Lect. Univ. Dr. Ramona Răducan [602561]

UNIVERSITATEA „TIBISCUS” DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENTĂ

Coordonator științific :
Lect. Univ. Dr. Ramona Răducan
Candidat: [anonimizat]
2016

UNIVERSITATEA „TIBISCUS” DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Abuzul emoțional și consecințele
acestuia asupra copilului

Coordonator științific :
Lect. Univ. Dr. Ramona Răducan

Candidat: [anonimizat]
2016

1
Cuprins
Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 2
1 Capitolul I. Abuzul emoțional – fundamentare teoretică ……………….. 4
1.1 Definirea conceptului de abuz ………………………….. ………………………….. …………. 4
1.1.1 Copii victime ale abuzului emoțional ………………………….. ………………………….. 5
1.2 Reacții ale copilului la abuzul emoțional ………………………….. ………………………. 6
1.2.1 Ce simte și gandește copilul abuzat emoțional? ………………………….. ……………. 6
1.2.2 Abuzul emoțional, eveniment traumatic ………………………….. ………………………. 9
1.2.3 Probleme de dependență ………………………….. ………………………….. ……………… 11
1.2.4 Deprimarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 12
1.2.5 Probleme de învățare ………………………….. ………………………….. ………………….. 12
1.2.6 Imaginea de sine, stima de sine ………………………….. ………………………….. ……. 12
1.2.7 Întărzieri de dezvoltare ………………………….. ………………………….. ……………….. 13
1.3 Factori determinanți ai abuzului emoțional ………………………….. ………………… 13
1.3.1 Factorii de stres din copilăria parinților ………………………….. ……………………… 13
1.3.2 Personalitatea părinților ………………………….. ………………………….. ………………. 15
1.3.3 Atitudinea de neacceptare a părinților față de copii ………………………….. …….. 17
1.3.4 Dependența de alcool sau droguri ………………………….. ………………………….. … 18
1.3.5 Sărăcia ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 19
1.3.6 Prematuritatea ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 20
1.3.7 Orientarea sau aderarea la o grupare filosofică sau religioasă …………………… 20
1.4 Adolescența: stadiul premergător vârstei adulte ………………………….. …………. 21
1.4.1 Adolescența – definire ………………………….. ………………………….. ………………… 21
1.4.2 Stadialitatea adolescenței ………………………….. ………………………….. …………….. 22
1.4.3 Atașamentul, o componentă de bază a afectivității în adolescență ……………… 23
1.4.4 Trăsătura domi nantă a adolescenței, conflictul ………………………….. …………… 24
1.4.5 Fenomenul de frustrare în adolescență ………………………….. ………………………. 25
1.4.6 Adolescența, etapa crizei de originalitate ………………………….. …………………… 26
2 Capitolul II . Metodologia de cercetare ………………………….. …………… 28
3 Capitolul III. Prelucrarea și interpretarea datelor ………………………. 28
4 Capitolul IV. Concluziile cercetării ………………………….. ……………….. 28
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 29

2
Argument

Situațiile de abuz asupra copilului (fizic, sexual, emoțional) au fost aduse în atenția
publicului românesc pentru prima dată de către mass -media, care de obicei prezintă cazuri
șocante și inumane, dar realitatea statistică este cu mult mai mare. Odată cu informarea
publică pe această temă și cu dez voltarea serviciilor de asistență socială la nivel local se
așteaptă o creștere a cazurilor înregistrate.
Interesul față de problema etică, socială și emoțională a abuzului îndreptată
împotriva copilului a evoluat în relație cu imaginea, locul și valoarea lui în societate. Câtă
vreme el era privit ca fiind rău de la naștere, negarea suferinței lui era un fapt omniprezent.
Puterea adultului de a educa și de a socializa trebuia să -l modeleze și să -l ducă pe calea cea
bună. Copilul era abuzat spre binele lui ș i al umanității.
Abuzurile emoționale sunt regăsite cu regularitate în presa cotidiană. Fiecare
eveniment semnalat este emoționant și în același timp oribil prin asumarea puterii adultului
asupra copilului. Situația în țările în curs de dezvoltare este ade sea mai gravă . Adultul
abuziv pervertește legătura de respect și încredere care ar trebui să îl unească cu copilul. O
denaturează de la funcția ei naturală care este eliberarea și autonomizarea copilului de
adult. Părintele abuzator și obsesiv se cantoneaz ă în credința că fără el copilul nu poate să
facă nimic. Familia și soci etatea ar trebui să reprezinte sanctuare sau refugii în care copilul
crește, se dezvoltă, se instruiește și se educă pentru a se forma ca om și a reuși pe deplin în
viață.
Întregul pro ces de dezvoltare psihică a copilului d epinde de doi factori esențiali :
zestrea biologică cu care a venit pe lume și mediul în care crește și se dezvoltă. Acești
factori se influențează reciproc. Copilăria, ca primă etapă a vieții omului este de maximă
importanță pentru întreaga lui dezvoltare ulterioară. În copilărie se formează toate
conduitele importante adaptive, se pun bazele personalității, se constituie structurile mai
importante, energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie d e aptitudini,
caracteristicile componentelor de bază voliționale, multilateralitatea aspirațiilor. Datorită
importanței incontestabile a familiei pentru calitatea vieții copilului, bunăstarea lui va
depinde de bunăstarea familiei sale. Copiii sunt o catego rie socială care, în ciuda
aparențelor, nu au timp să aștepte. D acă sunt lăsați să crească fără ajutorul de care au

3
nevoie, personalitatea viitorului adult are cu siguranță de suferit. Copilul care a fost
victima relelor tratamente ar putea reproduce abuzu l sub orice forma sau ar putea deveni
toată viața lui o povară pentru societatea care nu a știut să -l educe bine. Suferința din
copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual sau poate fi integrată emoțional în
ansamblul experiențelor personalității, da r nu se poate șterge. Să lași un copil singur cu
suferința lui, nu este doar riscant, pentru comunitate el va trăi în continuare, dar este
inacceptabil din punct de vedere al drepturilor fundamentale, este inuman. Copilul trebuie
respectat ca o persoană di stinctă. Dreptul lui la o viață particulară, la intimitate și la o
dezvoltare normală trebuie apărat. Trebuie creată și asigurată o lume în care dreptul
copilului la protecție, libertate, să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu -i pună în
perico l nici existența, nici dezvoltarea lui. Fără a beneficia de o protecție specială, minorii
au fost victime ale războiului, ciumei, pierderii precoce a părinților, convulsiilor sociale.
Preocu parea societății pentru copil, din pun ct de vedere umanitar și legal, precum și
necesitatea protejării sale atunci când provine dintr -un mediu familial neprielnic, uneori
periculos, sunt relativ recente. În momentul de față, toate societățile civilizate acceptă
ideea conform căreia copilul nu aparține nici părinților săi, nici statului, ci aparține sieși,
sub protecția părinților săi.
Abuzul emoțional săvârșit asupra minorului este conceptualizat la trei nivele de
manifestare: societal, instituțional și familial. Abuzul emoțional , tema predilec tă a
prezentei lucrări, este comis de către părinți sau de către acele persoane în a căror îngrijire
se află minorul.
Lucrarea este structurată in doua părți : partea de teorie și partea de cercetare. În
prima parte avem o abordare teoretică a abuzului emoț ional care este inclusă in Capitolul 1
și care cuprinde patru subcapitole: 1.1 Definirea conceptului de abuz, 1.2 Reacții ale
copilului la abuzul emoțional, 1.3 Factori determinanți ai abuzului emoțional, 1.4
Adolescența: stadiul premergător vârstei adulte .
În partea a doua a lucrării avem: Capitolul 2, Metodologia de cercetare; Capitolul 3,
Prelucrarea și interpretarea rezultatelor și Capitolul 4, concluziile cercetării.

