Conf.univ.dr. CONSTANȚIU DINULESCU Candidat, Prof. ILINCA DORU Școala Profesională Specială Balș, jud. Olt Seria 2017-2019 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA… [602743]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ISTORIE
LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ
PENTRU OBȚINEREA GRADULUI
DIDACTIC I
Coordonator științific,
Conf.univ.dr. CONSTANȚIU DINULESCU
Candidat: [anonimizat]. ILINCA DORU
Școala Profesională Specială Balș, jud. Olt
Seria 2017-2019

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ORAȘELE – PRINCIPALE CENTRE DE CULTURĂ
MEDIEVALĂ EUROPEANĂ. INTEGRAREA
INFORMAȚIILOR ISTORICE ÎN CONȚINUTURILE DE
LA GIMNAZIU/LICEU
Coordonator științific,
Conf.univ.dr. CONSTANȚIU DINULESCU
Candidat: [anonimizat]. ILINCA DORU
Școala Profesională Specială Balș, jud. Olt
Seria 2017-2019

CUPRINS
Introducere…………………………..
Capitolul I.
Capitolul II.
Capitolul III.
Concluzii…………………………..
Anexe………………………………
Bibliografie selectivă……………………..

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
APORTUL CULTURAL ALE ORAȘELOR MEDIEVALE
LA ISTORIA EUROPEI
În termeni generali, debutul epocii medievale a coincis cu apusul culturii antice, iar
sfârșitul acesteia cu „renașterea” valorilor Antichității. Până nu demult epoca medievală era
considerată ca fiind o perioadă întunecată și obscură, dominată de violență și cruzime, Evul
Mediu fiind asociat cu sălbăticia și înapoierea, cu stagnarea istorică și lipsa totală a elementelor
luminoase și îmbucurătoare. La crearea unei astfel de imagini au contribuit, în mare măsură,
chiar reprezentanții acestei epoci. Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această
perioadă au reflectat în operele lor o imagine sumbră a perioadei, ai cărei contemporani au fost.
În descrierile lor lipsesc optimismul și bucuria de a trăi, fără a exista o dorință de îmbunătățire a
lumii existente. Mai mult, a persistat un pesimism profund și senzația unui sfârșit care este
aproape. De aici, o atenție mărită pentru tema „morții”, care apare ca un mijloc de izbăvire de
greutățile vieții, fericirea și liniștea putând fi găsite doar pe lumea cealaltă.
O astfel de atitudine față de Evul Mediu nu este îndreptățită în totalitate. Cercetările
recente ale specialiștilor demonstrează, că epoca medievală a fost o perioadă originală și
interesantă în istoria dezvoltării civilizației europene, în această perioadă apărând premisele și
unele elemente ale civilizației moderne1. Desigur, promotorul istoriei și culturii universale din
acea epocă nu a fost Occidentul, ci Bizanțul și China, dar și în lumea occidentală s-au petrecut
evenimente importante. În materie de dezvoltare a științelor, filosofiei, artei, Antichitatea a
depășit, Evul Mediu. Totuși, per ansamblu, perioada medievală nu poate fi caracterizată drept
una de stagnare, reprezentând mai degrabă una de progres.
Elementul de bază al culturii medievale a fost creștinismul, care a proclamat egalitatea
tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu, ceea ce a contribuit, în mare măsură, la abolirea sclaviei.
Ținând cont de lecțiile „amare” ale societății romane, creștinismul a pus accentul pe suflet – baza
1 Practic, în Evul Mediu începe procesul întemeierii națiunilor europene; tot atunci se formează și primele state
moderne și limbile acestora; Cf. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 2 – De la Imperiul Roman la
Europa (secolele V-XIV), ediția a II-a, traducere de Sorina Dănăilă, ediție îngrijită, note și comentarii de Alexandru-
Florin Platon, Iași, Institutul European, 1998, pp. 28-31.

spirituală a omului, îndemnându-l pe acesta să se limiteze în toate, să-și înfrângă poftele fizice,
senzuale ale trupului și să adopte un ascetism benevol.
La începutul perioadei medievale istoria creștinismului număra deja aproape cinci
secole. Ulterior, a apărut ierarhia bisericească, a fost introdusă dogma despre Sfânta Treime,
răsplata după moarte și altele. Totuși, în perioada Evului Mediu timpuriu și până în secolul al X-
lea, chiar și în unele state europene, precum Anglia, Franța, Italia, Spania, credințele păgâne
continuau să exercite alături de creștinism o influență destul de importantă, în mod special,
printre oamenii simpli.
La baza culturii medievale se află tradițiile Imperiului Roman de Apus, care reprezintă
„baza romană”. În moștenirea culturală a Romei o importanță majoră au avut-o dreptul, înalta
cultură juridică, știința, arta, filosofia și creștinismul, iar aceste tradiții s-au înrădăcinat în timpul
luptelor romanilor cu „barbarii” – triburi din Europa Occidentală (francii, bretonii, saxonii, goții
etc.). În rezultatul interacțiunii elementelor „barbare” și romane a apărut „dialogul cultural”, care
a reprezentat un impuls pentru înființarea și dezvoltarea culturii medievale occidentale.

I.1. Importanța Occidentului european la dezvoltarea culturii medievale
I.1.1. Aspecte ale culturii europene occidentale între secolele V-XI
În Evul Mediu, numărul celor care știau carte era foarte mic, iar după epoca migrațiilor,
timp de câteva sute de ani, aceștia s-au recrutat aproape exclusiv din rândul clericilor. Aceștia
știau să scrie, să citească, să vorbească în latină și dețineau prin aceasta monopolul asupra
culturii scrise, care până în secolul al XII-lea avea un caracter savant. Majoritatea populației avea
acces la cultură prin intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latină și cu conținut
esențial religios, fie a lucrărilor în limbile vernaculare, începând cu secolele XI-XII. Într-o lume
în care lectura se făcea prioritar cu voce tare și avea un caracter public2, mulți oameni au luat
contact prin intermediul altora cu o serie de producții culturale3. De asemenea, trebuie precizat
faptul că, se poate vorbi de o cultură savantă, în general a clericilor, care folosește ca instrument
limba latină (în Occident) și face apel la scris, în opoziție cu o cultură populară, a marii
majorități a populației, care nu știe să scrie și să citească și/sau nu înțelege limbile de cultură. O
astfel de cultură populară caracterizează nu doar păturile de jos, ci și aristocrația, atâta vreme cât
membrii acesteia nu se mai îndeletnicesc cu studiul literelor. Cultura savantă a devenit din
2 Caracteristici care vor fi păstrate până cel puțin în secolele XVII-XVIII;
3 De exemplu, esențialul învățăturii creștine este transmis oral, prin predicile preoților și ale călugărilor, ceea ce a
îngăduit oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizați cu conținutul Bibliei fără să o fi citit ei înșiși vreodată.
De asemenea, cântecele epice sau romanele cavalerești, ca și poezia curtenească au beneficiat în primul rând de o
transmitere orală, care se adresa atât aristocrației cât și celor de rând, uniți cu toții prin neștiința de carte.

secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzându-i aproape cu desăvârșire pe laici, astfel
încât, în latină, laicus era sinonim cu illiteratus, neștiutorul de carte.
Cultura populară poate fi influențată de cultura savantă, mai ales prin intermediul
predicilor care ajung să marcheze puternic spiritualitatea oamenilor medievali. Pe de altă parte,
această cultură populară se dezvoltă și independent, hrănindu-se din tradițiile orale, folclorice.
Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate într-o literatură specifică elitei
(epopeile, romanele cavalerești), transpusă în scris, dar care își păstrează și după aceea caracterul
popular, care este dat mai degrabă de destinatar decât de caracterul mai mult sau mai puțin
elaborat. De aceea, opere cu caracter „popular” se pot remarca printr-o virtuozitate stilistică
evidentă.
Cultura rurală este una orală, folclorică, mediul rural fiind unul al basmelor și
legendelor transmise din generație în generație, o lume a cântecelor și a dansurilor populare,
care, inițial, erau comune atât țăranilor cât și aristocraților. Treptat, elita, care în primele secole
medievale se găsește tot în mediul rural, își reconstituie o cultură proprie, prin care să se
diferențieze de neprivilegiați, ale cărei componente sunt fixate în scris și urmează deci un drum
de acum diferit de cea folclorică. Elementele folclorice continuă să influențeze însă această
cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii și muzicii, și la rândul ei, cultura păturilor de sus
constituie model și sursă de inspirație pentru cea a maselor neprivilegiate4.
Cultura orală, rămasă predominantă, contribuie la menținerea vreme îndelungată a unor
concepții mitologice despre timp și spațiu, ca și a unor idei particulare despre lumea
supranaturală și raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămâne mult timp una a credințelor în
balauri, diavoli, strigoi și vrăjitoare, și doar intervenția conjugată a bisericii și școlii a eliminat
aceste reziduuri ale mentalităților arhaice. În Europa răsăriteană, unde biserica n-a procedat cu
aceeași insistență la vânătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat și în
perioada modernă structuri de gândire considerate a fi de origine medievală.
Ocupațiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor și în
peisajul urban atât de deosebit, s-au oglindit și într-o cultură urbană specifică. La nivelul
arhitecturii și al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvârșită este catedrala, operă comunitară
care subliniază cel mai bine identitatea orașului. În planul educației, trebuie amintită o relativă
laicizare a învățământului, găzduit acum de școli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de
biserică și care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetățeni activi și
4 Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulație în
spațiul celtic din Anglia și Bretania franceză, care au inspirat numeroase romane cavalerești, dar dintre care unele se
pare că au fost la rândul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în
secolul al XI-lea.

pricepuți într-ale meșteșugurilor, negoțului și schimbului de bani (scris, citit, cunoștințe
matematice necesare contabilității etc.). Literatura depășește stadiul oralității, fixând în scris,
producții tipice, precum cronicile și istoriile urbane, destinate glorificării orașului natal5. Această
cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a Umanismului și Renașterii, fenomene urbane prin
excelență, care proslăvesc demnitatea și libertatea omului, care în interpretarea lor apare însă
aproape exclusiv ca un locuitor al orașului.
Istoria școlii de tip greco-roman este strâns legată de cea a orașului și a elitelor urbane.
Civilizația romană clasică fusese caracterizată de existența unui învățământ public, prin
intermediul școlii, dublat de unul particular, prin pedagogi. Declinul orașului conduce la
dispariția treptată a școlilor publice, pe la sfârșitul secolului al VI-lea în Galia și probabil, ceva
mai târziu, în Hispania sau Italia. În compensație, se înființează școli pe lângă centrele
episcopale sau pe lângă mânăstiri, destinate însă, în primul rând, educării clerului. Aceasta
conduce la dispariția tipului laic de cultură și la instalarea treptată a monopolului cultural al
bisericii. Semnul cel mai evident al restrângerii științei de carte la cler este recrutarea
funcționarilor știutori de carte doar dintre oamenii bisericii în epoca lui Carol cel Mare,
comparativ cu perioada merovingiană în care majoritatea lor erau laici. Diminuarea numărului
știutorilor de carte este însă relativă, căci și în lumea greco-romană aceștia reprezentau o pătură
subțire a populației.
În secolul al V-lea, Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Mercurii et Philologie
(Despre nunta lui Mercur și a Filologiei) stabilea, pe baza unei tradiții deja seculare, care sunt
domeniile de interes demne de un om liber, numite de aceea arte liberale. Educația trebuia, în
viziunea sa, devenită apoi a întregului Ev Mediu, să cuprindă mai întâi gramatica (regulile de
bază ale latinei), retorica (arta de a compune discursuri, de a vorbi) și dialectica (arta de a
raționa, logica). După aceste căi ale cunoașterii, numite mai târziu trivium, se puteau studia alte
patru, quadrivium: aritmetica, geometria, astrologia și muzica. Trivium și quadrivium au stat la
baza sistemului de învățământ medieval, inclusiv cel la nivel universitar. Ele reprezentau însă,
căi prin care omul educat putea să acceadă apoi, la studiul filosofiei și al teologiei.
Creștinismul este o religie revelată, care presupune existența unei cărți sfinte, ce trebuie
să fie la îndemâna credincioșilor care să poată găsi oricând pasajele dorite. De aceea, forma cea
mai potrivită nu era cea a anticului rulou de papirus, mai greu de manevrat, ci a codexului de
pergament, ușor de răsfoit. Mai maniabil și mai rezistent, codexul este și mai scump, ilustrând și
pe această cale caracterul elitist al accesului la cultură.
5 Fabliaux, povestirile comice cu tentă moralizatoare sunt un produs specific orașului, după cum tot în acest spațiu
se afirmă literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio.

Cărțile sunt copiate în ateliere mânăstirești (scriptorii) și îmbogățesc mai întâi biblioteca
propriului așezământ monahal, apoi pot fi oferite altor mânăstiri, biserici sau chiar laici pioși.
Cum în marea lor majoritate sunt cărți sfinte, glorificarea divinității se face și prin împodobirea
lor cu miniaturi sau inițiale foarte elaborate și prin scrierea cu aur sau argint.
Menținerea limbii latine ca limbă de comunicare se datorează preluării de către regii
barbari a sistemului administrativ roman, înțelegerii pe care cei mai mulți dintre aceștia au arătat-
o culturii latine și creștinismului, care a impus-o alături de greacă drept limbă a bisericii. Cu
toate acestea, există și zone în care latina nu este o limbă maternă, ca în spațiul german sau în
insulele britanice, dar este totuși o limbă vorbită (de exemplu în mânăstiri). Fiind destinată atât
comunicării scrise cât și celei orale, de zi cu zi, latina evoluează îndepărtându-se de standardele
clasice. Pe de altă parte, clericii, chiar dacă au deprins în mod livresc o latină de bună calitate,
pentru a fi înțeleși de enoriașii cu un nivel mai scăzut de instrucție, folosesc în predicile lor o
limbă mai simplă, sermo humilis. Astfel, între nivelul popular și cel savant al limbii continuă să
existe comunicare și influență reciprocă.
Cultura de la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu se caracterizează prin
existența unor figuri marcante, care au abordat genuri diferite, fiind astfel dificil de încadrat într-
o categorie anume și au contribuit la transmiterea moștenirii antice.
Boethius (cca. 480-524), considerat ultimul intelectual de tip antic, a realizat traduceri și
comentarii ale operelor lui Aristotel, facilitând cunoașterea filosofului grec în Evul Mediu, ca și
lucrări de matematică, muzică sau astronomie. Opera care avea să influențeze profund evul
mediu a fost Despre consolarea filosofiei, meditație asupra libertății și a responsabilității, scrisă
în temnița în care își aștepta execuția, acuzat de conspirație împotriva regelui ostrogot Teodoric.
Cassiodor (cca. 490-583), consilier al lui Teodoric și al urmașilor săi direcți, încearcă să
adapteze învățământul creștin noilor condiții, prin proiectul nereușit de a realiza o universitate
creștină și apoi, prin crearea la Vivarium a unei mânăstiri care i-a adăpostit pe cei dedicați
studiului. A scris o Istorie a goților, ajunsă la noi doar în forma prescurtată de Iordanes și numită
Getica, o cronică universală și o serie de scrisori cu caracter administrativ, Variae. De asemenea,
el a realizat lucrări teologice și didactice, în care susținea necesitatea apelului la artele liberale în
vederea studierii Scripturilor.
Grigore cel Mare (540-604), considerat de unii autori primul papă medieval, a scris într-
o latină elegantă și, în același timp, comprehensibilă lucrări pastorale și teologice Dialogurile,
ansamblu de povestiri edificatoare despre sfinți și miracole, reprezintă lucrarea sa cea mai
cunoscută, răspândită în tot Occidentul și tradusă și în limba greacă. Dovedind o mentalitate

