CAPITOLUL I. Istoria politicii monetare………………………………………………………………………………….3 CAPITOLUL II…. [602571]

UNIVERSITATEA ,, ALEXANDRU IOAN -CUZA” din IAȘI
MASTER DREPT EUROPEAN
EXTENSIUNEA BĂLȚI

REFERAT

POLITICA MONETARĂ

Elaborat de Capcelea Serghei

Bălți, 2018

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Istoria politicii monetare………………………………………………………………………………….3
CAPITOLUL II. Funcțiile și obiectivele politicii monetare ……………………………….. ……………………….6
CAPITOLUL III. Instrumentele și actorii politicii monetare ………………………………………………………9
CAPITOLUL IV. Armonizarea politicii monetare cu dimensiunea fiscală și bugetară ………………15
CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………… ………………… .19
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………… …………. ……………………20

INTRODUCERE
Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
căreia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie. Importanța
politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea
prețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei.
Prin politică monetară se urmărește determinarea cantității optime de monedă sau a
ratei de creștere a ofertei mo netare și, în consecință, influențarea variabilelor macroeconomice.
Deși pot apărea diferențe de la o țară la alta sau de la perioadă la alta, în esență, o politică
monetară de succes se bazează pe capacitatea Băncii Centrale de a putea măsura corect moneda
și de a controla efectiv rata de creștere a ofertei monetare. Se impune, de aceea o prezentare a
modalităților de definire și măsurare a monedei. În sens larg, “moneda este reprezentată de
ansamblul mijloacelor de plată, adică de totalitatea activelor unanim acceptate, pretutindeni
și în mod permanent, pentru stingerea datoriilor născute din schimbul de bunuri și servicii”.
Astfel, moneda servește ca instrument unic al tranzacțiilor, ca etalon al valorii ș i ca instrum ent
de rezervă a valorii.
Politica monetară își propune să acț ioneze cu un caracter global asu pra variabelelor
economice: preț , nivel de activitate, utilizare a forței de muncă, echilibru extern. Această acțiune
se exercită prin intermediul variabileleor monetare, ele î nsele imperfect controlabile. A ceste
variabile sunt numite obiective intermediare și reprezintă obiectivul politicii monetare.
Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de monedă de
schimb și de plată. Dar reglarea respectivă nu este un scop î n sine. Printr -o asemenea masură se
urmaresc stabilitatea prețurilor, deplină ocupare a forței de muncă , expansiun ea economică etc.
Pe plan extern, politica monetară și miscările externe de capitaluri sunt de n atură dub lă.
Pe de o parte politica monetară poate să caute î ncurajarea intrărilor sau ieș irilor de capital uri
pentru reechilibrarea balanței de plăț i. Pe de a lta parte, ea incearcă să gasească modalităț i de a
suporta presiunile valutare din exterior atunci cînd mi șcările de capital se derulează speculativ .
Bineinteles , se recurge la aceasta politică dacă autoritatile monetare naționale nu au putere
notabilă de a evita astfel de presiuni.
Deci, o politică monetară sanatoasă trebuie să -și propună concilierea stabilit ății puterii de
cumpă rare a monedei (nu rigiditatea masei mo netare) cu expansiune economică.

3
CAPITOLUL I
ISTORIA POLITICII MONETARE
Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția
gândirii economice.
Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea
deciziilor de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie . Crearea primelor bănci
centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității
bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv,
obiectivul politicii monetare a fost menținerea etalonului aur.
La 20 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, ce a marc at decizia Consiliului
European de a înfința o Uniune Economică și Monetară (UEM), existența și evoluția politicii
monetare a UE continuă să suscite atât eforturi constructive de a se avansa soluții comune, cât și
reacții adverse și de opoziție. Tensiunile aferente sunt explicabile prin faptul că această politică
are cele mai ample efecte și reverberații, inflențând atât dimensiunea performanței economice și
a competitivității la nivelul statelor membre, cât și la nivelul întregii Uniuni Europene.
Coordonat ele politicii monetare au un impact direct asupra traiectoriei economiilor naționale și a
economiei europene, dar și un impact indirect asupra performanței și arhitecturii instituționale.
Principiile și procesele de integrare economică și monetară ce stau la baza UEM vizează
toate statelele membre. Astfel, Uniunea Europeană în ansamblul ei, este inflențată de elementele
politicii monetare comune, dintre care se disting: moneda euro, piața internă și piața comună,
centralizarea deciziilor de politică monetar ă (pentru statele membre UEM) la nivelul Bănc ii
Centrale Europene (BCE), sau coordonarea politicilor economice și ficale din toate statele
membre ale UE. Totuși, aplicabilitatea directă și imediată a politicii monetare se realizează în
prezent, în primul r ând în cele 17 state membre care au adoptat m oneda unică, constituind astfel
zona Euro —Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Ger mania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania.
UEM implic ă mai multe dimensiuni simultane de convergenț ă. În primul rând, se
distinge dimensiunea integrării monetare , dirijată de politica monetară comună. Aceasta se
bazează pe criteriile de convergență enunțate în cadrul Tratatului de la Maastricht, vizează în
principal adoptarea monedei unice și stabilitatea cursului de schimb și se concretizează prin zona
Euro. Dimensiunea mai largă a integrării economice include pe lângă implementarea politicii
monetare comune și elemente de convergență structurală, ficală și bugetară. Astfel, procesul de
convergență al economiei europene pornește de la voința politică de a implementa un cadru