4
1 Capitolul I. Abuzul e moțional – fundamentare teoretică
1.1 Definirea conceptului de abuz
Până la începutul secolului XX, copiii erau considerați ca fiind proprietatea
părinților. Aristotel scria că un copil și un sclav sunt proprietăți. În vechea Romă un om
putea să vândă, să abandoneze sau să -și omoare copilul, dacă asta vroia. Acest lucru se
practica pentru a reduce numărul membrilor familiei sau pentru a cumpăra grâne. În
coloniile Massachussets și Conneeticut, nesupunerea filială era pedepsită cu moartea. După
anii 60, abuz ul față de copil a intrat în dezbaterea publică. Acesta nu este un fenomen nou.
În prezent, însă, infanticidul, obligarea ca minorii să muncească multe ore și chiar tratarea
lor ca adulți în miniatură, sunt considerate drept abuz, deși în trecut constituia u practici
comune.
Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit pentru prima oara de Kempe, în
1962, pentru a descrie copilul bătut (Jones, Pickett, Oates, Barlear, 1997, p.71) . Conceptul
a fost extins în mod constant. În anii care au urmat, a ajuns sa fie folosit pentru toate
formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare și
abuz emoțional și sexual. Deși declanșat de mai multe decenii, procesul de dezvoltare a
unor modalități de identificare a abuzului asup ra copilului și a prevenirii sau tratării sale,
întâmpină încă mari dificultăți. Dificultatea estimării incidenței abuzului reiese din
fluctuația terminologiei și a limitelor metodologice legate de conștientizarea și
înregistrarea formelor de abuz (Zamfir, 1997, p.120) .
În prezent, la nivel internațional, se operează cu următoarele forme de definiții ale
abuzului:
Abuzul fizic este definit ca fiind folosirea forței asupra copilului și supunerea la
munci dificile care depășesc posibilitățile lui, având ca re zultat vătămarea integrității sale
corporale; se exprimă prin diverse gesturi aplicate copilului, care pot merge de la pedepse
corporale excesive până la comportamente extreme care pot pune în pericol viața copilului.
Abuzul sexual constă în supunerea copi lului la vizionarea de materiale
pornografice, seductive sau implicarea sa în acte genitale, orale sau anale; este vorba
despre atingerea adusă integrității corporale sau psihice a copilului, adultul folosindu -se de
acesta pentru a -și satisface nevoile sex uale.

5
Abuzul emoțional sau psihologic care constă într -un comportament inadecvat al
adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului.
Această formă de abuz implică în același timp violența verbală, pedepsele abuzive, izolarea
și exigențele excesive sau amenințările.
1.1.1 Copii victime ale abuzului emoțional
Abuzul emoțional poate fi considerat un comportament inadecvat al adultului față
de copil, cu efecte negative asupra personalității copilului. Abuzul emoțional nu are d e-a
face cu întâmplările izolate de respingere care pot fi întâlnite în marea majoritate a
familiilor. Fiecare dintre noi poate fi distant și iritat câteodată. În aceste momente trecem
cu vederea nevoile copilului și acordăm prioritate nevoilor noastre.
Kari Killen (1998) , categorisește diferitele forme de abuz emoțional pe baza tipului
de situație la care copilul este expus:
 Un tip de abuz este legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de
către părinții lor uneori chiar de la naștere. Copiii simt că ceva nu este în regulă cu
ei, că sunt proști, răi sau nebuni. Ei sunt trecuți cu vederea, ridiculizați, respinși și
văzuți ca o sursă a problemelor părinților.
 Sindromul Cenușăresei. Când copilul este supus unui abuz emoțional nu
numai din partea părin ților, ci și a fraților. Ceilalți frați, simțindu -se în siguranță și
suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților, aleg ca o ușurare
posibilitatea de a se alia cu părinții puternici și periculoși.
 Abuzul emoțional include și terorizarea c opilului prin amenințări cu
pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea.
 Un alt grup de copii care sunt expuși abuzului emoțional sunt și cei ai căror
părinți sunt violenți unul cu altul. Acești copii trăiesc în anxietate și -și folosesc
adesea energia pentru a av ea grijă de ei înșiși și, în mod ironic, chiar de părinții lor.
Copiii care sunt martorii unor repetate episoade de violență între părinți sunt
incapabili de a rezolva un episod traumatizat înainte de a fi expuși unui alt episod.
 Trebuie, de asemenea luați în considerare și copiii celor care consumă droguri sau
alte substanțe. Copii aflați în această situație observă faptul că adulții sunt prea
preocupați de propria lor lume și propriile lor nevoi. Copii consumatorilor de
substanțe sunt maltratați deja de l a nivelul vieții intrauterine.

6
 Un alt factor care afectează copii poate fi infidelitatea părinților. Pentru ca o familie
să îl satisfacă pe copil trebuie să fie unită, deoarece numai așa poate răspunde
trebuințelor sa le de afectivitate și protecție.
 Expuși la abuz sunt și copii ai căror părinți divorțează. Însă în situațiile în care copii
sunt martorii unor scandaluri nesfârșite, când părinții se bat și se jignesc în fața lor,
divorțul este perceput ca o soluție optimă și pentru copii.
În România sunt impli cați anual în procese de divorț între 20.000 – 30.000 de copii.
Ținând cont că anual se nasc aproximaiv 250.000 de copii, rezultă că procesul celor
implicați în divorțuri se apropie de 10% (Zamfir, 1997) .
Semne fizice prezen te la copilul abuzat emoțional: tulburări de vorbire; întârzieri în
dezvoltarea fizică; incapacitatea de a reuși o performanță.
Modificări în comportamen tul copilului abuzat emoțional : ticuri ( mușcă, se
leagănă, își suge degetele, etc.); tulburări de comportament (anti -social, distructiv );
trăsături nevrotice (tulburări de somn, de vorbire, inhibiție pentru joacă); reacții psiho –
nevrotice (isterie, obsesii, fobii); comportamente extreme (pasiv, rușinos, agresiv,
pretențios); comportament supra adaptiv (necorespunzător de infantil); întârz ieri în
dezvoltare (mentală, emoțională) ; tentative de suicid.
Semne în comportamentul părinților ca re abuzează emoțional de copil : tratează
copii din familie în mod inegal; nu par să fie foarte preocupați de problemele copiilor; sunt
reci și respingători; nu au manifestări de dragoste pentru copil; găsesc că nimic nu est e bun
sau atractiv pentru copil (Zamfir, 1997) .
1.2 Reacții ale copilului la abuzul emoțional
1.2.1 Ce simte și gandește copilul abuzat emoțional?
Abuzul emoțional asupra copilului generează traume majore din punct de vedere
psihic, emoțional și social. Tensiunile intrafamiliale și lipsa atașamentului între membrii
familiei vor determina apariția agresivității, izolării, pierderii noțiunii de sprijin din partea
familiei, apatie, neintegrare socială, compensate prin violență, delicvență, abandon școlar,
relaționare cu persoane dubioase. Ce simte si gândește copilul abuzat emoțional?

