului, nevoia de autonomie și tolerarea ambiguității) asupra intențiilor antreprenoriale, utilizând un eșantion de 94 de studenți. Rezultatele studiului au evidențiat că, dintre trăsăturile de personalitate măsurate, cel mai bun predictor al intenției a fost înclinația spre asumarea riscurilor (β = 0,44, p < 0,05), această variabilă explicând aproape 20% din varianța inten‑
țiilor antreprenoriale. Chiar și în condițiile controlului statistic al celorlalte trăsături de personalitate sau al unor factori atitudinali precum credibilitatea percepută a actului antreprenorial, înclinația spre asumarea riscurilor a continuat să rămână un predictor semnificativ al intenției antreprenoriale.
b) Decizia antreprenorială. V ariabila prototip a etapei întemeierii propriu‑zise a
afacerii este decizia antreprenorială. Aceasta a fost considerată ca implicită în studi‑ile clasice care comparau antreprenori cu nonantreprenori, în sensul că antreprenorii sunt persoane care au luat deja această decizie. Ținând cont de neajunsurile acestor studii, menționate deja, ne vom îndrepta atenția spre cele în care decizia antrepreno‑rială este surprinsă procesual, fie în cadrul unor studii longitudinale în care aceasta apare la un moment dat, fie în cadrul unor studii (cvasi)experimentale, în care deci‑zia antreprenorială este simulată în condiții de laborator. Această din urmă metodă are avantajul de a elimina ipoteza trăsăturilor de personalitate antreprenoriale ca efect al exersării rolului antreprenorial. Un astfel de studiu este cel realizat de Olson (2000), care a utilizat Jocul Intrării pe Piață urmărind influența trăsăturilor de personalitate (ambiție, înclinația spre asumarea riscurilor, locus‑ul controlului) asupra deciziei de intrare pe piață. Parametrii pieței au fost capacitatea pieței (1‑19 poziții) și riscul pe piață (1 – redus sau 5 – ridicat). Au fost utilizați 40 de subiecți împărțiți în două grupuri de câte 20: grupul 1 a fost testat la toate capacitățile pieței în situația de risc 1, grupul 2 fiind testat similar, dar în situația de risc 5. Toți subiecții au trecut prin o sută de runde de testare. Înaintea intrării în experiment, subiecților le‑au fost admi‑nistrate scale de măsură pentru locus‑ul controlului, înclinația spre asumarea riscu‑rilor și nevoia de realizare. Autorul a pus astfel în evidență rolul semnificativ al

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t205
înclinației spre asumarea riscurilor (dar și al locus‑ului intern al controlului) asupra
deciziei de intrare pe piață.
Urmând modelul lui Olson, într‑un studiu propriu am încercat să replicăm rezul‑
tatul pozitiv al trăsăturilor de personalitate cu decizia antreprenorială (Pintea și Balazsi, 2005). Utilizând un joc al intrării pe piață similar celui utilizat de Olson, studiul a inclus 80 de studenți voluntari care au fost expuși la rundele jocului după ce în prealabil le‑au fost măsurate trăsături de personalitate precum înclinația spre asumarea riscurilor, nevoia de realizare și locus‑ul controlului. Analizând rezultatele studiului, am constatat că dintre cele trei trăsături de personalitate, singura care înregistrează o legătură semnificativă statistic cu decizia antreprenorială este înclina‑ția spre asumarea riscurilor, legătură ce se păstrează și în condițiile controlului sta‑tistic al celorlalte trăsături de personalitate măsurate.
c) Succesul antreprenorial. În etapa postîntemeierii afacerii, variabila cea mai
utilizată este succesul antreprenorial. Legat de rolul înclinației spre asumarea riscu‑rilor în această etapă, Begley și Boyd (1987), respectiv Heron și Robinson (1983) arată că trăsăturile de personalitate joacă un rol mai important în primele etape ale procesului antreprenorial (preîntemeiere și întemeiere propriu‑zisă) decât în succesul afacerii. Într‑un studiu metaanalitic, Rauch și Frese (2000) au făcut distincția între emergența antreprenoriatului și succesul antreprenorial. Sub conceptul de emergența antreprenoriatului, autorii au inclus acele studii care comparau antreprenorii cu nonantreprenorii sub aspectul trăsăturilor lor de personalitate, în timp ce conceptului de succes antreprenorial i‑au subsumat acele studii care corelau scorurile de perso‑nalitate ale antreprenorilor cu anumiți indicatori ai performanței firmei. Astfel, autorii au arătat că, asemenea altor trăsături de personalitate, înclinația spre asuma‑rea riscurilor își diminuează contribuția de la primele etape spre cele finale ale procesului antreprenorial, ajungând la o corelație cvasinulă cu succesul antreprenorial.
Rezultatele acestui studiu au fost confirmate ulterior și de un set de studii empirice
primare efectuate de Frank și colaboratorii săi (2007). Autorii pornesc de la premisa că fiecare etapă a procesului antreprenorial (intenție, decizie, succes) poate fi expli‑cată printr‑o configurație de factori (personalitate, mediu, resurse etc.), ponderea fiecărui factor variind de la o etapă la alta. În consecință, și ponderea influenței personalității va fi diferită. Autorii prezintă patru studii empirice care acoperă toate etapele procesului antreprenorial. Primele două vizau intențiile antreprenoriale ale tinerilor la nivel liceal, respectiv universitar (variabila dependentă: intenția antre‑prenorială). Al treilea studiu viza subiecți care se aflau deja în procesul de pregătire a debutului antreprenorial, dar care nu lansaseră efectiv încă afacerea (variabila dependentă: estimarea probabilitatății de a lansa efectiv afacerea). Al patrulea studiu este unul longitudinal pe trei ani, în care a fost urmărită evoluția (supraviețuirea) și succesul afacerilor întemeiate în urmă cu trei ani (variabile dependente: supraviețu‑irea și evoluția numărului de angajați). Utilizând analiza de regresie și comparând rezultatele celor patru studii, autorii au arătat că procentul de varianță a comporta‑mentului explicat de trăsăturile de personalitate scade treptat de la prima etapă a procesului antreprenorial (20% din varianța intențiilor antreprenoriale) la ultima etapă

206
Psihologia riscului
(0,5% din varianța succesului antreprenorial), aceasta din urmă fiind însă mai bine
explicată de resurse, factori de mediu, management etc.
Diminuarea rolului personalității antreprenorului pe măsura evoluției procesului
antreprenorial nu este contraintuitivă. Dacă ne gândim la înclinația spre asumarea riscurilor, aceasta este cu siguranță necesară în etapele de debut antreprenorial, în care neasumarea riscurilor poate fi sinonimă cu renunțarea la o carieră antrepreno‑rială. Spre exemplu, un tânăr cofetar ce lucrează ca simplu angajat într‑un laborator de prăjituri, de stat sau privat, decide la un moment dat că vrea să se lanseze pe cont propriu în domeniul cofetăriei, voind să valorifice ideea de torturi personalizate. În faza de preîntemeiere a afacerii, prezența la un nivel ridicat a înclinației spre asuma‑rea riscurilor ca trăsătură de personalitate va fi un element foarte util debutului antreprenorial. Astfel, noua afacere presupune o serie de investiții financiare consi‑derabile pentru bugetul acestui tânăr (de exemplu, achiziția tehnologiei necesare personalizării produsului, vitrină frigorifică, închirierea unui spațiu, amenajarea lui la standardele necesare obținerii aprobării de funcționare ca unitate de alimentație publică). Decizia pentru aceste investiții fără certitudinea reușitei și cu perspectiva unui posibil eșec implică riscuri majore. Înclinația spre asumarea riscurilor este cea care va împinge totuși tânărul din exemplul nostru spre decizia de a‑și asuma o deci‑zie de debut antreprenorial în ciuda riscurilor. Ulterior însă, odată lansată pe piață această afacere, înclinația spre asumarea riscurilor nu mai este un predictor esențial al succesului antreprenorial, această trăsătură putând avea chiar un impact negativ. Asumarea în mod sistematic a riscurilor majore poate deveni mai degrabă un factor care să conducă spre eșecul antreprenorial. În faza de gestionare a afacerii, manage‑mentul rațional, angajarea unui personal competent pe domenii esențiale afacerii (de exemplu, marketing și publicitate), implicarea în rețele mai largi de afaceri, clienți, furnizori devin factori mult mai importanți pentru supraviețuirea și succesul afacerii decât personalitatea întemeietorului ei.
10.3. Perspectiva învățării sociale a comportamentului
antreprenorial
O altă abordare importantă a riscului în psihologia antreprenorială o oferă perspectiva învățării sociale a comportamentului antreprenorial. Din această perspectivă, un individ poate deține trăsături de personalitate favorabile demersului antreprenorial, însă acestea nu se transformă automat în comportament antreprenorial propriu‑zis. Astfel, cineva poate avea un nivel ridicat al nevoii de realizare, însă această trăsătură poate genera opțiunea pentru o carieră de politician,manager sau o altă poziție de leadership, și nu neapărat opțiunea pentru o carieră antreprenorială.
Același lucru este valabil și pentru înclinația spre asumarea riscurilor. Prezența la
un nivel ridicat a acestei trăsături nu se va converti în mod obligatoriu într‑o carieră antreprenorială, aceasta putându‑și găsi o modalitate bună de exprimare și în alte

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t207
profesii care implică riscuri, precum pilot de încercare, alpinist utilitar etc. Acest
lucru explică de ce o serie de studii nu au reușit să identifice un nivel semnificativ mai ridicat al înclinației spre asumarea riscurilor la antreprenori comparativ cu alte categorii profesionale .
Ceea ce explică comportamentul de asumare a riscurilor antreprenoriale din per ‑
spectiva teoriei învățării sociale, fie că este vorba despre intenția, decizia sau succe‑sul antreprenorial, este contextul în care oamenii învață să utilizeze comportamente precum asumarea de riscuri. Cei care au avut un model antreprenorial în preajma lor (mecanismul învățăriisociale indirecte, prin observare) sau chiar s‑au angajat cândva în activități de tip antreprenorial (mecanismul învățării sociale directe, prin experi‑mentare) și au constatat succesul dobândit prin activități de tip inovativ, riscant în context antreprenorial, își vor canaliza aceste înclinații spre o carieră antreprenorială și nu spre una alternativă care solicită un profil asemănător.
Practic, prin procesul de învățare socială a comportamentului antreprenorial,
individul își formează atitudini favorabile unei cariere antreprenoriale, abilități, com‑petențe, valori, trăsături cu potențial antreprenorial, dar în același timp dobândește experiența contextului în care toate aceste potențialități se pot manifesta cu succes.
În ceea ce privește mecanismul învățării indirecte, prin învățare observațională,
individul încorporează comportamentele percepute ale modelului ca fiind de succes, patternurile astfel formate putându‑se manifesta în contexte diverse, nu doar în cele antreprenoriale. Însă faptul că aceste comportamente au fost percepute ca având succes într‑un context antreprenorial va crește probabilitatea ca observatorul să le încerce într‑un context similar. Succesul acestor comportamente într‑un context antreprenorial va dezvolta în observator aspirații, expectanțe și un sentiment al auto‑eficacității crescute în raport cu antreprenoriatul, acest lucru traducându‑se în prefe‑rința observatorului pentru o carieră antreprenorială. Desigur, odată angajat într‑o carieră antreprenorială, individul își modifică treptat comportamentul pe măsura evoluției carierei în funcție de recompensele pozitive sau negative primite pentru diversele comportamente implicate în gestionarea afacerii. Așa cum arată și Scherer și colaboratorii săi (1989), acest model sugerează că antreprenorii nu diferă de popu‑lația generală neapărat prin trăsăturile pe care le posedă, ci mai degrabă prin con‑textul în care au învățat să utilizeze comportamente precum asumarea de riscuri, inovația sau activități motivate de ambiție.
În acest sens, chiar trăsăturile de personalitate tratate în secțiunea anterioară pot
fi rezultatul prezenței unui model antreprenorial în familie. Astfel, Wiebe și Scherer (1987) au constatat într‑un studiu empiric că persoanele cu părinți antreprenori posedă la un nivel semnificativ mai înalt trăsături de personalitate favorabile demersului antreprenorial printre care și înclinația spre asumarea riscurilor decât cei ce nu au avut un asemenea model în familie (apud Scherer et al., 1989) .
Pornind de la aceste elemente teoretice, dar și empirice, într‑un studiu propriu
(Pintea, 2007) am investigat pe un eșantion de studenți relația dintre prezența unui model antreprenorial parental și nivelul intențiilor antreprenoriale, respectiv înclina‑ția spre asumarea riscurilor. Rezultatele obținute au evidențiat faptul că studenții care aveau cel puțin un părinte antreprenor prezentau într‑o măsură semnificativ mai mare

208
Psihologia riscului
intenții antreprenoriale și înclinație spre asumarea riscurilor comparativ cu studenții
care nu posedau un asemenea model în familie. De asemenea, rezultatele au eviden‑țiat că înclinația spre asumarea riscurilor reprezenta un predictor semnificativ al
intențiilor antreprenoriale numai la studenții care manifestau credibilitate percepută
a actului antreprenorial, atitudine formată la rândul ei prin modelare în familie.
În ceea ce privește mecanismul învățării directe, prin experimentare, acesta gene‑
rează la rândul lui o serie de coniții prealabile de natură să reducă riscurile percepute
ca fiind asociate demersului antreprenorial și implicit să faciliteze decizia antrepre‑
norială. Ceea ce se obține prin învățare directă este fie experiență de muncă în general (tehnică, comercială, managerială), fie experiență antreprenorială propriu‑zisă. Pentru prima categorie de experiențe, asocierea ei cu opțiunea pentru o carieră antrepre‑
norială sau cu succesul antreprenorial a fost atestată în numeroase studii (Doutriaux și
Simyar, 1987; Teach, Tarpley și Schwartz, 1986; Dunkelberg, Cooper, Woo și Dennis, 1987; Hisrich și O’Cinneide, 1986; Goslin, 1987; Ray și Turpin, 1987; Ronstadt, 1984). Pentru cea de‑a doua categorie, probe empirice sunt aduse de studii precum cele
ale lui Doutriaux și Simyar(1987), Goslin(1987), Neiswander și Drollinger(1986).
Mai specific, Cooper și colaboratorii săi (1986) arată că experiențele antreprenoriale directe corelează pozitiv cu nivelul optimismului privind deschiderea unei noi afaceri (optimism responsabil de o percepție a riscului favorabilă deciziei antreprenoriale).
Nu în ultimul rând, învățarea socială, fie ea directă sau indirectă, formează o carac‑
teristică maximal relevantă pentru demersul antreprenorial: autoeficacitatea antre‑prenorială. Acest concept se referă la convingerea individului că poate realiza o activitate la un nivel ridicat de performanță, fiind desprins din teoria învățării sociale
(Bandura, 1977), având în acest context un conținut specific activităților de tip antrepre‑
norial. Prezența la un nivel ridicat a acestei caracteristici atenuează riscul antreprenorial perceput și facilitează angajarea în demersul antreprenorial. Rolul autoeficacității în acest context a fost confirmat empiric de studii precum cele realizate de Boyd și V ozikis (1994), Krueger (2003) sau Shaver (2003).
10.4. Perspectiva cognitivă asupra riscului în antreprenoriat
Pe fondul unei necesități tot mai evidente de a aborda antreprenoriatul dintr‑o per ‑
spectivă procesuală, ideile și conceptele specifice științelor cognitive au început să
fie tot mai mult aplicate în cercetarea problematicii antreprenoriale (Mitchell et al.,
2002). Perspectiva cognitivă depășește nivelul de cunoaștere oferit de studiile tradi‑ționale asupra antreprenoriatului (îndeosebi cele privind trăsăturile de personalitate ale antreprenorilor), care considerau mintea antreprenorului drept o cutie neagră, urmărind diversele determinări ale antreprenoriatului fără a lua în calcul ce se petrece în mintea antreprenorilor (Forbes, 1999).
Așa cum arată Busenitz și Arthurs (2007), eșecul perspectivei trăsăturilor de
personalitate de a evidenția în mod unitar o contribuție semnificativă a înclinației

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t209
spre asumarea riscurilor la demersul antreprenorial poate fi depășit dacă tratăm pro‑
blematica riscului antreprenorial din perspectiva psihologiei cognitive. Astfel, din
perspectiva cognitivă, accentul se mută de pe înclinația spre asumarea riscurilor, pe
modul în care antreprenorii percep riscurile asociate demersului antreprenorial. În acest domeniu, este recunoscut faptul că antreprenorii utilizează anumite euristici și
biasuri cognitive în luarea deciziilor, astfel încât ajung să subestimeze sau chiar să
ignore riscurile asociate anumitor situații cu care se confruntă.
O probă relevantă în această direcție o aduce studiul efectuat de Palich și Bagby
(1995). Aceștia compară antreprenori cu nonantreprenori și arată că antreprenorii sunt mai optimiști decât nonantreprenorii, dar nu prezintă diferențe semnificative sub
aspectul înclinației spre asumarea riscurilor. Acest rezultat sugerează că specificul
antreprenorilor ține mai degrabă de modul de percepe a riscurilor decât de asumarea riscurilor ca trăsătură de personalitate.
Abordarea antreprenoriatului din perspectivă cognitivă nu este însă nouă. Încă de
la primele studii sistematice asupra antreprenorilor, cercetătorii domeniului au făcut
deseori referire la anumite aspecte de ordin cognitiv. Astfel, în 1921, Frank H. Knight vorbește în contextul antreprenoriatului despre diversele moduri de a concepe riscul și oportunitatea. În 1950, Joseph Schumpeter a asociat comportamentul antreprenorial cu tendința anumitor indivizi de a‑și supraestima șansele de succes (subestimându‑și,
implicit, riscurile). În același context, în 1979 Israel Kirzner a afirmat că antrepre‑
noriatul este specific indivizilor cu un nivel ridicat de alertă față de oportunități (apud
Forbes, 1999) .
Așadar, din perspectiva cognitivă, comportamentul de asumare a riscurilor antre‑
prenoriale este explicat prin intermediul unor structuri și procese cognitive de natură
să reducă riscurile percepute și să amplifice oportunitățile percepute, cu alte cuvinte, strategii cognitive care îi fac pe antreprenori să vadă oportunități acolo unde ceilalți văd doar riscuri. Câteva dintre acestea sunt prezentate în cele ce urmează.
10.4.1. Teoria recunoașterii patternurilor și perceperea oportunității
și a riscului
Aplicată în context antreprenorial, această teorie se referă la recunoașterea oportu‑nităților pe baza unei configurații de stimuli, identice sau similare cu cele existente în experiența celui ce percepe. Baron (2004) este unul dintre autorii care sugerează valorificarea teoriei recunoașterii patternurilor în problematica perceperii oportuni‑tăților de către antreprenori. Aplicarea acestei teorii în problematica antreprenorială pornește de la următoarea constatare: o serie de antreprenori, mai ales cei care dovedesc sistematic succes, recunosc oportunități care la prima vedere nu au nici o legătură una cu alta. Acest lucru sugerează că oportunitățile, deși par foarte diverse,
posedă anumite componente comune și care pot fi identificate.
Există două categorii de modele subsumate acestei teorii, și anume modelele
analizei caracteristicilor (feature analysis models ), respectiv modelele bazate pe prototip .

210
Psihologia riscului
Prima categorie de modele sugerează că patternurile complexe de evenimente sunt
identificate în termenii caracteristicilor lor distinctive. Acestea sunt stocate în memo‑rie, iar stimulii noi sunt comparați de către subiect cu cei stocați pentru a realiza identificarea. De exemplu, putem distinge litera R de litera K pentru că numai cea dintâi are o componentă curbilinie. Aplicat la recunoașterea oportunităților, acest model ar trebui să evidențieze mai întâi caracteristicile distinctive ale oportunităților. Baron (2004) sugerează trei asemenea caracteristici ale oportunității: noutatea, caracterul practic și unicitatea. Astfel, antreprenorul compară configurația de stimuli pe care o întâlnește cu conceptele de noutate, caracter practic și unicitate stocate în prealabil în memorie pentru a stabili dacă respectiva configurație poate fi identificată ca oportunitate. Cea de‑a doua categorie de modele afirmă că pe baza experienței ne construim prototipuri, adică reprezentări ale unor categorii de obiecte. Aceste proto‑tipuri conțin trăsăturile esențiale ale categoriei. De exemplu, prototipul „casei” este o reprezentare ce conține ferestre, uși, camere, bucătărie, baie, acoperiș etc. Cu alte cuvinte, combinația celor mai frecvente atribute legate în experiența noastră de ideea de „casă” .
Aplicând acest al doilea model la perceperea oportunităților, este posibil ca antre‑
prenorii să compare ideile pentru noi produse sau servicii cu prototipul „oportunită‑ții” adică cu acea reprezentare mentală pe care și‑au construit‑o din experiență. Acest prototip poate conține atributele noutății, aplicabilității, posibilitatea finanțării, poten‑țialii competitori, clienți, furnizori, asociați etc. Cu cât suprapunerea dintre prototi‑pul existent și situația nou‑întâlnită este mai mare, cu atât este mai probabil ca antreprenorul să ajungă la concluzia că acea situație e o oportunitate ce merită a fi exploatată.
Așadar, o configurație de elemente de ordin social‑economic care pentru cei mai
mulți indivizi, prin gradul de noutate, incertitudine poate reprezenta mai degrabă o amenințare, o sursă de riscuri, pentru antreprenor, care deține în memorie caracte‑risticile distinctive sau prototipul oportunității, va fi percepută mai puțin ca un risc și mai mult ca o oportunitate de afacere. De exemplu, pentru majoritatea populației dintr‑un oraș, strada care leagă zona căminelor studențești de centrul orașului sau de sediul central al universității este doar un loc incomod de parcurs din cauza fluxului de studenți care aglomerează strada în fiecare zi în drumul lor dus‑întors. Pentru cineva care are în memorie prototipul unei afaceri, acea stradă e un vad comercial, cu alte cuvinte, un loc în care studenții care nu au luat poate încă micul dejun ar fi potențialii clienți ai unei gherete cu produse de patiserie, sau seara, la întoarcerea de la cursuri, potențialii clienți ai unui loc atractiv în care se poate lua cina. De aseme‑nea, într‑o localitate rurală în care iernile creează disconfortul drumurilor înfundate de nămeți pentru majoritatea locuitorilor, această situație va reprezenta pentru indi‑vidul ce privește lumea prin „lentila” antreprenorială o bună oportunitate de afaceri prin exploatarea unui utilaj de deszăpezire. Nu în ultimul rând, dacă ne gândim la începutul anilor 1990 în România, imediat după căderea comunismului, mediul social și economic instabil de atunci a creat incertitudine și teamă pentru majoritatea româ‑nilor învățați cu siguranța unui loc de muncă. Pentru cei care dețineau însă prototipul cognitiv al unei mici afaceri (de exemplu, cei cu experiența micului comerț la negru

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t211
peste granița țărilor învecinate din perioada comunismului), apele tulburi din primii
ani postdecembriști au reprezentat oportunități antreprenoriale și de îmbogățire rapidă.
Așa cum este ușor de intuit, responsabil pentru existența în memorie a elemente‑
lor necesare recunoașterii unei oportunități este tocmai procesul de învățare socială la care făceam referire în una dintra secțiunile anterioare, fie prin forma sa indirectă,
observațională, fie prin cea directă, întemeiată pe experimentare.
10.4.2. Teoria detectării semnalului: costurile neasumării riscului
antreprenorial
Teoria detectării semnalului afirmă că atunci când trebuie să determinăm dacă un
stimul este prezent sau absent, există patru posibilități: a) stimulul chiar există și
concluzionăm că el este prezent (identificare corectă); b) stimulul chiar există, dar
noi concluzionăm că este absent (ratare); c) stimulul nu există, dar concluzionăm
eronat că el este prezent (alarmă falsă); și d) stimulul nu există și concluzionăm
corect că el este absent (respingere corectă).
Ceea ce ne interesează cu precădere din această teorie este costul fiecăreia dintre
cele patru concluzii/decizii. Baron (2004) exemplifică cu următoarea situație: un
inginer examinează un pod despre care bănuiește că ar fi fisurat. Dacă bănuiala lui s‑ar adeveri, podul ar trebui închis circulației publice, dar inginerul nu este sigur asupra fisurii podului. În consecință, ce poate să facă? Dacă nu închide circulația până la confirmarea bănuielii și fisura totuși există, se poate produce o catastrofă (situația 2: ratare). Dacă închide circulația până la încheierea anchetei și fisura nu există, se creează o problemă serioasă din cauza întreruperii nejustificate a traficului (situația 3: alarmă falsă). Desigur, variantele 1 și 4 ar fi închiderea justificată a podului respectiv păstrarea justificată a traficului.
Opțiunea pentru una dintre cele patru decizii posibile depinde de caracteristicile
stimulului și de caracteristicile observatorului. La acestea se adaugă și criteriile subiective pe care observatorul le aplică sarcinii. Aceste criterii subiective pot face ca și stimulii foarte slabi în intensitate să fie percepuți ca fiind prezenți. Revenind la exemplul dat de Baron (2004), pentru inginerul care trebuie să investigheze starea podului, oprobriul public atras de închiderea traficului este preferabil în fața decese‑lor ce ar putea surveni în urma prăbușirii podului cu pietoni și șoferi. Deci pe baza acestui criteriu subiectiv, el va decide că există o fisură în pod chiar dacă indiciile unei asemenea fisuri sunt slabe. Cu alte cuvinte, inginerul din exemplu preferă alarma falsă în locul ratării (criteriul subiectiv). În alte situații, ratarea este preferabilă falsei alarme. Dacă un chirurg trebuie să decidă diagnosticul unui pacient vârstnic bănuit de cancer, iar acest diagnostic ar atrage după sine o operație foarte riscantă datorită anesteziei generale implicate care poate ea însăși produce decesul pacientului, pro‑babil că acel medic ar prefera o ratare a diagnosticului decât o alarmă falsă.
Aplicată în context antreprenorial, această teorie afirmă că antreprenorii preferă
o alarmă falsă în loc de o ratare. Cu alte cuvinte, decât să rateze o oportunitate (o

212
Psihologia riscului
oportunitate reală percepută subiectiv ca nonoportunitate), antreprenorul preferă să
investească într‑o afacere care în final se dovedește că nu era o oportunitate (o nono‑
portunitate reală percepută subiectiv ca oportunitate). Ghidat de o asemenea preferință, antreprenorul va subestima riscurile asociate demersului de exploatare a oportunității. Spre exemplu, un antreprenor din România care deține câteva hectare de teren poate reflecta la o posibilă idee de afacere, anume înființarea unei plantații de arbori Paulownia. Datorită calității lemnului și a ratei de creștere foarte mari, reprezintă o idee nouă de afacere potențial profitabilă. Dacă aceasta este o oportunitate reală de afacere, percepută corect de antreprenor ca o oportunitate, consecințele lansării într‑un asemenea demers pot reprezenta un profit atractiv în următorii 3‑4 ani. În același timp însă, antreprenorul poate percepe această situație ca fiind o oportunitate de afacere, dar ea în realitate să nu fie. Cu alte cuvinte, odată realizată investiția în această plantație, timpul poate dovedi că nu era cu adevărat o oportunitate de afacere. Astfel, o eventuală compromitere a culturii din cauze naturale, cheltuieli majore neprevăzute legate de întreținerea culturii sau o piață de desfacere deficitară ar putea dovedi în timp că ceea ce părea o oportunitate de afacere era de fapt o iluzie și o „capcană” financiară. Antreprenorul, pus în fața unei asemenea dileme de decizie va prefera să investească în această potențială alarmă falsă, decât să rateze o oportunitate. Cu alte cuvinte, antreprenorul va tolera mai bine ideea unei potențiale pierderi decât regretul neinvestirii într‑o afacere care, încercată între timp de altcineva, s‑a dovedit că fusese o oportunitate reală.
Desigur, și în acest caz ne putem întreba de unde provine preferința pentru alarma
falsă antreprenorială în fața ratării oportunității. Răspunsul cel mai probabil este, și în acest caz, un context de învățare socială.
10.4.3. Teoria focusului reglator: focusul promotor și subestima‑
rea riscului
Teoria focusului reglator afirmă că, în reglarea comportamentului în vederea atinge‑
rii unui obiectiv dorit, oamenii pot adopta una dintre următoarele două perspective.
Prima se referă la un focus promotor, în care obiectivul ultim pe care îl urmăresc
indivizii este obținerea unui rezultat pozitiv. Atunci când adoptă acest focus reglator,
oamenii caută să genereze cât mai multe ipoteze și să exploreze toate mijloacele
posibile de atingere a obiectivului dorit. A doua perspectivă se referă la un focus
preventiv, în care obiectivul ultim vizat este evitarea riscurilor, a rezultatelor negative
(Baron, 2004). Atunci când adoptă un focus preventiv, oamenii tind să genereze mai puține ipoteze și să se concentreze mai mult asupra evitării greșelilor, a acelor deci‑zii sau acțiuni care ar putea duce la rezultate negative, în felul acesta preferând să
nu‑și asume riscuri. Așa cum arată Baron (2004), există dovezi asupra înclinației
indivizilor spre una dintre cele două modalități de reglare, dar și asupra posibilității
inducerii unuia dintre cele două tipuri de focus prin factori situaționali cum ar fi
instrucțiunile explicite spre un focus sau altul.

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t213
Aplicând această teorie la recunoașterea oportunităților, antreprenorii apar ca fiind
persoanele care adoptă un focus promotor, care preferă să se angajeze activ în cău‑
tarea oportunităților și să genereze mai multe ipoteze privind potențialele oportunități.
De asemenea, aceștia își stabileasc criterii mai permisive pentru includerea diverse‑lor situații în categoria oportunităților și trec în plan secundar riscurile asociate
potențialei oportunități. Deși o astfel de strategie poate duce la o creștere a număru‑
lui falselor alarme, ea atrage după sine o creștere a probabilității identificărilor corecte
ale oportunităților. În schimb, persoanele care adoptă cu precădere un focus preven‑
tiv au tendința de a fi mai vigilente în privința falselor alarme, a respingerilor corecte și implicit mai focusați pe riscurile asociate situațiilor la care sunt expuse. Acestea
au tendința de a stabili criterii mai severe de definire a unei situații drept oportunitate
și de a genera mai puține ipoteze privind existența oportunităților.
Așadar, prin prisma acestei teorii, modul în care este perceput riscul antrepreno‑
rial variază în funcție de tipul de focus adoptat de individ. Focusul promotor este de natură, dacă nu să ignore, măcar să subestimeze riscul, în timp ce focusul preventiv,
preocupat de siguranță, va tinde să facă din risc un criteriu primordial al evitării
demersului antreprenorial .
10.4.4. Schemele și scenariile cognitive: „grile de lectură”
ale riscului
Schemele cognitive au fost definite drept blocuri organizate de cunoștințe care cores‑
pund unei mulțimi organizate de elemente din realitate (Miclea, 1999). Pe baza acestora, individul interpretează mediul în care funcționează, prin atașarea unor etichete sau sensuri (semnificații) anumitor persoane sau situații din mediul social (Busenitz și Lau, 1996). În literatura dedicată domeniului există dovezi empirice conform cărora schema cognitivă favorizează procesarea selectivă a informației, ducând la inferarea unor itemi inexistenți, dar consistenți cu schema respectivă, la eludarea unor itemi prezenți, însă inconsistenți cu schema și la procesarea și stocarea preferențială a itemilor identificați ca elemente ale schemei.
Activarea unor scheme cognitive generează inferențe și supoziții despre semnifi‑
cația unui eveniment. Această interpretare pe baza schemei unui eveniment devine parte integrantă a reprezentării mentale a evenimentului respectiv. Așadar, schema funcționează ca o grilă de lectură a realității. Anumite caracteristici ale unei situații activează o structură cognitivă care integrează apoi situația respectivă într‑o schemă mai generală și îi conferă semnificație. O serie de informații care nu sunt prezente în situație sunt inferate pe baza schemei asimilatoare. Mai trebuie precizat că toate elementele unei scheme se activează concomitent.
În ceea ce privește schemele cognitive antreprenoriale, acestea au fost definite drept
structuri de cunoștințe pe care oamenii le folosesc pentru a face evaluări, judecăți sau lua decizii ce implică evaluarea oportunităților, crearea noii afaceri și dezvoltarea ei (Mitchell et al., 2002). În condițiile în care antreprenorii funcționează într‑un mediu

214
Psihologia riscului
caracterizat de ambiguitate, incertitudine, aceștia trebuie să ia decizii pe fondul ine‑
xistenței unor trenduri istorice, a unor nivele anterioare de performanță și cu relativ puține informații directe. Din perspectiva cognitivă se consideră că antreprenorii iau aceste decizii prin activarea unei scheme predispuse spre evenimente antreprenoriale, schemă care îi permite antreprenorului să surprindă sensul unui mediu caracterizat prin incertitudine. Conform unor autori precum Busenitz și Lau (1996), schema – identificând cel puțin parțial relații cauză‑efect din mediu – oferă cadrul care permite antreprenorului să‑și dezvolte ideea de afacere, în același timp facilitând predicția rezultatelor comportamentului antreprenorial în condițiile în care afacerea este înte‑meiată.
La baza schemelor cognitive ale antreprenorilor stau de regulă experiențele în
cadrul familiei sau experiențele anterioare de muncă. Cunoștințele astfel dobândite se pot referi la oportunitățile unui anumit mediu, la riscurile implicate de aceste oportunități, la resursele necesare pentru exploatarea oportunităților și evitarea ris‑curilor etc .
Cercetările care au valorificat perspectiva schemelor cognitiveîn studiul antrepre‑
noriatului pornesc de la asumpția că antreprenorii posedă scheme diferite de cele ale nonantreprenorilor privind întemeierea unei noi afaceri, schemelecelor dintâi fiind mai favorabile acestui demers, facilitând perceperea mai multor oportunități de afaceri, a unor șanse mai mari de reușită și a unui control mai mare asupra rezultatelor demersului antreprenorial (Busenitz și Lau, 1996). Schema cognitivă specifică antre‑prenorilor de succes a fost numită de către care Gaglio și Katz (2001) drept schema alertei antreprenoriale. Indivizii care dețin o asemenea schemă au tendința de a căuta și sesiza schimbările și dezechilibrele pieței, de a răspunde informațiilor ce nu cores‑pund schemelor curente și de a ajusta schemele existente pe baza informațiilor ce nu se potrivesc cu schema.
Un concept similar celui de schemă cognitivă și cu un rol relevant pentru perce‑
perea riscurilor este scenariul cognitiv, o structură de cunoștințe care descriu o secvență tipică de evenimente organizate serial, corespunzătoare unui anumit context (Miclea, 1999). Scenariul, conține atât acțiuni stabile, cât și variabile de la o situație particulară la alta, care, odată activate, pot induce o succesiune de comportamente congruente cu cele din scenariu. Scenariile cognitive sunt la rândul lor obținute prin învățare socială și îmbunătățesc capacitatea de procesare a informației, asociindu‑se de multe ori și cu euristici și biasuri cognitive. Scenariile cognitive ale experților conțin informații atât despre situația în sine cât și despre succesiunea cunoștințelor necesare pentru a performa într‑o situație specifică.
Literatura în domeniu a evidențiat trei categorii de scenarii: scenariile aranjamen‑
telor (ce trebuie făcut?), scenariile dezirabilității (vreau să fac?) și scenariile abili‑tății (pot să fac?) (Mitchell et al., 2000; Mitchell et al., 2002; Baron și Ward,
2004) .
În ceea ce privește scenariile aranjamentelor, acestea includ cunoștințele referitoare
la persoanele, relațiile, resursele și demersurile necesare pentru a întemeia o nouă afacere. Mitchell și colaboratorii săi (2000) menționează patru scenarii subsumate acestei categorii, și anume protejarea ideii de afaceri, asigurarea unei rețele sociale,

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t215
accesul la resurse generale și posesia unor abilități specifice. Scenariile protecției
ideii se referă la posesia și utilizarea patentelor, drepturilor de autor, franciză, con‑tracte și alte aranjamente menite să prevină imitația. Cele asupra rețelei sociale necesare includ persoanele de contact de care este nevoie pentru a demara afacerea .
Cele asupra resurselor generale se referă la posesia, accesul sau utilizarea resurselor financiare și umane necesare. În fine, scenariile aranjamentelor cu privire la abilită‑țile specifice necesare se referă la cunoașterea abilităților, capacităților pe care trebuie să le aibă antreprenorul pentru a demara și dezvolta noua afacere.
Referitor la scenariile dezirabilității, acestea sunt structuri de cunoștințe care
sprijină angajamentul sau receptivitatea la ideea de a iniția o afacere. Aceste scenarii includ: căutarea oportunităților, angajamentul și exploatarea oportunităților. Scenariile privind căutarea oportunităților se referă la deschiderea spre noi situații și posibilități, încercarea unor lucruri noi. Scenariile privind angajamentul includ congruența dintre fapte și vorbe, asumarea riscurilor și a responsabilității pentru inițierea noii afaceri. În fine, scenariile privind exploatarea oportunităților (motivația oportunității) se referă la ideea că ratarea unei oportunități este mai nocivă decât exploatarea ei fără succes. Așadar, antreprenorii posedă scenarii mai complexe privind căutarea oportunităților, angajamentul și motivația exploatării lor decât nonantreprenorii. Mitchell și colabora‑torii săi (2000) arată că în situații de incertitudine, pe baza scenariilor dezirabilității, antreprenorii percep riscurile asociate ca fiind mai reduse decât o fac nonantreprenorii .
Cea de‑a treia categorie de scenarii, cele ale abilității, reprezintă structuri de
cunoștințe despre competențele, abilitățile, cunoștințele, normele și atitudinile nece‑sare creării noii afaceri. Conform literaturii dedicate antreprenoriatului, cel puțin trei scenarii distincte sunt subsumate acestei categorii: scenariile diagnozei afacerii, scenariile cunoașterii situaționale și scenariile potrivirii abilități‑oportunitate. Prima categorie se referă la abilitatea de a evalua potențialul afacerii și de a înțelege ele‑mentele implicate în inițierea ei. A doua categorie implică abilitatea de a desprinde concluziile adecvate din experiențele de afaceri anterioare și a le aplica în situații specifice. În fine, a treia categorie se referă la abilitatea de a vedea modalități noi de combinare a resurselor umane și materiale în vederea exploatării oportunității. Din această perspectivă se consideră că antreprenorii posedă scenariile abilității la un nivel de dezvoltare superior nonantreprenorilor.
Așadar, în timp ce nonantreprenorii nu posedă scenariile corespunzătoare inițierii
afacerilor ci numai caracteristici de suprafață privitoare la acest tip de demers, antre‑prenorii au și utilizează scenariile aranjamentelor, dezirabilității și abilității atunci când iau decizii antreprenoriale. Activarea acestor scenarii diminuează riscul perceput și îl integrează într‑un scenariu cu sens, care oferă și proceduri concrete prin care riscul poate fi gestionat .

216
Psihologia riscului
10.4.5. Teoria prospectivă: rolul efectului de framing în asumarea
riscului
Această teorie se referă la modul în care oamenii gestionează riscul și situațiile
caracterizate prin incertitudine. Teoria a fost lansată de Kahneman și Tversky(1979),
fiind frecvent aplicată în economie, cu precădere în domeniul financiar.
Teoria se bazează pe conceptul de valoare subiectivă (pierdere sau câștig) definită
în raport cu un punct de referință. Astfel, conform teoriei, pierderea are o valoare
subiectivă mai mare decât câștigul, având o influență mai puternică asupra deciziei. De aceea, atunci când o problemă de decizie este prezentată în termenii pierderii
(framing negativ), subiecții sunt mai motivați să‑și asume riscuri decât în situația în
care aceeași problemă este prezentată în termenii câștigului, în care subiecții sunt
mai aversivi la risc. De exemplu, puși să aleagă între o pierdere sigură de 500 de
dolari și 50% șanse de a pierde 1.000 de dolari, cei mai mulți oameni aleg a doua
variantă, cu alte cuvinte își asumă riscul (deoarece problema e formulată în termenii pierderii). Dimpotrivă, când trebuie să aleagă între un câștig sigur de 500 de dolari și 50% șanse de a câștiga 1.000 de dolari (framing pozitiv), cei mai mulți oameni
aleg câștigul sigur, cu alte cuvinte evită riscul (deoarece problema e formulată în
termenii câștigului).
Pornind de la această teorie și urmărind utilizarea ei în explicarea comportamen‑
tului antreprenorial, Baron (2004) lansează următoarea ipoteză: este posibil ca persoanele ce decid să devină antreprenori să aibă tendința de a construi multor
situații un framing în termeni de pierdere, adică se concentrează asupra a ceea ce
pierd dacă ignoră sau ratează o oportunitate, continuând să lucreze ca salariați.
Concentrându‑se pe pierdere, ei vor prefera să‑și asume riscurile legate de înteme‑ierea unei noi afaceri decât să accepte o pierdere sigură rămânând salariați.
Pornind de la ipoteza lui Baron, într‑un studiu propriu (Pintea, 2007), am lansat
ipoteza rezistenței la framing‑ul pozitiv ca o caracteristică specifică antreprenorilor.
Astfel, este posibil ca cei ce devin antreprenori să fie diferiți de restul populației sub aspectul deciziei într‑o situațiede framing pozitiv (o situație formulată în termenii
câștigului). Din această perspectivă, afirmăm că acea categorie de persoane care, spre deosebire de restul populației, vor căuta riscul chiar și în contextul unui framing
pozitiv, adică vor prefera un câștig mai mare dar nesigur, în fața unui câștig mai mic dar cert, vor lua și decizia de a deveni antreprenori. Cu alte cuvinte, cei ce decid să
devină antreprenori se vor comporta tipic în contextul unui framing negativ (orice e
mai bun decât o pierdere sigură) dar vor lua o decizie atipică (vor căuta sau își vor
asuma riscul) în contextul unui framing pozitiv. Utilizând infrastructura experimentală
a Jocului Intrării pe Piață pe care am descris‑o deja într‑una din secțiunile anterioare,
și măsurând rezistența la framing‑ul pozitiv prin frecvența asumării riscului în situ‑
ații de framing pozitiv cu o scală deja validată în studii anterioare (Forlani și Mullins,
2000; Keh et al., 2002) am confirmat ipoteza studiului. Rezultatele obținute au
dovedit empiric că subiecții cei mai rezistenți la framing‑ul pozitiv au intrat de sem‑
nificativ mai multe ori pe piață în Jocul Intrării pe Piață. Întrucât acest joc experimental

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t217
l‑am folosit pentru a simula decizia antreprenorială, am interpretat rezultatul afirmând
că rezistența la framingul pozitiv este un predictoral deciziei antreprenoriale.
10.4.6. Euristica reprezentativității: riscul și legea numerelor mici
Euristica reprezentativității a fost prima dată descrisă de Tversky și Kahneman (1971)
și se referă la tendința de a extrage concluzii generale despre persoane, fenomene, situații pe baza unui număr redus de însușiri sau observații asupra acestora. Ea apare în literatură și sub numele de încrederea în legea numerelor mici deoarece individul utilizează un număr limitat de informații din care extrage concluzii ferme. Dacă legea numerelor mari permite inferențe riguroase asupra populației din care a fost extras un eșantion aleator suficient de mare, utilizarea aceluiași tip de inferențe pe baza unor eșantioane mici ca volum și nealeatoare este generatoare de distorsiuni. Astfel, spre exemplu, dacă viitorul antreprenor e încurajat de discuții cu un număr redus de potențiali clienți care afirmă că ar cumpăra noul produs sau serviciu care ar face obiectul noii afaceri, aceste încurajări vor influența decizia antreprenorială, fără a fi reprezentative pentru populația de viitori clienți ai firmei. Majoritatea antreprenorilor nu dispun nici de resurse, nici de timpul necesar pentru culegerea unor date complete privind situația în care vor să se angajeze. Așteptarea obținerii unui set de date sufi‑cient pentru inferențe riguroase ar întârzia mult debutul antreprenorial, pierzându‑se astfel avantajul competitiv al primilor intrați pe piață. De aceea, antreprenorii trebuie să se bazeze pe inferențe extrase din eșantioane reduse existente în propria lor expe‑riență. Expunerea la aceste seturi limitate și de multe ori distorsionate de informații generează un optimism uneori nejustificat, dar de natură să genereze o subestimare a riscurilor asociate demersului antreprenorial. Dovezi empirice ale relației euristicii reprezentativității cu decizia antreprenorială este oferită de o serie de studii precum cele realizate de Simon și colaboratorii săi (1999) sau Busenitz și Barney (1997).
10.4.7. Biasul supraîncrederii și rolul lui în perceperea riscului
antreprenorial
Biasul supraîncrederii se referă la o încredere excesivă în sine, la un optimism în cele
mai multe cazuri nejustificat. Acest bias a fost prima dată descris de Oskamp (1965)
și se întemeiază pe incapacitatea individului de a‑și cunoaște limitele, pe convingerea
că știe totul despre orice (apud Simon et al., 1999). Astfel, indivizii ce posedă acest
bias sunt exagerat de optimiști în evaluarea unei situații, subestimând riscurile aso‑
ciate acesteia .
Literatura dedicată acestui domeniu arată că indivizii care manifestă supraîncredere
își tratează asumpțiile drept certitudini și în consecință riscă să nu surprindă incertitudinea
asociată concluziilor întemeiate pe acele asumpții. Așadar, puși în fața unei decizii,

218
Psihologia riscului
acești indivizi concluzionează în mod eronat că o anumită acțiune nu este riscantă.
Reducând riscul perceput, manifestarea acestui bias la un nivel ridicat face ca anumiți indivizi să se lanseze în acțiuni (întreprinderi) în care cei mai mulți oameni raționali nu s‑ar aventura (Bernardo și Welch, 2001).
De ceva vreme, biasul supraîncrederii nu mai este tratat ca un concept unitar în
literatura de specialitate. Astfel, o serie studii evidențiază distincția între mai multe fațete ale acestui concept (Glaser et al., 2005; Glaser și Weber, 2003). Este vorba
despre trei moduri diferite de manifestare ale acestui bias: a) efectul de necalibrare (oamenii cred că cunoștințele lor sunt mai precise decât sunt în realitate); b) efectul mai bun ca media (oamenii cred că abilitățile lor sunt deasupra mediei populației); c) iluzia controlului (oamenii cred că au control asupra unor sarcini care sunt,la modul real, incontrolabile pentru ei) .
a) Efectul de necalibrare. Acest bias se referă la tendința oamenilor de a supra‑
estima precizia estimărilor pe care le fac, cu alte cuvinte la măsura în care oamenii nu știu ceea ce nu știu (Lichtenstein și Fischoff, 1977). Într‑un studiu realizat de Forbes (2005), s‑a urmărit dacă există diferențe între diverse categorii de antreprenori sub aspectul efectului de necalibrare. Studiul arată un nivel semnificativ mai ridicat
al efectului de necalibrare la cei care și‑au întemeiat propria afacere comparativ cu
cei care nu au făcut acest lucru, precum și la antreprenorii tineri comparativ cu cei vârstnici. Un alt studiu, realizat de Busenitz și Barney (1997), a urmărit dacă există diferențe între antreprenori și managerii din marile corporații privind utilizarea efec‑tului de necalibrare. Autorii au evidențiat în acest sens existența unor diferențe sem‑nificative în privința efectului de necalibrare între cele două categorii de subiecți, efectul fiind mai prezent în rândul antreprenorilor.
b) Efectul mai bun ca media. Acest bias se referă la tendința ca cei mai mulți
oameni să se considere deasupra mediei populației. Desigur, presupunând distribuții normale ale populației, numai jumătate dintre aceștia sunt îndreptățiți să aibă o ase‑menea percepție. Cu alte cuvinte este vorba despre tendința oamenilor de a avea o viziune pozitivă nerealistă asupra lor înșiși. Această tendință se manifestă atât relativ la abilități generale, cât și la trăsături pozitive de personalitate (Taylor și Brown, 1988; Svenson, 1981; Glaser și Weber, 2003). Camerer și Lovallo (1999) au folosit
Jocul Intrării pe Piață pentru a pune în evidență influența efectului mai bun ca media
asupra deciziei de intrare pe o piață simulată. Studiul a evidențiat un număr semnifi‑
cativ mai mare de intrări pe piață în condiția unui efect mai bun ca media creat expe‑rimental comparativ cu condiția în care acest efect nu era prezent. Moore și Cain (2004) au testat la rândul lor acest efect, numindu‑l însă miopia judecăților comparative și
arătând că acesta își manifestă cu precădere efectul asupra intrării pe piață în contextele
în care criteriile ce hotărăsc succesul pe piață sunt simple. Pornind de la aceste repere,
într‑un studiu propriu (Pintea, 2006a), utilizând Jocul Intrării pe Piață am pus în evi‑dență faptul că efectul mai bun ca media, indus experimental, influențează semnificativ decizia de intrare pe piață, însă acest rezultat se poate obține doar în condițiile în care acest bias este indus la nivelul unor abilități specifice, hotărâtoare pentru obținerea
succesului pe piață, și nu la nivelul unor abilități generale (Pintea, 2006b).

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t219
c) Iluzia controlului. Acest bias se referă la tendința de supraestimare a măsurii
în care abilitățile unui subiect pot îmbunătăți performanța în situații în care abilitățile
individului nu sunt un factor decisiv, șansa fiind în mai mare măsură implicată. Practic, indivizii își supraestimează abilitățile de a controla sau prezice evenimentele
viitoare. Conceptul de iluzie a controlului se bazează pe rezultatele mai multor studii
empirice care arată în mod repetat că, puși în situația extragerii aleatoare, subiecții preferă să‑și aleagă singuri numerele potențial câștigătoare decât să le primească aleator (Langer, 1975; Langer și Roth, 1975; Goodman și Irwin, 2005). În același sens, o serie de studii arată că jucătorii de zaruri au tendința de a paria sume mai mari atunci când aruncă ei înșiși zarurile decât atunci când le aruncă altcineva (Davis et al., 2000; Fellner, 2004).
În relația cu antreprenoriatul, mai specific cu perceperea riscurilor, un studiu
realizat de Simon și colaboratorii săi (1999) a evidențiat o legătură semnificativă a iluziei controlului cu perceperea riscului și decizia antreprenorială. Astfel, o iluzie mai intensă controlului se asociază cu perceperea unor riscuri mai reduse.Un alt studiu care a testat relația iluziei controlului cu perceperea riscurilor și a oportuni‑tăților este cel realizat de Keh și colaboratorii săi (2002). Autorii au relevat o relație semnificativă a iluziei controlului cu perceperea riscurilor, această din urmă variabilă
funcționând și ca mediator între iluzia controlului și perceperea oportunităților.
Pornind de la aceste rezultate în două studii proprii (Pintea, 2006b; Pintea, 2006c), utilizând Jocul Intrării pe Piață am confirmat rolul iluziei controlului în decizia de intrare pe piață, concretizat într‑un număr mai mare de asumări ale riscului de a intra pe piață pentru persoanele cu o iluzie mai mare a controlului.
10.4.8. Infuzia afectivă și deciziile riscante
Un alt mecanism care influențează modul în care sunt percepute riscurile antrepre‑noriale se referă la influența stărilor afective asupra cognițiilor chiar și atunci când cele dintâi nu au nici o legătură cu obiectul, persoana sau evenimentul la care se referă cogniția. Faptul că atunci când suntem într‑o stare afectivă pozitivă, tindem
să apreciem lucrurile din jurul nostru mai degrabă ca pozitive sau că emoțiile nega‑
tive ne fac să vedem realitatea în nuanțe mai întunecate nu mai e o noutate pentru psihologi. Acest principiu se aplică și pentru decizii sau judecăți complexe. O serie de studii au dovedit influența stărilor emoționale asupra evaluării candidaților pentru un job (Baron, 1993; Robbins și DeNisi, 1994) sau asupra deciziei juraților asupra vinovăției sau nevinovăției unui acuzat (Quigley, Johnson și Byrne, 1995).
Modelul infuziei afective este unul dintre cele mai cunoscute mecanisme ale aces‑
tor determinări. Acesta cunoaște două modalități de manifestare. Primul, numit
priming afectiv (stimulare afectivă), se traduce prin influența stărilor afective curente
asupra judecăților sau deciziilor pe care le luăm, acestea influențând ușurința cu care
informația congruentă cu aceste stări este actualizată în minte. Stările pozitive stimulează
gânduri pozitive și actualizează amintiri plăcute, în timp ce stările negative stimulează gânduri negative și actualizează amintiri neplăcute.