monastică, el se pronunță în același timp împotriva studierii autorilor păgâni dacă acesta se face
în pofida studierii Scripturilor.
Grigore din Tours (538-594), episcop provenit dintr-o familie aristocratică galo-romană,
s-a afirmat prin scrierile sale religioase (cărți despre miracolele Sfântului Martin, lucrări despre
martiri și mărturisitori). Cea mai cunoscută lucrare a sa este cronica universală, Zece cărți de
istorie, cunoscută și sub numele de Istoria francilor, în care narează cu talent de povestitor, dar
și cu un scop moral evident evenimentele din spațiul Galiei.
Isidor din Sevilla (570-736), asemănător lui Grigore prin funcții și origine, realizează
lucrări de istorie (Istoria goților, vandalilor și suevilor, Cronica majoră), tratate despre
matematică sau despre natură. Opera sa fundamentală este reprezentată de Etimologii, adevărată
enciclopedie a tuturor cunoștințelor considerate folositoare creștinilor, prin intermediul căreia
evului mediu i s-a transmis esențialul culturii antice.
Beda Venerabilul (cca. 672-735), călugăr anglo-saxon, desfășoară o susținută activitate
didactică în mânăstirea sa, realizând pentru discipolii săi tratate științifice, lucrări de gramatică,
hagiografii, opere dedicate măsurării timpului. Lucrarea sa cea mai cunoscută este Istoria
eclesiastică a neamului anglilor, foarte citită în evul mediu, și care contribuie decisiv la
răspândirea în Occident a modului de a data evenimentele nu după domnia împăraților sau a
regilor, ci de la nașterea lui Christos (sistemul erei creștine). Unul dintre discipolii săi a fost
dascălul lui Alcuin, principalul artizan al „Renașterii carolingiene”.
Dispariția unității romane, fragmentarea administrației, regionalizarea dreptului,
decăderea orașelor, diminuarea procentului celor alfabetizați, clericalizarea culturii caracterizau
civilizația occidentală începând cu secolul al V-lea. Readucerea la viață a Imperiului în vremea
lui Carol cel Mare impunea măsuri de consolidare a unității printr-un aparat administrativ bine
pus la punct și prin răspândirea unei ideologii comune tuturor, care nu putea fi reprezentată decât
de creștinism. Carol a înțeles că administrarea eficientă a unui teritoriu atât de vast presupune
apelul la actul scris, ceea ce făcea necesară dezvoltarea școlilor. De asemenea, creștinarea
zonelor rămase păgâne și consolidarea unui creștinism oficial în celelalte erau considerate
mijloace de omogenizare a populațiilor atât de diferite ale Imperiului și necesitau un cler educat,
în stare să se ridice la nivelul misiunii sale. La îndemâna funcționarilor, care acum încep să se
recruteze masiv din rândul clericilor și oamenilor bisericii trebuia să fie puse o serie de
instrumente. Mai întâi limba, care trebuia să fie înțeleasă de către toți, indiferent de locul de
origine. Această limbă universală nu putea fi decât latina, dar ea evoluase deja într-o anumită
măsură către limbile romanice.

Deși existau diferențe între latina simplificată vorbită de clerici și graiurile populare ce
aveau să dea naștere limbilor romanice de mai târziu, cele două nivele ale limbii încă mai
comunicau. Astfel, un simplu țăran din Francia putea încă să înțeleagă predica pe care i-o ținea
un preot în latină. Carol a considerat însă că este nevoie de o revenire la normele clasice ale
latinei, care să fie respectate în întregul său Imperiu. De aceea, el a făcut apel la cei mai de
seamă oameni de cultură ai timpului, pe care i-a invitat să vină în Galia din regiuni în care
tradiția antică se păstrase mai bine. Alcuin din York, călugăr anglo-saxon, a fost cel mai apropiat
colaborator al său, care a direcționat și impulsionat reforma culturală. Tocmai pentru că în
insulele britanice latina nu mai era o limbă vie, nemaiexistând vorbitori nativi, ea se păstrase mai
bine, fiind învățată doar pe baza cărților. Din Hispania vine la curtea sa vizigotul Theodulf,
aducând cu sine cunoștințe despre cultura antică făcute posibile de „renașterea culturală”
promovată în secolul al VII-lea, de către Isidor din Sevilla. Din Italia îl invită pe Petru din Pisa,
grămătic vestit, care îi învață pe cei din anturajul împăratului latina de bună calitate ce se mai
vorbea în orașele din spațiul care fusese leagănul acestei limbi. Tot din Italia, a poposit o vreme
la curte și istoricul Paul Diaconul.
Rezultatul acțiunii desfășurate de către Carol cel Mare în domeniul lingvistic este
întoarcerea la normele clasice ale latinei, „purificată” de orice fel de alterare. Rezultatul este o
limbă unică, pe care o înțeleg toți intelectualii de pe cuprinsul imperiului. Vorbitorii nativi nu
mai înțeleg această limbă savantă în care li se predică în biserică și în care sunt redactate actele
oficiale. De acum înainte, latina cultă și vorbirea populară evoluează separat, aceasta din urmă
conducând la conturarea deplină a noilor limbi romanice.
O altă direcție în care se manifestă atenția lui Carol cel Mare este școala. Prin
capitulariile sale încearcă să impună înființarea pe întregul imperiu a unor școli care să-i
instruiască pe tineri în studiul latinei și al altor domenii care să le fie folositoare mai ales pentru
o carieră preoțească. Aceste școli, destinate mai ales viitorilor clerici, erau înființate pe lângă
biserici și mânăstiri, ceea ce arată că dispăruse deja concepția despre un învățământ laic.
Mânăstiri precum Fulda, Saint-Gall, Reichenau și altele, devin astfel importante centre culturale.
Și la curtea sa funcționează o Școală palatină, destinată copiilor din familia imperială și din
familiile apropiaților săi, unde s-au format intelectuali de sorginte locală, din Francia, precum
Ludovic cel Pios, urmașul său la tron, Eginhard, biograful său, Hrabanus Maurus, Lupus din
Ferrières și alții, care au constituit o a doua generație a efervescenței culturale. Tot aici exista o
Academie Palatină, care nu era de fapt decât un fel de cenaclu, în care Carol și apropiații săi
purtau discuții pe diferite teme sau ascultau lecturi din lucrări antice sau contemporane.

Reînnoirea interesului pentru studiul latinei, ca și necesitățile unei administrații care
face apel la actul scris au impus și o reformă a scrierii. Se răspândește acum o scriere clară, ușor
de citit, așa numita „minusculă carolingiană”, în care sunt redactate documentele oficiale sau
sunt copiate manuscrisele antice. Foarte aspectuoasă, era însă o scriere înceată, care arată că
totuși scrisul nu era o îndeletnicire la îndemâna prea multora.
Unificarea imensului teritoriu intrat în componența imperiului carolingian presupunea și
o uniformizare a ritualului bisericesc, întrucât existau diferențe de la o regiune la alta. Luând ca
model practica de la Roma, Carol impune pretutindeni același mod de desfășurare a slujbei
religioase și apelul la aceleași cărți sfinte. Aceasta presupunea însă, copierea manuscriselor
conținând lucrările considerate de referință. Astfel, a luat avânt activitatea de copiere a
manuscriselor vechi, în primul rând a celor religioase, dar și a unora laice. Interesul pentru latina
clasică presupunea și copierea autorilor păgâni considerați modele din acest punct de vedere, ca
și a unor opere practice (lucrări de gramatică, istorii, tratate științifice). Perioada carolingiană
este deci momentul decisiv în transmiterea către noi a moștenirii clasice greco-romane.
Majoritatea operelor păgâne care ni s-au păstrat au supraviețuit în manuscrise din perioada
carolingiană. Este valabil însă și reversul: cele care nu ni s-au păstrat fie că dispăruseră mai
demult, fie că nu au fost considerate interesante de către cei ce stabileau ce să se copieze, și ca
atare nu au mai fost salvate.
Importanța „renașterii carolingiene” nu constă deci în opere originale, care au fost destul
de puține și de o valoare discutabilă, ci în imensul efort de sistematizare și de salvare a
moștenirii antice. Momentul acesta este decisiv și în menținerea instituției școlii, care însă se
clericalizează din ce în ce mai mult6, contribuind astfel la finalizarea procesului de clericalizare a
culturii.
După dispariția lui Carol cel Mare, în contextul frământat al luptelor interne și al
invaziilor externe, efervescența culturală din perioada sa se stinge. Rămâneau însă școlile
bisericești, în care se continua studiul triviumului și quadriviumului, rămâneau mânăstirile
echipate cu scriptorii (ateliere de copiat manuscrise), în care multiplicarea cărților oferea
instrumente, chiar dacă modeste, supraviețuirii culturii.
Încep chiar să se contureze genuri noi, aflate la confluența dintre cultura populară și
tradiția cultă. Astfel, teatrul liturgic se naște pe baza cântecelor dialogate ce însoțeau slujba
bisericească, la care se adaugă joc de scenă și costume. Primele astfel de reprezentații erau
inspirate de miracolele din viața sfinților sau a profeților. Ludus Danielis, o dramă despre istoria
6 Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios, a interzis chiar primirea în școlile episcopale și mânăstirești a celor ce nu
doreau să devină clerici.

proorocului Daniil, ilustrează foarte bine îmbinarea dintre vers, muzică și mișcare caracteristică
acestui teatru religios incipient. În secolul al X-lea, călugărița saxonă Hroswitha scrie piese cu
subiect religios (Gallicanus, Dulcitius, Callimachus), construite însă după modelul comediilor
lui Terentius.
Filosofia este reprezentată de Ioannes Scottus Eurigena, călugăr irlandez, cunoscător al
limbii grecești, ceea ce i-a facilitat contactul cu operele din acest spațiu cultural, devenit din ce în
ce mai străin occidentalilor. Pozițiile sale teoretice se îndepărtează într-o anumită măsură de cele
ale bisericii oficiale, susținând o predestinare universală către mântuire și insistând asupra rolului
rațiunii omenești în care sălășluiește „Cuvântul lui Dumnezeu”.
Hagiografia reprezintă un domeniu al creației foarte bine reprezentat. În afară de
tradiționalele creații în proză, încep să apară și Vieți scrise în proză rimată, ceea ce ilustrează
existența un căutări în domeniul expresivității, care anunță realizările artistice de mai târziu.
Literatura laică este reprezentată de creații epice în latină sau în limbile vorbite. Alături
de mai vechiul Beowulf anglo-saxon, se remarcă poemul epic latin Waltharius, în care se
reamintesc vremurile lui Attila, prin intermediul prizonierilor săi care reușesc să fugă: Walter,
fiul regelui Aquitaniei, Hildegunda, logodnica sa, și Hagen, regele francilor. Poemul este
interesant prin topirea în expresie latină a fondului legendar germanic.
În domeniul artelor plastice și arhitecturii, în ultima perioadă a Imperiului Roman de
Apus se realizase pătrunderea creștinismului și în domeniul artelor vizuale. Bisericile din secolul
al V-lea preluau planul și numele basilicii imperiale, cel mai de seamă monument public din
perioada anterioară7. Sub Constantin cel Mare și urmașii săi, construcția de basilici se
răspândește pe întreg cuprinsul imperiului. Din secolele IV-V se cristalizează și planul în cruce,
semnificativ pentru destinația religioasă a acestor edificii. Multe din construcțiile secolelor V-VI
și chiar de mai târziu utilizează elemente constructive preluate de la monumente mai vechi,
adesea păgâne8. Basilicile epocii imperiale sau cele din vremea regatelor succesoare nu sunt de
foarte mari dimensiuni, deoarece cunoștințele tehnice nu permiteau realizarea unor acoperișuri
de lemn prea ample. Decorul lor este însă somptuos, realizat prin intermediul sculpturilor sau al
mozaicurilor. La Ravenna, s-au păstrat astfel de construcții decorate cu mozaicuri din vremea lui
Teodoric și mai ales din timpul restaurației bizantine (San Apollinare Nuovo, Baptisteriul
arienilor, Baptisteriul catolicilor etc). S-au păstrat din această epocă și unele, foarte puține,
7 Basilica creștină este o construcție rectangulară, împărțită prin coloane în mai multe nave și având o absidă in
partea unde se găsea altarul. Acoperișul era realizat din șarpantă, ceea ce limitează dimensiunile edificiilor, în
funcție de lungimea lemnului disponibil pentru grinzi.
8 Situație evidențiată cu claritate la Roma, la basilici precum Santa Sabina pe Aventin, San Giovanni de la Lateran
sau chiar forma arhaică a lui San Pietro

construcții cu caracter laic, precum mausoleul Gallei Placidia sau Mausoleul lui Teodoric, tot la
Ravenna.
În secolul al VI-lea, apare ca element constructiv deosebit de însemnat cupola zidită din
piatră, care permite sporirea dimensiunilor edificiului ridicat. Sfânta Sofia ridicată de Justinian
la Constantinopol reprezintă modelul pentru multe construcții realizate ulterior în Orient, dar și
în Occident. De exemplu, capela palatină de la Aachen preia modelul octogonal al unor
construcții italiene de epocă bizantină, pe care arhitecții epocii carolingiene le considerau antice.
Artele decorative sunt reprezentate în primele secole creștine mai ales de arta funerară,
din catacombe sau de pe sarcofage. După momentul de tranziție reprezentat de secolele III-IV, în
care decorul acestor opere este frecvent neutru, putând să convină în egală măsură și creștinilor
dar și păgânilor, se constată o creștinare completă a motivelor din artele plastice. Artele
decorative sunt puse în serviciul aproape exclusiv al împodobirii bisericilor.
Într-un anumit sens, face excepție orfevrăria de tradiție barbară, care realizează unele
podoabe de o deosebită realizare artistică și care aveau o funcție laică (deși puteau fi oferite și ca
ofrande în biserică). Podoabele barbare sunt caracterizate prin folosirea masivă a metalelor
prețioase, prelucrate cu o deosebită măiestrie, și prin prezența pietrelor semiprețioase
multicolore. De asemenea, barbarii introduc în spațiul european stilul animalier, caracterizat prin
decorul zoomorf și stilizarea geometrică, ca și printr-o deosebită animație a compoziției.
În perioada carolingiană, cele mai remarcabile realizări artistice ajunse până la noi sunt
cele din domeniul miniaturii. Manuscrisele carolingiene sunt împodobite cu splendide miniaturi,
reprezentând de regulă scene biblice, dar și suverani franci și apropiați ai acestora. Influența
irlandeză s-a manifestat prin decorul floral extrem de exuberant, care reprezintă chenarul acestor
miniaturi sau chiar al paginilor scrise.
„Epoca ottoniană” se individualizează în plan artistic, mai ales prin constituirea unui
nou stil arhitectural și anume romanicul. Revenirea ideologiei ottoniene la sursele romane și
carolingiene a influențat crearea unei arte care, afirmând revenirea la tradiție, era de fapt prima
cu adevărat originală a Evului Mediu. Arhitectura se caracterizează prin simplitatea și
monumentalitatea construcțiilor, care păstrează planul basilical și acoperișul în șarpantă, la
început, pentru a folosi apoi, din ce în ce mai frecvent, bolta de piatră. Aceasta permite creșterea
dimensiunilor edificiilor, însă acestea rămân întunecate datorită dificultăților de a asigura
iluminarea (ferestrele sunt mici străpungeri în zidurile masive). Decorul romanic este sobru,
pictura în frescă înlocuiește treptat mozaicul, iar sculptura monumentală, care dispăruse din
vremea lui Justinian, reîncepe să decoreze construcțiile. Construcțiile romanice păstrate sunt în
principal cu caracter religios, de aceea și sculptura tratează o iconografie creștină, cu teme și

