Familia religioasă [602729]

1
Familia religioasă

Bibliografie:
1) I. Mircea, DNT , 86, 113 -114
2) D. Sandu, Cununia – Taina comuniunii eterne
3) V. Borca, Omul încununarea operei de creație: Natura și destinul său în lumina Revelației biblice a Vechiului Testament, 14-20
4) M.I.L Constantinescu, Căsătoria – Sfânta Taină a Bis ericii și instituția juridică de dreptul familiei. Studiu canonico -juridic
comparat , 21-48
5) V. Gavrilă, Cununia – viață întru împărăție , 29
6) idem, Sf. Taină a Cununiei în viața liturgică a Bisericii Ortodoxe , 22-36
7) idem , Fecioria și căsătoria în vocația sfințeniei , 141 -171 (S.T)

Sitografie:
http://dexonline.ro http://en.wikipedia.org http://www.bibleserver.com
Interviu cu părintele Constan tin Mihoc acordat în cadrul emisiunii ,,Convorbirile Trinitas”, Trinitas TV

Termenii specifici1

 Familia – lat. famulus = sclav de casă, înțelesul cuvântului s -a schimbat în decursul timpului – în trecut familia era
proprietatea bărbatului (pater familias) precum soția, copii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt între ei relații familiale
ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor. Famili a este o formă socială de bază, realizată
prin c ăsătorie sau concubinaj neformal, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copii necăsătoriți).
Familia are mai multe funcții sociale și biologice. Funcțiile sociale elementare ale familiei sunt : de socializare sub forma
educ ării, prin formarea capacității de adaptare și m otivare în conviețuirea social , religioasă prin transmiterea la generația următoare
a tradițiilor cultului , juridică , care este prinsă în constituție și are scopul p rotejăr ii familiei în societate, și economică, prin care se
realizează asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli .
Ca bază biologică , o familie depinde de capacitatea de reproducție, adică de a produce urmași pentru asigurarea generației
următoare. Totuși în prezent acest lucru nu mai este singurul determinant întrucât o familie poate și adopta copii.
 Familia religioasă – este un așezământ dumnezeiesc și temelia vieții de obște. Ea se întemeiază prin cununie, adică,
prin legătura dintre bărbat și femeie , binecuvântată de Dumnezeu în fața Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc
sădit de Dumnezeu în om : ,, de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi u n trup”
(Efes. 5,31)
 Căsătoria – este starea civilă în care un bărbat și o femeie pot c onviețui într -o relație sexuală și care este aprobată de
grupul lor social. Adulterul și curvia sunt relații sexuale pe care sociatatea nu le recunoaște că ar constitui căsătorie. Ac eastă definiție
este ne cesară pentru a arăta că în V echiul Testament poligamia nu este imorală din punct de vedere sexual, întrucât constituia o stare
civilă de căsătorie care era recunoscută, deși în general s -a constatat că nu reprezintă cea mai bună conviețuire .
Deci, putem spune că termenul de căsăt orie trimite mai ales spre înțelegerea laică a legăturii oficializate de legislația în vigoare,
prin care se stabilesc drepturi și obligații pentru cele două persoane.
 Cununia – sau ,,î ncununarea” este o Sfântă Taină care se săvârșește în Biserică și est e prin excelență ,,religioasă” pentru
că unește spiritual un bărbat și o femeie care au aceeași credință și dorinț ă de a-și manifesta și desăvârși dragostea unuia pentru altul,
de a se mântui împreună prin împlinirea liberă și conștientă a poruncilor dumne zeiești de către cei care se cunună.

Care este diferența dintre căsătorie și cununie ?2
După cum am arătat mai sus între cele două există niște diferențe de conținut și realitate socială și spirituală care trebuie să ne
determine să nu le folosi m ca sinonime :
– Căsătoria este un Contract civil al autorităților de resort care stabilește obligațiile și drepturile precise ale subiecților
unul față de altul, față de eventualii copii și față de societatea civilă; Cununia stabilește o singură regulă ca re este în același timp
îndatorire și drept : de a se iubi unul pe altul, cu toate consecințele care derivă din aceasta.
– Căsătoria are valabiliate pe timpul vieții; cununia are valoare veșnică. În fața lui Dumnezeu ei sunt responsabili de
păcatele fiecăru ia întrucât devin una prin însoțirea după norma dumnezeiască.
– Căsătoria se face prin consimțământul temporar al partenerilor și confirmarea acestuia de către autoritatea civila;
cununia se face prin pecetluire definitvă de către Hristos care este în acela și timp invitat și participant la nuntă.
– Oficiantul căsătoriei este ofițerul stării civile; săvârșitorul nevăzut al cununiei este Hristos cel ve șnic, de unde și calitatea
ei de legătură eternă.
– Căsătoria nu este absolut necesară pentru mântuire; cununia este condiție și mijloc de mântuire a celor doi, în strânsă
legătură, în fidelitate și iubire dăruitoare.