7
În primul rând culpabilitate . Consideră că permanent greșește și că m erită
pedepsele primite, că este răspunzator de supărarea părinților.
Frica . Copilul supus frecvent abuzului emoțional, învață să trăiască într -o așteptare
anxioasă, într -o stare de permanentă alertă, în special dacă face parte dintr -o familie în care
întâlnim violența domestică, certurile dintre părinți degenerând în violențe care se rasfrâng
și asupra copilului (Killen , 1998, p. 128) . Copilul nu doarme bine, nu se alimentează
adecvat sau suficient, se îmbolnăvește des, își face foarte multe griji, aștept ând în orice
clipă să fie agresat.
Nedreptate . Copilul întelege că cel puternic deține puterea, că din cauza
inferiorității sale fizice este victimă, își însușește acest raport și învată un model de
comportament. Mai târziu, când dezvoltarea fizică îi perm ite, își exprima agresivitatea
asupra celor mai slabi (copii, animale). Este greu ca un copil care este umilit, amenințat, să
aibă încredere în adultul care îl rănește. El va considera că nu merită iubirea adultului, că
nu este dorit, acceptat, iubit. Chi ar dacă părintele ulterior regretă tratamentul aplicat
copilului, copilul va rămâne permanent cu un sentiment de neâncredere în acesta, deoarece
i-a dovedit că este capabil să îl rănească. Uneori, copilul este conștient de faptul că din
cauza inferioritătț ii fizice, nu se poate apara. De aceea, el tolerează abuzul emoțional și, în
secret, începe să elaboreze planuri de răzbunare pentru mai târziu. El nu este capabil să
ierte și să treacă cu vederea ceea ce i se întamplă, deoarece nu i se arată un model de
toleranță și întelegere. Când devine capabil să -și domine într -o mai mică sau mai mare
măsură părintele, poate gasi o modalitate de razbunare: sfidare, fugă de acasă, delincvență,
sau atacuri violente (Fundația Salvați Copiii, 2000, p.29).
Crede ca aceasta este normalitatea. Modelele de comportament se învață în
familie. De aceea este bine să nu subestimăm capacitatea copiilor de a ne imita în cele mai
mici amănunte comportamentul, bun sau rău, cu atât mai mult cu cât, la varste fragede, nu
deține un filtru cu ajutorul căruia să discearnă binele de rău. Copilul crescut într -o familie
în care se practică abuzul emoțional învață că aceasta e maniera în care oamenii
relaționează, aceasta este normalitatea. Odată însușită această credință, ea se va reflecta în
toate înteracțiunile sale. Mai târziu, când va crește și își va întemeia o familie, va aplica
aceleași metode, convins fiind că așa se procedează. Un exemplu dat copiilor este mai
valoros decât o mie de cuvinte. Chiar dacă mesajul verbal dat copilului este de iubire, dacă
nu este susținut și de comportamentul părintelui, acest mesaj nu va valora nimic. De aceea

8
uneori întâlnim părinți care se plang ca le -au zis copiilor sa faca numai bine, dar dacă
exemplul oferit a fost altul, acesta i -a demonstrat cum se p rocedează în mod practic.
Crede ca e mai bine să mint ă. Copilul observă că atunci când greșesște este
pedepsit, certat, părinții nu iartă și nu tolerează. De aceea, pentru a evita pedepsele aspre,
învață să ascundă adevărul, să îl denatureze. Curând, ace sta devine un obicei care îi aduce
beneficii, evitarea pedepsei, pe care îl tra nsformă în convingere personală, înseamnă că
este mai bine să minți. Când minciunile sunt descoperite, copilul este din nou pedepsit, mai
aspru chiar, pentru minciună. Asta nu î l va face însă să renunțe la ea, ci să se perfecționeze,
caci a văzut deja că minciuna îl scapă de cele mai multe ori. Dacă ajunge să mintă suficient
de bine, nu va mai fi pedepsit. Copilul abuzat emoțional în familie, suferă, în general, o
denaturare a co mportamentului social (Hall, 1904 , p.189) . În colectivitate el poate fi retras,
temator, în stare permanentă de alertă, simțindu -se amenințat, sau, dimpotrivă, poate fi
agresiv, răzbunător, dominator, netolerant. Jocul este un mod în care copilul se exprim ă,
pune în scena lumea sa interioară, exersează modelele învățate în familie. Putem observa,
în colectivul de copii, în special în cadrul jocurilor pe care ei le desfașoară, mai multe
tipuri de conduite care pot fi indicatori ai abuzurilor emoționale și nu numai :
Copilul excesiv de cuminte , retras, temător, care nu intervine în joc, foarte anxios și
emotiv când este întrebat ceva, tremură, se înroșește, se bâlbâie, se refugiază în tacere. El a
învățat că nu poate fi niciodată suficient de atent, că ceea ce spune sau face ar putea
declanșa abuzul emoțional . Nefiind niciodată sigur de consecințe, preferă să nu
interacționeze. Acest co pil este mai mereu victima copiilor mai puternici sau agresivi din
cadrul grupului, rolurile pe care le preferă sunt cele marginale, inferioare (copilul familiei,
pisicuța, elevul, pacientul) care nu implica foarte mari responsabilități, evită să atragă
atenția, se supune îndemnurilor. El repune în scenă, în cadrul jocului, rolul pe care îl are în
familie și se comportă conform modului în care este tratat acolo (Killen , 1998, p. 138) .
Copilul răzbunător , care nu trece nimic cu vederea, este agresiv, revendicativ, nu
tolerează frustrarea, îi pedepsește pe ceilalți pentru cea mai mică greșeală, dorește să
conducă și perturbă permanent grupul. Nu uită și nu iartă. El se identifică cu părintele
dominator, di n cauza incapacității de a face față situației de abuz și își compensează
inferioritatea în cadrul jocului. Este călăul grupului, jocul trebuie să se desfașoare după
regulile sale, identifică rapid copiii -victimă pe care îi persecută. Își alege în general roluri
dominatoare, superioare, chiar violente (seful piraților, capitanul de vas, profesorul sever,

9
tatăl, președintele), cărora de multe ori le conferă o formă agresivă, abuzivă,
neânduratoare.
Copilul matur , care a învățat să facă față situațiilor dific ile, se comportă ca un mic
adult, este protector cu ceilalti , îi consolează, îi ajută. Oferă celor din jur ceea ce simte
nevoia să primească el însuși în cadrul familiei. Este posibil ca acest copil să facă parte
dintr -o familie cu o situație materială pr ecară, să muncească pentru a -și ajuta famil ia, să fie
supraresponsabilizat , parentalizat (are grijă de frații mai mici, de un părinte bolnav, căruia
i-a preluat atribuțiile) (Fundația Salvați Copiii, 2000, p.33). Unul dintre părinți poate fi
alcoolic, viol ent, iar copilul preia răspunderea părintelui -victimă, empatizând cu acesta și
învățând să facă față. Preferă roluri care implică seriozitate, responsabilitate, sacrificiu
(eroul, polițistul, soldatul, tatăl).
Copilul deprimat , refuză jocul, nu participă s au nu se implică dacă este forțat să
participe, este rigid, blocat, preferă solitudinea, retragerea, relaționează puțin, nu se
împrietenește și nu manifestă interes față de ceilalți, nu se bucură, nu se entuzias mează.
Acest copil s -a resemnat , incapacitate a de a face față abuzul emoțional a determinat
izolarea, retragerea, pierderea interesului. Nu mai speră să primea scă ajutor și nu îl mai
caută.
Foarte des, copiii care sunt supuși abuzurilor emoționale în cadrul familiei aleg
calea fugii de acasă. Mare pa rte din copiii străzii sunt copii care au părăsit domicliul
datorită fricii, disperării și neputinței de a face față abuyului . Ajunși în stradă, incapabili să
se descurce, ajung cu ușurință în grupuri înfracționale, întărind fenomenul delincvenței
juvenile . Din victime ale familiei devin agresori. Mulți dintre ei sunt instituționalizați și
ajung în centre de plasament. Este un lanț cauzal care le marchează întreaga viață (Killen ,
1998, p. 142) . Devenind adulți, copiii crescuți în familii abuzive , de cele ma i multe ori
repetă modelul familiei de origine în propria lor familie, cu proprii copii. Este ceea ce au
învățat să facă și nu cunosc alt mod de a trai. Iubirea este pentru ei fie un ideal necunoscut,
fie o formă de suferință, atâta vre me cât proprii părin ți le-au ar ătat iubirea părintească prin
abuz . Vor iubi, la rândul lor, în același fel. Singurul cunoscut de ei.
1.2.2 Abuzul emoțional, eveniment traumatic
Diferitele tipuri de abuz emoțional au asupra copilului efectele unui eveniment
traumatic. Acesta este ev enimentul din viața subiectului care se definește prin intensitatea