4
structural comun, trece prin etapa esențială a omogenizării monetare și financiare și evoluează
mai departe prin întărirea mecanismelor de coordonare și în domeniul fical și bugetar.
Pe fondul accelerării actuale a procesului de convergență ficală, la nivelul Uniunii
Europene,și a consacrării unor fonduri din ce în ce mai mari mecanismelor de susținere a
redresării economice, este mai im portant ca oricând referențialul comun oferit de politica
monetară. Europa se confruntă în prezent cu o serie de probleme economice în cadrul crizei de
amploare pe care o traversează de la dezechilibre macroeconomice semnifiative în cazul multor
țări, la d iscrepanțe din ce în ce mai pronunțate între ni velurile de competitivitate ale statelor
membre. În acest context, zona euro se agață puternic de speranța că politica monetară comună
va controla derapajele ș i va susține ansamblul statelor membre în echilibr u economic. Astfel,
actorii instituționali și facto rii de decizie se străduiesc să realizeze o sinergie constructivă între
realizările politicii monet are de până acum și necesitatea consolidării disciplinei ficale și
bugetare la nivelul întregii Uniuni.
Inițiativa realizării unei Uniuni Economice Monetare a apărut în anul 1969, în cadrul
Summitului de la Haga, unde Comisia Europeană a adus prima dată în discuție conceptul de
monedă unică. Deși statele membre ale Comunității Europene făceau parte la acea dat ă din
Sistemul de la Bretton Woods, pe fondul declinului acestuia la sfârșitul anilor ’60, a apărut
dorința realizării UEM.
Rezultatul Summitului de la Haga l -a constituit Planul Werner. Realizat de un grup de
reflecție prezidat de către primul ministru al Luxemburgului, Pierre Werner, acesta era un
program ce stabilea calendarul integrării economice și monetare, a cărei finalizare avea să aibă
loc pe parcursul următorilor 10 ani. În ciuda faptului că planul a fost aprobat în 1971, el nu a fost
pus în aplic are, iar tentativa de realizare a integrării economice și monetare într -un singur
deceniu a eșuat.
Pentru a evita dezechilibrele ce ar f putut apărea în economiile europene, în anul 1973 a
fost lansat programul „șarpele în tunel”1 (snake in the tunnel), ce prevedea un regim fi al ratelor
de schimb. Acesta presupunea împrumuturi interguvernamentale pentru sprijinirea reciprocă a
valutelor ficărui membru, fără crearea unor noi instituții. Programul a eșuat din cauza
numeroaselor criz e ale cursurilor de schimb, menținându -se numai ca o „zonă a mărcii
germane”.
Procesul de integrare monetară este reluat în martie 1979, când este creat Sistemul
Monetar European (SME). Tot atunci se creează și moneda compozit ă ECU (European
Currency Unit ), expresie a mediei comunitare ponderate. În centrul Sistemului Monetar

1 Helen WALLACE, William WALLACE, Mark A. POLLACK, Policy – making in the European Union , 5th
edition, Oxford University Press, Londra, 2005

5
European se afl Mecanismul Cursului de Schimb ce prevedea o marjă de flctuație de + / – 2.25%
față de ECU, pentru cele opt state2 participante. Deși făcea parte din SME, Marea Britani e a fost
singura țară care nu a participat la Mecanismul Cursului de Schimb (MCS). S ME a contribuit la
stabilizarea cursului de schimb, primind trei noi membri până în 1992: Spania, Marea Britanie și
Portugalia.
În anul 1989, în cadrul Consiliului Europea n de la Madrid, a fost prezentat Raportul
Delors, privind „stabilitatea preț urilor și disciplina monetară”.3 Acesta era un plan de creare a
Uniunii Economice și Monetare realizat de către Jacques Delors, președintele Comisiei Europene
din acea vreme. Raportul Delors a fost aprobat de către membrii Consiliului și a constituit
fundamentul viitorului Tratat privind Uniunea Europeană (TUE), cunoscut și ca Tratatul de la
Maastricht după localitatea în care a fost semnat pe 7 februarie 1992 .
Tratatul de la Maastricht prevedea un proces de unificare monet ară și economică în trei
etape, așa cum era anunțat și de Raportul Delors. Prima etapă a proces ului de realizare a UEM,
vizând convergența politicilor economice ale statelor membre și elimin area barierelor p entru a
obține libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului între statele membre
ale UE., a fost planificată să se desfășoare între 1 iulie 1990 și 31decembrie 1993. A doua etapă a
procesului de unificare este reprezentată de cr earea instituțiilor necesare, precum Banca Centrală
Europeană (BCE). În această etapă proiectată să se realizeze între 1 ianuarie 1994 și 31
decembrie 1998, băncile centrale naționale devin independente, facilitând astfel crearea
Sistemului European al Băn cilor Centrale (SEBC), alcătuit din băncile centrale naționale și BCE.
Ultima etapă, lansată la 1 ianuarie 1999, este încă în curs de dezvoltare și presupune unifiarea
politicii monetare și adoptarea monedei unice de către statele membre ale UE, sub suprav egherea
SEBC. Tot în cadrul Tratatului de la Maastricht au fost stabilite criteriile de convergență4 ce
trebuie îndeplinite de către statele membre ale Uniunii Europene dornice să devină mebri ai
Uniunii Economice și Monetare. Acestea acoperă următoarele domenii ale politicii monetare
național e: stabilitatea prețurilor; stabilitatea cursului de schimb; deficitul bugetar; datoria
guvernamentală; rata dobânzii pe termen lung.

2 Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda.
3 Helen WALLACE, William WALLACE, Mark A. POLLACK, Policy – making in the European Union . 5th
edition, Oxford University Press, Londra, 2005
4 Protocol on the convergence criteria referred to in Article 109j of the Treaty establishing the European
Community.

6
CAPITOLUL II
FUNCȚ IILE ȘI OBIECTIVELE POLITICII MONETARE
Interventiilor guvernamentale în domeniul economic le sunt atribuite, de obicei, trei functii
distincte:
A. Funcția alocativă (pentru a stimula eficienta, abundenta si dezvoltarea)
Unul dintre principalele obiective pe care UE le -a urmarit înca de la început a fost crearea
pietei unice . Desavârsirea ei a dus la încheierea unui proces initiat o data cu desfiintarea taxelor
vamale (prin semnarea Tratatului de la Roma, din 1957) si continuat în decembrie 1992 cu
desfiintarea barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra
celor patru libertati funda -mentale: liberul tranzit al persoanelor, bunurilor, serviciilor si
capitalului.
Unul dintre principalele argumente în favoarea integrarii europene se ba zeaza pe avantajele
detinerii une i piete mai mari în comparatie cu cea pe care ar avea-o altfel fiecare stat în parte. O
piata de desfacere foarte mare poate sustine un anumit numar de întreprinderi, inclusiv pe cele
mari, care sunt supuse unei competitii marite. Acest lucru exclude posib ilitatea ca acestea sa -si
exploateze di mensiunile pentru dobândirea unei pozitii dominante în cadrul pietei nationale a
statului din care fac parte. Interventia organismelor Uniunii sub diverse forme (sfaturi, indicatii,
avertismente si, în cele din urma, sanctiuni penale) constituie o activitate politico -economica
adecvata, care are drept scop sa previna:
a) ca marile întreprinderi sa stabileasca acorduri de cooperare care ar reinstitui, într-o
maniera mascata, frontierele vamale abolite de catre piata europeana comuna;
b) ca orice întreprindere, în virtutea pozitiei ei naturale, sa exploateze situatia pentru a -si mari
puterea economica în dezavantajul consumatorilor, al concu -rentei si al furnizorilor;
c) ca statele individuale sa subventioneze între prinderile cu unicul scop de a sprijini
anumite companii nationale, creând astfel dificultati pentru celelalte în treprinderi care sunt
capabile sa ofere, fara sprijin, aceleasi produse sau servicii, la preturi mai mici.
Indiferent de latura concreta a fi ecaruia dintre aspectele mentionate si, în unele cazuri, de
nesiguranta existenta în logica ce dicteaza adoptarea de masuri, directia indicata apare în mod
evident:
 tot ceea ce stimuleaza eficienț a și prosperitatea ș i nu contravine prin cipiilor competiț iei
poate, cel putin teoretic, sa fie reprodus de alții cu aceleasi drepturi ș i ar trebui
considerat benefic;
 tot ceea ce obstrucționează dreptul altora la iniț iativa trebuie exclus sau refuzat.