1 DEX; Wikipedia; I. Mircea, DNT,
2 D. Sandu, Cununia – Taina comuniunii eterne

2
I. Omul, familia și societatea în lumina Revelației V echiului Testament

1. Omul – ,,centrul” Revelației V echiului Testament3

În lumina scrierilor inspirate ale V echiului Testament famil ia are la baza ei ,,omul” – care este prezentat cu trăsăturile chipului
divin (cf. Fac.1,27), deci, ca fiind o ființă excepțională, un factor central cu un statut unic în relația lui cu Dumnezeu. Toate actele
revelaționale ale V echiului Testament privesc omul, fie ca indi vid, fie ca societate, fie ca națiune, fie omenirea în totalitatea ei.
Antropologia biblică afirmă adesea demnitatea omului chemat să stăpânească întreaga creație: ,,creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți
pământul și toate vietățile care se mișcă p e pământ”(Fac.1,28). Astfel, V echiul Testament nu arată omul ca un ins izolat, rupt de
societate, ci doar că se respectă individualitatea fiecărei persoane, conferită îndeosebi prin responsabilitate. Individul nu este detașat
ci integrat de obicei într -o familie, într -un gr up social, etnic, religios. Iar dacă această concepție o găsim în general la toate popoarele,
la poporul evreu găsim mai ales o solidaritate umană bazată pe sânge, pe neam, pe conlocuirea și istoria comună și mai ales pe idealul
comun ce are la bază alegerea divină a poporului Israel.
Vechiul Testament scoate în evidență simțul social pe care Dumnezeu l -a sădit în firea omului, care este orânduit să trăiască în
familie. Familia este instituția fundamentală a vieții sociale întemeiată de Dumnezeu. ,,Căsătoria biblică” își are temeiul în sentimentul
cel mai nobil al omului – iubirea – ca formă monogamă (Fac.1,27 -28:2,23 -24). Această voință divină nu a fost însă multă vreme
respectată pentru că în urma înrăutățirii oamenilor s -a introdus poligamia și alte păcate care au început să submineze familia. Legea
mozaică, cu toate că nu a reușit să curme acest abuz, totuși a întărit familia monogamă. Legea a avut mare atenție față de fi delitatea
conjugală socotită ca temelie a vieții pașnice. Adulterul era aspru pedepsit pentru a mbele părți. Adesea relația dintre Dumnezeu și
poporul Său ales, mai ales la profeți, este prezentată simbolic ca o legătură matrimonială monogamă în care Israelul este ca o logodnică
unică aleasă de Dumnezeu (Is.50,1; 54,6; 62,5; Ier.2,2; Os.2,4,21 -22).
Trăsăturile chipului divin al omului au multe consecințe asupra vieții și rostului acestuia în lume. Din aceasta pornește sen timentul
de fraternitate și egalitate a oamenilor înaintea lui Dumnezeu (semenul trebuie iubit și ajutat).

1.1 Instituire a ,,Căsătoriei” în Rai4

În calitatea lui de chip , omul întreg tinde spre modelul său, spre Dumnezeu, și -n aceasta realizează asemănarea. Dumnezeu, întreit
în Persoane îl crează pe om ca persoană capabilă de a se împărtăși și de a împărtăși iubirea , darul dumnezeiesc. De aceea l -a făcut
dintru început bărbat și femeie (Mt.19,4).,,Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l -a făcut, a făcut
bărbat și femeie” (Fac.1,27). Și de aceea ,,cununia, ca legătură naturală pe viață între un bărbat și femeie se întemeiază pe faptul că
bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”5.
Putem spune că omul tinde spre comuniune , după modelul comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi, căci ,,cele două
sexe sunt comp lementare nu numai pe plan fizic, ci și prin comuniunea de viață, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii
intratrinitare”6. Dumnezeu îl crează întâi pe Adam și apoi pe Eva ,,ca o împlinire a vocației iubirii și unirii lor și a lor împr eună, cu și
în Dumnezeu”7. Ca dar al unității omului, Dumnezeu a creat -o pe Eva din coasta lui Adam, pentru că ,,nu e bine să fie omul singur”,
făcându -i ajutor potrivit; scoaterea femeii din bărbat arătând prezența virtuală în Adam încă înainte de aducer ea ei la o existență
distinctă.
Trăind umanitatea în mod diferit și completându -se reciproc, fiind diferiți trupește și sufletește, fiecare devine om deplin în
comuniunea interpersonală familială. Unitatea conjugală este unitate în diversitate, fiec are se diferențiază de celălalt, dar în același
timp se completează reciproc formând umanitatea completă.
Dumnezeu i -a binecuvântat zicând ,,fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și -l stăpâniți” (Fac.1,28), arătând înmulțirea
neamului omenesc prin crearea de noi familii. Iar cuvintele profetice ale lui Adam, ,,de aceea va lăsa omul pe tatăl său și p e mama sa
și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Fac.2,24) se împlinesc desăvârșit în comuniunea familială noutestamentară –
această ,,taină mare” a unirii bărbatului cu femeia sa în Hristos și deci în Biserică: ,,taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în
Biserică” (Efes.5,32)

1.2 Legislația mozaică privind familia8

În perioada de după creație și după căderea omului, când acesta a început să trăiască sub robia fricii de moarte și învăluit în
mrejele păcatului, s -a întărit ideea creației. Astfel, familia fiind dominată de această idee, precum și de fecu nditate și de ideea procreării
neamului omenesc, își însușește practici păgâne idolatre, rămânând departe de sensul ei autentic, ci doar o simplă realitate terestră cu
importanță cel mult socială, procrearea rămânând ca finalitate imediată a relației conju gale.
Prin Decalogul dat de Dumnezeu lui Moise, ca un cod de educație pentru vechii evrei, se urmărea ținerea la adăpost față de
influențele negative ale celorlalte popoare vechi care promovau idolatria și alte practici imorale. Pentru aceasta, fii lui Israel au primit
interdicții de a se înrudi cu cele șapte neamuri canaaneence (cf. Deut. 7,1 -8). S -a apărat mai ales unitatea și indisolubilitatea familiei,