220
Psihologia riscului
În a doua modalitate de manifestare, în care emoția este tratată ca informație,
stările afective influențează judecățile sau deciziile funcționând ca euristici. Astfel,
atunci când o persoană trebuie să evalueze un element din realitate, aceasta începe
prin a se întreba ce simte față de acel element. Dacă răspunsul la această întrebare
este o emoție pozitivă, evaluarea va fi favorabilă, respectiv dacă este o emoție nega‑
tivă, evaluarea va fi la rândul ei negativă. Acest tip de influență apare mai ales când persoana rezolvă sarcini complexe care implică un efort cognitiv considerabil, influ‑
ența fiind mai redusă în sarcini simple, ce pot fi rezolvate cu ajutorul unor algoritmi.
De foarte multe ori, demersul antreprenorial presupune operarea într‑un mediu
complex, în care nu există algoritmi de rezolvare, efortul cognitiv solicitat fiind unul considerabil. În acest context, deciziile antreprenorilor sunt mai expuse influenței
stărilor afective. Probabilitatea unei asemenea influențe este cu atât mai mare cu cât
antreprenorii trăiesc emoții mai intense legate de munca lor comparativ cu alte cate‑
gorii de populație(Baron, 1998; Baron et al., 2012). Așadar, emoțiile pozitive aso‑
ciate ideii de afacere sau viziunii antreprenoriale sunt de natură să genereze, pe de‑o
parte, un optimism superior celui asociat obiectiv situației reale, iar pe de altă parte,
o subestimare a riscurilor inerente demersului antreprenorial .
10.4.9. Erorile de atribuire și persistența în sarcini cu risc ridicat
Atribuirea cauzelor evenimentelor sau comportamentului celor din jur reprezintă un
fenomen firesc, prin care oamenii conferă sens mediului în care trăiesc. Studiile realizate cu precădere în domeniul psihologiei sociale au evidențiat faptul că, atunci când atribuim cauzele comportamentului celuilalt, ținem cont de trei categorii de informații: consensul, adică măsura în care și ceilalți oameni se comportă similar cu persoana evaluată, consistența, adică măsura în care persoana evaluată se comportă la fel în aceeași situație, dar la momente diferite, respectiv caracterul distinct al comportamentului, adică măsura în care persoana evaluată se comportă diferit în situații diferite. Pe baza acestor criterii, atribuim comportamentului celorlalți o cauză internă sau dimpotrivă, una externă. Cercetările arată că avem tendința de a atribui cauze interne (în general factori ce țin de individ, cum ar fi trăsături de personalitate, emoții, cogniții, competențe) atunci când consensul și distinctivitatea sunt scăzute, iar consistența ridicată, respectiv cauze externe (factori care în general scapă contro‑lului individului, precum intențiile celorlalți, regulamente sau legi etc.), atunci când consensul, consistența și distinctivitatea sunt toate ridicate (Baron, 1998).
Dincolo de un model normativ al atribuirii, la modul descriptiv s‑a constatat că
acest proces este caracterizat frecvent de o serie de distorsiuni. Una din ele este cea în care atribuim cauzele propriului comportament, astfel încât să ne conservăm o imagine pozitivă de sine (self‑serving bias ). Distorsiunea se manifestă în două forme.
Pe de‑o parte, avem tendința de a ne atribui rezultatele pozitive unor cauze interne (de exemplu, trăsăturile noastre pozitive de personalitate, cunoștințele și competențele pe care le deținem), iar pe de altă parte, avem tendința de a ne atribui eșecurile unor

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t221
cauze externe (de exemplu, împotrivirea celorlalți, mediul nefavorabil). Magnitudinea
utilizării acestei distorsiuni cognitive este distribuită pe un continuum în populație, patternul de atribuire specific fiecărui individ alcătuind stilul lui atributiv. Conform lui Baron (1998), utilizarea acestui din urmă concept permite înțelegerea modului în care antreprenorii recunosc oportunitățile și decid să le exploateze, el discriminând de asemenea între antreprenorii de succes și cei care nu ating succesul.
Specific raportat la modul de percepere a riscurilor antreprenoriale, utilizarea unui
stil atributiv precum cel descris mai sus îi permite antreprenorului să confere un sens mediului în care operează, sens care îi influențează persistența în demersul antrepre‑norial. Astfel, atribuirea internă a reușitelor antreprenoriale îi oferă convingerea consistenței obiectivelor, viziunii antreprenoriale cu profilul lui de personalitate, cu abilitățile, competențele sale. De asemenea, și poate acesta este beneficiul major al distorsiunii de atribuire a antreprenorului, atribuirea externă a eșecurilor antrepreno‑riale, îl încurajează să nu renunțe, să persiste în situațiile dificile și să le depășească.
10.4.10. Eroarea axării pe viitor: distorsiunea planificării și riscul
Această distorsiune constă în faptul că oamenii tind să subestimeze timpul necesar pentru a îndeplini o anumită sarcină, ceea ce‑i face să creadă că pot face mai multe și în timp mai scurt decât pot în realitate.
Sursa acestei distorsiuni este aceea că, atunci când estimăm timpul necesar rezol‑
vării unei sarcini, tindem să ne concentrăm asupra viitorului și mai puțin asupra experiențelor similare trecute. Acest lucru se explică prin faptul că predicțiile în general ne orientează puternic spre viitor. Atunci când apelăm totuși la experiență, frecvent avem dificultăți în a stabili gradul de similaritate între situațiile trecute și cele prezente. De asemenea, chiar atunci gând găsim o situație similară în memorie, dacă timpul anterior de rezolvare este mai mare decât cel estimat în prezent, celui dintâi îi sunt atribuite cauze externe, ce au scăpat controlului individului în cauză (self‑serving bias ). În context antreprenorial, întrucât întreprinzătorii sunt captivați
de viziunea lor antreprenorială, de ideea de afacere, la care se adaugă și ambiguita‑tea situțieipe care o au de rezolvat, există o expunere mai mare la distorsiunea focu‑sării pe viitor pentru antreprenori decât pentru nonantreprenori (Baron, 1998). Această distorsiune poate fi de asemenea responsabilă de ignorarea unor riscuri pe care experiența le‑ar putea identifica drept inacceptabile, și de asemenea de supraestima‑rea șanselor de reușită.
10.4.1 1. Escaladarea angajamentului și depășirea riscurilor
Această distorsiune cognitivă se referă la tendința indivizilor de a continua să inves‑tească timp și resurse într‑o activitate, în ciuda dovezilor evidente ale inutilității

222
Psihologia riscului
continuării unui asemenea demers. Persoana aflată într‑o asemenea situație are con‑
vingerea că a investit deja prea mult într‑o activitate pentru a mai renunța la ea. Chiar
și pentru populația generală există numeroase situații cotidienecare exemplifică utili‑
zarea acestei distorsiuni. Situația în care deținem o mașină veche, ce implică niște
cheltuieli mari de întreținere în care continuăm să investim deși e evident păguboasă
păstrarea ei, este un asemenea exemplu. Studii empirice au relevat câteva explicații ale acestui bias. Astfel, în primul rând sentimentul responsabilității pentru decizia
inițială tradus prin faptul că, odată ce am luat o decizie ne simțim responsabili pen‑
tru ea, o renunțare resimțind‑o ca o fugă de responsabilitate, este de natură să explice această distorsiune. De asemenea, efortul cognitiv implicat în luarea unei decizii,
care face ca mulți oameni să evite să se angajeze din nou într‑un asemenea proces,
este o altă explicație. De asemenea, distorsiunea este explicată și de preocupările
oamenilor legate de imagine și deteriorarea ei odată ce individul admite că a greșit.
Nu în ultimul rând, dorința puternică de a ne justifica față de noi înșine deciziile pe care le‑am luat, convingerea că rațiunile deciziei inițiale erau temeinice, reprezintă
de asemenea factori responsabili cu distorsiunea escaladării angajamentului(Staw și
Ross, 1987; Bobocel și Meyer, 1994).
Pe baza viziunii antreprenoriale, întreprinzătorii sunt susceptibili la un angajament
profund în demersul antreprenorial, iar acest angajament crește probabilitatea esca‑ladării acestuia în condițiile în care situația obiectivă semnalează inutilitatea conti‑
nuării demersului (Baron, 1998).O asemenea distorsiune, poate explica persistența
antreprenorilor în ciuda unor feedbackuri descurajatoare, ignorarea riscurilor și depășirea situațiilor dificile, dar și falimentul total. Desigur că în acest context o
întrebare firească ar fi cât ar trebui să dureze o asemenea escaladare a angajamentu‑
lui și când ar trebui totuși să renunțe antreprenorul? Probabil că un răspuns catego‑
ric în acest sens ar fi hazardat. În domeniul antreprenorial este greu să vorbim despre
rețete sau algoritmi ai succesului dar și de algoritmi ai renunțării atunci când situația semnalează eșecuri probabile. Ceea ce este sigur însă este că succesul antreprenorial
nu e facil și în majoritatea cazurilor nici imediat, ceea ce înseamnă că antreprenorul
trebuie să pornească la drum inclusiv cu rezerve de răbdare și persistență în fața nereușitelor inițiale.
10.5. Concluzii
Capitolul de față a prezentat problematica riscului în antreprenoriat, precum și un inventar de abordări psihologice ale acestuia. Așa cum am arătat pe parcurs, antre‑
prenoriatul este un fenomen complex, cu multe fațete și modalități de manifestare,
asumarea riscurilor fiind o componentă esențială a demersului antreprenorial. Riscurile pe care și le asumă antreprenorul sunt multiple, mergând de la cele evidente, de ordin
financiar, până la cele legate de ratarea altor oportunități de carieră, riscurile vizând
rețeaua socială sau cele emoționale.

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t223
În acest context, problematica riscului în antreprenoriat a cunoscut de‑a lungul
timpului diverse abordări psihologice care au încercat să explice asumarea riscurilor
fie prin intermediul unor predispoziții ale antreprenorilor în acest sens, fie prin experiențele dobândite de antreprenori în contexte sociale de tip antreprenorial, care au generat structuri și procese cognitive prin care antreprenorii percep riscurile antreprenoriale ca fiind mai reduse și mai ușor de gestionat.
Așa cum rezultă și din sinteza prezentată aici, abordarea psihologică prin prisma
trăsăturilor de personalitate ale antreprenorilor este una din primele abordări ale comportamentului antreprenorial. Asumarea riscurilor antreprenoriale este explicată din această perspectivă prin prisma unei trăsături de personalitate presupusă a fi mai prezentă la antreprenori decât la non antreprenori: înclinația spre asumarea riscuri‑lor. Câteva decenii de cercetare empirică subsumată acestei perspective au generat rezultate contradictorii, cu explicații multiple, mergând de la definirea antreprenoru‑lui și implicit selecția acestei categorii de subiecți în cercetare, până la diversitatea modalităților concrete de măsurare a înclinației spre asumarea riscurilor. O contri‑buție relevantă la explicarea rolului înclinației spre asumarea riscurilor în comporta‑mentul antreprenorial a adus‑o abordarea procesuală a antreprenoriatului, care a reușit să evidențieze faptul că de la o etapă la alta a acestui proces, înclinația spre asumarea riscurilor (ca și alte trăsături de personalitate, de altfel) își modifică rele‑vanța, având contribuții mai importante la debutul procesului antreprenorial (intenție, decizie) și mai modeste în a doua parte a procesului (supraviețuire, succes antrepre‑norial) .
O altă abordare psihologică a asumării riscului este realizată din perspectiva învă‑
țării sociale. Aceasta pornește de la constatarea că înclinația spre asumarea riscurilor poate orienta persoana spre diverse activități/cariere care implică asumare de riscuri, nu neapărat spre o carieră antreprenorială. Cu alte cuvinte, dacă un individ cu încli‑nație spre asumarea riscurilor nu învață din experiență că mediul antreprenorial este unul în care asumarea riscului poate genera succes, acesta nu va opta pentru o ase‑menea carieră. Teoria învățării sociale a comportamentului antreprenorial arată că atât experiențele antreprenoriale indirecte, obținute prin observarea unui model antre‑prenorial cât și experiențele directe, bazate pe experimentare personală într‑un context de tip antreprenorial, sunt de natură să genereze o serie de condiții prealabile ale intenției, deciziei sau succesului antreprenorial, precum dezirabilitatea percepută a unei cariere antreprenoriale sau autoeficacitatea antreprenorială, concepte dovedite în numeroase cercetări ca având un rol esențial în comportamentul antreprenorial.
Cea de‑a treia abordare prezentată în acest capitol a fost perspectiva cognitivă,
care susține că responsabilă pentru asumarea riscurilor antreprenoriale nu este o
trăsătură generală de personalitate ci faptul că antreprenorii posedă anumite structuri cognitive și strategii de procesare a informației de natură să genereze un mod de
percepere a riscurilor diferit de cel al nonantreprenorilor. În acest sens, în a doua
jumătate a acestui capitol am prezentat un inventar al principalelor scheme, scenarii, euristici și biasuri cognitive implicate în perceperea riscurilor și luarea deciziei antre‑
prenoriale. Așa cum am arătat deja, schemele și scenariile cognitive antreprenoriale
(de exemplu, schema alertei antreprenoriale) ca seturi de cunștințe structurate transversal

224
Psihologia riscului
sau serial, funcționează ca niște grile de lectură a realității, a evenimentelor, astfel
încât acestea dau sens antreprenorial, favorizând subestimarea riscurilor și perceperea situațiilor ca oportunități. La rândul lor, utilizarea diverselor euristici și biasuri cog‑
nitive generează o percepere a riscurilor de așa natură, încât acestea să nu inhibe, ci
să favorizeze decizia antreprenorială, precum și o persistență în sarcini antreprenori‑ale în care situația obtiectivă ar argumenta mai degrabă renunțarea.
Ceea ce se poate observa din compararea celor trei abordări este că ele nu se
exclud, ci se completează reciproc, își nuanțează una alteia mecanismele respectiv condițiile concrete în care își manifestă fiecare influența asupra comportamentului antreprenorial. Astfel, teoria învățării sociale a comportamentului antreprenorial nu exclude de exemplu rolul înclinației spre asumarea riscurilor și mai degrabă explică
contextul în care această trăsătură poate deveni importantă pentru antreprenoriat,
adăugând acestei trăsături o serie de alte condiții prealabile de ordin atitudinal/cog‑nitiv relevante pentru asumarea riscului antreprenorial. De asemenea, teoria învățării sociale nu exclude abordarea cognitivă a asumării riscurilor, toate schemele și sce‑
nariile cognitive precum și euristicile și biasurile cognitive descrise în acest capitol
fiind rezultatul învățării sociale într‑un context de tip antreprenorial.
Așadar, viitoarele abordări ale comportamentului antreprenorial, în speță ale
asumării riscurilor de tip antreprenorial, vor trebui să formuleze și să testeze modele
explicative și predictive integratoare ale acestui comportament, în care ideea de pre‑
dispoziție să stea alături de parametrii unui context în care aceasta poate deveni relevantă, variabilele contextuale învecinându‑se de asemenea cu mecanismele cog‑nitive pe care le generează. Considerăm că numai în felul acesta se pot depăși limi‑
tele cercetărilor unidimensionale asupra comportamentului de asumare a riscurilor și
obține un pas înainte în cunoașterea și înțelegerea fenomenului antreprenorial.
Bibliografie
Bandura, A. (1977). Self‑efficacy: Toward a unifying theory of behavioral change. Psychological
Review , 84(2), 191‑215.
Baron, R.A. (1993). Interviewers moods and evaluations of job applicants: The role of appli‑
cant qualifications . Journal of Applied Social Psychology, 23(3), 254‑271.
Baron, R.A. (1998). Cognitive mechanisms in entrepreneurship: Why and when entreprene‑
urs think differently than other people. Journal of Business Venturing, 13, 275‑294.
Baron, R.A. (2004). The cognitive perspective: a valuable tool for answering entrepreneurhip’s
basic „why” questions. Journal of Business Venturing, 19, 221‑239.
Baron, R.A., & Ward, T.B. (2004). Expanding entrepreneurial cognitions toolbox: Potential
contributions from the field of cognitive science. Entrepreneurship: Theory & Practice,
28(6), 553‑575.
Baron, R.A., Hmieleski, K.M., & Henry, R.A. (2012). Entrepreneurs’ dispositional positive
affect: The Potential benefits – and potential costs – of being „up” . Journal of Business
Venturing, 27(3), 310‑324 .

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t225
Becherer, R.C., & Maurer, J.G. (1999). The proactive personality disposition and entrepre‑
neurial behavior among small company presidents. Journal of Small Business Management,
37(1), 28‑36.
Begley, T.M. (1995). Using founder status, age of firm, and company growth as the basis for
distinguishing entrepreneurs from managers of smaller businesses. Journal of Business
Venturing, 10, 249‑263.
Begley, T.M., & Boyd, D.P . (1987). Psychological characteristics associated with performance
in entrepreneurial firms and smaller businesses . Journal of Business Venturing, 2, 79‑93.
Bernardo, A.E., & Welch, I. (2001). On the evolution of overconfidence and entrepreneurs.
Journal of Economics & Management Strategy, 10(3), 301‑330.
Bobocel, D.R., & Meyer, J.H.P . (1994). Escalating commitment to a failing course of action:
Separating the role of choice and justification. Journal of Applied Psychology, 79(3),
360‑363.
Borland, C. (1974) Locus of control, need for achievement, and entrepreneurship. Unpublished
doctoral dissertation, University of Texas at Austin.
Boyd, N.G., & V ozikis, G.S. (1994). The influence of self‑eficacy on the development of
entrepreneurial intentions and actions . Entrepreneurship: Theory and Practice, 18, 63‑77.
Brandstatter, H. (1997). Becoming an entrepreneur – A question of personality structure?
Journal of Economic Psychology, 18, 157‑177.
Brockhaus, R.H. (1975). I‑E locus of control scores as predictors of entrepreneurial intentions.
Academy of Management 35th Annual Meeting.
Brockhaus, R.H. (1980). Risk Taking Propensity of Entrepreneurs. Academy of Management
Journal, 23(3), 509‑520.
Brockhaus, R.H., & Horwitz, P .S. (1986). The psychology of the entrepreneur. In The art
and science of entrepreneurship (pp. 25‑48). Cambridge, MA: Ballinger.
Brockhaus, R., & Nord, W .R. (1979). An exploration of factors affecting the entrepreneurial
decision: Personal characteristics versus environmental characteristics. Academy of Management
Proceedings of the 39th annual meeting.
Burgelman, R.A. (1983). Corporate entrepreneurship and strategic management: insights
from a process study. Management Science, 29(12), 1349‑1364.
Busenitz, L.W ., & Arthurs, J.D. (2007). Cognition and capabilities in entrepreneurial ventu‑
res. In J.R. Baum, M. Frese & R.A. Baron (Eds.), The psychology of entrepreneurship
(pp. 131‑150). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Busenitz, L.W ., & Barney, J.B. (1997). Differences between entrepreneurs and managers in
large organizations: biases and heuristics in strategic decision‑making. Journal of Business
Venturing, 12, 9‑30.
Busenitz, L.W ., & Lau, C.M. (1996). A cross‑cultural cognitive model of new venture crea‑
tion . Entrepreneurship: Theory & Practice, 20(4), 25‑39.
Caird, S. (1991) The Enterprising Tendency of Occupational Groups. International Small
Business Journal, 9, 75‑81.
Camerer, C., & Lovallo, D. (1999). Overconfidence and excess entry: An experimental
approach. American Economic Review , 89(1), 306‑318.
Colton, M.R., & Udell, G.G. (1976). The National Science Foundation’s Innovation Centre:
An experiment in trainning potential entrepreneurs and innovators. Journal of Small
Business Management, 14, 1 1‑20.
Cooper, A.C., Dunkelberg, W .C., & Woo, C.Y . (1986). Optimists and pessimists: 2.994
entrepreneurs and their perceived chances for success. In R. Rondstads et al . (eds), Frontiers
of entrepreneurship research. Wellesley: Babson College.

226
Psihologia riscului
Crant, M.J. (1 996). The proactive personality scale as a predictor of entrepreneurial intentions.
Journal of Small Business Management, 34(3), 42‑49.
Cromie, S . (1987) . Motivations of aspiring male and female entrepreneurs . Journal of Occupational
Behavior, 8, 251‑261.
Cromie, S. (2000). Assessing entrepreneurial inclinations: Some approaches and empirical
evidence . European Journal of Work and Organizational Psychology, 9(1), 7‑30.
Cromie, S., Johns, S. (1983). Irish entrepreneurs: some personal characteristics. Journal of
Occupational Behavior , 4, 317‑324.
Cromie, S., & O’Donoghue, J. (1992). Assessing entrepreneurial inclinations. International
Small Business Journal, 10, 66‑73.
Cromie, S., Callaghan, I., & Jansen, M. (1992). The entrepreneurial tendencies of managers:
a research note. British Journal of Management, 3, 1‑5.
Davis, D., Sundahl, I., & Lesbo, M. (2000). Illusory personal control as a determinant of
bet size and type in casino craps games. Journal of Applied Social Psychology, 30,
1224‑1242.
Doutriaux, J., & Simyar, F . (1987). Duration of the comparative advantage accruing to from
some start‑up factors in high‑tech entrepreneurial firms. In N.A. Churchill, J.A. Hornaday,
B.A. Kerchhoff, O.J. Kranser & K.H. V esper (Eds.), Frontiers of Entrepreneurship Research
(pp. 436‑450). Wellesley, MA: Babson College.
Dunkelberg, W ., Cooper, A., Woo, C., & Dennis, W . (1987). New firm growth and perfor ‑
mance . Frontiers of Entrepreneurship Research, 307‑321.
Fellner, G. (2004). Illusion of control as a source of poor diversification: An experimental
approach, Discussion Paper on Strategic Interaction 2004‑28, Max Planck Institute of
Economics, Strategic Interaction Group, ftp://papers.mpiew‑jena.mpg.de/esi/discussi ‑
onpapers/2004‑28.pdf.
Forbes, D.P . (1999). Cognitive approaches to new venture creation. International Journal of
Management Reviews , 1(4), 415‑439.
Forbes, D.P . (2005). Are some entrepreneurs more overconfident than others? Journal of
Business Venturing, 20, 623‑640.
Forlani, D., & Mullins, J.W . (2000). Perceived risks and choices in entrepreneurs new venture
decisions . Journal of Business Venturing, 15, 305‑322.
Frank, H., Lueger, M., & Korunka, C. (2007). The significance of personality in business
start‑up intentions, start‑up realization and business success. Entrepreneurship & Regional
Development, 19(3), 227‑251.
Gaglio, C.M., Katz, J. (2001). The psychological basis of opportunity identification: entre‑
preneurial alertness . Small Business Economics, 16, 95‑1 1 1.
Gartner, W .B. (1989). „Who is an entrepreneur” is the wrong question. Entrepreneurship:
Theory & Practice, 13, 47‑68.
Gartner, W .B., Bird, B.J., & Starr, J.A. (1992). Acting as if: Differentiating entrepreneurial
from organizational behaviour. Entrepreneurship: Theory & Practice, 16(3), 13‑31.
Glaser, M., & Weber, M. (2003). Overconfidence and trading volume. Working paper,
University of Mannheim.
Glaser, M., Langer, M., & Weber, M. (2005). Overconfidence of professionals and ley man:
Individual differences within and between tasks? Working Paper, University of Mannheim, University of Muenster.
Goodman, J.K., & Irwin, J.R. (2005). Special random numbers: Beyond the illusion of
control . Organizational Behavior and Human Decision Processes, 99, 161‑172.

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t227
Goslin, L.N. (1987). Characteristics of successful high‑tech start‑up firms. In N. Churchill,
B. Kirchhoff, W . Krasner & K. V esper (Eds.), Frontiers of Entrepreneurship Research .
Wellesley, MA: Babson College.
Herron, L., & Robinson, R.B. (1983). A structural model of the effects of entrepreneurial
characteristics on venture performance. Journal of Business Venturing, 8, 281‑294.
Hisrich, R.D., & O’Cinneide, B. (1986). The Irish entrepreneur: Characteristics, problems
and future success, frontiers of entrepreneurial research, Proceedings of the Sixth Annual
Babson College Entrepreneurship Research Conference, Babson College, Wellesley
Massachusetts, 66‑81.
Hornsby, J.S., Naffziger, D.W ., Kuratko, D.F ., & Montagno, R.V . (1993). An interactive
model of the corporate entrepreneurship process. Entrepreneurship: Theory & Practice,
iarna, 29‑37.
Jennings, D.F ., & Lumpkin, J.R. (1989). Functioning modeling corporate entrepreneurship:
An empirical integrative analysis. Journal of Management, 15(3), 485‑502.
Johannisson, B. (2002). Entrepreneurship as a collective phenomenon, SIRE, Vaxjo University,
Suedia .
Kahneman, D., & Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decision under risk.
Econometrica, 47, 263‑291.
Keh, H.T., Foo, M.D., Lim, B.C. (2002). Opportunity evaluation under risky conditions: The
cognitive processes of entrepreneurs . Entrepreneuship: Theory & Practice, iarna, 125‑148.
Kemelgor, B.H. (2002). A comparative analysis of corporate entrepreneurial orientation
between selected firms in the Netherlands and the USA. Entrepreneurship & Regional
Development, 14, 67‑87.
Knight, F .H. ( 1921). Risk, uncertainty and profit. .New Y ork: Harper.
Koh, H.C. (1996). Testing hypotheses of entrepreneurial characteristics: a study of Hong
Kong MBA students. Journal of Managerial Psychology, 1 1(3), 12‑25.
Krueger, N.F . (2003). The cognitive psychology of entrepreneurship. In Z.J. Acs & D.B.
Audretsch (Eds.), Handbook of Entrepreneurship Research. Dordrecht: Kluwer Academic
Publishers.
Kuratko, D.F ., & Hodgetts, R.M. (1995). Entrepreneurship: A contemporary approach, ed .
a III‑a. Fort Worth: The Dryden Press.
Langer, E. (1975). The illusion of control. Journal of Personality and Social Psychology, 32,
31 1‑328.
Langer, E., & Roth, J. (1975). Heads I win, tails it’s chance: The illusion of control as a
function of the sequence of outcomes in a purely chance task. Journal of Personality and
Social Psychology, 32, 951‑955.
Lichtenstein, S., & Fischoff, B. (1977). Do those who know more also know more about how
much they know? Organizational Behavior and Human Performance, 20, 159‑183.
Liles, R . (1974) . New business venture and the entrepreneur. Homewood Illinois: Irwin Inc.
Liu, S.S. (2001). Institutional entrepreneurship: higher education in Hong Kong. Department
of Consumer Sciences and Retailing, Purdue University.
McClelland, D.C. (1961). The achieving society. New Y ork: The Free Press.
Miclea, M . (1999) . Psihologie cognitivă. Iași: Polirom.
Mitchell, R.K., Busenitz, L., Lant, T., McDougall, P .P ., Morse, E.A., & Smith, J.B. (2002).
Toward a theory of entrepreneurial cognition: Rethinking the people side of entreprene‑
urship research. Entrepreneurs hip: Theory & Practice, 27(2), 93‑104.
Mitchell, R.K., Busenitz, L., Lant, T., McDougall, P .P ., Morse, E.A., & Smith, J.B. (2002).
Toward a theory of entrepreneurial cognition: Rethinking the people side of entreprene‑urship research. Entrepreneurship: Theory & Practice, 27(2), 93‑104.

228
Psihologia riscului
Mitchell, R.K., Smith, B., Seawright, K.W ., & Morse, E.A. (2000). Cross‑cultural cognitions
and the venture creation decision. Academy of Management Journal, 43(5), 974‑993.
Moore, D.A., & Cain, D.M. (2004). Myopic biases in comparative judgment and entrepre‑
neurial entry. Tepper Working Paper Number 2003‑E76, Pittsburgh, P A.
Morris, M.H., & Jones, F .F . (1999). Entrepreneurship in established organizations: The case
study of the public sector. Entrepreneurship: Theory & Practice, 24(1), 71‑91.
Neiswander, D.K., & Drollinger, J.M. (1986): Origins of successful start‑up ventures. In R.
Rondstads et al . (Eds .) . Frontiers of entrepreneurship research (pp. 328‑343).Wellesley:
Babson College .
Olson, D.E. (2000). The role of entrepreneurial personality characteristics on entry decisions
in a simulated market. Paper presented at Conference on New V enture Development, 12
sept .
Palich, L.E., & Bagby, D.R. (1995). Using cognitive theory to explain entrepreneurial
risk‑taking: Challenging conventional wisdom. Journal of Business Venturing, 10, 425‑438.
Pintea, S. (2006a). The influence of experimentally induced „better than average effect” upon
the entrepreneurial decision. Cogniție, Creier, Comportament, 10(3), 461‑473.
Pintea, S. (2006b). Trois aspects du biais de la supraconfidence et leurs relation avec la deci‑
sion entrepreneuriale . Studia Universitatis Babeș‑Bolyai, Seria Sociologia, 2, 33‑51.
Pintea, S. (2006c). Influența biasului supraîncrederii (efectele necalibrării și iluzia controlului)
asupra deciziei antreprenoriale. Psihologia resurselor umane, 4(1), 62‑79.
Pintea, S. (2007). Elemente de psihologie antreprenorială: repere teoretico‑experimentale .
Cluj‑Napoca: ASCR.
Pintea, S., & Balazsi, R. (2005). Jocul intrării pe piață. Influența trăsăturilor de personalitate
și a caracteristicilor pieței asupra deciziei antreprenoriale. Psihologia resurselor umane,
3(2), 55‑69.
Quigleay, B.M., Johnson, A.B., & Byrne, D. (1995). Mock jury sentencing decisions: A
meta‑analysis of the attractiveness‑leniency effect. Paper presented at the meetings of the
American Psychological Society, New Y ork.
Rauch, A., & Frese, M. (2000). Psychological approaches to entrepreneurial success. A
general model and an overview of findings. In C.L. Cooper & I.T. Robertson (Eds.),
International Review of Industrial and Organizational Psychology (pp. 101‑142). Chichester:
Wiley.
Ray, D., & Turpin, D. (1987). Factors influencing entrepreneurial events in Japanese high
technology venture business. In N. Churchill, J. Hornaday, B. Kirchhoff, O. Krasner & K. V esper (Eds.), Frontiers of entrepreneurship research. Wellesley, MA: Babson College.
Robbins, T.L., & DeNisi, A.S. (1994). A closer look at interpersonal affect as a distinct influ‑
ence on cognitive processing in performance evaluations . Journal of Applied Psychology, 79,
341‑353.
Ronstadt, R . (1984) . Entrepreneurship: Text, cases and notes . Dover, MA: Lord.
Scherer, R.F ., Adams, J.S., Carley, S.S., & Wiebe, F .A. (1989). Role model performance
effects on development of entrepreneurial career preference . Entrepreneurship: Theory &
Practice, primăvara, 53‑71.
Sexton, D.L., & Bowman, N.B. (1983). Comparative entrepreneurship characteristics of
students: Preliminary results. In J.A. Hornaday, J.A. Timmons & K.H. V esper (Eds.),
Frontiers of Entrepreneurship Research (pp. 213‑232). Wellesley, MA: Babson College.
Sharma, P ., & Chrisman, J.J. (1999). Toward a reconciliation of the definitional issues in the
field of corporate entrepreneurship. Entrepreneurship: Theory & Practice, 23(3), 1 1‑26.

Abordări psihologice Ale riscului în AntreprenoriA t229
Shaver, K.G. (2003). The social psychology of entrepreneurial behavior. In Handbook of
entrepreneurship research: An interdisciplinary survey and introduction. Dordrecht:
Kluwer Academic Publishers.
Simon, M., Houghton, S.M., & Aquino, K. (1999). Cognitive biases, risk perception, and
venture formation: How individuals decide to start companies. Journal of Business
Venturing, 15, 1 13‑134.
Staw, B.M., & Ross, J. (1987). Behavior in escalation situations: Antecedents, prototypes
and solutions. In L.L. Cummings & B.M. Staw (Eds.), Research in Organizational Behavior
(p. 9). Greenwich. CT: JAI Press.
Svenson, O. (1981). Are we all less risky and more skillful than our fellow drivers? Acta
Psychologica, 47, 143‑148.
Taylor, S.E., & Brown, J.D. (1988). Illusion and well‑being: A social psychological perspec‑
tive on mental health. Psychological Bulletin, 103, 193‑210.
Teach, R., Tarpley, F ., & Schwartz, R. (1986). Software venture teams. Frontiers of entrepre‑
neurship research. Wellesley, MA: Babson College.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1971). Belief in the law of small numbers. Psychological
Bulletin, 76(2), 105‑1 10.

Capitolul 1 1
Evaluarea, percepția și asumarea riscurilor
în organizații
Daniela Victoria Zaharia
În mod tradițional, atunci când se discută despre riscuri în organizații, cadrul de
raportare este cel al securității și siguranței în muncă. Scopul general este de identi‑
ficare a riscurilor în vederea reducerii lor. Atenția cercetătorilor și a practicienilor din domeniul siguranței muncii s‑a concentrat preponderent pe evaluarea și prevenirea
riscurilor de natură fizică. În ultimii ani, factorul uman a început să fie mai pregnant
luat în calcul atât în analizele de risc, cât și în proiectarea măsurilor de siguranță.
Tot recent, atenția cercetătorilor și a practicienilor a început să se orienteze și spre
riscurile psihosociale, integrând modelele teoretice ale stresului profesional cu analiza
riscurilor în muncă.
1 1.1. Importanța analizei riscurilor profesionale în contextul
sănătății și securității în muncă
Preocuparea pe care atât autoritățile naționale, cât și conducerile organizațiilor o
manifestă pentru sănătatea și o securitatea în muncă a angajaților poate fi explicată
nu numai prin presiunile normative venite din partea Uniunii Europene, ci și prin
nivelul ridicat al costurilor generate de incidentele și accidentele în muncă, dar și de
bolile profesionale, costuri resimțite atât la nivel național, cât și la nivel organizați‑
onal .
În acord cu literatura de specialitate (Sava, 2004), considerăm că incidentele
profesionale sunt acele evenimente care conduc la prejudicii materiale sau de mediu,
dar nu au consecințe negative asupra stării de sănătate a angajaților, în timp ce acci‑dentele de muncă reprezintă acele evenimente critice apărute în context profesional care au consecințe negative asupra stării de sănătate a angajaților. Bolile profesionale
sunt acele afecțiuni care se apar ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, și care sunt cauzate de condițiile specifice locului de muncă (Legea 319/2006).

232
Psihologia riscului
În prezent, există practica monitorizării diverșilor indicatori statistici (calculați la
nivel național) pentru a analiza incidența, severitatea și costurile incidentelor de
muncă, accidentelor de muncă și bolilor profesionale. De exemplu, Snashall (1996) discută rezultatele unei anchete conform căreia 2,2 milioane de britanici susțineau că suferă de o boală care fie este cauzată de condițiile de muncă, fie este agravată de condițiile de muncă. S‑a estimat că aceste boli profesionale reprezintă 7% din con‑sulturile realizate de medicii generaliști, procent căruia i se adaugă cazurile de boli ocupaționale pentru care angajații primesc compensații financiare conform legilor în vigoare. Mai mult, pentru anul 1990, costurile totale ale bolilor profesionale, vătă‑mărilor corporale sau ale altor accidente de muncă din Marea Britanie au fost estimate ca încadrându‑se între 6 și 12 miliarde lire sterline, ceea ce reprezenta echivalentul a 1‑2% din produsul intern brut al Marii Britanii (Snashall, 1996).
Analiza indicatorilor statistici vizând diversele aspecte legate de sănătatea și secu‑
ritatea profesională arată că, cel puțin în țările dezvoltate, în ultimii ani s‑a înregistrat o scădere nu numai a numărului accidentelor de muncă, ci și a costurilor aferente pe care organizațiile le înregistrează. De exemplu, în Statele Unite rata accidentelor (calculată la 100.000 angajați) a scăzut de la 17 (în 1971), la 3,6 (în 2010) (Manuele, 2013). Interesant este faptul că rata accidentelor de muncă a înregistrat o tendință de stagnare de la începutul anilor 2000, cu o medie a ratei accidentelor de 3,83 în peri‑oada 2002‑2010. În mod similar, s‑a înregistrat și o scădere a compensațiilor acordate de organizații angajaților a căror sănătate a fost afectată în context profesional. Manuele (2013) susține că, pentru depășirea acestei perioade de platou în sensul reducerii numărului și gravității accidentelor, este necesară o schimbare a culturilor organizaționale pe dimensiunea siguranței și a sănătății în muncă.
La nivel organizațional, managerii sunt interesați de o prevenție eficientă a inci‑
dentelor și accidentelor de muncă, pentru că astfel pot obține:
– continuitatea procesului de producție (accidentele provoacă blocaje ale proceselor
de producție);
– menținerea nivelului obișnuit de producție (dincolo de faptul că incidentele și accidentele de muncă determină întreruperea activității profesionale, ele generează conflicte și tensiuni care conduc la scăderea eficienței producției);
– reducerea costurilor legate de compensațiile acordate angajaților, precum și de procesele de asistență și recuperare medicală;
– reducerea costurilor care țin de afectarea aparaturii, utilajelor și sistemelor de producție;
– respectarea legislației în vigoare (legislația nord‑americană, vest‑europeană, dar și românească solicită realizarea unor evaluări sistematice a riscurilor de muncă);
– conformarea la unele exigențe ale procesului de acreditare în domeniul calității (Main, 2004, Swartz, 2001, Turof, 2014).

Ev aluar Ea, pErcEpția și asumar Ea riscurilor în organizații233
1 1 .2 . Abordări în evaluarea riscurilor profesionale
Evaluarea riscurilor profesionale se poate face fie retroactiv, plecând de la analiza
fenomenelor nedorite care s‑au manifestat deja (incidente și accidente de muncă, boli profesionale), fie prospectiv, prin identificarea potențialelor pericole aferente unui
loc de muncă sau unui sistem de producție și prin evaluarea gradului de risc al aces ‑
tor pericole .
a) Analiza cauzelor bolilor profesionale, ale incidentelor și accidentelor de muncă permite
identificarea acelor factori favorizanți ai acestor fenomene nedorite, ceea ce orientează implementarea măsurilor potrivite pentru reducerea riscurilor (Kouabenan, 2009, 2013). Printre avantajele acestei abordări se numără ancorarea în realitate a anali‑zelor efectuate, dar și posibilitatea de a evalua eficiența măsurilor de reducere a riscurilor. Dezavantajele acestei abordări țin de costurile umane (afectarea sănătății angajaților), materiale și financiare asociate incidentelor și accidentelor de muncă.
b) Metodele prospective de analiză reprezintă o modalitate importantă de a crește
nivelul de înțelegere a riscurilor ce pot să apară în context profesional, permițând implementarea unor schimbări înainte de apariția daunelor. Metodele de analiză prospectivă au, în general, o structură similară (Potts, Anderson, Colligan, Leach, Davis și Berman, 2014): se formează o echipa de analiză multidisciplinară, cu experiență; se adună documentația relevantă pentru sistemul ale cărui riscuri sunt evaluate (manuale de proceduri, hărți de proces, fișe de post, analize ale sarcini‑lor); echipa de analiză examinează în mod sistematic (în conformitate cu specificul fiecărei metode) întregul proces de muncă sau de producție pentru a identifica riscurile potențiale.
Tehnicile de analiză prospectivă a riscurilor sunt foarte variate. Unele sunt con‑
cepute pentru anumite scenarii, sisteme sau procese de lucru. Altele pot fi utilizate
pentru o varietate de sisteme. Potts și colaboratorii săi (2014) trec în revistă cele mai cunoscute metode generale de analiză prospectivă a riscurilor: analiza modurilor de
defectare și a efectelor defectărilor (Failure Modes and Effects Analysis – FMEA),
tehnica listei structurate de verificare „ce‑dacă” ( Structured What‑If Checklist
Technique – SWIFT), studii de risc și operabilitate (Hazard and Operability –
HAZOP), abordarea centrată pe reducerea și predicția sistematică a erorilor umane
(Systematic Human Error Reduction and Prediction Approach – SHERP A), precum
și tehnica pentru predicția ratei de eroare umană (Technique for Human Error Rate Prediction – THERP).
Deși metodele prospective de evaluare a riscurilor sunt utile în identificarea poten‑
țialelor pericole și în evaluarea riscurilor, nu a fost identificată încă vreo metodă care să permită analiza și evaluarea completă a riscurilor unui loc de muncă, ale unui
sistem sau proces de producție. De exemplu, evaluând validitatea convergentă a două
astfel de metode (HFMEA și SWIFT), Potts și colaboratorii săi (2014) au ajuns la
concluzia că, deși există suprapuneri în riscurile identificate prin cele două metode,
fiecare dintre ele a depistat și riscuri pe care cealaltă nu le‑a surprins. Numărul

234
Psihologia riscului
substanțial de nepotriviri în constatarea riscurilor indică faptul că aceste tehnici pro‑
spective, considerate individual, nu acoperă în mod satisfăcător întreaga gamă a potențialelor pericole.
Plecând de la rezultatele unor cercetări similare, recomandările specialiștilor
converg spre a recomanda utilizarea mai multor metode de analiză și evaluare a ris ‑
curilor aferente unui loc de muncă, unui sistem sau proces de producție (Cantrell și Clemmens, 2009; Potts et al., 2014; Trammell, Lorenzo și Davis, 2004).
Important este ca, în urma evaluării riscurilor aferente unui loc de muncă sau unui
sistem, să se proiecteze și să se implementeze acele măsuri care să conducă la o diminu‑are a severității și frecvenței incidentelor, accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.
Măsurile de reducere a riscurilor sunt proiectate și implementate în funcție de gra‑
dul de toleranță pentru fiecare tip de risc. Nivelul de toleranță pentru diverse tipuri de riscuri este, de obicei, analizat (de către o echipă de experți) în funcție de două dimen‑siuni: probabilitatea de apariție a riscului și severitatea consecințelor potențiale (Trammell et al., 2004). În cazul acelor riscuri pentru care probabilitatea de apariție
este mică, iar severitatea consecințelor este redusă, de obicei nu se recomandă dema‑rarea unor acțiuni speciale. Cu cât riscurile sunt considerate mai puțin tolerabile (având o probabilitate mai mare de apariție și/sau consecințe mai severe), cu atât se recomandă identificarea și implementarea mai urgentă a unor măsuri de reducere a acestor riscuri.
În mod tradițional, măsurile de siguranță au fost proiectate în funcție de rezultatele
analizei modului de funcționare a aparatelor, utilajelor, sistemelor de producție sau a comportamentelor umane riscante, fără a implica prea mult în acest proces anga‑jații a căror muncă era direct vizată de analiză. Abia în ultimii ani s‑a pus din ce în ce mai mult accentul pe implicarea angajaților în procesele de analiză a riscurilor (Swartz, 2001), a cauzelor accidentelor (Kouabenan, 2013) și de proiectare a unor măsuri de creștere a siguranței la locul de muncă (Agwu, 2012; Kouabenan, Ngueutsa și Mbaye, 2015; Swartz, 2001).
Includerea angajaților în derularea proceselor anterior menționate are o dublă
valoare. În primul rând, întărește aderența lor la măsurile de creștere a siguranței locului de muncă (Agwu, 2012; Swartz, 2001). În al doilea rând, implicarea anga‑jaților în procesul de analiză a riscurilor, a cauzelor accidentelor, a măsurilor de creștere a siguranței este foarte importantă pentru înțelegerea mecanismelor psiholo‑gice și psihosociale implicate în asumarea riscurilor (Kouabenan, 2009).
Plecând de la aceste observații, în continuare vom analiza rolul unor factori psi‑
hologici și psihosociali în perceperea și asumarea riscurilor profesionale.
1 1.3. Factori psihologici cu rol în perceperea și asumarea
riscurilor profesionale
Mai multe studii (Kouabenan, 2013) au evidențiat nu numai indiferența multor anga‑jați față de prevenirea accidentelor, ci și relativa ineficiență a măsurilor preventive.

Ev aluar Ea, pErcEpția și asumar Ea riscurilor în organizații235
Autorul explică aceste realități prin faptul că aceeași situație este interpretată diferit
de diverse categorii de persoane (operatori ai utilajelor, experți, manageri), dar și prin comunicarea ineficientă a diverselor aspecte legate de riscurile și accidentele de muncă, precum și de modalitățile de prevenție a acestora.
Deși angajații nu manifestă un interes foarte puternic pentru măsurile de siguranță
impuse de experți sau de conducere, mai multe studii au arătat că aceștia au propri‑ile credințe privind riscurile profesionale, cauzele accidentelor de muncă sau măsurile de siguranță care ar trebui implementate (Kouabenan, 2009). Aceste reprezentări și credințe influențează nivelul general perceput de siguranță din organizație, asumarea riscurilor și atitudinea față de măsurile de prevenție. Mai mult, credințele pe care le au angajații obișnuiți față de siguranța în muncă pot fi destul de diferite față de con‑cluziile echipelor de experți angajate să identifice, să analizeze dar și să propună soluții pentru problemele de sănătate în muncă (Kouabenan, 2009).
Percepția riscului depinde de anumite caracteristici ale riscului, de caracteristicile
celui care îl percepe, precum și de contextul cultural (societal sau organizațional) în care este analizat acel risc (Kouabenan, 2009).
În primul rând, percepția subiectivă a riscului depinde de caracteristicile atribu‑
ite riscului: probabilitatea de apariție, gradul de controlabilitate, potențialul său catastrofic (numărul și tipul de persoane afectate), ținta riscului (propria persoană, alte persoane, societatea în general), natura și severitatea consecințelor sale (efecte imediate sau întârziate), dacă este raportat sau nu în mass‑media, dacă este voluntar sau impus, dacă este natural sau tehnologic (Kouabenan, 2009; Sjöberg, 2000).
De exemplu, probabilitatea percepută subiectiv de angajați a anumitor riscuri tinde
să se apropie de probabilitatea estimată de experți pe baza frecvenței reale de apari‑ție a incidentelor și accidentelor; mai mult, precizia în estimare crește pe măsură ce angajații au mai multă experiență (directă sau indirectă) cu acele tipuri de riscuri (Sjöberg, 2000). Alte cercetări evidențiază faptul că oamenii tind să subestimeze riscurile la care ei sunt expuși, comparativ riscurile la care sunt supuși oamenii în general. Această invulnerabilitate la risc a propriei persoane este explicată prin iluzia controlului (Sjöberg, 2000).
În al doilea rând, percepția riscului este afectată de variabile care țin de particu‑
laritățile angajaților : sex, vârstă, poziție în ierarhia organizațională, personalitate,
motivație, valori, capacitatea de procesare a informațiilor, nivelul de cunoștințe, expertiză, evaluările propriei expuneri la risc, autoevaluarea propriilor abilități de gestionare a situației, implicarea anterioară în accidente (Kouabenan, 2009; Mearns și Flin, 1999).
De exemplu, experiența personală în ceea ce privește accidentele de la locul de
muncă se asociază negativ cu siguranța percepută a spațiului profesional (Gyekye, 2006). Alte cercetări (Kouabenan, Gilibert, Medina și Bouzon, 2001) arată că atri‑buirea cauzelor accidentelor este diferită în funcție de poziția în ierarhia organizați‑onală și de implicarea/neimplicarea în accident. De exemplu, persoanele care ocupă poziții înalte în ierarhia organizațională tind să atribuie accidentele de muncă unor factori cauzali care țin de caracteristicile angajaților de la palierele inferioare ale organizației (lipsa de atenție, nerespectarea procedurilor de securitate, lipsa experienței

236
Psihologia riscului
etc.), în timp ce angajații din zona inferioară a ierarhiei organizaționale tind să atri‑
buie accidentele unor factori de natură organizațională (presiunea timpului, lipsa materialelor, probleme în furnizarea materiilor prime sau a echipamentelor), mana‑gerială (lipsa programelor de formare, nepăsarea față de problemele de securitate în
muncă, centrarea pe productivitate etc.) sau ghinionului.
O altă caracteristică a angajaților care influențează modul în care ei percep riscu‑
rile profesionale este încrederea pe care ei o au în tehnologiile complexe și impresi‑
onante cu care lucrează. Sheehy și Chapman (1988) au evidențiat faptul că unii muncitori credeau că noile tehnologii cu care lucrau „nu puteau” produce accidente decât în situații de neglijența flagrantă.
În al treilea rând, percepția riscului este influențată de variabile de natură orga‑
nizațională: misiune, cultură, climat, politici de securitate, atitudini ale managemen‑
tului, normele sociale, presiunile de grup (Agwu, 2012; Kouabenan et al ., 2015) .
Factorii menționați anterior conduc la percepții biasate ale riscurilor. Printre cel
mai des menționate erori se pot enumera iluzia controlului, optimismul nerealist și
iluzia invulnerabilității. Explicațiile defensive pe care angajații le formulează cu privire la apariția accidentelor de muncă conduc la subestimarea riscurilor și la adoptarea unei atitudini detașate față de campaniile de securitate în muncă, acestea
fiind percepute ca vizându‑i pe ceilalți angajați, și nu pe propria persoană. De aceea,
explicațiile fataliste și defensive pot conduce la subestimarea importanței propriului rol jucat în declanșarea accidentelor și, prin urmare, la lipsa de acțiune, la neglijență și la alte acțiuni riscante (Kouabenan, 2009).
Specificul percepției riscurilor, precum și credințele care stau la baza explicării
accidentelor influențează asumarea riscului prin deciziile de a respecta sau nu măsu‑rile de protecție, prin nivelul angajamentului de a acționa într‑o manieră sigură (Kouabenan, 2009; Kouabenan et al ., 2015) .
De exemplu, credințele fataliste și practicile de natură mistică se asociază cu
tendința angajaților de a‑și asuma mai multe riscuri și de a neglija procedurile de siguranță (Kouabenan, 2013). Prin faptul că dau iluzia protecției, unele practici de natură magică sau mistică (de exemplu, moneda norocoasă, rugăciune, sacrificii) pot
conduce la pasivitate și la neglijarea măsurilor de protecție.
În manieră similară, optimismul nerealist generează deseori un sentiment al invul‑
nerabilității, ceea ce poate determina persoana să își asume anumite riscuri plecând
de la falsa idee că poate controla situația. Persoanele care sunt mult prea încrezătoare
în propriile lor abilități și calități personale, nu acordă de obicei prea multă atenție procedurilor de siguranță, pe care le consideră potrivite pentru persoanele mai puțin atente sau mai puțin competente (Kouabenan, 2009).
Într‑un studiu realizat la o săptămână după accidentul nuclear de la Cernobîl,
Dolinski, Gromski și Zawisza (1987) au arătat că persoanele care se percepeau a fi
invulnerabile la efectele nocive ale radioactivității și‑au luat mai puține precauții decât
cei care se simțeau mai vulnerabili. Persoanele mai pesimiste și‑au luat mai multe măsuri de protecție decât cele realiste sau optimiste, și s‑au arătat mai motivate să caute informații despre pericolele expunerii la radiații. În general, când oamenii se percep a fi vulnerabili, ei sunt mai motivați să caute modalități de a se proteja
(Kouabenan et al ., 2015) .

Ev aluar Ea, pErcEpția și asumar Ea riscurilor în organizații237
Asumarea riscurilor nu este influențată numai de aceste erori de percepție, ci și
de o serie de factori de natură motivațională și socială.
De exemplu, în analiza asumării riscurilor trebuie luate în considerare și motivele
adoptării unor comportamente riscante. Targoutzidis (2010) afirmă că motivele de asumare
a riscurilor sunt diferite în funcție de tipul de tipul de performanță specific locului de
muncă ocupat. Autorul pleacă de la modelul propus de Rasmussen (Modelul Deprinderi – Reguli – Cunoștințe, Skill‑Rule‑Knowledge – SRK), care identifică trei nivele ale per ‑
formanței umane în context profesional: a) performanța bazată pe deprinderi, care pre‑supune un nivel redus de încărcare cognitivă (de exemplu, sarcini familiare, repetitive sau de supraveghere); b) performanța bazată pe reguli – unde este necesară selectarea unei soluții optime (regula potrivită) din mai multe soluții (reguli) posibile; c) performanța bazată pe cunoștințe (când situația este nouă și solicită o strategie cu totul nouă).
Targoutzidis (2010) susține că, în sarcinile de tip deprinderi, performanța poate fi
etichetată doar ca fiind adecvată sau inadecvată, ceea ce face ca motivele asumării riscului să țină de economisirea de timp, acceptarea socială sau reducerea neplăceri‑lor. În sarcinile bazate pe reguli, motivelor anterioare li se pot adăuga motive de ordin economic. În sarcinile bazate pe reguli, posibilitatea de a atinge un nivel excep‑țional al performanței în anumite situații de asumare a riscurilor activează motive
legate de potențiale recompense. La nivelul performanței bazate pe cunoștințe, gama
deciziilor posibile este mult mai largă, prin urmare și motivele de natură economică pot fi mai puternice, dar se pot lua în considerare și alte motive cu specific organi‑zațional (obținere de prestigiu profesional sau de putere în cadrul organizației).
Impactul unor factori de natură socială, organizațională, dar și economică asupra
asumării riscurilor a fost evidențiat de Kouabenan în 1990. Urmărind maniera în care măsurile de siguranță în muncă erau aplicate în 72 de organizații din Coasta de Fildeș, Kouabenan (1990) a arătat faptul că măsurile de siguranță, de cele mai multe ori
„importate” de la „organizațiile mamă” localizate în țări puternic industrializate, erau
ignorate de către majoritatea angajaților. Cei care aplicau totuși aceste măsuri, într‑o manieră mai mult sau mai puțin lejeră, erau mai degrabă angajații care proveneau din țara de origine a organizației. În cele mai multe situații, condițiile de muncă erau precare sau chiar periculoase pentru sănătate. Managerii se plângeau de lipsa unui set de sancțiuni pentru situațiile de încălcare a măsurilor de siguranță, precum și de faptul că regulile erau prea complexe sau prost adaptate la condițiile de muncă locale.
Unii manageri chiar susțineau că nu știau că măsurile de siguranță ale companiei‑mamă
erau aplicabile și în Coasta de Fildeș. Kouabenan (1990) explică interesul scăzut pentru măsurile de siguranță nu numai prin lipsa de conștientizare a riscurilor, ci și prin: a) faptul că managerii (occidentali) erau mai puțin preocupați de riscurile la care erau supuși angajații deoarece nu îi percepeau pe aceștia ca fiind membri ai propriului grup; b) accelerarea demarării proceselor de producție fără a asigura o
formare adecvată a angajaților în utilizarea tehnologiilor utilizate; sau prin c) nivelul
înalt de sărăcie și șomaj (care îi determină pe angajați să accepte locuri de muncă mai riscante, cu condiții improprii de derulare a activităților profesionale).
Impactul factorilor de natură socială și organizațională în perceperea riscurilor a
fost analizat mai ales din perspectiva conceptelor de cultură a siguranței sau de climat
al siguranței în muncă .