motive strict controlate de către clerici, doritori să folosească imaginile în piatră pentru instruirea
și impresionarea credincioșilor. Un rol important în difuzarea artei romanice l-a avut Ordinul de
la Cluny, care prin răspândirea sa pe întregul continent a contribuit la impunerea noului program
artistic în secolele XI-XII.
I.1.2. Noi dimensiuni ale culturii occidentale europene între secolele XII-XV
În mod evident, nu putem percepe evoluțiile culturale începute în secolul al XII-lea fără
a ține seamă de avântul economic pe care îl cunoaște atunci Occidentul, în care progresele
agricole oferă surplusuri și eliberează forța de muncă necesară renașterii orașelor.
Această „renaștere” a orașelor a fost pusă de reputatul istoric francez Jacques Le Goff
(în Intelectualii în Evul Mediu, București, 1994) în legătură cu nașterea unei noi categorii socio-
profesionale, aceea a intelectualilor. În principiu, în concepția lui Le Goff, intelectualul este cel
ce își câștigă traiul prin valorificarea competențelor sale culturale, adică prin vânzarea științei.
Altfel spus, intelectualul medieval este profesorul. Apariția sa a fost posibilă prin mutația care a
condus la abandonarea concepției specific medievale despre știința care aparține lui Dumnezeu,
care o dă oamenilor gratis și ca atare, aceștia nu au dreptul moral să o vândă. Această mutație a
fost posibilă în contextul renașterii orașelor, caracterizate prin diviziunea muncii, care nu exista
în această formă în sistemul medieval al celor trei ordine. Oratores, cei ce se roagă, oamenii
bisericii, își asumau și activități culturale: copierea manuscriselor, redactarea diferitelor lucrări,
cu conținut teologic, istoric, științific, chiar, de asemenea, aveau monopolul asupra activității
didactice. Toate acestea reprezentau aspecte secundare în viața și personalitatea lor, elementul
central fiind, pentru ei, calitatea lor de oameni ai bisericii, devotați cultului divin. Astfel, autorii
de cronici sau istorii, nu se definesc drept istorici, ci drept călugări, episcopi, întrucât, pe de o
parte, nu există conștiința specificității domeniului pe care îl reprezintă, iar pe de alta, ei își
câștigă existența datorită calității lor de clerici, seculari sau regulari. Doar o dată cu apariția
orașelor se ivește și omul a cărui meserie este să scrie și/sau să predea – profesorul, savantul.
Oamenii secolului al XII-lea erau conștienți că reprezintă ceva nou în raport cu perioada
anterioară, căci se numeau pe ei înșiși moderni, fără a se considera superiori anticilor, ci
dimpotrivă, dorindu-și să-i cunoască și astfel, să-i utilizeze mai bine. Anticii erau considerați
„specialiștii”, sursa oricăror cunoștințe științifice, predate prin intermediul artelor liberale.
Factorii care au contribuit la progresul cultural al secolului al XII-lea sunt numeroși, și
dintre ei merită să enumerăm doar pe cei mai importanți. Mai întâi, aportul greco-arab, în
condițiile superiorității economice și culturale a Orientului, care a fost în primele secole
medievale sursă a bunurilor de lux (mirodenii, stofe, bijuterii etc.), dar și a celor culturale,

precum manuscrisele. Este vorba, în principal, de manuscrisele cuprinzând operele gânditorilor
greci, care au fost găsite de arabi în teritoriile bizantine pe care le-au cucerit, și care au fost
traduse în arabă, într-o primă instanță de creștinii nestorieni (sau monofiziți), care au preferat
stăpânirea musulmană celei bizantine, opresivă din punct de vedere religios9. Ar mai fi de
precizat și faptul că, în cadrul acestui proces de transmitere culturală, statele cruciate din Orient
nu joacă niciun rol, întrucât cruciații nu doar că nu aduc în Occident manuscrise, dar ard
imensele biblioteci strânse vreme de secole de emirii și califii musulmani.
Aceste opere, din momentul descoperirii lor, trebuiau traduse pentru a fi utile, căci
Occidentul nu mai cunoștea greaca (în manuscrise s-au găsit, scrise de copiști, glose de genul
greaca est, non legitur) și n-a cunoscut niciodată araba. Aici au intrat în scenă traducătorii, care
au pus la dispoziția Europei latine ceea ce fusese salvat din creația greacă antică. Consecința cea
mai importantă a acestor traduceri a fost redescoperirea lui Aristotel, puțin cunoscut de un
Occident în care părinții Bisericii îl preferaseră pe Platon, considerat mai compatibil cu
creștinismul. Operele sale au pus la dispoziția Occidentului o metodă de gândire și de muncă
intelectuală: logica (prin intermediul lucrării Logica nova, necunoscută până atunci) și
raționamentul, care au constituit baza scolasticii medievale. Inițial, scolastica a fost o metodă
novatoare, care consta în aplicarea rațiunii la textele sfinte, în scopul de a demonstra adevărurile
credinței și a o întări pe aceasta.
În afară de traducerile din greacă, la renașterea secolului al XII-lea a contribuit și
preluarea unor cunoștințe arabe propriu-zise (chiar dacă unele din acestea se dezvoltaseră pe
baza unor elemente împrumutate de la alte civilizații: bizantină, persană, indiană). Este vorba de
aritmetică, și mai ales de algebră, făcută familiară occidentalilor prin lucrările lui Al-
Khwarizmi, de medicină, în care s-au afirmat Rhazes și, mai ales, Avicenna (980-1037), savant
de origine persană, medic, filosof aristotelician, ale cărui lucrări au devenit baza medicinei
occidentale până în apropierea secolului al XVII-lea. De asemenea, s-au bucurat de mare succes
și lucrările de astronomie, botanică sau agronomie. Cele mai pline de consecințe împrumuturi au
fost poate cele din filosofie, unde prin intermediul unor gânditori ca Al Farabi, latinizat
Alfarabius (cca.878-950), considerat de arabi cel mai mare gânditor după Aristotel, Avicenna sau
Averroes (1126-1198), au devenit cunoscute occidentalilor marile sinteze aristoteliciene din
lumea arabă.
9 Traducerile arabe au permis astfel, mai târziu, vehicularea spre Occident a unor cunoștințe de origine greacă, din
operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrate, Galenus. Acestea au ajuns în Occident fie prin Sicilia, unde
curtea de la Palermo strălucea prin caracterul ei cosmopolit, fie prin Spania, unde Islamul și creștinătatea latină se
află în conflict, dar și într-un util dialog cultural.

Încorporarea aportului arab a avut loc în centre de cultură occidentale, dintre care cele
mai importante au fost Chartres, Paris, Reims, Orleans, situate în zona cea mai bogată, din punct
de vedere economic, a întregului Occident, și anume târgurile din regiunea Champagne. Se
năștea astfel, ideea de translatio studii, pe care o exprima creatorul romanului medieval,
Chrétien de Troyes, care spunea că știința a trecut de la greci la romani, de la romani la francezi.
Dacă regii dinastiei ottoniene au încercat să restabilească legătura cu tradiția
carolingiană, sprijinind dezvoltarea școlilor monastice, în perioada care a urmat se constată un
anumit recul al școlilor de pe lângă mânăstiri. Reforma din secolul al XI-lea și monahismul
reformat, mai ales cistercian, accentuau rolul rugăciunii în viața călugărului, trecând procesul de
instruire într-un plan secundar. Școlile controlate de biserică se mențin însă în orașe, unde
episcopul se implică în organizarea și desfășurarea procesului de învățământ.
În școli vestite, ca cele de la Paris, Chartres sau Bologna, profesori reputați, atrag prin
prestigiul lor, studenți din toate colțurile Europei catolice. Dorința de a urma cursurile mai
multor dascăli, rezidând în orașe diferite, pune în mișcare pe unii dintre acești clerici studioși,
care duc o viață destul de aventuroasă, trăiesc uneori din expediente și creează o poezie latină în
care își exprimă critica față de o societate care nu corespunde idealurilor lor.
Dezvoltarea orașelor, acumulările în domeniul științific din secolele XI-XII, înmulțirea
celor dornici să se instruiască, au dat avânt școlilor în mediul urban, care scapă de sub tutela
bisericii și se orientează spre un învățământ practic (scris și citit, contabilitate, limbi străine),
adecvat unei populații de meșteșugari și negustori.
Sistemul unor studii itinerante, făcute în diferite centre, avea însă numeroase
inconveniente, astfel încât, soluția care se impune este crearea unor instituții care să-i adune pe
profesorii de diferite specialități la un loc, atrăgând și studenți care să le urmeze cursurile.
Condiții favorizante au fost oferite de dezvoltarea orașelor, de organizarea lor autonomă, de
generalizarea organizării corporatiste, care au permis apariția primelor universități, în jurul
anului 1200, în marile centre urbane europene.
Fenomen urban, universitatea are o organizare specifică breslelor și ghildelor existente
în orașe. Ea îi grupează pe profesori și studenți (uneori numai pe studenți, ca la Bologna și în
universitățile care i-au urmat modelul), cu scopul de a le apăra drepturile și privilegiile în fața
străinilor (în general față de ceilalți locuitori ai orașului) sau a autorităților civile și ecleziastice.
În același timp însă, universitatea este o instituție a bisericii, disciplina considerată cea mai
importantă fiind teologia, iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiți, capabili la rândul lor să
predea altor clerici în devenire. Papalitatea înțelege repede importanța universităților și le
sprijină împotriva autorităților civile (oraș sau regalitate), reușind astfel să le controleze. În prima

jumătate a secolului al XIII-lea, această încercare de control este ilustrată de privilegiile pe care
le primesc în interiorul universităților dominicanii și franciscanii, ordine călugărești nou
înființate pentru a supune mai bine orașul influenței bisericii și papei.
Comunitate a profesorilor și a studenților, bazată pe predare și învățare, beneficiind de
privilegii de imunitate, universitatea se bucură de o autonomie semnificativă. Fiecare își fixează
propriul program de studii, condițiile de acces la învățământ, condițiile desfășurării examenelor.
În general, profesorii și mai ales studenții au privilegiul de a nu fi judecați de justiția civilă, ci de
cea a episcopului, căruia universitatea, ca moștenitoare a școlii episcopale, îi rămâne
subordonată. Ca să-și impună punctul de vedere în fața autorităților, laice sau religioase,
comunitatea universitară poate apela la grevă, suspendând cursurile și privând astfel, orașul de
avantajele materiale și de prestigiul pe care prezența unei populații numeroase de studenți și
profesori le aducea. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, la Paris, unde, în 1229, profesorii și
studenții au părăsit orașul pentru doi ani, până la acceptarea de către regele Ludovic al IX-lea a
revendicărilor lor. În cazul conflictelor interne se putea ajunge la secesiune, profesorii și
studenții nemulțumiți plecând din oraș și întemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul
Universității din Leipzig, fondată la începutul secolului al XV-lea de profesorii și studenții
germani care au părăsit Praga, în urma conflictului cu Jan Hus și susținătorii acestuia.
Profesorii sunt plătiți fie de studenții lor, fie primesc o funcție bisericească prin care li
se asigură subzistența, fără însă, în general, să se achite de obligațiile legate de aceasta, atribuția
lor fiind aceea de a preda. Esențial este faptul că acești profesori, deținători ai „autorizației de a
preda” (licentia docendi), pot fi considerați un nou tip de oameni de cultură, intelectuali care își
câștigă existența de pe urma cunoștințelor lor, împărtășite celorlalți. În acest sens, ei pot fi
asimilați celorlalți meșteșugari ai orașului, întrucât practică o meserie de pe urma căreia trăiesc,
spre deosebire de oamenii instruiți ai primelor secole ale Evului Mediu, care aveau de obicei o
altă sursă de venituri (erau preoți sau călugări).
Studenții își suportă singuri cheltuielile sau încearcă să găsească burse, protectori
bogați, ocupații care să le permită să se întrețină. În sprijinul studenților săraci au fost înființate
așa-zisele „colegii”, unde inițial primeau cazare și masă, dar care, apoi, s-au transformat în
adevărate instituții de învățământ. Cel mai cunoscut este colegiul întemeiat de Robert de Sorbon
la Paris, în secolul al XIII-lea, de la care și-a luat numele cea mai celebră universitate pariziană,
Sorbona.
În cadrul universității, învățământul se făcea în patru facultăți (ansambluri de magiștri și
studenți care aparțineau aceleiași discipline de studiu). Prima dintre ele, care asigura după
absolvire accesul în celelalte, „superioare”, era facultatea de arte, numită așa deoarece aici se

studiau cele șapte arte liberale, considerate introducerea necesară în orice știință. Studiile se
terminau printr-un examen, care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi, pentru una
din cele trei facultăți superioare: drept civil sau bisericesc (facultățile cele mai vestite erau la
Bologna și Oxford); medicină (Salerno și Montpellier); teologie, considerată cea mai importantă,
cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. După absolvirea studiilor acestor din urmă
facultăți, în urma unui examen public, se primea autorizația de a preda, licentia docendi (de unde
numele actual de licență).
Învățământul se făcea prin predarea de către profesori a lecțiilor, constând în comentarii
ale textelor unor autorități în materie (Biblia, Hipocrate, Aristotel etc), întrebări și dispute.
Acestea aveau caracter public și îi familiarizau pe studenți cu tehnici ale muncii intelectuale.
Scolastica, dezvoltată între secolele XII și XVI, este o metodă de studiu care presupune
analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni adecvați; de asemenea, impune cunoașterea
dialecticii, adică a legilor demonstrației, pentru a putea convinge auditoriul sau oponenții.
Scolastica se bazează pe cunoașterea și respectarea textelor autorităților recunoscute, ceea ce
poate conduce la pericolul de a cădea în servilism. Pe de altă parte însă, ea face apel la rațiune,
transformând astfel și teologia într-o știință, ale cărei adevăruri pot fi demonstrate.
Pentru a învăța, studenții aveau nevoie de cărți, ceea ce a determinat înmulțirea
atelierelor de copiere a manuscriselor și căutarea unor soluții pentru o mai rapidă reproducere a
acestora, într-un număr din ce în ce mai mare și la prețuri mai scăzute. Răspândirea hârtiei în
Europa, cu deosebire din secolul al XIII-lea, este legată și de cererea de cărți de specialitate. La
jumătatea secolului al XV-lea, această nevoie de cărți pentru mediul universitar și urban a
condus la inventarea tiparului.
Cele mai importante domenii studiate în cadrul universităților și care au cunoscut o
dezvoltare accentuată în perioada secolelor XII-XV au fost: literatura, filosofia, istoriografia,
hagiografia, teatrul, arhitectura și artele plastice.
Către sfârșitul secolului al XI-lea apărea în zonele sudice ale Franței actuale, unde se
vorbea langue d'oc, dialect diferit de cel din jurul Parisului, o creație lirică originală: poezia
trubadurilor. Geneza acesteia este pusă în legătură cu caracterul mai evoluat al societății
provensale, unde rafinamentul de la curtea marilor seniori conduce la apariția curtoaziei, set de
valori și de comportamente pe care membrii aristocrației trebuiau să le respecte. Pentru prima
oară femeia este pusă în centrul unui gen literar, care nu mai exaltă, în primul rând, virtuțile
războinice. Trubadurii cântă despre fin amour, dragostea delicată pe care un tânăr cavaler o
nutrește pentru o doamnă superioară din punct de vedere social și deja căsătorită.