7

B. Funcția de reglare ș i stabilizare
A doua funcț ie se concentrează pe cautarea unor iniț iative potr ivite pentru a garanta faptul
că efectele oricarui șoc survenit în derularea normală a activi tăților economice se încadreaza în
anumite limite ce pot fi suportate, în m od colectiv si individual, de către ță rile europene.
La nivel comunitar, raționamentul care se află la baza acestei funcții nu vizeaza doar cîștig area
sprijinu lui pentru realizarea stabilitaț ii care este, în general, raspândită în rândul oamenilor de afaceri
europeni, ci corespunde convingerii ca , fara un cadru de referinta comun, realizarea individuala a
stabilitatii este foarte dificila. Adaptarea la noile circumstante ar putea genera cheltuieli suplimentare,
uneori foarte mari.
Pe de alta parte, chiar daca nu exista solicitari externe, actualul nivel de integrare, nu numai
între sistemele economice europene, ci între toate cele care au relatii comerciale si financiare la scara
internationala, face si mai dificila realizarea individuala a stabilitatii. Un numar de schimbari
economice sunt, în pre zent, in fluentate de situatii si procese de adaptare interna care interactioneaza
cu conditiile externe predominante. Sa luam, de exemplu, rata dobânzii – mobilitatea ridicata a
capitalului stabileste limite la valorile pe care le poate atinge fiecare tara. Alt exemplu îl
constituie taxele de schimb : cândva erau considerate o metoda eficienta pentru politica monetara a
unei tari ce voia sa -si modifice rata comertului cu alte tari. În prezent, este o metoda depasita, din
cauza dependentei sale de fluxul financiar (ca factor dominant pentru determinarea cererii si ofertei
monedei nationale), a nivelului ridicat de informatie si a abilitatii de prevedere privind piata
financiara a operatorilor si din cauza strânsei interconexiuni dintre diversele sisteme ec onomice
privind orga nizarea proceselor de productie si comercializarea bunurilor si serviciilor, adminis trarea
proprietatilor si, în cele din urma, din cauza acelorasi criterii de distribuire a venitului national.
Din acest punct de vedere, UE a actiona t lent si atent. Initial, acordurile se limitau la trasarea
unor obiective generale, putin mai mult decât niste simple reco mandari pentru fiecare tara, care
aveau în vedere pastrarea echilibrului balantei de plati, protejarea puterii de cumparare interna si
externa a monedei nationale si menti nerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite la acea
data erau, de asemenea, de ordin general: coordonarea politicilor economice si monetare, mai ales în
situatii dificile, realizarea unor interventii de s prijin reciproc, inclusiv un sistem de îm prumuturi în
cazul în care o tara avea probleme cu conturile externe.
Domeniile care necesita o mai mare precauț ie, de exempl u planurile strategice menite să fie
implementate, sunt evidente. E xercitarea politicii economice ș i monetare este una dintre
prerogativele cele mai importante ale fiecarei națiuni, ea fiind aparată cu înverș unare. Cea mai
important ă sarcină este facilitarea conștientizării utilitaț ii anali zării și discută rii problemelor, în urma

8
carora va ve ni de la s ine nevoia de a pune în practică strategiile comune ș i, în cel e din urma, o
politica economic si monetară comuna ca pivot esential al pro gramului de integrare politică.
C. Funcți a redistribut ivă
În toate statele membre exista reglementari care prevad interventia guvernu -lui pentru
sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai putin favorizate. În Europa, unde fiecare
natiune este compusa dintr -o mare varietate de realitati, reducerea inegalitatilor existente în
distribuirea veniturilor datorata abilitatilor diferite de exploatare a oportunitatilor sau datorata
minimalizarii pierderilor gene -rate de dezvoltarea economica este perceputa ca o îndatorire civila. În
timpul proce sului de construire a UE, populatia a devenit constienta de fap tul ca tentativele de a
creste eficienta productiei si efectele expansiunii economice au generat consecinte du reroase si
inacceptabile pentru anumite grupuri sociale din diverse tari.
Prin urmare, este normal sa consideram ca cel putin o parte din benefic iile obtinute în urma
integrarii pietelor de desfacere vor fi redistribuite acelor zone sau acelor tari care au ramas în
urma sau care nu sunt sigure cum sa foloseasca po tentialele beneficii asigurate de integrare si, de
exemplu, anumitor sectoare ale for tei de munca ce au avut probleme din cauza accelerarii
procesului de adaptare necesar construirii pietei comune.
Obiectivele:
Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri de
obiective finale:
 Creșterea economică durabilă
 Ocuparea deplină a forței de muncă
 Stabilitatea prețurilor
 Stabilitatea ratelor dobânzii
 Stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței
de plăți)
 Stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare
Banca centrală nu poate să următească toate aceste obiective concomitent.