3 V.Borca, Omul încununarea operei de creație: Natura și destinul său în lumina Revelației biblice a Vechiului Testament
4 M.I.L Constantinescu, Căsătoria – Sf. Taină a Bis. și inst. juridică de dreptul familiei.Studiu canonico -juridic comparat, 21
5 D. Stăniloae, TDO, vol. III, 186 -187
6 V. Mihoc, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scriptui. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, MA9 -10/1985, 582
7 V. Gavrilă, Cununia – viață întru împărăție, 29
8 V. Borca, idem

3
fidelitatea conjugală, condamnându -se desfrâul. ,,Să nu poftești casa aproapelul tău, să nu do rești femeia aproapelui tău, nici ogorul
lui … nici nimic din câte are aproapele tău” (Ieș.20,17).
Orice păcat, care era o deviere de la comportamentul moral în cadrul legăturii matrimoniale, era condamnat cu multă asprime.
,,Tot cel ce se împreu nă cu dobitoc să fie omorât !”(Ieș.22,19). De asemenea, incestul cu toate formele posibile este oprit și condamnat
(Lev.18,6 -18), precum și violul (Deut. 22,23 -25). ,,De datinile pământului Egiptului, în care ați trăit, să nu vă țineți, nici de datinile
pământului Canaanului, în care acum am să vă duc, să nu vă țineți nici să umblați după obiceiurile lor.”(Lev.18,3); ,,Să nu te culci cu
bărbat ca și cu femeie, aceasta este spurcăciune. Că tot cel ce va face ticăloșiile acestea, sufletul care va face aceste a se va stârpi din
poporul său” (Lev.18,22,29; 20,13).
La fel de importantă pentru integritatea familiei este a cincea poruncă din Decalog : „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru
ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți -o dă Domnul, Dumnezeul tău.” În Ieșire (21,15) exista o poruncă ce spunea: „Cine va grăi
de rău pe tatăl său ori pe mama sa să fie pedepsit cu moartea“, desigur porunca fiind foarte aspră probabil nu s -a aplicat întocmai
pedeapsa cu moartea pentru cei care s-au abătut, dar vrea să arate ce importanță acordă Dumnezeu respectului natural față de părinți.
De asemenea în antichitatea iudaică, respectul față de bătrâni era lege, aceștia erau considerați un segment foarte important al
societății și se bucura u din partea acesteia de un respect deosebit. Chiar termenul în sine de zaken sau presbyteros (bătrân) era expresia
unei venerabilități aparte, a unui respect datorat de comunitatea care se simțea îndatorată față de ei, pentru că se împărtăș ea din
înțelepc iunea și experiența lor. „Adu -ți aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău și îți va
da de știre, întreabă -i pe bătrâni și îți vor spune!“ (Deut. 32,7). Lipsa de respect față de persoanele în vârstă era consid erată de către
unii profeți drept o dovadă a decăderii unei societăți și a unei cruzimi cu totul străine firii umane (Deut. 28,50; Is. 3,5;4 7,6; Pil.4,16).
Întreaga legislație mozaică care stă la baza V echiului Testame nt, sub toate aspectele ei morale, ceremoniale s au cultice și sociale,
urmărește promovarea valorilor umane, păstrarea demnității și integrității prin relația strânsă cu Dumnezeu.
În decursul istoriei poporului ales se poate constata și o influență negativă a popoarelor păgâne idolatre, care va co nduce la o ,,de –
sacralizare” a familiei până la transformarea ei într -o realitate pur terestră, precum în antichitatea păgână. În Canaan de exemplu, unde
Israel se va așeza, se practica mai ales cultul fecundității, și deși Dumnezeu îl protejează de acest păcat (Ieș.34,15 -16), totuși va cădea
și se va uni cu cei ce practicau aceste păcate : ,,nu voi sluji la idoli, și totuși pe tot dealul înalt și sub tot pomul umbr os ai făcut
desfrânare” (Ier.2,20).

2. Cum era familia iudaică în antichitate ?9

Deși Dumnezeu a creat familia monogamă și spre aceasta a fost rânduiala Lui, apare o primă familie poligamă la Lameh, un urmaș
a lui Cain. De aici încolo au început să existe și familii poligame, chiar și împăratul David, Solomon, judecătorul Ghedeon a u avu t
mai multe soții. Acest lucru l -a îngăduit Dumnezeu din cauză că oamenii au căzut în păcate, iar în pedagogia lui, Dumnezeu i -a lăsat
pe oameni în această cădere a lor ca să -i poată aduce, încetul cu încetul, la ceea ce a fost la început și spre ceea pent ru care i -a creat.
Totuși, cei care erau responsabili cu problemele religioase ale poporului trebuiau să aibă o singură soție, în deosebi arhier eul nu
avea voie să aibă mai multe soții, ceea ce arată că familia monogamă era prețuită la iudei și că e ra totuși în conformitate cu voința lui
Dumnezeu.