Trubadurii s-au recrutat din toate straturile societății, fiind mari seniori, precum
Guillaume al IX-lea, comite de Poitiers și duce de Aquitania, considerat primul reprezentant al
genului, Jaufre Rudel, prinț de Blaye sau Contesa de Die, dar și oameni de origine modestă,
precum: Cercamon sau Bernand de Ventadour (probabil cel mai talentat dintre trubaduri).
Noul gen literar a fost adoptat și în nordul Franței, acolo unde se vorbea langue d'oïl,
dialectul de la baza francezei literare, precum și la curtea anglo-normandă și a fost ilustrat de
truveri. Cântând la rândul lor dragostea, dar și eroismul, truverii fac loc în poemele lor și
sentimentului naturii sau satirei. Printre cei mai cunoscuți truveri se numără Marie de France,
autoarea unor narațiuni lirice numite lais, Peire Vidal, regele Richard Inimă de Leu, Rutebeuf
(considerat precursor al lui Villon).
Influența liricii de curte s-a făcut simțită și în spațiul german, unde a fost promovată de
minnesängeri, între care cei mai cunoscuți sunt Walter von der Vogelweide, Heinrich von
Morungen, Reinmar von Hagenau. În Italia, trubaduri italieni precum Guido Guinizelli sau
Guido Cavalcanti au promovat un așa numit „dulcele stil nou” (il dolce stil nuovo), care a permis
afirmarea lirică ulterioară a lui Dante sau Petrarca. Poezia trubadurilor a fost ilustrată și în limba
portugheză, pe atunci dialectul literar al Peninsulei Iberice, inclusiv de capete încoronate precum
Alfonso al X-lea (1221-1284), regele Castiliei și Leonului sau Denis (1261-1325), regele
Portugaliei.
Inspirat din aceleași valori precum lirica de curte, în secolul al XII-lea apărea, de
această dată în nordul Franței, romanul cavaleresc. La originea sa pare să fi contribuit lirica
provensală, mai ales că genul începe să se afirme în timpul lui Alienor d'Aquitania, nepoata
primului trubadur și soția regelui Ludovic al VII-lea. Numele noului gen provine din romanz,
ceea ce arată că, la origine desemna faptul că, era scris în limba vorbită, iar nu în latină. Apariția
sa fusese precedată de lucrări cu teme inspirate din legendele antice referitoare la Alexandru cel
Mare, Theba, Troia sau Eneea. Inovația majoră este îmbinarea dintre dragostea delicată cântată
de trubaduri și isprăvile eroice, puse tocmai în slujba acestei iubiri.
În romanul cavaleresc10 dragostea poate fi tot una adulteră, ca în lirica de curte, precum
cea dintre Tristan și Isolda sau Lancelot și regina Guinevra. Se afirmă însă, tot mai mult, iubirea
împlinită prin căsătorie, care încununează aventurile eroului și îi conferă acestuia înrădăcinarea
socială dorită. În acest fel și romanul cavaleresc prezintă proiecțiile ideale ale tinerilor lipsiți de
10 Întemeietorul genului este Chrétien de Troyes (cca 1135-1185), un cleric de la curtea Mariei de Champagne, fiica
lui Alienor de Acvitania. În romanele sale (Erec și Enide, Cligés, Yvain sau cavalerul cu leul, Lancelot sau
cavalerul cu cotiga, Perceval sau Povestea Graalului), iubirea desăvârșită a cavalerului pentru doamna sa îl
îndeamnă pe acesta să caute perfecțiunea, prin afirmarea sa în lupte și printr-un comportament conform codului
onoarei cavalerești.

avere proprie, care speră ca la capătul diferitelor fapte de eroism să fie recompensați prin
căsătoria cu o moștenitoare bogată. Inspirația autorilor face apel la teme și personaje din
folclorul celtic și, în primul rând, la regele Arthur și tovarășii săi de luptă împotriva invadatorilor
anglo-saxoni. De asemenea, erau prezente elemente miraculoase, precum păduri fermecate,
populate de zâne, pitici și uriași, obiecte vrăjite, castele ale întâmplărilor ciudate.
Scrise inițial în versuri, aceste opere încep din secolul al XIII-lea să fie prelucrate în
proză și să-și diversifice temele și personajele. Ele au cunoscut un succes constant în literatura
europeană, cunoscându-se versiuni sau creații originale realizate în Germania, Italia, Anglia sau
Peninsula Iberică. Ele urmau să stea la baza romanului modern și aveau să primească o lovitură
serioasă de-abia în secolul al XVII-lea, prin Don Quijote al lui Cervantes.
Treptat, aveau să se afirme noi genuri literare, mai ales în legătură cu noul spațiu social
și cultural reprezentat de oraș. Influențată de literatura cavalerească dar și de creația folclorică,
literatura urbană promovează însă idealuri de tip nou, în care inspirația mai realistă se întâlnește
cu un umor frust, adesea coroziv, îmbrăcând adeseori forma ironiei sau a satirei.
În spațiul urban italian se cristalizează genul literar al nuvelei, scurtă povestire în proză,
scrisă în limba vorbită. Spre sfârșitul secolului al XIII-lea apărea la Florența, culegerea anonimă
Novellino, iar la mijlocul secolului al XIV-lea, Boccacio realiza prin Decameronul o capodoperă
a genului.
Această literatură orășenească oferă bazele dezvoltării ulterioare a Umanismului și
Renașterii, fenomene urbane prin excelență, care proslăvesc demnitatea și libertatea omului, care
în interpretarea lor apare însă, aproape exclusiv, ca un locuitor al orașului.
Filosofia continuă să fie marcată de domeniul teologic, în slujba căruia este pusă,
conform principiului „credo ut intelligam” („cred ca să înțeleg”). Scolastica, bazată pe studiul
autorităților în materie, rămâne metoda privilegiată de analiză, chiar dacă încep să apară și adepți
ai promovării experimentelor personale, precum Roger Bacon.
Perioada secolelor XII-XIII este marcată de redescoperirea, prin traduceri arabe,
datorate în principal lui Averroes, a majorității operelor lui Aristotel, din care Evul Mediu
occidental cunoscuse, în mod direct, destul de puține. Aceasta a permis realizarea unui sistem
filosofic coerent, alături de platonismul dominant până atunci. Sinteza aristoteliciană, esențială
pentru gândirea medievală occidentală, a fost realizată de călugări din ordinele cerșetoare, mai
ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regândește revelația creștină cu ajutorul
conceptelor filosofie aristoteliciene, iar elevul său, Thomas d'Aquino (1225-1274), este și primul
gânditor creștin care reușește să realizeze un sistem filosofic coerent, integrând moștenirea
aristoteliciană. Pe de altă parte, Toma d'Aquino încearcă să fundamenteze științific teologia, și

prin grandioasa sa sinteză Summa theologica influențează până în ziua de astăzi creștinismul
apusean.
În scrierea istoriei se continuă unele din tendințele anterioare, precum redactarea în
latină a unor cronici universale, dar încep să apară și fenomene noi, cum ar fi scrierea unor
lucrări monografice dedicate doar unor evenimente (cum ar fi cruciadele) sau personalități
(biografii regale). Alt element de noutate este apelul la limbile vernaculare, care permit accesul
mai larg al publicului la lucrările istorice, dar, în același timp, le limitează spațial circulația și
influența la zonele în care limbile respective sunt înțelese.
Un gen rămas foarte răspândit în epocă este cel al cronicii monastice și, de asemenea,
numeroase sunt cronicile realizate în centrele episcopale, unde se poate utiliza la redactarea lor
un bogat material de arhivă. Dintre cronicile universale, merită menționată lucrarea episcopului
Otto din Freising (1112-1158), unchiul împăratului Frederic I, Cronica sau despre cele două
cetăți, în care încearcă o istorie a omenirii marcată de concepția lui Augustin.
Genul monografic este la rândul său reprezentat de Otto, cu istoria dedicată faptelor
nepotului său, Frederic, Gesta Friderici imperatoris. O istorii deosebit de influentă, care tratează
de manieră monografică faptele unei personalități, a realizat Suger (1081-1151) cu Vita Ludovici
Grossi, sursă de prim rang în reconstituirea procesului centralizării statale din Franța. Alte lucrări
cu caracter monografic au fost ocazionate de cruciade, dintre care se remarcă Istoria celor
întâmplate dincolo de mare, scrisă de Guillaume, arhiepiscop de Tyr (1130-1184), anonima
Cronică a primei cruciade sau istoria lui Guibert de Nogent, scrisă pe la 1104, Gesta Dei per
Francos (Faptele lui Dumnezeu săvârșite prin franci). Foarte interesante pentru oglindirea
diferențelor deja pronunțate dintre Apus și Răsărit sunt lucrările dedicate celei de-a patra
cruciade și cuceririi Constantinopolului de către latini, scrise în franceză de Geoffroy de
Villehardouin (1150-1218), Istoria cuceririi Constantinopolului și de Robert de Clari, Cucerirea
Constantinopolului.
Afirmarea statelor centralizate și declinul imperiului universal conduc spre constituirea
istoriografiilor naționale, preocupate, în primul rând, de evenimentele desfășurate în cuprinsul
propriului regat și doar, în plan secundar, de evenimentele internaționale. Cele mai cunoscute
exemple sunt din spațiul francez, unde la abația regală de la Saint Denis, loc de memorie extrem
de semnificativ pentru monarhie, se redactează din secolul al XIV-lea, Marile cronici ale
Franței. Tot din Franța ne-au parvenit și Memoriile lui Philippe de Commines, în secolul al XV-
lea, o prezentare vastă a unei istorii trăită și interpretată personal.
Înrudită cu istoria prin intenția de a scrie despre personaje cu o existență reală,
hagiografia se deosebește fundamental de aceasta prin scopul afirmat și prin mijloacele folosite,

esențială nefiind redarea adevărului, ci edificarea, în sens creștin, a cititorilor. Evul Mediu
central și târziu reprezintă perioade de glorie a genului hagiografic, al cărui succes este asigurat,
pe de o parte, de puterea și influența bisericii oficiale, dar și de creșterea progresivă a pietății
populare.
În secolul al XII-lea, printre autorii de opere hagiografice se numără și Bernard de
Clairvaux, care a jucat un rol atât de important în promovarea, prin scrierile sale, a cultului
dedicat Fecioarei Maria. În secolul al XIII-lea, apariția „călugărilor cerșetori” dă un nou impuls
hagiografiei, prin redactarea de vitae dedicate personalităților fondatoare. Astfel, Thomas de
Celano redacta foarte citita în epocă Viață a Sfântului Francisc, iar pe la 1232, deja circula
Legenda prima despre sfântul Antonie din Padova. Personalitățile din secolele al XIII-lea și al
XIV-lea au făcut de asemenea obiectul unor vitae, precum Thomas d'Aquino sau Caterina din
Siena. În jurul anului 1260, apărea Legenda aurea, o vastă culegere de vieți de sfinți realizată de
Jacoppo da Varazzo, lucrare destinată unui succes constant în veacurile următoare. În secolul al
XV-lea, nume cunoscute s-au implicat în redactarea de vieți de sfinți și literatură religioasă,
precum Philippe de Mézières, consilier al lui Carol al V-lea al Franței, sau Thomas a Kempis,
autor al celei mai frecvent traduse și apoi tipărite cărți după Biblie: De imitatione Christi
(Imitarea lui Christos), realizată pe la 1416-1420.
La originea teatrului medieval au stat probabil mai multe tradiții, dintre care cele mai
importante sunt cea populară, a spectacolelor moștenitoare ale mimilor antici sau ale
reprezentațiilor legate de ritualurile precreștine și cea a dramei liturgice. Apărută în perioada
carolingiană ca o reacție la crescânda neînțelegere a textului latinesc de masa credincioșilor,
drama liturgică se dezvoltă în continuare, ilustrând prin fragmente dialogate și interpretate,
intercalate în slujba religioasă, părți ale istoriei sacre.
Chiar arhitectura bisericilor se modifică, pentru a permite aceste reprezentații, care în
secolul al XIII-lea, par să fi evoluat chiar într-un sens mai laic, generând reacțiile negative ale
papilor și episcopilor. Foarte importantă în desfășurarea spectacolelor era muzica, de sorginte
gregoriană, dar care treptat evoluează în direcția valorificării filonului popular. Hildegard von
Bingen (1098-1179), călugăriță germană, reprezintă un moment de răscruce în evoluția dramei
liturgice, piesele muzicale compuse de contribuind la autonomizarea muzicii în raport cu
reprezentația dramatică.
Însă, la sfârșitul secolului al XII-lea apăreau deja piese scrise în limbile vernaculare,
dintre care de deosebit succes par să se fi bucurat Autos de los Reyes Magos (Piesa despre regii
magi) în Spania și Mystère d'Adam (Misterul lui Adam), în Franța. Acestea s-au dezvoltat

probabil, nu direct, din drama liturgică latină, ci pe baza predicilor clericilor, devenite, la rândul
lor, din ce în ce mai dramatizate, pentru a atrage atenția credincioșilor.
Misterele reprezintă genul dominant al teatrului medieval, fiind realizate pornind de la
scene biblice, dezvoltate însă, prin adăugarea de cântece, dansuri și efecte speciale. Acestea erau
interpretate de asociații de cetățeni „confrerii”, de regulă din clasa de mijloc, toate rolurile,
inclusiv cele feminine, fiind jucate de bărbați. Reprezentațiile misterelor au avut epoca de aur în
secolele XIV-XV, ulterior, și datorită interdicțiilor autorităților, acestea decăzând treptat. În afara
reprezentațiilor cu subiect religios au continuat să existe spectacole populare de tradiție
imemorială, precum dansurile cu măști, dansurile săbiilor, parade costumate, asociate de regulă
cu marile sărbători ale ciclului creștin, Crăciunul și Paștele.
La Saint Denis, în Île-de-France, în construcția realizată sub coordonarea abatelui
Suger, pe la 1137-1144, se afirmau elementele unui nou stil arhitectural, căruia renascentiștii
aveau să-i dea numele de gotic. Elementul esențial este bolta în cruce de ogive, compusă din
două arcuri încrucișate pe diagonală, care permite realizarea unor edificii mult mai încăpătoare și
mai înalte decât cele romanice. Avântul pe înălțime era sprijinit de stâlpi și pilaștri masivi, iar
zidurile exterioare își sporeau rezistența prin contraforturi. Zidurile sunt străpunse de numeroase
ferestre, acoperite cu vitralii multicolore, ceea ce conferă edificiilor gotice o luminozitate
inexistentă până atunci.
Construcția gotică prin excelență este catedrala, ridicată prin efortul episcopilor și al
comunităților urbane pe perioade foarte îndelungate de timp, uneori chiar de secole. Printre cele
mai desăvârșite realizări se numără catedralele din Chartres, Reims, Amiens, Bourges, Paris,
Köln, Westminster, Toledo etc. Italia acceptă mai puțin arhitectura gotică, rămânând
credincioasă tavanelor în șarpantă, de tradiție antic-târzie și bisericilor tip sală. Doar în partea
nordică, la Milano, Veneția și parțial, la Florența, se constată adaptări ale influenței gotice.
În această perioadă se dezvoltă și arhitectura civilă, cu realizări în domeniul castelelor
fortificate, al palatelor și reședințelor regale sau nobiliare, dar și în ceea ce privește edificiile
publice urbane, de tipul primăriilor. Palatul Luvru din Paris, primările din Louvain sau Arras,
Palatul Ducal din Veneția sunt realizări de marcă ale arhitecturii gotice civile.
Sculptura rămâne o auxiliară a arhitecturii, iar din secolul al XIII-lea invadează toate
spațiile libere din biserică, afirmându-și rolul ei de a constitui o Biblie a celor fără învățătură. Pe
de o parte, se constată o evoluție a sculpturii spre simplitatea, armonia, claritatea ce
caracterizaseră arta greco-romană, iar pe de alta, o reînnoire a temelor iconografice, integrând
animale și personaje fantastice și sporindu-și astfel funcția decorativă. Un element caracteristic al
catedralelor gotice este portalul cu statui coloane, care decorează fațada unde se află intrarea