238
Psihologia riscului
1 1.4. Cultură sau climat al siguranței?
Percepția și înțelegerea riscurilor reprezintă deseori o construcție socială, depinzând
nu numai de experiența și caracteristicile personale ale angajaților, ci și de specificul mediului organizațional în care aceștia își desfășoară activitatea. Prin interacțiuni și
experiențe împărtășite, membrii aceluiași grup sau ai aceleiași organizații elaborează,
în mod gradual, o cultură a riscurilor; această cultură definește care sunt riscurile tolerabile și care sunt cele intolerabile.
Conceptul cel mai frecvent utilizat pentru a face referire la modul în care riscul
este abordat și gestionat în organizații este cel de cultură a siguranței. Cultura sigu‑
ranței a fost definită ca fiind acel set de credințe, norme, atitudini, roluri și practici sociale care au ca scop minimizarea expunerii angajaților, managerilor și publicului la situații considerate periculoase sau potențial dăunătoare (Pidgeon, 1991).
Pidgeon (1991) argumentează că orice cultură eficientă a siguranței se bazează pe
trei elemente esențiale: normele de management al riscului, atitudinile față de sigu‑ranță, și caracterul reflexiv al practicilor legate de siguranță. Normele de management
al riscurilor, fie ele implicite sau explicite, definesc ceea ce ar trebui și ceea ce nu ar trebui să fie considerat risc major, precum și care ar trebuie să fie comportamen‑
tele asociate diverselor tipuri de riscuri . Atitudinile față de siguranța în muncă se
dezvoltă dintr‑un sistem de credințe individuale și colective privind riscul și siguranța în muncă, precum și din motivația de a acționa conform acelor credințe. Reflexivitatea
privind practicile care susțin siguranța în muncă poate fi descrisă ca fiind un proces
de învățare care implică căutarea de noi semnificații ale incertitudinii sau ambigui‑
tăților asociate riscurilor. Angajații dintr‑o cultură autentică a siguranței în muncă nu reprezintă doar un grup de indivizi care respectă un set de reguli. Ei sunt ghidați în comportamentul lor de un angajament față de siguranță care este extins la nivelul
întregii organizații și care este fundamentat pe încrederea în faptul că fiecare membru
al organizației respectă normele de siguranță și îi sprijină și pe ceilalți să procedeze la fel (Kouabenan, 2009).
Pidgeon (1991) susține că majoritatea chestionarelor care încearcă să evalueze
cultura siguranței vizează în principal atitudinile față de siguranță, și mai puțin cele‑lalte componente; prin urmare aceste instrumente ar măsura mai degrabă climatul de siguranță, decât cultura siguranței.
Până la începutul anilor 2000, marea parte a articolelor care abordau acest feno‑
men apăreau în revistele de siguranță și securitate în muncă, neintegrând conceptele specifice studiilor și teoriilor din zona organizațională (Neal și Griffin, 2002). În literatura de specialitate specifică domeniului organizațional, cultura și climatul reprezintă două concepte diferite (Constantin, 2008; Schneider și Gunnarson, 1996).
Schneider și Gunnarson (1996) definesc cultura organizațională în termeni de
asumpții, valori și filosofii care tind să vizeze natura umană și rolul muncii în viața omului. Din perspectiva acelorași autori, climatul organizațional se referă la percep‑țiile angajaților cu privire la practicile, procedurile și comportamentele recompensate
de organizație. Climatul spune CE se întâmplă într‑o organizație, în timp ce cultura explică DE CE lucrurile se întâmplă într‑o anumită manieră. Climatul organizațional

Ev aluar Ea, pErcEpția și asumar Ea riscurilor în organizații239
are un caracter temporar, este subiectiv, depinde de situația specifică de moment, și
poate fi manipulat de oameni cu influență, în timp ce cultura organizațională este ancorată în istoria colectivă și poate fi manipulată mai greu (Mearns și Flin, 1999).
În contextul securității profesionale, termenul de climat organizațional al siguran‑
ței se referă mai degrabă la percepțiile angajaților privind politicile, procedurile și practicile organizaționale legate de securitatea în muncă (Neal și Griffin, 2002). Sintagma „cultură a siguranței în muncă” este mai cuprinzătoare decât termenul „climat”, incluzând, pe lângă percepții, atitudini, valori și comportamente legate de siguranța în muncă (Neal și Griffin, 2002).
O mare parte din literatura de specialitate s‑a concentrat asupra structurii facto‑
riale a chestionarelor care evaluează climatul și cultura siguranței în muncă . Mai multe instrumente au fost dezvoltate pentru a evalua cele două concepte, dar calitatea măsurării lasă de dorit.
De exemplu, Zohar (1980) a dezvoltat un instrument în vederea măsurării clima‑
tului de siguranță, instrument care conținea opt dimensiuni: importanța formării în domeniul siguranței; efectele presiunii timpului asupra siguranței; status‑ul comite‑tului pentru siguranța în muncă; statutul inspectorului de securitate în muncă; efectele comportamentelor „sigure” asupra promovării; nivelul riscului la locul de muncă; atitudinile managementului față de siguranță, și efectele conduitelor „sigure” asupra statutului social. În alte cercetări (Brown și Holmes, 1986), itemii aceluiași chestionar s‑au grupat în doar trei dimensiuni: atitudinile managementului (în ce măsură angajații îi percep pe manageri ca fiind preocupați de starea lor de bine), acțiunile managementului (în ce măsură angajații percep managementul ca acționând pentru a răspunde preocupărilor angajaților); nivelul de risc (nivelul de risc fizic perceput de către angajați).
Alexander, Cox și Cheyene (apud Mearns și Flin, 1999) au încercat, dar fără
succes, să dezvolte un instrument care să evalueze cultura siguranței în cadrul unei companii petroliere. Ceea ce au reușit ei să identifice au fost șase factori care explică atitudinile angajaților față de siguranță: angajamentul deschis al managementului; nevoia individuală de siguranță; aprecierea personală a riscului; atribuirea vinei; conflict și control; mediul suportiv. În ceea ce privește factorul conflict și control, Alexander și colaboratorii săi au arătat că persoanele care dețin responsabilități de conducere sunt mai puțin refractare la a‑și asuma riscuri și la a compromite siguranța, comparativ cu respondenții fără asemenea responsabilități. Angajații fără funcții de conducere, comparativ cu cei care dețin astfel de funcții, recunosc într‑o mai mare măsură existența unei tendințe de a găsi vinovați pentru incidentele și accidentele de muncă, dar și o incongruență mai mare între scopurile de producție și cele de sigu‑ranță (Mearns și Flin, 1999).
Cu toate acestea, indiferent de structura factorială a instrumentelor folosite, cer ‑
cetările arată că percepția existenței unui climat sau a unei culturi a siguranței în muncă se asociază pozitiv cu respectarea normelor de siguranță și negativ cu acci‑dentele – evaluate atât la nivel individual, cât și de grup sau organizațional (Neal și Griffin, 2002) .

240
Psihologia riscului
1 1.5. Un model teoretic al climatului de siguranță
și al comportamentelor de siguranță în muncă
Neal și Griffin (1999) propun un model al climatului și comportamentelor de siguranță
în muncă, model care face distincția între componentele performanței legate de sigu‑ranța în muncă, determinanții acestor dimensiuni ale performanței și factorii antece‑denți.
Performanța asociată siguranței în muncă are două componente: complianța și
participarea . Complianța se referă la acele activități de bază pe care trebuie să le
realizeze angajații pentru a menține siguranța în context profesional: respectarea procedurilor de siguranță și securitate în muncă (de exemplu, utilizarea echipamen‑telor de protecție). Participarea se referă la acele comportamente ale angajatului care
nu contribuie direct la siguranța sa personală, dar sprijină dezvoltarea unui mediu de lucru sigur (ajutarea colegilor în ceea ce privește diverse aspecte legate de siguranța în muncă, participarea la ședințe de profil unde participarea este voluntară, etc.) (Neal și Griffin, 1999).
Determinanții comportamentelor performante sunt acei factori care sunt direct
responsabili pentru diferențele interindividuale la nivel de complianță și participare: cunoștințe, deprinderi, motivație (Neal și Griffin, 1999).
Factorii antecedenți ai performanței reprezintă acei factori care influențează com‑
portamentele specifice securității în muncă prin intermediul cunoștințelor, deprinderilor și motivației (Neal și Griffin, 1999). Printre factorii cu impact asupra climatului de siguranță pot fi enumerați stilul de leadership, conștiinciozitatea angajaților (Neal și Griffin, 2002), dar și justiția organizațională (Kogilavani, Yusliza și Fatimah, 2013).
Acest model formulat de Neal și Griffin în 1999 a fost testat în cadrul mai multor
studii empirice. Neal și Griffin (2002) sintetizează rezultatele unor studii care arată că percepțiile climatului de siguranță pot fi diferențiate de percepția nivelului de cunoștințe și motivație în ceea ce privește siguranța, dar și de comportamentele auto‑raportate de complianță față de procedurile de securitate în muncă și de participare la crearea unui mediu sigur de lucru. Mai mult, motivația și cunoștințele legate de siguranță mediază relația dintre climatul de siguranță și comportamentele de siguranță autoraportate. Griffin și Neal (2000) au arătat că perceperea de către angajați a valo‑rilor managementului, a comunicării privind siguranța, a practicilor legate de sigu‑ranță, a formării legate de siguranță și echipamentul de siguranță reprezintă factori diferiți ai climatului organizațional de siguranță în muncă. Unele date culese în manieră longitudinală susțin ideea că cele două tipuri comportamente relevante pen‑tru siguranța la locul de muncă (complianța și participarea) au impact asupra acci‑dentelor, așa cum sunt ele evaluate la nivelul grupurilor de lucru (Neal și Griffin, 2002) .

Ev aluar Ea, pErcEpția și asumar Ea riscurilor în organizații241
1 1.6. Riscuri psihosociale în context organizațional
O abordare relativ recentă în studiul riscurilor pentru starea de sănătate a angajaților
scoate în evidență necesitatea de a evalua nu numai riscurile de natură fizică cu care
se confruntă angajații organizațiilor moderne, ci și riscurile de natură psihosocială
(Cox și Griffiths, 1996). Riscurile psihosociale au fost definite ca fiind acele aspecte ale proiectării muncii, ale organizării și managementului activității profesionale care
pot provoca angajaților probleme de sănătate psihologică și fizică (Clarke și Cooper,
2004) .
Necesitatea de a analiza riscurile psihosociale a apărut în contextul schimbărilor
pregnante din contextul socioeconomic și profesional actual: globalizarea economiei, crizele financiare de amploare mondială, accentuarea competiției interorganizaționale,
folosirea la scală largă a noilor tehnologii, accentuarea ritmului de muncă și a impor ‑
tanței muncii în viața individului. În acest context, la nivel european, 22% dintre
angajați raportează că se simt afectați de stresul profesional, acesta fiind a patra cea
mai frecventă problemă de sănătate raportată, după dureri de spate, dureri musculare
și oboseală (Parent‑Thirion, Fernández Macías, Hurley și V ermeylen, 2007). În Marea
Britanie, 20% dintre angajați recunosc că și‑au luat zile libere pentru a putea face
față stresului profesional, iar 8% dintre angajații aceleiași țări declară că au discutat
cu medicul lor generalist despre probleme de sănătate cauzate de stresul profesional
(Clarke și Cooper, 2004).
În general, literatura de specialitate a documentat, într‑o manieră consistentă,
consecințele factorilor stresori de natură psihosocială asupra sănătății fizice și psiho‑logice a angajaților. Mai puține studii vizează relația dintre stresul profesional și accidentele la locul de muncă. Cu toate acestea, cercetările realizate din perspectiva
climatului organizațional au evidențiat relații semnificative între dimensiunile acestuia
(evaluare și recunoaștere, congruența obiectivelor, claritatea rolului, leadershipul suportiv, participarea la luarea deciziilor, dezvoltarea profesională, interacțiunile
profesionale) și angajarea în comportamente „sigure” la locul de muncă (Clarke și
Cooper, 2004). Mai mult, Clarke și Cooper (2004) anticipează că stresul profesional
și climatul siguranței mediază relația dintre climatul organizațional și accidentele la
locul de muncă.
Deși riscurile psihosociale pot fi deduse din analiza climatului organizațional, majo‑
ritatea instrumentelor proiectate să evalueze riscurile psihosociale din context profesi‑
onal au fost elaborate fie plecând de la teorii clasice ale stresului profesional – teoria
solicitări – control (Karasek, 1979) sau teoria dezechilibrului efort – recompensă (Siegrist, 1998) –, fie plecând de la abordări mai recente: modelul liniilor directoare de analiză, management și intervenție în organizații (Analysis, Management and
Intervention Guidelines for Organizations – AMIGO model, Peiró, Y eves și Lorente,
2013) .
Aceste instrumente grupează riscurile psihosociale în funcție de dimensiunile
modelului teoretic plecând de la care au fost construite. De exemplu, modelul deze‑
chilibrului efort – recompensă formulat de Siegrist (1998) susține că lipsa de echilibru
între efortul depus de angajați și recompensele pe care aceștia simt că le primesc (fie

242
Psihologia riscului
sub formă financiară, fie sub formă de respect, fie sub forma securității în muncă
sau a oportunităților de carieră) este dăunătoare pentru sănătatea angajaților.
Modelul AMIGO (apud Peiró et al., 2013) se remarcă prin faptul că surprinde o
varietate de fațete ale riscurilor psihosociale din organizații, fațete care sunt organizate în trei categorii: aspecte strategice (misiune, viziune, strategie, cultură organizațio‑nală, relația cu mediul), aspecte de tip „hard” (infrastructură și resurse economice, structura organizațională, tehnologie, sistem de lucru) și aspecte de tip „soft” (spe‑
cificul politicilor și practicilor de management al resurselor umane, conducere, și
relații cu ceilalți). Pe lângă aceste fațete ale riscurilor psihosociale sunt evaluate și adaptarea dinamică a angajaților, precum și aspecte care țin de contractul psihologic dintre organizație și angajați.
La nivel organizațional, managementul riscurilor psihosociale trebuie să pornească
de la identificarea acelor factori care au impact semnificativ asupra sănătății fizice și psihologice a angajaților, și să continue cu implementarea unor măsuri de reducere a factorilor stresori. Din perspectivă organizațională, se pot distinge trei tipuri de
astfel de intervenții: intervenții primare (accentul cade pe modificarea mediului de
lucru în vederea diminuării factorilor stresori), intervenții secundare (care se centrează pe dezvoltarea abilităților angajaților de a face față stresului) și intervenții terțiare (au ca scop reabilitatea persoanelor care au avut probleme de sănătate ca urmare a stre‑
sului profesional) (Cooper, Dewe și O’Driscoll, 2001).
***
În mod tradițional, în context organizațional riscurile sunt raportate la aspecte care
țin de sănătatea și securitatea în muncă. Deși există metodologii destul de sofisticate din punct de vedere tehnic pentru a evalua diversele categorii de riscuri fizice ce pot
să afecteze siguranța angajaților la locul de muncă, nivelul de implicare al angajaților în respectarea procedurilor de reducere a riscurilor și de promovare a siguranței la
locul de muncă este destul de redus. Studii recente susțin că, prin analiza sociocog‑
nitivă a modului în care funcționează diferite persoane în contextul riscurilor profe‑sionale (percepții, reprezentări, credințe, motive, atitudini), se poate îmbogăți analiza riscurilor ce apar la locul de muncă, crescând astfel implicarea și angajamentul angajaților pentru siguranță și măsurile de siguranță.
Bibliografie
Agwu, M.O. (2012). Total safety management: A strategy for improving organisational per ‑
formance in selected construction companies in Nigeria . International Journal of Business
and Social Science, 3(20), 210‑217.
Brown, R.L., & Holmes, H. (1986). The use of factor‑analytic procedure for assessing the
validity of an employee safety climate model. Accident Analysis and Prevention, 18,
289‑297.

Ev aluar Ea, pErcEpția și asumar Ea riscurilor în organizații243
Cantrell, S., & Clemes, P . (2009). Finding all the hazards. How do we know we are done?
Professional Safety, noiembrie, 32‑35.
Clarke, S., & Cooper, C.L. (2004). Managing the risk of workplace stress. Londra: Routledge.
Constantin T. (2008). Analiza climatului organizațional. In E. Avram & C.L. Cooper (coord.),
Psihologie organizațional managerială. Tendințe actuale (pp 171‑196). Iași: Polirom.
Cooper, C.L., Dewe, P .J. & O’Driscoll, M. (2001). Organizational stress: A review and
critique of theory, research and applications. Thousand Oaks, CA: Sage.
Cox, T., & Griffiths, A. (1996). Assessment of psychosocial hazards at work. In M.J.
Schabracq, J.A.M. Winnubst and C.L. Cooper (Ed.) Handbook of work and health psycho‑
logy. New Y ork: John Wiley.
Dolinski, D., Gromski, W ., & Zawisza, E. (1987). Unrealistic pessimism. The Journal of
Social Psychology, 12, 51 1‑516.
Griffin, M.A., & Neal, A. (2000). Perceptions of safety at work: A framework for linking
safety climate to safety performance, knowledge, and motivation. Journal of Occupational
Health Psychology, 5, 347‑358.
Gyekye, S.A. (2006). Workers’ perception of workplace safety: An African perspective.
International Journal of Occupational Safety and Ergonomics , 12(1), 31‑42.
Karasek, R.A. (1979). Job demands, job decision latitude and mental strain: Implications for
job redesign. Administrative Science Quarterly, 24, 285‑308.
Kogilavani, M., Yusliza M.‑Y ., & Fatimah, Z.S. (2013). An empirical investigation of the
influence of organizational justice on safety climate. Academic Research International,
4(6), 327‑342.
Kouabenan, D.R. (1990). Occupational safety and health problems in Cote d’Ivoire. A dia‑
gnosis and some possible remedies . International Labour Review , 129(1), 1 19‑130.
Kouabenan, D.R. (2009). Role of beliefs in accident and risk analysis and prevention. Safety
Science, 47, 767‑776.
Kouabenan, D.R. (2013). Naive causal explanation as a way of accident analysis and preven‑
tion. In J.M. Peiro & C. Molina (Ed.) International yearbook on psychosocial risk pre‑
vention and quality of life at work (pp. 45‑70). Secretary of Labour Health and Environment,
UGT‑CEC.
Kouabenan, D.R., Ngueutsa, R., & Mbaye, S. (2015). Safety climate, perceived risk, and
involvement in safety management. Safety Science, 77, 72‑79.
Kouabenan, D.R., Gilibert, D., Medina, M., & Bouzon, F . (2001). Hierarchical position,
gender, accident severity and causal attributions . Journal of Applied Social Psychology,
31, 553‑575.
Main, B.W . (2004). Risk Assessment. Professional Safety, 49(12), 37‑47.
Manuele, F .A. (2013). Preventing serious injuries & fatalities. Professional Safety, mai, 51‑59.
Mearns, K.J., & Flin, R. (1999). Assessing the state of organizational safety. Culture or
climate? Current Psychology, 18(1), 5‑17.
Neal, A., & Griffin, M.A. (1999). Developing a theory of performance for human resource
management . Asia Pacific Journal of Human Resources, 37, 44‑59.
Neal, A., & Griffin, M.A. (2002). Safety climate and safety behaviour. Australian Journal
of Management, 27, 67‑75.
Parent‑Thirion, A., Fernández Macías, E., Hurley, J., & V ermeylen, G. (2007). Fourth
European Working Conditions Survey, Luxembourg: Office for Official Publications of
the E uropean Union, www.eurofound.europa.eu/pubdocs/2006/98/en/2/ef0698en.pdf .
Consultat la data de 14 .08 .2014 .
Peiró, J.M., Y eves, J., & Lorente, L. (2013). Analysis of psychosocial risks at work: Research
and practice in Spain. In J.M. Peiro & C. Molina (Ed.), International Yearbook on

244
Psihologia riscului
Psychosocial Risk Prevention and Quality of Life at Work (pp. 19‑44). Secretary of Labour
Health and Environment, UGT‑CEC.
Pidgeon, N.F . (1991). Safety culture and risk management in organizations. Journal of
Cross‑Cultural Psychology, 22, 129‑140.
Potts, H.W .W ., Anderson, J.E., Colligan L., Leach P ., Davis, S., & Berman, J. (2014).
Assessing the validity of prospective hazard analysis methods: A comparison of two Techniques. BMC Health Services Research, 14(41) .
Sava, F . (2004). Oboseala, stresul și accidentele de muncă. In Zoltán Bogáthy (coord.), Manual
de psihologia muncii și organizațională (pp. 179‑193). Iași: Polirom.
Schneider, B., & Gunnarson, S. (1996). Organisational climate and culture: The psychology
of the work‑ place. In J. James, B. Steffy & D. Bray (ed), Applying Psychology in Business .
Mass.: Lexington.
Sheehy, N.P ., & Chapman, A.J. (1988). The safety of CNC and robot technology. Journal of
Occupational Accidents , 10, 21‑28.
Siegrist, J. (1998). Adverse health effects of effort – Reward imbalance at work: Theory,
empirical support and implications for prevention. In C.L. Cooper (ed), Theories of
Organizational Stress (pp. 190‑204). Oxford: Oxford University Press.
Sjöberg, L. (2000). Factors of risc perception. Risk Analysis , 20(1), 1‑1 1.
Snashall, D. (1996). Hazards of work. British Medical Journal, 313(20), 161‑163.
Swartz, G. (2001). Job hazard analysis: A guide to identifying risk in the workplace .
Government Institutes.
Targoutzidis, A. (2010). Incorporating human factors into a simplified „bow‑tie” approach for
workplace risk assessment. Safety Science, 48, 145‑156.
Trammell, S.R., Lorenzo, D.K., & Davis, B.J. (2004). Integrated hazards analysis. Professional
Safety , 49(5), 29‑37.
Turof, M. (2014). Occupational risk assessment for the implementation of a management
system of health and safety at work. Economics, Management, and Financial Markets,
9(4), 332‑342.
Zohar, D. (1980). Safety climate in industrial organisations: Theoretical and applied impli‑
cations . Journal of Applied Psychology, 65(1), 96‑102.
*** (2006). Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006. Monitorul Oficial nr. 646/26
iulie 2006 .

Capitolul 12
Riscul environmental
Andrei Holman, Ștefan Boncu
12.1. Introducere
De‑a lungul istoriei, oamenii au încercat să controleze natura și să găsească mijloace
prin care să se pună la adăpost de pericolele naturale la adresa sănătății și chiar
vieții lor. În general, riscul environmental reprezintă o etichetă ce acoperă toate
procesele ce implică mediul natural și care pot avea consecințe negative pentru oameni, de la încălzirea globală la inundații sau efectele negative ale pesticidelor în agricultură.
În această privință, studiile au remarcat o situație paradoxală a epocii noastre: pe de
o parte, oamenii au devenit în ultimele decenii mai bogați, în medie, și mai puțin
expuși riscurilor environmentale, cel puțin celor tradiționale; societățile moderne
și‑au dezvoltat mijloace eficiente de prevenție (de exemplu, în cazul epidemiilor sau inundațiilor) și de intervenție după eventualele dezastre naturale, minimizând astfel
numărul victimelor (de pildă, după incendii masive sau cutremure). Pe de altă parte,
plusul de siguranță obiectivă nu a generat o senzație subiectivă de securitate în fața amenințărilor environmentale, dimpotrivă; oamenii au devenit din ce în ce mai pre‑
ocupați de acest tip de riscuri și mai temători cu privire la factorii de mediu care le
pot afecta sănătatea.
Putem identifica mai multe explicații ale acestui paradox. În primul rând, natura
a fost „îmblânzită”, dar nu complet „domesticită”; încă se mai produc catastrofe
naturale cu multe victime umane, iar senzația globală de insecuritate este amplificată de relatările din mass‑media, acum accesibile aproape tuturor, prezentând în detaliu dramele provocate de cutremure, inundații, uragane etc. Apoi, mai ales în epoca modernă, oamenii și‑au adaptat natura la propriile nevoi, iar multe dintre manierele în care au realizat această adaptare au avut consecințe negative asupra mediului natu‑ral. Acestea, la rândul lor, generează amenințări la adresa oamenilor, nu doar a celor care trăiesc în respectivele locuri, așa cum este cazul poluării urbane sau al eroziu‑nilor solului provocate de intervențiile umane în zonă, ci și a speciei umane în gene‑ral. Un exemplu este încălzirea globală, despre care unii oameni de știință susțin că ar fi provocat de o serie de acțiuni umane localizate. Cu alte cuvinte, oamenii sunt

246
Psihologia riscului
atât victime, cât și autori ai acestui nou tip de riscuri (Bohm și Pfister, 2000). Ca
urmare, un alt motiv al creșterii atenției publice față de riscurile environmentale este multiplicarea lor în comparație cu cele de acum câteva secole.
O altă nuanță importantă aici este aceea că inovațiile tehnologice ale modernității
au provocat o serie de riscuri complet noi, cum ar fi cele legate de folosirea energiei nucleare, a microundelor, aditivilor alimentari, organismelor modificate genetic etc .
Toate acestea au fost concepute și prezentate publicului ca pași tehnologici ai evolu‑ției societății ce oferă o calitate a vieții mai mare cetățenilor săi, de exemplu, prin sporirea confortului sau diminuarea prețului pe care ar urma să îl plătească pentru anumite beneficii valoroase. Treptat însă, au început să fie remarcate și reclamate public unele pericole ascunse ale noilor tehnologii. Mai mult, spre deosebire de riscurile environmentale tradiționale, gradul de incertitudine cu privire la aceste riscuri este semnificativ mai ridicat. Ca urmare, majoritatea nu sunt supuse regle‑mentărilor publice, în sensul că multe dintre produsele respective nu au fost interzise prin lege sau limitate din punctul de vedere al consumului. În comparație, societatea pe ansamblu a impus reglementări cu rol de scădere a gradului de pericol presupus de riscurile tradiționale, de exemplu prin amenajarea cursurilor de apă pentru a pre‑veni inundațiile sau prin măsuri restrictive pentru a limita poluarea. În cazul multor produse moderne, riscurile potențiale implicate de consumul lor presupun deci o decizie individuală bazată pe un calcul personal al pericolului implicat. Așa cum vom vedea, estimarea și atitudinea față de riscurile environmentale reprezintă operații psihologice foarte complexe, bazate pe factori ce depășesc cu mult definiția obiectivă a riscului, invocând elemente din registrul cognitiv, social, cultural și chiar moral.
12.2. Tipuri de riscuri environmentale
Cu siguranță, cea mai adecvată manieră de a descrie riscurile environmentale este aceea de a face apel la instrumentele psihologice care măsoară percepția populației asupra lor . Environmental Appraisal Inventory (Schmidt și Gifford, 1989), de pildă,
este un chestionar cu 72 de itemi, construit pentru a evidenția percepția pericolelor din mediul fizic (și nu social). Evaluarea riscurilor se realizează pe trei dimensiuni: scala aprecierii amenințărilor pentru propria persoană, scala aprecierii amenințărilor pentru mediu și scala aprecierii controlului, care măsoară controlul personal perceput de subiect în fața unui risc devenit o amenințare concretă. Cei doi autori consideră așadar că percepția riscului pentru propria persoană este doar un aspect al construc‑tului de risc environmental .
Cei 72 de itemi au la bază un set de 24 de riscuri: 1. poluarea apei; 2. furtunile
(fulgere, uragan, tornade, căderi de zăpadă); 3. poluarea provenind de la automobile, de la fabrici și de la arderea deșeurilor; 4. fumatul în locuri publice; 5. ploaia acidă; 6. poluarea de la echipamentele de birou (de exemplu, ozonul de la copia‑toare); 7. numărul mare al oamenilor (aglomerație, suprapopulare); 8. iluminarea

Riscul enviR onmental247
fluorescentă; 9. penuria de apă (seceta, epuizarea rezervelor de apă); 10. zgomotul;
1 1. poluarea vizuală (panouri publicitare, clădiri urâte, gunoi); 12. radioactivitatea din materialele de construcții (de exemplu, gazul radon); 13. schimbările din stratul de ozon cauzate de poluare; 14. cutremurele; 15. eroziunea solului; 16. apa pota‑bilă impură; 17. incendiile de pădure; 18. inundațiile și tsunami; 19. germenii sau microorganismele; 20. emanațiile radioactive; 21. fumul sau fibrele de la materialele sintetice (azbest, covoare, materiale plastice); 22. depozitele de deșeuri chimice; 23. emisiile ecranelor video; 24. pesticidele și ierbicidele. Cele 24 de pericole erau evaluate de către subiect de trei ori, din cele trei puncte de vedere pe care le presupun scalele constituente ale chestionarului.
Faye Schmidt și Robert Gifford (1989) au distins trei categorii (sau tipuri) în lista
cu riscuri pe care o prezentau subiecților: pericole naturale vs pericole tehnologice
(de exemplu, cutremure vs depozite de deșeuri chimice); pericole globale vs pericole
locale (modificări în stratul de ozon ca urmare a poluării sau fumatul în locuri publice); pericole cu impact de lungă durată sau de scurtă durată (pericole ale căror efecte se acumulează în timp, ca ploia acidă, vs pericole ce lasă o o urmă greu de
observat odată ce sursa lor devine inactivă, ca iluminatul fluorescent).
Desigur, odată cu evoluția globală a societății și cu dezvoltările tehnologice, au
apărut noi riscuri environmentale. Cynthia Fridgen (1994), de pildă, a folosit în studiul ei instrumentul creat de Schmidt și Gifford (1989), dar i‑a adăugat patru riscuri: 25. infiltrațiile apelor subterane în depozitele de deșeuri; 26. poluarea provenind de la incinerarea deșeurilor în vederea producerii de energie; 27. conta‑minarea apelor de suprafață de la uleiul de motor uzat; 28. poluarea oceanelor de la depozitarea deșeurilor solide municipale. Este interesant să remarcăm că, pe lângă cele trei scale din Environmental Appraisal Inventory, Fridgen a mai utilizat o scală de responsabilitate. Datele ei au indicat că subiecții resimt o responsabilitate limitată pentru cele 28 de pericole environmentale, chiar și în cazul acelora în care implica‑rea umană este imposibil de contestat.
Tehnologia a evoluat extrem de repede în ultimele decenii și ne‑a făcut viața de
zi cu zi mai ușoară în multe privințe. Telefonul mobil, care s‑a transformat într‑un bun de larg consum la sfârșitul anilor 1990, constituie, probabil, exemplul cel mai la îndemână. Totuși, dispozitivul acesta atât de popular reprezintă, în același timp, o sursă de neliniște din cauza posibilelor lui efecte nocive. Suspiciunea contempora‑nilor noștri cu privire la impactul negativ pe care dezvoltările tehnologice îl pot avea asupra sănătății nu sunt deloc nefondate. Rețelele de telefonie mobilă, liniile de înaltă tensiune, anumite programe de vaccinare, unele medicamente ne pun într‑adevăr viața în pericol (Petrie și Wessely, 2002). Oamenii sunt foarte îngrijorați în legătură cu metodele moderne de producere a hranei, cu modificările genetice, reziduurile de pesticide, cu aditivii, salmonela și boala vacii nebune (encefalopatia spongiformă bovină) etc. Tehnologiile moderne par să fi înmulțit riscurile environmentale și să fi accentuat sentimentele de vulnerabilitate și de lipsă de control.

248
Psihologia riscului
12 .3 . Caracteristici ale riscurilor environmentale
Riscurile environmentale au o serie de caracteristici care le diferențiază considerabil
de celelalte tipuri de riscuri cu care ne confruntăm. În primul rând, alte pericole la
adresa sănătății umane (de exemplu, fumatul sau riscurile asumate în conducerea
automobilelor) implică o cauzalitate liniară, clară, de la o acțiune realizată de individ la un eveniment negativ ce poate apărea cu o anumită probabilitate; de exemplu, cea
de la fumat la efectele negative asupra sănătății, sau de la consumul de alcool la volan
la accidentele auto. În cazul riscurilor environmentale, determinarea cauzală a mul‑
tor evenimente naturale ce pot afecta oamenii este una mult mai complexă, ce pre‑
supun mai mulți factori aflați în interdependență (Pawlik, 1991). De aceea, deciziile
și comportamentele individului sunt mult mai detașate de nivelul final, al consecin‑
țelor negative efective. Un exemplu concludent este cel al încălzirii globale: oamenii de știință au ajuns doar la un acord parțial cu privire la veridicitatea acestui fenomen și la cauzele sale, tocmai ca urmare a complexității sale. Așadar, acțiunile specifice
– de exemplu, cele care cresc concentrația de dioxid de carbon din atmosferă, cum
ar fi folosirea mașinii personale – sunt mult mai puțin percepute ca determinanți ai
problemei. Apoi, această cauzalitate de la comportamentele oamenilor la amplifica‑
rea riscului nu este doar una indirectă, ci și una colectivă: multe probleme de mediu
(cum ar fi poluarea) sunt generate de acțiuni nocive realizate de milioane de oameni.
De aceea, contribuția individuală pare a fi una extrem de mică, ușor de neglijat.
Mai mult, beneficiile pentru individ ale acțiunilor nocive pentru mediu sunt
importante și imediate, de exemplu, confortul adus de transportul cu propriul auto‑
mobil în comparație cu alegerea transportului în comun. În schimb, consecințele
negative ale acestui tip de comportamente nu vor apărea decât pe termen lung; în unele cazuri, ele nu vor afecta direct individul, ci doar alte persoane, îndepărtate în timp (cei din generațiile următoare) sau în spațiu (cei din alte zone geografice). În
astfel de cazuri, chiar dacă riscul environmental pe ansamblu este unul serios, peri‑
colul pentru individul responsabil de acțiunile ce contribuie la generarea lui este minim. Chiar și când consecințele negative ar putea amenința direct individul, un factor care le face să pară mai puțin grave pentru cei implicați este faptul că proble‑
mele de mediu au structura unei dileme sociale (Vlek, 1996). Prototipul acestei
categorii de dileme este „tragedia bunurilor comune”, exprimată metaforic prin povestea unui crescător de animale care realizează că și‑ar putea crește beneficiile (numărul de animale) dacă le‑ar duce la păscut pe teritoriul comun al comunității (nu
doar pe cel aflat în posesia sa). Prețul pe care l‑ar plăti ar fi unul minim, din moment
ce costul ar fi repartizat între toți membrii comunității. Deci, într‑o perspectivă limitată temporal, respectivul ar obține un profit net. Problema este însă aceea că și ceilalți ar putea face același lucru, ceea ce ar duce la consumul sau distrugerea trep‑
tată a resursei comune. Deci, urmărirea de către toți a interesului egoist pe termen
scurt ar afecta drastic în timp întreaga comunitate. Datorită acestei structuri dilema‑
tice, opunând interesul personal cu cel colectiv, riscurile environmentale provocate de acțiunile umane capătă nuanțe etice; așa cum vom arăta într‑o secțiune ulterioară, oamenii se raportează deseori la aceste riscuri ca la probleme de ordin moral.

Riscul enviR onmental249
O altă caracteristică a unui număr important de riscuri environmentale este aceea
că știința nu poate oferi o estimare obiectivă a probabilității lor sau a magnitudinii
dezastrelor care ar fi provocate de concretizarea respectivelor pericole (Clayton și
Myers, 2009). În privința probabilității, ea este calculată pe baza frecvențelor apari‑ției acelui eveniment în trecut în anumite condiții. Multe riscuri din aria environmen‑tală vizează însă pericolul unor evenimente cu o frecvență prea mică de apariție sau chiar al unora care nu s‑au întâmplat încă niciodată, cum ar fi o epidemie cu un virus
artificial, creat în laborator, sau scurgeri radioactive dintr‑un depozit de reziduuri de
acest tip. În lipsa acestor informații cu privire la accidentele de mediu din trecut, oamenii de știință nu au ajuns la un consens referitor la metoda optimă de estimare a probabilității lor viitoare. În al doilea rând, alte potențiale riscuri sunt certe ca probabilitate de manifestare, dar necunoscute ca efecte; de exemplu, consecințele
expunerii pe termen lung la anumiți compuși chimici introduși recent în industrie,
agricultură sau în alte domenii nu au putut fi încă evaluate. Și în aceste cazuri, teme‑rile publicului sau, dimpotrivă, senzația sa de securitate vizavi de astfel de factori din mediul înconjurător nu pot primi un suport din partea științei. Încălzirea globală
reprezintă un fenomen caracterizat încă de o anumită incertitudine științifică pe ambele
niveluri; experții nu au căzut încă de acord nici în privința probabilității apariției sale, nici în cea a efectelor pe care le‑ar avea creșterea globală a temperaturii.
12.4. Diferențele dintre experți și public
În ceea ce privește aprecierea riscurilor environmentale, oamenii de știință consideră că populația se îngrijorează pentru fenomene care nu reprezintă o amenințare și tinde să neglijeze fenomene periculoase, ce pot produce pierderi considerabile. În opinia
experților, populația s‑ar comporta irațional. Există, de fapt, discrepanțe accentuate
între aprecierile riscurilor environmentale de către experți și aprecierile publicului. Putem chiar distinge o luptă simbolică între reprezentările asupra riscurilor environ‑mentale pe care le propune știința și cele pe care le negociază oamenii în viața de zi
cu zi, iar miza unei astfel de dispute este stabilirea adevărului obiectiv cu privire la
pericolele fundamentale ale vieții contemporane. Funcționarea centralelor nucleare reprezintă un risc environmental grav? Dar utilizarea telefonului mobil? Dar prezența aditivilor în alimente? Oricât ar părea de bizar, experții și publicul larg pot avea
răspunsuri diferite la aceste întrebări. De altminteri, așa a apărut domeniul teoretic
al percepției riscului: în scopul de a înțelege de ce oamenii obișnuiți au tendința de a ignora ceea ce experții probează cu solide dovezi empirice în legătură cu riscurile environmentale .
Desigur, experții au dreptate. Sau ar trebui să aibă dreptate în toate privințele. De
pildă, dacă ei susțin că riscurile legate de producerea energiei nucleare sunt minime,
probabil au dreptate. Populația asociază energia nucleară cu o forță înspăimântătoare
și incontrolabilă. Pe de altă parte, oamenii pot chiar să‑și construiască locuințe în
zone care ar fi amenințate de lipsa unor diguri, în ciuda avertizărilor întemeiate ale

250
Psihologia riscului
experților. Înțelegem ușor că evaluarea riscurilor environmentale se realizează în viața
de zi cu zi sub impulsul emoțiilor și al forțelor motivaționale. Dacă experții folosesc doar două dimensiuni pentru a defini riscurile, probabilitatea de producere și gravi‑tatea anticipată a consecințelor, populația face evaluări complexe și multidimensionale (Leiserowitz, 2005). Oamenii țin cont într‑o oarecare măsură de opiniile științifice despre riscurile environmentale, dar includ în evaluările lor și experiența personală, emoțiile, valorile, fricile, obsesiile, precum și elemente ale concepției lor generale despre lume și viață.
Experții ar trebui să aibă dreptate pentru că ei dețin informații mai multe și mai
precise despre fenomenele pe care le evaluează. Corectitudinea lor are la bază cali‑tatea și cantitatea superioare ale informațiilor. S‑ar putea crede, plecând de la această observație, că este de ajuns ca informațiile să fie diseminate în rândul publicului larg pentru ca acesta să împărtășească atitudinile și convingerile experților (Clayton și Myers, 2009). Oamenii se neliniștesc în fața unor fenomene fără potențial nociv sau distrugător pentru că nu au acces la informațiile de care dispun experții. Dacă s‑ar acoperi acest „deficit de cunoaștere”, atunci publicul ar adera la opiniile specialiști‑lor și discrepanțele în evaluarea riscurilor n‑ar mai exista.
Totuși, este limpede că ignorarea opiniilor publicului despre riscurile environmen‑
tale și corectarea lor prin diseminarea informației experte constituie o manieră greșită de a proceda în această situație. De altfel, așa cum afirmă Slovic, „nu trebuie să ne așteptăm ca dezacordurile în legătură cu riscurile să se evapore în prezența evidenței. Părerile inițiale sunt rezistente la schimbare pentru că ele influențează felul în care este interpretată informația receptată ulterior. Noile dovezi par demne de încredere numai dacă sunt concordante cu credințele inițiale. Probele ce contrazic părerile inițiale sunt respinse ca fiind nedemne de încredere, eronate sau nereprezentative” (Slovic, 1987, p. 281). Mai degrabă, ceea ce trebuie să facem este să aflăm exact cum gândește populația în privința unui anumit pericol din mediu și care sunt sursele percepției acesteia. Tocmai asta a realizat Paul Slovic prin abordarea lui psihometrică, pe care o vom expune mai jos.
Este interesant să remarcăm faptul că politicile environmentale ale statelor se
bazează mai degrabă pe percepțiile publicului decât pe evaluările experților. Acest lucru se întâmplă, în bună măsură, pentru că natura exactă și gravitatea consecințelor multora dintre pericolele din mediul fizic nu sunt cunoscute în totalitate. Mai mult, în cazul unora (de pildă, în cazul ploii acide sau a efectului de seră) nu se cunoaște exact maniera de a interveni (Steg și Sievers, 2000). De aceea, e recomandabil să pornim în proiectarea politicilor environmentale de la percepțiile populației, pentru a obține acceptarea și sprijinul ei.
Bunăoară, la sfârșitul anilor 1980, Environmental Protection Agency din Statele
Unite a cerut unui grup de 75 de oameni de știință să alcătuiască o ierarhie a gravi‑tății riscurilor presupuse de 31 de probleme environmentale. Experții s‑au achitat de sarcină, efectuând măsurători precise, dar prioritățile stabilite de agenție n‑au ținut cont neapărat de aprecierile lor. Dimpotrivă, Slovic (2000) a constatat că aceste priorități erau foarte apropiate de preocupările populației. Depozitarea deșeurilor industriale, de exemplu, se afla în capul listei cu priorități a Environmental Protection

Riscul enviR onmental251
Agency ș i reprezenta, de asemenea principala îngrijorare a populației cu privire la
deteriorarea mediului înconjurător, dar nu era văzută decât ca implicând un risc
moderat de către experți. Potrivit lui Paul Slovic (1987), managementul riscului are
două aspecte importante: așa cum publicul trebuie să țină cont de aprecierile exper ‑
ților, tot așa oamenii de știință trebuie să manifeste respect pentru aprecierile publi‑cului asupra riscurilor envronmentale, examinând și luând în calcul factorii emoționali, motivaționali, sociali și culturali care afectează percepția populației asupra riscurilor.
12.5. Abordarea psihometrică
Domeniul teoretic al percepției riscului s‑a născut în anii 1980 ca urmare a consta‑
tării discrepanțelor dintre aprecierile naive și aprecierile experte asupra riscurilor din
mediul fizic. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor nucleare în a doua jumătate a seco‑
lului XX a declanșat o mare îngrijorare în rândul oamenilor obișnuiți, îngrijorare care i‑a surprins pe fizicieni, care garantau un risc scăzut a funcționării centralelor nucleare. Populația se temea însă de dezastre radioactive și de efecte nefaste pe termen lung asupra mediului natural. Psihologii au remarcat conflictul dintre datele liniștitoare
ale științei și reprezentările pline de anxietate ale populației și au înțeles că se cuvin
elucidate chestiunile referitoare la definirea riscului de către publicul larg și la răs‑pnsurile acestuia în fața unei situații presupunând risc environmental.
La început, în anii 1960, cercetătorii au fost convinși că publicul evaluează ris‑
curile environmentale așa cum o fac și experții, adică în manieră rațională. Chauncey Starr (1969), de exemplu, un reputat specialist în energia nucleară, își exprima con‑vingerea că oamenii acceptaseră riscurile din epocă și că se instaurase un echilibru între riscuri și beneficiile asociate diverselor activități. Dacă totuși se temeau de
anumite lucruri (cum erau centralele nucleare), aceasta se întâmpla pentru că nu erau
suficient informați sau dețineau informații incorecte. Evident, Starr credea că infor ‑
marea adecvată a publicului era de natură să înlăture suspiciunile și anxietățile aces‑tuia .
Paul Slovic (1987) a înțeles că furnizarea de informații suplimentare nu poate fi
eficientă pentru modificarea opiniilor și atitudinilor publicului. El a considerat de la
început cercetarea psihologică a percepției riscurilor înrudită cu domeniile evaluării
probabilității și al luării deciziei și a plasat‑o în câmpul teoretic al euristicilor, care
fusese inaugurat de Amos Tversky și Daniel Kahneman (1973) în încercarea lor de
a descrie distorsiunile cognitive. Practic, Slovic își propune să examineze euristicile și distorsiunile care apar în procesarea informațiilor despre riscurile environmentale.
Oamenii au aprecieri lipsite de acuratețe asupra riscurilor, subestimând pe unele și
supraestimând pe altele .
Teoria pecepției riscului a devenit treptat, odată cu acumularea cercetărilor care
testau ipotezele de bază sugerate de Slovic, paradigma psihometrică. În mod esențial,
abordarea aceasta identifică factorii care influențează percepția risului în gândirea

252
Psihologia riscului
cotidiană, factori pe care îi vom trece în revistă mai jos. Slovic a încercat să descrie
în manieră cantitativă percepția riscului, folosind scalarea psihofizică și analiza mul‑
tivariată. Se obține astfel o hartă cognitivă a atitudinilor și percepțiilor asupra riscu‑lui. Iată procedura specifică paradigmei psihometrice descrisă chiar de psihologul
american: „Subiecții fac judecăți cantitative despre gradul de risc dorit sau actual al
diverselor pericole și despre nivelul dorit de reglementare a fiecăruia. Apoi aceste judecăți sunt puse în legătură cu judecățile asupra altor proprietăți, ca de exemplu: a) statutul pericolului pe dimensiuni presupuse a da seama de percepțiile și atitudinile față de risc (de exemplu, gradul de cunoaștere, frica, controlabilitatea, caracterul voluntar); b) beneficiile pe care fiecare risc le oferă societății; c) numărul de decese cauzate pe pericolul respectiv într‑un an mediu; d) numărul de decese înregistrate într‑un an dezastruos” (Slovic, 1987, p. 281).
În ceea ce privește identificarea caracteristicilor calitative care conduc la evaluări
specifice (și distorsionate) ale riscurilor, Slovic s‑a inspirat din cercetările lui Starr (1969). Acesta formulase concluzii foarte interesante, cu mare potențial aplicativ. De pildă, demonstrase că acceptabilitatea riscului este direct proporțională cu beneficiile care decurg din asumarea lui. Sau susținuse că, la același nivel al beneficiilor, oame‑nii acceptă riscuri presupuse de activitățile lor voluntare (de exemplu, schiatul) de o
mie de ori mai mari decât riscurile tolerate pe care le comportă pericolele involuntare
(de exemplu, conservanții alimentari).
Slovic a descoperit și el că măsura în care oamenii se angajează voluntar într‑o
activitate reduce semnificativ riscul perceput. De exemplu, a conduce un automobil constituie o activitate voluntară (pentru mulți, chiar una extrem de agreabilă) și acest lucru determină indivizii să asocieze un risc scăzut șofatului. Oamenii se tem de centralele nucleare (care nu reprezintă activități voluntare ale lor), dar nu se tem să șofeze, chiar dacă, pe ansamblu, șofatul a produs incomparabil mai multe accidente
și mai multe victime decât energia nucleară. În plus, e probabil că faptul că există
așa multe accidente de automobil îi face pe participanții la trafic să creadă că pot aprecia relativ ușor gradul de risc. Pericolul din trafic este văzut ca unul cunoscut, în vreme ce energia nucleară reprezintă o necunoscută pentru publicul larg.
Tehnologiile sofisticate pot stârni suspiciunea populației, mai ales dacă beneficiile
lor nu sunt foarte evidente în viața de zi cu zi. În articolul din 1987 (publicat la un an după catastrofa de la Cernobîl), Slovic face predicția că modificările genetice ale
plantelor ar putea genera tot atâta anxietate câtă a provocat energia nucleară. „Tehnologiile
ADN”, scrie el, „par să evoce câteva dintre percepțiile care au făcut puterea necleară atât de greu de gestionat” (Slovic, 1987, p. 285). Astăzi, constatăm că Slovic a avut dreptate să anticipeze opoziția populației față de intervențiile genetice. Deși biologii dau asigurări că acestea nu prezintă nici un risc serios, publicul are convingerea că recoltele modificate genetic pot cauza cancer. Riscul necunoscut este mult mai puțin
acceptabil decât cel cunoscut. În plus, toate studiile atestă faptul că riscurile artifici‑
ale sunt mult mai greu acceptate decât cele naturale, iar tehnlogiile genetice sunt, am spune, culmea artificialității pentru că scopul lor fundamental este acela de a trans‑
forma naturalul în artificial .
Familiaritatea, controlabilitatea și relevanța personală a pericolului prezic atitudi‑
nea față de el și evaluarea publicului. Brody, Highfield și Alston (2004) au arătat că

Riscul enviR onmental253
locuitorii unei zone rurale din Texas erau cu atât mai îngrijorați de calitatea apei
dintr‑un râu cu cât locuiau mai aproape de acesta. Cu cât oamenii trebuiau să conducă mai mult de acasă până la râu, cu atât se arătau mai indiferenți față de riscurile environmentale legate de cursul de apă.
Dar Slovic a arătat că unele dintre euristicile descrise de Tversky și Kahneman
apar ca atare și în aprecierile indivizilor asupra riscurilor. Potrivit euristicii disponi‑bilității (Tversky și Kahneman, 1973), riscurile sunt evaluate cu atât mai grave cu cât sunt mai accesibile în mintea subiecților (Slovic, Fischoff și Lichtenstein, 1980). După accidentul nuclear de la Cernobîl, în mintea populației probabilitatea unei catastrofe nucleare a crescut semnificativ. De asemenea, scurgerile radioactive de la centrala nucleară de la Fukushima au făcut ca publicul să considere că astfel de scurgeri sunt foarte probabile și în cazul altor centrale.
Este aproape de prisos să remarcăm că disponibilitatea sau accesibilitatea unui
eveniment (sau risc) este influențată de mass‑media. În bună măsură, mass‑media hotărăște ce eveniment public este pregnant (și deci foarte accesibil) în mintea noas‑tră. Din păcate, nu întotdeauna ziarele și televiziunea tratează pe larg evenimentele cele mai amenințătoare. Dimpotrivă, uneori ele se focalizează asupra unui fapt lipsit de însemnătate și‑l fac să pară important și amenințător.
De asemnenea, adesea mass‑media influnțează decisiv vizibilitatea unui risc envi‑
ronmental, determinând publicul să‑l considere forte grav. Cu cât aceasta tratează mai pe larg și mai frecvent un fapt, cu atât faptul respectiv devine mai vizibil. De pildă, în ultimele două decenii presa a dezbătut mult problema încălzirii globale, făcând dintr‑un risc environmental invizibil pentru publicul larg un pericol resimțit ca atare de sute de milioane de oameni .
În aprecierea riscului environmental de către public intervine și „eroarea jucăto‑
rului” (Slovic, 1997), care constă în faptul că oamenii au tedința să creadă că dacă un eveniment rar (de exemplu, un cutremur) s‑a produs de puțin timp, este cu totul improbabil ca el să apară din nou foarte curând. De fapt, e atât de improbabil încât oamenii confundă probabilitatea aceasta scăzută cu probabilitatea nulă.
Este interesant să observăm că, deși oamenii sunt relativ sensibili azi la chestiunile
environmentale, ei sunt departe de a înțelege deplin pericolele din mediul fizic. Clayton și Myers (2009) atrag atenția asupra faptului că mulți americani, deși alarmați de încălzirea globală, o confundă cu deprecierea stratului de ozon. În acest caz, informațiile suplimentare ar fi, desigur, de ajutor. Totuși, lipsa informațiilor exacte vorbește despre felul în care se raportează publicul la problemele environmentale care nu au consecințe imediate.
Contribuțiile lui Paul Slovic sunt extrem de prețioase pentru domeniul riscului
environmental. El a pledat pentru o înțelegere complexă a atitudinilor populației, demonstrând rolul emoțiilor și al distorsiunilor cognitive în raportarea publică la riscurile environmentale. Studiile psihologului american sunt esențiale pentru plani‑ficarea demersurilor de educație environmentală, pentru aniciparea reacțiilor publice la noile tehnologii și pentru facilitarea acceptării și susținerii de către publicul larg a politicilor environmentale .