10
sa, incapacitatea în care se găsește subiectul de a -i răspunde în mod adecvat, tulburarea și
efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică. Traumatismul se
caracter izează printr -un aflux de excitații care este excesiv în raport cu toleranța
subiectului și capacitatea acestuia de a le controla și elabora psihic. Evenimentele
traumatice au o apariție neașteptată și o intensitate imprevizibilă. Ele întrec limitele
obișn uite ale experienței umane și au un caracter înfricoșător pentru cei mai mulți pe care îi
afectează (Ionescu, 2001, p,88) .
Victima primară este copilul abuzat, copilul bolnav care nu este dus la medic,
adolescentul denigrat de dascăl în fața prietenilor să i, copilul răpit de lângă părinții lui sau
adolescenta ironizată continuu de mamă sa și izolată de colegii ei. Când copilul este martor
al abuzului emoțional din familie, cand adolescentul asistă la moartea sau ranirea unui
prieten, când sora mai mică asis tă la violarea sorei mai mari sau la bătaia cruntă la care au
fost supusi fratele sau mama ei, atunci reacțiile sale sunt comparabile celor din situația de
victimă primară, având consecințe traumatice. În anul 1980, prin includerea în manualul
DSM -III (rev izuit în 1987), s -a recunoscut sindromul de stres post -traumatic (Post
Traumatic Stress Dysorder –PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic oficial,
aplicabilă în cazurile copiiilor care au suferit experiențe traumatice. PTSD se diferențiază
de form ele acute ale reacției la stress (Acute Stress Dysorder -AST). În cadrul ambelor
sindroame sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului
de sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie și cele agresive. Dacă toat e aceste
fenomene apar în primele patru săptămâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se
rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a
învins stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mu lt de o lună,
consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade mai greu de determinat, adesea, în
lipsa unui ajutor de specialitate, toata viața. Consecințele actelor intenționate de abuz
orientate împotriva unui copil au un efect profund la nivelul ps ihic, transformându -se în
leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil. În acest context,
reacțiile psihice ale copilului la evenimentele traumatice sunt, de fapt, încercări de
înțelegere și de stăpânire a situației traumat ice, fără sens și incontrolabile prin definiție.
Reacțiile copiilor expuși abuzului emoțional asociat cu relele tratamente variază în
mare măsură în funcție de (Roth -Szamoskozi, 1999, p. 112 -113): tipul de rele tratamente la
care sunt supuși ; vârsta lor; c apacitatea lor de întelegere a realității; ajutorul pe care -l

11
primesc de la adulții din mediul lor de viață; caracteristicile evenimentelor traumatice;
caracteristicile de personalitate ale copilului expus abuzului; calitățile lui înnăscute de
vulnerabilit ate sau rezistența la stres.
Sindromul stresului posttraumatic (Roth -Szamoskozi, 1999, p. 119) apare adesea la
copiii abuzați emoțional, în cazurile în care cel care a abuzat de copil este mai apropiat de
el și copilul este mai lipsit de suport. S -a arătat cã abuzul emoțional produce efecte
traumatizante imediate și pe termen lung asupra copilului. Caracteristicile acestui tip de
abuz sunt flashback -urile pe care victima le are în legãtură cu evenimentul traumatizant.
Acestea includ de cele mai multe ori im agini vizuale ale abuzatului, ale locului unde a avut
loc abuzul.
1.2.3 Probleme de dependență
Situațiile de abuz emoțional sunt caracterizate printr -o satisfacere inadecvată a
nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependență. Această dependență este
foarte pronunțată la copiii aflați în situațiile dificile. Problemele de dependență se
dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependență deschisă și dependență
defensivă (Kari, 1998, p .85).
Dependența deschisă se poate manifesta ca o ten dința constantă spre contacte
fizice, comportament de căutare a atenției, preocupare pentru controlul și stăpânirea altora,
încercări permanente de a mulțumi și de a fi acceptat de către părinți și adulți. Educatorii
de preșcolari de exemplu, observă modul în care reacționează copii aflați în situația de
abuz , retrăgându -se adesea față de alți copii, agățându -se de adulți și preferând să stea în
poalele celor mari. Cu toate acestea, respectivul copil nu va fi întotdeauna capabil să se
apropie și să interac ționeze cu educatorii și cu ceilalți adulți. Nu sunt desprinși cu
înțelegerea mutuală ci doar cu situațiile de respingere. Având în ei grele experiențe pe care
le-au trăit, nu vor mai risca să fie expuși unor alte situații de respingere din partea adulțilo r
sau copiilor. Copilul se poate retrage într -o stare de apatie pasivă.
Pe de altă parte, copilul poate prezenta o dependență defensivă, o independență
excesivă și o retragere emoțională, atât fașă de părinți cât și față de adulți. Această
dependență defe nsivă (Kari,1998, p.87). se poate prezenta ca o atitudine rece și dificilă în
care copilul pare să se poarte ca și cum nu i -ar păsa de nimeni.

12
1.2.4 Deprimarea
Copiii cu o dezvoltare armonioasă, cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți.
Copilul deprimat s -ar putea să nu reușească să ne atragă privirile înspre el; el are un foarte
slab comportament de contact. Ochii și fața lui nu joacă un rol central în cadrul acțiunii
(Kari,1998, p.90) .
Mulți copiii aflați în situații de abuz emoțional aproape că nu se jo acă deloc, acesta
fiind un mod de -ași exprima depresia, iar suferința și deprimarea și -o exprimă prin
pasivitate fizică. Ca adulți trebuie să ne obișnuim să fim îngrijorați atunci când copiii
suferă o pasivitate fizică prea accentuată.
Copiii deprimați pre zintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii.
Suferința, anxietatea și depresia, precum și încercările copilului de a face față experiențelor
vieții lasă puțin loc creativității ți jocului. Printre copiii care fac față abuzurilor emoționale
mai bine decât alții sunt copiii care se prezintă foarte bine din punct de vedere al
creativității. Este ca și cum creativitatea reprezintă unul dintre factorii de imunitate care îi
ajută pe unii copii să supraviețuiască episoadelor abuzive mai bine decât alții.
1.2.5 Probleme de învățare
Având atât probleme de concentrare a atenției, cât și întârzieri de dezvoltare, este
inevitabil ca acești copii, abuzați emoțional, să prezinte diferite tipuri și grade de probleme de
învățare. Există desigur și excepții. Unii copii au resurse interioare a tât de puternice încât sunt
capabili să facă abstracție de aspectele negative și distructive ale situației de acasă și să se
bucure din plin de școală și de liniștea pe care aceasta le -o oferă. Școala devine un sanctuar
(Partenie, 2007, p.130) și oferă pos ibilități compensatoare foarte mari pentru acei copii cu
resurse interioare puternice.
1.2.6 Imaginea de sine, stima de sine
O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă percepția
lui despre părinți. Copilul care se simte iubit și acceptat are o bază bună pentru a -și
construi o bună imagine și stimă de sine. Părinții abuzanți îi comunică timpuriu copilului
faptul că nu este suficient de bun că nu este dorit, și că el este responsabil pentru tot ceea
ce se întâmplă rău în familie. El trăiește cu idea cã este bun și valorizat doar atunci când
întâlnește așteptările părinților spre deosebirea de situația în care rolul lui primordial este

13
de a satisface nevoile părinților sau adulților care -l îngrijesc. Simte ca nimeni nu se ocupă
de el. El va dezvolta de -a lungul timpului o imagine de sine distorsionată și negativă
precum și o scăzută stimă de sine (Kari,1998, p.99) .. Acest copil are o lume interioară
umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume. Dacă , de pildă,
copilul aude că are un retard din naștere și părinții îl tratează ca și cum ar fi un retardat,
chiar dacã copilul este normal din punct de vedere somatic, el se va percepe ca fiind
retardat. Stima de sine scăzută e ste observată în toate tipurile de abuz, do ar că la cel
emoțional este mai pregnantă și mai vizibilă in comportamentul copilului .
1.2.7 Întărzieri de dezvoltare
Copiii care au fost expuși diferitelor tipuri de abuz emoțional și neglijare, prezintă
adesea diferite grade de detardare în dezvoltarea neurologică, cognitivă cât și în
dezvoltarea psihomotorie. Aceste retardări de dezvoltare pot fi serioase și ele pot fi
observate încă din primele luni de viață. Retardurile în dezvoltare și comportament merg
adesea mână în mână în majoritatea formelor de abuz.
De asemenea, cercetări fãcute asupra copiilor expuși abuzului emoțional și
neglijării au arătat o apariție relativ mare a retardului mintal la acești copii. O parte a
acestuia este de natură organică și poate fi și rezultatul interacțiunii copil – părinte. Poate fi
cauzat atât de leziuni cerebrale, subalimentare, cât și de probleme de atașament din timpul
alăptării, precum și de un abuz emoțional continuu. După unii cercetatori se pare că tipul
de temperament al copilului (extravertit) ar crea o rezis tenă nativă mai mică la factorii de
stres la care sunt supuși copii abuzați si astfel efectul lor in viața de adult și integrarea lor
socială are de suferit. Așa s -ar explica de ce în anumite grupuri sociale rata criminalitășii
este mai ridicată (Răducan, 2008, p.35 ).
1.3 Factori determinanți ai abuzului emoțional
1.3.1 Factorii de stres din copilăria parinților
A fi un părinte bun presupune ca nevoile de bază să fie satisfăcute de timpuriu în
viața copilului. Asta înseamnă nevoia de dragoste, grija, securitate și co ntinuitate, dar nu
conduce la o creștere relativ stabile a atașamentului, a posibilităților de identificare,
destructrurarea propriei vieți. Pentru aceasta este nevoie de o lume care sã -și poată defini
limitele, să -și rezolve singure problemele mai mari sa u mai mici din viața de zi cu zi fără a