principală. Printre cele mai cunoscute exemple de acest tip este portalul central al fațadei de vest
al catedralei Notre-Dame din Amiens. Alte sculpturi de inspirație religioasă foarte cunoscute
sunt cele de la Chartres sau de la Notre-Dame din Paris.
Un rol decorativ foarte important în edificiile gotice îl are vitraliul, într-un fel, chiar o
creație a noii arhitecturi. Prin extinderea ferestrelor se reduce spațiul altădată destinat picturii
murale, iar vitraliul preia, la rândul său, funcția didactică și de edificare a credincioșilor.
Influențată de arta vitraliului este și miniatura, arta decorării manuscriselor dezvoltându-se în
continuare, chiar și după apariția tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea.
I.2. Implicațiile „modelului” bizantin în cultura Europei Răsăritene
Mutațiile istorice din ultimul sfert al secolului al IV-lea (invazia hunică, înlăturarea
dominației germanice la nordul Mării Negre și pătrunderea goților în ținuturile balcanice ale
Imperiului roman), deschizând o nouă epocă în istoria europeană, au pus în legătură cele două
subzone ale Europei Răsăritene, cărora drumurile migratorilor și cele ale înrâuririi Bizanțului
timpuriu aveau să le confere, cu variate diferențieri, o anumită unitate culturală între secolele V-
VIII. În această perioadă, părțile orientale ale Europei au cunoscut, în mod direct, hegemoniile
gepidice, avarice și slave asupra unor populații autohtone și alogene, purtătoare ale unor noi
structuri sociale și mentale și, bineînțeles, ale unor tradiții romane provinciale.
În acest context, tocmai menționarea momentelor importante ale civilizației romane
târzii din epoca împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare, ca și exemplul viu al noii
civilizații bizantine din timpul lui Teodosie al II-lea, Anastasius și, mai ales Justinian, aveau să
constituie un factor decisiv, un stimul și o sursă de inspirație cu consecințe în câmpul artei și al
ideologiei Europei răsăritene.
Elementele „clasice” ale cetăților, bazilicilor, capitelelor, balustradelor, inscripțiilor
funerare, amforelor și opaițelor cu simboluri creștine specifice secolelor V-VII, descoperite
pretutindeni în arealul sud-est european de veche stăpânire romană, fac parte din același peisaj
sincretic de civilizație.
Ofensiva intensă împotriva Imperiului bizantin a unora dintre nomazii orientali ce se
aflau la hotarele imperiului (arabi, avari și bulgari), ca și cucerirea de către ei, în cursul secolului
al VII-lea, a unor teritorii africane, asiatice și balcanice stăpânite de împărații de la
Constantinopol, ca și pătrunderea masivă a slavilor la sud de Dunăre chiar după 600, ca și criza
iconoclastă și dispariția treptată, pentru un timp, a monedei bizantine, predominarea unei
economii relativ închise corespunzând și unei efemere crize a puterii centrale în statul bizantin,

au marcat toate ceea ce a fost numit de către istorici, pentru epoca dintre mijlocul secolului al
VII-lea și mijlocul secolului al IX-lea, „la grande brèche” a civilizației tradiționale, antice, în
fapt, începutul epocii medievale.
Ceea ce caracterizează Răsăritul continentului în noua epocă istorică este, pe de o parte,
definitivarea etnogenezelor est-europene, formarea popoarelor de aici, ca și a limbilor ce
defineau aceste popoare, iar pe de altă parte (cu excepția, evident, a Bizanțului), nașterea unor
state sau a unor formațiuni statale de tip feudal.
În secolele VII-VIII, apariția dialectelor neogrecești confirmă începutul existenței unei
grecități medievale diferită de cea elenistică, din Grecia propriu-zisă până în Italia meridională,
în Pont și în Capadocia. Cert este că, în secolul al VIII-lea se socotește încheiată formarea
poporului român pe baza definitivării sintezei daco-romane și romanice din care nu au lipsit
unele elemente alogene migratoare de felul celor slave; la sfârșitul secolului al IX-lea și în
secolul al X-lea își făcea apariția poporul bulgar prin încheierea procesului de asimilare de către
slavii sud-dunăreni, așezați în aceste ținuturi balcanice de străveche traco-romanitate, a
nomazilor protobulgari coborâți cu puțin timp înainte de la Volga și din Kuban (tot acum avem
primele știri despre sârbi, sud-slavii din părțile centrale și de apus ale Peninsulei balcanice,
organizați în nuclee teritoriale răspândite la est de spațiul Mării Adriatice); în fine, în secolele X-
XI se consideră, îndeobște încheiată, formarea poporului ungar și a celui rus din cunoscutele
sinteze etnice în care s-au amestecat călăreți răsăriteni (aflați în jurul nucleului maghiar
arpadian), ca și unele elemente etnice scandinave asimilate în masa, cu mult superioară numeric,
a slavilor răsăriteni.
Pe de altă parte, specifică acestei epoci de geneze etnice în Răsăritul Europei este și
aceea a apariției, din conglomerarea unor uniuni de triburi și obști teritoriale, a unor formațiuni
politice care stau la temeiul unor viitoare formațiuni statale (la bulgari, la ruși, la moravi, la
croați, la polonezi, la maghiari, la sârbi și la români, în secolele IX-X), într-un fenomen politic
diametral opus celui petrecut în Occidentul european al aceleiași epoci, unde dezmembrările și
pulverizările statale sunt trăsătura definitorie a perioadei carolingiene târzii.
În mod incontestabil, pentru toate aceste formațiuni statale și state apărute în jurul
anului 1000, ca și, de altfel, pentru Apusul dinaintea primelor cruciade și din epoca acestora,
„modelul cultural” prin excelență rămâne acela oferit de Imperiul bizantin, chiar și atunci când
anumite orientări ale politicii vor îndrepta, în secolele IX-XI, după unele oscilații politico-
culturale, pe unii conducători militari și feudali din Europa centrală și estcentrală (Moravia,
Polonia, Ungaria) către structurile occidentale.

Imperiul bizantin se poate înfățișa, cu ușurință, ca un veritabil moștenitor al statului și al
ecumenismului de nuanță romană. În planul culturii și civilizației, faptul s-a exprimat prin
tradiția greco-romană regăsită, din secolele IV-VI până în secolele IX-XI, atunci când Photios,
Constantin Porfirogenetul și Psellos patronau și erau contemporani ai unor „scriptoria” și ai unor
școli în care erau copiate și citite manuscrise romano-bizantine, tratate elenistice și romane, texte
ale tragicilor greci, scrieri și ilustrații cuprinzând referiri mitologice întâlnite în tot
enciclopedismul livresc al bizantinilor, sau ai unor șantiere de arhitectură și de artă a mozaicului,
care prelungeau și ele moștenirea greco-romano orientală.
Această lume bizantină avea să păstreze în sud-estul Europei o anume întâietate de
natură ideologică asupra tuturor statelor din această parte a continentului, fenomen pe care
rigidul sistem de vasalități și de suveranități medievale occidentale nu îl cunoștea,
„cesaropapismul” bizantin, unirea permanentă, la nivel doctrinar, a lui „regnum” cu
„sacerdotium”, oferind temeiurile unității de acțiune politică și culturală a Imperiului și a
bisericii din Constantinopol în ceea ce, inspirat, istoricul Dimitri Obolenski a numit
„Commonwealth-ul bizantin”11.
Speculând slăbiciunea Occidentului carolingian din secolele IX-X (abia o dată cu
secolul al XI-lea revirimentul occidental ducând la cunoscutele succese politice și misionare ale
papalității și ale Imperiului german în Polonia, în Ungaria sau la Veneția), Imperiul bizantin a
inițiat, îndeosebi în timpul patriarhului Photios, o acțiune fermă de propagare a doctrinei și
autorității sale în acele ținuturi europene mai apropiate sau mai îndepărtate, către care conduceau
interesele politice ale statului bizantin și unde structurile sociale, economice și culturale locale
reclamau trecerea la o nouă etapă a vieții istorice, pe baze creștine, sedentare și unitare.
Cu excepția teritoriului aflat între Carpați și Dunăre, locuit de românii de veche credință
creștină, moștenitori direcți ai creștinismului latin provincial de epocă romană, pe care migrațiile
de după secolul al IV-lea nu l-au putut nici altera, nici înlătura, zonele sud-est europene, ca și
cele rusești au cunoscut în această etapă acțiunea misionară a Bizanțului, de răspândire a unor
modele artistice și ideologice pline de fast și de pompă. Acestor acțiuni misionare răsăritene li se
alătură cunoscutul caz al ținuturilor morave unde, curând după mijlocul secolului al IX-lea,
ajungea misiunea bizantină a fraților Chiril și Metodiu din Salonic.
Într-o concurență permanentă cu misionarismul occidental, misionarismul bizantin va
reuși, cu unele rezultate politice, creștinarea izolată a unor membri ai păturii conducătoare rusești
și maghiare în secolele IX și X, după ce, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, reușise
11 Pentru detalii, a se vedea: Dimitri Obolenski, Commonwealth-ul bizantin, București, Editura Corint, …….

aducerea definitivă în aria civilizației bizantine a ținuturilor balcanice unde se crea, pentru
supușii hanului Boris, un arhiepiscopat autocefal bulgar, ce trebuia să prelungească tradiția
romano-bizantină în capitalele de la Pliska și Preslav.
În acest fel, amintitul misionarism își pregătea momentul de culme al istoriei sale, cu
consecințe de multiplă natură, anume convertirea în masă spre sfârșitul secolului al X-lea, prin
vechiul centru de cultură grecească de la Chersones, a rușilor, convertire continuată, sub
Vladimir Sviatoslavici și sub Iaroslav Vladimirovici, de o „bizantinizare” puternică la nivel
aulic, tradusă prin înălțarea unor monumente de tip cruciform, bogat împodobite în manieră
constantinopolitană sau greacă provincială, dar și cu unele „corecții” aparținând spiritului slav
local, la Kiev, la Cernigov și în alte părți ale Rusiei secolului al XI-lea.
Prelungind acest moment misionar, al secolelor IX-X, misionarismul est-european
medieval va juca un rol de primă mărime în vehicularea unor valori și prototipuri culturale, de la
planuri arhitectonice specifice, cum este cazul triconc-ului extrem de răspândit în Evul Mediu
sud-est european, până la variate stiluri ale picturii murale, dinspre Bizanț spre Balcani, spre
Țările Române și spre Rusia.
Dacă înclinarea spre Bizanț va fi în cele din urmă hotărâtoare, pe planul civilizației, în
aceste părți ale continentului12, celelalte tendințe politico-culturale, efemere, este drept, spre
Occident, nu trebuie neglijate. Astfel, sunt bine cunoscute corespondența și legăturile lui Boris
cu papa Nicolae I și cu clerul latin prezent în Bulgaria secolului al IX-lea, după cum știute sunt și
legăturile Kievului, în secolele X și XI, cu orașele, cu clerul și cu marii feudali ai Germaniei, de
unde veneau în arta Rusiei de vest notabile ecouri preromanice, puternicele prezențe occidentale
în Serbia, la nivelul arhitecturii, sculpturii, artelor aplicate, al literaturii ce înregistra aici
romanele cavalerești ale lui „Tristan” și „Lancelot”, al obiceiurilor curtene din care nu lipseau
jocurile cavalerești, ba chiar și la cel al titulaturii regale, termenul de „kral” descinzând, ca și
maghiarul „király”, din apuseanul „Karolus”, trimițând la cel mai prestigios suveran al
Occidentului.
În cele din urmă, victoria „modelului bizantin”, nu numai domeniul ecleziastic, ci în
toate compartimentele civilizației, ale istoriei politice, avea să fie definitivă, prestigiul
Constantinopolului fiind imens pentru întreaga Europă răsăriteană, pentru popoarele slave ce-l
socoteau, prin excelență, „orașul împărătesc”. Semnificativ, găsim urmele acestei victorii în
titulatura și în simbolica puterii unor conducători din această parte a continentului.
12 Spre exemplu, în materie spirituală, prin recunoaștere bizantină, Bulgaria își va avea în secolul al X-lea un
patriarhat autocefal, Rusia kieviană și Țara Românească în secolul al XI-lea și, respectiv, în cel de-al XIV-lea, un
mitropolit grec, iar Serbia și Moldova, în secolul al XIII-lea și în cel de-al XV-lea, câte un ierarh local în fruntea
bisericilor.

„Modelul bizantin” a reprezentat o realitate în poezia și în muzica liturgică, în
hagiografie, în literatura polemică și omiletică din Europa orientală; prestigiul scrierilor grecești
se va răsfrânge asupra scrierii slave chirilice, portretistica aulică și în general acel „simbol al
ortodoxiei” care a fost tot timpul aici pictura murală, fie ea la Studenica sârbă în secolul al XIII-
lea, fie la Ivanovo în Bulgaria sau la Curtea de Argeș în Țara Românească în secolul al XIV-lea,
au fost replici ale artei de nivel imperial din Bizanț. Dreptul bizantin, întemeiat pe codificarea
dreptului roman, va fi receptat, mai ales în versiunea sa canonică, în întreaga parte răsăriteană.
Însă, vigoarea și specificul noilor culturi apărute în Europa de Răsărit aveau să se constituie în
replici locale pline de interes în fața prezenței prestigioase a Bizanțului, alcătuind unul dintre
cele mai elocvente capitole ale istoriei civilizației.
Suprastructurile de lemn ale palatelor de piatră de la Pliska, ca și preferința arătată aici
pentru vechiul plan arhitectonic bazilical din Bizanț devenit anacronic în epocă sunt exemple de
asemenea replici. Le regăsim în Rusia, în tendința piramidală, deloc bizantină, a numeroaselor
cupole de la Sf. Sofia din Kiev, în așa-numitul „bizantinism nordic” al Novgorodului,în
decorativismul exuberant al sculpturii parietale în de pe lăcașurile Vladimir-Suzdalului, în
fildeșurile mai rudimentare, lucrate în materiale mai ieftine, după model bizantin, în ruso-
grecescul Chersones sau în caracterul nebizantin al codului kievian „Russkaia pravda”, într-o
epocă de rezistență a cutumei în fața pravilei grecești.
Politica „națională” în materie ecleziastică, vădită în lupta pentru obținerea autocefaliei
arhiepiscopatului sârbesc în 1219, a patriarhatului de la Târnovo din 1235, în conflictul din a
doua jumătate a secolului al XIV-lea a patriarhatului ecumenic din Constantinopol cu cel de la
Peć instituit de Ștefan Dușan și cu mitropolia din Suceava sub primii Mușatini ai Moldovei
constituie, nu mai puțin, o altă fațetă a acestei replici est-europene date modelului oferit de
Bizanț, în spiritul unor realități locale pe care se vor întemeia culturile medievale din aceste părți
ale continentului.
De la replica dată unui model cultural bizantin nu era decât un pas până la dezvoltarea
unor aspecte cu totul particulare civilizației est-europene, net deosebite, ca spirit, de Bizanț. Între
acestea un caz merită relevat, unul de natură ideologică, cu implicații literare și artistice însă, cel
al „cultului suveranului”, întâlnit și în Europa centrală slavă, ca și în Scandinavia sau în Rusia,
dar neatingând nicăieri proporțiile de excepție pe care le înregistra în Serbia. Avându-și unele
rădăcini precreștine și fiind strâns legat de personalitatea unor „creștinători”, a unor întemeietori
de stat și de biserică, a unor „apărători ai credinței” în înfruntarea cu păgânii, ca un ecou tocmai
al momentului de convertiri din Europa de est sau de înfruntare cu ultimii migratori răsăriteni,
„cultul suveranului” avea să cunoască rezistența bisericii oficiale bizantine prin reprezentanții săi