254
Psihologia riscului
12 .6 . Factori ideologici, religioși și culturali
Pe lângă factorii percepției riscurilor environmentale descoperiți prin abordarea psi‑
hometrică, alte studii au evidențiat rolul unor determinanți mai profunzi, ce țin de
modul general de raportare a individului la natură și chiar la societate. O astfel de
cercetare (Leiserowitz, 2005) a arătat că în SUA oamenii care neagă existența pro‑blemelor de mediu și minimizează riscul generat de astfel de probleme – în special
cele din aria schimbărilor climatice – au o serie de caracteristici comune. Ei sunt cu
precădere conservatori ca orientare ideologică, republicani ca opțiune politică, adop‑
tând perspective individualiste și antiegalitare asupra lumii. De asemenea, majorita‑
tea sunt bărbați albi, cu niveluri ridicate de religiozitate și cu atitudini mai degrabă antienvironmentale și antropocentrice. Ca urmare, ei definesc variațiile climatice din
ultimii ani ca fiind simple cicluri naturale cu o istorie îndelungată, și definesc sem‑
nalele de alarmă cu privire la încălzirea globală ca fiind parte a propagandei sau isteriei environmentaliste, încurajate de o parte a științei ce sacrifică adevărul în goana
după profit și vizibilitate publică.
Un alt studiu (Steg și Sievers, 2000) a relevat faptul că opțiunile ideologice per ‑
sonale tind să se asocieze cu o anumită perspectivă asupra naturii. Folosind o abordare
mai nuanțată a acestor opțiuni, autorii au urmărit patru tipuri de ideologii și au descoperit faptul că fiecare dintre acestea este asociată cu o anumită viziune asupra naturii și, implicit, asupra riscurilor environmentale. Astfel, individualiștii definesc natura ca fiind „benignă”, adică un sistem robust și rezistent, înzestrat cu resurse
suficiente și prea puțin afectat de activitățile umane. Ca urmare, riscurile environ‑
mentale sunt minime. Acolo unde chiar există, problemele de mediu vor fi rezolvate prin soluții tehnologice, și deci ele nu necesită în nici un fel contribuția sau preocu‑parea membrilor societății, care au dreptul să consume resursele naturale în activi‑
tățile orientate spre scopurile lor individuale. Aceeași pasivitate față de problemele
mediului natural, dar cu o altă bază psihologică, îi caracterizează pe cei cu o per ‑
spectivă „fatalistă” asupra lumii în general. Ei consideră că viața socială, dar și evoluția mediului natural sunt caracterizate de o suită de evenimente imposibil de
anticipat, și deci de controlat. Ca atare, preocuparea față de riscurile environmentale
nu ar avea nici un rost. Chiar dacă „loteria” naturii aduce uneori dezastre cu impact major asupra vieții umane, tentativele de gestionare a acestor riscuri ar reprezenta numai un consum inutil de resurse; mai mult, atenția acordată acestei teme nu ar
face decât să provoace anxietăți fără finalitate practică. Cei caracterizați de o per ‑
spectivă ierarhică asupra lumii, focalizată pe structura societății în funcție de puterea
socială, definesc natura ca fiind „tolerantă până la un punct”, deci ca un sistem ce a fost robust, însă acum a ajuns într‑un echilibru precar. Oamenii ar trebui să respecte
anumite limite dincolo de care riscurile environmentale ar deveni dezastre ce ar
amenința întreaga societate, iar singurii în măsură să traseze aceste limite ale riscului sunt oamenii de știință. Deci, riscurile environmentale sunt recunoscute de această
categorie de oameni, dar nu sunt privite ca relevante atâta timp cât experții nu trag semnale de alarmă. În fine, cei mai preocupați de problemele de mediu sunt cei cu o viziune egalitaristă asupra relațiilor sociale; ei definesc natura ca fiind „efemeră”,

Riscul enviR onmental255
aflată într‑un echilibru precar, delicat și cu resurse limitate. Ca urmare, restul de
resurse naturale încă disponibile ar trebui împărțite în mod echitabil între membrii
societății, luându‑i în calcul nu doar pe cei din prezent, ci și pe cei din generațiile
următoare. În această perspectivă, orice problemă de mediu devine un risc major, iar
comportamentele umane permise trebuie alese în urma unui calcul atent centrat pe
diminuarea efectelor negative asupra mediului natural .
Viziunea fatalistă asupra evenimentelor naturale apare și în cazul anumitor religii,
influențând puternic modul în care membrii respectivei comunități percep și acționează
în raport cu riscurile environmentale. Un exemplu elocvent este cel al comunităților musulmane tradiționaliste, mai ales al celor sărace (Hartmann și Boyce, 1987), care definesc dezastrele naturale ca fiind determinate de voința lui Allah, negând orice responsabilitate personală pentru producerea lor și orice capacitate de a le limita
efectele negative. În această ultimă privință, Paradise (2005) a făcut o comparație
între modalitățile de raportare la cutremure între comunitățile afectate de astfel de dezastre din Italia și Maroc. În timp ce primele adoptă o politică de reacție rapidă în
vederea minimizării consecințelor viitoarelor cutremure (prin schimbarea standarde‑
lor în construcție sau a măsurilor de siguranță personală recomandate), comunitățile musulmane din Maroc privesc aceste tentative de control ca inutile, din moment ce oricum nu ar putea să se opună voinței omnipotente a lui Allah. Deci, chiar dacă s‑ar
pregăti prin măsuri de creștere a rezistenței clădirilor și a siguranței umane, eventu‑
alul cutremur care ar urma ar fi atât de puternic, încât ar provoca catastrofe la fel de mari ca în lipsa oricărei tentative de protecție.
Alte studii (Clayton și Myers, 2009) au evidențiat diferențe între oamenii din
diverse zone geografice în ceea ce privește percepția riscurilor environmentale. De
exemplu, europenii par a fi mai preocupați de riscurile alimentelor modificate gene‑
tic decât americanii. Într‑o anumită măsură, un factor responsabil de această diferență
ar putea fi atenția mai mare acordată acestei problematici de către mass‑media din țările europene. Însă alte rezultatele altor cercetări arată că aceasta nu poate fi singura
explicație, din moment ce există diferențe similare și între comunități diferite din
aceeași țară (în speță SUA), ai cărei membri sunt deci expuși la aceeași mass‑media.
O altă potențială explicație a acestor diferențe în estimarea riscurilor environmentale
ar putea fi nivelul de încredere în știință specific culturii diverselor comunități, fac‑tor explorat în cele ce urmează.
12.7. Încrederea în știință și tehnologie
Așa cum am menționat la începutul capitolului, epoca modernă a adus cu sine invova‑ții tehnologice în toate domeniile vieții umane; cu toate că ele oferă beneficii impor ‑
tante societății, multe dintre ele ar putea implica și riscuri. Ca urmare, acceptarea sau, dimpotrivă, respingerea acestor tehnologii depinde în bună măsură de gradul
nostru de încredere în cei care le produc, testează, promovează și gestionează, adică

256
Psihologia riscului
în oamenii de știință și în organizațiile responsabile pentru ele. O ilustrare (Starr,
1985) a importanței acestui tip de încredere este faptul că un potențial risc foarte frecvent, și anume animalele sălbatice din grădinile zoologice, este considerat de către majoritatea oamenilor ca fiind lipsit de orice pericol real, tocmai pentru că publicul are încredere în capacitatea celor responsabili de a gestiona respectivul risc. La extrema cealaltă, vaccinurile sunt deseori privite cu rezervă în ciuda mărturiilor științifice cu privire la siguranța lor, tocmai pentru că sursele acestor mărturii nu sunt investite cu încredere, fiind suspectate de interese mascate care i‑ar face să falsifice dovezile relevante. Ilustrări similare pot fi identificate și în aria tehnologiilor (Slovic, 1993): cele medicale bazate pe folosirea de radiații și noi compoziții chimice (de exemplu razele X și medicamentele) sunt considerate ca fiind mai puțin riscante decât cele industriale ce utilizează aceleași mijloace (radiațiile și noile compoziții chimice), de exemplu în agricultură. Unul din motivele acestei diferențe ar fi tot nivelul mai mic de încredere în organizațiile din a doua categorie, și în onestitatea reprezentan‑ților lor.
Multe dintre inovațiile științifice propuse pentru a fi folosite pe scală largă sunt
privite cu suspiciune de către o parte semnificativă a publicului. Un factor ce con‑tribuie semnificativ la erodarea încrederii într‑o anumită tehnologie este fragilitatea psihologică a acestei încrederi, exprimată prin faptul că evenimentele negative ce vizează orice inovație științifică – accidentele, erorile de proiectare sau de gestionare etc. – au o influență mult mai mare asupra percepției publice decât evenimentele pozitive, cum ar fi funcționarea ireproșabilă a tehnologiei sau beneficiile pe care le aduce. Deci, „veștile proaste” amplifică mult mai mult riscul perceput de oameni vizavi de utilizarea acelei tehnologii decât îl poate diminua orice „veste bună” (Slovic, 1993). Mai mult, accidentele sau erorile sunt mai vizibile în mass‑media decât situ‑ațiile în care lucrurile decurg optim, conform planului, chiar dacă ultimele sunt mult mai numeroase (de exemplu, în funcționarea unei centrale nucleare, erorile sau acci‑dentele au o frecvență infimă în comparație cu operațiile ce decurg optim). Pe de o parte, având în vedere faptul că accidentele în funcționarea multor astfel de instalații tehnologice pot avea consecințe catastrofale (așa cum este cazul centralelor nucleare), este firesc ca publicul să fie interesat aproape exclusiv de evenimentele negative, și să țină cont cu precădere de ele atunci când își formează o estimare personală a respectivului risc. Pe de altă parte însă, această tendință duce treptat la diminuarea încrederii în știință în general; cu alte cuvinte, pierderea încrederii în anumite teh‑nologii tinde să contamineze perspectiva oamenilor asupra tuturor inovațiilor științi‑fice cu potențiale efecte adverse. Un corolar specific al acestei suspiciuni generalizate la adresa comunității științifice este acela că sursele de informații negative cu privire la noile tehnologii sunt considerate a fi mai credibile decât cele care transmit infor ‑
mații pozitive. De exemplu, o metodă importantă de a estima riscurile la adresa sănătății umane ale noilor compuși chimici este cea a testării pe animale. În general, încrederea publicului în concluziile unor astfel de studii nu este una foarte ridicată, cu o excepție importantă (Kraus et al., 1992): oamenii consideră mult mai valide
cercetările pe animale care concluzionează că un anumit compus chimic este carci‑nogenic .

Riscul enviR onmental257
12.8. Originea naturală
Încrederea redusă în știință în rândul unei părți importante a publicului a fost docu‑
mentată de mai multe studii ce au vizat percepția riscurilor environmentale (Holm și
Kildevang, 1996; Devcich et al., 2007). Dintre toate ariile vieții moderne, nivelurile
reduse ale acestei încrederi apar mai ales în domeniul alimentar. Aici el a fost descris ca o fațetă a unui fenomen mai general, cel al unui puternic interes pentru sănătate
(healthism), caracterizat printr‑o conștientizare intensă a efectelor stilului de viață – cu
precădere a alimentelor – asupra sănătății fizice, lipsa de încredere în produsele industriei alimentare și privilegierea alimentelor naturale (Greenhalgh și Wessely,
2004). Așadar, diminuarea încrederii în știință pare a fi în relație inversă cu creșterea încrederii investite în natură. Cu cât un obiect este mai mult perceput ca fiind pro‑
dusul unor procese tehnologice, cu atât lui îi este atribuit un risc mai ridicat pentru
oameni, mai ales în comparație cu obiectele naturale similare. Această diferență nu este restrânsă la aria alimentară; în general, obiectele produse de oameni sunt eva‑
luate ca fiind mai periculoase decât cele naturale (Fife‑Schaw și Rowe, 1996). Pe de
altă parte, originea naturală a produselor are efecte opuse, ea diminuând riscul lor
perceput (Siegrist et al., 2008) .
Noile tehnologii introduse în industria alimentară ilustrează perfect această pre‑
ferință puternică față de natură în dauna științei. De exemplu, un studiu (Grove‑White
et al., 1997) asupra percepției alimentelor cu ingrediente supuse modificării genetice a relevat o rezervă generală a participanților față de acest nou tip de aliment, bazată
pe câteva suspiciuni specifice. În primul rând, oamenii contestă onestitatea reprezen‑
tanților acestei industrii, acuzându‑i că motivul real al modificării genetice a alimen‑telor nu este cel al beneficiilor pe care ele le‑ar putea aduce, ci doar profitul
companiilor producătoare, și că publicul ar fi deci manipulat pe această temă. Apoi,
există temeri importante cu privire la consecințele pe termen lung ale acestor produse și la capacitatea și voința autorităților responsabile de a asigura siguranța consuma‑
torilor, dar și cea că tehnologia modificării genetice va fi aplicată, după plante și
animale, pe oameni. În fine, rațiunea însăși de a folosi modificarea genetică a pro‑
duselor naturale este contestată, argumentul fiind aici cel că natura oferă deja alimente
și ingrediente optime din punct de vedere calitativ.
Rozin și colaboratorii săi (2004) au realizat un studiu experimental ce a comparat
felul în care sunt percepute alimentele indentice a căror unică diferență este cea a
originii (naturală sau artificială). El a permis astfel evidențierea și mai puternică a
unei deformări frecvente în mentalul colectiv contemporan (denumit „euristica natu‑raleței”), ce presupune preferința nejustificată pentru produsele naturale față de cele create de om. Astfel, acest studiu a relevat faptul că oamenii care preferă primul tip
de produse tind să le aleagă chiar și când ele sunt descrise ca identice din punctul de
vedere al efectelor asupra sănătății (în cazul alimentelor) sau din cel al eficienței (în cazul medicamentelor) cu alte produse artificiale. Mai mult, preferința se manifestă chiar și când cele două tipuri de produse au aceeași compoziție chimică, concluzie
consonantă cu rezultatul altei cercetări asupra percepției medicamentelor (DiBonaventura
și Chapman, 2008). În aceasta, majoritatea participanților au ales un medicament

258
Psihologia riscului
natural față de unul sintetic, chiar dacă cele două erau identice din punct de vedere
chimic.
Rozin (2004) analizează în detaliu motivele acestei rezerve față de produsele arti‑
ficiale în comparație cu cele naturale și le grupează în două categorii. Prima este cea
de ordin instrumental, care include credințe din aceeași gamă cu cele relevate de
studiul realizat de Grove‑White și colaboratorii săi (1997) menționat anterior; ele
vizează superioritatea intrinsecă a produselor naturale față de cele produse de om.
Un motiv important al acestei diferențe ar fi acela că acțiunile umane nu pot avea decât efect distructiv asupra calităților obiectelor oferite de natură; de multe ori
aceste consecințe negative sunt mai serioase decât se așteaptă cei care le inițiază,
chiar dacă scopul lor poate fi unul onest. Ca urmare, ar fi mai prudentă limitarea
intervențiilor umane asupra naturii. Un al doilea corolar al acestei teze este acela că
modificările artificiale ale produselor naturale nu le pot aduce îmbunătățiri, ci pot
doar diminua nivelul lor preexistent de calitate. Această idee a originii naturale ca
implicând automat nivelul maxim de calitate înseamnă și asocierea psihologică a
stării naturale cu puritatea, intervențiile umane implicând distrugerea acestei purități
inițiale. Pe această perspectivă se bazează o credință fundamentală pentru percepția riscurilor celor două categorii de elemente: deoarece purității îi este atașată nuanța
de siguranță, lipsă de pericol, produsele naturale sunt văzute ca implicând mai puține
riscuri pentru oameni decât cele artificiale. Superioritatea intrinsecă a naturii se
manifestă și prin credința că produsele naturale sunt superioare din punct de vedere
senzorial; de exemplu, alimentele naturale ar avea întotdeauna un gust mai bun decât
cele care au suferit modificări tehnologice.
Cea de‑a doua categorie de motive ale acestei diferențe este cea de ordin moral:
condiția naturală este asumată implicit de mulți oameni ca fiind în mod inerent supe‑
rioară valoric decât cea a artefactelor rezultând din intervențiile umane. În noua etică
cu ancorare ecologistă a ultimilor decenii, natura a primit poziția de „valoare supremă” în scala valorică prin care sunt ierarhizate obiectele realității, în strânsă concurență cu divinitatea, care ocupa această poziție în ierarhiile valorice tradiționale. Ideea că modul contemporan de raportare la mediul natural are și o importantă nuanță etică
este susținută și de studiile asupra reacțiilor față de cele două tipuri de riscuri envi‑
ronmentale (naturale și artificiale). Ele relevă faptul că fiecare dintre ele este perce‑put într‑o optică morală specifică, ce are atașate anumite reacții psihologice distincte. Astfel, riscurile de origine naturală (de exemplu, cutremurele) sunt evaluate strict pe
baza consecințelor lor; efectele lor psihologice sunt anxietatea față de aceste conse‑
cințe și motivația de a pune în aplicare măsuri de limitare a lor, mai ales atunci când ele amenință sănătatea sau viața umană. Pe de altă parte, raportarea la riscurile environmentale la care au contribuit oamenii se face și într‑o optică deontologică,
focalizată pe judecarea gradului în care acțiunile umane respective sunt justificabile
moral (Bohm și Pfister, 2000). Deci, aici reacțiile psihologice se bazează atât pe consecințele evenimentului (așa cum am menționat anterior, riscurile environmentale
create de oameni sunt privite ca fiind mai mari), cât și pe evaluarea măsurii în care
acțiunile umane de la originea lor se abat de la anumite principii etice.
Unul dintre aceste principii este interferența cu ordinea naturală, prezentată mai
sus ca valoar e fundamentală în noua etică cu ancorare ecologistă. Cu cât acele acțiuni

Riscul enviR onmental259
au provocat mai multe distrugeri mediului natural, amenințând astfel echilibrul natu‑
ral și dreptul la existență al speciilor nonumane, cu atât ele determină reacții mai
puternice. Acestea sunt de două tipuri: emoționale (furie, indignare), respectiv
punitive, sub forma sancțiunilor considerate ca necesare pentru a‑i pedepsi pe autori și a preîntâmpina inițiative similare pe viitor (Bohm, 2003). Reacțiile sunt cu atât mai intense cu cât acțiunea respectivă încalcă și un alt principiu, cel al echității con‑secințelor. Multe dintre problemele de mediu cauzate de oameni au la bază activități
ce aduc beneficii celor care le realizează (de exemplu emisiile de dioxid de carbon
generate de automobile sau complexe industriale). Pe de altă parte, consecințele lor negative afectează mulți oameni care nu s‑au bucurat de aceste beneficii, chiar pe unii din zone geografice îndepărtate sau, în cazul riscurilor pe termen lung, pe cei din generațiile viitoare. Principiul echității este și mai flagrant încălcat în situațiile
în care cei care au generat problemele de mediu iau măsuri active pentru a‑și limita
propria expunere la riscurile environmentale create, mutându‑le în zone defavorizate economic. Aceste situații ilustrează conceptul de injustiție environmentală (Bullard, 1994): comunitățile sărace sunt constrânse să tolereze distrugerea propriului mediu
natural prin acceptarea pe teritoriul lor a reziduurilor poluante generate de activitățile
industriale ale celor bogate. Exportul de reziduuri toxice ale centralelor nucleare în zone defavorizate sau chiar construcția de complexe industriale poluante în astfel de zone exemplifică acest fenomen.
Deci, riscurile environmentale care produc distrugeri masive mediului natural și
care împart inechitabil posibilele consecințe negative ale acestor distrugeri activează evaluarea de tip deontologic, centrată pe imoralitatea respectivelor acțiuni umane, și
amplifică reacția negativă a publicului. Includerea planului etic este în mare măsură
specifică riscurilor environmentale; ca urmare, acest tip de riscuri sunt cel mai puțin supuse fenomenului psihologic de „aplatizare temporală”, adică diminuării gravității lor percepute odată cu trecerea timpului (Gattig și Hendrickx, 2007). În general,
acțiunile umane sunt văzute ca fiind mai puțin periculoase cu cât posibilele lor con‑
secințe negative ar putea apărea într‑un viitor mai îndepărtat. Deoarece multe acțiuni umane ce generează riscuri environmentale devin subiectul judecăților morale, per ‑
cepția acestor riscuri nu este focalizată doar pe consecințe, ci și pe permisibilitatea etică a acțiunii în sine, pe abaterea lor de la principiile menționate mai sus. De aceea,
multe dintre riscurile environmentale generate de oameni sunt percepute ca fiind grave
și pe termen lung.
12 .9 . Optimismul comparativ
Cercetările efectuate în cadrul paradigmei psihometrice au identificat factorii care influențează percepția omului simplu asupra riscurilor (Slovic, 1987). Ele s‑au dove‑
dit foarte utile pentru intervențiile sociale care vizau implicarea populației în pregă‑
tirea pentru situațiile extreme și în eventuala prevenire a unor astfel de situații, dar
aceste studii n‑au tratat dimensiunea pesonală a raportării la riscuri, adică felul în

260
Psihologia riscului
care oamenii văd riscurile pentru ei înșiși în comparație cu felul în care le văd pen‑
tru ceilalți.
Acest ultim aspect a fost abordat în cadrul cercetărilor asupra optimismului com‑
parativ aplicat în domeniul riscurilor environmentale. Optimismul comparativ este o distorsiune cognitivă care constă în faptul că subiectul crede că el este mai puțin expus la evenimentele negative decât ceilalți și mai mult expus la evenimentele pozi‑tive (Helweg‑Larsen și Shepperd, 2001). De exemplu, subiectul este convins că el nu va fi implicat într‑un accident rutier niciodată (deși statisticile indică o frecvență ridicată a acestor accidente), că el nu va suferi un infarct (deși bolile coronariene afectează multă lume), că nu va pierde jucând la bursă etc. Dacă este fumător, subiec‑tul cu optimism comparativ va crede că șansele ca el să se îmbolnăvească de cancer la plămâni sunt nule. În ceea ce privește evenimentele pozitive, persoana poate să creadă că va avea un copil supradotat, că va avea o căsătorie fericită (deși rata divor ‑
țurilor e foarte mare), că va ocupa un post foarte înalt și va fi foarte prosperă etc. Din motive lesne de înțeles, optimismul comparativ se mai numește și optimism nerealist (Weinstein și Klein, 1996).
Metoda obișnuită de a măsura optimismul comparativ constă în a cere participan‑
ților să estimeze probabilitatea de a trăi un eveniment și de a le cere totodată să estimeze probabilitatea ca cineva asemenea lor, un coleg sau prieten, de aceeași vârstă și același sex, să fie afectat de evenimentul respectiv. În general, se constată că optimismul în privința eludării evenimentelor negative duce la asumarea de riscuri mari (de exemplu, în traficul auto, depășiri riscante), iar optimismul în privința evenimentelor pozitive conferă persoanei o stimă de sine ridicată și‑i amplifică starea de bine (McKenna, Stanier și Lewis, 1991).
În domeniul relației dintre optimismul comparativ și evaluarea riscurilor environ‑
mentale, Weinstein, Lyon, Rothman și Cuite, 2000, de exemplu, au constatat că a trăi o tornadă și a avea de suferit de pe urma ei diminuează semnificativ optimismul nerealist. Ideile lui David Uzzell (2000) s‑au dovedit extrem de utile pentru înțelege‑rea optimismului comparativ în riscurile environmentale, chiar dacă cercetarea lui promovează un alt concept, cel de hipermetropie environmentală. Uzzell pune pro‑blema strict din punct de vedere cognitiv și se întreabă dacă n‑ar putea exista o distorsiune a percepției environmenatale, dacă nu cumva oamenii au tendința de a vedea problemele environmentale globale ca fiind mai serioase decât cele locale .
După analiza unor chestionare administrate în patru culturi diferite, autorul englez ajunge la concluzia că există ceea ce el numește hipermetropie environmentală: indivizii percep problemele globale ca fiind mai grave la nivel global decât la nivel local. Desigur, gradul de responsabilitate se micșorează pe măsură ce crește aria pe care se manifestă riscurile environmentale, încât oamenii pot ajunge să neglijeze problemele locale (pentru că nu le consideră urgente), dar să nu facă nimic nici în privința problemelor globale (pentru că nu resimt nici o responsabilitate).
Rezultatele lui Uzzell (2000) pot fi interpretate din perspectiva optimismului
comparativ: practic, el a găsit că oamenii cred că problemele environmentale sunt mai puțin grave în zona în care trăiesc ei decât în alte zone. Poluarea apei sau polu‑area aerului au fost apreciate ca fiind mai grave cu cât se produceau mai departe de

Riscul enviR onmental261
subiectul care făcea evaluarea. Robert Gifford și colaboratorii săi (2009) numesc acest
efect „optimism spațial” . Datele lor, culese de la 3.130 de participanți din 18 țări de
pe toate continentele, indică existența acestei distorsiuni cognitive: oamenii cred că,
în privința mediului natural, lucrurile stau mai bine acolo unde trăiesc ei decât în
alte părți. Pe dimensiunea temporală însă, echipa condusă de cercetătorul canadian
n‑a putut pune în evidență decât pesimism: subiecții din toate țările au convingerea că viitorul nu aduce nimic bun pentru natură. Optimismul comparativ, așadar, se manifestă în comparațiile pe care subiecții le fac cu cei care le sunt contemporani (dar locuiesc în alte zone ale globului), dar și în comparațiile cu generațiile viitoare. Acestea, în opinia participanților, nu vor beneficia de condiții naturale mai bune decât oamenii care trăiesc în prezent. Pesimismul temporal de care vorbesc Gifford și colaboratorii săi (2009) înseamnă o perspectivă sumbră pentru natură dar înseamnă
totodată că subiecții câștigă în comparația pe care o fac cu generațiile viitoare: ei se
bucură acum de un mediu natural mai pur și mai bogat decât vor avea parte cei ce vor trăi în viitor.
Bibliografie
Bohm, G. (2003). Emotional reactions to environmental risks: Consequentialist versus ethi‑
cal evaluation . Journal of Environmental Psychology, 23, 199‑212.
Bohm, G., & Pfister, H.R. (2000). Action tendencies and characteristics of environmental
risks . Acta Psychologica, 104, 317‑337.
Brody, S.D., Highfield, W ., & Alston, L. (2004). Does location matter? Measuring environ‑
mental perceptions of creeks in two San Antonio watersheds. Environment and Behavior
36, 2, 229‑250.
Bullard, R.D. (1994). Dumping in Dixie: Race, class and environmental quality. Boulder:
Westview Press.
Clayton, S., & Myers, G. (2009). Conservation psychology: Understanding and promoting
human care for nature. New Y ork: Wiley‑Blackwell.
Devcich, D.A., Pedersen, I.K., & Petrie, K.J. (2007). Y ou eat what you are: Modern health
worries and the acceptance of natural and synthetic additives in functional foods. Appetite,
48, 333‑337.
DiBonaventura, M., & Chapman, G.B. (2008). Do decision biases predict bad decisions?
Omission bias, naturalness bias, and influenza vaccination. Medical Decision Making, 28,
532‑539.
Fife‑Schaw, C., & Rowe, G. (1996). Public perceptions of everyday food hazards: A psycho‑
metric study. Risk Analysis , 16, 487‑500.
Fridgen, C. (1994). Human disposition toward hazards: Testing the Environmental Appraisal
Inventory. Journal of Environmental Psychology, 14(2), 101‑1 1 1.
Gattig, A., & Hendrickx, L. (2007). Judgmental discounting and environmental risk percep‑
tion . Journal of Social Issues , 63, 21‑39.
Gifford, R., Scannell, L., Kormos, C., Smolova, L., Biel, A., Boncu, Ș., Corral, V. Güntherf,
H., Kazunori, H., Hine, D., Kaiser, F .G., Korpela, K., Lima, L.M., Mertig, A.G., Garcia

262
Psihologia riscului
Mira, R., Moser, G., Passafaro, P ., Pinheiro, J.Q., Saini, S., Sako, T., Sautkina, E.,
Savina, Y ., Schmuck, P ., Schultz, W ., Sobeck, K., Sundblad, E.L., & Uzzell, D. (2009).
Temporal pessimism and spatial optimism in environmental assessments: An 18‑nation study. Journal of Environmental Psychology, 29, 1‑12.
Greenhalgh, T., & Wessely, S. (2004). „Health for me”: A sociocultural analysis of healthism
in the middle classes. British Medical Bulletin, 69, 197‑213.
Grove‑White, R., Macnaghten, P ., Mayer, S., & Wynne, B. (1997). Uncertain world. Genetically
modified organisms, food and public attitudes in Britain. Lancaster: CSEC, Lancaster University.
Hartmann, B., & Boyce, J. (1987). Needless hunger: Voices from a Bangladesh Village .
Institute for Food and Development Policy, San Francisco.
Helweg‑Larsen, M., & Shepperd, J.A. (2001). Do moderators of the optimistic bias affect
personal or target risk estimates? A review of the literature . Personality and Social
Psychology Review , 5(1), 74‑95.
Holm, L., & Kildevang, H. (1996). Consumers’ views on food quality. A qualitative interview
study. Appetite, 27(1), 1‑14.
Kraus, N., Malmfors, T., & Slovic, P . (1992). Intuitive toxicology: Expert and lay judgments
of chemical risks. Risk Analysis , 12, 215‑232.
Leiserowitz, A.A. (2005). American risk perceptions: Is climate change dangerous? Risk
Analysis , 25, 1433‑1442.
McKenna, F .P ., Stanier, R.A., & Lewis, C. (1991). Factors underlying illusionary self‑assess ‑
ment of driving skill in males and females . Accident Analysis and Prevention, 23, 45‑52.
Paradise, T.R. (2005). Perception of earthquake risk in Agadir, Morocco: A case study from
a Muslim community. Environmental Hazards , 6, 167‑180.
Pawlik, K. (1991). The psychology of global environmental change: Some basic data and an
agenda for cooperative international research. International Journal of Psychology, 26,
547‑563.
Petrie, K., & Wessely, S. (2002). Modern worries, new technology and medicine. British
Medical Journal, 324, 690‑698.
Rozin, P ., Spranca, M., Krieger, Z., Neuhaus, R., Surillo, D., Swerdlin, A., & Wood, K.
(2004). Preference for natural: Instrumental and ideational/moral motivations, and the
contrast between foods and medicines, Appetite, 43, 147‑154.
Schmidt, F ., & Gifford, R. (1989). A dispositional approach to hazard perception: Preliminary
development of the Environmental Appraisal Inventory. Journal of Environmental Psychology ,
9, 57‑67.
Siegrist, M., Stampfli, N., Kastenholz, H., & Keller, C. (2008). Perceived risks and perceived
benefits of different nanotechnology foods and nanotechnology food packaging. Appetite,
51, 283‑290.
Slovic, P . (1993). Perceived risk, trust, and democracy, Risk Analysis , 13, 675‑682.
Slovic, P . (1997). Trust, emotion, sex, politics and science: Surveying the risk‑assessment
battlefield. In M. Bazerman, D. Messick, A. Tenbrunsel & L. Wade‑Benzoni (Eds.),
Environment, ethics and behavior. San Francisco: New Lexington Press.
Slovic, P ., Fischhoff, B., & Lichtenstein, S. (1980). Facts and fears: Understanding perceived
risk. In R. Schwing & W .A. Albers (Eds.), Societal risk assessment: How safe is safe
enough? New Y ork: Plenum.
Starr, C. (1985). Risk management, assessment, and acceptability. Risk Analysis , 5, 97‑102.
Starr, C. (1969). Social benefit versus technological risk. Science, 165, 1232‑1238.
Steg, L., & Sievers, I. (2000). Cultural theory and individual perceptions of environmental
risks . Environment and Behavior , 32, 250‑269.

Riscul enviR onmental263
Tversky, A., & Kahneman, D. (1974). Judgment under uncertainty: Heuristics and Biases.
Science, 185, 1 124‑1 131.
Uzzell, D.L. (2000). The psycho‑spatial dimension of global environmental problems. Journal
of Environmental Psychology, 20, 307‑318.
Vlek, C.A.J. (1996). Collective risk generation and risk management: The unexploited
potential of the social dilemmas paradigm. In W .B.G. Liebrand & D.M. Messick, Frontiers
in social dilemmas research (pp. 1 1‑38). Berlin: Springer.
Weinstein, N.D., & Klein, W .M. (1996). Unrealistic optimism: Present and future. Journal
of Social and Clinical Psychology, 15(1), 1‑8.
Weinstein, N.D., Lyon, J.E., Rothman, A.J., & Cuite, C.L. (2000). Preoccupation and affect
as predictors of self‑protective behavior following natural disaster. British Journal of Health
Psychology, 5, 351‑363.

Capitolul 13
Riscul și consecințele lui în viața de cuplu
și de familie
Maria Nicoleta Turliuc
Miturile, basmele și proverbele, care fac parte din folclorul oricărei culturi, au
transmis și perpetuat o imagine idealizată a vieții de familie, care promovează și
reflectă valorile normative și expectanțele interpersonale tradiționale. În culturile de tip occidental, oamenii continuă să aprcieze viața familiei cu copii considerând că: a) este mai bine să fi căsătorit decât necăsătorit; b) este mai bine să fi căsătorit decât
să coabitezi cu cineva; c) este mai bine să ai copii decât să nu ai; d) doi părinți sunt
mai buni decât unul singur; e) sângele e mai dens decât apa (cu referire la distincția dintre părinții bilogici și cei vitregi); și f) o mamă care stă acasă și își crește copiii este mai bună decât o mamă care muncește (De Frain și Olson, 1999). Aceste valori culturale, care asigură însăși coeziunea societății, sunt implicate în ghidarea compor ‑
tamentului indivizilor și în procesul atribuirii semnificațiilor. V alorile culturale au trecut în ultimele patru sau cinci decenii printr‑un amplu proces de schimbare care
a produs dislocarea unor patternuri familiale și a așteptărilor de rol de gen. Pe acest
fundal, conduitele de risc, problemele și disfucțiile familiale au crescut foarte mult.Ce este conduita de risc? Când este ea definită ca o problemă? Cum pot fi diminu‑ate efectele negative ale acestora? Cum se poate asigura prevenția și evitarea apari‑ției conduitelor de risc? Capitolul de față încearcă să răspundă acestor întrebări și descriecâteva din conduitele problematice menționând: factorii de risc ai instabilită‑ții maritale și familiale; riscurile pe care și le asumă individul/cuplul; care sunt
potențialele consecințe negative sau pierderi asociate acestor riscuri la nivel individual
și diadic; și cum ar putea fi diminuate consecințele conduitelor de risc.
13.1. Schimbarea patternurilor maritale, familiale și riscul
În ultimul secol familia și‑a schimbat mult structura și funcțiile. Părți consistente ale rolului educativ, economic, spiritual/religios și a celui recreativ au fost preluat de

266
Psihologia riscului
instituțiile publice, iar procrearea pare să nu mai fie limitată la relațiile familiale
tradiționale. Tot mai multe femei își doresc un copil în afara căsătoriei, sarcinile
nedorite adolescentine nu mai generează presiune socială asupra tinerilor de a se
căsători, iar toleranța față de copiii născuți în afara mariajului a crescut. Deși fami‑lia este încă responsabilă de socializarea copiilor, disponibilitatea îngrijirii cu ajutor extern, instuțiile educative preșcolare și școlare, programele after‑school și extracur ‑
riculare au diluat acest rol al familiei. Nivelul mai ridicat de educației și controlul
nașterilor a condus la diminuarea numărului mediu al copiilor în familie. În același
timp, speranța de viață a crescut, soții având șansă să trăiască un număr mare de ani împreună după plecarea copiilor. Astăzi, familia nu mai este centrată pe copiii, ci pe satisfacerea nevoilor de afecțiune și suport emoțional ale adulților; un accent tot mai mare se pune pe sentimentele reciproce de iubire și mai puțin pe obligație, pe feri‑
cirea personală și mai puțin pe datorie și tradiție, iar nerealizarea acestor nevoi
conduce adesea la divorț. Ciclul vieții familiale,asemenea celui individual, se prezintă sub forma unei succesiuni de stadii: de la tânărul aflat între familia de origine și cea de procreare, la cuplul fără descendenți, cel cu copiii mici, școlari și adolescenți și
până la stadiul cuibului gol și cel al cuplului care îmbătrânește împreună. Acest ciclu
poate fi oricand întrerupt de tendințele spre separare, care pot da naștere tranziției spre divorț și remariaj.
În căsnicie și familie, riscul desemnează posibilitatea cuiva de a se expune unui
pericol, de a acționa într‑o situație capabilă să genereze consecințe negative sau pierderi importante pentru sine și membrii familiei. Atunci când conduitele de risc se asociază cu pericolul, consecințele negative și pierderile proprii și/sau ale mem‑
brilor familiei atunci riscul devine o problemă ce trebuie rezolvată înainte ca ea să
conducă la disoluția sistemului. Multe conduite de risc apar mai ales în încercarea de asumare a noilor sarcini specifice rolurilor maritale și familiale, în trecerea de la un stadiu de dezvoltare la altul; aceste tranziții se asociază mai frecvent cu stresul
și crizele. Dar, nu numai tranzițiile se asociază cu conduitele de risc și problemele.
Există unele conduite care apar mai frecvent în perioada familiei tinere (de exemplu, consumul de alcool și violența domestică) și tind să descrească odatăcu înaintarea în vârstă a partnerilor, după cum altele tind să apară mai târziu (de exemplu, infideli‑tatea tinde să apară mai frecvent la cuplurile adulte de vârstă mijlocie).
13.2. Separarea de familia de origine și dating‑ul
În scopul definitivării propriei identității psihosociale, tânărul se confruntă adesea cu problema separării sale de familia de origine. Cu cât tânărul s‑a diferențiat mai mult
de membrii familiei sale, cu atât el va putea funcționa mai adecvat în decursul stadi‑
ilor propriului ciclu al vieții familiale. Riscurile cu care tinerii se confruntă includ:
a) ruperea totală a relațiilor cu părinții; și b) intrarea prematură într‑o relație stabilă sau c) apariția unor stări psihologice negative (de exemplu, a stărilor afective negative,
a depresiv e, a ostilității etc.).

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie267
Separarea tinerilor de mediul familial de origine nu trebuie să însemne o rupere
totală a relațiilor cu părinții deoarece, ruptura reacțională nu facedecât să îi mențină
emoțional captivi în aceste relații, fapt care le împiedică evoluția firească spre auto‑nomie și independență (Bowen, 1978). De asemenea, tinerii nu trebuie sa se arunce imediat în relații de intime „de refugiu” deoarece, vulnerabili fiind ei pot fi ușor răniți.Adesea, separarea presupune diminuarea sau pierderea controlului, a suprave‑gherii parentale și a suportului emoțional imediat al părinților care pot favoriza intrarea în depresie și derivă comportamentală. Deși admit că au învățat valorile educaționale de proprii părinții, mulți dintre tinerii care fac față cu greu separării au sentimente negative față de cei din urmă. Schimbarea relației părinte‑copil într‑una de tip adult‑adult implică relaționarea bazată pe respectul și toleranța reciproce, tinerii fiind capabili să‑și aprecieze părinții așa cum sunt ei, fără a simți nevoia să îi transforme în ceea ce nu sunt sau să îi învinovățească pentru ceea ce nu au putut fi (Carter și McGoldrick, 1988). Tinerii nu trebuie să renunțe la propriile lor nevoi și aspirații de dragul așteptărilor parentale, iar părinții trebuie să îngăduie schimbarea naturii relației cu copiii lor deveniți adulți și independența lor. De modul în care tinerii aleg să se separe de familia lor de origine vor depinde, în mare măsură, cum, când și cu cine se vor căsători, cum se vor descurca în stadiile ciclului vieții famili‑ale .
Dezvoltarea intimității cu sine nu este complet satisfăcătoare pe termen lung,
disconfortul creat de singurătatea emoțională fiind depășit prin stabilirea relațiilor intime . Dating‑ul le oferă tinerilor șansa de a intra în relație cu alte persoane, de a
se distra, de a‑și verifica compatibilitatea cu diferiți parteneri și de a fi romantici. Viața în cuplu îi oferă tânărului numeroase recompense: satisfacerea nevoii de inti‑mitate și evitareasentimentului de însingurare, dezvoltarea sentimentului de aparte‑nență socioafectivă, dezvoltarea sentimentului iubirii mutuale, susținerea psihologică reciprocă etc. Odată format, cuplul implică următoarele procese: asumarea exclusi‑vității relației cu partenerul, a dependenței de aceastași negocierea limitelor autono‑miei individuale .
Deși dating‑ul este prezentat cel mai adesea într‑o lumină pozitivă, el prezintă și
unele aspecte negative. Riscurile pe care și le asumă tânărul includ: a) posibilitatea ca la începutul unei relații să se implice emoțional mai mult, să aibă impresia că relația are viitor, în timp ce celălalt poate considera relația ca fiind una întâmplătoare; b) tendința de a avea încredere în cineva care nu răspunde cu sinceritate; c) abuzul emoțional, constând în critica,atacurile verbale și respingerea partenerului, victimei fiindui distrusă încet stima de sine, înainte ca ea sa fie capabilă să analize situația în mod rațional; d) abuzul fizic, abuzul sexual sau violul din cadrul relației intimă (dating rape) potavea consecințe negative importante asupra personalității unui tânăr,
incluzând dezvoltarea simtomelor stresului traumatic și a credințelor iraționale despre sine, relațiile intime și lume; e) sarcinile adolescentine nedoriteafectează întreaga evoluție personală și profesională a tinerilor; f) inițierea unor conduite de risc, care apar adesea în clusteri, prin asociere unele cu altele (de exemplu, raporturile sexuale premature împreună cu abuzul de substanțe, conduita agresivă și abandonarea studi‑ilor, consumul de tutun, alcool și droguri ilegale etc.).

268
Psihologia riscului
Multe dintre conduitele de risc apar la tinerii care încearcă să‑și asume rolul de
adult în lipsa dreptului legal sau a experienței necesare. De exemplu, fumatul, con‑
sumul de alcool sau droguri și relațiile sexuale au consecințe mai importante asupra
adolescenților și tinerilor, decât asupra adulților (Strong, DeV ault și Cohen, 201 1;
Steinmetz, 1999). Datele unor studii indică și faptul că patternurile relaționale fami‑liale intergeneraționale au un rol important în apariția conduitelor de risc. Tinerii care provind din familii în care există o istorie a depresiei, abuzului de substanțe, a
violenței fizice sau abuzului sexual au șanse mai mari de a trăi depresia, de a avea
probleme cu consumul de substanțe, de a se angaja în violență sau de a fi molestați, decât cei fără astfel de probleme (Steinmetz, 1999). Dacă partenerul de cuplu este consumator de alcool sau droguri, persona tânără se poate expune unor situații de
risc, în special în cazul conducerii sub influența drogurilor.
Un alt factor de risc în formarea relației romantice rezultă din faptul că mulți tineri
își caută și găsesc partenerul intim online. Ei trebuie să evite să destăinuiască infor ‑
mații personale prea rapid, să aibă și discuții telefonice, să obțină fotografii reale ale
persoanei și să își fixeze prima întâlnire în spații publice. Există riscul ca discuțiile online să diminueze inhibițiile și să creeze riscul autodevăluirii și a dezvoltării pre‑
mature a intimității, care nu se mențin în viața reală, generând frustrare emoțională.
Necunoașterea acestor riscuri favorizează trecerea prin experiențe intime adverse sau traumatizante, care diminuează încrederea în sine, în potențiali alți partneri și în
relațiile intime. Găsirea echilibrului între protejarea propriilor emoții și construirea
treptată a încrederii constituie o caleeficientă de a diminua aceste riscuri.
13.3. Căsăstoria sau stabilirea cuplului pe termen lung
Căsătoriaeste astăzi o alegere personală și nu rezultatul unui dictat social. Faptul că multe persoane aleg să rămână singure este considerat a fi o alternativă acceptabilă
la mariaj. Deși presiunile sociale sunt mai mici, ele nu au dispărut cu totul și puține
lucruri sunt mai supărătoare pentru un tânăr decât un părinte, un prieten sau o rudă
care îl întrebă mereu când are de gând să se căsătorească.
În ultimele decenii, vârsta medie la care oamenii din societățile de tip occidental
decid să se căsătorească a crescut constant. Dacă în România, în1990, femeile se căsătoreau în medie la 23 de ani, iar bărbații la 26, astăzi femeile decid să se căsto‑
rească în medie la 27 de ani, iar bărbații la 30 (INS, 2013). Această situație este foarte asemănătoare celei din Statele Unite ale Americii, unde vârsta medie pentru
femei este de 26,9 ani, iar cea a bărbaților de 29,8. Locuitorii statelor din nordul și
vestul Europei se căsătoresc la vârste mai mari, media fiind de peste 30 de ani
(Bokek‑Cohen, Peres și Kanazawa, 2008). Unii autori sugerează faptul căpersoanele
care se căsătoresc înainte de vârsta de 23 de ani prezintă riscuri crescute de a divorța,
în timp ce căsătoriile realizate peste vârsta medie actuală a căsniciei prezintă riscuri
scăzute. De asemenea, coabitarea înainte de căsătorie este un alt factor de risc. Cei

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie269
care au coabitat înaintea căsătoriei raportează o calitatea mai scăzută a mariajului,
in angajament mai scăzut al partenerilor și o perepectivă mai individualistă și tendință mai ridicată spre divorț comparativ cu cei care nu au coabitata înainte de căsătorie.Amânarea căsătoriei și vârsta mai mare constituie însă un factor de risc doar pentru femei în găsirea partnerului marital, deoarece ele vizează mai curând bărbații mai vârstnici, majoritatea lor indisponibili, căsătoriți. Femeile cu vârsta cuprinsă între 25 și 29 la prima coabitare au șanse mai mari să se căsătorească, decât cele care coabi‑tează înainte de această vârstă (Copen, Daniels și Mosher, 2013).
Alături vârsta mică la căsătorie și de coabitarea anterioară mariajului, alți factori
de risc ai instabilității căsătoriei sunt cei legați de absența similitudinii unor variabile socioculturale. În societățile tradiționale, homogamia a reprezentat regula generală de asociere a partenerilor conjugali, cuplurile mai stabilile fiind cele realizate în baza similarității originii sociale, a nivelului școlarității, a clasei de apartenență actuală, a apartenenței etnice, religioase, a intereselor, atitudinilor, proximității spațiale etc. Vârsta mică la căsătorie și coabitarea anterioară mariajului reprezintă alți factori de risc. De asemenea, o serie de caracteristici individuale sau familiale (ținând de familia de origine) influențează consecutiv căsătoriei calitatea relațiilor maritale. Caracteristicile individuale ale unor tineri adulți sporesc riscul apariției neînțelegerilor maritale, al unor tranziții maritale multiple (incluzâd separarea, divorțul, recăsătoria etc.) sau al altor experințe negative (Bray și Easling, 2005; Simons, Johnson și Lorenz, 1996). Ipoteza selectivității maritale susține că adulții cu probleme psihologice își aleg ade‑sea parteneri cu probleme asemănătoare (Merikangas, Prusoff și Weissman, 1988), fapt care sporește riscul apariției disensiunilor maritale. Mai mult, persoanele care au relații disfucționale sau care ajung la divorț pot avea abilități de relaționale defi‑citare (de exemplu, slabe abilități de comunicare) care fac dificilă implicarea adecvată în relația maritală (Bray și Easling, 2005). Caracteristici individuale precum depresia, deficiențele de intelect sau atașamentul nesigur pot influența procesul adaptării mari‑tale, calitatea relațiilor familiale și dezvoltarea problemelor de comportament ale copiilor .
Caracteristicile familiei de origine constituie, la rândul lor, factori de risc ce pot
influența așteptările cu privire la căsătorie și evaluarea valențelor (negative ale) expe‑riențelor familiale. Dintre acestea amintim: insatisfacția maritală parentală, relațiile tensionate cu propriii părinți, complexele parentale negative, statusul socioeconomic scăzut, nivelul scăzut de instrucție al părinților, familia numeroasă, infracționalitatea unui părinte, tulburările psihice ale mamei sau tatălui, monparentalitatea, comporta‑mentul autoritar al tatălui, decesul/pierderea mamei, relații timpurii fluctuante, abuz fizic și/sau sexual etc (Haas și Haas, 1990). Cu alte cuvinte, fiecare persoană vine în căsătorie cu o imagine a priori formată pornind, în primul rând, de la experiența
maritală a propriilor părinți. În general, copiii care provin din mariaje fericite prezintă un grad mai ridicat de dezvoltare al autonomiei, un nivel mai ridicat de maturizare socioemoțională și au o imagine și atitudine mai favorabilă cu privire la căsătorie și invers (Haas și Haas, 1990). Relațiile satisfăcătoare, de înțelegere, respect și empatie mutuală cu persoanele semnificative din familia de origine, în primul rând cu părin‑ții, fasonează atitudinea de încredere pe care copilul o dezvoltă în propria sa persoană,

270
Psihologia riscului
în relația cu persoanele de sex opus și, ulterior, satisfacția maritală a copiilor deveniți
adulți. Invers, complexele parentale negative, neacceptarea propriului sex și conflic‑tele a priori cu celălalt sex, apărute în cadrul interacțiunilor timpurii din familia de
origine, sunt factori ai eșecului conjugal (Corneau, 2000).
Alegerea parenerului marital comportă riscuri și consecințe diferite la cele două
sexe. Din perspectivă economică, teoria alegerii raționale include trei elemente: analiza cost‑beneficiu (care explică alegerea în termenii beneficiilor și costurilor așteptate; cu cât cineva menține costurile mai scăzute și maximizează mai mult beneficiile, cu atât va fi mai tentat să se căsătorească), teoria jocului analizează stra‑tegiile decizionale ale indivizilor (deciziile implică doi actori și decizia fiecăruia depinde de decizia anticipată a celuilalt) și analiza pieței maritale (bărbații sunt în competiție cu ceilalți bărbați pentru accesul la o femeie, iar femeile sunt în compe‑tiție cu alte femei pentru relația cu un bărbat).Piața maritală funcționează pe baza principiului cererii și ofertei. Cu cât raportul dintre sexe este mai mare (adică mai mulți bărbați decât femei), cu atât mai mult femeile devin mai selective și bărbații mai puțin selectivi; și invers, cu cât raportul dintre sexe este mai mic (adică mai multe femei decât bărbați), cu atât femeile vor fi mai puțin selctive, iar bărbații mai selectivi (Grosbard‑Shchtmann, 1985). Cu alte cuvinte, dacă numărul bărbaților este mult mai mare decât cel al femeilor, valoarea acestora din urmă va descrește, iar bărbații vor trebui să‑și diminueze standardele și să devină mai puțin selectivi. Pentru a elimina riscul de a rămâne fără parteneră, în societățile tradiționale bărbații recurg la furtul miresei .
Din perspectivă evoluționistă, învestirii parentale teoria (Trivers, 1972) sugerează
că sexul/genul care se implică mai mult în creșterea copiilor este mai selectiv în alegerea partenerului decât celălalt. La mamifere, femela este întotdeauna mai impli‑cată în rolul parental. În lumea umană, în general, femeile investesc parental mai mult decât bărbații și, drept consecință, elealeg să aibă mai puțini copii decât bărba‑ții. O greșeală făcută de o femeie în alegerea partnerului este mai riscantă și mai costisitoare și, de aceea,ea trebui să decidă cu multă chibzuință atunci când se căsă‑torește. Psihologia evoluționistă susține că datorită asimetriei biologiei reproductive și a consecințelor diferite pentru parteneri în învestirea lor parentală, a lipsei puterii structurale a femeilor, acestea sunt mai selective în alegerea parteneruluicomparativ cu bărbații (Bokek‑Cohen, Peres și Kanazawa 2008).
Așadar, decizia tinerilor de a se căsători are așadar consecințe importante asupra
vieții lor ulterioare. După căsătorie, identitatea masculină este mai puternic afectată, căsătoria fiind considerată unul din ultimele ritualuri de dobândire a „bărbăției” . Pentru bărbați, căsătoria implică creșterea responsabilității și eticii familiale, dobân‑direa unui nou sens de a fi și a unui nou statut în lume (Nock, 1998). Bărbații sunt încurajați de societate să‑și asume mai serios rolul de susținător economic și, în consecință, ei tind să fie mai motivați să‑și maximizeze veniturile. Bărbații căsătoriți caută mai mult slujbele bine plătite, comprativ cu bărbații necăsătoriți (Gorman, 2000). De asemenea, bărbații decid să își sporească numărul orelor de muncă după căsătorie și le diminuează după divorț (Ahituv și Lerman, 2007). În cazul femeilor, parentalitatea are un efect transforrmator mai puternic .