9
CAPITOLUL III
INSTRUMENTELE ȘI ACTORII POLITICII MONETARE
În vederea aprofundării procesului de integrare politică a UE, apariția UEM a constituit o
acțiune naturală, dar care a avut nevoie de 30 de ani pentru a lua fință și pentru a se revela în
toată plenitudinea sa (adică în toate cele trei stadii complete ale sale). Tratatul de la Maastricht
desemnează atât actorii r esponsabili de conturarea și aplicarea l iniilor directoare ale politicii (cu
prioritate BCE și SEBC), cât și obiectivul principal al acesteia: menținerea stabilității prețurilor.
În general, politica monetară este acea componentă a politicii economice a vând ca țel
inflențarea ofertei de monedă și a condițiilor de creditare, iar instituția responsabilă de realiza rea
acestui obiectiv este Banca Centrală5. În etapele precedente apariției UEM, statele membre ale
zonelor monetare temporare (precum „șarpele” sau SME) urmau politica monetară decisă de
către Deutsche Bundesbank, datorită faptului că moneda cea mai puternică din sistem era marca
germană – moneda ancoră. Caracteristice pentru punctul de referință monetar (politica germană)
erau: rata inflției scăzută , rata dobânzii și rata de schimb stabilă.
Deși obiectivele macroeconomice „clasice” ale politicii monetare sunt creșterea
economică, deplina ocupare a forței de muncă și stabilitatea prețurilor6,scopul principal enunțat
de către Banca Centrală European ă – instituția pivot a Uniunii Economice și Monetare, a fost
acela de menținere a stabilității prețurilor , pe fondul unor perioade flctuante privind nivelul
inflției la nivelul ariei Uniunii. Cu toate acestea, instituția statuează că vor f susținut și poli ticile
economice la nivelul Comunității, cu scopul obținerii „unui grad ridicat de ocupare a forței de
muncă și a unei creșteri sustenabile noninflționiste”7.
Stabilitatea prețurilor se traduce prin evitarea inflției și a deflției prelungite, cunoscând o
concretizare (nemenționată în Tratat) în creșterea anuală a indicelui armonizat al prețurilor d e
consum sub 2% pentru zona euro, conform Consiliului Guvernator al B CE. Totodată, același
agent, în calitate de creator de politică monetară, stabilește rata do bânzii pe termen scurt pentru
sistemul Euro, care va funcționa drept barometru pentru alte rate ale dobânzii și care va putea
inflența astfel climatul financiar în sensul controlului infla ției8. Instrumentarul utilizat în spațiul
economicomonetar pentru crearea politicii monetare conține elemente specifie băncilor centrale,
un sistem de plăți care corelează sistemele naționale de plăți din aceeași zonă ș i un mijloc de

5 Michelle CINI, (editor), European Union Politics. 2nd edition ., Oxford University Press, New York 2007, pg. 322.
6 Jean-Paul FAUGÈRE , Moneda și politica monetară , Editura Ins titutul European, Iași, 2000 pg. 57
7 European Central Bank. Introduction. Objectives of Monetary Policy . [online] Disponibil la
<http://www.ecb. europa.eu/mopo/intro/objective/ html/index.en.html
8 Michelle CINI (ed.), European Union Politics. 2nd edition , Oxford University Press, New York 2007, pg. 323

10
analiză monetară edifiator pentru stabilitatea prețurilor. Instrumente de poli tică monet ară pot fi
catalogate ca:
 indirecte (acțiuni asupra pieței) – utilizate de către Banca Central ă în relațiile cu agenții
nefinan ciari ș i cu alte bănci, orientate către piață9 (permit controlul asupra costului și
asupra cantității de monedă centrală);
 directe (măsuri ale autorităților monetare) – utilizate pentru a infl uența agenții
financiari (utilizatorii și deținătorii de monedă): încadrarea creditului, finanțarea
administrativă a unor rate ale dobânzii, controlul asupra ratei de schimb10
În prezent, se identifi că următoarele instrumente propriu -zise: operațiuni de piață monetară,
facilități permanente și rezerve minime pentru instituțiile de credit .
A. Operațiunile de piață monetară
Scop : inflența rea ratei dobânzii, gestionarea lichidității pe piață, îndeplinirea politicii monetare.
Tipuri :
1) operațiuni de refianțare ordinare – băncile centrale naționale pot obține credite diferențiat, cu
dobândă fiă sau variabilă, cu scadența de maximum o săptămână; constituie principalul mijloc de
refinanțare al sec torului fi nanciar.
2) operațiuni de refianțare pe termen lung (lunare) – obținerea creditelor cu termen de 3 luni,
acordate de regulă băncilor de mici dimensiuni, cu dobândă variabilă;
3) operațiuni structurale – realizate de către Eurosistem cu scopul redefiirii poziției structurale
față de sectorul fianciar prin proceduri bilaterale (tranzacții complete cu una sau mai multe bănci
fără a utiliza licitația) sau prin licitații standard (tranzacții reversibile și emiterea certifiatelor de
depozit cu acele bănci care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, în 24 de ore);
4) operațiuni de reglaj fi – menite a reduce efectele flctuației lichidității asupra ratelor dobânzii;
îmbracă forma tranzacțiilor reversibile ( repo), a tranzacțiilor complete ( outright ), de atragere a
depozitelor la termen.
B. Facilitățile permanente
Scop : asigurarea și absorbția lichidității pe termen foarte scurt; îndeplinirea politicii monetare;
limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt ( overnight ).
Tipuri :
• facilități de împrumut marginal – Băncile Centrale Naționale oferă lichid ități instituțiilor la rate
ale dobânzii situate la un nivel superior ratelor de pe piață pe termen scurt („rate plafon”) în
schimbul activelor eligibile;

9 Sylvester C.W . EIJFFINGER, Jakob de HAAN, European Monetary and Fiscal Policy . Oxford University Press,
New York, 2000 pg. 66.
10 Nicolae DARDAC, Teodora VASCU, Monedă și credit – Modul 1 . [online] Dispo nibil la <http://www.biblioteca
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2. asp?id=98&idb=6>