2.1 Sarcina, nașterea și sterilitatea 10

Iudeii valorizau la cote maxime viața umană, acest fapt este vizibil nu doar din legislația mozaică, ci și din practica uzuală a lor .
Cu privire la sarc ină și la dezvoltarea fetusului, David, regele -psalmist, ne dezvăluie că ea nu era rezultatul unei simple copulări, ci
mai ales un cadou dumnezeiesc, dar nici aportul uman nu era deloc ignorat : ,,Tu mi -ai întocmit rărunchii, Tu m -ai țesut în pântecele
mam ei mele” (Ps. 139, 13 -16).
În vremurile biblice, nașterea unui copil în cadrul familiei iudaice era o bucurie determinată de : conștientizarea faptului că au fost
îndeplinite câteva rostiri biblice, apoi marele eveniment al venirii pe lume al unui pui de om, motiv de încântare a familiei și a celor
din apropiați, și nu în ultimul rând de convingerea că oamenii pot ,,supraviețui” după moarte dacă au copii care să le ducă mai departe
numele și amintirea.
Cum era considerat un cuplu care nu avea copii (steril) ? Întrucât convingerea era că Dumnezeu se implică activ în toate
treburile omeneș ti și binecuvântează femeile ascultătoare cu mulți copii, în caz de sterilitate se considera că sunt blestemate ca și cum
nu au fost ascultătoare. Această situație era una foarte gravă întrucât ducea la dispariția familiei și nu mai avea cine să d ucă numel e și
amintirea mai departe, iar întreg neamul avea de suferit. Exemple sunt multe : ,, când Rahela a văzut că nu i -a născut nici un copil lui
Iacov, a invidiat -o pe sora sa și i -a zis lui Iacov – dă-mi copii, astfel voi muri !, însă Iacov s -a mâniat pe Rahe la și a răspuns – sunt eu
în locul lui Dumnezeu, Care te -a oprit să ai copii ? ” (Fac. 30, 1,2) .

9 Din ultimul interviu al Pr. Lect . Dr. C -tin Mihoc acordat în cadrul emisiunii ,,Convorbirile Trinitas” a Televiziunii Trinitas TV 10 http://dexonline.ro , http://en.wikipedia.org ,
http://www.bibleserver.com

4
2.2 Numirea nou -născutului10

Sfânta Scriptură nu precizează în ce moment sau în ce zi trebuia ca bebelușului să i se dea nume, dar în timpul cel ui de -al doilea
Templu, mai concret în perioada N oului Testament , copilului i se dădea numele în ziua a opta, atunci când băieții erau circumciși.
Important în actul denumirii bebelușului nu era ziua ci semnificația pe care o avea numele respectiv, pe care tradi ția iudaică o
considera ca pe o valoare esențială. Primul lucru pe care l -a făcut Adam a fost acela de a da nume păsărilor și animalelor create de
Dumnezeu, apoi dă nume și soției sale : ea nu mai este doar femeie ci devine Eva – ,,cauzatoarea vieții”.
Majoritatea numelor din Sfânta Scriptură sunt teoforice, adică se adaugă un nume divin unui substantiv sau unui verb pentru a
face o propoziție completă.

2.3 Relații familiale și comunitare – genealogiile

Genealogiile nu erau simple compilări de material tradițional, ci sunt aserțiuni privitoare la i dentitate, teritoriu și relații, numele
stămoșilor, ale așezărilor și grupurilor care aveau o relevanță specială, întrucât conexiunile lor genealogice defineau poziția
strămoșului, a așezării sau a grupu lui în relație cu ceilalți. De aceea, relațiile familiale din iudaismul antic trebuie înțelese ca fiind
legate de relațiile comunitare, spiritul de familie și cel de comunitate fiind foarte dezvoltat.
Iudeii nu erau atașați doar de soții/soțiile și copii cu care constituiau o familie concretă, ci de întreaga familie – mișpachah, care
însemna familia extinsă, întregul clan format din părinți, bunici, unchi, mătuși, verișori, verișoare, precum și afini.

2.4 Circumcizia11

Originea actului de ci rcumcizie este în Legământul dintre Dumnezeu și Avraam, în care pentru ascultare Dumnezeu promite că îl
va face pe Avraam tatăl multor neamuri și îl va înmulți foarte mul t:. ,,Acesta este Legământul Meu cu tine și cu urmașii tăi după tine,
Legământ pe care trebuie să îl respecți, fiecare bărbat dintre voi să fie circumcise ”.

2.5 Rituri de purificare a mamelor12

Învățătura revelată și normativă dată de Dumnezeu lui Moise prevede anumite standarde de sfințenie. Toți indivizii, fie bărba ți,
fie femei, erau considerați impuri din punct de vedere ceremonial atunci când aveau scurgeri naturale, când aveau lepră, când
consumau alimente interzise sau intrau în contact cu cadrave. De asemenea, persoanele cu dizabilități nu aveau voie să slujea scă la
altar iar omuciderea nepedepsită și în special idolatria pângăreau întreaga țară.
În cartea Leviticului (cap.12) sunt expuse legile purității ritualice în cazul lăuzei. Astfel, mama care năștea un fiu era co nsiderată
a fi impură ritualic timp de șapte zile, î n ziua a opta nou -născutului i se făcea circumcizia și era considerat acceptat în legământul
avrahamic, transferat și în așa -numitul ,,legământ mozaic” – iar mama era considerată impură ritualic încă 33 de zile, însumând,
așadar, un total de 40 de zile, ti mp în care îi era interzis să atingă obiecte sfinte sau să intre în incinta Templului. În cazul mamei care
năștea o fiică, timpul se dubla, adică 80 de zile. Iar la sfârșitul acestor perioade, mamele trebuiau să se înfățișeze ,,la u șa cortului
întâlnirii” sau ma i târziu la Templu, unde aducea u două tipuri de jertfe : olah, adică arderea -de-tot prin sacrificarea unui miel de un
an, și chata’ ah, adică jertfa de ispășire a păcatelor (neintenționate) prin sacrificarea unui pui de porumbel sau turturea.