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie271
Cursuri psihoeducaționale premaritale sau cele realizate la începtul mariajului în
vederea unei mai bune pregatiri pentru viata familială ar putea contribui la diminu‑
area riscurilor de evoluție spre conduitele de risc, probleme și disoluție. În cadrul
lor, se pot analiza schimbările patternurilor și rolurilor de gen maritale, efectul
transformator al căsătoriei asupra comportamentului adult, efectul mai puternic al
căsătoriei asupra sănătății emoționale și a stării de bine financiare a bărbaților, și efectele tranformatoare mai puternice ale parentalității în cazul femeilor (Wilcox,
2010) .
13.4. Tranziția la parentalitate
Este absolut firesc ca persoanele căsătorite să‑și acorde un an sau doi pentru ei înșiși
înainte de a concepe un copil. Statisticile arată că diadele maritale care au un copil
în primul an de căsnicie prezintă șanse mai mari să continue să fie căsătoriți la 15
ani după mariaj, iar cuplurile care se căsătoresc datorită apariției unei sarcini pre‑zintăun risc maimare de divorț chiar în primii ani după nașterea copilului (Turliuc, 2004). De asemenea, se constată diminuarea dramatică a numărului mediu de copii dintr‑o familie de la 7 în 1800, la 1‑2 astăzi (Strong, DeV ault și Cohen, 201 1). Potrivit
biologilor și medicilor, vârfulmaxim al fertilității femeii se situează în jurul vârstei
de 27‑28 de ani. Psihologii și ginecologii susțin astăzică o femeie este indicat să aibă un copil până la împlinirea vârstei de 35 de ani. Din punct de vedere biologic, gradul de fertilitate și șansele de a avea un copil scad semnificativ după această vârstă.
Decizia de a avea sau nu un copil are la bază un proces interacțional complex
influențat de puterea controlului deținut de ambii parteneri. Deși literatura a analizat
adesea influența factorilor socioeconomici, rolul femeii(cel mai adesea) și cel al
bărbatului (rareori) în luarea deciziei de a avea un copil, mai recent numeroase stu‑dii au adoptat abordarea centrată pe cuplu (Testa, Cavalli și Rosina, 2012). Întrucât
nu există un model teoretic privind conceperea planului de procreare al unui cuplu,
două teorii generale au fost adaptate și utilizate în explicarea acestui proces: teoria
comportamentului panificat și teoria trăsături – dorințe–comportament.
Teoria comportamentului planificat (Ajzen, 1991) a fost aplicată în domeniul
procreării familiale de Billari, Philipov și Testa (2009) sau Dommermuth, Klobas și Lappegard, (201 1). Intenția precedă comportamentul corespunzător ei, ea fiind for ‑
mulată sub influența a trei categorii de factori: atitudini personale pozitive și nega‑
tive față de comportament (de exemplu, a concepe și apoi crește un copil), normele
subiective (de exemplu, presiunea socială percepută de a se angaja în comportamen‑
tul reproductiv) și controlul perceput al comportamentului (de exemplu, capacitatea
de asumare a comportamentului în funcție de accesul la o locuință, la venit și alte
resurse). Relația dintre intenție și comportament devine puternică doar atunci cândcom‑
portamentul es te specificat prin toate cele patru elemente ale sale: ținta, acțiunea,
contextul și timpul. În domeniul fertilității, ținta este copilul, acțiunea este nașterea,

272
Psihologia riscului
contextul este cuplul, iar perspectiva temporală este una pe termen scurt. Deși inten‑
țiile partenerului nu sunt luate în considerare explicit în această teorie, percepția
dezacordului partenerilor poate influența atitudinile și credințele individuale (de
exemplu, unul din parteneri dorește să aibă un alt copil, iar celălalt nu). Mai departe, dezacordul influențează intențiile vizând procrearea ale persoanei care și‑a dorit un copil. Cu toate că poate fi adaptată pentru a încorpora perspectiva partenerului, teo‑ria comportamentului planificat nu descrie explicit efectul dezacordului din procesul
luării deciziei în cuplu și nu ia în considerare complexitatea naturii diadice a procre‑
ării (Philipov, 201 1).
Teoria trăsături – dorințe – comportament (Miller, 1994) prezintă comportamen‑
tul care determină apariția sarcinii ca fiind ultima etapă a secvenței motivaționale care include următoarele patru stadii: a) trăsăturile motivaționale (dispoziția de a
simți, gândi și a se comporta într‑un anumit fel cu privire la fertilitate); b) dorințele
și sentimentele (ca elemente conștiente care nu conduc direct la acțiune); c) inten‑țiile și constrângerile; și d) stările reprezentând angajamentul conștient pentru un anumit fel de a acționa. Obiectivul comportamentului reproductiv poate fi proceptiv
(realizarea sarcinii) sau contraceptiv (evitarea ei). Această teorie abordează explicit
natura diadică a reproducerii și interacțiunile dintre parteneri în fiecare stadiu al secvențelor (Miller, Severy și Pasta, 2004). Teoria prezintă importanța sincronizării atitudinilor și credințelor în privința procreării, a dorințelor celor doi partneri de a
avea un anumit număr de copii, sincronizarea intențiilor de a avea (încă) un copil
care generează conduita diadică proceptivă sau contraceptivă.
Studiile mai recente au încercat să modeleze prin ecuații structurale deciziile
privind fertilitatea, sugerând că atitudinile partenerilor și intențiile comportamentale ale ambilor parteneri pot influența deciziile lor comune (Miller, 1994; Stein, Millen și Pavetic, 2014). Relevante sunt și caracteristice contextuale ale cuplului precum: caracteristicile individuale ale partenerilor (valoarea acordată copiilor, nivelul lor de
educație, numărul de ore lucrate pe săptămână, gradul angajamentului față de parte‑
ner/relație) și cele ale diadei (durata relației, statutul marital, nivelul intimității și
satisfacției diadice, calitatea comuncării etc.). Aceste caracteristici afectează direct intențiile individuale și indirect decizia privind procrearea.
Figura 13 .1 . Componentele procesului de luare a deciziei cuplului de a avea un copil și
relațiile dintre acestea, directe și indirecte (Stein, Millen și Pavetic, 2014)
V aloarea scăzută acordată copiilor, nivelul de educație scăzut, numărul mare de
ore lucrate pe săptămână, gradul redus de angajamentul față de partener/relație, durata

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie273
scăzută a relației, nivelul redus al intimității și satisfacției diadice, comunicarea
difuncțională reprezintă câteva dintre factorii de risc individuali și relaționali care afectează negativ intenția și, în final, decizia partenerilor de a deveni părinți. Persoana care își dorește copilul mai mult pote fi în final frustrată și nemulțumită. Starea de
bine individuală negativă afecteză ulterior și starea de bine relațională.
În strânsă legătură cu comportamentul reproductivapare și riscul de recurge la
avort. În SUA, în 2008, 62% dintre femei care au trăit cu partenerul lor sexual unul
sau mai mulți ani au optat singure pentru un avort (Jones, Finer și Singh, 2010). Existența anterioară a relației poate complica negocierea și realizarea deciziei de a avorta. Din păcate, în studiile actuale, contextul relațional al avortului este mult minimalizat, în condițiile accentuării drepturilor reproductive ale femeii (Stein, Willen și Pavetic, 2014). Costescu și Lamont (2013) arată că jumătate dintre femeile inter ‑
vievate au declarat că au decis să avorteze înainte de a comunica intențialor partne‑rului. Femeile care au fost indecise cu privire la rezultatul sarcinii au solicitat sfatul partnerului; deși 84% dintre parteneri au raportat că sunt satisfăcuți de nivelul comunicării lor cu partenerul, o treime dintre bărbați și o cincime dintre femei au afirmat totuși că „ar fi putut să discute mai mult” . Gradul în care femeile comunică cu partenerul lor despre posibilitatea de a avorta depinde de natura relației lor cu
partnerul. Autorii indicau și faptul că două treimi dintre subiecți au declarat că avor ‑
tul ar trebui să fie rezultatul unei decizii comune, ceea ce poate indica o creștere a
tendinței de conștientizare a contextului relațional al sarcinii. Invers, necomunicarea apariției sarcinii și a dorinței de avorta poate crea probleme în relația de cuplu.
Potrivit lui Jones, Moore și Frohwirth (201 1), femeile căsătorite (87%) și care
coabitează (88%) și‑au informat partnerul despre avort semnificativ mai des compa‑
rativ cu femeile necăsătorite (79%). Totuși, 33% dintre femeile care nu sunt implicate într‑o relație au raportat că bărbații cu care au rămas însărcinate nu au fost informați despre sarcină și avort. Ricurile sau consecințele negative ale avortului asupra sănă‑tății femeii sunt larg discutate, incluzând depresia și simptomele specifice sindromu‑
lui de stres posttraumatic. Shostak și McLouth (1984) notau că bărbații tind să își
perceapă rolul în procesul luării deciziei în favoarea avortului ca fiind unul de susținere și suport al partenerei. Nu știm însă cum sunt afectați bărbații atunci când trebuie să‑și reprime nevoile și dorința de paternitate. Coyle, Coleman și Rue (2010) indică faptul
că incongruența deciziei de a avorta prezice riscul apariției simptomelor stresului tra‑
umatic la ambii parteneri. Jones și colaboratorii săi (201 1) afirmau lipsa deschiderii dintre partenri poate exclude oportunitatea bărbatului de a‑și spune părerea în procesul luării deciziei, fiind nevoie de studii suplimentare pentru a vedea cum pot bărbații să
contribuie pozitiv la luarea deciziilor privind menținerea sau nu a sarcinii.
13.5. Exercitarea puterii în viața de familie
Puterea a fost definită prin abilitatea de a influența direcția sau rezultatele acțiunii în
desfășurare ale unei alte persoane sau grup. În teoria câmpului (Lewin, 1943), puterea

274
Psihologia riscului
este înțeleasă atât ca posibilitatede a modifica unele comportamente, cât și ca exer ‑
citare a controlului în scopul producerii unei schimbări (comportamentale) dezirabile.
Dar utilizarea puterii implică asumarea mai multor riscuri asociate cu disponibilitatea sau nu a anumitor resurse, decizia de a le folosi, condițiile în care puterea este uti‑lizată și costurile ei. Structura puterii familiale asigură, într‑o anumită măsură, potențialele aranjamente ordonate ale puterii familiale într‑o unitate dată (Sprey, 1999) .
Contribuția celor doi parteneri va rămâne întotdeauna relativ inegală, după cum
va exista întotdeauna tendința unuia dintre soți de a‑l domina pe celălalt,așa cum se întâmplă în orice altă relație interumană. Inegalitatea puterii poate implica dominarea, controlul, oferirea unei direcții vs. supunerea, reezistența și acceptarea direcției.
Inegalitatea puterii în cuplu este un factor de risc al diminuării stării de bine, al stimei de sine și al creșterii dispozițiilor negative și a depresiei la nivel individual. De asemenea, ea este un factor de risc al diminuării satisfacției maritale, care poate stânjeni apropierea emoțională, dezvoltarea intimității dintre parteneri și deciziile diadice consensuale. Reglarea relației presupune armonizarea proceselor divergente de luare a deciziei, stabilirea normelor și regulilor relaționale. Totuși, chiar și în condițiile egalității puterii, rolurile efective jucate de parteneri în cadrul relației lor intime pot fi destul de diferite. De exemplu, responsabilitățile și deciziile pot fi împărțite într‑o manieră tradițională și, cu toate acestea, partenerii să se trateze reciproc ca fiind egali (Turliuc, 2004). Altfel spus, doi indivizi nu trebuie să facă exact același lucru într‑o relație pentru ca ei să considere echitabilă relația lor.
Puterea a fost asociată cu procesul de luare al deciziilor (unele riscante) și cu
satisfacția relațională (Frisco și Williams, 2003). Procesul de luare a deciziilor este utilizat ca o modalitate de evaluare a puterii deținute în cuplu (Kulik, 2001) și a echitații diadice (Quek și Knudson‑Martin, 2006), majoritatea studiilor fiind interesate de persoana care are ultimul cuvânt de spus. Se consideră că cine are ultimul cuvânt în luarea deciziei, cine are libertatea de decide fără repercusiuni din partea partne‑rului sau are abilitatea de a decide fără consultarea partenerului are mai multă putere. Desigur, analiza luării deciziilor trebuie să vizeze persoana care ia cele mai importante decizii.
Beach și Tesser (1993) au analizat puterea și satisfacția maritală utilizănd modelul
menținerii autoevaluării (Tesser, 1988). Modelul include aspecte precum: partenerul așteptat să exercite puterea, ușurința consensului și relația dintre deciziile ineficiente și satisfacția maritală. Aserțiunea inițială a fost aceea că persoanele tind să își mențină evaluările de sine pozitive. Rezultatele sugerează că atunci când acordul cu decizia partenerului este perceput ca generator de beneficii pentru autoevaluare, acordul cu decizia partenerului este ridicat; dacă acordul este perceput ca amenințător pentru autoevaluare, el tinde să fie scăzut (Beach și Tesser, 1993). Modelul oferă o explica‑ție parțială a rolului consensului și acordului diadic în relațiile intime.
Teoria resurselor (Blood și Wolfe, 1960) reprezintă o variantă a teoriei schimbu‑
lui, focalizată asupra resurselor. Acestea sunt definite prin tot ceea ce un membru al familiei îi poate oferi altuia, în scopul împlinirii nevoilor și scopurilor sale. Cei care dispun de mai multe resurse pe care le utilizează pentru satisfacerea nevoilor celorlalți

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie275
membri ai familiei dețin și mai multă putere. Indivizii care doresc să ajungă la resurse
trebuie să accepte exercitarea puterii. Viața maritală și familială presupune atingerea anumitor obiective, relațiile persistând atâta timp cât raportul dintre costuri și bene‑ficii este considerat acceptabil sau favorabil de ambele părți. Resursele pot să includă atât venitul, nivelul educației sau statutul profesional, cât și atractivitatea fizică, iubirea, afecțiunea, compasiunea, puterea fizică, atenția etc. Modul de utilizare a unor resurse poate constitui un factor de risc în viața familială. Puterea fizică, de pildă, reprezintă posibilitatea de a abuza de o altă persoană (bărbatul de soția lui, părinții de copiii sau, invers, copiii de părinții în vârstă etc.). Utilizarea resurselor poate contribui la diminuare efectelor negative ale unei conduite de risc (de exemplu, umorul poate fi utilizat ca strategie de coping pozitivă care să diminueze efectul abuzului emoțional). Cu cât unul dintre soți este mai puternic, în termenii teoriei resurselor, cu atât el va orchestra mai mult puterea; aceasta înseamnă că el va lua deciziile majore și va delega deciziile mai puțin importante soțului mai puțin puternic. Cu cât unul dintre soți este mai puternic, cu atât celălat va fi mai slab și frustrarea lui poate crește.
Ideea de egalitate, tot mai mult reclamată și pusă în practică, nu poate anula dife‑
rențele interindividuale, competențele diferite sau complementaritatea rolurilor maritale. Cu toate acestea, familia actuală se caracterizează printr‑o tot mai mare flexibilitate a relațiilor de autoritate și putere. Comparativ cu rolul lor tradițional, bărbații se implică tot mai mult în realizarea acțiunilor gospodărești, după cum femeile se implică din ce în ce mai mult în domeniul economic. Aproape orice distribuție a autorității și puterii poate fi funcțională, atâta vreme cât este percepută de ambii parteneri ca satisfăcătoare.
Extrem de importantă este exercitarea puterii în gestionarea bugetului familiei.
Factorii de risc ai deciziilor financiare familiale generatoare de stres și insatisfacție incud: valorile diferite, apariția dezacordului prelungit, lipsa abilităților de negociere, conduita preponderent emoțională și irațională, încercările de manipulare a partene‑rului, cheltuielile personale nejustificat de mari care afectează confortul celorlalți, investițiile de mare risc care se pot solda cu falimetul economiei familiale (de exem‑plu, investiții riscante pe bursă, în fondurile mutuale neperformante sau în jocurile piramidale). Chiar dacă nu ne place să credem că fericirea noastră depinde de bani, lipsa lor – în raport cu nevoile noastre sau cu ceea ce ne dorim – este o sursă de neplăceri. Mărimea venitului soților pare să aibă un efect important asupra satisfac‑ției maritale datorită faptului că ea afectează puterea lor relativă. Blood și Wolfe (1960, p. 241) constataseră că oamenii sunt motivați să‑și mențină căsătoria atunci când dispun de foarte mulți bani, inclusiv atunci când au multe alte motive să‑i pună capăt, principalele surse ale disputelor maritale fiind: banii (24%), copiii (16%), modul de recreare (16%), conflictele de personalitate (14%), rudele (6%), rolurile de gen (4%), în condițiile în care 15% dintre respondenți au raportat lipsa certurilor. Mai recent, Scanzoni și Scanzoni (1998, p. 401) arătau că soții se ceartă din aceleași motive: banii (33%), copiii (19%), modalitățile de recreare (8%), rolurile de gen (3%), cu 17% dintre subiecți care au declarat absența conflictelor. Studiile confirmă faptul că cele mai fericite cupluri sunt acelea în care partenerii/soții sunt mulțumiți de veniturile lor și decid în mod egal felul în care vor fi cheltuiți banii.

276
Psihologia riscului
Deși familia ca unitate economică și factor al cumpărării se regăsește în numeroase
modele explicative, rareori ele examinează ceea ce se întâmpă în realiate în dinamica
sa internă. Unele probleme ale modelelor rezultă din faptul că deșideciziile financiare
ale membrilor familiei sunt adesea rezultatul deciziilor familiale, ele sunt tratate ca
decizii individuale.Alte limite apar datorită faptului că rareori preferințele individu‑ale coincid cu preferințele familiale (Engel și Blackwell, 1982). În fine, multe modele încearcă să explice procesele implicite prin intermendiul unei abordări orientate pe
factorii conștienți.
13.6. Violența familială
În majoritatea cazurilor de violență în familie victimele sunt femeile, copiii și vârst‑
nicii, deși nici violența asupra bărbaților nu este absentă. Adesea violența verbală
conduce la cea fizică, iar rezultatele referitoare la agresiunea verbală mutuală confirmă
faptul că secvențele interacționale de atac – contraatac escaladează emoțional și com‑
portamental mult mai mult comprativ cu alte secvențe de comunicare negative.
Agresiunea verbală escaladează în agresiune fizică adesea deoarece (Turliuc, Karner Huțuleac și Dănilă, 2009): a) cuplurile/diadele par să se „blocheze” într‑ o serie de
modele de răspuns reciproc, precum plângerea reciprocă, dispreț, defensivitate și
construirea de bariere; b) certurile tind să progreseze prin trei nivele de escaladare:celal problemei, cel personal și cel relațional, nivel următor fiind mai greu de adresat și
gestionat; c) există o mare probabilitate de represalii pentru a salva orgoliul sau a
preveni viitoare atacuri, mai ales când destinatarul consideră că atacul inițial a fost
intenționat și nelegitim; și d) starea de excitare fiziologică și afectivă negativă a unui
partener, generată în interacțiunile verbal agresive, se transmite și celuilalt partener. Partenerii violenți prin comparație cu cei nonviolenți mărturisesc mai frecvent că,
după o ceartă sau o discuție în contradictoriu, unul dintre parteneri simte că problema
nu s‑a rezolvat așa cum și ar fi dorit el, că punctul său de vedere nu a fost înțeles și că el/ea nu au avut ceva de spus în felul în care a fost final soluționată problema deși,
în tot acest timp, celălalt partener este relativ mulțumit. Este vorba așadar de o
rezolvare unilaterală. De asemenea, există o mare probabilitate ca unul dintre parte‑
neri sau ambii să se simtă distanți, retrași, descurajați sau fără speranță după o ceartă
sau discuție conflictuală (distanțare unilaterală sau chiar mutuală).
Factorii de risc ai victimizării femeii includ o serie de variabile individuale, fami‑
liale și sociale. La nivelul factorilor de risc individuali, cercetările subliniază factorii
genetici precum istoricul problemelor de sănătate mintală, incluzând aspecte precum anxietatea, căderile nervoase, depresia și sindromul posttraumatic. Depresia și sin‑dromul posttraumatic pot fi rezultate ale abuzului continuu la care este supusă femeia în relația sa cu partenerul actual sau pot fi rămășițe ale unei traume din copilăria
femeii. În combinație cu o stimă de sine scăzută, aceste aspecte psihologice pot
conduce la acceptarea violenței mai ales atunci când victimele se învinovățesc pentru

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie277
abuzul ce se petrece în familie. Factorii familiali trimit la istoricul de violență, delin‑
cvență, consum de substanțe din familia de origine, abuzul în copilărie, problemele de sănătate psihică ale părinților etc. În ceea ce privește factorii sociali, cercetările subliniază importanța legăturilor sociale, suportul social scăzut și absența relațiilor cu prietenii fiind factori de risc ai victimizării.
Consecințele violenței asupra victimelor includ deteriorarea sănătății fizice, depre‑
sia, frica, schimbările comportamentale, autoagresivitatea și conduita suicidară, apariția simtomelor stresului traumatic sau ale sindromului Stockholm etc. Femeile victime ale violenței domestice pot suferi de depresie, pot resimți o angoasă acută, permanentă și pot trăi frica continuă pentru securitatea lor personală, pentru sănăta‑tea lor și a celorlați semnificativi. Hegarty, Gunn, Chondros și Small (2004) indică faptul că 543 (44,3%) de femei abuzate de soțul lor, dintr‑un total de 1.227 intervie‑vate, declară că au trecut cel puțin odată în viața printr‑un episod depresiv ce a durat mai mult de două săptămâni. În ceea ce privește dispoziția curentă, 218 femei (17,9%) au obținut un nivel clinic al depresiei.Cercetările arată și faptul că violența domestică este un factor declanșator în până la un sfert din tentativele de suicid al femeilor. Femeile victime ale violenței domestice au un risc de suicid de până la opt ori mai ridicat decât al populației generale. Aproximativ 50% dintre femeile victime ale violenței domestice care au o tentativă de suicid vor mai avea și alte astfel de încer ‑
cări. Studiile arată că femeile măritate sunt mai ferite de acest risc față de femeile necăsătorite, dar femeile măritate însărcinate sunt mai expuse acestui risc, multe dintre ele relatând că violența a apărut în viața lor tocmai după ce au rămas însărci‑nate. Gorde, Helfrich și Finlyson (2004) indică tendința mai ridicată a femeilor din adăposturile de urgență de a înregistra scoruri semnificative clinic ale simptomelor traumatice, prin comparație cu femeile adăpostite în locuințe tranzitorii sau cele rămase în comunitate, iargradele ridicate de anxietate, griji de natură sexuală, expe‑riențele intruzive și discoierea reflectă experiențe traumatice recente și intense.
Studiile asupra părinților abuzivi au identificat faptul că majoritatea au o stimă de
sine scăzută, un imagine de sine precară, abilități cognitive mai reduse și așteptări nereealiste (Miller și Knudsen, 1999). Caracteristicile părinților abuzivi reprezintă factorul de risc cel mai important al maltratării copiilor, alături de: caracteristicile copilului, factorii familiali și interacțiunea familiei cu mediul social mai larg (Goldman, Wolcot și Kennedy, 2009). Caracteristicile parentale includ faptul că: părinții abu‑zatori au fost pedepsiți de părinții lor, deși nu toți copiii abuzați devin abuzatori la vârstă adultă; părinții cred în disciplinarea corporală a copiilor; părinții au așteptări nerealiste cu privire la copiii lor și sunt mai puțin toleranți cu comportamentul spe‑cific vârstei; părinții cu anumite trăsături de personalitate sunt mai predispuși la abuz (cei cu stimă de sine scăzută, cu capacitate scăzută de control al impulsurilor, anxi‑etate, depresie etc.); relația maritală poate să nu fie suficient valorizată, fapt care conduce la violența maritală; părinții nu par preocupați de seriozitatea rănilor produse copilului și sunt consumatori de alcool sau droguri.
Caracteristicile copiilor vizează: faptul că sunt rezultatul unui act sexual întm‑
plător sau al unei sracini neeplanificate, prematuritatea sau greutatea redusă la naștere (cu posibile defecte sau boli congenitale), anumite trăsături de personalite cum ar fi

278
Psihologia riscului
hiperactivitatea sau temperamentul dificil (dispozițiile afective negative și plânsul
frecvent). Copiii cu un temperament dificil sunt mai vulnerabili și la „sindromul
scuturării copilului” (Strong, DeV ault și Cohen, 201 1). Caracteristicile familiale
includ: monoparntalitatea, conflictele maritale, familiile cu nivele ridicate de stres,
tipul și calitatea relației părinte‑copil. De asemenea, importante sunt și următoarele
aspecte ale ecosistemului familial: sărăcia și șomajul memebrilor familiei, izolarea socială, nivelul scăzut al venitului, familiile care locuiec în zone nesigure sau care
locuiesc în condiții mizere, nesănătoase, aglomerate.
Datele sugerează că, spre deosebire de copiii care nu au fost abuzați, cei abuzați
au nivele mai scăzute ale stimei de sine, ambiției, competențelor sociale, abilităților cognitive și verbale, tind să aibă nivele mai ridicate ale depresiei și să răspundă mai
puternic cu agresivitatea la agresiune (Miller și Knudsen, 1999). Cercetările au sta‑
bilit asocieri ridicate între abuzul copilului și o varietate de rezultate negative precum:
violența asupra fraților/surorilor și covârstinicilor, implicarea în violența stradală, delincvența juvenilă, continuarea patternurilor de violență prin abuzarea părinților
vârstnici și, ulterior, a copiilor lor (Steinmetz, 1999).
Violența familială reprezintă o problemă socială serioasă, fecvența abuzului asupra
femeii și copilului în familie fiind în continuare extrem de ridicată. Deși din nume‑roasele perspective teoretice au putut fi identificați factorii de risc ai producerii
violenței în familie suntem departe de a putea prezice apariția unui incident specific.
Este nevoie de noi modele teoretice și și programe de intervenție pentru susținerea
victimelor datorită consecințelor extremd e negative ale violenței familiale. Programele de intervenție au rezultate limitate mai ales datorită lipsei de coordonare dintre repre‑
zentanții legali și serviciile sociale. Prevenția și intervențiile educative sunt principa‑
lul obiectiv al specialiștilor pentru diminuarea efectelor negative pe termen lung.
13.7. Separarea și divorțul
Persoanele care decid să se căsătorească, sunt conștiente de faptul că relația lor pre‑zintă și riscul de evolua la un moment dat spre disoluție. Declinul angajamentului
față de căsătorie și ușurința cu care poate fi obținut divorțul au determinat o schim‑
bare a atitudinii față de căsătorie. Partenerii care se angajează acum într‑o căsătorie
sunt pe deplin conștienți că, dacă lucrurile nu vor merge bine, eliberarea este oricând
posibilă. Iar când lucrurile încep efectiv să nu mai meargă, eliberarea poate fi o opțiune mai ușoară decât perseverența. Toleranța față de divorț și față de persoanele
divorțate a crescut mult, iar tendința de stigmatizare a persoanelor care au recurs la
divorț a scăzut corespunzător. Cu alte cuvinte, divorțul a devenit o practică normală și populară, la care recurg foarte mulți indivizi. Rata divorțului a crescut în ultimii
ani, în 2012 înregistrându‑se 107.800 căsătorii și 31.324 divorțuri, ceea ce înseamnă
cu o rată a divorțialității de 1,51 divorțuri la 1.000 locuitori, care ne plasează în
rândul țărilor europene cu ratele cele mai scăzute ale divorțialității (INS, 2013).În

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie279
literatura de specialitate sunt propuse o serie de modele care descriu disoluția unei
relații, unul dintre cele mai relevante fiind propus de Duck (1982). Modelul etapele
disoluției unei relații (Duck, 1982) sugerează că fiecare fază se caracterizează prin
anumite tipare de comunicare și interacțiune dintre parteneri. Este important de
menționat că fazele pot fi diferite de la un cuplu la altul, iar anumite etape se pot
petrece simultan: a) faza intrapsihică începe atunci când individul trece peste un prag al ,,unei insatisfacții insuportabile” și începe să pună în balanță comportamentele
partenerului, calitatea relației, costurile disoluției acestei relații, posibile alternative.
Decizia de a continua sau de a renunța la această relație este rezultatul acestei analize interne realizată de fiecare dintre cei doi parteneri (Regan, 201 1); b) pe parcursul
fazei diadice, partenerii își exprimă anumite sentimente, oferă explicații, discută
privind diferențele, luând o decizie cu privire la continuarea sau disoluția relației. Dacă
decizia se îndreaptă spre disoluția relației, cuplu trece la următoarea etapă; c) faza
socială, partenerii își asumă despărțirea în plan social; astfel, se vor confrunta cu urmările sociale (dezaprobare, judecată) ale acestei decizii; d) etapa pregătirii, fiecare
dintre cei doi parteneri încearcă să creeze o retrospectivă asupra relației, urmărind
progresele dar și regresele, construindu‑și propria poveste ce implică ordonarea amin‑tirilor; e) revenirea, se centrează pe adaptarea și ajustarea la disoluția relației, în care
partenerii conștientizează pierderea, se dezvoltă și se pregătesc pentru relații viitoare.
Modelul descrie o serie de emoții negative (frustrare, supărare), pierderea interesului,
urmate de interpretări personale ale situației și analizarea unor alternative posibile.
Figura 13 .2 . Etapele disoluției unei relații (Duck, 1982; Rolie, Duck, 2006)
Așadar, disoluția relației nu este ceva ce se produce brusc, ci un proces complex,
ele fiind importante în încercarea conslierilor sau terapeuților maritali de a identifica
stadiile începând din care relația începe să fie disfuncțională.

280
Psihologia riscului
Factorii care prezic instabilitatea maritală și divorțul includ: factorii demografici,
unele variabile individuale și relaționale. Factorii demografici de risc sunt: aparte‑
nența la mediul urban, coabitarea premaritală, nașterea unui copil înainte de căsăto‑rie, vârsta prea scăzută în momentul căsătoriei, educația și veniturile scăzute, faptul a fi fost căsătorit anterior o perioadă scurtă de timp, faptul de a fi recăsătorit, faptul de a avea părinții divorțați, faptul de fi ateu (Price, Price și Mc Kenry, 2010). Varibilele de risc individuale asociate instabilității maritale includ: neuroticismul (tendința generală de a trăi emoții negative precum tristețea, furia, vina, teama, și rușinea), psihopatologia, faptul de a se gândi la divorț, un nivel ridicat de automonitorizare, abiltățile de comunicare scăzute, abilitatea și motivația de a controla felul în care se prezintă celorlalți (Price et al., 2010). În fine, variabilele relaționale asociate riscului
de divorț sunt: insatisfacția maritală, nivele scăzute de implicare în relație, încălcarea regulilor relaționale, violența maritală, interacțiunile preponderent negative (Rodrigues, Hall și Fincham, 2006). Unii dintre aceștia se regăsesc în lista celor mai importanți zece factori de risc ai divorțului identificați de Clarke‑Stewart și Brentano (2006): vârsta tânără (căsătoria înainte de de 25 de ani), venitul scăzut, rasa/etnia sau căsă‑toria cu cineva de altă rasă sau etnie, faptul de a fi fost violată/violat anterior, lipsa afilierii religioase, faptul de avea copii înainte de căsătorie sau copii nedoriți, faptul de a avea părinții divorțați, nivelul de instrucție scăzut (cei cu studii medii divorțează mai des), statutul profesional (șomerii divoțează mai des), abilitățile de comunicare reduse (plânerile repeetate, blocajele în comunicare, escaladarea confliectelor).
Motivele mai frecvent invocate de cei care divorțează includ: retragerea emoțio‑
nală a partenerului, violerea unor norme, diferențele individuale (de comunicare, diferențele de gen și culturale), schimbările în stilul de viață, emoțiile negative și slaba comunicare. Regulile a căror încălcare deranjează mai mult privesc excluzivi‑tatea și fidelitatea, păstrarea secretului confidențelor, interdicția criticilor publice etc. (Argyle și Henderson, 1984). Femeile tind să sublinieze mai frecvent nefericirea și incompatibilitatea, în timp ce bărbații sunt deranjați de lipsa fidelității sexuale a parteneri lor (Brehm și Kassin, 1996). Gottman și Levenson (1988) au dezvoltat un model de predicție a evoluției tinerilor căsătoriți pe baza analizei microexpresiilor emoționale în condiții de laborator (autorul pretinzând o acuratețe a modelului de 80‑90%); el sugera că cele mai distuctive emoții negative sunt: trăirile defensive, retragerea din relație, criticismul și disprețul (acesta din urmă fiind cel mai important predictor negativ al sucesului marital). Mai recent, Lee, Roggeși Reis (2010) a rea‑lizat un experiment în care a solicitat unui număr de 222 de voluntari implicați într‑o relație romantică să asocieze prenumele partenerului/partenerei lor cu cuvinte pozitive și negative. Subiecții au răspuns în laborator pe calculator și s‑a măsurat timpul de latență al fiecărui răspuns. Concluzia autorului a fost aceea că voluntarii care asociau mai ușor partenerul cu cuvintele negative și mai dificil cu cele pozitive au șanse mai mari de a separa în anul următor.
Dacă factorii de risc ai tendinței spre divorț sunt ușor de identificat, cauzele
divorțului sunt mai greu de analizat deoarece există o mare diferență între ceea ce persoanele raportează ca fiind cauzele divorțului și ceea ce a cauzat efectiv ruptura (Powell și Fine, 2009). Persoanele care au trecut printr‑un divorț își construiesc o

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie281
poveste personală publică cu privire la ce s‑a întâmplat, în care se prezintă într‑o
manieră pozitivă, cu o minimă contribuție la finalul negativ. Ori, astfel de narațiuni nu sunt nici complete și nici acurate. Printre cauzele indetificate se mențiozează (Price et al., 2010): a) așteptările prea ridicate cu privire la căsătorie care se transformă ușor în reproșuri și deziluzii, pentru că realitatea nu se potrivește așteptărilor; b) infidelitatea reală sau doar presupusă a partenerului, în condițiile în care întâlnirea unui potențial partener mai compatibil crește mult în mediile de muncă mixte; c) tinerii căsătoriți sunt tot mai preocupați de a‑și satisface propriile nevoi și dorințe decât de extinderea familiei, creșterea copiilor și întreținerea unei vieți familiale armonioase, fapt care conduce, în foarte multe cazuri, la dizolvarea cuplului; d) preocuparea excesivă cu privire la locul de muncă, plasarea familiei pe loc secund și dificultățile ridicate de și profesionale; e) democratizarea și liberalizarea vieții soci‑ale a determinat o mai mare permisivitate și în ceea ce privește divorțul, care facili‑tează ruperea oficială a legăturilor conjugale.
Cercetătorii au raportat concluzii extrem de diferite cu privire la efectele divor ‑
țului asupra membrilor familiei. Unii au argumentat că adulții și copii trăiesc un stres sever, au probleme de adaptare pe termen lung, dintre care unele devin tot mai puternice odată cu trecerea timpului, probabil pentru că lotul lor a inclus mai mulți subiecții cu simptome de stres traumatic;alții care au utilizat eșantioane reprezenta‑tive au identificat efecte medii și pe termen scurt la (Braver, Shapiro și Goodman, 2006). Emery (1999) concluziona că: divorțul este o experiență puternic stresantă pentru copii; divorțul conduce la nivele clinice semnificative ale problemelor de adaptare și mentale la copii; majoritatea copiilor sunt rezilienți și fac față cu bine la divorț în decursu timpului; copiii ai căror părinți au divorțat raportează nivele mai ridicate de suferință, amintiri neplăcute și stres continuu; patternurile interacționale familiale consecutive divorțului influențează adapaterea postdivorț. Amato (2000)indică faptul că, ulterior divorțului, familia monoparentală sporește riscul copiilor de a dezvolta probleme comportamentale la școală de la 10% în familia nucleară intactă inițială la 20%, deși majoritatea copiilor din familia postdivorț nu dezvoltă astfel de simptome. Hetherington și Kelly (2002) susțin că majoritatea copiilor și adolescen‑ților au dificultăți de adaptare (nu la nivele clinice) în perioada de 1‑2 ani de la pronunțarea divorțului – în care de regulă conflictele maritale și familiale se intensi‑fică – dupăcare problemele de adaptare se estompează și dispar. La ambele sexe, copingul mai adaptativ și funcționarea emoțională mai ridicată anterior divorțului se asociază cu un coping mai eficient, cu mai puțină furie și distres consecutiv divor ‑
țului; de asemenea, buna comunicare și deciziile comune cu privire la creșterea copiilor se asociază cu o implicare mai cooperantă a părinților în educația copiilor ulterior divorțului (Price et al., 2010). Modalitățile care asigură depășirea acestor
probleme includ: centrarea pe identificarea stadiilor în care problemelor apar, pe analiza strategiilor comunicării distructive, pe învățarea stategiilor comunicării con‑tructive, pe dezvolarea abilităților de negociere și de luare a deciziilor în cuplu, pe dezvoltarea unui stil parental unitar.

282
Psihologia riscului
13.8. Concluzii
Democratizarea societății și a familiei au produs schimbări la nivelul comportamentului
femeilor și bărbaților în ambele contexte: sociale și familiale. Aceste schimbări au fost decisive în trecerea de la modelul familial tradițional, ierarhic organizat, cu sarcinini bine definite pentru fiecare dintre membrii lor, la un nou model, mai puțin ierarhic, cu un număr de membrii mai redus, cu noi patternuri familiale (nu doar familia nucleară intactă, ci și cuplul fără descendenți, familia monoparentală, familiile multinucleare, cuplurile care coabitează etc.). Schimbările în percepția rolului femeii și bărbatului în viața cuplu‑lui și a familiei a condus la modificarea gradului de influență exercitat de fiecare soț în cadrul proceselor familiale, în tacticile de negociere și rezolvare a conflictelor.
Apariția problemelor familiale și a conduitelor de risc care perturbă climatul
marital și parental este favorizată de crizele sociale și economice, de sărăcie, de accentuarea atitudinilor culturale favorabile individualismului și autoîmplinirii, creș‑terii toleranței față de stilurile de viață alternative, de facilitarea procesului divorțului etc. De asemenea, ele sunt întreținute și de o serie de factori de risc familiali precum: inegalitatea rolurilor și a puterii, disfuncțiile familiale, nivelul ridicat al conflictua‑lității, insatisfacția maritală, comunicarea săracă, suportul emoțional scăzut, violența în familie, problemele psihice ale părinților, conduitele delincvente etc. Dintre fac‑torii individuali care susțin apariția conduitelor de risc și a problemelor familiale amintim: vârsta scăzută a căsătoriei, faptul de a avea un copil înafara căsătoriei, absența copiilor, coabitarea premaritală, trasmisie intergenrațională a patternurilor disfuncționale familiale, nivelul scăzut al religiozității etc.
Limitelestudii actuale vizează: a) Lipsa modelelor adecvate, suficient de complexe
care să surprindă specificul situațiilor și conduitelor de risc maritale/familiale. Adesea sunt utilizate modelele teoretice generale cu privire la căsnicie și relații interperso‑naleîn cadrul cărora se utilizează punctul de vedere al unui membru de referință al familiei (a cărui viziune nu corespunde întregii perspective maritale sau familiale); b) în unele studii se evită analiza proceselor cognitive și afective asociate conduitelor de risc; c) o serie de autori reclamă absența instrumentelor adecvate necesare măsu‑rării unor conduite de risc; d) multe studii asupra riscurilor maritale au eșuat în măsurarea datelor diadice, autorii recurgând la analiza proceselor la nivel individual, separat la soți și soții: și e) existența unui număr mic de studiile care să utilizeze modelele de analiză diadică, ce pornesc de la presupunerea interdependenței datelor, în condițiie influenței puternice, și constante și reciproce, exercitate într‑o varietate de situații între membrii unei familii.
Bibliografie
Ahituv, A., & Lerman, R.I. (2007). How do marital status, work effort, and wage rates
interact? Demography, 44(3), 623‑647.

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie283
Ajzen, I. (1991). The Theory of Planned Behavior. Organizational Behavior and Human
Decision Processes , 50, 179‑21 1.
Amato, P .R. (2000). Diversity within single‑parent families. In D.H. Demo, K.R. Allen &
M .A . Fine, The Handbook of Family Diversity (pp. 149‑172). New Y ork: Oxford University
Press.
Argyle, M., & Henderson, M. (1984). The rule of friendship. Journal of Social and Personal
Relationhips, 1, 21 1‑237.
Beach, S.R., & Tesser, A. (1993). Decision‑making power and marital satisfaction: A sel‑
fevaluation maintenance perspective . Journal of Social and Clinical Psychology , 22,
471‑494.
Billari, F ., Philipov, D., & Testa, M.R. (2009). Attitudes, norms and perceived behavioural
control: Explaining fertility intentions in Bulgaria. European Journal of Population, 25(4),
439‑465.
Blood, R., & Wolfe, D. (1960). Husbands and wives: The dynamics of married living. New
Y ork: Macmillan.
Bokek‑Cohen, Y ., Peres Y ., & Kanazawa, S. (2008). Rational choice and evolutionary psycho‑
logy as explanations for mate selectivity. Journal of Social, Evolutionary, and Cultural
Psychology, 2(2), 42‑55.
Bowen, M. (1978). Family Therapy in Clinical Practice, New Y ork: Aronson.
Braver, S.L., Shapiro, J., & Goodman, M.R. (2006).Consequences of divorce for paarents.
In M.A. Fine & J.H. Harvey (Eds.)., Handbook of divorce and relationship dissolution
(pp. 313‑337). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.
Bray, J.H., & Easling, I. (2005). Remarriage and stepfamilies. In W .M. Pinsof & J.L. Lebow.
Family psychology. The art of the science (pp. 267‑294). Oxford: Oxford University Press.
Brehm, S.S., & Kassin, S.M. (1996). Social Psychology. Boston: Houghton Mifflin.
Carter, B., & McGoldrick, M. (1988). The changing family life cicle. A framework for family
therapy. New Y ork: Gardner Press.
Clarke‑Stewart, A., & Brentano, C. (2006). Divorce. Causes and consequences . New Haven,
Londra: Y ale University Press.
Copen, C.E., Daniels, K., Mosher, W .D. (2013). First Premarital Cohabitation in the United
States: 2006‑2010. National Survey of Family Growth. National Health Statistics Report,
No. 64. April, 1‑15. http://www.cdc.gov/nchs/data/nhsr/nhsr064.pdf
Corneau, G . (2000) . Există iubiri fericite? Psihologia relației de cuplu. București: Humanitas.Costescu, D.J., & Lamont, J.A. (2013). Understanding the pregnancy decision‑making process
among couples seeking induced abortion . Journal of Obstetrics and Gynaecology Canada, 35(10), 899‑904. http://europepmc.org/abstract/MED/24165057.
Coyle, C.T., Coleman, P .K., & Rue, V .M. (2010). Inadequate preabortion counseling and
decision conflict as predictors of subsequent relationship difficulties and psychological stress in men and women. Traumatology, 16(1), 16‑30.
DeFrain, J., & Olson, D.H. (1999). Contemporary family patterns and relationships. In M.B.
Sussman, S.K. Steinmetz & G.W . Peterson (Eds.), Handbook of marriage and family, ed .
a II‑a (pp. 309‑326). New Y ork & London: Plenum Press.
Dommermuth, L., Klobas J., & Lappegĺrd, T. (201 1). Now or later? The Theory of Planned
Behavior and timing of fertility intentions. Advances in Life Course Research, 16, 42‑53.
Duck, S. (1982). A topography of relationship disengagement and dissolution. In S. Duck
(Ed .), Personal relationships , vol. 4: Dissolving personal relationships (pp. 1‑30). Londra:
Academic Press.
Emery, R.E. (1999). Marriage, divorce and children’s adjusment, ed. a II‑a. Thousand Oaks,
CA: Sage.

284
Psihologia riscului
Engel, J.F ., & Blackwell, R.D. (1982). Consumer behavior , ed. a IV‑a, CBS: College
Publishing.
Frisco, M.L., & Williams, K. (2003). Perceived housework, equity, marital happiness, and
divorce in dual‑earner households. Journal of Family Issues, 24, 51‑73.
Gorde, M.W ., Helfrich, C.A., & Finlayson, M.L. (2004). Trauma symptoms and life skill
needs of domestic violence victims . Journal of Interpersonal Violence , 19, 691‑708.
doi:10.1 177/0886260504263871.
Gorman, E.H. (2000), Marriage and money. The effect of marital status on attitudes toward
pay and finances. Work and Occupations, 27(1), 64‑88. doi: 10.1 177/0730888400027001004.
Gottman, J.M., Levenson, R.W . (1988). The social psychophysiology of marriage. In P . Noller
& M.A. Fitzpatrick (Eds.), Perspectives on marital interaction (pp. 182‑200). Clevedon:
Multilingual Matters .
Grosbard‑Shchtmann, A. (1985). Marriage squeezes, cohabitation, and the feminist revolution.
In K. Davis & A. Grosbard‑Shchtmann (Ed.), Contemporary marriage: Comparative
perspectives on a changing institution. New Y ork: Russell Sage Publications.
Hegarty, K., Gunn, J., Chondros, P ., & Small, R. (2004). Association between depression
and abuse by partners of women attending general practice: Descriptive, cross sectional
survey. British Medical Journal, 328, 621‑624.
Hetherington, E.M., & Kelly, J. (2002). For better and for worse. New Y ork: Norton.
Hass, A., & Hass, K. (1990).Understanding sexuality. St. Louis, Toronto, Boston: Mirror/
Mosby – College Publishing.
Jones, R.K., Finer, L.B., & Singh, S. (2010). Characteristics of U.S. Abortion Patients. 2008 .
New Y ork: Guttmacher Institute.
Jones, R.K., Moore, A.M., & Frohwirth, L.F . (2010). Perceptions of male knowledge and
support among U.S. women obtaining abortions. Women’s Health Issues, 21‑22, 1 17‑123.
Kulik, L. (2001). The impact of men’s and women’s retirement on marital relations: A com‑
parative analysis. Journal of Women and Aging, 31, 21‑37.
Lewin, K. (1943). Defining the „field at a given time” . Psychological Review , 50(3), 292‑310.
http://dx.doi.org/10.1037/h0062738 .
Merikangas, K.R., Prusoff, B.A., & Weissman, M.M. (1988). Parental concordance for
affective disorders: Psychopathology in offsprings. Journal of Affective Disorders, 15,
279‑290.
Miller, W .B. (1994). Childbearing motivations, desires, and intentions: A theoretical fra‑
mework. Genetic, Social, and General Psychology Monographs, 120(2), 223‑258.
Miller, W .B., Severy, L.J., & Pasta, D.J. (2004). A framework for modeling fertility motiva‑
tion in couples . Population Studies , 58(2), 193‑205.
Miller, J.L., & Knudsen, D.D. (1999). Family abuse and violence. In M.B. Sussman, S.K.
Steinmetz & G.W . Peterson (Eds.), Handbook of marriage and family (ed. a II‑a, pp.
705‑742). New Y ork & Londra: Plenum Press.
Nock, S .L . (1998) . Marriage in men’s lives . New Y ork: Oxford University Press.
Philipov, D. (201 1). Theories on fertility intentions: A demographer’s perspective. Vienna
Yearbook of Population Research, 9, 37‑45.
Powell, D., & Fine, M.A. (2009). Relatioship dissolution causes. In H.T. Reis & S. Sprecher
(Eds .), Encyclopedia of human relationships (vol. 1, pp. 436‑440). Thousand Oaks CA:
Sage .
Price, S.J., Price, C.A., & Mc Kenry, P .C. (2010). Families coping with change. A conceptual
owerview. In S.J. Price, C.A.Price & P .C. McKenry, Families and change. Coping with
stresfull events and transition (pp. 1‑24). Los Angeles: Sage.

Riscul și consecințele lui în viața de cuplu și de f amilie285
Quek, K.M., Knudson‑Martin, C. (2006). A push toward equality: Processes among dual
career newlywed couples in collectivist culture. Journal of Marriage and the Family, 68,
56‑69.
Regan, P . (201 1). Close relationships . New Y ork: Routledge.
Rodrigues, A.E., Hall, J.H., & Fincham, F .D. (2006). What predicts divorce and relationship
dissolution. In M.A. Fine & J.H. Harvey (Eds.)., Handbook of divorce and relationship
dissolution (pp. 85‑1 12). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.
Lee, S., Rogge, R.D., & Reis, H.T. (2010). Assessing the seeds of relationship decay: Using
implicit evaluations to detect the early stages of disillusionment. Psychological Science,
21, 857‑864. doi: 10.1 177/0956797610371342.
Rollie, S.S., & Duck, S. (2006). Divorce and dissolution of romantic relationships: Stage
models and their limitations. In M.A. Fine & J.H. Harvey (Eds.), Handbook of divorce
and dissolution (pp. 223‑240). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates Inc.
Scanzoni, L.D., & Scanzoni, J. (1988). Men, women, and change. A sociology of marriage
and family. New Y ork, McGraw‑Hill Book Company.
Shostak, A., & McLouth, G. (1984). Men and abortion: Lessons, losses and love. New
Y ork: Praeger.
Simons, R.L., Johnson, C., & Lorenz, F .O. (1996). Family structures differences in stress
and behavioral predispositions. In R.L. Simons (Ed.), Understanding differences between
divorce and intact families: Stress, interacton, and child outcome (pp. 45‑83). Thousand
Oaks CA: Sage.
Sprey, J. (1999). Family dynamics: An essay on power. In M.B. Sussman, S.K. Steinmetz &
G.W . Peterson (Eds.), Handbook of marriage and family (ed. a II‑a, pp. 667‑687). New
Y ork & Londra: Plenum Press.
Stein, P ., Willen, S., & Pavetic, M. (2014). Couple’s fertility decision‑making. Demographic
Research, 30, 1697‑1732. doi:10.4054/DemRes.2014.30.63.
Steinmetz, S.K. (1999). Adolesscence in contemporary families. In M.B. Sussman, S.K.
Steinmetz & G.W . Peterson (Eds.), Handbook of marriage and family (ed. a II‑a, pp.
371‑424). New Y ork & Londra: Plenum Press.
Strong, B., DeV ault, C., & Cohen, T.F .(201 1). The marriage and family experience. Intimate
relationships in a chaging society. Belmont: Wadsworth.
Tesser, A. (1988). Toward a self‑evaluation maintenance model of social behavior. In L.
Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology, vol. 21 (pp. 181‑227). San
Diego, CA: Academic Press.
Testa, M.R., Cavalli, L., & Rosina, A. (2012). The decision of whether to have a child: Does
couple disagreement matter? Working Papers , 2, 2‑26. http://oeaw.ac.at/vid/download/
WP2012_07.pdf .
Trivers, R.L. (1972). Parental investment and sexual selection. In B. Campbell (Ed.), Sexual
selection and the descent of man 1871‑1971 (pp. 136‑179). Chicago: Aldine.
Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului și a familiei. Iași: Performantica.
Turliuc, M.N., Karner Huțuleac, A., Dănilă, O. (2009). Violența în familie. Teorii, particu‑
larități și intervenții specifice. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” .
Wilcox, W .B. (2010). When marriage disappears: The retreat from marriage in middle
America. Charlottesville, V A: The National Marriage Project and Institute for American V alues. http://nationalmarriageproject.org/ .
*** INS (2013). Anuarul statistic. Populația. http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statis‑
tic/02/02%20Populatie_ro.pdf.

Capitolul 14
Riscuri pentru sănătate. Comunicare și schimbare
comportamentală
Daniela Muntele Hendreș
Prevenția și tratamentul bolilor implică procese aflate în mare măsură sub contro‑
lul beneficiarilor și nu doar al specialiștilor, de aceea a comunica despre acțiuni
voluntare, planificate, care sporesc sau reduc riscurile pentru starea de sănătate este
astăzi tot mai necesar pentru cadre medicale, psihologi, pacienți, aparținători ai celor aflați în suferință. Programele educative, elaborate pentru ca pacienții să dezvolte
abilități cât mai bune pentru a face față unor boli cronice, sporesc nivelul cunoștin‑
țelor despre boală, reduc anxietatea, facilitează sentimentul că existența are sens în ciuda bolii, reduc durerea și depresia, cresc încrederea că durerea și efectele adverse
pot fi influențate voluntar, sporesc aderența față de tratament și consolidează adapta‑
rea la boală, după cum sugerează comparațiile cu pacieți care nu au urmat astfel de
programe (Helgeson et al., 2001). De exemplu, în Marea Britanie sunt mai bine de
douăzeci de ani de când se dezvoltă și se rafinează programe de educație pentru
pacienți, mai ales pentru cei cu afecțiuni cronice, urmărindu‑se o cât mai bună capa‑
citate de autoîngrijire responsabilă și evitarea pe cât posibil a spitalizărilor inutile
(Snow et al ., 2015) .
Pe lângă prescripțiile asociate tratamentelor medicale, riscurile pentru sănătate
sunt cu siguranță invocate și în mesaje despre consecințele persistenței comportamen‑telor nesanatoase precum fumatul, sedentarismul, consumul de alcool, dar și despre
consecințele neadoptarii sau nemenținerii comportamentelor pozitive, precum dieta
sănătoasă, folosirea prezervativelor pentru evitarea contaminării cu HIV și evitarea sarcinilor nedorite, exercițiul fizic susținut și regulat, utilizarea centurilor de siguranță
în autovehicule, screeningul pentru cancer sau pentru excesul de colesterol în sânge.
Este oare într‑adevăr necesar ca mesajele care îndeamnă la un comportament impor ‑
tant pentru sănătate să producă teamă, să sperie? Răspunsul multor specialiști, cercetători sau practicieni este afirmativ (după Witte et al ., 2001) .
În subcapitolele care urmează, vom vedea că este necesar să acordăm atenție
elementelor care fac ca un mesaj să fie convingător și că nu ne putem lipsi de evidențe empirice care să fundamenteze demersurile comunicaționale despre riscuri pentru

288
Psihologia riscului
sănătate. V om cunoaște cele mai importante concepte‑cheie din psihologia sănătății
și vom vedea cum se regăsesc ele într‑un mesaj despre riscuri pentru sănătate eficient formulat. Ne vom opri mai atent la frica indusă pentru a preveni infestarea HIV și
în final vom aminti despre limitele și obstacolele care se pot interpune în comunicare.
14.1. Factorii care influențează eficiența mesajelor
despre riscuri pentru sănătate nu sunt întotdeauna
cei la care ne așteptăm
Într‑un articol de referință despre frica produsă de comunicarea persuasivă, Miller
(1963) arată că între frică și persuasiune este o relație mai curând curbilinie, un fel
de U întors: mesajul este mai puțin convingător atunci când frica este ori prea scă‑
zută ori prea înaltă. Numai nivelurile intermediare ale fricii conduc către persuasiune.
Opțiunea pentru a induce frica se bazează pe faptul că de cele mai multe ori
mesajele logice și raționale nu sunt tratate cu atenție, nu sunt reținute, nu produc
multă schimbare. Cei mai mulți consideră că trebuie stârnit interesul printr‑o abordare
emoțională în prima etapă și abia apoi sunt șanse mai mari ca receptorii comunicării să asculte și să acționeze. Întrucât oamenii iau atât de multe decizii bazându‑se mai ales pe emoțiile lor, în loc să se bazeze pe logică, este necesară analizarea cercetă‑rilor despre rezultate obținute prin acțiunea mesajelor emoționale, persuasive. Cele mai multe mesaje despre riscurile pentru sănătate urmăresc creșterea complianței prin frică. Sunt subliniate consecințele negative care ar urma daca nu se va adopta un curs
recomandat de acțiune. De exemplu, aceste mesaje vorbesc despre faptul că dacă nu
vei urma recomandarea primită, vei suferi, te vei îmbolnăvi, sau chiar vei muri.
Medicii utilizează frecvent mesaje persuasive bazate de teama resimțită față de de
riscurile pentru sănătate, așa cum se întâmplă atunci când prezintă pacienților riscul
de a avea un infarct miocardic sau de a face hipertensiune arterială dacă nu renunță la fumat, la alimentația prea grasă, prea dulce sau prea abundentă. Oamenii au o teamă naturală, necondiționată față de îmbolnăvire și moarte și își doresc să rămână
în viață, să rămână sănătoși. Cele mai multe mesaje care îndeamnă la modificarea
comportamentelor relevante pentru promovarea sănătății și prevenirea îmbolnăvirii sunt în mod implicit și vehicul pentru teamă. Ele întotdeauna aduc în atenție conse‑
cințe negative produse de neadoptarea măsurilor protective recomandate. Dacă sunt
utilizate corect, mesajele care fac apel la teamă pot fi eficiente și pot determina oamenii să adopte comportamentele benefice sănătății, dar dacă sunt utilizate inadec‑vat ele pot eșua. Adesea există obstacole derivate din caracteristici culturale sau de personalitate ale receptorilor mesajelor, însă cel mai frecvent eșecul mesajelor despre
riscuri pentru sănătate se produce pentru că autorii care inițiază comunicarea nu se
ghidează pornind de la teorie, nu se folosesc de o baza științifică despre comporta‑mentul uman confruntat cu riscurile pentru sănătate (Dearing et al ., 1996) .