14
duce la stadii absurde de anxietate și vina la copil. Când aceste nevoi nu sunt satisfăcute
sau sunt satisfăcute insuficient sau sporadic, dezvoltarea personalității în ariile ei centrale
va stagna și va deveni disto rsionată. Acesta este cazul de care părinții în situații de abuz
emoțional sunt preocupați. Cu cât aceste neajunsuri se instalează mai devreme, cu atât mai
adânc este răul provocat personalității copiilor (Gozo, 2011, p.175) . Adesea simt o
neîncredere atât în ei înșiși, cât și în cei din jurul lor. Mulți dintre ei se simt paralizați atât
în sentimentele lor cât și în acțiuni, în timp ce alții sunt dominate de impulsuri. În aceste
cazuri părinții înșiși nu au primit o îngrijire afectuoasă care este o precond iție pentru a
putea oferi dragoste și căldură copilului. Anumite cercetări psihologice au investigat
modelul a trei generații în care s -a produs abuzul emoțional și au descoperit lucruri
similare. O mare atenție a fost acordată părinților care nu împărtășe au sentimente ca grijă,
dragostea sau simpatia. Înșiși părinții lor fuseseră exagerat de critici și severi și așteptau ca
și copiii să poată îndeplini sarcini pe care nici ei nu le înțelegeau sau îndeplineau. Astfel, ei
au transferat sarcini propriilor lor copii, care au devenit nesiguri și neîncrezatori în cei din
jur. Multi părinți care fuseseră expuși abuzului emoțional și care au repetat acel mod de
creștere sunt foarte înspăimântați în ceea ce privește pedeapsa. Neglijarea poate fi, de
asemenea o expre sie a lipsei de abilitate în cazul parintelui retardat. Părinții abuzuvi au fost
adesea abuzați ei înșiși.
Cu toate acestea nu trebuie să tragem concluzia că toți părinții care au fost expuși
abuzului își vor expune copiii aceluiași lucru. Această fatalita te nu este absurdă. Cu cât au
existat mai mulți factori de stres în copilăria părinților, cu atât mai săracă pare a fi
prognoza de a fi părinte bun (Jones, Pickett, Oates, Barlear, 1997, p.201) . Atașamentul
slab, lipsa experienței de a fi acceptat în timpu l copilariei și necesitatea de a -și inhiba
experiențele traumatice, dau o prognoza slabă pentru rolul parental. Atunci cand părinții s –
au simțit acceptați și prețuiți de proprii lor părinți, prognoza pare a fi relativ bună. Poate fi
vorba de un atașament p ozitiv față de părinți în ciuda unui șir relativ de factori de stres.
Atașamentul față de altcineva decât propriul pãrinte poate, deasemenea, să fi dat părinților
posibilitatea de a -și dezvolta funcționarea unei bune parentalități. Părinții copiilor cu un
atașament sigur sunt capabili sã discute liberi și cu sentimente despre propria lor copilărie,
în timp ce părinții copiilor cu un atașament nesigur nu sunt capabili de așa ceva. Părinții
copiilor cu un atașament sigur vor descrie adesea o copilarie relativ fericită și vor discuta
cu ușurință despre detalii. Ei vor fi, deasemenea, capabili să vorbească și despre
experiențele nefericite. Părinții copiilor cu un atașament nesigur vor descrie adesea o

15
relație dificilă, nefericită cu părinții lor, de care sunt c opleșiți încă și cu care se
întrepătrund.
1.3.2 Personalitatea părinților
Atât experiența practică, literatura clinică și cercetarea arată că următoarele
dimensiuni ale personalității părinților afectează negativ funcțiile lor parentale: imaturitate;
probleme em oționale; psihoza; retardul mintal.
Imaturitatea. Conceptul de imaturitate este folosit pentru a denumi comportamentul
similar cu comportamentul la copii în diferite stadii ale dezvoltării lor. Conceptul este
central în relația cauzală a abuzului și este i mportant să înțelegem diferitele sale
manifestări și ce se ascunde în spatele lui, în experiențele de viață (Kari, 998, p.115) .
Părinții cu o considerabilă imaturitate sunt aceia care își neglijează copiii. Caracteristic
pentru acești părinți este, printre altele, că ei adesea concurează cu copiii în ceea ce
privește atenția celor care -i ajută, lucru care oglindește clar existența unor nevoi aproape
cronic nesatisfăcute.
Nu există o împărțire clară între imaturi și ceilalți. Întâlnim diferite grade de
imatu ritate emoțională, chiar și la persoanele care aparent se comportă bine, pe măsura
lipsurilor grave suferite înainte. Noi toți avem trăsături imature. Ele pot apărea, cu o putere
diferită, depinzând de situația și factorii de stres la care suntem supuși. C u toții putem da
dovadă de „imaturitate” situațională. În situații de criză puteam arăta reacții imature care s –
ar fi putut să ne fi fost necunoscute dinainte. Un exemplu ar putea fi părinții separați sau în
divorț. Părinții care de altfel sunt destul de b uni într -o astfel de criză și -ar putea expune
copiii la abuz. Această situație ar putea fi înrăutățită de abuz de alcool sau drog.
Imaturitatea poate fi de două tipuri: primară și secundară. Conceptul de imaturitate
secundară (Kari, 998, p.117) este folosi t pentru părinții care anterior au avut o comportare
la nivel mai matur, dar anumiți factori de stres din copilărie târzie, adolescență ori
începutul vieții de adult, eșecuri în educație sau la locul de muncă, sarcina în adolescență
sau căsătorie prea timp urie, abuz de droguri au condus la forme de comportament care
caracterizează imaturitatea primară . Cu toate acestea, „imaturii secundari” dau dovadă de
o capacitate mai bună de a -și structura viața. Părinții cu o imaturitate primară sunt cei care,
cea mai mare parte a vieții lor au trăit -o în deprimare și eșecuri repetate.