în Rusia secolului al XI-lea, de pildă, cazul cultului cnejilor Boris și Gleb, dar și o popularitate
foarte mare în rândul maselor (în Rusia cultul cneaghinei Olga, creștinată la Bizanț în secolul al
X-lea, cel al cnejilor Valdimir Sviatoslavici, Alexandru Nevski și Mihail de Cernigov, în Boemia
cel al ducelui Václav, iar în părțile adriatice cel al regelui Ioan Vladimir din Diocleea).
Gustul popular pentru acest cult, explicabil prin mentalitatea medievală, prin
covârșitoarea influență ideologică pe care o avea și aici biserica, ne impune a semnala și o altă
trăsătură foarte pronunțată a Europei răsăritene, atât a celei slave cât și a celei greco-bizantine în
Evul Mediu. Este vorba de nivelul general „folcloric” al unei bune părți din civilizația prezentă
în aceste zone. Tradițiile folclorice slave precreștine s-au întâlnit, în secolele IX-XI, cu înflorirea
unei literaturi liturgice, în limbă vernaculară, ceea ce a facilitat înflorirea unei culturi la nivel
popular pe care Occidentul latin nu o cunoștea încă.
Cu toate elementele specifice fiecăreia dintre cele două subzone ale Europei răsăritene
și fiecăreia dintre regiunile ce le compuneau la începutul Evului Mediu, se poate afirma că
Imperiul bizantin a conferit până către sfârșitul secolului al XII-lea, mai precis în timpul
maximei extinderi teritoriale a Bizanțului sub bazileii din dinastiile macedoneană și comnenă, o
certă unitate acestei jumătăți a continentului. Expansiunea culturală bizantină prin centrul de
difuziune care era Constantinopolul se făcuse până în cele mai îndepărtate provincii și dincolo de
frontierele imperiale ajungând, în sfera artei sau în domeniul ecleziastic, până în Gotland și în
Rusia septentrională, până în Ungaria de sud și în Transilvania, până în Caucaz, în Italia și în
Franța meridională.
Curând după anul 1200, multiplii factori sociali, politici și economici au dus la
conturarea unor „școli naționale”, care în secolul al XIII-lea vor caracteriza peisajul civilizației
est-europene, lipsite acum de un punct central și unificator precum capitala Bizanțului. La
evidenta separare dintre Orient și Occident, în acest secol, aveau să contribuie și cuceririle
mongole de la mijlocul veacului care, în ciuda asigurării unor contacte susținute, comerciale și
chiar confesionale, între Europa și Asia, a circulației unor meșteri occidentali până în Karakorum
și a unor monede indiene până în Moldova secolului al XIV-lea, a constituit o stavilă însemnată
în calea dezvoltării politice și culturale a Europei Răsăritene.
Rămasă însă în contacte strânse cu Occidentul catolic, Europa Răsăriteană va cunoaște
acum, la nivelul politicii și al ideologiei, la cel al creației literar-artistice din secolele XIII și
XIV, un ansamblu de „independențe” traduse în câteva creații statale proprii, cum au fost: al
doilea „țarat” bulgar, statul sârbesc, cnezatul Moscovei, toate acestea prevalându-se și de o
„descendență” locală, în spiritul unei autentice „translatio” mediavale, din primul stat bulgar, din
regatul Diocleei sau din cnezatele Kievului și Vladimirului, iar în spațiul românesc voievodatul

autonom al Transilvaniei și cele două țări românești extracarpatice, ce profitau fie de criza
traversată de Bizanț la începutul secolului al XIII-lea, fie de aceea a regatului arpadian al
Ungariei și a Hoardei de Aur către sfârșitul aceluiași secol. De asemenea, secolul al XIII-lea este
perioada în care criza ce a provocat dezmembrarea Bizanțului și pierderea temporară a capitalei
imperiului în favoarea „latinilor” a constituit începutul unui autentic patriotism grec ortodox care
stă la baza „marii idei” etnice („Mégali Idéa”) a iluminismului modern. Încă din prima jumătate
a secolului al XIII-lea, în epoca imperiului din „Noua Romă” care era Niceea, se dezvoltă gustul
pentru antichitatea greacă și romană, ecourile acestei atmosfere de emulație antichizantă, cu
rațiuni politice precise ce opuneau marea tradiție greco-romană a Bizanțului „barbariei”
occidentale, regăsindu-se și în pictura murală și de manuscrise din secolul al XIII-lea, acestea din
urmă inspirate, indirect, din cele romano-bizantine.
Ultimele secole de istorie bizantină, al XIV-lea și al XV-lea, atunci când „elenismul”
bizantin înregistra culmea afirmării sale ca o echivalență a unei epoci de „renaștere”, dar și de
contradicții, de iminentă prăbușire a imperiului și a culturii, reprezintă și epoca unei certe
uniformizări culturale la nivelul său superior. Ne situăm, de fapt, înaintea unei „standardizări” în
iconografie și în literatură, realizările cele mai notabile ale timpului, deopotrivă cu cele de serie,
stand la temeiul creației culturale postbizantine, ce prelua principalele câștiguri ale epocii
paleologe. După sporirea de genuri literare și de teme iconografice din secolul al XIII-lea,
cultura bizantină paleologă va atinge punctul cel mai înalt al evoluției sale către primele decenii
ale secolului al XIV-lea, prin istorici ca Pachymeres, prin personalități politico-culturale ca
Metochites, prin pictura și mozaicurile unor ctitorii din cele mai însemnate centre culturale ale
imperiului, precum biserica mănăstirii Chora din Constantinopol și cea a Sfinților Apostoli din
Salonic.
Eleganța căutată, rafinamentul coloristic, narația cuprinsă în limitele unor frize
dominate de dinamismul formelor, gustul pentru apocrif, enciclopedismul ca și melancolia unui
sfârșit de „ciclu cultural” sunt specifice acum stilului constantinopolitan a cărui înrâurire
covârșitoare avea să atingă, într-a doua jumătate a secolului al XIV-lea și la începutul celui de-al
XV-lea, Argeșul voievozilor munteni și Moscova marilor cneji. În același timp, arhitectura
bizantină finală va avea drept trăsături comune pitorescul, gustul pentru asimetrie, pentru
mișcarea și pentru policromia paramentelor, ilustrate de monumente din Constantinopol și din
Bulgaria pontică (Mesembria), din Macedonia și de pe valea Moravei, ultima dintre trăsăturile
amintite având aproape un caracter „internațional” în epocă, regăsind-o până în arta islamică și în
aceea a goticului „de cărămidă” din spațiul polono-baltic.

Termenul de „internațional” a fost utilizat tocmai pentru a desemna, dincolo de fireștile
trăsături „naționale”, ideea unei largi unități culturale a secolelor XIV-XV în aria civilizației
bizantine, în întreaga Europă orientală, unitate pe care cucerirea otomană, prin determinarea unor
statute politice și culturale diferite, la sud și la nord de Dunăre, o va spulbera. Mai clar, este
vorba de „internaționalismul” medieval târziu al Europei răsăritene, comparabil ca fenomen cu
ceea ce era în Occidentul european „goticul internațional” aristocratic și aulic, manifest, de
altminteri, în cele două subzone, cea sud-est europeană și cea rusească, la nivelul unei elite
culturale bizantine și slave, într-o epocă de criză și de „manieră” a civilizației de aici.
Prăbușirea unor state balcanice la sfârșitul secolului al XIV-lea, cel mai notabil fiind
cazul Bulgariei, avea să determine și pe plan cultural fenomenul emigrației sud-dunărene în
Țările Române și în Rusia, purtând aici scriitori, oameni ai bisericii, manuscrise, stiluri artistice
și tradiții politico-culturale ale ținuturilor ocupate de turcii otomani. Ne aflăm în epoca în care,
de pildă, psaltiri bulgare din secolul al XIV-lea, copiate după modele bizantine din secolul al XI-
lea, ajung în Rusia influențând texte similare de aici, în care influențe ale picturii sârbești de pe
valea Moravei se resimt la Kovalevo, în nordul rusesc, către sfârșitul secolului al XIV-lea, în
care pictori din Constantinopol lucrează la Novgorod și la Moscova înainte și după anul 1400, iar
influențe artistice bizantino-balcanice ajung până în sudul Poloniei și în Lituania, în toate aceste
cazuri legătura ariei sud-slave cu aceea slavă de Răsărit sau de Apus făcându-se și prin
mijlocirea ținuturilor românești care au participat, cu accente proprii, la „internaționalismul”
Europei răsăritene.
Un spor incontestabil în acest caracter unitar și internațional al culturii Europei de
Răsărit în secolele XIV-XV l-a adus isihasmul, doctrină cu origini în mistica bizantină a
secolelor X-XI, teoretizată mai apoi de un Grigore Palamas, traducând în concepte tradițiile
monahismului bizantin. Într-un moment de multiplă criză politică și spirituală a Bizanțului,
amenințat de turci, de războaie civile și răscoale, isihasmul a devenit „doctrină oficială a
ortodoxiei”, opunându-se elenismului profan al cărturarilor și al unor oameni politici din
Imperiul bizantin, apropiindu-se de sensibilitatea, de nivelul de receptare intelectuală al unei
lumi străbătute de erezii, marcată de flageluri și amenințări de tot felul.
Difuziunea culturală isihastă la nivel balcanic, în Bulgaria, la Athos și Constantinopol,
în secolul al XIV-lea, de către Grigore Sinaitul, Teodosie din Târnovo și, mai ales, de Eftimie
din Târnovo, constituie o primă etapă a acestui „internaționalism” cultural, cantonat deocamdată
la subzona sud-est europeană. Curând însă, secolul al XV-lea, prin cunoscutele evenimente care
au dus la prăbușirea ultimului despotat sârbesc, a statelor bizantine din Balcani și a Bizanțului
însuși, a adăugat și subzona rusească în acest circuit, drumul unor cărturari balcanici ducând

frecvent spre această parte a Europei orientale. Acum se evidențiază, în noul peisaj intelectual
sud-est european, colaborarea unor oameni de cultură și ai bisericii, de origini diferite, în regiuni
diferite, la o aceeași operă de salvgardare a tezaurului cultural bizantino-balcanic al epocii
anterioare: bulgarul Constantin din Kostenec era activ în Serbia scriind, între altele, biografia
unui despot de aici, bizantinul sârbizat Dimitrie Cantacuzino scria viața celui mai important sfânt
bulgar, iar sârbul Pahomie pe aceea a unor sfinți ruși, în timp ce Grigore Țamblac, cel ce a adus
manuscrise sud-slave în Rusia și a fost cel mai fidel păstrător al tradiției culturale eftimiene,
reprezenta prin întreaga-i carieră o figură într-adevăr internațională a Europei de Răsărit.
Cosmopolitismul acestui univers răsăritean a fost sporit și prin caracterul aulic,
aristocratic, al picturii secolelor XIV-XV, printr-un spirit antichizant de tradiție elenistică, printr-
un savant conținut teologic, prin grație, strălucire și eleganță curteană, toate aceste trăsături
trimițând, în cealaltă subzonă a Europei orientale, în Rusia, la opera plină de esențializări, de
umanitate și de mare finețe, a pictorului și iconarului Andrei Rubliov, autor al unei „Troițe” din
cel de-al treilea deceniu al secolului al XV-lea, operă considerată printre cele de vârf ale artei
europene de la sfârșitul epocii medievale.
I.3. Perspective ale culturii medievale în spațiul românesc
Cultura medievală românească reprezintă o sinteză culturală autohtonă, apărută în
condițiile constituirii și afirmării în plan politic, a statelor medievale românești, începând din
secolul al XIII-lea. Aceasta a preluat elemente autohtone ale culturii populare și structurile
cristalizate în primul mileniu creștin pe fondul tradiției romanizate și bizantine din zona centrală
și sud-est europeană, la care s-au adăugat treptat influențe tot mai viguroase venite din spațiul
occidental, influențe purtătoare de idei și forme expresive de esență renascentistă, umanistă,
catolică, protestantă și apoi, iluministă.
Inițial, cultura medievală autohtonă s-a dezvoltat inițial, sub influența preponderentă a
mediului de cultură bizantin și a instituțiilor religioase de factură slavonă, eliberându-se din
formele osificate și stagnante ale acestora pe măsură ce limba slavonă a fost înlocuită cu limba
română în viața religioasă, în actele liturgice și în comunicarea instituțională, mai ales după anul
1600, proces favorizat în chip decisiv, de multiplicarea textelor religioase traduse și tipărite în
limba română, de expansiunea traducerilor din literatura hagiografică și a „cărților populare“, de
receptivitatea elitei politice și culturale la noile orizonturi culturale ce prefigurau lumea modernă.
În linii mari, cultura medievală românească, preluând elemente constituite anterior în
spațiul carpato-danubiano-pontic, acoperă intervalul dintre secolele XIV-XVIII. Pentru o

delimitare cronologică, putem spune că ea se întinde între 1300 și 1700, cu prelungiri și în
perioada fanariotă. Momentele sale de apogeu sunt legate de numele unor personalități istorice,
cum ar fi: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareș,
Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir.
Aceștia au fost și mari ctitori de așezăminte politice, religioase și culturale, care fac parte din
patrimoniul istoric al poporului nostru, iar realizările lor în plan cultural au reprezentat premise și
temeiuri pentru procesul de tranziție spre modernitate. După anul 1600, cultura română a parcurs
un proces de racordare rapidă la noul spirit al Europei, un proces de instituționalizare a
învățământului, o diversificare a formelor de expresie, mai ales în domeniul istoriografiei și al
literaturii, dar și în cel al formelor arhitecturale și al iconografiei, astfel încât, la 1700, odată cu
strălucita epocă de sinteză culturală a lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, au
existat premise consistente pentru trecerea spre modernitate, dacă nu ar fi intervenit ruptura
„secolului fanariot”.
I.3.1. Trăsături esențiale ale culturii medievale românești
Cultura medievală românească s-a dezvoltat într-un cadru geopolitic și de civilizație
specific, care i-a determinat și anumite caracteristici, iar perioadele de afirmare și consacrare a
statelor feudale românești au coincis cu perioadele lor de afirmare culturală. Între cele mai
importante particularități și caracteristici ale acesteia menționăm:
a) Condițiile geopolitice – Statele feudale românești s-au născut și au evoluat sub
amenințarea unor forțe din jur extrem de puternice. Afirmarea lor viguroasă în perioada 1360-
1600, a avut o excepțională însemnătate pentru arealul sud-est european. Statele române au fost o
stavilă în calea expansiunii otomane, ca și alte state și popoare din jur. Condițiile geopolitice au
fost de așa natură încât românii au trebuit să-și consume energiile într-o luptă îndelungată pentru
a-și apăra ființa națională, fapt care a întârziat dezvoltarea lor socială și culturală.
b) Influența bizantină este un element definitoriu al culturii medievale românești. De la
constituirea lor politică, Țările Române au evoluat în cadrul sud-est european dominat de
structurile și formele culturii bizantine. Mai mult, cultura bizantină a fost o unitate spirituală
integratoare pentru toate culturile din această arie până la jumătatea secolului al XV-lea. Cultura
bizantină a avut alte structuri interioare, alte forme de expresie și instituții decât cultura
medievală din spațiul occidental. Țările Române n-au fost la periferia culturii bizantine, ci într-o
permanentă legătură cu instituțiile și tiparele ei spirituale. După căderea Constantinopolului
(1453) și prăbușirea popoarelor din Peninsula Balcanică sub ocupația otomană, Țările Române

și-au păstrat autonomia internă și au devenit un centru cultural regional, ele preluând moștenirea
culturală bizantină, iar acest fenomen a fost denumit de Nicolae Iorga „Bizanț după Bizanț“.
c) Limba slavonă – Rolul pe care l-a avut în Occident latina medievală a fost îndeplinit în
Răsărit de limba slavonă, care devenit limba oficială a bisericii ortodoxe încă din secolul al XI-
lea și a cancelariei domnești, limba culturii scrise, a culturii „savante“. În ceea ce privește
mentalitățile și tipurile de gândire predominate în aria românească trebuie să ținem cont de
specificul structurilor religioase bizantine și ortodoxe, dar și de structurile consistente ale culturii
populare, de forța tradițiilor locale.
d) Curente spirituale în mediul ortodox – În mediul bizantin, continuator al gândirii
patristice și al unor forme specifice de viață religioasă, s-au dezvoltat două orientări spirituale,
una mistică și una moderat raționalistă (neoaristotelică). Orientarea accentuat mistică, numită
isihasm era practicată în mănăstiri, mai ales la cele de la Muntele Athos. Alături de ea, există și o
orientare moderat raționalistă, asemănătoare cu scolastica occidentală. Această tendință încerca
să interpreteze teme religioase cu ajutorul rațiunii, preluând conceptele filosofiei antice prin
filtrul numeroaselor interpretări creștine ale Sfinților Părinți. Sub veșmânt religios erau discutate
categorii și probleme filosofice majore: substanță, ființă, cauză, natură, suflet și trup, rațiune și
voință etc.
e) Umanismul creștin – În spațiul românesc au circulat, în manuscrise și în copii făcute în
mănăstiri, scrierile celor mai iluștrii reprezentanți ai patristicii și ai ortodoxiei – Vasile cel Mare,
Grigore de Nyssa, Grigore Teologul, Ioan Gură de Aur (Ioan Hrisostomul), Ioan Damaschin,
Grigore Palamas ș.a. Ideile lor, care exprimă un umanism creștin, au fost active în mediile
religioase românești medievale (dovadă prezența unor fragmente în opera lui Neagoe Basarab) și
reprezintă un element de continuitate cu tradițiile gândirii antice. Pe suportul filosofiei grecești
clasice, părinții ortodoxiei dezvoltă și ideea de inspirație stoică despre „rațiunea conducătoare“.
f) Influențe culturale apusene – La aceste elemente ale culturii medievale locale se adaugă
numeroase influențe culturale apusene din epoca Renașterii și a Reformei religioase (vizibile în
arhitectură, iconografie, veșmintele princiare, protocolul de la curțile domnești etc.), dovadă că
avem și răspunsuri românești la aceste influențe, odată cu introducerea tiparului și cu apariția
unor elemente noi în arhitectură și iconografie etc. În acest sens, trebuie menționate și traducerile
din literatura religioasă și cultă a timpului (din slavonă, greacă și latină), precum și contactele
culturale cu lumea apuseană.
g) Fondul cultural popular și tradițional a fost activ în toată această perioadă, deși mai
puțin vizibil în stratul culturii de curte, oficiale. Ca și în Occident, unde limba latină a cedat cu
timpul în fața „limbilor vulgare“, care vor deveni limbi naționale moderne, și în spațiul răsăritean