3. Regulile privind căsătoria sau recăsătoria în iudaism

Din perspectiva biblică, familia , care are la bază unirea dintre un bărbat și o femeie , este expresia voinței divine, iar căsătoria a
apărut ca o urmare firească a celui mai nobil sentiment în f ormă monogamă. M omentul încheierii căsătoriei er a un act sfânt fiindcă se
contracta un legământ matrimonial, presupus pentru întreaga viață, în care, ca și astăzi, se făcea uz de numele lui Dumnezeu. Așadar,
profetul Maleahi era îndreptățit să o numească p e logodnica unui fiu al lui Israel ,,femeia legământului tău” (2,14), iar în Pilde căsătoria
este numită ,,legământul lui Dumnezeu” (2,7). Avem dovezi biblice că în cadrul contractului se făcea o declarație verbală în maniera
,,de acum tu ești fratele său, iar ea este sora ta” (Tob.7,14). Legea lui Moise nu permitea decât în cazuri excepționale ruperea acestui
legământ. Când ruperea legământului se realiza din pricină de divorț, atunci nu mai putea fi refăcut, întrucât dacă o femeie repudiată
se recăsătorea , iar cel de al doilea ei bărbat murea și devenea liberă, prin încheierea unui nou legământ se putea recăsători, dar în nici
un caz cu primul soț cu care nu mai avea dreptul legal de a se reuni prin căsătorie (cf. Deut. 24,3 -4; Ier. 3,4).

4. Cum era văzută femeia ? Ce însemna pentru israeliți femeia ?

În contextul sacru al prescripțiilor legale rezultă fără nici o îndoială grija de a oferi cât de cât protecție femeii și de f apt familiei în
general. Cu toate că în familia vechilor israel iți existau anumite inconveniente sociale care le priveau pe femei, totuși nu trebuie trecut
cu vederea că în familie femeia se bucura de cinste și prețuire din partea bărbatului care o trata de multe ori ca pe un egal (cf. I Reg.1,4 –
8; II Reg.4,8 -24). Și în Pilde sunt cuvinte de laudă pentru femeia virtuoasă și bună gospodină , fericindu -l pe bărbatul cu care trăiește.
Iar profetul Isaia ilustrează rolul de maximă importanță al femeii israelite, acela de creștere și educare a copiilor. Profet ul, ca să arate

10 http://dexonline.ro , http://en.wikipedia.org , http://www.bibleserver.com
11 idem
12 Idem

5
marea iubire a lui Dumnezeu față de fiii lui Israel, folosește icoana iubirii materne când zice: ,,Oare femeia uită pe pruncu l ei și de
rodul pântecelui ei n u are milă ? Chiar dacă ea îl va uita, eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul” (49,15). Atitudinea lu i Dumnezeu
față de Israel este asemenea unei mame.

II. Familia și societatea creștină a N oului Testament13

1. Căsătoria14 – Taina comuniunii și a sfințirii vieții familiale

Dacă în antichitatea greacă sau romană căsătoria rămâne o realitate pur te restră, iar în V echiul Testament această realitate
dobândește perspectiva mântuirii, în N oul Testament căsătoria devine Taină – Taina nunții, pentru a se desăvârși în Împărăția lui
Dumnezeu, la ,,Cina Nunții Mielului” : ,,Fericiți cei chemați la cina nunții Mielului” (Apoc.19,9).
Taina nunții cuprinde și revelează totodată Taina Iubirii lui Dumnezeu, împărtășită omului prin Creație, Răscumpărare și Viaț a
veșnică în Împărăția Cerurilor. De aceea, nu mai are sens și un scop în sine și nici măcar în procreare, ci constă în desă vârșirea omului,
bărbat și femeie, uniți în Taina Nunții și în unirea lor cu Dumnezeu – îndumnezeirea, iar sensul istoriei pentru creștini fiind ,,suișul în
libertate și adevăr după chipul lui Iisus Hristos”16.
Referitor la căsătorie, Evanghelia ne oferă două repere fundamentale :
• Mântuitorul confirmă instituirea căsătoriei deja prezentată clar în expunerea din Facere (Fac.2,24; Mt.19,5 -6; Mc.10,7 -9) și
astfel face un ultim retuș asupra concepțiilor vetero -testamentare cu privire la căsătorie.
• Adaugă o considerație specific eshatologică și arată că dobândirea împărăției lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei, astfel încât
fecioria devine, pe lângă viața conjugală, o stare tipic creștină în Împărăția lui Dumnezeu (Mt.19,12).
Aceste două afirmații completează două noțiuni de bază din V echiul Testament , pe cea de creație și pe cea de alianță -legământ,
în vederea desăvârșirii și mântuirii creației.