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…289
Dacă un anumit comportament este considerat mai riscant sau mai puțin riscant,
aceasta depinde mult și de nivelul de incertitudine asociat cu scopul lui. Putem de
exemplu compara comunicarea despre acțiunile de realizat pentru a preveni instalarea bolii și acțiunile care au ca scop detectarea prezenței unei boli. Comportamentele cu scop preventiv, cum sunt folosirea protecției solare, alimentația cu hrană sănătoasă, exercițiul fizic, implică de obicei un risc foarte scăzut deoarece ele în general servesc la menținerea sănătății individului și presupun un grad redus de incertitudine. Acțiunile cu scop de depistare pot eventual informa oamenii despre boli pe care le‑ar putea avea și despre care nu știau până atunci. Din cauza incertitudinii cu privire la con‑secința acțiunii, este implicată percepția unui anumit risc. De exemplu, mamografia în scopul depistării cancerului de sân poate avea drept consecință și descoperirea unei tumori maligne. Aceste risc imediat poate umbri percepția importanței beneficiului mamografiei pe termen lung, de exemplu beneficiul a obține tratament în stadii inci‑piente .
Într‑un studiu efectuat cu mame adolescente s‑a verificat valoarea unui mesaj care
încerca să prevină sarcinile timpurii la adolescente (Witte, 1997). Autoarea cercetării a pornit de la presupoziția că amenințarea cu sarcina este de natură să sperie, mai precis că o sarcină în adolescență va fi cu siguranță văzută drept ceva amenințător. Cele mai multe mesaje prezentate în cercetare se focalizau asupra consecințelor negative ale contactului sexual timpuriu, în adolescență. Tipic a fost mesajul „V ei rămâne însărcinată dacă vei avea contact sexual neprotejat. Folosește prezervativ pentru a preveni sarcina” . Toate mesajele vehiculau presupoziția că sarcina era o mare amenințare și că faptul de a rămâne însărcinată era perceput drept unul negativ. Rezultatele au surprins autoarea; adesea sarcina era văzută de adolescente drept un beneficiu al contactului sexual. Fetele aveau o percepție romantică asupra sarcinii și maternității și multe fantezii legate de iubirea necondiționată pe care o vor primi de la viitorul bebeluș. Așadar contrar așteptărilor, pentru adolescentele respective sarcina nu era o amenințare. Au fost întrebate care sunt după părererea lor consecințele negative ale unei sarcini în adolescență. Cele mai frecvente răspunsuri s‑au concen‑trat în jurul pierderii prietenilor și îngrășării și s‑a aflat astfel că de fapt, pentru adolescente consecințele apropiate planului social sunt văzute drept devastatoare și sunt cele mai amenințătoare. Aceste rezultate sugerează că mesajele amenințătoare eficiente în problema sarcinilor la adolescente ar trebui să vorbească despre cât de mult s‑ar putea îngrășa și despre riscul de a pierde prieteni dacă ar rămâne însărcinată în timpul liceului. Aceste amenințări din plan social, relațional sunt cu siguranță mai înfricoșătoare și motivează mai eficient comportamentul recomandat decât reușesc să o facă amenințările despre aspecte strict fizice.
Într‑o lucrare prin care ghidează formularea de mesaje despre riscurile pentru
sănătate, Witte și colaboratorii săi (2001) compară mesajele implicite cu cele explicite, adică mesajele în care comportamentul prescris nu este formulat, ci rămâne să fie dedus, cu mesajele în care comportamentul recomandat este exprimat clar, în mod deschis și neocolitor. Un afiș celebru dedicat campaniei antidrog în Statele Uite ale Americii prezintă trei imagini însoțite de extrem de puține cuvinte: prima imagine este un ou de găină întreg, în coajă, iar textul este „acesta este creierul tău”; a doua

290
Psihologia riscului
imagine prezintă o tigaie cu ulei incins alături de care stă scris „aceasta este drogul”;
în a treia imagine este conținutul oului prăjindu‑se în tigaia incinsă și mesajul alătu‑rat spune „acesta este creierul tău sub influența drogurilor” . Afișul acesta prezintă mai curând implicit decât explicit amenițarea pe care intenționează să o facă proemi‑nentă în conștiința receptorilor. După Whitte și colaboratorii săi (2001), pentru cei nefamiliarizați cu vocabularul colocvial specific culturii americane, „a‑ți prăji creie‑rul” poate să nu aibă prea multă semnificație și atunci ar fi dificil de înțeles mesajul central al afișului.
Caracterul explicit al mesajelor despre riscuri este ilustrat de comunicări de tipul
„SIDA ucide”, „consumul de alcool la volan poate ucide”, „grăsimile saturate cresc nivelul de colesterol și provoacă atac de cord” . Aceste afirmații nu sunt neapărat subtile, ci ele vorbesc deschis despre consecințele negative ale nerespectării unei anumite conduite. În mod asemănător se observă și distincția implicit‑explicit cu privire la reacția recomandată, la comportamentul necesar pentru a evita amenințarea. Spre exemplu „folosiți vara creme de protecție solară”, „utilizați centurile de sigur ‑
nață în autovehicule” sau „evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi” sunt recomandări explicite pentru acțiuni menite să sprijine evitarea riscurilor pentru sănătate. În con‑trast cu acestea, mesajele implicite lasă recomandarea comportamentală să fie dedusă de cel care vede, citește sau aude mesajul, pornind de la premisa că oamenii știu ce au de făcut și că vor proceda adecvat.
Dovezile empirice arata nivelul net superior al calității persuasive a mesajelor
explicite în comparație cu cele implicite, deoarece oricât ar părea de neașteptat, adesea oamenii nu trag concluzia precisă legată de comportamentul dezirabil. Este de preferat ca autorii comunicării despre riscuri pentru sănătate să transmită cerințe formulate cât mai specific cu putință. Este de importanță capitală ca mesajul să descrie precis, în manieră ușor de înțeles și ușor de transpus în practică, ce anume este de făcut pentru a se evita experiența consecițelor negative.
Căutând în paginile internet exemple de mesaje în campanii, cititorul poate accesa
un exemplu de comunicare în care se recomandă explicit abandonarea fumatului, pe un afiș al Direcției de sănătate publică V aslui, postat de ziua națională fără tutun, 20 noiembrie 2014. Mesajul scris este „Alege să fii sănătos! Alege să nu fumezi!” . Mult mai emoționant și mai persuasiv este un film intitulat Smoking Kid al Fundației
thailandeze pentru promovarea sănătății, în care adulți fumători, abordați spontan pe stradă de copiii care cer un foc, sunt surprinși neplăcut de cerința căreia nu îi dau curs și prezintă cu convingere efectele negative ale fumatului, avertizând copiii cu privire la riscuri. Copiii actori revin la aceiași adulți peste un timp scurt și le oferă un pliant pe care era tipărit „Îți faci griji pentru mine dar de ce nu iți faci griji și pentru tine? Cea mai eficientă avertizare ca să te lași de fumat este cea care vine de la tine însuți. Sună la 1‑600 hotline pentru abandonul fumatului” . Filmul a fost pre‑miat la Cannes dar este și extrem de apreciat de public pentru forța persuasivă, fapt indicat de milioanele de accesări ale filmului.
Pentru a face mai facilă observarea caracteristicilor diverselor mesaje despre ris‑
curi pentru sănătate, putem utiliza o fisă de lucru propusă de Witte și colegii în ghidul publicat în 2001 (p. 153). Răspunsuri deschise se pot scrie la cele 6 întrebări,

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…291
pornind de la diverse materiale cu rol comunicațional în diverse campanii pentru
sănătate (pliante, afișe sau postere, articole). În caseta care urmează, prezentăm întrebările traduse și adaptate din fișa de lucru menționată.
1. Care este pericolul pentru sănătate despre care este vorba în acest mesaj?
………………………………………………………………………………… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .2. Pericolul este de natură socială, economică, spirituală, fizică sau altfel? Vă rugăm explicați.………………………………………………………………………………… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3. Amenințarea este explicită sau implicită? Vă rugăm să explicați.………………………………………………………………………………… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4 . Care este comportamentul recomandat?………………………………………………………………………………… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5. Recomandarea pentru un anumit comportament este implicită sau explictă? Vă rugăm explicați.………………………………………………………………………………… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6. Există vreun colocvialism în acest mesaj despre riscuri pentru sănătate care ar putea să nu fie înțeles de membrii altor culturi? Vă rugăm explicați.………………………………………………………………………………… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
14.2. În elaborarea mesajelor despre riscuri pentru sănătate
trebuie integrate o serie de concepte‑cheie
Teoriile despre învățare, dominante la mijlocul secolului XX, au influențat și primele
preocupări pentru construirea mesajelor despre sănătatea umană și despre reducerea riscurilor sale. Primii cercetători care s‑au ocupat de modelul fricii ca reacție învățată
(Hovland, Janis și Kelly, 1953; Janis, 1967) au crezut că oamenii au nevoie ca mai
întâi să afle despre anumite riscuri sau amenințări ale sănătății și apoi să fie învățați
să se teamă de ele cu ajutorul mesajelor persuasive. Dacă teama va fi eliminată ca urmare a efectuării comportamentului prescris, atunci acel comportament va fi resim‑țit drept recompensator și va fi asimilat și învățat ca reacție habituală la amenințarea respectivă pentru sănătate.
Modelul fricii ca reacție învățată a avut o popularitate scurtă deoarece la finalul
anilor 1960 au apărut studiile care au arătat că odată cu frica sporesc și caracterul
atitudinii de a fi favorabilă schimbării și totodată crește și probabilitatea schimbării
comportamentului (Leventhal și Trembly, 1968). Aceste studii au contrazis ipoteza lui Janis că o frică moderată este de preferat și că o frică mai intensă ar duce la res ‑
pingerea mesajului. Dimpotrivă, multe studii în acea etapă au arătat că nu este necesar să se producă reducerea emoției de frică pentru a se realiza schimbarea comportamen‑
tală (Rogers, 1983, Rogers și Deckner, 1975). Pot coexista niveluri ridicate de frică și
niveluri de asemenea înalte ale atitudinii și schimbării comportamentale.
Un mare progres în conceptualizarea felului în care funcționează apelul la frică
în mesajele despre riscuri pentru sănătate s‑a înregistrat datorită lui Leventhal (1970,

292
Psihologia riscului
1971) care arată că cercetările mai vechi se concentraseră doar asupra emoțiilor, prin
sublinierea producerii fricii și respectiv a reducerii fricii, când de fapt au loc procese cognitive importante . Au loc două procese cognitive distincte, paralele, ca reacție la
aceste mesaje, un proces de control al fricii și un altul de control al pericolului. Leventhal a arătat că atunci când oamenii se angajează în procesul de control al
pericolului, adică se gândesc la pericol și la modalități de a evita prodicerea perico‑lului respectiv, atunci ei sunt mai dispuși să urmeze recomandările comportamentale primite și astfel să se protejeze de pericol. Însă atunci când sunt angajați în procese de control al fricii, ocupându‑se de felului cum își pot reduce emoția de frică, ei vor
fi mai înclinați să se angajeze în procese de control al fricii și vor ignora pericolul. De exemplu controlul pericolului se desfășoară atunci când omul, deși înspăimântat
se preocupă de riscul de a experimenta amenințarea și planifică evitarea lui, pe când controlul fricii are loc prin strădania individului de a‑și diminua frecvența bătăilor inimii, nervozitatea, transpirația palmelor, dar fără a acorda atenție riscului cu care urmează efectiv să se confrunte. Motivația pentru controlul pericolului depinde de eficacitatea recomandărilor. Dacă mesajul conține și descrieri ale modalităților de evitare a consecințelor negative, atunci receptorii vor fi motivați să se conformeze. Dacă mesajul nu va face precizări cu privire la mijloacele de evitare a consecințelor nedorite, atunci receptorii vor fi motivați să controleze propria frică și se vor angaja numai în reglarea emoțională. Deși ulterior modelul acesta al proceselor paralele a
fost criticat pentru un deficit de precizie, întrucât nu este clar când anume un proces este dominat de celălalt, el oferă un mod util de a conceptualiza răspunsurile la mesajele despre riscuri pentru sănatate.
Concentrându‑se asupra procesului de control al pericolului din modelul lui
Leventhal, doar câțiva ani mai târziu, Rogers (1975) elaborează binecunoscuta teorie
a motivației pentru protecție ( protection motivation theory ) prima care a precizat și
componentele unui mesaj despre riscuri pentru sănătate. Cele mai multe mesaje care comunică oamenilor despre riscuri ale propriei sănătăți vorbesc despre cât de dăună‑tor, nociv, toxic este acel pericol atunci când el se produce, despre probabilitatea ca pericolul să aibă loc și despre capacitatea comportamentului sugerat de a facilita evitarea pericolului. Rogers a considerat că aceste componente ale mesajului țintesc spre mediatorii cognitivi corespunzători sau spre percepțiile corespunzătoare legate de fiecare componentă. El a arătata că atunci când cele trei componente ale mesaju‑lui despre riscurile pentru sănătate determină niveluri înalte ale mediatorilor cognitivi corespunzători, respectiv severitatea percepută, vulnerabilitatea percepută și încre‑
derea în eficacitatea reacției de apărare sugerată în mesaj, atunci motivația pentru protecție va fi stimulată și va conduce la modificări comportamentale protective.
Analizând figura 14.1, înțelegem că nivelul pericolului descris în mesaj determină
severitatea percepută a acestui pericol. Atunci când mesajul menționează un anumit risc pentru sănătate, receptorul are percepția propriei vulnerabilități sau a faptului că el însuși este susceptibil pentru a suferi din cauza acelui pericol. În final, descrierea unei reacții prescrise, a unei conduite de adoptat creează la receptorul mesajului o percepție a eficacității acelei reacții; el își va forma o idee despre cât de eficace poate fi comportamentul prescris pentru a evita amenințarea. Așadar, dacă un mesaj

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…293
ne face să ne simțim vulnerabili în fața unei amenințări semnificative și ne face să
considerăm că respectând recomandarea vom fi protejați de riscul pus în discuție, atunci vom fi motivați să facem schimbarea comportamentală necesară. De exemplu, dacă un mesaj arată că neoplasmul pulmonar este o afecțiune foarte gravă (severita‑tea) și că fumătorii au mare risc să facă din cauza fumatului tocmai această boală (vulnerabilitatea), iar renunțarea la fumat este necesară pentru prevenirea îmbolnă‑virii, atunci, conform teoriei motivației pentru protecție, fumătorii care primesc
mesajul vor deveni foarte motivați să renunțe la fumat. Motivația pentru protecție este în măsură să creeze, să susțină și să direcționeze acțiunea recomandată, iar intenția unei persoane de a adopta conduita recomandată ca fiind protectivă în fața riscului va depinde de nivelul motivației pentru protecție stimulat de procesele cognitive mediatoare, severitatea, vulnerabilitatea și încrederea în eficacitatea răspunsului.
Figura 14 .1 . Teoria motivației pentru protecție (Rogers, 1975)
Câțiva ani mai târziu, Rogers a revizuit teoria motivației pentru protecție, consi‑
derând maladaptativ procesul de evaluare a amenințării, pentru că el poate duce la
descreșterea motivației pentru protecție și drept adaptativ procesul de evaluare a
copingului, a reacției de protejare recomandată în mesaj. Cel de‑al doilea este adap‑
tativ deoarece sporește motivația pentru autoprotejare. În această variantă revizuită a
fost adăugată și o nouă variabilă, autoeficacitatea percepută, încrederea în propriile
capacități de a realiza acțiunea recomandată.
Adaugarea autoeficacității percepute la variabilele teoriei motivației pentru pro‑
tecție a fost considerată o îmbunătățire adusă mesajelor despre riscuri pentru sănătate (Beck și Frankel, 1981). În promovarea comportamentelor importante pentru sănătate,
autoeficacitatea percepută este chiar mai valoroasă decât eficacitatea percepută a
reacției, a comportamentului recomandat. Într‑adevăr, oricât s‑ar strădui medicii sau furnizorii de educație pentru sănătate să sperie și să vorbească despre consecințele
negative ale nerespectării prescripțiilor, dacă oamenii nu cred că ei pot realiza anumite
comportamente (autoeficacitatea percepută), atunci ei pur și simplu nu le fac.
Cele deja scrise nu epuizează lista variabilelor cu care se lucrează astăzi în cam‑
paniile pentru sănătate bazate pe teorie și cercetare, însă reprezintă o baza demnă de

294
Psihologia riscului
încredere de la care pot să pornească cei care învață despre elaborarea mesajelor privind
riscurile pentru sănătate. Cele patru concepte deja cunoscute aici vor fi definte succint
în tabelul de mai jos, adaptat după Witte și colaboratorii săi (2001, p. 20).
Tabelul 14.1. Definiții ale principalelor concepte ale mesajelor despre riscuri pentru
sănătate
Amenințarea este un
pericol care există în mediu indiferent dacă noi știm sau nu.
Amenințarea percepută se
referă la gândurile despre pericolul respectiv și este compusă din severitate și din vulnerabilitate .Severitate perceputăCredințe despre semnificația și magnitudinea pericolului (de exemplu, „Cancerul pulmonar provoacă moar ‑
tea”).
Vulnerabilitate/susceptibilitate perceputăCredințe despre propriul risc de a experimenta pericolul (de exemplu, „Există riscul să fac cancer pulmonar pentru că fumez”).
Eficacitatea este legată de eficacitate, fezabilitate și capacitate a comportamen‑tului recomandat să împiedice sau să evite o amenințare, un pericol.
Eficacitatea percepută se
referă la gândurile despre eficiența reacției, a comportamentului recomandat și la autoefi‑cacitate .Eficacitatea răspunsuluiCredințele despre capacita‑tea reacției recomandate de a preveni riscul discutat în mesaj (de exemplu,
„Renunțând la fumat previn
cancerul pulmonar”).
Autoeficacitate Credință despre propria capacitate de a realiza reacția recomandată pentru prevenirea riscului (de exemplu, „Sunt capabil să renunț la fumat pentru a preveni cancerul pulmo‑nar”).
Indiferent de nivelul fricii provocate, un mesaj va convinge cu atât mai mult cu
cât cele patru componente de mai sus (severitate percepută, vulnerabilitate sau sus ‑
ceptibilitate percepută, eficacitatea răspunsului și autoeficacitate) sunt mai bine
reprezentate în conținutul mesajului.
În antrenarea pentru a identifica calitățile comunicării despre riscuri pentru sănă‑
tate, cititorul poate alege texte deja mediatizate în campanii pentru sănătate sau
materiale publicitare care recomandă diverse comportamente cu impact asupra sănă‑
tății (pliante care descriu beneficiile exercițiului fizic susținut și regulat într‑o sală
dotată pentru gimnastică, pliante sau pagini de pe internet care prezintă un anumit supliment alimentar și efectele lui asupra sănătății etc.). Se poate discuta pornind de la astfel de exemple concrete, cât de persuasive au șanse să fie, în funcție de structura
mesajelor. Pentru o analiză ghidată, se poate utiliza o serie de întrebări propuse de
Witte și colaboratorii săi (2001) în ghidul lor. V edem în caseta care urmează că pri‑
mele cinci întrebări sunt legate de amenințare iar ultimele cinci de eficacitate.

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…295
1 . Care este amenințarea despre care se vorbește în acest mesaj?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
2. Cât de probabil este ca pericolul să se producă într‑adevăr? (vulnerabilitate/susceptibi‑
litate la amenințare).
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3. Mesajul acesta vă face să vă simțiți mai vulnerabil? (vulnerabilitate/susceptibilitate
percepută). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4. Cât de mare este pericolul despre care vorbește mesajul? (severitatea pericolului).
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
5. mesajul acesta vă face să simțiți că acest pericol este mare? (severitatea percepută a
pericolului) .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
6. Care este comportamentul recomandat în această comunicare despre riscuri pentru
sănătate? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
7. Cât de eficient este comportamentul recomandat în acest mesaj, pentru evitarea amenin‑
țării. Vă rugăm explicați. (eficacitatea răspunsului).
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
8. Acest mesaj vă face să simțiți că acțiunea recomandată este eficientă în evitarea riscului
avut în vedere? (eficacitatea percepută a răspunsului).
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
9. Cât de ușor sau de greu este pentru dumneavoastră să acționați așa cum recomandă
acest mesaj? Sunt menționate în mesaj soluții pentru depășirea eventualelor obstacole?
Vă rugăm explicați. (autoeficacitate). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
10. Acest mesaj vă face să simțiți că sunteți capabil să aplicați recomandarea transmisă?
Eplicați și dacă răspunsul est e da și dacă este nu. (autoeficacitatea percepută).
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pentru exemplificare, putem alege un articol al B1.ro (postat la data de 17 noiembrie
2013), intitulat „Cardiologii americani recomandă administrarea preventivă a medica‑mentelor anticolesterol” . Citind textul micului articol, un tânăr student solicitat a răspuns la întrebările din fișa de lucru propusă de Witte și colegii săi, după cum urmează:
1. Amenințarea este descrisă prin elemente precum creșterea colesterolului, ateroscle‑
roza, handicapurile și moartea.
2. Unul din trei adulți fără patologie cardiovasculară pot fi susceptibili de a avea valori mari ale colesterolului .

296
Psihologia riscului
3. Nu mă simt vulnerabil, pentru că despre vârstă nu a fost făcută vreo mențiune.
Cred că sunt prea tânăr pentru a avea probleme cu colesterolul.
4. Riscul poate fi foarte mare, având în vedere gravitatea urmărilor unui infarct sau atac cerebral .
5. Da, eu consider că efectele valorilor mari la colesterol sunt foarte grave pentru
sănătate.
6 . Recomandarea este pentru a se administra preventiv medicamente anticolesterol pentru adulții sănătoși, dar cu risc ridicat de boli cardiovasculare
7. Da, consumul de medicamente anticolesterol este eficient în reducerea colestero‑
lului după opinia citată, cea profesorului american David Goff: „Cea mai mare
parte a atacurilor de cord a celor cerebrale ar putea fi evitate dacă oamenii ar
conștientiza riscul și ar urma sfaturile pe care noi le considerăm eficiente pentru reducerea acestuia” .
8. Da, considerăm că medicamentele recomandate sunt eficiente în prevenirea creș‑terii nivelului de colesterol .
9. Cred că este lesne de administrat această medicație.
10. Eu nu mă simt în stare să iau aceste medicamente. O barieră este faptul că nu
cred că la vârsta mea este necesară această prevenție, iar textul articolului nu face
precizări legate de vârsta la care trebuie începută administrarea.
Pentru a face câteva comparații, cei care doresc să continue analiza calităților și
limitelor mesajului acestui articol pot să se adreseze altor oameni, cu vârste și con‑
diții medicale diferite. Cu siguranță în cazul studentului chestionat nu era de așteptat
să obținem răspunsuri foarte favorabile formulării intenției comportamentale de a lua
medicație împotriva colesterolului și acest lucru se observă în răspunsurile care vizează vulnerabilitatea percepută și autoeficacitatea percepută.
14.3. Cât de amenințătoare pot fi mesajele din campaniile
de prevenție? Cazul comunicării despre riscul
infestării HIV
Din cauza gravității sindromului imunodeficienței dobândite (SIDA) și a consecințe‑
lor sale letale, în mesajele pentru îndemnarea la prudență s‑a utilizat adesea amenin‑
țarea. Evocarea riscului de contaminare cu virusul HIV și a riscului letal a urmărit
să sperie oamenii și să‑i determine să adopte comportamente preventive. Sunt astfel sporite sentimentele de vulnerabilitate, preocupările pentru protecție și disponibilita‑
tea indivizilor pentru a se feri de riscuri. Numeroși designeri ai campaniilor mass‑media
consideră că prin efectul de șoc al mesajelor care induc frica vor fi sporite șansele pentru a iniția comportamente preventive.
În două cercetări care au examinat reacțiile studenților la două tipuri de mesaje,
un mesaj era bazat pe amenințare și evoca urmările mortale ale îmbolnăvirii SIDA

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…297
alături de recomandarea de a utiliza prezervativ, alt mesaj transmitea calm că este
necesară și importantă utilizarea prezervativului pentru a preveni infecția HIV . Comparând efectele celor două tipuri de mesaje, autorii au identificat o creștere a stării de încor ‑
dare și o mai mare mobilizare a energiei la grupul unde s‑a transmis mesajul ame‑nințător. Participanții care au primit acest mesaj s‑au arătat mai interesați și mai curioși decât au fost ceilalți, însă în același timp au spus că mesajul este neadecvat și iritant într‑o măsură mult mai mare decât au spus‑o cei din condiția fără amenițare (Johnson și LaTour, 1991; LaTour și Pitts, 1989).
În unele cazuri, mesajele bazate pe amenințare au efectul invers celui așteptat. O
cohortă de homosexuali australieni au fost expuși mesajului de tip amenințător iar efectul a fost mai curând de reducere a comportamentului sexual preventiv. Grupul celor pentru care mesajul a fost neamenințător și favorabil sexualității a înregistrat o creștere a utilizării prezervativului. Anterior intervenției, aproximativ 75% dintre participanții ambelor grupuri au raportat utilizarea prezervativelor. La măsurarea ulterioară intervenției, doar 47% dintre cei din condiția mesajului amenințător au raportat utilizarea prezervativului, ceea ce indică un efect negativ al comunicării. Dimpotrivă, în grupul la care informarea s‑a realizat fără inducerea stării de teamă, proporția celor care ulterior au raportat folosirea prezervativului a crescut la 83%. Acest studiu (Rosser, 1992) indică faptul că în comunicarea despre riscuri pentru sănătate și evitarea lor, a produce frică tocmai în rândul celor cu risc crescut este mai curând ineficient. Dacă mesajul sugerează că nimeni nu poate scăpa de SIDA și că moartea este inevitabilă pentru cei infestați HIV , atunci se poate ca efectul să fie mai curând de negare și de neajutorare.
Deși cei mai mulți oameni se tem de SIDA, ei nu se consideră vulnerabili și nu
gândesc despre ei înșiși că ar avea un risc semnificativ de a se contamina. În cele mai multe cazuri oamenii minimizează riscul propriu în comparație cu riscul altora, consideră de exemplu că ei înșiși au un risc de infectare HIV , mai mic decât au alții. Mesajele care se bazează pe amenințare, ca să fie eficiente trebuie să determine un anumit nivel al vulnerabilității sau susceptibilității personale. Rolul campaniilor anti‑
SIDA este acela de a spori nivelul vulnerabilității persoanele percepute și nu neapă ‑
rat de a provoca frică (Snyder și Rouse, 1992).
Morris și Swann (1996) arată că a spori intensitatea cu care individul își percepe
propria vulnerabilitate în fața riscului de contaminare HIV este o măsura contrapro‑ductivă dacă ea nu este acompaniată de informații despre cum pot fi evitate pericolele descrise în mesaj. În cercetare au fost implicați participanți deja activi sexual și respectiv participanți fără experiențe sexuale. Din ambele categorii, jumătate au fost expuși vizionării unui film destinat sporirii sentimentelor de vulnerabilitate și o jumătate au fost în ceea ce se numește condiția control, nu li s‑a prezentat nici un film. Cei activi sexual care au văzut filmul și‑au redus sentimentele de vulnerabilitate la un nivel comparabil cu cei din condiția control. Explicația este că filmul a crescut vulnerabilitatea percepută la cei activi sexual până la nivelul la care aceștia au negat riscul, ca modalitate de a coborî nivelul fricii. În același timp, participanții lipsiți de experiențe sexuale anterioare au avut un sentiment de vulnerabilitate față de riscul infestării HIV , mai mare decât omologii lor din condiția de control, la care nu s‑a

298
Psihologia riscului
prezentat vreun film. Mesajele în campaniile de prevenție HIV ar trebui să furnizeze
receptorilor exemple de acțiuni realizabile și eficiente. De exemplu, intervențiile care își propun să învețe participanții cum să comunice pentru a negocia adoptarea măsu‑rilor de siguranță la contactul sexual pot spori eficiența personală percepută în legă‑tură cu autoprotejarea dezirabilă.
Un studiu util pentru practicienii din sistemul de sănătate publică care au nevoie
de o ghidare în alcătuirea mesajelor din campaniile de prevenție este prezentat în continuare. Kim Witte (1992) a manipulat sistematic într‑un experiment variabila eficiența comportamentului (cât de eficientă în prevenția HIV este utilizarea prezer ‑
vativului). A descris pentru o jumătate dintre cazuri în mesajele scrise, utilizarea prezervativului drept extrem de eficientă pentru prevenția HIV (condiția eficiență crescută), în timp ce la cealaltă jumătate dintre participanți le‑a prezentat mesaje în care folosirea prezervativului era descrisă ca dificilă și ca având un serios risc de eșec. A manipulat de asemenea și nivelul vulnerabilității la amenințarea descrisă (nivel scă‑zut, mediu și ridicat al vulnerabilității). După șase săptămâni a măsurat frecvența uti‑lizării prezervativelor în baza declarațiilor participanților. Participanții la cercetare au fost 146 studenți, activi din punct de vedere sexual, dar neimplicați în relații de lungă durată. Rezultatele au arătat că în condiția amenințare înaltă și eficiența prezervativului redusă, indivizii nu folosesc prezervative. În condiția amenințare mare și eficiență crescută a prezervativului participanții raportează o utilizare mai frecventă a prezerva‑tivelor. Cu cât frica de SIDA este mai mare, cu atât oamenii au tendința de a se proteja prin negarea riscului. Mesajul amenințător poate motiva schimbarea comportamentală doar dacă sugestia de comportament sănătos făcută este descrisă ca având eficiență.
Mesajele despre actul sexual bazate pe amenințare pot avea consecințe necunoscute
asupra sentimentelor legate de sexualitate și trebuie să remarcăm problemele de etică implicate de inducerea fricii față de actul sexual. Orice comunicare trebuie să permită evaluarea actului sexual în sine drept ceva sănătos, normal și plăcut iar mesajele de prevenție HIV nu trebuie înțelese ca fiind destinate să lupte împotriva sexualității sau să o controleze, ci mai curând să încurajeze minimizarea riscurilor implicate.
Tot mai multe cercetări au devenit interesate de impactul structurii verbale pe care
mesajul îl are în comunicarea pentru prevenția îmbolnăvirilor. A fost comparat carac‑terul persuasiv a două tipuri de mesaje: mesaje cu care vorbeau despre pierderile la care ar duce nerespectarea prescripțiilor recomandate și mesaje cu care subliniau beneficiile faptului de a urma corect indicațiile (Rothman și Salovey, 1997) și prezen‑tăm mai jos această comparație.
Mesaje de tip pierdere:
– Dacă nu folosiți prezervativul aveți un
mare risc de a vă molipsi de o boală cu transmitere sexuală (atingerea unei finalități nedorite)– Dacă nu folosiți prezervativul vă scad serios șansele de a vă păstra sănătatea (neatingerea unei finalități dorite).Mesaje de tip câștig:
– Dacă veți utiliza prezervativele vă măriți
șansele de a rămâne sănătoși (realizarea unui obiectiv dezirabil)– Dacă veți folosi prezervative veți avea un risc foarte redus de a contracta o boală cu transmitere sexuală (împiedicarea producerii unei finalități nedorite).

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…299
Sunt oare de preferat mesajele de tip câștig sau cele de tip pierdere? Care dintre
cele două variante aduce mai mult succes în schimbarea comportamentală recoman‑
dată? Tversky și Kahneman, 1981 în teoria prospectării (prospect theory) arată că oamenii sunt mult mai înclinați să evite riscurile atunci când se gândesc la câștiguri,
beneficii și mult mai înclinați să accepte riscurile dacă se gândesc la evitarea pierde‑
rilor. De exemplu, în cazul campaniilor de prevenire a unor boli, mesajele centrate pe câștig au fost mult mai eficiente decât cele centrate pe pierdere, eficiență măsurată și la nivelul intenției și la nivelul comportamentului, pe când în acțiunile cu scop de depistare, mesajele formulate cu centrarea pe pierdere sunt mult mai eficiente decat cele care vorbesc despre câștiguri.
Utilizarea prezervativelor este un comportament preventiv în timp ce efectuarea
testului HIV , cel de‑al doilea comportament recomandat în campaniile de prevenție
SIDA are scopul de a detecta prezența eventuală a virusului. Cel mai probabil este
că folosirea prezervativului fiind un comportament preventiv va fi mai bine promovată prin mesaje care accentuează câștigurile, beneficiile folosirii prezervativelor. De exemplu putem spune „dacă vei folosi prezervativ la contactul sexual vei rămâne sănătos, cu mintea limpede, relaxat și te vei simți mai confortabil în timpul actului sexual” . În cazul testarii HIV , acesta fiind un comportament pentru detectarea bolii
va fi mai curând stimulat de mesaje formulate în varianta pierdere. De exemplu, s‑ar
putea spune astfel: „Dacă nu îți faci testul HIV poți deveni tot mai nervos și mai anxios pentru că te poate preocupa foarte mult îndoiala în legătură cu diagnosticul tău și în plus, dacă ai fi HIV pozitiv și nu ai afla aceasta, nu ai avea cum să accesezi medicația adecvată, cea de care ai avea nevoie” .
Testarea HIV este percepută drept un comportament cu un risc mai mic sau mai
mare, cu un nivel de incertitudine variabil în funcție de măsura în care fiecare își evaluează expunerea anterioară la situații cu risc de contaminare HIV . De exemplu
indivizi conștienți de faptul că deja s‑au angajat în comportamente nesigure din punc‑
tul de vedere al protejării împotriva infestării HIV vor considera testarea HIV o acțiune pentru depistarea posibilei infestări ca fiind cu mare grad de incertitudine și de aceea conform teoriei prospectării s‑ar recomanda în cazul lor mesaje formulate cu centarea pe pierdere și nu pe câștig (faceți testul HIV pentru că dacă nu îl faceți și sunteți infestat aveți de pierdut tratament, durata vieții etc.). Alți indivizi care fac frecvent testul HIV văd în acțiunea de testare mai ales funcția ei preventivă care să
le confirme că au luat măsuri corecte pentru a impiedica infestarea. În sfârșit, o a
treia categorie de persoane nu vede chiar nici un fel de risc în testarea HIV întrucât își consideră comportamentele anterioare foarte preventive și sunt convinși că nu pot fi infestați. În cazul ultimelor două categorii de persoane putem prezice că vor fi mai persuasive mai ales mesajele formulate cu un conținut despre beneficii și câștiguri, nu despre pierderi și costuri. Un studiu din 2002 coordonat de Apanovitch arătat că
femeile care vedeau în testarea HIV mai ales un mod de a detecta boala iși formulau
intenția de a face testul ca urmare a interventiei (un film video) dacă intervenția era de tip „pierdere” iar cele care vedeau în testare mai mult o măsură preventivă (împie‑
dicarea r ăspândiri bolii) beneficiau mai mult de pe urma intervenției de tip „câștig” .
Datele empirice generate de cercetare arată în prezent că distincția între prevenția
îmbolnăvirii și depistarea bolii este extrem de utilă pentru formularea persuasivă a

300
Psihologia riscului
mesajelor în campaniile legate de sănătate. Cu toate acestea, această distincție nu
captează întotdeauna tot ceea ce presupune percepția subiectivă și aprecierea la nivel
individual a riscului și respectiv a incertitudinii. Reacțiile afective ale persoanelor
cărora ne adresăm afectează persuasiunea dorită. De exemplu, indiferent de formu‑larea mesajului despre importanța folosirii prezervativului la contactul sexual, unii receptori ai mesajului s‑ar gândi la riscul de a trezi suspiciuni partenerului sau de a‑l jigni sau la riscul de a face contactul sexual mai puțin plăcut. .Conform teoriei pro‑
spectării a lui Tversky și Kahneman, folosirea prezervativului este un comportament
care poate fi mai bine stimulat prin mesaje formulate în maniera descrieii câștiguri‑lor în măsura în care oamenii îl consideră un comportament cu risc foarte mic. Cu toate acestea, dacă pentru cineva sunt foarte importante consecințele negative sociale, per ‑
sonale și interpersonale ale folosirii prezervativului, atunci mesajele centrate pe câștig
nu vor fi eficiente ci vor fi mai persuasive, cele formulate în termeni de pierdere.
14.4. Surse de interferență cu acceptarea și înțelegerea
mesajelor despre riscuri pentru sănătate
Se remarcă în prezent o descreștere a credibilității oamenilor de știință și a instituți‑
ilor guvernamentale cu privire la comunicarea despre riscuri ale stării de sănătate.
Semnale mai vechi, deja verificate în studii, vorbesc despre descreșterea încrederii
în produsele industriale și în intențiile oficialităților guvernamentale. Din păcate, multe dintre entitățile care se bucură de mai puțină încredere astăzi decât altădată au
tocmai rolul de a transmite spre populație informații despre diverse riscuri. Un efort
sporit pentru un management credibil și cât mai deschis al evaluării riscului despre care se comunică este recomandat pentru reconsolidarea încrederii pierdute odată cu
alte practici din trecut (Lundgreen și McMakin, 2013).
În ciuda nivelului înalt de instruire al multor receptori ai mesajelor în cadrul
comunicării relevante pentru probleme de sănătate, surprinzător de mulți receptori
înțeleg greșit cuvinte și fraze. Cercetătorii australieni Janet Carey and Mark Burgman de la Universitatea Melbourne menționează câteva surse principale ale deficitelor de
claritate a mesajului (după Lundgreen și McMakin, 2013):
a) Ambiguitatea. Un cuvânt poate avea mai mult de un singur înțeles și sunt adesea
utilizate interșanjabil sinonime ale acelui cuvânt.
b) Caracterul vag. Același cuvânt poate avea diferite înțelesuri pentru oameni diferiți.
c) Specificitate redusă. Fiind sensuri prea generale ale unor cuvinte sau expresii, fiecare individ poate interpreta diferit .
d) Dependența de context. Sensul unui cuvânt se modifică atunci când el este plasat lângă alt cuvânt.
Aceste tipuri de obstacole sunt provocări mari pentru comunicarea despre riscuri,
la fel de mari precum incertitudinile legate de evaluarea riscurilor. Pe lângă aceste

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…301
probleme se mai observă și cele date de capacitatea adesea redusă a oamenilor de a
înțelege și a utiliza informația care conține numere. Oamenii au abilități limitate de a procesa cantități mari de informații, iar aceste abilități se reduc odată cu înaintarea
în vârsta și de asemenea se reduc în condiții de stres. Cei care au abilități bune de a
lucra cu numerele, le înțeleg bine, le folosesc practic frecvent și le utilizează pentru a lua decizii legate de riscuri și prevenție. Cei care cu abilități reduse în procesarea cifrelor tind să ia decizii bazate mai mult pe emoții și pe încredere (Tucker et al . ,
2008) .
Probleme serioase în calea motivației pentru a urma recomandările comunicării
despre riscuri pentru sănătate sunt ridicate de perceperea mesajului ca fiind mult prea amenințător pentru ei sau pentru cei dragi, astfel încât el produce panică și negare.
Panica împiedică măsurile de prevenție deoarece blochează complet persoana sau o
determină să facă acțiuni neproductive care de fapt pot înrăutăți pericolul. Panica tinde să interfereze cu procesele cognitive și astfel mesajul nu mai este practic bine înțeles și acceptat. Managementul panicii și al negării necesită abilități mult peste
puterile celor care se ocupă de regulă de comunicarea privind aceste riscuri. Cei care
comunică au posibilitatea să învețe că panica și negarea sunt o variantă extremă a reacțiilor în fața riscurilor și că ele trebuie evitate, cel puțin renunțând la utilizarea mesajelor cu imagini sau filme cu mesaj puternic.
Uneori receptorii mesajelor despre riscuri sunt o audență apatică. Unele motive
pot fi legate de faptul că deși autoritatea care transmite informațiile vorbește despre riscuri reale și mari, audiența are tot felul de motive să considere că de fapt riscurile sunt mici sau că nu sunt deloc. Chiar și cei extrem de familiari cu riscul pot deveni
apatici. De exemplu, în Statele Unite ale Americii s‑a observat cu ocazia măsurilor
pentru stoparea epidemiei de gripă că lucrătorii sanitari refuzau să își spele mâinile, deși spălatul mâinilor era citat drept una dintre cele mai eficiente metode pentru a stăvili o pandemie. Pentru a adopta recomandarea oamenii au nevoie să simtă destulă îngrijorare privind riscul. Dacă riscul este familiar sau perceput ca fiind foarte redus
atunci el nu produce preocupare, îngrijorare (OSHA, 2007).
Un număr destul de mare de obstacole precum panica, apatia, neîncrederea, pot
sta în calea comunicării eficiente despre riscurile pentru sănătate, astfel încât pre‑
scripțiile, sugestiile privind acțiunile preventive sau terapeutice riscă să nu poată fi adoptate la timp. Cei care se ocupă de comportamente importante pentru sănătate și
de riscurile asociate lor, trebuie să recunoască posibilele deficite de recepționare a
mesajelor și să le compenseze, astfel încât eforturile comunicaționale să fie urmare de rezultatul cel mai favorabil sănătății.
Bibliografie
Beck, K.H., & Frankel, A. (1981). A conceptualization of threat communication and protec‑
tive health behavior. Social Psychology Quarterly, 44, 204‑217.

302
Psihologia riscului
Dearing, J.V ., Rogers, E.M., Meyer, G., Casey, M.K., Rao, N., Campo, S., & Henderson,
G .M . (1996) . Social marketing and diffus ion‑based strategies for communications, and
compliance with health care recommendations. Journal of Applied Social Psychology, 8,
254‑269.
Helgeson, V .S., Cohen, S., Schulz, R., & Y asko, J. (2001). Long‑term effects of educational
and peer discussion group interventions on adjustment to breast cancer. Health Psychology,
20, 387‑392.
Hovland, C., Janis, I., & Kelly, H. (1953). Communication and persuasion. New Haven, CT:
Y ale University.
Janis, I.L. (1967). Effects of fear arrousal on attitude change: Recent developments in theory
and experimental research. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psycho‑
logy (vol. 3, pp. 166‑225). New Y ork: Academic Press.
Johnson, K., & LaTour, M.S. (1991). AIDS prevention and college students. Male and female
responses to „fear‑provoking” messages. Health Marketing Quarterly, 8, 139‑153.
LaTour, M.S., & Pitts, R.E. (1989). Using fear appeals in advertising for AIDS prevention
in the college‑age population. Journal of health care marketing, 9, 5‑14.
Leventhal, H. (1970). Findings and theory in the study of fear communications. In L. Berkowitz
(Ed .), Advances in experimental social psychology (vol. 5, pp. 1 19‑186). New Y ork:
Academic Press.
Leventhal, H. (1971). Fear appeals and persuasion: The differentiation of motivational con‑
struct . American Journal of Public Health, 61, 1208‑1224.
Leventhal, H., & Trembly, G. (1968). Negative emotion and persuasion. Journal of Personality,
36, 154‑168.
Lundgreen, R.E., & McMakin, A.M. (2013). Risk communication. A handbook for commu‑
nicating environmental, safety and health risk. Hoboken, NJ: IEEE Press Wiley.
Miller, G.R. (1963). Studies of the use of fear appeals: a sumary and analysis. Central States
Speech Journal, 14, 1 17‑124.
Morris, K.A., & Swann, W .B. (1996) Denial and the AIDS crisis: On wishing away the threat
of AIDS. In S. Oskamp (Ed.), S.C. Thompson (Ed.), Understanding and preventing HIV
risk behavior: Safer sex and drug use. The Claremont Symposium on Applied Social
Psychology (pp. 57‑79). Thousand Oaks, CA: Sage Publications, Inc.
Occupational Safety and Health Administration – OSHA. (2007). Pandemic influenza prepa‑
redness and response guidance for healthcare workers and healthcare employers, OSHA
3328‑05, OSHA, Washington, DC.
Rogers, R.W . (1975). A protection motivation theory of fear appeals and attitude change.
Journal of psychology, 91, 93‑1 14.
Rogers, R.W . (1983). Cognitive and physiological processes in fear appeals and attitude change.
A revised theory of protection motivation. In J. Cacioppo & R. Petty (Eds.), Social
Psychophysiology (pp. 153‑176). New Y ork: Guilford.
Rogers, R.W ., & Deckner, C.W . (1975). Effects of fear appeals and physiological arousal
upon emotion, attitudes and cigarette smoking . Journal of Personality and Social Psychology,
32, 222‑230.
Rosser, B.R.S. (1992). The effects of using fear in public AIDS education on the behaviour
of homosexually active men. Journal of Psychology and Human Sexuality, 4, 123‑134.
Rothman, A.J., & Salovey, P . (1997). Shaping perceptions to motivate health behavior: The
role of message framing . Psychological Bulletin, 123, 3‑19.
Snow, R., Humphrey, C., & Sandall, J. (2015). What happens when patients know more than
their doctors? Experiences of health interactions after diabetes patient education: A
qualitative patient‑led study. British Medical Journal Open. http://bmjopen.bmj.com.

RiscuR i pentR u sănătate. comunicaR e și schimbaR e compoR tamentală…303
Snyder, L.B., & Rouse, R.A. (1992). Targeting the audience for AIDS messages by actual and
perceived risk . AIDS Education and Prevention, 4, 143‑159.
Tversky, A., & Kahneman, D. (1981). The framing decision and the psychology of choice.
Science, 21 1, 453‑458.
Tucker, W .T., Ferson, S., Finkel, A.M., & Slavin, D. (Eds.) (2008). Strategies for risk
communication:evolution, evidence, experience. Annals of the New York Academy of
Sciences , aprilie, 1 128. New Y ork: New Y ork Academy of Sciences.
Witte, K. (1992). The role of threat and efficacy in AIDS prevention. International Quarterly
of Community Health Education, 12, 225‑249.
Witte, K. (1997). Preventing teen pregnancy through persuasive communications: Realities,
myths, and the hard facts truths. Journal of Community Health, 22, 137‑154.
Witte, K., Meyer, G., & Martell, D. (2001). Effective health risk messages. A step‑by‑step
guide. Londra: Sage Publications.
*** (2013). Thai Health Promotion Foundation, filmul Smoking Kid (2012, Cannes Award:
Bronze). Publicat pe 6 iunie 2013. Consultat pe data de 01.05.2015 la https://www.youtube.
com/watch?v=g_YZ_PtMkw0&feature=youtu.be .
*** B1.ro (2013). Cardiologii americani recomandă administrarea preventivă a medicamentelor
anticolesterol . Consultat pe data de 02 . 05 .2015 http://www.b1.ro/stiri/externe/cardiologii‑ame‑
ricani‑recomanda‑administrarea‑preventiva‑a‑medicamentelor‑anticolesterol‑69693.html .
*** (2015). Direcția de sănătate publică V aslui – ziua națională fără tutun – consultat pe data
de 01 .05 .2015 . http://www.dspvs.ro/dsp2/images/poster%20tutun_2014.pdf .

Capitolul 15
Risc și psihoterapie
Camelia Soponaru
15.1. Introducere
Apropierea dintre psihoterapie și risc este întâlnită în studiile de specialitate în ceea
ce privește apariția unor efecte sau consecințele negative ale diverselor intervenții terapeutice. Încă de la începuturile sale, cercetarea medicală a avut în vedere că eficiența unui tratament nu se evaluează doar pe baza efectelor principale ale acestuia,
ci luând în calcul și efectele secundare. A devenit evident faptul că orice intervenție
în procesele biochimice, fiziologice sau mentale este supusă riscului de a dezvolta o serie de efecte secundare (Ladwig, Rief, Nestoriuc, 2014).
Psihoterapia a fost mai mult interesată de beneficiile sale (atitudine care a dus la
progrese importante în psihoterapie și la dezvoltarea a numeroase școli terapeutice) și mai puțin de efectele secundare. În prezent, nu există nici o îndoială cu privire la eficiența psihoterapiei. Numeroase studii au furnizat dovezi clare cu privire la trata‑rea cu succes a diferitelor tulburări psihice de către terapii de diverse orientări (Smith
și Glass, 1977; Wampold, 2001). În schimb, fenomenul consecințelor negative sau
al situațiilor de risc în psihoterapie este extrem de puțin studiat în comparație cu studiul eficacității psihoterapiei.
15.2. Eficacitatea psihoterapiei
Un rol important în dezvoltarea psihoterapiei l‑au avut datele susținute de evidența empirică privind eficacitatea terapiilor pentru condiții specifice. Terapiile susținute de evidența empirică sunt liste de tratamente care au fost realizate în studiile contro‑late sau prezentate în studii de caz pe persoane individuale care au fost construite
pentru tulburări specifice pentru a fi eficace, cum ar fi planurile de intervenție în
tulburarea depresivă majoră, tulburări de panică, tulburarea obsesiv‑compulsiva sau
bulimia (Chambless și Hollon, 1998). Terapiile susținute de evidența empirică au

306
Psihologia riscului
ajutat domeniul psihoterapiei să se plaseze într‑un cadru științific (Barlow, 2004;
Chambless și Ollendick, 2001). Cu toate acestea, terapiile sprijinite de evidența empirică rămân controversate (Arkowitz și Lilienfeld, 2006), unele critici susținând că acestea se bazează pe o fundație de cercetare inadecvată (Westen, Novotny și Thompson‑Brenner, 2004) și în același timp restrâng în mod nejustificat libertatea clinicienilor de a administra intervenții care nu au fost încă studiate suficient (Bohart, 2000) .
Metaanalizele demonstrează constant că din punct de vedere statistic efectele
psihoterapiei „funcționează” (Dawes, 1994) pentru o gamă largă de disfuncții, cum ar fi: tulburări de dispoziție, tulburări de anxietate, disfuncție sexuală, bulimie și insomnie (Westen, Novotny și Thompson‑Brenner, 2004), fiind evidente consecințele pozitive ale psihoterapiei în comparație cu persoanele care nu urmează un tratament psihoterapeutic sau cu cele care sunt supuse unor tratamente placebo. Cele mai multe metaanalize arată, cu câteva excepții, că psihoterapiile bine stabilite tind să fie apro‑ximativ echivalente în eficacitate (Wampold, Mondin, Moody, Stitch, Benson și Ahn, 1997), fenomen denumit printre specialiști „verdictul Dodo Bird”(după Bird Dodo din Alice în Țara Minunilor , care a declarat la sfârșitul unui concurs că toată lumea
a câștigat și toți trebuie să primească premii). Din această perspectivă, diferitele terapii selectate de către practicieni în cazul adulților, cum ar fi terapia comporta‑mentală, cognitivă, psihodinamică, existențială etc., sunt, în esență, irelevante, deoa‑rece, așa cum au demonstrat studiile, variația rezultatelor difetelor terapie este aproape în întregime o relație terapeut‑variabile specifice (de exemplu, căldură, autenticitate, calitatea relației terapeutice etc.), precum și interacțiunea acestora (Wampold, 2001). În aceste condiții, încercarea unor autori de a realiza liste ale terapiilor susținute de evidența empirică nu ar mai fi justificată având în vedre faptul că, în mod virtual, toate psihoterapiile au rezultate aproximativ la fel (Lundeen, 2005).
Cu toate acestea, rezultatele literaturii de specialitate demonstrează că nu toate
terapiile sunt la fel de eficiente. De exemplu, terapiile comportamentale, cum ar fi expunerea și prevenirea răspunsului, tind să fie mai eficiente decât terapiile noncom‑portamentale pentru pacienții cu tulburari obsesiv‑compulsive sau cei cu tulburare de anxietate generalizată sau fobie specifică, precum și pentru cele mai multe tulburări ale copilarie (Chambless și Ollendick, 2001; Hunsley și DiGiulio, 2002). Mai mult, dovezi recente – cele mai multe dintre ele publicate în ultimii zece ani – sugerează că anumite tratamente psihologice pot produce și consecințe negative pentru un număr semnificativ de persoane (Beutler, Bongar, si Shurkin, 1998; Lambert și Miller, 2001; Rhule, 2005). Astfel, aceste studii pun în evidență faptul că 5‑10% dintre pacienți au raportat înrăutățirea simptomelor lor în urma terapiei (Lambert și Ogles, 2004; Mohr, 1995). Dintre consecințele negative prezente în studiile de specialitate menționăm: dependența de terapeut (terapeutul devine un „antrenor de viață”, fără de care nici o decizie independentă nu poate fi făcută) (Schmoll, 2012), probleme de cuplu (Hand și Lamontagne, 1976), lipsa de speranță și de motivație ca urmare a primelor dificultăți în terapie; reactualizarea problematicii sau creșterea nivelului anxietății ca urmare a terapiei prin expunere graduală, exagerarea competențelor sociale (ca urmare a antrenamentului acestora), egocentrism, teama de stigmatizare

Risc și psihoteR apie307
sau pr obleme financiare (Nestoriuc și Rief, 2012). Astfel, efecte negative pot apărea
independent de succesul sau eșecul psihoterapiei cu privire la principalele simptome.
De exemplu, pacientul depresiv poate observa o îmbunătățire în sfera simptomelor
depresiei, dar o înrăutățire în cea a relațiilor cu familia ca urmare a dezvoltării com‑
portamentului asertiv în rezolvarea de probleme, fapt care creează presiune psiholo‑
gică și disconfort (Nestoriuc și Rief, 2012). Autorii recomandă ca pacientul să fie avertizat la începutul unei psihoterapii că pot apărea și astfel de situații, pentru a
permite luarea de decizii în cunoștință de cauză în ceea ce privește tratamentul. Acest
aspect se impune ca o obligație etică, morală și practică de a recunoaște existență unor posibile consecințe neașteptate sau nedorite, în scopul de a descoperi strategii
individuale de adaptare. Autorii mai sus menționați consideră că, până în prezent,
această obligație nu poate fi respectată în mod corespunzător, deoarece lipsesc dove‑
zile științifice cu privire la tipul de consecințe ale diferitelor intervenții terapeutice
precum și asupra frecvenței de aparție a acestora.
15.3. Consecințele negative în psihoterapie
De la începuturile sale până în prezent, orice relație de ajutor (de tip medical, social, psihologic, uman) are la bază esența jurământului lui Hipocrate, esență care poate fi
sintetizată în celebra expresie primum non nocere („în primul rând, nu face rău”).
În aceeași notă, codul etic și deontologic al profesiei de psiholog evidențiază un aspect asemănător: psihologii „iau măsuri rezonabile pentru a evita afectarea clienților/
pacienților lor” (Asociatia Americană de Psihologie, 2002, pp.1065, 1062).
După mai bine de un secol de la nașterea psihanalizei, studiul consecințelor nega‑
tive rămâne totuși în mare măsură neglijat în cercetarea clinică și psihoterapeutică (Rhule, 2005). O trecere în revistă a literaturii de specialitate din publicațiile germane și englezești, realizată în 2012, a pus în evidență faptul că cercetarea posibilelor efecte
negative ale intervențiilor psihoterapeutice este destul de slab reprezentată (regăsită
numai în câteva studii), în comparație cu cercetarea eficacității acesteia (Ladwig,
Rief, Nestoriuc, 2014). De exemplu, Lambert menționează că Bergin și Garfield, în
cadul lucrării Manualul de psihoterapie și terapie comportamentală, dintr‑un total de
821 de pagini, dezbat problema efectelor adverse în terapie doar pe două pagini și
jumătate (Lambert, 2003). Recent, într‑un document de poziție al AP A bazat pe dovezi
din practică (AP A Presidential Task Force on Evidence‑based Practice, 2006), nu se
menționează explicit problema psihoterapiilor potențial dăunătoare, iar evaluarea
indicatorilor pentru tratamente greșite a primit până de curând puțină atenție (Mash și Hunsley, 1993; în Lambert et al ., 2003) .
Posibilitatea de deteriorare a pacienților cu probleme psihice indusă de tratament
a fost observată pentru prima oară în urmă cu aproape șapte decenii de către Masserman și Carmichael (1938) și a fost luată în considerare de unii autori de atunci
(Stuart, 1970). De‑a lungul mai multor decenii, două linii de dovezi au fost invocate

308
Psihologia riscului
în mod tradițional pentru a susține afirmația că psihoterapiea poate fi uneori dăună‑
toare: a) efectele de deteriorare; și b) dimensiunile efectelor negative din metaana‑liza rezultatelor psihoterapiei.
În anii 1960 Bergin a descris fenomenul „efect de deteriorare”, care se referă la
faptul că variația efectelor psihoterapiei este mai mare în grupele experimentale decât în cele de control. O parte dintre participanți apreciau o îmbunătățire semnificativă a simptomelor, însă la alții simptomele se înrăutățeau sau apăreau alte stări negative. În anii 1960, psihoterapeuții erau preocupați să mențină un nivel de anxietate minimal la pacienții lor ca indicator al eficienței, fiind extrem de precauți în legătură cu potențialul dăunător al intervenției. Deși Bergin a revenit asupra studiilor sale, indi‑când că metodologia de cercetare actuală timpului său lasă loc de erori și imprecizie, totuși el a atras atenția asupra unui fenomen important al terapiei, dar prea puțin studiat (Bergin, 1966; Bergin și Strupp, 1972).
Bergin și Strupp (1972) au remarcat importanța diferențelor interindividuale cu
privire la pacienți, punând accent pe tipul de psihopatologie. De la ei a pornit mode‑lul de studiu experimental cu un singur subiect, pentru a evalua eficiența unei inter ‑
venții. Analiza de date a devenit din ce în ce mai sofisticată și astfel diferențele dintre pacienți sau grupuri de pacienți au putut fi evaluate mai complex și mai acurat decât prin compararea mediilor .
Când se vorbește despre rezultate negative, efecte de deteriorare, autorii au spun că
este necesar să se ia în considerare și durata (Barlow, 2010). De exemplu, depresia majoră este cunoscută ca prezentându‑se cu fluctuații masive ale dispoziției. De aceea, clinicienii vorbesc de tratament de durată care se derulează pe dinamica celor 5R: răspuns – o reducere în severitatea simptomelor de 50%; remisie – întoarcerea la o viață funcțională; recuperare – măcar șase luni de remisie; recădere – când apare un nou episod depresiv; recurență – când un nou episod apare după o recuperare completă. Rezultate negative în cazul depresiei majore ar fi descrise de răspuns slab la tratament, remisie dificilă, număr mare de recăderi sau o combinație dintre acestea (Barlow, 2010). Efectul de deteriorare a fost criticat de unii autori (Mays și Frank, 1985) deoarece procesul de schimbare este complex și poate cuprinde schimbări pozitive într‑o sferă (scade nivelul depresiei) și negative în alta (apar conflicte intrafamiliale).
Studiile referitoare la procentele efectelor de deteriorare generate de rezultatele
psihoterapiei sunt potențial înșelătoare, deoarece acestea sunt prea largi în unele privințe și prea înguste în altele (Lilienfeld, 2007). Ca urmare, pot conduce la o supraestimare a anumitor efecte dăunătoare și la o subestimarea a altora. Aceste procente sunt prea largi, deoarece pot include clienți a căror deteriorare nu a avut nici o legătură cu psihoterapia; astfel de clienți ar fi putut ajunge mai rău chiar și fără tratament. Prin urmărirea acestor procente ca dovadă pentru deteriorarea indusă de terapie, numeroși autori au comis eroarea post hoc ergo proper hoc („după aceasta,
prin urmare, din cauza acesteia”) (Lilienfeld, 2007). Procentele de deteriorare deri‑vate din rezultatele studiilor de psihoterapie sunt, de asemenea, prea înguste, pentru că aceste studii pot pierde din vedere clienții a căror stare s‑ar fi putut îmbunătățit chiar dacă nu ar fi făcut terapie. În astfel de cazuri, terapia poate produce un preju‑diciu prin încetinirea ritmului natural de îmbunătățire.