16
Una dintre cele mai importante diferențieri între imaturitatea primară și secundară
poate fi găsită în lipsa atașamentului și a continuității în viața timpurie în cazul imaturității
primare. O alta poate fi găsită în adolescență și începuturile perioadei adulte, când imaturul
primar nu reușește să stabilească relații mutuale de alt tip decât de exploatare mutuală.
Probleme emoționale. Dimensiunea problemelor emoționale cuprinde un num ăr de
simptome diferite de grad și perioada de manifestare. Este vorba de anxietate sau stări
depresive, coercitive, necontrolabile, agresiune, comportament suicidal. Problemele
emoționale includ, de asemenea sindromul stresului post traumatic, revenirea u nei traume
petrecute înainte prin coșmar, delir, nesomn, depresie vinovăție și neîncredere (Kari, 998,
p.125 -126).
Problemele emoționale situaționale au fost identificate atunci când ieșirile
emoționale se manifestă în crize și în perioade vulnerabile. Pro bleme moderate emoționale
au fost identificate când aceste probleme disturbă funcționarea doar până la un anumit
grad. Problemele serioase emoționale au apărut atunci când problemele emoționale nu
împiedică ci extind perturbarea funcționării parentale, în majoritatea rolurilor lor.
Problemele emoționale foarte serioase apar când problemele emoționale menționate îi fac
pe părinți incapabili să funcționeze în majoritatea rolurilor pe care le au în societate.
Părinții cu o stare depresivă cronică nu sunt atât de acut împovărați ca cei cu depresii.
Psihoza. Evaluarea părinților cu o boală psihică și care îngrijesc un copil necesită
un diagnostic psihiatric, este important să putem diferenția bolile psihice cu prognoze slabe
și stări trecătoare de confuzie mai pu țin serioase sau reacții psihice produse de crize.
Copilul poate fi atras în sistemul paranoic al părinților. Acesta primește un rol în percepția
distorsionată a realității de către părinți.
Vârsta copilului în perioada în care boala psihică apare este bin eînțeles decisivă
pentru măsura în care boala va afecta dezvoltarea copilului. Boala psihică poate fi
stimulată sau cel puțin pusă în legătură cu nașterea. Psihozele după naștere sunt rare
(Cojocaru, 2004, p.102) . Una până la două la o mie de nașteri. Aces tea sunt cele mai
serioase și cer spitalizare. Depresiile după naștere sunt cele mai obișnuite. Ele sunt mai
puțin serioase și pot fi adesea tratate în afara spitalului.

17
Retardul mintal. Părinții retardați mintal pe care îi întâlnim în situații de abuz
emoțional nu trebuie să dea imediat că este o caracteristică a lor. Adesea, retardații mintal
pot funcționa relativ bine în multe situații, mai ales dacă situația vieții lor nu îi expune unor
nevoi decât în limitele resurselor lor. În situații structurate de muncă în condiții sigure, ei
ar putea îndeplini bine anumite activități. Aceasta nu înseamnă însă că ei pot deveni părinți
buni. A fi părinte destul de bun este un lucru dificil și mulți dintre acești părinți pot să
cauzeze mult rău fără voia lor (Kari, 99 8, p.134 -135).
În primul rând, părinții retardați mintal își expun copii la neglijare. Părinții retardați
mintal sunt concreți și rigizi în modul lor de gândire. Este greu pentru ei să se gândească la
mai multe lucruri în același timp și să vadă legătura d intre diferiții factori. Acest lucru ar
însemna ca de exemplu, semnele de febră la copil să nu fie observate. Sau dacă sunt
observate, nu ajunge gândul necesității tratamentului. Asta înseamnă că sănătatea copilului
este în pericol fără ca părinții să o do rească sau să -și dea seama că fac rău copilului.
Abilitatea lor limitată de a citi rețete și de a înțelege sfaturi medicale poate face dificil
pentru ei să prepare laptele și să acorde tratamentul medical pentru copilul bolnav.
Acești părinți au adesea pro bleme în legătură cu timpul atât în a urmări, citi ceasul
cât și în a înțelege orele, zilele, săptămânile, etc. De aici vin urmările în modul în care ei se
descurcă în obligațiile de bază, zilnice, în ceea ce privește mâncatul, îmbrăcatul, dormitul
și până la ce nivel sunt capabili să țină seama de programările la clinicile de sănătate sau
grădiniță. Asemenea părinți au posibilități reduse de a -și ajuta copilul să exploateze, să
învețe și să structureze lumea, viața de zi cu zi și să -i fixeze limitele de co mportament.
1.3.3 Atitudinea de neacceptare a părinților față de copii
Atitudinea părinților față de copii, ca și ale acestora fașă de părinți, cu toată
universalitatea lor, cu toată bunătatea și aparenta uniformitate cu care se perpetuează, au
aspecte înșelătoa re. Familia îndeplinește o funcție de reglare a interacțiunilor dintre copil și
mediul ambiant. Când această funcție operează satisfăcător, după trebuințele fiecărei vârste
și ținând seama de posibilitățile de care dispune fiecare vârstă, se poate spune că copilul
este acceptat așa cum se prezintă; familia ia în considerare slăbiciunea și incapacitatea lui,
dar totodată și forțele și posibilitățile de care el dispune. În acest ansamblu de condiții,
copilul se simte ocrotit.

18
Integrarea familială a copilului nu are loc întotdeauna în forme la fel de corecte.
Copilul poate fi lăsat pradă dificultăților, este părăsit în fața șocurilor și exigențelor unui
univers care, afirmându -se astfel, îi apare ca esențial amenințător. Cadrul familial nu ține
seama de vulnera bilitatea reală a copilului, normală pentru vârsta lui, nu -l protejează decât
atât cât este nevoie pentru a -i asigura supraviețuirea sau pentru a evita criticile. Experiența
pe care o face copilul în acest caz tinde să -l convingă numai de incapacitatea lui integrală,
de lipsa lui de valoare.
Situația de acceptare s -ar putea exprima prin următoarele caracteristici: existența
copilului este privată ca un vizor de satisfacții și bucurie; părintele este fericit că are copii;
părintele încearcă să -l înțeleagă pe copil, să privească lumea prin prisma punctelor lui de
vedere. El nu are idei preconcepute asupra copilului și -l privește pe acesta cu o
obiectivitate binevoitoare; în comportamentul său educativ, părintele este orientat pozitiv,
ajută pe copil să -și facă ucenicia vieții, îl sprijină atunci când întâmpină greutăți, îi
dăruiește prezența și își face timp pentru copil.
1.3.4 Dependența de alcool sau droguri
Modul în care dependența părinților afectează starea îngrijirii copilului variază.
Unul sau amândoi părinții pot avea o dependență. Poate fi o problemă care să se manifeste
doar în week -end, un consum ocazional sau cronic, care merge mână în mână cu
imaturitatea sau problemele emoționale. La aceste tipuri de personlitate dependentă,
securitatea dată de anturaj este definitorie (Răducan, 2008 ,p.65) in caz contrar, singuratatea
poate accentua consumul de droguri și alcool .
Există câteva cercetări privind copiii abuzați sau neglijați de pări nți care prezintă
comportamente de dependență. S-a descoperit că întrebuința rea exagerată a alcoolului
și/sau a drogurilor este o problemă primară de familie. Alcoolicii care își expun copiii la
abuz sunt caracterizați printr -o toleranță scăzută a frustrăr ii, prin dependență, imaturitate și
depresie. Ei se așteaptă ca și copiii să aibă grijă de ei și nu înțeleg nevoile copiilor.
Mai mulți părinți folosesc mai mult de un drog. O persoană care abuzează de alcool
mai folosește și medicamente de tipul somnifere lor. Când ambii părinți folosesc droguri,
alcool sau legături puternice cu persoane de acest gen posibilitățile lor de dezvoltare în
rolul de părinte sunt foarte limitate. Stilul de viață instabil al celui care abuzează de drog