1.1 Nunta din Cana Galileii15

Nunta din Cana Galileii, pe care Mântuitorul a cinstit -o cu prezența Sa în realitatea ei terestră, a marcat inaugurarea nunții
mesianice (In.2,1 -11). Iisus Hristos se sprijină pe semnificația mântuirii, existentă deja în căsătorie ca imagine a alianței harice și, prin
prezența Sa la Cana, proclamând profetic sensul Împărăției lui Dumnezeu, asimilându -l cinei nupțiale din ceruri.
Noul Testament îi dă lui Hristos numele de ,,Mire” (Mt.9,15; Mc.2,19; Lc.5,34 -35,12,35 -36; In.3,29), așa cum femeia (cf. Fac.) a
fost scoasă din bărbat pentru a fi ,,un singur trup” cu el, la f el Biserica – Mireasa lui Hristos, s -a născut din coasta rănită a Lui ( In.19,34 –
37, FA.20,28). În acest sens Fericitul Augustin zicea : ,,Hristos a murit pentru ca Biserica Sa să se nască”; iar în aceasta se vădește
nemărginita dragoste a lui Dumnezeu față de oameni, de aceea termenii de comparație folosiți de Domnul pentru a ilustra Împărăția
Sa sunt : cina și nunta, care adunând începutul și sfârșitul se vor uni eshatologic.
Un alt aspect important este faptul că nunta nu poate fi despărțită de Cină, de Euharistie, întrucât dragostea lui Dumnezeu transcede
și sfințește comuniunea Lui cu noi, chemându -ne pe toți la bucuria Cinei și a Nunții Cerești.

Unde o înfățișează Hristos și care este menirea ei; ce urmărește prin căsătorie Cel care a întemeiat -o ?
Pentru aceasta Părintele Nicolae Steinhardt ne spune astfel: ,,A se da pe Sine a fi mâncat și băut, în vederea dobândirii dre ptului
de intrare la Nunta Împărățească, la Cina Cerească, acolo unde aleșii se vor împărtăși din belșug, dar peste dar, din bucatele și băuturile
Ierusalimului celui atotfrumos”16.
Prezența Fiului lui Dumnezeu și minunea săvârșită de El la nunta din Cana nu au o semnificație și un sens valabile doar pentr u
nuntă, în sensul ei, pe care o transcede, c i au o semnificație și un sens pentru întreaga Biserică, punând începutul minunilor sale și,
mai ales, punând început minunii transfigurării lumii : apa este transformată în vin, ucenicii cred în El văzând minunea, ast fel nunta
se transformă în Biserică.

Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește de asemenea despre acest episod astfel: ,,Multe lucruri preafrumoase a săvârșit deodată
prin acest unic și prim semn. Căci s -a sfințit nunta cinstită și s -a desființat belstemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naște p runci în
dureri, și Hristos a binecuvântat însuși începutul nașterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o rază a s oarelui. Și ceea
ce e mai mare în acestea e că ucenicii primesc asigurarea credinței din minunarea lor”17.
,,În ziu a a treia, s -a făcut nuntă în Cana Galileii" (In.2,1), adică în ,,ziua învierii” are, după Sfântul Chiril, acest înțeles: "S -a spus
de către Dumnezeu femeii: În dureri vei naște prunci (Fac.3,16). Dar cum trebuia să scăpăm noi și de acest blestem? Sau cum să
eliberăm nunta altfel de osândă? A cinstit nunta prin prezența Sa, Cel ce e veselia și bucuria tuturor, ca să elibereze nașterea de
prunci de vechea tristețe. Căci, cum zice Sfântul Pavel, de e cineva în Hristos e făptură nouă, fiindcă: cele vechi au trecut, iată , toate
noi s -au facut" (II Cor.5,17).

13 V. Gavrilă, Sfânta Taină a Cununiei în viața liturgică a Bisericii Ortodoxe, 22-36
14 vom folosi în continuare termenul de căsătorie însă cu sensul de cununie religioasă 16 C. Galeriu, Tâlcuiri la Mari Praznice de peste an. 22 de
modele omiletice , 97
15 V. Gavrilă, Sfânta Taină a Cununiei în viața liturgică a Bisericii Ortodoxe , 24-36
16 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, 23
17 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu La Evanghelia Sf. loan , tra de D. Stăniloae, în. P.S.B vo1. 41, 159.

6
Punctele principale ale evenimentului :

1) De ce în Cana Galileii și nu în Ierusalim ?
Ospățul sărbătorii nu are loc în Ierusalim, ci în afara Iudeii, în țara neamurilor, în ,,Galileea neamurilor” cum zice proorocul Isaia
(Is. 8,23; Mt. 15), căci e vădit că sinagoga iudeilor L -a respins pe Mirele din cer, însă L -a primit, cu multă iubire, Bis erica dintre
neamuri. Și Mântui torul nu vine la nuntă cu grabă, căci a fost chemat de glasurile multor sfinți.”18
2) ,,Nu mai au vin” (In.2,3).
Comesenii însă erau lipsiți de vin, căci Legea nu le -a făcut nici o pregătire, iar profetul Moise nu le -a dat putința să se bucure
desăvârșit. Vinul, adevărata băutură, este Sângele lui Hristos – ,,pâinea ceea vie, Care S -a pogorât din Cer” (In.6,5), mai târziu va
spune Ucenicilor Săi : ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua ceea de apoi.
Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu, adevărata băutură” (In.6,54 -55).
3) ,,Și e rau acolo șase vase … care luau câte două sau trei vedre. Zis -a lor Iisus: Umpleți vasele cu apă. Și le -au umplut până
sus” (In.2,6 -7)
,,Cele șase vase de apă sunt puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeiești – spune Sfântul Maxim Mărturis itorul –
oamenii, golind din ea con știința în strădania lor deșartă după lucrurile materiale, își făcuseră această putere goală și fără de apă, și de
aceea nu știau cum să curețe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoștiință nu cunoaște modul de curăți re a păcatelor prin virtute …
Iar prin numărul șase se înțelege puterea de înfăptuire a firii, nu numai pentru că Dumnezeu a făcut cerul și pământul în șas e zile, ci
și fiindcă este numărul cel mai desăvârșit înlăuntrul lui zece și se compune din părțile sale”.19
4) ,,Acum scoateți și aduceți nunului. Nunul a gustat apa care se făcuse vin“ (In.2,8 -9)
Restabilirea firii umane are loc în Hristos, însă El nu doar o restabilește ci o desăvârșește, pentru ea nu doar umple vasele cu apă, ci
o tran sformă în ,,vinul cel bun“, căci ,,Ziditorul firii a umplut cu cunoștiința cea după fire numită putere de infăptuire a datori ilor și
pe urmă a refăcut în vin, adică în rațiunea cunoștiinței mai presus de fire, rațiunea și legea firii. Mântuitorul porunceșt e să se aducă
mai întâi nunului, pe care Sfânta Scriptură l-a numit starostele mesei, pentru a ne învăța că vinul cel bun, adică rațiunea cea mai înaltă
despre Dumnezeu, trebuie să -l bea firea omenească la început, ca pe cel dintâi, și cu el să se îmbete, și numa i pe urmă să cunoască
alte vinuri, adică rațiunile lucrurilor, ca pe niște vinuri inferioare față de cel dintâi”20