Risc și psihoteR apie309
Estimările cele mai valide referitoare la efectele de deteriorare pot fi obținute de
la comparații de tratament repartizate aleatoriu și de la grupuri care nu au făcut
tratament (Mays și Franks, 1980). În cazul în care, în mod semnificativ, mai mulți clienți prezintă un nivel inferior de funcționare ca urmare a terapie decât dacă nu ar fi urmat nici un tratament, se poate concluziona cu încredere că deteriorarea sau rata încetinită de îmbunătățire a fost o consecință a tratamentului. Cu toate acestea, câteva estimări bune ale prevalenței efectelor de deteriorare în psihoterapie sunt disponibile de la astfel de modele .
Strupp împreună cu colaboratorii săi consideră că efectele negative sunt schimbă‑
rile în conduita pacientului pe termen lung care pot fi direct relaționate cu calitatea tratamentului terapeutic care trebuie diferențiate de efectele temporare (de exemplu, tristeți temporare sau cotidiene) sau fluctuațiile aleatorii din cauza unor momente sau evenimente de viață stresante (Strupp et al., 1977). Mays și Frank (1985) consideră
că unele rezultate negative apar fără inferență cauzală. Dies și Teleska (1985) definesc rezultatul negativ ca o înrăutățire a stării sau simptomelor pacientului ca urmare a terapiei, iar Lieberman (1994) opinează că legătura cauzală se consideră prin evalu‑area clinică a deteriorării funcționale a pacientului. V ariațiile din aceste definiții reflectă complexitatea conceptuală în acest domeniu și în literatura de specialitate existentă.
Sintetizând datele autorilor mai sus menționați, Howard B. Roback consider că un
efect negativ se exprimă prin: a) exacerbarea simptomelor cu care pacientul s‑a prezentat, de exemplu generalizarea simptomelor; b) utilizarea abuzivă a elementelor învățate în terapie, de exemplu pacientul înlocuiește gândurile obsesionale cu analiza (obsesivă!) în terminologia psihoterapeutică; c) propunerea de țeluri și obiective nerealiste, pentru care pacientul nu este pregătit, dar dorește să îi facă pe plac tera‑peutului; d) pierderea încrederii în terapeut și terapie, ceea ce îl face pe pacient să nu mai caute ajutor în viitor; e) apariția de noi simptome, cu exemplul extrem al suicidului (Roback, 2000) .
Ladwig, Rief și Nestoriuc au constatat că studiile existente pe această temă pun
în discuție diverse concepte cum ar fi efectele secundare, riscurile psihoterapiei, eșecul tratamentului, motivele pentru care pacienții renunță pe parcursul terapiei (Ladwig, Rief și Nestoriuc, 2014). Tendința celor mai mulți cercetători a fost de a utiliza conceptul de efecte secundare, discutabil în psihoterapie din perspectiva defi‑niției sale în medicină și farmacie. Astfel, efectele secundare vizează reacții negative neintenționate atunci când tratamentul este urmat conform prescripției. Prin urmare, efectele secundare în această definiție exclud schimbările negative produse de erorile din tratament, în acest caz fiind vorba despre erorile de abordare în terapie, erorile de tratament, erori ce privesc metoda și tehnica folosită, precum și schimbări și efecte nocive în diferite domenii ale vieții clientului după terapie. Stabilirea unei termino‑logii unitare și adecvate domeniului psihoterapiei devine o necesitate din perspectiva autorilor mai sus menționți, iar în acest sens ei propun sintagma consecințe negative
ale psihoterapiei, care ar avea o definiție mai cuprinzătoare. Astfel, consecințele
negative ale psihoterapiei sunt schimbări pe care pacientul sau clientul le trăiește ca fiind negative și care au consecințe dăunătoare direct sau indirect, sau pe care persoana

310
Psihologia riscului
le interpretează ca fiindu‑i dăunătoare (Ladwig, Rief și Nestoriuc, 2014). Aceste
efecte trebuie să afecteze cel puțin un domeniu al funcționării persoanei și să aibă loc pe durata terapiei, imediat după sau după o perioadă de timp, în condițiile în care
pot fi excluse cauzele externe terapiei. Malpraxisul și erorile etice sunt incluse în
aceste efecte negative. Realizând o sinteză a tuturor consecințelor negative prezente în literatura de specialitate, Ladwig, Rief și Nestoriuc (2014) au construit chestiona‑rul INEP (Inventory for the Assessment of Negative Effects of Psychotherapy), care
are 21 itemi și cuprinde următorii factori: schimbări intrapersonale: experiențe
negative cu privire la sfera emoțională și funcționarea social; relații intime; stigma‑tizare; emoții (catalizarea emoțiilor negative); neplăceri la locul de muncă;malpraxis; neplăceri în familie.
În continuare vom da câteva exemple de riscuri în anumite situații terapeutice:
a) Boala fizică sau psihică sau orice suferință psihologică presupun o serie de modi‑
ficări comportamentale care schimbă lumea pentru pacient: pierderea simțului că
este indestructibil sau omnipotent, pierderea competențelor de a gestiona propria rațiune sau pierderea controlului de sine și a celui asupra lumii. Așteptările pe care le are pacientul de la terapeut sunt de încredere, în așa fel încât să se poată
baza pe el până când recâștigă controlul. De multe ori însă, rolul de pacient, în
care acesta depinde de terapeut sau se simte sprijinit sau protejat de acesta, este prelungit. Fie pacientul amână să își asume riscuri în afara zonei de confort oferite de terapie, fie ia decizii pentru viața sa pe baza modelului oferit în sesiunile tera‑
peutice, fără a avea curaj să greșească și să învețe. Cu cât terapia este mai lungă,
cu atât acest risc crește.
b) Studiul Cambridge‑Somerville oferă câteva date despre tinerii delincvenți care au urmat un program socioterapeutic. Aceștia au menținut legătura cu terapeutul și
s‑a constatat că au avut mai multe abateri comparativ cu grupul de control.
Explicații diverse au fost date acestui fenomen, una dintre ele fiind legată de nevoia de a avea ocazii de a greși și de a învăța din greșeli. Concluzia a fost că oameni‑lor le este necesar mai puțin ghidaj și mai multă autoresponsabilizare.
c) Pacienții cu o boală psihiatrică sunt vulnerabili din cauza personalității lor pre‑
morbide sau ca urmare a tulburării psihice, ceea ce poate determina ca un terapeut
insensibil sau abuziv (verbal, sexual, emoțional) să crească riscul unui rezultat negativ al terapiei (Berk și Parker, 2009).
d) Cercetările au pus în evidența faptul că aceeași factori pot determina efecte adverse ale terapiei în aceeași măsură în care pot oferi cadrul pentru succes. De exemplu,
variabila terapeut în construirea relației terapeutice. Pentru asigurarea succesului
în terapie, în primul rând este nevoie de o relație încărcată emoțional, bazată pe încredere și cu scopul de a vindeca. Dacă terapeutul este pasiv și inert, activarea acestui tip de relație (și a speranței) poate să nu se producă. Dacă terapeutul are
ca prioritate propriile nevoi (narcisiste, explorative, voyeuriste, de control), cadrul
de vindecare nu se mai produce, și ca urmare terapeuții nu ajung să explice clar pacientului de ce metodele folosite de ei nu pot conduce la rezultate în alinarea
simptomelor sau r ezolvarea problemei.

Risc și psihoteR apie311
e) Dacă psihoterapia este principalul sau unicul tratament pentru o afecțiune și nu
este potrivit sau eficient, pacientul va trăi pentru o anumită perioadă de timp cu simptome neplăcute sau debilitante (Berk și Parker, 2009). Berk și Parker dau exemplul unui medic internist care primește tratament psihologic pentru depresie psihotică timp de aproape șapte luni fără îmbunătățiri remarcabile, dar cu pierde‑rea cabinetului privat unde lucra asociat, a căsniciei și a acreditării profesionale. Tratamentul medicamentos ulterior a scăzut gravitatea simptomelor.
f) Consecințe negative ale terapiei au fost documentate și în cazuri precum resistance
skills training pentru abuzul de droguri, PTSD, fobii. S‑a sugerat că terapeuții care induc o stimulare emoțională puternică la persoanele care fac abuz de sub‑stanțe, mai ales dacă acestea au asociată și o tulburare de dispoziție, cresc riscul de consum de alcool și droguri. Autoeficiența scade la atitudini terapeutice care rușinează și critică (de exemplu, nu au fost îndeplinite obiectivele, nu s‑a făcut tema de acasă etc.). Anxietatea și furia la pacienții care consumă substanțe sunt exacerbate de tehnicile confruntative. De asemenea, există efecte asupra membri‑lor familiei pe care o terapie le poate declanșa prin schimbările operate de pacient în stilul său interpersonal, mai ales când acesta devine mai preocupat de sine însuși.
g) În ceea ce porivește consecințele negative, nu trebuie să uităm factorii care au legătură cu un tip specific de terapie. În continuare prezentăm câteva exemple:– problema dependenței în cazul terapiilor psihodinamice este evidentă deoarece sunt de lungă durată și, de multe ori, fără un punct terminus. De altfel, paci‑enții pot deveni atât de absorbiți de sine, de munca intelectuală cu propria persoană, încât să‑și reducă la minim implicarea în viața obișnuită. Centrarea pe problemele anterioare, din trecutul persoanei, poate externaliza locul con‑trolului și apela la atribuiri externe, dobândind o atitudine pasivă, neimplicată în propria viață. Neutralitatea terapeutului poate fi percepută ca lipsă de empa‑tie, de înțelegere și capacitate de a comunica, ceea ce pe mulți pacienți îi face să se îndoiască de propria valoare și astfel să își înrăutățească simptomele. Disonanța pe care o poate produce modelul explicativ psihodinamic la persoa‑nele cu tulburări de personalitate, cărora le este greu să integreze o schemă diferită de a lor, poate conduce la mai multă instabilitate. În ceea ce privește transferul, riscul este ca terapeutul să sugereze omnipotența și omnisciența sa în comparație cu fragilitatea pacientului.
– TCC și psihoterapiile interpersonale sunt modele terapeutice bazate pe dovezi științifice. Aceste modele sunt standardizate și au o schemă explicativă clară, ceea ce minimalizează riscul efectelor negative pomenite mai sus. Fiind terapii de scurtă durată, riscul dependenței de terapeut este scăzut. În cazul psihote‑rapiilor interpersonale, există riscul ca atunci când pacientul suferă de o tul‑burară psihoorganică, terapia singură să nu producă rezultate extraordinare (Parker et al., 2006; Parker, Roy, Eyers, 2003). În cazul TCC, modelul
cognitiv presupune ca pacientul să aibă o capacitate de a raționa, care la unele persoane poate fi limitată de diferite boli, condiții socioculturale, nivel inte‑lectual etc. Dacă pacientul nu reușește să îndeplinească sarcinile cognitive și

312
Psihologia riscului
introspective, este posibil ca, în urma terapiei, simțul propriei valori să scadă.
Faptul că în modelul TCC fiecare este responsabil pentru situația sa și are
capacitatea de a o schimba îi poate face pe unii oameni să se simtă vinovați și
copleșiți când nu reușesc să îndeplinească această schimbare. De asemenea,
unele tulburări psihice beneficiază de pe urma TCC în funcție de timpul de la
instalarea bolii, dar și de alți factori: pentru tulburarea bipolară la cei cu mai mult de 12 episoade de boală, TCC produce o deteriorare a stării de sănătate,
în timp ce în fazele incipiente este eficientă (Berk, Conus, Lucas et al ., 2007) .
15.4. Risc în relația terapeutică
Alianța terapeutică a fost considerată la început de către Freud transferul pozitiv al
pacientului către terapeut, însă astăzi conceptul este mult rafinat și considerat cea
mai importantă variabilă de influență pentru procesul terapeutic și rezultatele sale.
O recenzie a literaturii făcută de Binder și Strupp (1997) a indicat că evenimentele
negative în cursul unei terapii prin ruperea alianței terapeutice apar în funcție de orien‑tarea teoretică. În cazuri extreme, ruperea alianței terapeutice poate însemna și termina‑
rea terapiei. Hartley și Strupp (1983) au remarcat o serie de acțiuni (indicatori specifici)
ale terapeutului care au un impact negativ asupra alianței terapeutice: impunerea propri‑
ilor valori; încurajarea dependenței; comentariile irelevante; intervențiile nepotrivite.
Brossart și colaboratorii săi (1998) au indicat că percepția terapeutului asupra
alianței terapeutice, ca indicator general, are un impact asupra percepției pacientului în diadele psihanalitice, iar percepția din primele sesiuni este un predictor pentru
relația de lucru de pe parcursul terapiei.
a) Atributele psihoterapeutului care contribuie negativ la alianță. Alianța este o
componentă a vastului proces terapeutic și integrează interacțiunea dintre terapeut și
client, inclusiv așteptările unuia de la celălalt și atitudinile reciproce. Această inter ‑
acțiune poate fi influențată de valori, credințe, patternuri relaționale și așteptări pe
care le aduce fiecare în cabinet. Cercetarea a accentuat caracteristicile personale ale
pacientului, cum ar fi mecanismele de apărare și defectele de caracter, care au impact
negativ asupra rezultatelor terapiei, dar a fost acordată puțină atenție personalității
terapeutului. Ideea că acesta este un individ adaptat și neutru este supraestimată. Terapeuții, chiar și cei mai bine antrenați și cu experiență, pot avea dificultăți să
gestioneze conflicte sau relații dificile în care sunt direct implicați (Binder și Strupp,
1997) .
Marmar, Weiss și Gaston (1989) au arătat că terapeuții rigizi, critici, centrați pe
propria persoană și slab implicați sunt percepuți ca fiind mai puțin înțelegători. Ei provoacă o rezistență ostilă din partea clienților, iar alianța terapeutică este evaluată
ca fiind slabă. Eaton, Abeles și Gutfreund (1993) au arătat că, în cadrul terapiilor
bazate pe insight, terapeuții cu evaluări slabe la alianță au fost caracterizați ca fiind

Risc și psihoteR apie313
defensivi, moraliști, critici, exploatatori, lipsindu‑le respectul, încrederea și căldura.
Negativ sunt percepuți și cei care sunt nesiguri pe ei. Dacă terapeutul este considerat plictisit, obosit sau distrat, calitatea sesiunii este evaluată ca fiind slabă (Saunders, 1999). Price și Jones (1998) au ajuns la aceeași concluzie, terapeuții percepuți ca distanți, moraliști, critici, minimalizatori primesc aprecieri scăzute la calitatea alian‑ței terapeutice. Terapeuții care formează greu alianțe pozitive și eficiente cu pacien‑ții sunt egocentrici, slab implicați în procesul terapeut și manifestă desconsiderare față de pacient. Alianța slabă este asociată și cu lipsa de încredere a terapeutul că poate ajuta, cu oboseala, atitudinea tensionată sau plictisită, defensivă, cu incapaci‑tatea de a crea un mediu de sprijin pentru pacient. Lipsa unei relații pozitive le aduce aminte pacienților de alte persoane din viața lor, cu care nu pot interacționa construc‑tiv, care nu îi respectă sau sunt plictisiți de problemele lor, astfel că oportunitatea de a se schimba poate fi pierdută. Atitudinea terapeutului trebuie să fie deschisă, de ascultare activă, plină de respect, de acceptare și flexibilă față de problemele pacientului, indi‑ferent dacă empatia și căldura se învață sau nu (Ackerman și Hilsenroth, 2001).
b) Pe lângă caracteristicile personale, importante sunt și aspectele ce țin de utili‑
zarea tehnicii terapeutice. Utilizate corect, unele tehnici pot conduce pacientul la explorarea cu sens a anumitor aspecte din viața și personalitatea sa, în timp ce aceleași tehnici, utilizate incorect, pot produce efecte terapeutice negative. Dacă terapeutul se concentrează asupra tendinței evitante a pacientului, rezistența ostilă a acestuia crește. Dacă terapeutul insistă să exploreze relația în termeni de transfer (de exemplu, ostilitatea curentă are legătură cu figurile parentale), implicarea pacientului și dorința de a continua terapia scad, deci apar efectele negative (Marmar et al. 1989) . Eaton și colaboratorii săi (1993) pun în evidență o corelație pozitivă semnificativă între o alianță slabă și o sesiune nestructurată, inflexibilitate, utilizarea tăcerii în mod nea‑decvat, ignorarea rezistențelor, intervențiile superficiale și distructive. De asemenea, comportamentele și atitudinile care minimalizează, moralizează și rușinează pacien‑tul afectează relația terapeutică atât la începutul terapiei, cât și pe parcurs (Coady și Marziali, 1994). Există, de asemenea, o relație negativă între dezvăluirea terapeutu‑lui (împărtășirea propriilor conflicte emoționale), expresia comportamentală (expri‑marea unor emoții negative referitoare la pacient într‑o manieră care îl minimalizează pe acesta) și alianța terapeutică. Price și Jones (1998) indică de asemenea că alianța terapeutică este slabă atunci când terapeutul practică autodezvăluirea cu privire la starea sa emoțională sau conflictuală legată de terapie sau pacient.
Piper și colaboratorii săi (1991, 1999) sugerează că interpretarea exagerată a
transferului subminează relația terapeutică. Terapeutul poate intra într‑o spirală a interpretării când observă tendința de retragere sau ostilitatea pacientului la interpre‑tarea transferului, insistența făcându‑l pe pacient și mai retras și rezistent. Acest pattern poate degenera într‑o luptă de putere, iar pacientul se izolează tot mai mult de terapeut și poate renunța la ședințe. Transferul este definit de autori ca legătura dintre relația actuală terapeutică și patternuri din trecut, persoane cum ar fi părinții și alte relații importante (deci definit în sens clasic). V ariabilă intermediară în relația dintre interpretarea transferului și calitatea relației terapeutice este calitatea relațiilor

314
Psihologia riscului
de obiect ale pacientului . Crits‑Cristoph și colaboratorii săi (1988) arată totuși că
interpretările transferențiale acurate îmbunătățesc alianța terapeutică, nu o înrăutățesc, iar rezultatele terapiei sunt pozitive.
c) Comportamente ale terapeutului care produc fisuri în alianță. Castonguay și
colaboratorii săi (1996) au indicat că anumite comportamente ale pacientului sunt indicii pentru o ruptură a alianței terapeutice: lipsa de reacție la sugestiile terapeu‑tului, evitarea temelor și sarcinilor terapeutice, sentimente negative față de terapie. Atunci când terapeutul insistă să utilizeze o schemă determinată (de exemplu, să includă în modelul cognitiv răspunsurile negative ale pacientului în loc să exploreze emoțiile asociate), breșa care apare în relație nu este rezolvată.
Rhodes și colaboratorii săi (1994) rezumă că o ruptură în alianță apare atunci când
terapeutul face ceva ce pacientul nu dorește (este critic, nu este atent, dă sfaturi care nu au fost cerute de către pacient) sau nu face ceva ce pacientul așteaptă (uită elemente importante, trece cu vederea aspecte relevante). Aceasta se rezolvă de regulă dacă terapeutul se adaptează sau își cere scuze ori își schimbă comportamentul, dar este posibilă și renunțarea la terapiei, dacă terapeutul rămâne inflexibil, neînțelegător, nepoliticos, neatent etc .
15.5. Riscurile psihoterapiei de grup
Terapiile de grup au cunoscut o dezvoltare rapidă, fiind alimentate atât de studii empirice controlate privind eficacitatea, cât și de considerente economice. În studiile metaanalitice s‑au estimat 9% până la 1 1% efecte negative în psihoterapia individuală (Shapiro, 1982, Smith et al., 1980), în timp ce în psihoterapia de grup s‑au obținut
și măsurători de 10% până la 16%, diferența acestor efecte fiind legată de specifici‑tatea caracteristicilor grupurilor .
15 .5 .1 . Efectul terapeutului
Se consideră că influența terapeutului în ședințele de grup este oricum mai redusă decât în cazul psihoterapiei individuale. Influențele din partea „egalilor” fac procesele de grup complicate, însă liderul sau moderatorul, în acest caz terapeutul, influențează dinamica de grup prin personalitatea și capacitățile sale,. Terapeutul poate contribui la deteriorarea stării pacientului prin:
a) Stilul de leadership, de exemplu liderii charismatici, care pun presiune pe autodezvă‑
luire și grăbesc procesele de grup, eșuează în a observa defenselor persoanelor mai fragile din grup. Liderii de tip laissez‑faire nu oferă protecție și structură pentru
interacțiunile de grup, de exemplu, în cazul interacțiunilor negative dintre membrii

Risc și psihoteR apie315
grupului. În cazul în care stilul de leadership este negativ (multe remarci negative),
s‑a constatat că stima de sine a membrilor scade, tensiunea din grup crește și la fel se întâmplă și cu riscul de incidente. Dies și Teleska (1985) au indicat că ambiguita‑tea cu privire la obiectivele și procedurile grupului conduce la slaba dezvoltare a
dinamicii și crește nivelurile patologiilor personale (anxietatea, de exemplu) și al
distresului .
b) Erorile de selecție. Modalitățile terapeutice și severitatea psihopatologiei indivi‑dului nu se potrivesc. În acest caz se generează o serie de alte efecte negative, cum ar fi depășirea capacităților de analiză sau a disponibilității pacientului. Pacientul poate fi copleșit de complexitatea interacțiunilor de grup, de propriile sentimente de inadecvare și frica de respingere etc.
c) Factori de personalitate: contratrasferul negativ, atitudinea ostilă, lipsa de respect,
aluziile sexuale etc. Lothstein (1978) consideră că pacienții față de care terapeutul
a simțit antipatie sunt cei care au renunțat la ședințele de grup, iar Holahan (1998) a remarcat faptul că grupurile antipatice terapeutului sunt cele cu cea mai mare rată de eșec. Analiza contratransferului ar fi utilă pentru reducerea efectelor nega‑tive, deoarece deciziile de acțiune pe care le ia terapeutul pe baza propriilor sentimente și motivații inconștiente și a narcisismului afectează succesul terapiei.
Propriile tulburări de personalitate sau defecte pot influența cursul terapiei.
Terapeuții cu agresivitate ridicată, intruzivi și prea siguri pe ei (până la aroganță),
cu capacitate scăzută de empatizare și de concentrare asupra nevoilor emoționale ale membrilor grupului, au rate de efecte negative ridicate (Lieberman et al ., 1973) .
Conform relatărilor clienților, psihoterapeuții distructivi sunt de mai multe tipuri: distanți și cu o tehnică rigidă (de exemplu, având dificultăți să relaționeze cu clienții într‑o manieră omenească, simplă, concentrându‑se pe tehnică și proceduri); sedu‑
cători emoțional (declanșează în pacienți emoții puternice pe care nu le explică, nu
le aduc în discuție); lipsiți de etică (care se angajează în relații intime cu pacienții, depășind granițele profesionale). Societatea Americană pentru Psihoterapie de Grup (1993) precizează că este periculos pentru dezvoltarea pacientului un terapeut care face abuz de putere, domină și exploatează experiența terapeutică, competența psi‑hoterapeutului având un impact important asupra rezultatelor terapiei.
15.5.2. Procesele de grup
Grupul este mai mult decât suma părților care îl compun, motiv pentru care nu doar personalitatea terapeutului și tehnica joacă un rol în rezultatele terapiei, ci și proce‑sele de grup. Aceste dinamici terapeutice de grup includ factori precum coeziunea
intragrup, normele de grup, rolurile de grup, presiunea și conformismul, comparația
socială, structura comunicațională și autodezvăluirea.
Lieberman și colaboratorii săi (1973) consideră că respingerea sau atacul din
partea celorlalți constituie un factor important pentru efectele negative ale terapiei
de grup. Critica și feedbackul negativ sunt foarte dăunătoare în lipsa unei coeziuni

316
Psihologia riscului
de grup: pentru o persoană cu disfuncții comportamentale este util să învețe, să
primească feedback într‑un context suportiv, însă atunci când feedbackul este negativ
într‑un grup lipsit de solidaritate, acesta devine atac și consecințele sunt negative.
Supraîncărcarea cu feedback într‑o manieră de confruntare și nesistematică are efecte antiterapeutice .
Dies și Teleska (1985) au pus în evidență faptul că persoanele care preiau rolul
de țap ispășitor într‑un grup suferă mai multe consecințe negative dacă atacurile se
petrec în anumite stadii de formare a grupului. Situațiile care cresc riscul de apariție
a efectelor negative pot fi prezise de stadiul de formare a grupului (MacKenzie, 1990). De exemplu, este probabil ca un pacient care va dezvălui informații grave despre sine
(de exemplu, un abuz sexual, o tentativă de suicid) să fie respins în stadiul incipient
al grupului, deoarece membrii lui nu sunt pregatiți să se încarce cu emoțiile negative ale celuilalt, iar grupul nu este consolidat pentru a fi suportiv, informația devenind
copleșitoare. O altă experiență distructivă poate fi situația în care reacția grupului la
un moment intens emoțional al unui membru (moment de catharsis) este de tăcere
sau impenetrabilitate emoțională, fiind trăit ca un moment în care grupul nu oferă
sprijin.
Un aspect care a fost puțin studiat, dar care ridică numeroase întrebări este con‑
fidențialitatea în grupul de terapie. De exemplu, o dezvăluire neautorizată despre relații extraconjugale ale unui membru poate duce la un posibil divorț, pierderea
locului de muncă, precum și alte repercusiuni grave. Galinsky și Schopler (1994) a
constatat că încălcarea confidențialității a fost o preocupare majoră a liderilor de grup pentru grupuri de suport ale persoanelor bolnave de cancer .
15 .5 .3 . Caracteristici individuale ale membrilor grupului
O serie de caracteristici personale au fost puse în legătură cu renunțarea la terapie sau insuccesul acesteia:
a) nivelul premorbid al disfuncției psihologice: pacienții diagnosticați ca narcisiști,
borderline și schizoizi construiesc dificil relația cu ceilalți membri din grup, asu‑
mându‑și astfel preponderent roluri deviante în grup;
b) așteptările nerealiste sunt asociate cu rezultate slabe, aceste persoane având o
viziune asupra lumii care pare să îi ducă din dezastru în dezastru, terapia fiind
unul dintre acestea, în opinia acestor clienți (Lieberman, Y alom și Miles, 1973;
Mohr, 1995).
Alte caracteristici individuale care fac o persoană vulnerabilă la eșec sau la aban‑
donul prematur al terapiei sunt: probleme grave cu stima de sine; combinația dintre
abilități interpersonale scăzute și sensibilitate ridicată; tendința de a‑și asuma roluri
deviante; o atitudine confuză în ce privește autodezvăluirea și intimitatea (Lieberman,
1994 ; Y alom și Lieberman, 1971; Lieberman, Y alom și Miles, 1973). Eșecurile
anterioare în ce privește încadrarea într‑un grup se asociază cu renunțarea prematură

Risc și psihoteR apie317
la acest tip de intervenție. Cine a avut un eșec în istoric se poate simți singuratic și
singur împotriva celorlalți, tolerând cu dificultate feedbackul negativ.
Goeltz (1996) are o perspectivă psihodinamică asupra rezultatelor negative ale
unei terapii de grup: ipoteza sa este că, pe baza trăsăturilor de personalitate (de exemplu, tipul masochist, autocritic), pacientul va genera un anume tip de contra‑transfer și va încerca să declanșeze atacuri din partea terapeutului, pentru a evoca un anume contratransfer (în cazul nostru, sadic). Teama de fuziune și dependență este
un alt factor de risc, conform acestui autor. Pacienții care se tem că vor fi încoporați
de terapeut vor acționa competitiv, pentru a sublinia individualitatea lor. Terapeutul trebuie să manifeste toleranță la frustrare, înțelegere și expertiză teoretică și să aibă în vedere că există pacienți care se tem de ceea ce le‑ar putea face grupul, deși speră ca grupul să facă ceva pentru ei.
Referitor la metodologia de cercetare, autorii sunt de părere că izolarea unui
singur factor de influență sau de generare a efectelor negative nu este posibilă, exis‑tând o interacțiune între aceștia. Bach menționează o compatibilitate între individ și grup. De exemplu, pacienții cu o boală pulmonară cronică au avut parte de înrăută‑
țirea stării lor în grupul terapeut psihodinamic, momentele intense emoțional fiind
însoțite de stres respirator. În același fel, pot exista și nepotriviri între terapeut și pacient . Cele trei elemente ale microcosmosului terapiei de grup (client, grup, tera‑peut) operează simultan asupra rezultatelor terapiei, însă măsurarea unor astfel de
efecte pune probleme serioase, dat fiind numărul mare de factori implicați. Există
posibilitatea ca raportarea (pe chestionar) a unor efecte pozitive la finalizarea terapiei să nu însemne că pe termen lung nu apar efecte negative (Kazdin, 1985). Este impor ‑
tant ca instrumentele de evaluare a efectelor negative să aibă o bună validitate, să vizeze covarianța dintre dimensiuni care se îmbunătățesc și cele care se înrăutățesc în funcționarea pacientului.
În funcție de rezultatele obținute, numeroși autori recomandă modalități de pre‑
venție sau diminuare a posibilelor consecințe negative ale terapiilor de grup. Dintre acestea amintim: screening‑ul pentru pacienții cu risc de a deveni devianți în grup; atenție deosebită în ceea ce privește pregătirea grupului: analiza expectanțelor, stilul personal și interpersonal al fiecărui participant, training pregrup; solicitarea spriji‑nului colegilor (intervizare) pentru managementul problemelor de leadership; ridi‑
carea nivelului de self‑awareness la terapeuți, atenție la contratransfer.
15.6. Concluzii
Identificarea problemelor de siguranță în ceea ce privește noile tratamente înainte de
a fi făcute publice preocupă în mod deosebit cercurile știintifice și cele din mass media. Dacă în medicină există metodologii și protocoale de validare a noilor trata‑
mente (Food and Drug Administration – FDA), nu același lucru se întâmplă și în
domeniul psihologiei, unde monitorizarea sistematică a intervențiilor psihologice a
revenit, în mare parte sau dacă nu în totalitate, profesiei de psiholog în sine. Meehl

318
Psihologia riscului
remarcă faptul că domeniul psihologiei a fost reticent în a se supraveghea pe sine
(Meehl, 1993), motiv pentru care consecințele pentru sănătate mintală a clienților au
devenit problematice, punând în dificultate și ambiguitate nu numai intervențiile, dar
și profesia.
Totuși, măsurarea efectelor negative în psihoterapie începe să prezinte aceeași
importanță pe care o are studiul eficacității psihoterapiei, deși se dovedește a fi un obiectiv complicat. Berk și Parker (2009) menționează câteva posibile dificultăți care
intervin în măsurarea efectelor negative: apar situații în care pacientul nu își dă
seama că este subtil exploatat și că servește nevoilor terapeutului; atitudinea defec‑tuoasă a terapeutului sau erorile din terapie se produc gradual, pacientul își dă seama
că ceva nu este în ordine, dar nu poate spune ce, putând găsi explicații alternative;
impactul medicației în cazul tulburărilor psihice nu trebuie subestimat (legătura din‑tre psihoterapie și efectele negative poate fi mediată de medicație, coocurența celor
doi factori neînsemnând o relație cauzală) (Berk și Parker, 2009).
Din ce în ce mai mulți specialiști rezonează cu afirmația lui J.A. Kottler că „tera‑
pia este un lucru riscant” (Kottler, 201 1, p. 26) atât pentru client, cât și pentru tera‑
peut. Clientul trebuie să‑și asume riscul schimbării, al renunțării la „vechea imagine
despre sine, confortabilă și familiară”, iar terapeutul trebuie să‑și asume riscul
consecințelor intervențiilor terapeutice pe care le desfășoară în cadrul terapiei, dar și riscul pe care îl implică accesul la universul intim al clienților în cadrul procesul
terapeutic. În această prezentare am acordat interes riscurilor pe care psihoterapia o
are asupra clientului, dar riscurile nu sunt excluse nici în ceea ce îl privește pe tera‑peut. Doar devenind conștienți de existența riscurilor în psihoterapiei și de necesita‑
tea cercetării acestora, practicienii pot aspira la onorarea jurământului lui Hippocrate
și în psihoterapie.
Bibliografie
Ackerman, S.J., & Hilsenroth, M.J. (2001). A review of therapist characteristics and techniques
negatively impacting the therapeutic alliance, Psychotherapy, 38(2), 171‑185.
American Psychological Association (1966). Standards for educational and psychological tests
and manuals. Washington, DC: Author.
American Psychological Association. (1995). Template for developing guidelines: Interventions
for mental disorders and psychosocial aspects of physical disorders . Washington, DC:
Author.
American Psychological Association. (2002). Criteria for evaluating treatment guidelines.
American Psychologist, 57, 1052‑1059.
AP A Presidential Task Force on Evidence‑Based Practice (2006). Evidence‑based practice in
psychology. American Psychologist, 61, 271‑285.
Arkowitz, H., & Lilienfeld, S.O. (2006). Psychotherapy on trial. Scientific American Mind,
2, 42‑49.
Barlow, D.H. (2010). Negative effects from psychological treatments: A perspective. American
Psychologist, 65(1), 13‑20.

Risc și psihoteR apie319
Bergin, A.E. (1963). The effects of psychotherapy: Negative results revisited. Journal of
Counseling Psychology, 10, 224‑250.
Bergin, A.E., & Strupp, H.H. (1972). Changing frontiers in the science of psychotherapy .
Chicago, IL: Atherton.
Berk, M., Conus, P ., Lucas, N. et al. (2007). Setting the stage: From prodrome to treatment
resistance in bipolar disorder . Bipolar Disorder, 9, 671‑678.
Berk, M., & Parker, G. (2009). The elephant on the couch: Side‑effects of psychotherapy,
Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, 43, 787‑794.
Beutler, L.E., Bongar, B., & Shurkin, J.L. (1998). Am I crazy or is it my shrink? New Y ork:
Oxford University Press.
Binder, J.L., & Strupp, H.H. (1997). „Negative process”: A recurrently discovered and
underestimated facet of therapeutic process and outcome in the individual psychotherapy
of adults . Clinical Psychology Science and Practice, 4, 121‑139.
Bohart, A.C. (2000). Paradigm clash: Empirically supported treatments versus empirically
supported psychotherapy practices. Psychotherapy Research, 10, 488‑493.
Bortz, J., Schuster, C. (2010). Statistik für Human‑ und Sozialwissenschaftler (ed. a VII‑a).
Heidelberg: Springer.
Brossart, D.F ., Willson, V .L., Patton, M.J., Kiv‑Lighan, D.M., & Multon, K.D. (1998). A
time series model of the working alliance: A key process in short‑term psychoanalytic
counseling . Psychotherapy, 35(2), 197‑205.
Budman, S., Demby, A., Randall, M. (1980). Short‑term group psychotherapy: Who succe‑
eds, Who fails? Group, 4, 3‑16.
Castonguay, L.G., Goldfried, M.R., Wiser, S., Raue, P .J., & Hayes, A.M. (1996). Predicting
the effect of cognitive therapy for depression: A study of unique and common factors. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 64(3), 497‑504.
Chambless, D.L., & Hollon, S. (1998). Defining empirically supported therapies. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 66, 7‑18.
Chambless, D.L., & Ollendick, T.H. (2001). Empirically supported psychological interventi‑
ons: Controversies and evidence. Annual Review of Psychology, 52, 685‑716.
Coady, N.F ., & Marziali, E. (1994). The association between global and specific measures
of the therapeutic relationship. Psychotherapy, 31, 17‑27.
Craske, M.G., & Barlow, D.H. (2008). Panic disorder and agoraphobia. In D.H. Barlow
(Ed.), Clinical handbook of psychological disorders (ed. a IV‑a, pp. 1‑64). New Y ork:
Guilford Press.
Crits‑Christoph, P ., Barber, J.P ., & Kurcias, J.S. (1993). The accuracy of therapists’ inter ‑
pretations and the development of the therapeutic alliance. Psvchotherapv Research, 3,
25‑35.
Dawes, R.M. (1994). House of cards: Psychology and psychotherapy built on myth. New
Y ork: Free Press.
Dies, R., Teleska, P . (1985). Negative outcome in group psychotherapy. In C. Mays Franks
(Ed .), Negative outcome in psychotherapy (pp 1 18‑142). New Y ork: Springer.
Dishion. T., McCord, J., & Poulin, F . (1999) When interventions harm: Peer groups and
problem behavior. American Psychologist, 54, 755‑764.
Eaton, T.T., Abeles, N., & Gutfreund, M.J. (1993). Negative indicators, therapeutic alliance,
and therapy outcome. Psychotherapy Research, 3(2), 1 15‑123.
Galinsky, M., & Schopler, J. (1994). Negative experiences in support groups. In G. Rosenberg
& A. Weissman (Ed.), Social work in ambulatory care (pp 77‑95). New Y ork: Haworth.
Goeltz, B. (1996). The negative therapeutic reaction in psychoanalysis: Then, now and the
future. Presented at the annual conference of the International Federation for Psychoanalytic
Education, Boca Raton, FL, septembrie .

320
Psihologia riscului
Gosling, S.D., V azire, S., Srivastava, S., & John, O.P . (2004). Should we trust web‑based
studies? A comparative analysis of six preconceptions about internet questionnaires .
American Psychologist, 59, 93‑104.
Hand, I., & Lamontagne, Y . (1976) The exacerbation of interpersonal problems after rapid
phobia‑removal. Psychotherapy, 13, 405‑41 1.
Hartley, D.E., & Strupp, H.H. (1983). The therapeutic alliance: Its relationship to outcome
in brief psychotherapy. In J. Masling (Ed.), Empirical studies of psychoanalytic theories
(pp. 1‑37). Londra: Analytic Press.
Haupt, M., Linden, M. (201 1). Nebenwirkungen und Nebenwirkungserfassung in der Psychotherapie –
Das ECRS‑ATR‑Schema. Psychoth Soz, 13, 9‑27.
Heuer, H., Rösler, F ., & Tack, W .H. (2007). Merkmale und Gütekriterien psychologischer
Tests. In H.W . Krohne, M. Hock (eds.), Psychologische Diagnostik: Grundlagen und
Anwendungsfelder (pp. 23‑83). Stuttgart: Kohlhammer.
Holahan, W . (1998). Reflections on a termination in my least favorite group. Presented at the
106th annual convention of the American Psychological Association, San Francisco, CA,
august .
Hunsley, J., & DiGuilio, G. (2002). Dodo bird, phoenix, or urban legend? Scientific Review
of Mental Health Practice, 1, 1 1‑22.
Kazdin, A. (1985). Assessment and design prerequisites for identifying negative therapy out‑
comes. In D. Mays & C. Franks (Eds.), Negative outcome in psychotherapy,(pp. 231‑248).
New Y ork: Springer.
Kottler, J.A. (201 1). Din culisele psihoterapiei. București: Trei.
Ladwig, I., Rief, W ., & Nestoriuc, Y . (2014). What are the risks and side effects of psychothe‑
rapy? Development of an Inventory for the Assessment of Negative Effects of Psychotherapy (INEP). Verhaltenstherapie, 24(4), 252‑263.
Lambert, M.J. (ed). (2003). Bergin & Garfield’s handbook of psychotherapy and behavior
change (ed. a V‑a). New Y ork: Wiley.
Lambert, M.J., & Miller, M.J. (2001). Helping prospective patients avoid harmful psychothe‑
rapies . Contemporary Psychology, 46, 386‑388.
Lambert, M.J., Ogles, B.M. (2004). The efficacy and effectiveness of psychotherapy. In M.J.
Lambert (Ed .), Bergin and Garfield’s Handbook of psychotherapy and behavior change
(ed. a V‑a, pp. 139‑193). New Y ork: Wiley and Sons.
Lieberman, M. (1994). Growth groups in the 1980s. In A. Fuhriman & G. Burlingame (Eds.),
Handbook of group psychotherapy: An empirical and clinical synthesis (pp. 527‑558).
New Y ork: Wiley.
Lieberman, M., Y alom, I., Miles, M. (1973). Encounter groups: First facts. New Y ork:
Basic Books .
Lilienfeld, S.O. (2007). Psychological treatments that cause harm. Perspectives on Psychological
Science, 2(1), 53‑70.
Lothstein, L. (1978). The group psychotherapy dropout phenomenon revisited. The American
Journal of Psychiatry, 135, 1492‑1495.
Lundeen, E. (2005). EBT and EVT: Can we please stop? Independent Practitioner, 25, 1‑3.
MacKenzie, K.R. (1995). Rationale for group therapy in managed care. In K.R. MacKenzie
(Ed .), Effective use of group therapy in managed care (pp. 1‑25). Washington, DC:
American Psychiatric Press.
Marmar, C.R., Weiss, D.S., & Gaston, L. (1989). Toward the validation of the California
therapeutic alliance rating system. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1, 46‑52.
Mash, E.J., & Hunsley, J. (1993). Assessment considerations in the identification of failing
psychotherapy: Bringing the negatives out of the darkroom. Psychological Assessment, 5,
292‑301.

Risc și psihoteR apie321
Masserman, T.H., & Carmichael, H.T. (1938). Diagnosis and prognosis in psychiatry. Journal
of Mental Science, 84, 893‑946.
Mays, D., Frank, C. (Eds.) (1985). Negative outcome in psychotherapy. New Y ork: Springer.
Meehl, P .E. (1993). Philosophy of science: Help or hindrance? Psychological Reports , 72,
707‑733.
Mohr, D. (1995). Negative outcome in psychotherapy: A critical review. Clinical Psychology:
Science and Practice, 2, 1‑27.
Nestoriuc, Y ., & Rief. W . (2012). Risiken und Nebenwirkungen von V erhaltenstherapie. In
M. Linden & B. Strauß (Eds.), Risiken und Nebenwirkungen von Psychotherapie (pp .
59‑74). Berlin: MWV .
Parker, G., Roy, K., Eyers, K. (2003). Cognitive behavior therapy for depression? Choose
horses for courses. The American Journal of Psychiatry, 160, 825‑834.
Parker, G., Parker, I., Brotchie, H., & Stuart, S. (2006). Interpersonal psychotherapy for depre‑
ssion? The need to define its ecological niche. Journal of Affective Disorders , 95, 1‑1 1.
Piper, W .E., Azim, H.F .A., Joyce, A.S., & Mccallum, M. (1991). Transference interpretati‑
ons, therapeutic alliance, and outcome in short‑term individual psychotherapy. Archives of
General Psychiatry, 48, 946‑953.
Piper, W .E., Joyce, A.S., Rosie, J.S., Ogrodniczuk, J.S., Mccallum, M., O’Kelly, J.G., &
Steinberg, R.I. (1999). Prediction of dropping out in time‑limited, interpretive individual
psychotherapy. Psychotherapy, 36(1), 1 14‑122.
Price, P .B., & Jones, E.E. (1998). Examining the alliance using the psychotherapy process
Q‑set. Psvchotherapy, 25(3), 392‑404.
Rhodes, R.H., Hill, C.E., Thompson, B.J., & Elliot, R. (1994). Client retrospective recall
of resolved and unresolved misunderstanding events . Journal of Counseling Psychology,
41(4), 473‑483.
Rhule, D.M. (2005). Take care to do no harm: Harmful interventions for youth problem
behavior. Professional Psychology: Research and Practice, 36, 618‑625.
Roback, H.B. (2000). Adverse outcomes in group psychotherapy risk factors, prevention, and
research directions. The Journal of Psychotherapy. Practice and Research, 9, vara, 3 .
Saunders, S.M. (1999). Client’s assessment of the affective environment of the psychotherapy
session: Relationship to session quality and treatment effectiveness. Journal of Clinical
Psychology, 55(5), 597‑605.
Schmoll, D. (2012). Nebenwirkungen bei psychoanalytisch orientierten Therapien. Psychotherapeut,
57, 395‑401.
Shapiro, D., & Shapiro, D. (1982). Meta‑analysis of comparative therapy outcome research.
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 51, 42‑53.
Smith, M., Glass, G., & Miller, T. (1980). The benefits of psychotherapy. Baltimore: Johns
Hopkins University Press.
Smith, M.L., Glass, G. (1977). Meta‑analysis of psychotherapy outcome studies. American
Psychologist, 32, 752‑760.
Strassberg, D., Roback, H., Anchor, K. et al. (1975). Self disclosure in group therapy with
schizophrenics. Archives of General Psychiatry, 32, 1259‑1261.
Strupp, H., Hadley, S., & Gomes‑Schwartz, B. (1977). Psychotherapy better or worse. New
Y ork: Jason Aronson.
Stuart, R .B . (1970) . Trick or treatment: How and when psychotherapy fails . Champaign, IL:
Research Press.
Tschan, W . (2005) . Missbrauchtes Vertrauen. Sexuelle Grenzverletzung in professionellen
Beziehungen. Basel: Karger.

322
Psihologia riscului
Wampold, B. (2001). The great psychotherapy debate: Models, methods, and findings .
Mahwah: Taylor and Francis.
Wampold, B.E., Mondin, G.W ., Moody, M., Stich, F ., Benson, K., & Ahn, H. (1997). A
meta‑analysis of outcome studies comparing bona fide psychotherapies: Empirically, ’’ All
have won and all must have prizes. Psychological Bulletin, 122, 203‑215.
Westen, D., Novotny, C.M., & Thompson‑Brenner, H. (2004). The empirical status of empi‑
rically supported psychotherapies: Assumptions,findings, and reporting in controlled clinical trials . Psychological Bulletin, 130, 631‑663.
Westermann, S., Kesting, M.‑L., & Lincoln, T. (2012). Being deluded after being excluded?
How emotion regulation deficits in paranoia‑prone individuals affect state paranoia during experimentally induced social stress. Behavior Therapy, 43, 329‑340.
Y alom, I., Lieberman, M. (1971). A study of encounter group casualties. Archives of General
Psychiatry, 25, 16‑30.