11
• facilități de depozit / fa cilități Lombard – băncile / instituțiile fianciare pot depune lichidități la
Băncile Centrale Naționale la rate ale dobânzii pe termen scurt, i nferioare celor de pe piață.
Ghidată de către principiile directoare ale Bundesbank, viziunea BCE asupra acestui tip de
mijloace de îndeplinire a obiectivelor monetare a fost una de obținere a dezvoltării ratelor
dobânzii pe termen mediu. Cu alte cuvinte, facilitățile permanente creează un anume „coridor” în
care pot evolua ratele dobânzii, coridor controlat prin op erațiuni de piață deschisă.
C. Sistemul de rezerve obligatorii
Scop : stabilizarea ratelor dobânzii; contribuția la expansiunea monetară; asigurarea lichidității
structurale.
Concret, băncile sunt obligate să constituie depozite la băncile centrale într-un procent
din pasivele eligibile proprii. BCE va aplica o proporție a rezervei minime de 2% din
următoarele tipuri de pasiv: depozite pe termen foarte scurt, depozite și titluri de datorie cu o
scadență de până la doi ani și market money papers. De a semenea, instituția -nucleu a UEM va
permite o sumă de maximum 100 000 de euro pentru a f retrasă din rezervele constituite.
Totodată, aceasta are posibilitatea de a extinde grupul de instituții care poate deține rezerve la
Banca Centrală, în scopul evitări i dezintermedierii bancare în zona euro.
Necesitatea impunerii rezervelor minime ca instrument de politică monetară a generat
polemici în cadrul opiniilor divergente ale unor voci europene, înainte ca Banca Centrală
Europeană să ia naștere. Astfel, Banca Angliei ( Bank of England ) privea rezervele minime drept
o taxă asupra sistemului bancar, care ar f putut periclita forța competitivă bancară europeană în
raport cu S.U.A. și Japonia (de altfel, Marea Britanie era printre puținele state industriale care nu
foloseau în plan monetar sistemul de rezerve). În schimb, alte bănci centrale, conduse din punct
de vedere doctrinar de către Bundesbank, sprijineau instrumentul monetar al rezervelor minime,
cu rol în reducerea flctuațiilor ratelor dobânzii și în stabiliz area cererii pentru moneda Băncii
Centrale11.
ACTORI I
Caracterul de unicitate al Uniunii Europene a condus la crearea, prin cele trei Tratate
constitutive și prin Tratatul de la Maastricht și la consolidarea, prin Tratatul de Reformă, a unei
structuri instituționale originale în cadrul căreia instituțiile conlucrează și cooperează în scopul
atingerii obiectivelor comunitare și al respectării intereselor specifi naționale. Potrivit Art. 13 din
TUE, și a Tratatelor următoare, Uniunea Eurpoeană se sprijină pe următoarele instituții:
Consiliul Uniunii Europene — reprezentând statele membre, Consiliul European —formalizat
prin Tratatul de la Lisabona (2009) ca o președinție colectivă a UE, Comisia Europeană —

11 Sylvester C.W . EIJFFINGER, Jakob de HAAN, European Monetary and Fiscal Policy. Oxford University Press,
New York, 2000, pg. 67

12
reprezentând interesele Uniunii în ansamblu, Parlamentul —reprezentând cetățenii UE, Curtea
de Justiție —garantând respectarea regulilor de drept, Curtea de Conturi —garantând respectarea
regulilor fianciare și Banca Centrală Europeană — garantând integrarea economică și fianciară.
În domeniul politici i monetare, își exersează competențe exclusive următoarele instituții
specializate: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale, Eurosistemul,
dar se remarcă și instituții care nu au doar competențe exclusive – Consiliul ECOFIN , Curte a de
Conturi, Parlamentul European și Comisia Europeană .
Instituții care exercită competențe exclusiv în domeniul Politicii Monetare
A. Banca Centrală Europeană (BCE)
Concepută ca nucleu al Eurosistemului și al SEBC, BCE are ca principal obiectiv
menținerea stabilității prețurilor la nivelul Uniunii Europene. Înfințată la 1 iunie 1998, BCE este
o instituție europeană care a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printre
atribuțiile principale ale BCE se regăsește defiirea politicilor Eurosistemului, Consiliul
Guvernatorilor BCE find cel care răspunde de politica monetară în zona euro. Consiliul
Guvernatorilor este organul suprem de decizie al BCE, find alcătuit din șase membrii ai
Comitetului executiv al BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale din statele membre ale
UE care au adoptat euro (ECB 2011b). Alte atribuții ale BCE sunt: asigurarea implementării
corecte de către BCN a politicilor B CE, analiza riscurilor inflționiste, deținerea și administrarea
rezervelor valutare ale statelor membre, coordonarea și monitorizarea operațiunilor de politică
monetară, emiterea de bancnote euro, intervenții pe piețele valutare constând în vânzarea sau
cumpărarea de titluri pe piețele valutare, coordonarea și supravegherea infrastructurii pieței
fianciare, cooperarea la nivel internațional și european.
B. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Politica monetară unică a fost instituită prin Tratatul Uniunii Europene și Statutul
Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. Statutul stabilește atât
înfințarea BCE, cât și a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) la data de 1 iunie
1998. SEBC este format din Banca Cent rală Europeană și din Băncile Centrale din toate statele
membre ale UE. În Tratatul de la Roma sunt prevăzute obiectivele fundamentale al SEBC, dar și
alte obiective și misiuni ce urmează să fi îndeplinite de SEBC. Astfel, obiectivul fundamental
este stabi litatea prețurilor, în timp ce sfera celorlalte obiective cuprinde: sprijinirea politicilor
economice generale în cadrul UE în scopul realizării obiectivelor UE. Totodată, se prevede că
SEBC va acționa conform principiilor economiei libere de piață, respec tând libera concurență și
asigurând alocarea eficientă a resurselor.12

12 Matthew FLINDERS,. “Distributed public governance în the European Union”, Journal of European Public
Policy , 2004 Disponibil la: http://www.informaworld.com

13
C. Eurosistemul
Termenul „Eurosistem” se referă la BCE și la băncile centrale naționale ale statelor membre ale
UE care au adoptat moneda euro. Ca atare, Eurosistemul este un subansamblu al SEBC,
denumirea find folosită pentru prima dată, în mod ofiial, în Art. 282 din Tratatul de la Lisabona –
Tratatul privind funcționarea UE. Eurosistemul este sistemul bancar central al Zonei euro și
include Banca Centrală Europeană și cele 1 7 Bănci Centrale Naționale ale statelor Zonei Euro.
Acesta a fost preferat unei bănci centrale pentru că s -au luat în considerare întinderea geografiă a
Zonei Euro, diversitatea de limbi și culturi din cadrul acesteia și pentru că între BCN din statele
UEM există relații de colaborare de lungă durată, ficare din ele benefiiind de o bună
infrastructură fianciară, experiență și capacitate operațională. Zona euro a luat fință în 1999, când
responsabilitatea privind elaborarea și aplicarea politicii monetare a fost transferată de la BCN
ale țărilor membre la BCE. Misiunea fundamentală a Eurosistemului constă în menținerea
stabilității prețurilor în interesul general13.
Institu ții care exercită competențe și în domeniul Politicii Monetare
A. ECOFIN (Consiliul Afacerilor Economice și Financiare)
Consiliul Afacerilor Economice și Financiare este compus din minștrii de economie și fianțe ai
statelor membre UE. Aceștia se întâlnesc în mod normal, o dată pe lună. Cu o zi înaintea
reuniunii ECOFIN, are loc întâlnirea informală a Eurogrupului, reprezentat de miniștrii de fianțe
și economie din statele Zonei Euro, aceștia discutând în special problematica UEM, spre
deosebire de ECOFIN ce răspunde pentru politica monetară la nivelul întregii Uniuni. Atribuțiile
ECOFIN:
 orientarea și coordonarea politicii economice și a celei monetare;
 monitorizarea politicilor bugetare ale statelor membre;
 supravegherea fianțelor publice;
 monitorizarea piețelor fianciare;
 coordonarea relațiil or economice cu țările membre; supravegherea ratelor de schimb
pentru euro și determinarea orientării generale a acestora.
Între ECOFIN și Parlamentul European există o politică de consultare și codecizie. Cele
două instituții răspund de pregătirea și adoptarea bugetului anual al UE, dar și de sele ctarea
statelor ce sunt pregătite să adere la zona euro. Predecesorul ECOFIN, Comitetul Monetar a fost
creat cu scopul coordonării politicii statelor membre. În cadrul atribuțiilor sale se numărau:
monitorizarea situației monetare și fianciare a statelor m embre, întocmirea și prezentarea
Consiliului și Comisiei a rapoartelor privind circulația capitalurilor și a libertății prețurilor.
Comisia Europeană