1.2 Căsătoria ca Taină (,,Taina aceasta mare este” – Efes.5,32)21
Numind -o Taină, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Nunta are un loc deosebit în Împărăția lui Dumnezeu și deci nu poate fi limitată
la un plan terestru.
Toate catehismele și manualele de teologie ortodoxă definesc căsătoria ca o taină și o numesc nuntă sau cununie : ,,Taina Nunții
este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfâ ntului Duh unui bărbat și unei femei ce se
unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duho vnicești dintre
Hristos și Biserică.”22
Și Sfântul loan Gură de Aur se întreaba: ,,Dar de ce această Taină este mare? Pentru că Fericitul Moise sau, mai bine zis,
Însuși Dumnezeu a făcut aluzie la ea, ca de ceva mare și miraculos: Acum, zice, eu vorbesc de Hristos, căci și El, lăsând pe Tatăl, S –
a pogorât pe pământ și a venit la mireasa Sa, și a devenit cu ea un duh, după cum zice: Cel ce se lipește de Domnul, un duh e ste cu
Dânsul (I Cor.6,17). Bine a zis că Taina aceasta este mare, ca și cum pare a r zice: Am vorbit în alegorii, însă, cu toate acestea, taina
căsătoriei mare este și nu alegoria poate răsturna iubirea.”23 Sfântul Ioan Gură de Aur vede o legătură între nașterea lui Iisus Hristos
ca Om și Taina Sfintei Cununii, arătând că Iisus Hristos este Mirel e Bisericii: ,,precum la nunți, nu mireasa este aceea care merge să –
l caute pe mire, ci mirele aleargă spre mireasă, chiar de -ar fi el fiu de împărat, iar mireasa ar fi dintr -o stare de jos, chiar o roabă, tot
așa și aici nu firea omenească a urcat la cer, ci Mirele S -a smerit pe Sine până la această fire urâtă și disprețuită. Și după serbarea
nunții, Mirele n -a mai îngăduit ca ea să rămână aici jos, luând -o cu Sine, El a dus -o în casa părintească, în casa t atălui din ceruri.”26
Pentru a deveni taină , căsătoria, nu este suficient doar dragostea dintre mire și mireasă și acordul lor comun, ci este necesar ca
toate acestea să fie sfințite și transfigurate în Iisus Hristos, numai în El realitatea terestră a căsătoriei se transformă într -o realitate
cerească .

2. Sfințenia monahală și sfințenia conjugală24

Biserica cunoaște trei trepte ale stării duhovnicești a omului: cea mai presus de fire (fecioria și întreaga înțelepciune căl ugărească),
cea firească (nunta cea binecuvântată), și cea mai prejos de fire sau împotriva firii (orice altă formă a viețuirii trupești).
Sfințeina monahală și sfințenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului, culmea și a unuia și a celuilalt este Duhul Sfâ nt. Cei
ce ating prin una sau prin alta din cele două căi , intră în ,,odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului” și aici , ambele căi, cont radcitorii
pentru rațiunea um ană se află interior unite, tainic identice”.25

18 Sf. Chiril al Alexandriei, idem
19 Sf. Maxim Marturisitorul , Răspunsuri către Talasie, în Fil ocalia vol.III , trad. D. Stăniloae , 160
20 Sf. Maxim Marturisitorul , Răspunsuri către Talasie, în Fil ocalia vol.III , trad. D. Stăniloae, 142 -143.
21 V. Gavrilă, op.cit, 29
22 D. Staniloae, Teologia Dogmaticii. Vol. 3, p.118;
23 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile la Evanghelia lui Ioan, 198 26 Sf. I. G.A, idem, Omilia 18, 2; 88
24 V. Gavrilă, Fecioria și căsătoria în vocația sfințeniei, 141-171 (S.T)
25 P. Evdokimov, Taina iubirii, 94