Evul Mediu prezintă această dualitate culturală: o cultură religioasă și de cancelarie, scrisă în
limba slavonă, și o cultură populară, nescrisă, cu formele ei tradiționale. Acestea sunt două
straturi paralele ale culturii medievale, ce coexistă în aceeași societate, cu influențe reciproce,
firești, fiind, totuși, structuri separate și cu dinamici diferite. Limba slavonă domină și în mediul
religios românesc până în secolul al XVI-lea, după care, pe măsură ce se înfăptuiesc traduceri și
tipărituri ale cărților religioase în limba română, slavona devine o „limbă moartă“, fiind înlocuită
treptat cu limba română atât în serviciul religios, cât și în actele de cancelarie.
h) Unitatea culturii medievale românești reprezintă un alt element caracteristic, probat prin
faptul că, principalele momente ale evoluției sale (apariția tiparului, înlăturarea slavonismului și
introducerea limbii române în serviciul religios și în actele oficiale, cât și unitatea acestei limbi, a
tradițiilor istorice, a instituțiilor religioase și a formelor de creație, a arhitecturii și a iconografiei,
afirmarea gândirii umaniste etc.) s-au desfășurat simultan pe întreg teritoriul locuit de români,
peste frontierele statelor feudale. Supraviețuirea și evoluția poporului român, ca un bloc etnic și
lingvistic unitar, nu se pot explica decât prin suportul acestei unități de viață culturală.
i) Cărțile de înțelepciune și cărțile populare, primele alcătuite de scriitorii patristici și de
călugări (în secolele VIII-IX și mai târziu), în care erau adunate maxime, pilde, povestiri cu tâlc
moral și practic, culegeri de texte din scrierile religioase (Albina, Dioptra). Aceste florilegii
cuprindeau și fragmente din autori necreștini. Treptat, apar lucrări destinate laicilor, în care
predomină materialul literar antic (prelucrat) și tematica profană. Cărțile populare au avut o mare
circulație pe teritoriul Țărilor Române (Sandipa, Alicsăndria etc).
La sfârșitul secolului al XIV-lea și pe tot parcursul secolului al XV-lea, de la Basarab la
Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș, de la Bogdan la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, statele
românești s-au aflat într-o creștere permanentă, din punct de vedere cultural.
Momentul de apogeu al culturii medievale românești îl reprezintă epoca lui Ștefan cel
Mare. Analizând „opera” marelui domnitor român, avem de a face cu o sinteză culturală
excepțională, orientată spre închegarea unui „cosmos românesc“, de uimitoare înfăptuiri politice
și spirituale. Este o perioadă în care mediul românesc se află la intersecția culturii bizantine cu
ecourile și influențele renascentiste și apusene. Deși acestea din urmă sunt intermitente și lipsite
de relief evenimențial, ele au acționat în mod profund și durabil asupra spațiului cultural
românesc, aspect vizibil în arhitectură, iconografie, traduceri, în legăturile politice și
diplomatice, precum și în temele ce au dominat controversele religioase. Epoca lui Ștefan cel
Mare, apreciată azi din perspectiva „duratei lungi“, ne relevă o surprinzătoare sinteză dintre stilul
bizantin și cel gotic, dintre Răsărit și Apus.

Chiar și în condiții negative sub raport politic, dacă luăm în considerare expansiunea
uriașei mașinării militare a Imperiului otoman, mișcarea umanistă în spațiul autohton s-a afirmat
cu vigoare în secolul al XVII-lea, când putem consemna realizările de excepție ale epocii lui
Matei Basarab și Vasile Lupu. Românii și-au edificat, în prelungirea culturii populare și sub
impulsul influențelor apusene, un strat major de cultură, cu o limbă literară expresivă și cu alte
înfăptuiri remarcabile, ce au atins în epoca lui Constantin Brâncoveanu „un maximum“ posibil,
în condițiile date. Secolul al XVII-lea, cu marii cronicari și învățații care și-au asumat programul
de traduceri și de scrieri în limba română, reprezintă „placa turnantă” a ieșirii din tiparele
medievale și de racordare la spiritul nou, raționalist, care va deschide porțile către spiritul
cultural modern.
I.3.2. Arta, arhitectura și cultura scrisă în spațiul românesc
Fapt cunoscut deja, în perioada analizată, anumite comunități românești și-au continuat
existența în limitele unor state puternice, cum au fost Polonia, Ungaria și Imperiul Otoman, dar
apariția unor state românești de sine stătătoare la sud și est de Carpați a favorizat nu numai
afirmarea lor pe plan politic și militar în spațiul central-est-european, ci și pe cel cultural. Filonul
vechi de cultură tradițională interferat tot mai puternic cu creațiile altor comunități europene a
generat realizări valoroase în cele mai variate domenii.
În sectorul arhitecturii laice, domina locuința din lemn, situație care nu este specifică
numai pentru teritoriile locuite de români. Casa țărănească, frecvent ușor adâncită în pământ, mai
ales în zonele de șes, mai primejduite, se distinge prin armonia proporțiilor și prin capacitatea de
a se adapta la rigorile climei.
Locuința realizată din lemn în orașe, superioară din punct de vedere al confortului,
uneori mai spațioasă, prevăzută cu un sistem de încălzire evoluat, a cedat unele poziții celeia din
zid. Din vechile case domnești din vremea lui Mircea cel Bătrân și din cele ridicate de Vlad
Țepeș la Târgoviște au rămas doar pivnițe, porțiuni de ziduri solide și Turnul Chindiei, iar din
curtea veche din București, din secolele XV-XVI, doar pivnițele boltite. În schimb, în unele
orașe din Moldova s-a construit un număr însemnat de curți domnești fortificate, asociate cu
biserici (Suceava, Piatra Neamț, Hârlău, Iași, Vaslui, Bacău ș.a.). La Suceava, Iași și Hârlău,
curțile au fost renovate și extinse și s-a remarcat că, în unele cazuri, ele asigurau nu numai
confort, ci și un anumit nivel al luxului.
Arhitectura militară s-a bucurat încă de timpuriu de atenția cuvenită. Încă înainte de
jumătatea secolului al XIV-lea s-au construit fortificații de zid în Transilvania, Muntenia,
Dobrogea și sudul Moldovei. După întemeierea Țării Românești și Moldovei, domnitorii au

depus eforturi considerabile pentru realizarea unui sistem defensiv compact, incluzând în acesta
cetății mai vechi (Severin, Emisala, Silistra, Chilia, Cetatea Albă ș.a.), ori ridicând și
perfecționând altele noi (Cetatea Dâmboviței, Tabla Buții, Oratia, Turnu, Giurgiu, în Țara
Românească, Suceava, Neamț, Roman, Orhei ș.a. în Moldova), unele considerate, multă vreme,
inexpugnabile. Prin ocuparea unora dintre ele de turci, sistemul defensiv al celor două țări a
slăbit în mod considerabil. În Transilvania, s-au întărit și, uneori, s-au extins cetăți mai vechi, ca
Cetatea de Baltă, care avea să fie dată ca feudă domnilor Moldovei, ori Deva și s-au ridicat
puternice cetăți și castele noi, cum au fost Branul și Hunedoara. Cetățile țărănești, ca cele de la
Rupea și Râșnov, au jucat și ele un rol de seamă în sistemul defensiv al Transilvaniei.
În domeniul arhitecturii bisericești, trebuie să avem în vedere împrejurarea că spațiul
românesc se includea în marea arie a creației de factură bizantină, care, în anumite zone, se
intersectează cu arhitectura gotică, generând, pe fondul gândirii localnicilor, opere originale. Ca
și în cazul arhitecturii laice, marea majoritate a bisericilor au fost realizate din lemn, material
perisabil, astfel explicându-se faptul că, de obicei, ele au dispărut. Biserica de lemn de la Putna,
de plan triconc, atribuită lui Dragoș voievod dar mereu renovată, ar putea să sugereze imaginea
vechilor construcții realizate din acest material în secolele XIV-XVI.
Foarte valoroase sunt bisericile de zid ridicate de domni și boieri, mai ales în Țara
Românească și Moldova, dar și Transilvania, ele atrăgând atenția unui însemnat număr de
specialiști din domeniu. Bisericile de plan triconc, răspândite și în Pensinsula Balcanică, au o
pondere însemnată în Dobrogea, unde, la Niculițel, s-au conservat temeliile unei biserici de plan
treflat datând din secolele XI-XII. Biserica Vodița I, de plan triconc, din Țara Românească,
datând din ultimul sfert al celui de al XIV-lea secol, constituie capul de serie din acest spațiu
românesc în care merită să fie amintite biserica mănăstirii Cozia și mai ales biserica mănăstirii
Dealu, de lângă Târgoviște, cu numeroase și importante inovații arhitectonice. În Moldova, cea
mai veche biserică de plan triconc păstrată încă este Sfânta Treime din Siret, atribuită lui Petru I
Mușat. Este o biserică de mici dimensiuni, lipsită de turlă, construcția fiind pusă sub un singur
acoperiș. Din aceeași familie fac parte multe alte biserici moldovenești, dintre care amintim
Adormirea Maicii Domnului de la Baia, cu pridvor închis, construită de Petru Rareș și ctitoria lui
Toader Bubuiog de la Humor, care are gropniță și pridvor deschis. Multe biserici de plan triconc
(Pătrăuți, Sfântul Ilie – Suceava, Moldovița, Neamț, Bistrița, ș.a.) au turnuri svelte ridicate, de
regulă, pe arcuri și pandantivi. Din Transilvania, acestui grup de biserici îi aparține ctitoria lui
Ștefan cel Mare de la Vad, cu boltiri gotice pe nervuri.
Pentru nevoile spirituale ale populației catolice și reformate s-au construit, mai ales în
Transilvania, numeroase biserici în stil gotic, care, din punct de vedere tipologic, pot fi împărțite

în două grupe: biserici-sală și biserici-hală. Bisericile-sală sunt formate dintr-o singură navă
dreptunghiulară, adeseori tăvănită și cu altarul boltit. Printre cele mai reprezentative construcții
aparținând acestei grupe se numără bisericile reformate din Sibiu și Târgu Mureș. Biserica-hală,
răspândită în Transilvania prin atelierele pragheze, se compune dintr-o navă centrală, mai înaltă,
continuată cu o absidă centrală, și 2-4 nave mai scunde, separate de cea centrală prin coloane.
Acestei grupe îi aparțin numeroase construcții valoroase, dintre care menționăm biserica Sfântul
Ladislau din Oradea, Biserica Neagră din Brașov și Sfântul Mihail din Cluj.
Prin ele însele, unele monumente de arhitectură laică și bisericească reprezintă
adevărate opere de artă. Alternanța pietrei cu cărămida (uneori smălțuită), dispunerea ocnițelor și
firidelor, rozetele traforate, discurile multicolore dispuse în frize, porțelanurile și chenarele
ferestrelor ori nervurile bisericilor gotice, plăcile pavimentare și cahlele sobelor cu reprezentări
dintre cele mai variate sunt doar o parte din bogatul repertoriu de forme care au contribuit la
ridicarea pe o înaltă treaptă a arhitecturii din spațiul românesc.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt atestate în arhitectura românească multe
elemente novatoare. Astfel „stilul moldovenesc”, atât de unitar și armonios până în vremea lui
Alexandru Lăpușneanu, își pierde din echilibrul său clasic, asimilând elemente caracteristice
arhitecturii muntene. Este cazul bisericii Galata, ctitoria primului voievod din familia
Basarabenilor care a domnit în Moldova, Petru Șchiopu, și al Dragomirnei. De asemenea,
începând cu veacul al XVII-lea se extinde tendința de fortificare a unor biserici (Secu,
Barnovschi din Iași etc.) și de renunțare la pictura exterioară. Planul triconc continuă să fie cel
mai răspândit, dar se generalizează pridvorul și turnul clopotniță.
Bisericile din vremea lui Vasile Lupu reflectă noile direcții spre care se îndreaptă
arhitectura moldovenească. Din cele peste 15 ctitorii construite sau refăcute de acest voievod,
cea de la Trei Ierarhi este, prin ornamentație și armonie, un unicat în arhitectura românească. De
asemenea și edificiul de la Golia ne oferă o nouă sinteză, unde sunt vizibile concepțiile spațiale și
formele de exprimare stilistică ale Renașterii târzii și ale barocului european. Și contemporanul
muntean al lui Vasile Lupu, Matei Basarab, prin cele peste 30 de construcții noi și reparațiile
făcute la alte biserici și mănăstiri a fost considerat de Nicolae Iorga, pe bună dreptate, „cel mai
mare ctitor al neamului nostru”. Deși dăinuie încă planul de tip Vodița II, cum se observă la
biserica Mitropoliei din București (1655) și a mănăstirii Cotroceni (1679), se constată și o
răspândire a bisericii de tip sală, prevăzută uneori cu o clopotniță pe pridvor sau în dreptul
pronaosului, ca la biserica mănăstirii Strehaia (1645).
Și în arhitectura românească religioasă din Transilvania predomină tradiționala biserică-
sală îmbogățită cu elemente decorative ale Renașterii, adăugate, uneori, la edificii mai vechi,

precum portalurile de la Teiuș (1606) sau Lujerdea (1684). Strânsele relații cu celelalte două țări
românești, în special cu Muntenia, a prilejuit și construirea unor biserici de plan trilobat
(Porcești, lângă Sibiu și schitul Sâmbăta de Sus).
În ceea ce privește arhitectura laică, deși aceasta este mai puțin monumentală, ea se
caracterizează prin complexitate, varietate și o dispoziție cât mai pitorească. Astfel, situată pe o
poziție ce domina orașul, curtea domnească din Iași, refăcută în vremea lui Vasile Lupu, avea o
priveliște largă spre dealurile Galatei și Cetățuiei, oglindindu-și fațada din piatră în lacul care o
mărginea spre latura de sud. Pe lângă apartamentele domnești, aici se găseau incintele
slujitorilor, sălile de recepție, spătăria, divanul, baia turcească etc. Case domnești mai modeste se
găseau și în incintele mănăstirilor Trei Ierarhi și Cetățuia. Cele mai bine conservate și
spectaculoase case domnești din Țara Românească au rămas cele de la București și Târgoviște,
refăcute în vremea lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, s-a făcut trecerea la o nouă
formulă stilistică, cunoscută sub numele de „stil brâncovenesc”. Înconjurat de mulți meșteri
pricepuți, Constantin Brâncoveanu a reușit în lunga sa domnie să realizeze opere artistice de
mare valoare, domnul însuși fiind ctitorul a cel puțin 40 de monumente, dintre care amintim pe
cele de la Potlogi (1683), Mogoșoaia (1688), Hurezi, Târgoviște, Craiova, Brâncoveni etc.
În legătură cu sculptura în piatră și în lemn, trebuie să avem în vedere faptul că, biserica
ortodoxă a constituit, vreme îndelungată, o frână în calea dezvoltării acestor segmente ale artei.
Sculptura în piatră s-a redus aproape numai la pisanii și pietrele de mormânt, în vreme ce cea din
lemn, cu tradiții mai vechi, s-a ilustrat prin câteva opere valoroase, cum sunt jilțurile lui Petru
Rareș și Alexandru Lăpușneanu, ușile împărătești de la Snagov și Tazlău.
Mai slaba dezvoltare a sculpturii în mediul ortodox a fost compensată însă de avântul pe
care l-a avut pictura bisericească din Moldova și Țara Românească, beneficiind de caracteristici
ale școlii bizantine. Zugravii din aceste țări se desprind însă frecvent de pictura hieratică
bizantină, dându-se personagii vii, bine conturate, cum sunt, de pildă, Mircea cel Bătrân și fiul
său Mihail, din interiorul mănăstirii Cozia, Ștefan cel Mare de la Voroneț și Petru Rareș de la
Humor, înfățișați împreună cu familiile lor, ori logofătul Tăutu și soția sa Iuliana, pictați în
interiorul bisericii de la Bălinești de Gavril Ieromonahul.
Începând cu epoca lui Ștefan cel Mare, zugravii acoperă cu scene religioase de mare
valoare și pereții exteriori ai bisericilor moldovenești, ajungându-se la realizări unice în lume în
timpul domniei lui Petru Rareș. Compozițiile cu substrat politic, cum sunt Judecata de Apoi cu
care Ionașcu Chiril ocupă întreg peretele de vest al bisericii de la Voroneț, sau scenele referitoare
la ocupațiile obișnuite ale localnicilor redate pe peretele nordic al aceleiași biserici, deschid largi