13 Nicoleta DIACONU, Sistemul instituțional al Uniunii Europene , Editura Lumina Lex, București, 2001

14
Comisia dispune de competență partajată în ceea ce privește politica monetară a UE. Cea
mai importantă fu ncție a Comisiei este cea de inițiator legislativ. Astfel, Comisia înaintează
propuneri de legi, pornind de la recomandările Parlamentului sau Consiliului. De asemenea, CE
propune anual orientări generale și coordonează politicile economice ale statelor me mbre. Fiind
susținătoarea interesului comunitar, Comisia garantează respectarea Pactului de Stabilitate și
Creștere, prin declanșarea procedurii de deficit excesiv în caz de necesitate și controlează
aplicarea reglementărilor comunitare. Monitorizând și as igurând performanța și conformitatea
politicii monetare14, Comisia întocmește rapoarte privind candidatura la zona euro, pe care le
înaintează apoi Consiliului și oferă Parlamentului rezultatele supravegherii multianuale.
Curtea de Conturi
Înfințată inițial c a structură tehnică și ulterior consacrată ca in stituție comunitară (prin
TUE), aceasta asigură controlu l asupra conturilor de venituri și cheltuieli ale Uni unii, dar și
asupra totalității conturilor organelor, a gențiilor, birourilor înfințate de U.E. De asemenea,
Curtea de Conturi verifi că buna gestiune fianciar ă, legalitatea veniturilor și a cheltuielilor,
semnalând orice neregulă și ilegalitate.
În ceea ce privește cola borarea cu restul instituțiilor comunitare, Curtea de Conturi
întocmește și prezintă în Pa rlament și Consiliului European declarația cu privire la legalitatea
conturilor și corectitudinea operațiilor efectuate, sprijinindule în exercitarea funcției de control a
execuției bugetare15. Pe de altă parte, Curtea menține relații de colab orare cu instituțiile naționale
de control, dar și cu Banca Centrală Europeană, în vederea îndeplinirii sarcinilor acestora.
Parlamentul European
Fiind reprezentantul intereselor popoarelor, Parlamentul European îndeplinește o serie de
atribuții și în cadrul politicii monetare a UE. Cele mai importante dintre acestea sunt
supravegherea Băncii Centrale Europene și adoptarea legislației cu privire la Uniunea
Economică și Monetară. De asemenea, Parlamentul este consultat în legătură cu selectarea țărilor
care îndeplinesc criteriile de convergență, cu dispozițiile de aplicare a procedurii în caz de deficit
excesiv, dar și în legătură cu stabilirea cursurilor valutare între euro și monedele țărilor terțe. Nu
în ultimul rând, Parlamentul are un rol important î n desemnarea Președintelui și a membrilor
Consiliului Executiv al BCE .

14 Economic and Monetary Affirs, [online] Disponibil la: < http://europa.eu/pol/emu/index_en.htm
15 Dumitru MAZILU, Integrarea europeană și drept comunitar și instituții europene , Editura Lumina Lex, București,
2001

15
CAPITOLUL IV
ARMONIZAREA POLITICII MONETARE CU DIMENSIUNEA FISCALĂ
ȘI BUGETARĂ
Politica monetară comunitară vizează în sens larg asigurarea stabilități i fianciare a
Uniunii Europene. Progrese subtanțiale s -au făcut în cadrul procesului de integrare monetar ă, în
special prin constituirea și consolidarea Zonei euro și a mecanismelor specifie de gestiune a
acesteia. Totuși, limitările cadrului instituțional și instrumentarului prezentat anterior se
manifestă în dependența acestora față de politicile ficale și bugetare ale Uniuni Europene.
Astfel, o analiză profundă a politicii monetare necesită și acoperirea acestor aspecte
tangențiale și complementare. Lanțul interdependenței acestor diferite politici pornește de la
structura sistemelor de impozitare , prin care se constituie parte din fondurile bugetului
unional anual , care la rândul său este sursa de fianțare a implementării politicii mon etare.
Dincol o de procesul de fianțare, este evidentă necesitatea corelării aspectelor fianciare și ficale
pentru sustenabilitatea și efiacitatea activității econom ice în cadrul Uniunii Europene. Eficiența
politicii monetare este determinată în mare măsură de efiiența coordonării ficale și de aceea
tendința generală este de a se avansa coordonarea și convergența ficală la nivelul UE .
Sistemul de Impozitare
Teoria macroeconomică atribuie politicii ficale două tipuri de instrum ente, având ca
punct de pornire natura acestora: directe și indirecte . Prima categorie desemnează impuner ea
asupra venitului, averii sau profiului, cu realizarea calculului efectiv la finele activității de
producție personale sau industriale. În schimb, im punerea indirectă se efectuează asupra
consumului bun urilor/serviciilor și apare sub următoarele forme: taxa pe valoare adăugată,
accize, tarife16. Între cele două categorii fundamentale de taxe, care contribuie la colectarea
veniturilor publice, există deo sebiri semnifiative care au determinat punctul de plecare al
divergențelor în privința armonizării fi scale comunitare. În ansamblul lor, taxele reprezintă o
importantă sursă de venit bugetar pentru ficare din s tatele membre și pentru UE , există și
diferențe mari între performanțele de colectare ale statelor membre: cele mai efi ciente state în
privința colectării taxelor în 2009 find Danemarca, Suedia și Belgia, în timp ce România se
regăsește pe penultimul loc în acest clasament .
Impozitarea directă
Ca regulă generală, impozitele directe vizează randamentul fact orilor de producție
înregistrat la nivelul companiilor și al contribuabililor persoane fi zice, dar și deținerea în