7
Aparent, cele două stări, fecioria (mai ales viața monahală) și căsătoria se exclud, însă ele se completează și se împlinesc una într –
alta. Monahismul este tot o nuntă, în care Iisus Hristos este Mirele, iar fecioria se poate considera o logodire cu Mirele Ceresc în
lumina Împărăției ce va veni.
Că și monahismul și căsătoria reprezintă o nun tă care are ca finalitate unirea spirituală, în calitate de Mireasă, cu Hristos -Mirele
ceresc, reiese și din faptul că în tradiția ortodoxă cei ce s -au înveșmântat prin rânduiala monahală și au devenit rasofori și doresc apoi
să se căsătorească, nu vor fi binecuvântați de Biserică prin Taina Nunții (Cununie), ci prin Rânduiala Căsătoriei a doua : ,,Cel ce vrea
să intre în mănăstire după 3,6,12 luni, care dă dovadă că se ține de făgăduința depusă, este îmbrăcat în rasa de monah, ca fr ate rasofor,
adică purtă tor de rasă și numai după un timp de câțiva ani de incercare, dacă merită, este tuns și primit definitiv. Dacă pleacă i se
socotește căsătoria ca a doua nuntă”26.
Sunt familii sfinte care au ajuns la această ,,nuntă” încă din viața lor, dobândind nu numai cununia căsniciei, ci și ,,cununa
cea neveștejită a măririi dumnezeiești”, prin ,,cununa muceniciei”. Persecuțiile din istoria bisericească au pus multe familii ale
creștinilor în fața alegerii finale: sau păstrarea credinței, cu prețul sacrificării – martirul, sau păstrarea vieții în sânul familiei, cu prețul
apostaziei. Nu era doar o alegere între viață și moarte, ci una dublată de sacrificiul familial : soț, soție, părinți și copi i, ceea ce era
proba iubirii față de Dumnezeu în duhul cuvintelor Mâ ntuitorului și a urmării exemplului dat de Dumnezeu, Care pentru oameni Și –
a dat pe Fiul Cel Unul Născut spre jertfire: ,,cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de M ine, cel
ce iubeste pe fiu ori fiică mai mult decât pe M ine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,37).

III. Familia creștină – un templu sfânt în care se depozitează virtuțile

1. Ce reprezintă familia creștină ?27

Familia creștină este un altar de jertfă și o școală a iubirii și a dăruirii, un mediu privilegiat al lucrării și dobândirii mântuirii. Tot
ceea este cu adevărat important în viața omului se dobândește cu aspre osteneli și cu intense nevoințe, sub semnul unei cruci după
modelul Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În mod deosebit, fam ilia are crucea ei, ca re poate lua diferite numiri: boala, neputința
sau suferința unuia dintre soți, lipsa posibilităților de procurare a celor necesare vieții, absența copiilor, neînțelegerea, lipsa de
comunicare și comuniune între membrii familiei, etc.
Căminul sau familia creștină trebuie să fie, prin excelență, un loc al armoniei, al iubirii și prețuiri, al sprijinului și dă ruirii reciproce
de sine, o școală a virtuților creștine, o antecameră a Împărăției Cerurilor, o ,,mică Biserică” sau ,,cas ă a lui Dumnzeu”.
Unul dintre aspectele cele mai importante ale vieții de familie îl c onstituie relația conjugală. Sfântul Apostol Pavel, reglementând
relațiile care trebuie să existe între soți, învață că, după momentul întemeierii familiei creștine, ,,fe meia nu mai este stăpână pe trupul
ei, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Cor.7,4), ca unii ce au devenit ,,un sing ur trup” (Fac.
2,24), implicând pe aceștia în cunoașterea reciprocă ce îi face apți de dăruirea cea mai mare posibilă – nașterea de prunci, prin care ei
devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viață unei alte persoane umane.
De asemenea în privința relației conjugale, Sfântul Apostol Pavel rânduiește perioade de înfrânare trupească și sufletească, în
vederea exersării duhovnicești, prin post și rugăciune, virtuți care îi apropie pe soți și întăresc relația dintre ei.

2. Cum trebuie să fie educația în familia creștină ?28

Dezvolta rea caracterului moral al copilului a fost ținta Părinților Bisericii atunci când au vorbit despre sensul educației, întrucât
aceasta este mai de seamă decât orice deprindere și decât orice acumulare de cunoștințe teoretice. Acest lucru se vede în societa te, în
bunul mers al lucrurilor, pentru că nu este lipsă de oameni întreprinzători și pricepuți, ci de oameni morali și virtuoși. Astfel, Sfinții
Părinți au deslușit prin harul lui Dumnezeu, că de această dobândire a caracterului moral printr -o educație corectă a copilului depind
nu numai calitatea vieții tânărului de mai târziu, ci chiar pacea și rânduiala întregii lumi.
„Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaț iei copiilor noștri“, afirmă Sfântul
Ioan Gu ră de Aur în lucrarea sa intitulată Despre creșterea copiilor.

Principa lele caracteristici ale educației creștine, sunt :
– Părinții să fie cununați în fața Sfântului Altar înainte de conceperea de prunci
– Părintele să fie primul model de creștin : rugăc iune, post, fapte bune
– Părinții să primească cu bucurie toți copii pe care Dumnezeu îi dă
– Pruncii trebuie botezați conform poruncii Domnului nostru Iisus Hristos în numele Sfintei Treimi
– Iubirea este o necesitate natural ă, toate se fac cu dragoste, răbdare și jertfă
– Să sădea scă în inimile copiilor încă din pântece dragostea față de Biserică prin participare a la slujbe le religioase
– Să le citească din Sfânta Scriptură pentru a se familiariza cu Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a cunoaște voia Lui

26 Ierom. Nicodim Sachelariu, Pravila Bisericească, 339
27 I. Teșu, Familia contemporană – între ideal și criză, 82,84,86 -87 (ST)
28 Sf. I.G. A, Omilii și cuvântări despre educația copiilor, 87