perspective pentru înțelegerea unor aspecte ale gândirii oamenilor acestui pământ și pot sta cu
cinste alături de capodoperele artei europene medievale.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, monumentele cu pictură murală
sunt din ce în ce mai rare, iar formele de expresie schematic predomină. În acest sens, elocvente
sunt realizările de la Sucevița sau Dragomirna, ultima fiind executată sub conducerea lui
Anastasie Crimca. Mai ales în vremea lui Vasile Lupu se resimte și influența rusă. De asemenea,
în cadrul așa-zisului „stil brâncovenesc” se impun unele școli locale de pictură, cum ar fi cea de
la Câmpulung Muscel, unde se formează marele meșter Pârvu Mutu. Tot acum se remarcă și
unele tendințe mai realiste în pictură, impunându-se portretul, fie de voievozi (Constantin
Brâncoveanu, în biserica principală de la Hurez), fie de meșteri (în pridvorul aceleiași ctitorii).
Mai ales în secolul al XVIII-lea, subiectele religioase sunt tot mai reduse ca număr, iar ordinea
inconografică nu mai este respectată cu aceeași rigurozitate. În Transilvania, ca urmare a unor
relații mai strânse cu arta moldovenească, se constată în ordonarea și în stilul practicat o
puternică influență românească.
Din domeniul orfevrăriei merită să fie amintite diferite obiecte de cult (chivoturi,
cădelnițe, ripide, panaghiare, ferecături de cărți etc.), unele în stil gotic și piesele de la racla
făcută pentru moaștele Sf. Ioan de la Suceava, lucrate în tehnica au répoussé. O serie de obiecte
de podoabă, cum sunt cele descoperite la Argeș, ca și cele din tezaurele de la Tisău, Buda,
Oltenești și Popricani, vădesc preferințe pentru arta gotică, renascentistă și, în mare măsură,
bizantină.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea s-au înregistrat progrese sensibile în
domeniul învățământului și literaturii. Se știe că în Evul Mediu mănăstirile, episcopiile și
mitropoliile au fost și importante centre de cultură; pe lângă unele dintre ele, cum au fost
Tismana și Cozia în Țara Românească, Bistrița, Neamț și Putna în Moldova, Vlad și Prislop în
Transilvania, au funcționat școli în care se preda slavona (ca limbă de cult în bisericile ortodoxe),
greaca, muzica, noțiuni de matematică și bineînțeles, arta scrisului. Cel mai târziu, din secolul al
XVI-lea, în unele școli, cum a fost și cea din Șcheii Brașovului, s-au predat și lecții de limbă
română. Unii dintre absolvenții școlilor mănăstirești (considerate a fi de nivel mediu) erau
utilizați în cancelariile domnești, unde se redactau numeroase documente.
Au funcționat, de asemenea, școli în principalele orașe din Transilvania, Țara
Românească și Moldova, organizate pe cicluri: Trivium (gramatica, retorica, dialectica) și
Quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia și muzica), unii absolvenți frecventând apoi
cursurile universităților din Viena, Praga, Cracovia, Padova ș.a., la întoarcere îndeplinind sarcini
de profesori. În Transilvania, ca urmare a Reformei, învățământul în limba germană și maghiară

a înregistrat progrese remarcabile în unele centre urbane, cum au fost Brașovul, Sibiul, Clujul,
Târgu Mureș și Oradea. În încercarea de a extinde Reforma și la est de Carpați, Despot (1561-
1563) a întemeiat un colegiu latin la Cotnari și o bibliotecă de curte, dar fără rezultate durabile.
În secolul al XVII-lea, când are loc triumful limbii române ca limbă de cultură, se
constată și o dezvoltare a învățământului în special în orașele mai mari. Tot din această perioadă
există informații în legătură cu creșterea interesului pentru învățământul superior, ființând unele
școli domnești (Iași, 1640; Târgoviște, 1646). Întemeiată de Șerban Cantacuzino și reorganizată
apoi de Constantin Bâncoveanu, Academia domnească de la Sf. Sava a ajuns una din cele mai
vestite școli din Răsăritul Europei, aici studiind și unii tineri de peste hotare. O asemenea formă
de învățătură a existat temporar și la Iași, în timpul domniei lui Antioh Cantemir. Și în
Transilvania au fost încercări de modernizare a învățământului superior: dacă la 1580, la Cluj
funcționa o universitate cu trei facultăți, la 1622, la Alba Iulia, Gabriel Béthlen întemeia un
colegiu academic, unde a invitat eminenți învățați ai timpului.
În Țara Românească, Moldova și Transilvania s-a dezvoltat o bogată și valoroasă
literatură populară orală, în care basmele au ocupat întotdeauna un loc însemnat. Au circulat, de
asemenea, povestiri despre anumite întâmplări în legătură cu personalități de talia lui Iancu de
Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, unele dintre ele consemnate în scris, mai târziu, sub
titlurile Povestiri despre Dracula voievod sau O samă de cuvinte.
Ca urmare a dezvoltării învățământului, în mănăstiri au apărut adevărate școli de
caligrafie ale căror creații sunt deosebit de valoroase. Amintim din marele număr de
tetraevangheliare pe cel al lui Nicodim, realizat în 1404-1405 la Vodița, în Țara Românească.
Dintre numeroasele tetraevangheliare moldovenești de o mare valoare artistică, aflate în țară sau
peste hotare (Austria, Germania, Rusia, Bulgaria, Grecia, Israel), amintim doar pe cel scris la
Neamț, în 1429, de Gavriil Uric, „întemeietorul școlii moldovenești de artă a cărții” și pe cel
scris din porunca lui Ștefan cel Mare, în 1502, pentru mănăstirea Bistrița de Monahul Spiridon
de la Putna, aflat sub influența „școlii” lui Gavriil Uric.
Introducerea tiparului în Țara Românească, la începutul secolului al XVI-lea, cu
ajutorul lui Macarie din Muntenegru, care a tipărit un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un
Evangheliar (1512), a făcut posibilă răspândirea mai largă a cărții de cult în limba slavonă.
Activitatea tipografică s-a reluat în Țara Românească în 1545, prin Dimitrie Liubavici, dar
aceasta avea să capete, cu diaconul Corsei, semnificații deosebite, căci de sub tipar aveau să iasă
și cărți scrise în limba română.
Slavona, limba în care se făcea slujbă religioasă și se scriau cele mai multe din actele
domnești, ca și latina, limba consacrată a bisericii catolice și a unor cancelarii din Transilvania,

precum cea voievodală, nu erau înțelese de marea masă a locuitorilor care foloseau limba
maternă (româna, germana, maghiara etc.). Husitismul, mai întâi, luteranismul și celelalte
curente reformate, mai târziu, au impus utilizarea limbilor materne în mediile care depinseseră de
biserica romano-catolică. Scrisoarea lui Neacșu din 1521 și Catehismul tipărit la Sibiu în 1544,
în limba română, ca și tipăriturile lui Coresi, dintre care menționăm Evangheliarul din 1561 și
Lucrul apostolesc din 1563, arată progrese sensibile în domeniul scrisului românesc.
Activitatea tipografică în mediul unguresc și mai ales săsesc a fost foarte vie în secolul
al XVI-lea. Se știe că Sfânta scriptură a fost tradusă în limba maghiară la Trotuș, pe la 1430, și
că în 1478, s-a publicat în această limbă, în Transilvania, un Molitvelnic. Sașii au tipărit aici
carte în 1530, pentru ca numai între 1535 și 1549 să publice în limbile latină, greacă și germană,
în tipografia lui Johannes Honterus de la Brașov, nu mai puțin de 37 de cărți.
Progresele înregistrate de limbile materne în domeniul scrisului n-au dus la dispariția
interesului pentru slavonă și latină, iar apariția tiparului n-a determinat pierderea interesului
pentru arta scrisă. În același timp, trebuie să avem în vedere faptul că, în perioada la care ne
referim s-au realizat nu numai cărți cu conținut religios, ci și altele care țin de domeniul
literaturii laice, în care un loc aparte l-a ocupat lucrarea intitulată Învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie, considerată „un veritabil model de gândire politică
românească”, specifică secolului al XVI-lea.
După o scurtă perioadă de inactivitate, prin grija mitropolitului român de la Kiev, Petru
Movilă, s-a reluat activitatea tipografică în Țara Românească, prin tipărirea la Câmpulung a
Molitvenicului slavonesc (1635). Pe lângă tipografia de aici, în secolul al XVII-lea au funcționat
și cele de la Govora, Buzău, Snagov, Râmnic și Târgoviște. În Moldova, prima tiparniță a fost
instalată la Trei Ierarhi, cu ajutorul aceluiași înalt prelat, unde au apărut cinci cărți românești și
una în limba slavonă. Adresându-se „către toată seminția românească”, Cazania lui Varlaam
(1643) a avut o largă circulație și printre românii din Transilvania. De altfel, aici au fost atestate
documentar mai multe tipografii, care, în general, urmăreau să propage calvinismul. De remarcat
este și faptul că, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe lângă tipăriturile destinate
cultului au apărut și numeroase cărți didactice și de înțelepciune.
Începând cu secolul al XV-lea a crescut interesul pentru istorie în Moldova și, din
secolul următor, în Țara Românească. Astfel, la curtea lui Ștefan cel Mare s-a redactat un
letopiseț în limba slavonă, care a stat la baza mai multor lucrări cu caracter istoric, păstrate doar
în variante elaborate în secolul al XVI-lea: Letopisețul anonim (numit de primul editor și
Letopisețul de la Bistrița), Putna I, Putna II, Cronica moldo-germană și Cronica moldo-polonă.
Tot în acest veac, Macarie scrie o cronică din porunca patronului său, Petru Rareș, egumenul

Eftimie de la Rădăuți, la cererea lui Alexandru Lăpușneanu, iar călugărul Azarie din inițiativa
primului domn muntean urcat pe scaunul Mușatinilor, Petru Șchiopu.
După unii cercetători și în Țara Românească s-ar fi redactat o cronică consacrată lui
Radu de la Afumați și, “într-o vreme de tensiune internă”, Cronica despre Mircea Ciobanu.
Bogată a fost și activitatea istoriografică în Transilvania. Menționăm aici Cronica Dubnicense,
parțial scrisă la curtea voievodului Bartolomeu Dragfi, lucrarea lui Nicolae Olahus intitulată
Hungaria, Descrierea datinelor, moravurilor, stărilor și răutatea turcilor, realizată de un sas din
Sebeș robit de armatele otomane și Cronica despre întâmplările mai însemnate ale lumii,
redactată de Ștefan Szekely.
Cărturarii veacului al XVII-lea, instruiți la școlile umaniste din Polonia, Viena, Padova,
Buda sau Veneția, înzestrați cu simțul istoriei și animați de vii sentimente patriotice, au pus la
punct de „letopisețul”. Între ei îi menționăm, mai întâi, pe Grigore Ureche și Miron Costin, care
au scris istoria Moldovei de la descălecat până la mijlocul veacului al XVII-lea. Ultimul, având
experiența și spiritul critic specific unui adevărat istoric, este și autorul altor lucrări
fundamentale, între care menționăm Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, redactată în limba
polonă, sau De neamul moldovenilor, prin care, a căutat să clarifice originea poporului său.
Între cărturarii care au activat și la începutul veacului următor trebuie amintiți Nicolae
Costin și Dimitrie Cantemir, primul a tradus și adaptat cunoscuta lucrare Ceasornicul domnilor
și a continuat istoria Moldovei până la 1711, iar al doilea, având un remarcabil orizont
enciclopedic, și-a depășit contemporanii, fiind considerat un adevărat preiluminist. Din bogata și
variata sa activitate științifică nu vom menționa decât două lucrări: Descrierea Moldovei și
Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, în care a reușit să pună în lumină, cu vasta sa
erudiție, originea poporului român și a unității sale etnice.
Din istoriografia munteană, primele opere păstrate în limba română sunt cele aparținând
grupărilor boierești cristalizate aici: Letopisețul Cantacuzinesc și cel care face apologia
Bălenilor, intitulat Istoriile domnilor Țării Românești, aparținând probabil lui Radu Popescu. Cel
mai de seamă cărturar muntean al acestei perioade rămâne însă stolnicul Constantin Cantacuzino,
care în a sa Istorie a Țării Românești aduce interpretări noi referitoare la vechimea și
continuitatea autohtonilor în spațiul dacic. În Transilvania, literatura istorică în limba română a
fost și ea într-un vădit progres; dintre operele secolului al XVII-lea reținem Cronica
protopopului Vasile din Șcheii Brașovului și cea datorată lui Gheorghe Brancovici. Deosebit de
valoroase sunt și lucrările scrise în limba latină, aparținând lui Ioan Béthlen și Wolfgang
Béthlen, Georg Kraus, Laurențiu Toppeltinus și Johannes Tröster, care conțin importante
informații privitoare la istoria românilor.

Cea mai mare parte a scrierilor au continuat însă să aibă un caracter religios, literatura
de acest gen circulând intens în manuscrise și tipărituri în slavonă, română, greacă, maghiară,
germană și latină. Așa cum s-a arătat adesea, cea mai însemnată realizare rămâne însă tipărirea
integrală a Bibliei de la București (1688), un monument al întregii culturi românești medievale,
iar în Moldova, se poate remarca activitatea mitropoliților Varlaam și Dosoftei.
Noile coordonate culturale au impus și cristalizarea umanismului românesc, care se
caracterizează prin afirmarea conștiinței de neam, a unității etnice, a luptei pentru neatârnare, a
latinității și continuității poporului român. Receptată mai întâi în Transilvania, această mișcare
culturală poate fi atestată în formele sale caracteristice și în teritoriul extracarpatic încă din
veacul al XVI-lea13. Dominat de doctrina bizantină și de un anumit conservatorism specific
„ideologiei” ortodoxe, umanismul românesc a cunoscut și prețuit ideile înnoitoare ale
Occidentului medieval.
În concluzie, bilanțul realizărilor în domeniul arhitecturii, artelor și scrisului este, în
general, pozitiv, în unele domenii chiar remarcabil. Faptul că nu se situează, totuși, la cotele
atinse în Europa centrală și apuseană se explică prin aceea că spațiul românesc s-a aflat vreme de
multe secole „în calea răutăților”, românii constituind un „scut” pentru alte popoare, care, în
asemenea condiții, au evoluat într-un ritm mult mai rapid.
13 Avem în vedere activitatea unor personalități, cum ar fi: Petru Cercel în Țara Românească și Petru Șchiopu în
Moldova.