16 Clasifiarea în această formă îi aparține lui Ali M. El -Agraa

16
proprietate a unor bunuri mobile și imobile, având un impact direct asupra p uterii de cumpărare a
subiectelor impunerii. Spre deosebire de impozitele indirecte, care au un caracter regresiv,
impozitarea directă este una progresivă, existând o corelație pozitivă între creșterea veniturilor și
modific area cotei de impunere. Cu toate acestea, există și state care au optat pentru o cotă unică
de impozitare, acest fapt, coroborat cu excluderea categorică a votului cu majoritate califiată în
domeniul fiscalității, în favoarea votului unanim17, îngreunând realizarea unui federalism fiscal
european veritabil. De -a lungul timpului aufost emise multiple ipoteze relative la armonizarea
fiscală, mulți autori considerând că UE nu are legitimitatea de a taxa în mod direct persoanele
fizice și juridice, ci doar guvernele naționale18. Totuși, necesit atea solidarității în asumarea
soluțiilor ficale și bugetare de remediere față de criza economică, impun o serie de reevaluari ale
modului de operare la nivel național și comunitar în aceste sectoare.
În prezent, instrumentarul utilizat în sistemul de imp ozitare directă se bazează pe două
categorii
principale: impozitul pe profiul corporativ și impozitul pe venit .cea mai mare contribuție la
încasările din taxele directe o au taxele pe venit în toate țările UE.
a) Impozitul pe profiul corporativ
Dacă omogenizarea ratelor de impozit pe profi nu se întrezărește în viitorul imediat,
eforturi mult mai palpabile s -au făcut în sensul omogenizării metodelor de colectare. Astfel,
conform Strategiei Europa 2020, o bază ficală consolidată comună a societăților ( CCCTB) este
în curs de implementare la nivelul UE. Obiectivul acesteia este ca societățile să beneficieze de un
sistem de „ghișee unice” pentru transmiterea declarațiilor fiscale și să -și consolideze toate
profiurile și pierderile înregistrate la nivelul întregii piețe comunitare. Conform estimărilor
Comisie Europene, CCCTB -ul ar conduce la economisirea anuală a 0.7 mld. € prin reducerea
costurilor de conformare, 1.3 mld. € prin consolidare și de 1 mld. € pentru societățile care doresc
să se extindă transfr ontalier. Profitul corporativ este însă în scădere pe fondul crizei economice,
încasările la bugetele naționale din această sursă înjumătățindu -se în ultimii ani.
b) Impozitul pe venit
Impozitul pe venitul obținut de persoanele fi zice este o sursă de cont ribuții semnifiativă
pentru bugetele naționale. Cu excepția Ciprului și a Maltei, în toate statele membre ale UE,
taxele pe venit reprezintă cel mai mare procent din totalul taxelor încasate, în 2009 (anul pentru
care sunt datele cele mai recente disponibi le). Acest lucru implică automat și semnifiația
impozitului pe venit pentru bugetul unional, din care se fianțează instrumente de politică

17 Art. 95, alin. 2 din TCE.
18 Miroslav N. JOVANOVIĆ, Th Economics of European Integration. Limits and Prospects , Edward Edgar
Publishing Ltd, Cheltenham, 2005 pg. 153.

17
monetară precum fondurile de redresare economică. Totuși dincolo de efiiența de colectare,
autoritățile naționale și comunitare se mai preocupă și cu flxibilitatea colectării lui. Pe fondul
obiectivului declarat de încurajare a mobilității pieței muncii, instituțiile unionale trebuie să
optimizeze sistemul de colectare a taxelor pe venit în sensul respectării convențiilo r de evitare a
dublei impuneri —stingerea creanțelor ficale pe care statul de origine le are asupra angajatului să
se realizeze prin acordarea unui credit fiscal pentru achitarea datoriei în țara de destinație. 19
Impozitare indirectă
Impunerea indirectă constă în plata unei taxe de către contribuabil, percepute asupra
consumului unui bun sau serviciu, plată care se va reflcta în prețul de vânzare al acestora. În
literatura ce are ca punct de interes ficalitatea, sunt recunoscute două principii de colectar e a
acestui impozit, care inflențează prin natura lor, dimensiunea comerțului cu bunuri/ servicii: cel
al originii și cel al destinației20. Diferențierea principială și aplicarea uneia dintre cele două se
impun în interiorul unei zone integrate de state, ma i ales monetar. Astfel, principiul destinației
implică taxarea bunului pe teritoriul pe care acesta este consumat, în timp ce principiul țării de
origine admite aplicarea taxei pe produs în statul în care acesta este fabricat. Primul dintre
principii ar c ontraveni ideii de unifiare fiscală, întrucât implică existența barierelor ficale între
state. Cu toate acestea, metoda destinației este prevăzută de către Organizația Mondială a
Comerțului și este, prin urmare, răspândită în rândul statelor, prezentând av antajul eliminării
distorsionării competiției pe piață și al stabilirii aceleiași baze de impozitare, independent de țara
de origine. Pe de altă parte, conform principiului de origine, se colectează aceeași cotă de
impozitare pentru bunurile provenind din același stat, determinând o posibilă distorsionare a
concurenței pe piața de consum.
a) Taxe pe vânzare
Taxa pe vânzare apare sub forma contribuției către stat, percepute asupra consumului de
bunuri/servicii, în timpul procesului de producție, find suportată integral de către consumatorul
fial. Taxa pe valoare adăugată (TVA) este percepută pe produs, în mome ntul achiziționării
acestuia, dar baza de impozitare se constituie din valoarea adăugată în următorul stadiu de
producție (valoarea adăugată este diferența dintre prețul de vânzare și costul unitar de producție).
Spre deosebire de impozitele directe, a căr or colectare reprezintă eminamente un drept suveran al
statelor membre, taxarea indirectă (cu prioritate cea pe valoare adăugată) a necesitat armonizarea
între statele membre, în virtutea funcționări i pieței unice și a concurenței corecte21. În pofi da
conve rgenței politicilor naționale spre obiectivul supranațional în domeniul taxelor indirecte,