19
este în majoritatea cazurilo r dominat de căutarea de bani și droguri, împiedicând astfel
mama să ceară ajutor și să facă planuri reale pentru ea și copil.
Mamele nu se gândesc că sunt gravide (Cojocaru, 2004, p.45) . Dacă ele însele sunt
conștiente de sarcină, vor ezita adesea să comu nice acest lucru medicilor. Le este teamă că
vor fi sfătuite să -și întrerupă sarcina. Adesea văd copilul ca pe un element salvator pentru o
viață mai bună.
Se pare că există o tendință în a crede că dacă părinții vor putea să se abțină de la
consumul abuzi v ei vor deveni automat părinți destul de buni. Este important să fim
conștienți de faptul că acești părinți nu devin părinți mai buni doar pentru că reușesc să se
abțină de la consumul de alcool sau droguri pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă.
1.3.5 Sără cia
Un alt factor care favorizează apariția abuzului emoțional în cadrul familiei este
sărăcia. Deci, probabilitatea ca acesta să apară în clasele de jos, afectate de sărăcie este mai
mare. Motivul principal ar fi acela că neajunsurile dau naștere stresului. Oamenii
reacționează la stres cu agresivitate, chi ar împotriva membrilor familiei .
Sărăcia poate fi definită ca o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru
a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei comu nități dure
(Zamfir, Neculae, 1996, p. 422). Sărăcia nu reprezintă un mod de viață anumit, sub cel
considerat a fi acceptabil de către majoritatea unei colectivități, ci caracterul forțat de lipsa
resurselor al unui asemenea mod de viață. O largă cercetare întreprinsă în Marea Britanie a
fost orientată spre a obține răspuns la întrebarea dacă săracii sunt caracterizați de o cultură
proprie, diferită de cea dominantă. Datele empirice infirmă o asemenea supoziție. Săracii
nu sunt izolați de sistemul de valori al societății globale; singura diferență provine din
faptul că ei nu pot să traducă în realitate aceste valori. Faptul că persoanele aflate în sărăcie
tind să dezvolte un mod de viață specific este exemplificat de unele teorii și nu prin
intermediul pater n-urilor culturale distincte, ci ca reacție directă la situația de sărăcie
(Zamfir, Neculae, 1996, p. 429 -431).
Apariția sărăciei ca fenomen de masă a avut un efect imediat asupra situației
copilului. Este cunoscut că familiile sărace au mai mulți copii de cât celelalte Toate studiile

20
arată faptul că familiile cu copii mulți prezintă riscul cel mai ridicat de a se plasa sub
nivelul de trai decent de viață.
1.3.6 Prematuritatea
Copilul prematur obosește mult mai repede și poate fi perceput ca un copil dificil.
Plânsul unui copil se modifică de la naștere depinzând de maturitatea acestuia. Copilul
prematur s -ar putea să fie greu de îngrijit în primul an de viață. Va avea colici foarte des,
va avea o iritabilitate crescută și de aceea va provoca frustrare și iritabil itate celor din jur.
Prematuritatea copilului este fără îndoială un factor de risc în situațiile în care
există în viața părinților condiții speciale, de exemplu retardul în dezvoltare, abuzul de
alcool sau droguri, greutăți emoționale, ceea ce conduce, la părinții cu o toleranță scăzută,
la frustrare.
1.3.7 Orientarea sau aderarea la o grupare filosofică sau religioasă
Această orientare reprezintă un factor care impune anumite interdicții (asistență
medicală, împiedicarea accesului la informare), punând în peric ol integritatea și uneori
chiar viața copilului. Exemplul următor evidențiază ușurința cu care unii oameni își pot
ucide copiii pentru a -și susține liderul spiritual și este extrem de cunoscut, deoarece a fost
intens mediatizat la nivel global. Astfel, în anul 1993, David Koresh, conducătorul unei
secte a refuzat să primească accesul autorităților în locul pe care îl construise din lemn în
localitatea Waco din Texas. Oamenii legii vroiau să verifice unele zvonuri conform cărora
membrii cultului își abuzau c opiii. Forțând intrarea în fort, patru agenți federali au fost
uciși în cadrul unui schimb de focuri cu sectanții. A urmat un asediu de 51 de zile. Deși
unii dintre membrii cultului au părăsit fortăreața, Koresh a refuzat să se predea. În cele din
urmă, po lițiștii au hotărât să dea asaltul decisiv, precedat de aruncarea unor grenade cu gaz
lacrimogen în incinta fortului. În lupta ce a urmat, clădirile au fost cuprinse de flăcări și
mistuite complet în mai puțin de 30 de minute. Cercetările ulterioare au dov edit că focul
fusese pus de davidieni după ce mai întâi și -au ucis copiii într -un gest disperat de a refuza
să se predea. După ce s -au stins flăcările, au fost descoperite rămășițele a 75 de persoane.
Trebuie ținut cont că nevoie individului de a se raport a la o entitate superioară lui,
relația sa cu sacrul sub orice formă este foarte puternică, codiționată copilului de la vârste

21
fragede și se poate spune astfel că manifestarea psihicului uman are aspecte sacramentale
(Răducan , 2013, p.15 ) deloc de neglijat și cu semnificații puternice în plan emoțional.
1.4 Adolescența: stadiul premergător vârstei adulte
1.4.1 Adolescența – definire
Despre adolescență s -a scris mult, mai mult decât despre oricare altă etapă a
dezvoltării umane, ea constituind, pe p lan mondial, obiectul unor lungi și stăruitoare
preocupări, atât din partea psihologilor, cât și a pedagogilor, sociologilor, fiziologilor,
medicilor și psihiatrilor. Cu toate că numărul celor care au scris despre adolescență este
foarte mare și numărul lu crărilor legate de această etapă a vieții este poate chiar și mai
mare, adolescența rămâne o temă controversată.
Etimologic, cuvântul adolescență provine din limba latină, în care adolesco -ere
înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza. În acest sen s îl găsim la cei mai
reprezentativi scriitori latini. Prin urmare, fie că este vorba despre organism, despre
anumite procese psihice sau despre fenomene ale naturii, cuvântul “adolesco” înseamnă a
crește, a se maturiza.
Dintre nenumăratele definiții date adolescenței de mulți cercetatori din varii
domenii am ales, ca fiind reprezentativă, pe cea dată de întemeietorul cercetărilor în
domeniul adolescenței, G. Stanley Hall (1904) , care consideră această fază ca o pe o
adevărată tinerețe a popoarelor, pornin d în interpretarea datelor fundamentale de la o
concepție biologică prin esență, din care se desprind aspectele fiziologice, genetice,
statistice și dramatice, insistând mai mult asupra dominării trăsăturilor negative cum ar fi :
spirit de contradicție, van itate, egoism, altruism etc.
Adolescența este specifică celei de -a doua decade a vieții omului. Aceasta este
perioada transformărilor intense pe toate planurile, atat fizic cat și psihic, respectiv social.
Toate aceste schimbări fac ca varsta adolescențe i să facă trecerea dinspre copilărie spre
tinerețe. Dacă în perioada pubertății se înregistrează un puseu de creștere, în perioada
adolescenței se produce o dezvoltare intensă în plan psihic și se stabilizează structurile de
personalitate (U. Șchiopu, E. Verza 1997 , p.112 ). Traversarea acestei perioade nu se face
în mod lent ci tensionat, adeseori cu existența unor conflicte și trăiri dramatice, cu
frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspirațiilor și cu

22
tendința de a ev ita teama față de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de
viitor.
Adolescența se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în
societatea adultă și intensa dezvoltare a personalității. După ieșirea din pubertate are loc în
mod intens ieșirea din societatea de tip tutelar, familiar și școlar și intrarea în viața cultural –
socială mai largă a școlii și chiar a orașului. Această intrare este complexă și dependentă de
gradul de integrare a școlii în viața socială.
1.4.2 Stadialitatea adolescenței
Majoritatea specialiștilor subdivizează adolescența în trei etape care , în ordine
cronologică, sunt:
Preadolescența : 11-14 ani, caracterizată prin întrepătrunderea și oscilația între
conduitele infantile și cele așa numit mature. Familia și ambianța îl consideră pe
adolescent când copil, când tânăr, ambiguitate care îi cree ază anxietate, irascibilitate, chiar
ostilitate. În această etapă se conturează dorința sa de afirmare personală, crește nevoia de
cunoaștere abstractă. este o etapă de stabilizare a maturizării biologice și de dezvoltare
psihică intensă. Se conturează și se adâncește mai mult individualizarea. Aceasta aduce cu
ea conturarea caracteristicilor conștiinței și ale conștiinței de sine. Preadolescentul este
îincărcat de conflicte interioare, manifestând impulsivitate, extravaganțe, momente de
neliniște și de dif icultate de concentrare. Individualizarea se intensifică pe planurile
intelectuale și de relaționare. Părerile personale încep să fie argumentate. Începe să crească
interesul pentru probleme abstracte și de sinteză, dar și pentru participare la roluri mai
deosebite. Apare dorința de afirmarepersonală mai pregnantă ca expresie a socializării.
Cerința de cunoaștere se secundează de plăceri intelectual -afective și se angajează
atitudinal. Experiența afectivă se nuanțează și se impregnează de valori (U. Șchiop u, E.
Verza 1997 , p. 123 ).
Adolescența propriu -zisă: 14 -19 ani, marcată de diversificarea și precizarea
aptitudinilor particulare și a gândirii abstracte, îmbogățirea cunoștințelor, socializarea
aspirațiilor. Adolescentul își stabilește opțiunile profesion ale, conturându -și concepția
despre lume și viață, căpătând drepturi și obligații civice prin majorat. Adolescența
propriu -zisă sau marea adolescență se caracterizează printr -o intelectualizare intensă, prin
îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduit e adulte. Exprimarea independenței nu mai