Capitolul 16
Riscul din perspectiva traumei psihice
Cornelia Măirean
16.1. Introducere
Riscurile expunerii la evenimente traumatice sunt multiple și afectează toate domeniile
importante de funcționare. Conform statisticilor realizate de Organizația Mondială a Sănătății, aproximativ 5.800.000 de oameni își pierd viața anual ca urmare a diferi‑
telor traume (Mock, Lormand, Goosen, Joshipura și Peden, 2004). Supraviețuirea
după traumatisme majore poate conduce la stres psihologic de durată și/sau la han‑dicap fizic, aspecte adesea asociate cu dificultăți relaționale și profesionale (von Ruden, Woltmann, Rose, Wurm, Rüger, Hierholzer și Bühren, 2013).
Încercarea de a stabili ceea ce reprezintă un eveniment traumatic a condus la
dispute substanțiale. În edițiile anterioare ale Manualului de Diagnostic și Statistică
a Tulburărilor Mentale ( DSM III, 1980), evenimentul traumatic este unul extrem de
dureros, care depășește așa‑numitele experiențe umane normale. Ediții mai recente
ale DSM consideră definitoriu pentru un eveniment traumaticexistența unui răspunsde
frică intensă, groază și neputință (Sareen, 2014). În DSM‑V (2013), ultima ediție,
întâlnim o modificare substanțială a criteriilor care definesc evenimentul traumatic,
prin renunțarea la criteriul menționat anterior, referitor la răspunsul subiectiv de frică
intensă, groază și neputință. Expunerea la moarte, amenințări cu moartea,vătămărilefizice
grave sau abuzul sexual reprezintă exemple de evenimente care pot conduce la difi‑cultăți psihologice severe.
Experiența unei traume psihiceprezintă riscul de a dezvolta probleme de sănătate
mentală, dar și fizică, precum și un risc crescut pentru angajarea în comportamente de risc pentru sănătate, cum ar fi consumul de alcool, droguri și tutun (Garland, Pettus‑Davis și Howard, 2013). Aparițiadificultăților de relaționare interpersonală, a durerilor cronice, a limitării activităților vieții cotidiene și diminuarea calității vieții
de zi cu zi reprezintă alte riscuri potențiale ale expunerii la evenimente traumatice
(von Ruden et al., 2013). În cadrul acestui capitol, vom discuta riscurile potențiale
ale traumelor asupra sănătății psihice și fizice, dar și asupra sistemului de credințe, relațiilor interpersonale și vieții profesionale. De asemenea, vom aborda modul în

324
Psihologia riscului
care expunerea repetată la traume, mai ales în perioadele de dezvoltare critice,în
copilărie și adolescență, prezice vulnerabilitatea viitoare la trăirea altor traume, pe parcursul vieții.
16.2. Riscul din perspectiva expunerii directe vs . vicariante
la evenimente traumatice
16.2.1. Expunerea directă
Expunerea la evenimente traumatice este frecventă la toate categoriile de vârstă, din
copilărie și până la vârsta adultă (Nilsson, Dahlstom, Priebe și Goran Svedin, 2014).
În privința prevalenței expunerii la evenimente traumatice, cercetările empirice suge‑
rează faptul că 25% din populația generală până la vârsta adultă și majoritatea popu‑
lației până la vârsta de 45 de ani a experimentat cel puțin un eveniment traumatic
(Norris și Slone, 2007). Rezultatele studiilor anterioare susțin faptul că prevalența
expunerii la traume este similară la femei și bărbați, un nivel puțin mai ridicat fiind
raportat de bărbați (60%, 50% femei) (Pietrzak, Goldstein, Southwick și Grant, 201 1).
În cazul bărbaților, cele mai frecvente evenimente traumatice sunt asistarea la
uciderea sau rănirea gravă a altor persoane, implicarea într‑un accident care pune în pericol viața și amenințarea cu o armă. Cele mai frecvent studiate traume au fost cele produse de implicarea în lupte, în timp de război. La femei, cele mai comune eve‑
nimente traumatice sunt reprezentate de confruntarea cu dezastre naturale, asistarea
la uciderea sau rănirea gravă a altor persoane și implicarea într‑un accidentcare pune în pericol viața. Violul, abuzul sexual în copilărie și violența partenerului intim au
fost, de asemenea, studiate intensiv în rândul femeilor (Perrin, V andeleur, Castelao,
Rothen, Glaus, V ollenweider și Preisig, 2014).
Gravitatea și durata evenimentului traumatic cresc riscul dezvoltării tulburării de
stres posttraumatic, considerată cea mai severă consecință de natură psihică a expu‑nerii la evenimente traumatice (Sareen, 2014), dar poate conduce și la alte dificultăți
psihologice, precum modificări ale identității personale și viziunii asupra lumii,
retragere socială, lipsa de încredere în cei din jur, sentimente de neajutorare, amorțeala
sentimentelor față de oameni și evenimentele trăite, pierderea legăturii cu cei din jur
și cu sine, hipervigilență și dificultatea de a trăi emoții pozitive (Iqbal, 2015).
16.2.2. Expunerea vicariantă
Interacțiunea în context profesional cu victime ale diferitelor evenimente traumatice
poate conduce la simptome ale stresului traumatic, similare cu cele prezente la victimele
directe ale acestor evenimente. Figley (1995) a fost printre primii autori care a evidențiat

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice325
ceea ce el a denumit „costul îngrijirii”, făcând referire la faptul că profesioniștii din
domeniul sănătății mentale, care ascultă empatic poveștile clienților lor sau asistă la durere și suferință, resimt adesea senzații similare de frică, durere și suferință, pre‑cum cele prezente la victimele directe ale traumelor. Ulterior, studiile au arătat că expunerea la evenimente traumatice reprezintă o parte semnificativă din rutina de zi cu zi a profesioniștilor din diferite domenii, precum personalul medical, psihologi, asistenți sociali, terapeuți etc.
Persoanele care lucrează cu persoane traumatizate reprezintă o populație de interes
deosebit datorită frecvenței expunerii la situații traumatice, inerente în activitatea lor. Pentru acești angajați există riscul de a absorbi stimulii vizuali, auditivi și tactili din poveștile spuse în detaliu de către supraviețuitorii traumelor, iar expunerea la materiale dureroase se acumulează în timp (Wang, Strosky și Fletes, 2014). Experiențele poten‑țial traumatice la care sunt expuse aceste persoane implică suferința celor din jur, în momentul confruntării cu boli incurabile, deces, răni deschise, situații de urgență în care intervenția de specialitate poate face diferența dintre viață și moarte, interacțiunea cu victime ale violenței etc. Prin natura muncii lor, se consideră că persoanele cu ast‑fel de profesii sunt expuse direct și indirect evenimentelor traumatice mai frecvent decât populația generală (Gershuny și Thayer, 1999). Mai mult decât atât, studiile empirice arată că incidența simptomelor posttraumatice la persoanele care lucrează în cadrul serviciilor medicale și sociale este de câteva ori mai mare decât cea prezentă la victimele directe ale evenimentelor traumatice (Clohessy și Ehlers, 1999). Acest rezultat poate fi justificat prin expunerea repetată, constantă, la situații cu potențial traumatic, fapt care crește probabilitatea apariției unor răspunsuri posttraumatice, răspunsuri care nu apar ca urmare a expunerii la un eveniment traumatic izolat (Kira et al ., 201 1) .
Riscul cel mai ridicat pe care îl prezintă expunerea la traumele celor din jur con‑
stă în apariția stresului traumatic secundar. Prevalența acestei tulburări a variat în diferite studii, de la 8‑10% la angajații din domeniul ajutorului umanitar, 15,2% la asistenți sociali, de la 16% până la 20% la medicii care tratează pacienții afectați de cancer, 34% la angajații din domeniul serviciilor de protecție a copiilor, la 46‑52% la clinicienii care lucrează cu supraviețuitorii abuzurilor sexuale (cf Wang et al . ,
2014). Câțiva factori de risc care sporesc probabilitatea de apariție a efectelor nega‑tive ale expunerii vicariante la traume au fost identificați în studiile anterioare: un volum mare de lucru, severitatea traumelor, mai puțini ani de experiență profesională în domeniul respectiv, lipsa suportului organizațional, absența supervizării, prezența unor traume personale (Bride, Jones și MacMaster, 2007). De asemenea, tipul trau‑mei poate modera impactul expunerii vicariante la situații traumatice. S‑a arătat că traumele care corelează cel mai puternic cu simptomele stresului traumatic secundar sunt violența domestică, abuzul fizical copilului, abuzul sexual al copiilor, violența sexuală, violul și tortura (Bober și Regehr, 2006).Chiar dacă incidentele traumatice tind să varieze în privința severității, unele studii au arătat că evenimentele care au fost cele mai deranjante nu sunt incidentele sau dezastrele cele mai grave, ci mai degrabă cele care implică o conexiune interumană (Minnie, Goodman și Wallis, 2015).
Deoarece expunerea vicariantă la traume poate apărea nu doar în context profesi‑
onal, ci la orice persoană care are o relație apropiată cu un supraviețuitor al unei

326
Psihologia riscului
traume, stresul traumatic secundar poate fi, de asemenea, prezent printre membrii
rețelei de suport social ai supraviețuitorilor evenimentelor traumatice, cum ar fi
membrii apropiați ai familiei (Jenkins și Baird, 2002). Stresul traumatic secundar
poate fi înțeles ca o consecință naturală a îngrijirii, o persoană fiind victima unei
traume iar o altă persoană fiind afectată de expunerea la experiența traumaticăa celei
dintâi .
16.3. Riscul poli‑traumatizării
În literatura de specialitate, expunerea repetată la mai multe traume a fost etichetată în diferite moduri, precum traumă cumulată, polivictimizare sau politraumatizare
(Scott‑Storey, 201 1). Există un număr tot mai mare de studii care indică o asociere
între politraumatizare și o gamă largă de probleme psihosociale și somatice, atât la copii, cât și la adulți (Nilsson et al., 2014). S‑a arătat, de asemenea, că există un
risc crescut de revictimizarea după ce o persoană a fost victimizată o dată (Widom, Czaja și Dutton, 2008).
Cele mai multe studii care au evidențiat impactul negativ al polivictimizării au
fost realizate având ca participanți copii și adolescenți (Soler, Kirchner, Paretilla și Forns, 2013). Traumele din copilărie implică nu doar riscul apariției dificultăților
interpersonale și a instabilității în familie, dar și riscul pentru revictimizare, toate
aceste consecințe contribuind la stres traumatic continuu (cf. Min, Minnes, Kim și
Singer, 2013). Chiar dacă s‑a arătat în numeroase studii faptul că expunerea la eve‑
nimente traumatice prezintă multiple riscuri, a fi victima mai multor traume s‑a dovedit a avea o valoare predictivă mai mare la nivelul sănătății mentale,comparativ
cu expunerea la un singur eveniment traumatic, izolat (Chartier, Walker și Naimark,
2010). Mai mult decât atât, trăirea unor evenimente traumatice variate prezintă mai multe riscuri pentru sănătatea fizică și psihică decât trăirea aceleiași traume, în mod
repetat (Chartier et al., 2010). Prezența tulburării de stres posttraumatic reprezintă
un factor de risc suplimentar pentru trăirea altor evenimente traumatice. De asemenea, persoanele cu un număr mai mare de experiențe anterioare potențial traumatice pre‑
zintă un risc mai mare de a dezvolta tulburare de stres posttraumatic (Osenbach et
al., 2014). Din acest motiv, înțelegerea trecutului traumatic al unei persoane este
importantă în dezvoltarea unui plan de tratament eficient (Sareen, 2014).
Când se discută riscul politraumatizării, trebuie avut în vedere faptul că și conse‑
cințele care apar în urma trăirii unui eveniment traumatic pot reprezenta factori de
risc ai altor consecințe negative. De exemplu, dezvoltarea tulburării de stres post‑traumatic poate crea o vulnerabilitate pentru apariția altor dificultăți psihologice, la
fel de probabilă fiind și situația în care prezența unor psihopatologii poate crea o
vulnerabilitate ridicată pentru apariția tulburării de stres posttraumatic (Soltis, Acierno, Gros, Y oder și Tuerk, 2014). În urma unei leziuni traumatice, tulburarea de stres
posttraumatic și tulburările conexe, cum ar fi depresia șianxietatea, sunt asociate cu

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice327
o gamă largă de deficiențe funcționale, cognitive,probleme legate de sănătate și un
comportament autodistructiv (Garland et al ., 2013) .
16.4. Riscurile asupra sănătății ale expunerii la evenimente
traumatice
16.4.1. Sănătatea psihică
Confruntarea cu situații traumatice implică riscul de dezvoltare a tulburării de stres
acut, depresiei, anxietății, tulburării de stres posttraumatic sau tulburării complexe de stres posttraumatic (Soltis et al., 2014). Deși nu toți oamenii prezintă astfel de
răspunsuri atunci când se confruntă cu evenimente traumatice, problemele psihologice
relativ minore pot conduce la afecțiuni acute sau cronice dacă nu sunt abordate în mod corespunzător.
Cel mai mare risc, la nivelul sănătății mentale, al expunerii la situații traumatice
constă în dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic. În conformitate cu DSM‑V
(2013), această tulburare rezultă din expunerea la moarte reală sau amenințare, vătă‑
mări corporale grave sau violență sexuală. Există patru categorii de simptome ale
diagnosticului DSM‑V (2013) al tulburării de stres posttraumatic, care includ reexpe‑
rimentarea, evitarea, modificări negative ale cognițiilor și alestării de spirit și hipe‑
rexcitabilitate. Simptomele de reexperimentare includ amintiri dureroase recurente,
involuntare, spontane ale evenimentului traumatic, vise stresante recurente în care conținutul este legat de evenimentul trăit, reacții disociative (de exemplu, flashback‑
uri), prin care o persoană se simte sau acționează ca și cum evenimentul traumatic
ar fi retrăit (expresia cea mai severă fiind reprezentată de o pierdere completă a conștientizării împrejurimilor actuale). Simptomele de evitare includ eforturi pentru
a evita gânduri, sentimente sau conversații legate de evenimentul traumatic, precum
și eforturile de a evita oamenii, locurile sau activitățile care amintesc de evenimen‑
tultrăit. Modificările negative ale cognițiilor și stării de spirit, care sunt asociate
trăirii unui eveniment traumatic,constau în incapacitatea de amintire a unui aspect important al evenimentului, credințe negative despre sine, despre ceilalți sau despre
lume, în general, autoînvinovățirea sau învinovățirea altora pentru apariția evenimen‑
tului traumatic, stare emoțională negativă (de exemplu, frică, groază, vinovăție, furie
sau rușine), interesul scăzut pentru activitățile anterior plăcute, senzație de detașare
sau înstrăinare de cei din jur, incapacitatea persistentă de a trăi emoții pozitive. Al patrulea criteriu include modificări din categoria reactivității, precum iritabilitate,
furie sau comportament agresiv, comportament neglijent sau autodistructiv, dificultăți
de somn, dificultăți de concentrare (DSM‑V , 2013).
Studiile empirice arată că estimarea prevalenței tulburării de stres posttraumatic
la populația generală, pe parcursul unui an, este de 3,5%, iar estimările pe parcursul
vieții a acestei tulburărivariază de la 6,8% la 12,2%. Femeile raportează de obicei

328
Psihologia riscului
mai multe simptome ale tulburării, din cele patru categorii, comparativ cu bărbații,
iar tipul de eveniment trăit pare să influențeze riscul de a dezvolta tulburare de stres posttraumatic. În general, abuzul sexual, abuzul fizic și accidentele de autovehicul conduc la rate mai mari ale acestei tulburări. De asemenea, s‑a constat faptul că evenimentele traumatice declanșatoare a celor patru categorii de simptome diferă la bărbați și femei. Luptele și expunerea la violență sunt cele mai frecvente evenimente declanșatoare a tulburării pentru bărbați, în timp ce agresiunile sexuale și fizice sunt cele mai frecvente evenimente declanșatoare a acestei tulburări, în cazul femeilor (cf . Soltis et al ., 2014) .
Tulburarea de stres posttraumatic cu debut întârziat, situație în care diagnosticul
complet al tulburării nu este îndeplinit până la șase luni după trăirea traumei, este unul dintre domeniile controversate din literatura de specialitate privind expunerea la evenimente traumatice (Smid, Mooren, van der Mast et al., 2009). Evoluția obișnu‑ită a tulburării presupune faptul că cele mai multe simptome apar imediat după tră‑irea traumeiși se diminuează în timp, în ceea ce privește intensitatea și frecvența. O analiză sistematică a studiilor realizate pe această temă a constatat că 25% din per ‑
soanele cu tulburare de stres posttraumatic au prezentat debut întârziat al tulburării. Persoanele cu debut întârziat prezintă adesea simptome subclinice ale tulburării de stres posttraumatic, imediat după evenimentul traumatic, ulterior având loc o inten‑sificare a simptomelor, până când acestea ajung la pragul clinic (Sareen, 2014).
Tulburarea complexă de stres posttraumatic reprezintă un risc major pentru sănă‑
tatea mentală a persoanelor care au supraviețuit unor traume cumulate. Prototipul criteriilor de diagnostic pentru această tulburare provine din cercetările cu privire la consecințele unei traume originare din copilărie, prelungite și recurente. Acest tip de traumă influențează capacitatea de reglare a afectelor (de exemplu, dificultăți în ceea ce privește managementul furiei) și conduce la modificări în ceea ce privește atenția și starea de conștiință (simptome disociative), autopercepția (autoculpabilizare, vino‑văție), relațiile cu ceilalți (incapacitatea de a avea încredere în cei din jur și lipsa de confort/intimitate în relațiile interpersonale), somatizare și/ sau afecțiuni medicale, modificări ale sistemelor de credințe (Widera‑Wysoczańska și Kuczyńska, 2010). Dezvoltarea tulburării de stres acut reprezintă un alt risc asociat expunerii la eveni‑mente traumatice. Criteriile sale de diagnostic sunt foarte asemănătoare cu simptomele tipice tulburării de stres posttraumatic. Diferența constă în faptul că tulburarea de stres acut include, în plus, simptome disociative (cum ar fi amorțeală emoțională, depersonalizare sau amnezie disociativă) și nu ar trebui să persiste mai mult de patru săptămâni (DSM‑V, 2013) .
În încercarea de a explica reacțiile la evenimente stresante sau traumatice, teoriile
învățării (Kilpatrick, V eronen și Best, 1985) postulează faptul că, prin condiționarea clasică, anumiți indici (stimuli condiționați) prezenți în timpul evenimentului trauma‑tic sunt asociați cu stimulii periculoși (stimuli necondiționați) și conduc la un răspuns condiționat de frică și evitare, precum și la afecte și comportamente negative. De exemplu, sunetul focurilor de arme sau imaginea prietenilor uciși de dispozitivele explozive improvizate sunt stimuli necondiționați care suscită inițial sentimente de frică și teroare. Stimulii care se aseamănă cu aceste lucruri, cum ar fi focurile de

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice329
artificii, o movilă de pământ pe marginea unui drum sau chiar condusul autovehicu‑
lelor sau mirosul de motorină, pot provoca mai târziu un răspuns de frică, specific tulburării de stres posttraumatic. Alți stimuli similari (de exemplu, oameni, locuri, ora din zi, mirosuri, gusturi) pot, de asemenea, să conducă la aceleași tipuri de răspunsuri. În încercările de a înlătura afectele negative asociate evenimentelor tra‑umatice, persoanele încep de multe ori să evite locuri, oameni sau situații care le amintesc de traumă și care provoacă răspunsuri de frică sau alte reacții neplăcute.
Teoria prelucrărilor informațiilor subliniază rolul evaluărilor cognitive și a sem‑
nificației evenimentului trăit, pentru o persoană care dezvoltă tulburare de stres posttraumatic. Conform acestei teorii, cei care prezintă o traumă psihică dezvoltă anumite scheme de gândire și sentimente despre lume, denumite structuri de teamă. Aceste structuri includ amintiri ale diferitelor aspecte asociate evenimentului trauma‑tic (de exemplu, persoana care a comis abuzul a fost un bărbat înalt care conducea o mașină albă), răspunsuri specifice expunerii la situația traumatică (de exemplu, sentimente, gânduri, comportamente), precum și semnificația atribuită situației trau‑matice (de exemplu, modul în care persoana percepe că trauma i‑a afectat viața). Structurile de teamă predispun o persoană la o percepere a pericolului în situații care pot prezenta doar un risc redus de pericol. Mulți stimuli care nu sunt în mod inerent periculoși (de exemplu, zgomote puternice) sunt incluși în structura de teamă, iar rețeaua de frică este activată atunci când o persoană se confruntă cu stimuli care amintesc de evenimentul traumatic, stimuli care pot fi periculoși sau nu. Din cauza comportamen‑telor de evitare, care includ evitarea gândurilor despre traumă, există puține șanse ca aceste structuri de frică să fie modificate (Foa, Steketee și Rothbaum, 1989).
Deși experiențele traumatice pot conduce la dezvoltarea simptomelor caracteristice
tulburării de stres acut sau tulburării de stres posttraumatic, pentru unele persoane experiența traumei în sine nu este o condiție suficientă pentru dezvoltarea acestor tulburări. Astfel, se presupune că rezultatele posttraumatice sunt generate de o com‑binație de mai mulți factori, printre care unele antecedente pretraumatice biologice și de personalitate, severitatea prejudiciului trăit, modul în care are loc prelucrarea emoțională a experienței sau faptul de a percepe sprijin social adecvat (Oltmanns și Emery, 2007). Alți factori de risc care pot fi identificați în literatura de specialitate includ antecedente psihopatologice personale sau familiale și vârsta mai tânără, care facilitează apariția diferitelor tulburări psihice în urma expunerii la o situație trau‑matică (cf. Soltis, Acierno, Gros, Y oder și Tuerk, 2014).
Stresul traumatic secundar este un termen folosit pentru a descrie reacțiile și
simptomele observate la persoanele care lucrează cu victime ale evenimentelor trau‑matice. Manifestările specifice acestei tulburări psihice sunt similare cu cele observate la persoanele expuse direct traumelor (Figley, 1995) și includ simptome intruzive, de reexperimentare a evenimentului traumatic primar la care au fost expuse, hiperexci‑tabilitate persistentă și evitarea indiciilor care amintesc de evenimentul traumatic (Wang et al., 2014). Se consideră că stresul traumatic secundar se poate dezvolta
imediat după expunerea la o singură situație traumatică (Figley, 1995).

330
Psihologia riscului
16.4.2. Riscurile asupra sănătății fizice ale traumelor psihice
Există o relație strânsă între trauma psihică și sănătatea fizică (Asnaani, Reddy și
Shea, 2014). Stresul traumatic este responsabil pentru etiologia și progresia diferite‑
lor boli și contribuie la vulnerabilitatea generală pentru tulburări somatice prin pro‑
ducerea unei cascade de modificări neuroendocrine, cardiovasculare și imunologice
(Kiecolt‑Glaser, McGuire, Robles și Glaser, 2002). În plus, problemele de natură
psihică diminuează imunitatea și sunt asociate cu o morbiditate mai mare (Olatunji,
Cisler și Tolin, 2007). Relația dintre trauma psihică și sănătatea fizică este reciprocă,
în sensul că și leziunile fizice apărute ca urmare a experiențelor potențial traumatice
sunt asociate cu o probabilitate mai mare de a dezvolta probleme de sănătate mentală.
Unele studii au arătat că aproximativ 10% până la 40% din persoanele cu răni fizice
vor dezvolta tulburare cu stres posttraumatic (von Ruden et al ., 2013) .
Rezultatele unui studiu metaanalitic sugerează faptul că tulburarea de stres posttrau‑
matic are un impact puternic asupra sănătății fizice, fiind asociată cu simptome cardio‑
respiratorii, tulburări gastrointestinale și dureri musculo‑scheletice. De asemenea, autorii
au găsit dovezi solide pentru o stare de sănătate fizică precară la persoanele care îndepli‑
nesc criteriile pentru tulburarea de stres posttraumatic, precum și la categoria persoanelor care prezintă simptome ale acestei tulburări, sub un anumit prag clinic (Pacella, Hruska și Delahanty, 2013). În special, traumele din copilărie reprezintă un risc major pentru apariția problemelor cardiovasculare, pulmonare și metabolice, sindroamelor inflamatorii și dureroase cronice, consultărilor frecvente ale serviciilor medicale și unui număr ridicat
de diagnostice referitoare la diferite simptome fizice (de exemplu, boli de ficat, diabet
zaharat, artrită, durere spinală cronică, dureri de cap cronice) (Agorastos et al., 2014;
Norman, Byambaa, De, Butchart și Scott, 2012; Widom, 2014). Abuzul fizic din copi‑lărie, direct sau indirect, prin asistarea la violență domestică, reprezintă trauma care are cele mai multe implicații negative asupra sănătății fizice, la vârsta adultă, atât în cazul femeilor, cât și al bărbaților (Franzese, Covey, Tucker, McCoy și Menard, 2014).
Legătura dintre trauma psihică și calitatea autopercepută a vieții referitoare la
starea de sănătate fizică a fost, de asemenea, studiată. Calitatea autopercepută a
vieții este, într‑un sens mai larg, conceptualizată ca insuficienta funcționare și deficite în viața de zi cu zi cauzate de existența diferitelor probleme de sănătate. Persoanele
cu mai multe simptome specifice tulburării de stres posttraumatic raportează o stare
de sănătate precară, funcționare socială deficitară, precum și un sentiment mai slab
de vitalitate, comparativ cu alte grupuri de participanți care nu prezintă această tul‑
burare (Shiner et al., 201 1). O mai bună înțelegere a legăturii dintre trauma psihică
și sănătatea fizică va aduce informații cu privire la metodele de prevenire și tratament, care, la rândul lor, pot ajuta la reducerea costurilor economice create de tulburare.
16.4.3. Comportamente de risc pentru sănătate
Rezultatele studiilor prospective și retrospective sugerează faptul că traumele psihice
cresc riscul de implicare ulterioară în diferite comportamente care pun în pericol

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice331
sănătatea, precum consumul de tutun, alcool sau chiar droguri (Fu et al., 2007; cf .
Min et al., 2013). Anumite traume, cum ar fi abuzul sexual din copilărie, abuzul
fizic și neglijarea, determină un risc crescut pentru dezvoltarea obezității. La rândul
ei, obezitatea este un factor de risc bine cunoscut pentru sănătatea precară și a fost asociată cu probleme de sănătate multiple, cu o stare de sănătate autoraportată precară, dizabilități, utilizarea frecventă a serviciilor medicale și o varietate de diagnostice medicale (Fuller‑Thomson, Filippelli și Lue‑Crisostomo, 2013).
Alte comportamente de risc, precum consumul de substanțe ilicite, fumatul și
consumul de alcool, pot conduce la o varietate de probleme medicale severe, cum ar fi cancerul sau problemele cardiovasculare. De asemenea, aceste comportamente pot interacționa cu alte mecanisme (de exemplu, anomalii biologice) și astfel pot provoca boli fizice (Rheingold, Acierno și Resnick, 2004). Alte studii sugerează faptul că angajarea în comportamente de risc determină o vulnerabilitate mai ridicată pentru expunerea la evenimente traumatice viitoare (Kaysen et al ., 2006) .
Tulburarea de stres posttraumatic reprezintă un risc major de implicare în com‑
portamente de risc pentru sănătate, cu o putere predictivă mai mare decât simpla expunere la evenimente traumatice. O analiză critică a literaturii a concluzionat că persoanele expuse traumelor care au dezvoltat tulburare de stres posttraumatic prezintă un risc mai mare de abuz de alcool decât celecare nu manifestă simptome specifice acestei tulburări (Stewart, 1996). Concluzii similare pot fi identificate în studiile epidemiologice cu privire la dependența de droguri și tutun (Reed, Anthony și Breslau, 2007) .
16.5. Riscul traumei psihice la nivelul sistemului de credințe
și al identității personale
Efectele expunerii la traume, care se cumulează în timp, conduc de multe ori la modificări pe termen lung ale modului în care o persoană se percepe pe ea însăși, pe cei din jur și lumea, în general. Teoria constructivistă a autodezvoltării susține faptul că oamenii își construiesc propriile realități, formând reprezentări mentale sau sisteme de credințe, numite scheme cognitive. Aceste scheme includ convingerile unei per ‑
soane, ipoteze și așteptările pe care le are de la ea însăși și de la cei din jur. Schemele influențează modul în care oamenii gândesc și simt situațiile trăite, precum și modul în care aceștia răspund la stimulii din mediul lor (McCann și Pearlman, 1990).
Au fost identificate cinci scheme cognitive, pentru care riscul de a fi modificate
în sens negativ, după expunerea la evenimente traumatice, este mai ridicat. Aceste scheme fac referire la siguranța locurilor în care se află o persoană la un moment dat, la stima pentru propria persoană, dar și pentru cei din jur, la intimitate, control asupra propriei vieți, încredere în sine și în cei din jur. S‑a sugerat că anumite nevoi psihologice și schemele corespunzătoare lor sunt semnificativ afectate de către expe‑riențele traumatice pe care le trăim sau la care suntem expuși, în mod direct sau

332
Psihologia riscului
indirect (McCann și Pearlman, 1990). Atunci când o persoană este expusă în mod
repetat și constant la evenimente traumatice, ea se confruntă cu o realitate care con‑trazice perspectiva prin care lumea este privită ca un loc sigur, în cadrul căruia ea și persoanele apropiate sunt în siguranță și în legătură unele cu altele, în care încrede‑rea și respectul reciproc stau la baza relațiilor interpersonale. Astfel, schemele cog‑nitive personale, asociate cu încrederea, intimitatea, siguranța, puterea și controlul pot fi modificate ca rezultat al expunerii la evenimente traumatice, fapt care conduce la schimbări ale identității de sine, ale spiritualității și ale perspectivei asupra lumii (McCann și Pearlman, 1990).
Modificarea schemelor cognitive sporește stresul emoțional și amplifică sensibi‑
litatea la informații care confirmă convingerile negative privind siguranța, puterea, controlul, independența, respectul și intimitatea. Resick și Schnicke (1992) susțin că aceste modificări apar atunci când o persoană prezintă dificultățide a încorpora expe‑riențele traumatice în sistemele de credințe existente. Când o persoană trăiește sau întâlnește un eveniment incongruent cu schema, unul care nu se potrivește cu con‑ceptualizările anterioare ale lumii, experiența și emoțiile care o însoțesc pot fi cople‑șitoare. În acest moment, persoana trebuie fie să modifice informațiile pentru a se potrivi schemei (asimilare), fie să modifice schema pentru a se potrivi noilor infor ‑
mații (acomodare) (Soltis et al., 2014). De exemplu, dacă schema unei femei referi‑
toare la abuzul fizic include doar noțiunea că o femeie poate fi abuzată de partenerul de viață, iar ea este abuzată ulterior de către o cunoștință, aceasta poate asimila, sau modifica, informațiile, prin încercarea de a se convinge pe ea însăși că nu a fost abuzată. Ar putea eticheta evenimentul ca o lipsă de comunicare sau ar putea crede că a făcut sau spus ceva ce infractorul a interpretat greșit. În schimb, în cazul în care victima abuzului ar potrivi (acomoda) noile informații în raport cu schema existentă, aceasta s‑ar modifica și ar include și posibilitatea ca cineva cunoscut și de încredere să fie periculos și să comită un atac. Resick și Schnicke (1992) au menționat un alt fenomen întâlnit în activitatea lor cu victime ale abuzurilor sexuale, denumit supra‑acomodare. Acest fenomen implică o denaturare extremă a schemei. De exemplu, în loc de a schimba schema cuiva pentru a include și posibilitatea că și unele persoane de încredere pot fi periculoase, victima abuzului poate schimba schema pentru a include faptul că toți oamenii sunt periculoși și nu pot fi de încredere. Supraacomodarea poate conduce la procese de gândire dihotomice și limitează flexibilitatea cognitivă cu care persoanele interpretează și evaluează informațiile viitoare.

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice333
16 .6 . Riscul traumei psihice la nivelul funcționării
socioprofesionale
16.6.1. Calitatea relațiilor interpersonale
Experiența unei traume psihice se asociază adesea cu detașare emoțională de familie
și prieteni. Calitatea relațiilor interpersonale după expunerea la o situație traumatică este important de studiat, deoarece aceste relații și suportul social furnizat în cadrul relațiilor apropiate, condiționează recuperarea și tratamentul tulburărilor psihice consecutive trăirii unei traume (Beck et al., 2009) .
Expunerea la situații traumatice afectează în mod semnificativ sănătatea mentală
și sănătatea fizică, fapt care influențează în sens negativ gradul de mulțumire resim‑țit în cadrul relațiilor familiale (Soltis et al ., 2014) . Conform unui studiu metaanali‑
tic, tulburarea de stres posttraumatic exercită un impact negativ mai puternic asupra funcționării sociale și relațiilor cu cei apropiați, în raport cu alte tulburări de anxie‑tate (Olatunji et al., 2007). De asemenea, persoanele cu tulburare de stres posttrau‑
matic prezintă un risc mai mare pentru manifestarea unei nemulțumiri relaționale, a unei deteriorări a intimității, nemulțumiri sexuale (Dekel și Soloman, 2006) și a unor dificultăți de comunicare cu alte persoane apropiate (Cook et al., 2004). Rezultatele
unor studii sugerează faptul că simptomele de hiperexcitabilitate prezintă cele mai mari riscuri, dintre toate simptomele tulburării de stres posttraumatic, la nivelul funcționării interpersonale (Beck et al ., 2009) .
Alte tulburări de natură psihică, dezvoltate ulterior expunerii la situații traumatice,
pot influența calitatea relațiilor interpersonale. De exemplu, literatura referitoare la depresie a documentat reciprocitatea care există între simptomele psihice ale unei persoane și comportamentul manifestat de persoanele cu care interacționează. În cadrul unui studiu, autorii au constat faptul că persoanele care interacționează cu participanți‑țintă aflați într‑o stare de depresie raportează o starea de spirit negativă și un sentiment mai mare de respingere a persoanei depresive. Contrar ipotezei auto‑rilor, aceste persoane au fost dispuse să împărtășească percepțiile lor negative cu participantul‑țintă, care a anticipat corect respingerea și a manifestat reciprocitate în relațiile cu ceilalți participanți (Strack și Coyne, 1983). Alte studii susțin că depresia reprezintă un factor mult mai robust asociat cu dificultăți interpersonale, comparativ cu simptomele tulburării de stres posttraumatic (Beck et al ., 2009) .
Herman (1992) a propus conceptul de tulburare complexă de stres posttraumatic
pentru a descrie tabloul clinic complicat prezent la persoanele care se confruntă cu
traume recurente, în special de natură interpersonală. Comparativ cu tulburareasim‑
plă de stres posttraumatic, persoanele cu tulburare complexă prezintă un profil mai
sever și complicat de simptome, asociat cu modificări ale caracterului, ale identității de sine și cu o mai mare vulnerabilitate pentru autorănire și revictimizare. Această
tulburare complexă poate fi considerată o tulburare relațională, cu antecedente în
traumele relaționale trăite și cu consecințe asupra capacității de stabilire și menținere
a relațiilor interpersonale, fie romantice/familiale, fie de prietenie.

334
Psihologia riscului
Relațiile interpersonale sunt văzute ca o zonă de funcționare afectată și de stresul
traumatic secundar, care se dezvoltă în contextul trăirii vicariante a unor experiențe
traumatice. Având în vedere faptul că simptomele stresului traumatic secundar oglin‑desc de multe ori simptomele victimelor cu care angajații vin în contact, este posibil ca o persoană care prezintă această tulburare psihică să se confrunte cu dificultăți în ceea ce privește funcționarea interpersonală (Resick și Calhoun, 2001). Rezultatele unui studiu la care au participat 515 asistenți sociali au arătat că mai mult de jumătate din lotul evaluat (53,3%) a considerat că trauma secundară are un efect negativ asu‑pra vieții lor personale și profesionale (Ting et al., 2005). Într‑un alt studiu, 23,3%
dintre participanți au raportat senzație de detașare față de persoanele semnificative din viața lor, ca rezultat al stresului traumatic secundar (Bride, 2007). De asemenea, simptomele de intruziune, evitare și excitabilitate, consecutive expunerii indirecte la evenimente traumatice, precum și modificările schemelor cognitive se asociază cu un stil de atașament de frică‑evitare (Marmaras et al., 2003) .
Din cauza naturii transversale a celor mai multor studii realizate în vederea cla‑
rificării relației dintre expunerea la traumă și consecințele la nivelul relațiilor inter ‑
personale, nu putem concluziona cu certitudine faptul că trauma psihică are un impact asupra calității relațiilor. Există și posibilitatea ca aspecte caracteristice relațiilor interpersonale, precum stilul de atașament sau suportul social perceput, să influențeze probabilitatea dezvoltării tulburărilor psihologice în urma trăirii unui eveniment tra‑umatic .
16.6.2. Calitatea activităților profesionale
Problemele psihologice care apar în urma confruntării cu evenimente traumatice pot afecta multe aspecte ale calității vieții, inclusiv calitatea vieții profesionale. Cel mai mare risc la nivel profesional constă în pierderea locului de muncă și incapacitatea de a regăsi un nivel optim de funcționare profesională (von Ruden et al ., 2013) .
Cele mai multe cercetări care au vizat studierea calității profesionale a vieții, în
contextul expunerii la evenimente traumatice, au avut în vederea persoanele care lucrează în mod constant cu victime ale unor astfel de evenimente (Sanso et al., 2015). În cazul
expunerii cumulate, constante, riscurile la nivel profesional sunt mai ridicate compa ‑
rativ cu expunerea izolată la un singur eveniment traumatic. Comportamentul orga‑nizațional nonproductiv, precum absenteismul frecvent, oboseala cronică, întârzierile frecvente, dovezile unei calități deficitare a activităților desfășurate și o îndeplinire necorespunzătoare a sarcinilor profesionale reprezintă câteva riscuri potențiale ale expunerii la situații traumatice la locul de muncă. La nivel individual, riscurile tra‑umelor psihice includ existența unor relații conflictuale cu colegii, dificultatea de a interacționa cu clienții și de a înțelege în mod corect nevoile lor (Newell și MacNeil, 2010) .
Un alt domeniu studiat este satisfacția profesională a angajaților care interacțio‑
nează în mod frecvent cu victime ale evenimentelor traumatice. Percepția unui nivel

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice335
ridicat al stresului traumatic și a unui nivel scăzut al satisfacției profesionale este
raportată adesea de către persoanele a căror profesie presupune asistarea sau impli‑carea în tratarea traumelor celor din jur (Xu și Wu, 2014). De asemenea, schimbarea credințelor personale, ca efect al expunerii la situații traumatice, poate să afecteze abilitatea persoanelor de a atribui un sens activității desfășurate și de a percepe fap‑tul că aceste activități sunt importante și au un anumit scop. Acest fapt conduce la un sentiment de lipsă de speranță și la internalizarea suferinței clienților lor (Dombo și Gray, 2013).
16.7. Concluzii
Evenimentele traumatice de viață implică riscuri multiple la nivelul sănătății psihice și fizice ale unei persoane. Modificări ale perspectivei asupra lumii, ale schemelor cognitive prin intermediul cărora se interpretează realitatea înconjurătoare și ale identității personale reprezintă alte riscuri potențiale ale expunerii la astfel de eveni‑mente. În plus, o persoană care a fost victima unui eveniment traumatic prezintă o vulnerabilitate ridicată pentru a trăi și alte experiențe nefaste. Recunoașterea preva‑lenței crescute și a impactului advers al traumelor psihice ar trebui să genereze o conștientizare crescută a necesității utilizării unor strategii de intervenție pentru a reduce riscurile aferente, care pun în pericol starea de bine sau chiar viața unei per ‑
soane. Astfel, identificarea, înțelegerea și tratarea corespunzătoare a traumelor psi‑hice, trăite direct sau vicariant, pot reduce într‑o proporție considerabilă costurile pe care acestea le implică la nivel individual și organizațional.
Intervențiile timpurii posttraumatice care au rolul de a preveni apariția simptomelor
stresului posttraumatic sunt utile și datorită faptului că problemele psihice netratate pot genera sau amplifica problemele de sănătate fizică. Netratate în mod corespunzător, efectele nefaste ale traumelor psihice se pot multiplica în timp, generând o cascadă de consecințe care persistă pe întreaga durată a vieții și care generează eforturi con‑tinue de adaptare. De exemplu, afectivitatea negativă și dezvoltarea unor scheme cognitive prin intermediul cărora lumea este privită ca un loc periculos, iar oamenii de jur ca nefiind de încredere conduce la o diminuare a calității relațiilor interperso‑nale și chiar la dificultăți profesionale. Prevenirea apariției acestor efecte, mai degrabă decât diminuarea lor, în momentul în care se manifestă, reprezintă modalitatea optimă de abordare a traumelor psihice, directe sau vicariante.

336
Psihologia riscului
Bibliografie:
Agorastos, A., Pittman, J.O., Angkaw, A.C., Nievergelt, C.M., Hansen, C.J., Aversa, L.H.,
& Marine Resiliency Study Team (2014). The cumulative effect of different childhood
trauma types on self‑reported symptoms of adult male depression and PTSD, substance
abuse and health‑related quality of life in a large active‑duty military cohort. Journal of
psychiatric research, 58, 46‑54.
American Psychological Association (1980). Diagnostic and statistical manual of mental
disorders (ed. a III‑a). Arlington, V A: American Psychiatric Association Publishing.
American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders
(DSM‑5®). Arlington, V A: American Psychiatric Association Publishing.
Asnaani, A., Reddy, M.K., & Shea, M.T. (2014). The impact of PTSD symptoms on physical
and mental health functioning in returning veterans. Journal of Anxiety Disorders , 28(3),
310‑317.
Beck, J.G., Grant, D.M., Clapp, J.D., & Palyo, S.A. (2009). Understandingthe interpersonal
impact of trauma: Contributions of PTSD and depression. Journal of anxiety disorders ,
23(4), 443‑450.
Bober, T., & Regehr, C. (2006). Strategies for reducing secondary or vicarious trauma: Do
they work? Brief Treatment and Crisis Intervention, 6(1), 1‑9.
Bride, B.E. (2007). Prevalence of secondary traumatic stressamong social workers. Social
Work, 52(1), 63‑70.
Bride, B.E., Jones, J.L., & Macmaster, S.A. (2007). Correlates of secondary traumatic stress
in child protective servicesworkers. Journal of Evidence‑Based Social Work, 4(3‑4), 69‑80.
Chartier, M.J., Walker, J.R., & Naimark, B. (2010). Separate and cumulative effects of adverse
childhood experiences in predicting adult health and health care utilization. Child Abuse
& Neglect, 34(6), 454‑464.
Clohessy, S., & Ehlers, A. (1999). PTSD symptoms, response to intrusive memories and
coping in ambulance service workers. British Journal of Clinical Psychology, 38(3),
251‑265.
Cook, J.M., Riggs, D.S., Thompson, R., Coyne, J.C., & Sheikh, J.I. (2004). Posttraumatic
stress disorder and current relationship functioning among World War II ex‑prisoners of
war. Journal of Family Psychology, 18(1), 36‑45.
Dekel, R., & Solomon, Z. (2006). Marital relations among former prisoners of war: Contribution
of posttraumatic stress disorder, aggression, and sexual satisfaction. Journal of Family
Psychology, 20(4), 709‑712.
Dombo, E.A., & Gray, C. (2013). Engaging spirituality in addressing vicarious trauma in
clinical social workers: A self‑care model. Social Work & Christianity, 40(1), 89‑104.
Figley, C.R. (Ed.) (1995). Compassion fatigue: Coping with secondary traumatic stress
disorder in those who treat the traumatized (nr. 23). New Y ork: Psychology Press.
Foa, E.B., Steketee, G., & Rothbaum, B.O. (1989). Behavioral/Cognitive conceptualizations
of post‑traumatic stress disorder. Behavior Therapy, 20(2), 155‑176.
Franzese, R.J., Covey, H.C., Tucker, A.S., McCoy, L., & Menard, S. (2014). Adolescent
exposure to violence and adult physical and mental health problems. Child abuse & neglect ,
38(12), 1955‑1965.
Fu, S.S., McFall, M., Saxon, A.J., Beckham, J.C., Carmody, T.P ., Baker, D.G., & Joseph,
A.M. (2007). Post‑traumatic stress disorder and smoking: A systematic review. Nicotine
& Tobacco Research, 9(1 1), 1071‑1084.

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice337
Fuller‑Thomson, E., Filippelli, J., & Lue‑Crisostomo, C.A. (2013). Gender‑specific associ‑
ation between childhood adversities and smoking in adulthood: Findings from a popula‑
tion‑based study. Public Health, 127(5), 449‑460.
Garland, E.L., Pettus‑Davis, C., & Howard, M.O. (2013). Self‑medication among traumatized
youth: Structural equation modeling of pathways between trauma history, substance misuse,
and psychological distress. Journal of Behavioral Medicine, 36(2), 175‑185.
Gershuny, B.S., & Thayer, J.F . (1999). Relations among psychological trauma, dissociative
phenomena, and trauma‑related distress: A review and integration. Clinical Psychology
Review , 19(5), 631‑657.
Herman, J.L. (1992). Complex PTSD: A syndrome in survivors of prolonged and repeated
trauma . Journal of Traumatic Stress, 5(3), 377‑391.
Iqbal, A. (2015). The ethical considerations of counselling psychologists working with trauma:
Is there a risk of vicarious traumatisation?, Counselling Psychology Review , 30(1), 44‑51.
Jenkins, S.R., & Baird, S. (2002). Secondary traumatic stress and vicarious trauma: A vali‑
dational study. Journal of Traumatic Stress , 15(5), 423‑432.
Kaysen, D., Neighbors, C., Martell, J., Fossos, N., & Larimer, M.E. (2006). Incapacitate
drape and alcohol use: A prospective analysis. Addictive Behaviors , 31(10), 1820‑1832.
Kiecolt‑Glaser, J.K., McGuire, L., Robles, T.F ., & Glaser, R. (2002). Emotions, morbidity,
and mortality: New perspectives from psychoneuroimmunology. Annual Review of Psychology ,
53(1), 83‑107.
Kilpatrick, D.G., V eronen, L.J., & Best, C.L. (1985). Actors predicting psychological distress
among rape victims . Trauma and Its Wake, 1, 1 13‑141.
Kira, I.A., Templin, T., Lewandowski, L., Ramaswamy, V ., Ozkan, B., Abou‑Mediane, S.,
& Alamia, H. (201 1). Cumulative tertiary appraisals of traumatic events across cultures: Two studies. Journal of Lossand Trauma, 16(1), 43‑66.
Marmaras, E., Lee, S.S., Siegel, H., & Reich, W . (2003). The relationship between attachment
styles and vicarious traumatization in female trauma therapists. Journal of Prevention &
Intervention in the Community, 26(1), 81‑92.
McCann, I.L., & Pearlman, L.A. (1990). Vicarious traumatization: A framework for under ‑
standing the psychological effects of working with victims. Journal of Traumatic Stress ,
3(1), 131‑149.
Min, M.O., Minnes, S., Kim, H., & Singer, L.T. (2013). Pathways linking childhood mal‑
treatment and adult physical health. Child Abuse & Neglect, 37(6), 361‑373.
Minnie, L., Goodman, S., & Wallis, L. (2015). Exposure to daily trauma: The experiences
and coping mechanism of emergency medical personnel. A cross‑sectional study. African
Journal of Emergency Medicine, 5(1), 12‑18.
Mock, C., Lormand, J.D., Goosen, J., Joshipura, M., & Peden, M. (2004). Guidelines for
essential trauma care. Geneva: World Health Organization.
Newell, J.M., & MacNeil, G.A. (2010). Professional burnout, vicarious trauma, secondary
traumatic stress, and compassion fatigue . Best Practices in Mental Health, 6(2), 57‑68.
Nilsson, D., Dahlstöm, Ö., Priebe, G., & Svedin, C.G. (2014). Polytraumatization in an adult
national sample and its association with psychological distress and self‑esteem. Brain and
Behavior, 5(1), 62‑74.
Norman, R.E., Byambaa, M., De, R., Butchart, A., Scott, J., & Vos, T. (2012). The long‑term
health consequences of child physical abuse, emotional abuse, and neglect: A systematic review and meta‑analysis. PLoS Medicine, 9(1 1), e1001349 .
Norris, F .H., & Slone, L.B. (2007). The epidemiology of trauma and PTSD. Handbook of
PTSD: Science and Practice, 78‑98.

338
Psihologia riscului
Olatunji, B.O., Cisler, J.M., & Tolin, D.F . (2007). Quality of life in the anxiety disorders:
A meta‑analytic review. Clinical Psychology Review , 27(5), 572‑581.
Oltmanns, T.F ., & Emery, R.E. (2007). Abnormal psychology, ed. a V‑a. New Jersey: Prentice
Hall .
Osenbach, J.E., Lewis, C., Rosenfeld, B., Russo, J., Ingraham, L.M., Peterson, R., &
Zatzick, D.F . (2014). Exploring the longitudinal trajectories of posttraumatic stress disor ‑
der in injured trauma survivors. Psychiatry, 77(4), 386‑397.
Pacella, M.L., Hruska, B., & Delahanty, D.L. (2013). The physical health consequences of
PTSD and PTSD symptoms: A meta‑analytic review. Journal of Anxiety Disorders , 27(1),
33‑46.
Perrin, M., V andeleur, C.L., Castelao, E., Rothen, S., Glaus, J., V ollenweider, P ., & Preisig,
M. (2014). Determinants of the development of post‑traumatic stress disorder, in the gene‑
ral population . Social Psychiatry and Psychiatric Epidemiology, 49(3), 447‑457.
Pietrzak, R.H., Goldstein, R.B., Southwick, S.M., & Grant, B.F . (201 1). Prevalence and Axis
I comorbidity of full and partial posttraumatic stress disorder in the United States: Results fromWave 2 of the National Epidemiologic Survey on Alcohol and Related Conditions. Journal of Anxiety Disorders , 25(3), 456‑465.
Reed, P .L., Anthony, J.C., & Breslau, N. (2007). Incidence of drug problems in young adults
exposed to trauma and posttraumatic stress disorder: Do early life experiences and pre‑dispositions matter? Archives of General Psychiatry, 64(12), 1435‑1442.
Resick, P .A., & Calhoun, K.S. (2001). Posttraumatic stress disorder. Clinical handbook of
psychological disorders: A step‑by‑step treatment manual, 3, 60‑1 13.
Resick, P .A., & Schnicke, M.K. (1992). Cognitive processing therapy for sexual assault vic‑
tims . Journal of Consulting and Clinical Psychology, 60(5), 748‑756.
Rheingold, A.A., Acierno, R., & Resnick, H.S. (2004). Trauma, posttraumatic stress disor ‑
der, and health risk behaviors. In P .P . Schnurr, B.L. Green (Eds.), Trauma and health:
Physical health consequences of exposure to extreme stress . Washington, DC: American
Psychological Association.
Sansó, N., Galiana, L., Oliver, A., Pascual, A., Sinclair, S., & Benito, E. (2015). Palliative
care professionals’ inner life: Exploring the relationships among awareness, self‑care and compassion satisfaction and fatigue, burn out, and coping with death. Journal of Pain and
Symptom Management. doi: 10.1016/j.jpainsymman.2015.02.013.
Sareen, J. (2014). Posttraumatic stress disorder in adults: Impact, comorbidity, risk factors,
and treatment . Canadian Journal of Psychiatry, 59(9), 460‑467.
Scott‑Storey, K. (201 1). Cumulative abuse: Do things add up? An evaluation of the concep‑
tualization, operationalization, and methodological approaches in the study of the pheno‑menon of cumulative abuse . Trauma, Violence, & Abuse, 12(3), 135‑150.
Shiner, B., Watts, B.V ., Pomerantz, A., Y oung‑Xu, Y ., & Schnurr, P .P . (201 1). Sensitivity of
the SF‑36 to PTSD symptom change in veterans. Journal of Traumatic Stress , 24(1), 1 1 1‑1 15.
Smid, G.E., & Mooren, T.T., Mast, R.C. van der et al. (2009). Delayed posttraumatic stress
disorder: Systematic review, meta‑analysis and meta‑regression analysis of prospective
studies . Journal of Clinical Psychiatry, 70(1 1), 1572‑1582.
Soler, L., Kirchner, T., Paretilla, C., & Forns, M. (2013). Impact of poly‑victimization on
mental health the mediator and/or moderator role of self‑esteem. Journal of Interpersonal
Violence, 28(13), 2695‑2712.
Soltis, K., Acierno, R., Gros, D.F ., Y oder, M., & Tuerk, P .W . (2014). Post‑traumatic stress
disorder: Ethical and legal relevance to the criminal justice system. The Journal of Law,
Medicine & Ethics , 42(2), 147‑154.

Riscul din peR spectiv a tR aumei psihice339
Stewart, S.H. (1996). Alcohol abuse in individuals exposed to trauma: A critical review.
Psychological Bulletin, 120(1), 83‑1 12.
Strack, S., & Coyne, J.C. (1983). Social confirmation of dysphoria: Shared and private
reactions to depression . Journal of Personality and Social Psychology, 44(4), 798‑806.
Ting, L., Jacobson, J.M., Sanders, S., Bride, B.E., & Harrington, D. (2005). The Secondary
Traumatic Stress Scale (STSS) confirmatory factor analyses with a national sample of
mental health social workers. Journal of Human Behavior in the Social Environment,
1 1(3‑4), 177‑194.
von Ruden, C., Woltmann, A., Röse, M., Wurm, S., Rüger, M., Hierholzer, C., & Bühren,
V . (2013). Outcomeafter severe multiple trauma: A retrospective analysis. Journal of
Trauma Management & Outcomes , 7(4). doi:10.1 186/1752‑2897‑7‑4.
Wang, D.C., Strosky, D., & Fletes, A. (2014). Secondary and vicarious trauma: Implications
for faith and clinical practice. Journal of Psychology and Christianity, 33(3), 281‑286.
Widera‑Wysoczańska, A., & Kuczyńska, A. (Eds.) (2010). Interpersonal trauma and its con‑
sequences in adulthood. Cambridge: Cambridge Scholars Publishing.
Widom, C.S., Czaja, S.J., & Dutton, M.A. (2008). Childhood victimization and lifetime
revictimization. Child Abuse & Neglect, 32(8), 785‑796.
Widom, C.S. (2014). Longterm consequences of child maltreatment. In Handbook of child
maltreatment (pp. 225‑247). Haga: Springer.
Xu, J., & Wu, W . (2014). Work satisfaction and posttraumatic growth 1 year after the 2008
Wenchuan earthquake: The perceived stress as a moderating factor. Archives of Psychiatric
Nursing, 28(3), 206‑21 1.

Collegium. Psihologie
au mai ap\rut:
Daniel David – Psihologie clinică și psihoterapie. Fundamente
Mihai Curelaru – Reprezentări sociale
Daniel David – Metodologia cercetării clinice. Fundamente
Dennis Howitt, Duncan Cramer – Introducere în SPSS pentru psihologie
Ana Muntean – Psihologia dezvoltării umane
Alin Gavreliuc – De la relațiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială și
stadiile progresive ale articulării sinelui (ediția a II‑a)
Constantin Enăchescu – Tratat de teoria cercetării științifice (ediția a II‑a)
Constantin Enăchescu – Tratat de psihanaliză și psihoterapie (ediția a III‑a)
Nicolas Guéguen – Psihologia manipulării și a supunerii
Mielu Zlate – Tratat de psihologie organizațional‑managerială (vol. II)
Zoltán Bogáthy (coord.) – Manual de tehnici și metode în psihologia muncii și organizațională
Daniel David, Oana Benga, Alina S. Rusu – Fundamente de psihologie evoluționistă și consiliere
genetică. Integrări ale psihologiei și biologiei
Serge Moscovici, Fabrice Buschini (coord.) – Metodologia științelor socioumane
Adrian Neculau – Dinamica grupului [i a echipei
Mihai Aniței – Psihologie experimentală
Petru Lucian Curșeu – Grupurile în organizații
Gilles Amado, André Guittet – Psihologia comunicării în grupuri
Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie (ediția a IV‑a)
Septimiu Chelcea (coord.) – Psihosociologie. Teorii, cercet\ri, aplicațiiRoger Fontaine – Psihologia îmbătrânirii
Constantin Enăchescu – Tratat de psihosexologie (ediția a IV‑a)
Constantin Enăchescu – Tratat de psihologie morală (ediția a III‑a)
Marian Popa – Statistic\ pentru psihologie. Teorie [i aplicații SPSS
Marian Popa – Introducere în psihologia muncii
Eugen Avram, Cary L. Cooper (coord.) – Psihologie organizațional ‑managerială. Tendințe
actuale
Constantin Enăchescu, Liliana Enăchescu – Psihosomatică
Ana Muntean – Psihologia dezvoltării umane (ediția a III‑a)
Gabriel Moser – Introducere în psihologia mediului
Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky (coord.) – Psihologia adolescenței. Manualul
Blackwell
Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei
Constantin Enăchescu – Tratat de psihologie diferențială
Nicolae Mitrofan – Testarea psihologică. Aspecte teoretice și practice
Sandra A. McIntire, Leslie A. Miller – Fundamentele testării psihologice. O abordare practică
Dennis Howitt, Duncan Cramer – Introducere în SPSS pentru psihologie. Versiunea 16 și
versiunile anterioare (ediția a II‑a)
Mihaela Boza – Atitudinile sociale și schimbarea lor
Michel‑Louis Rouquette (coord.) – Gândirea socială. Perspective fundamentale și cercetări
aplicate
Robin Harwood, Scott A. Miller, Ross V asta – Psihologia copilului
Romeo Zeno Crețu – Amprenta comportamentală și evaluarea personalității
Marian Popa – Statistici multivariate aplicate `n psihologie
Elena Cocorad\ – Introducere `n teoriile `nv\ț\rii
Jean‑Pierre Deconchy – Credințe și ideologii. Abordări psihosociale
Alin Gavreliuc – Psihologie interculturală
Ana Muntean, Anca Munteanu – Violență, traumă, reziliență
Florin A . Sava (coord .) – Metode implicite de investigare a personalit\ții

Serge Moscovici – Influență socială și schimbare socială
Serge Moscovici, Ivana Marková – Psihologia socială modernă. Istoria creării unei științe sociale
internaționale
Mihaela Chraif, Mihai Aniței – Metoda interviului în psihologia resurselor umane
Adrian Opre – Inconștientul cognitiv. Modele teoretice, suport experimental și aplicații
Septimiu Chelcea – Psihosociologia publicității. Despre reclamele vizuale
Ticu Constantin – Pregătirea și realizarea evaluării psihologice individuale. Norme, metodologie și
proceduri
Marian Popa – Psihologie militară
Gerald Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman – Psihologia personalității. Trăsături,
cauze, consecințe (ediția a II‑a)
Daniel David – Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale
(ediția a II‑a)
Grigore Havârneanu – Psihologia transporturilor. O perspectivă psihosocialăFlorin A. Sava – Psihologia validată științific. Ghid practic de cercetare în psihologie
Kory Floyd – Comunicarea interpersonală
Ștefan Boncu, Ciprian Ceobanu (coord.) – Psihosociologie școlară
Ion Dafinoiu, Ștefan Boncu (coord.) – Psihologie socială clinicăMaria Nicoleta Turliuc, Cornelia Măirean – Psihologia traumeiDaniel David, Silviu‑Andrei Matu și Oana David – Psihologie și tehnologie. Fundamente de
roboterapie și psihoterapie prin realitate virtuală
Ștefan Boncu, Dorin Nastas (coord.) – Emoțiile complexe
Corneliu Havârneanu, Grigore Havârneanu (coord .) – Psihologia riscului

www.polirom.ro
Redactor: Ramona Lupu, Ines Simionescu
Coperta: Radu Răileanu
Tehnoredactor: Radu Căpraru
Bun de tipar: august 2015. Apărut: 2015
Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. B OX 266
700506, Iași, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.1 1;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: office @polirom .ro
București, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: office.bucuresti@polirom .ro
Tiparul executat la S.C. Tipo-Lidana S.R.L.
Calea Unirii nr. 35, Suceava
Tel. : 0230/517.518 ; Fax : 0330/401.062
E-mail: office@tipolidana.ro ; www.tipolidana.ro