19 Codul Fiscal, Art. 3, lit. b)
20 Miroslav N. JOVANOVIĆ, Th Economics of European Integration.Limits and Prospects, Edward Edgar
Publishing Ltd, Cheltenham, 2005, pg. 178
21 http://europa.eu/pol/tax/index_en.html

18
aparatele ficale ale statelor membre păstrează prerogative proprii22. Se impune însă, prin
legislația comunitară (Directiva 2006/112/CE a Consiliului23), respectarea c otei standard minime
de 15% și aplicarea principiului neutralității în domeniul competiției, care statuează că, în ficare
stat membru, bunurile și serviciile similare vor suporta aceeași sarc ină ficală, chiar dacă nu vor fi
completamente armonizate cotele și scutirile .24
b) Accize
Taxă de consumație pe produs, acciza este un impozit indirect inclus în prețul de vânzare
al bunurilor și percepută de către statul în care acestea sunt produse. Nu există o
uniformizare, în toate statele, a categoriilor de mărfuri as upra cărora este colectată acciza,
însă pe piața internă a Uniunii apar ca produse accizabile: tutunul, alcoolul, produsele
energetice și electricitatea. Scopul perceperii sale constă în obținerea veniturilor publice
și, find suportată de către consumatori , inflențează Puterea de cumpărare dintr -o
economie. Metoda de calcul a acesteia constă în impunerea unică asupra mărfi, în
procesul de producție sau în momentul importului, ca o taxă cu valoare determinată.
Alinierea statelor membre ale Uniunii la rate identice ale accizei, c hiar și după instituirea
pieței interne, a fost difiil de realizat, întrucât aceasta presupunea o u nifiare a intereselor
politice, dată find contribuția semnifiativă a acestui tip de taxe la veniturile publice25. Cu
toate acestea, se impune armonizarea accizelor din două motive esențiale: discrepanțele
dintre valorile taxelor de consumație pe produs stabilite de autoritățile naționale cresc
riscul de e vaziune ficală transfrontalieră și eforturile de coordonare a politicilor naționale
privind TVAul necesită o coope rare mai strânsă și în domeniul accizelor, deoarece
acestea se calculează înainte de colectarea TVA -ului.
Schimbările comportamentului de consum vor conduce la schimbări în nivelul
cererii și ofertei de bunuri, ceea ce mai de parte, conduce la inflențarea nivelului prețurilor
bunurilor și serviciilor de pe piață. P rin acest sistem interconectat, BCE influențează atât
direct piața economică, politicile sale având un impact asupra prețurilor, dar influențează
deopotrivă și așteptările consumatorilor cu privire la evoluția inflației și a prețurilor.

22 Armonizarea legislațiilor statelor membre avea ca obiect doar sistemul taxei pe valoare adăugată, urm ând ca
reglementarea ratelor și a scutirilor să rămână sub control național.
23 Textul reprezintă o reformare a Directivei 67/227/CEE a Consiliului din 11 aprilie 1967 privind armonizarea
legislațiilor statelor membre asupra impozitelor pe cifra de afaceri
24 http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:09:03:32006L0112:RO:PDF ,
25 Miroslav N. JOVANOVIĆ, Th Economics of European Integration. Limits and Prospects , Edward Edgar
Publishing Ltd, Cheltenham, 2005, pg.186

19
CONCLUZII
Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare
influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de
schimb valutar și alți indicatori economico -monetari în vederea realizării obiectivelor generale
ale politicii economice.
Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri de
obiective finale:
 creșterea economică durabilă
 ocuparea deplină a forței de muncă
 stabilitatea prețurilor
 stabilitatea ratelor dobânzii
 stabilitatea externă
 stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare.
Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin
intermediul cărora Banca Centrală să -și exercite influența la nivelul economiei. Băncile Centrale
utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate
prin propriile acțiuni întreprinse, altele generând influențe în plan monetar ca urmare a acțiunilor
băncilor din sistem, finalitatea acestor acțiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotrivă, de a
retrage din economie lichiditatea.
Se poate face, astfel, di stincție între instrumente directe și indirecte de politică monetară.
Dacă instrumentele indirecte acționează prin intermediul pieței pentru a influența semnificativ
anumite condiții vizând cererea și oferta, instrumentele directe stabilesc și impun limite în planul
activității monetare prin acte normative.
În concluzie, pentru menținerea stabilității prețurilor în zona euro, Eurosistemul dispune
de un set de instrumente de politică monetară: operatiuni de open -market, facilități permanente,
rezerve minime . Scopul acestor operațiuni este acela de influentare a ratelor de dobîndă, de
control al lichidității și de semnalare a direcției generale a politicii monetare. De la 1 ianuarie
1999, politica monetară unică în zona euro este formulată de Banca Centrală Europeană, fiind
constituită totodată și o piață monetară unică.

20
BIBLIOGRAFIE
1. Dumitru MAZILU, Integrarea europeană și drept comunitar și instituții europene , Editura
Lumina Lex, București, 2001.
2. Helen WALLACE, William WALLACE, Mark A. POLLACK, Policy – making in the
European Union , 5th edition, Oxford University Press, Londra, 2005.
3. Jean-Paul FAUGÈRE , Moneda și politica monetară , Editura Institutul European, Iași,
2000.
4. Matthew FLINDERS,. “Distributed public governance în the European Union”, Journal
of European Public Policy , 2004.
5. Michelle CINI, (editor), European Union Politics. 2nd edition ., Oxford University Press,
New York 2000.
6. Miroslav N. JOVANOVIĆ, Th Economics of European Integration. Limits and
Prospects , Edward Edgar Publishing Ltd , Cheltenham, 2005.
7. Nicolae DARDAC, Teodora VASCU, Monedă și credit – Modul 1 .
8. Nicoleta DIACONU, Sistemul instituțional al Uniunii Europene , Editura Lumina Lex,
București, 2001.
9. Sylvester C.W . EIJFFINGER, Jakob de HAAN, European Monetary and Fiscal Policy .
Oxford University Press, New York, 2000.
10. http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:09:03:32006L0112:RO:PDF
11. http://europa.eu/pol/tax/index_en.html
12. http://www.ecb.europa.eu/mopo/intro/objective/html/index.en.html
13. http://europa.eu/pol/emu/index_en.htm
14. http://www.biblioteca digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=98&idb=6
15. http://www.informaworld .com