23
este deziderativă și revendicată ci expresivă, mai naturală. Adolescentul caută mijloace
personale de a fi și de a apărea în ochii celorlalți. Îl interesează responsabilități în care să
existe dificultăți de depăși t spre a -și măsura forțele. Individualizarea și conștiința de sine
devin mai dinamice și capătă dimensiuni noi de demnitate și onoare. Aceasta este etapa
învățării rolului sexual. Este o perioadă în care au loc angajări matrimoniale. Acest din
urmă fapt va contura o nouă subidentitate implicată în responsabilități legate de
constituirea unei noi familii, ceea ce va crea condiția intimității ca o formă de trăire nouă.
Intimitatea nu se referă ca și identitatea, numai la sexualitate, ci și la prietenie, a ngajare.
Adolescența prelungită : 19-25 de ani, caracterizată prin câștigarea independenței
într-o măsură mai mare de către tineri, care capătă un statut nou din punct de vedere
profesional și social cu responsabilități crescute.
1.4.3 Atașamentul, o componentă d e bază a afectivității în adolescență
În funcție de natura și gradul de constituire al bazei de atașament există și se
manifestă trei tipuri de atașament (Miftode, 1995, p.135) :
Sigure , când copilul simte o protecție puternică și definitivă asigurată de dragostea
permanentă a părinților, dragoste care îndepărtează orice stres, tristețe sau nesiguranță și
care dezvoltă curajul copilului în a explora lumea;
Nesigure sau anxioase când copilul nu este sigur de sentimentele părinților, situație
alimentată tocm ai de comportamentul contradictoriu, incert, șovăielnic, al părinților față de
proprii copii. Într -un asemenea caz, copilul este îngrijorat de fiecare datî când părinții
pleacă de acasă. În fața inconsecvenței reacțiilor acestora la semnalele lui, șovăie ș i el în
explorarea lumii din jur și resimte ca pe o amenințare orice absență părintească, orice
parțială indisponibilitate a unuia dintre părinți la exigențele pe care le impune (Miftode,
1982, p.10 -11).
Foarte nesigure sau ambivalente , datorită lipsei une i relații normale între părinți și
copii și îndeosebi lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai
importantă din acest punct de vedere: primul an de viață, care este anul formării
atașamentului față de adulții cei mai apropi ați. Ne referim la părinți, bunici, alte rude,
educatori -îngrijitori etc., în funcție de situația familială a copilului respectiv.

24
1.4.4 Trăsătura dominant ă a adolescenței, conflictul
Etimologic, no țiunea de conflict provine din limba latin ă în care confligo -ere-
flixiflictum înseamn ă a se lovi, a se ciocni, a se lupta . Se delimiteaz ă două nuan țe de
interpretare: una se refer ă la obiecte fizice, referindu -se la ciocnire, șoc, zdruncinare, iar a
doua nuan ță se refer ă la oameni, însemnând disput ă, polemic ă, ceart ă, discu ție, discordie.
Folosit într -o serie larg ă de accep țiuni de c ătre psihologie, conceptul își schimb ă
conținutul specific dup ă diversele orient ări teoretice, f ără a fi îns ă privat de principalele
sale caracteristici – antagonism, dinamic ă, disfunc ție. Procedând la o analiz ă sistematic ă,
anumiți Lazarus (1982) clasific ă conflictul dup ă sursa cerin țelor intrate în competi ție:
ciocnirea dintre cerin țele interne și cele externe, care reprezint ă sursa predominant ă a
conflictelor în copil ărie; competi ția într e dou ă cerin țe externe, care constituie conflictul
exogen obiectiv, interpersonal, intersubiectiv, interpsihic; conflictul care are loc între dou ă
cerin țe interne, numit conflict endogen, subiectiv, intrapersonal, intrapsihic. Între aceste
categorii de con flicte exist ă condi ționări reciproce și treceri succesive în dinamica endo –
exogen ă.
Conflictul poate fi descris și ca efect al opozi ției între dou ă forțe, între dou ă aspecte
polare ap ărute în mediul intern al organismului: cel de atragere și cel de resping ere. Pe
baza acestui raport de for țe se ajunge la o clasificare, devenit ă clasic ă, a conflictelor:
Conflictul de tip atracție -atracție (A -A) este situa ția în care alternativele use în fața
individului sunt la fel de dezirabile, adic ă ambele variante sunt pozitive.
Conflictul de tip respingere -respingere (R -R) apare în cazul în care subiectul
trebuie s ă aleag ă între variante la fel de indezirabile, ambele având valen țe negative.
Conflictul de tip atracție -respingere (A -R) apare atunci când un scop are atât
valen țe pozitive, cât și negative.
Dacă ne referim la particularit ățile bio -psiho -sociale pe care le impune ierarhizarea
calitativ ă și motiva țional ă a conflictelor în adolescen ță, iese in evidență necesitatea
preciz ării particularit ăților dominante, așa cum sublinia Maurice Debesse (1981) pe seama
cărora apar anumite conflictualit ăți dinamice corespunz ătoare schemei lor ontogenetice,
situa țiilor-tip și evenimentelor. Astfel, se identific ă: la 1 1-13 ani – conflictul pubertar sau

25
căutarea de sine ; la 14 -17 ani – conflictul de afirmare sau afirmarea de sine ; la 17 -20 de
ani – conflictul între rol și statut, profesie, carier ă, voca ție, prin care se realizeaz ă sau nu
dominanta vectorial ă de integrare socio -profesional ă, de adaptare și integrare.
1.4.5 Fenomenul de frustrare în adolescenț ă
Fenomen general uman, frustrarea se plaseaz ă în centrul problematicii umane, a
problemei educa ției, a form ării și integr ării etico -sociale a personalit ății. Studiul acestui
fenomen contribuie la elucidarea n umeroaselor probleme ridicate de diferitele ramuri ale
științei despre om.
Frustrarea este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul
personalit ății în mod tranzitoriu sau relativ stabil (Șchiopu , 2002, p.134) ca urmare a
nerealiz ării unei dorin țe, a obstruc ționîrii satisfacerii unei trebuin țe, a priv ării subiectului
de ceva ce îi apar ținea anterior în ordinea material ă sau în plan proiectiv și afectiv.
Frustrar ea intervine și atunci când subiectul se înșal ă în speran țele sale.
Dintre re acțiile la frustrare trebuie men ționate: agresivitatea , care poate fi orientat ă
asupra obiectului frustra ției sau, prin comutare, asupra oric ărui alt obiect; regresia la
modalit ăți inferioare de comportament sau primitivizarea ; depresia ; reacțiile de abandon ;
procesele de compensație corelate cu tendin ța de exaltare a dificult ățlor și dobândirea de
performan țe în același sau în alt domeniu.
Cunoașterea fenomenului de frustrare ne permite: prevederea conduitei de frustrare
pe baza cunoașterii structurii personalit ății (Șchiopu , 2002, p.144) și a situa ției obiective
de frustrare; diagnosticarea personalitatii celui frustrat pe baza cunoașterii conduitei și a
situa ției frustrante; discernerea modului în care se reflect ă situa ția contrariant ă în conștiin ța
subiectului, pornind de la analiza conduitei în situa ții de frustrare și a structurii
personalit ății celui frustrat.
La copil, frustrarea este provocat ă, de obicei, de interdic țiile p ărinților sau de
simple conflicte cu fra ți, surori sau al ți copii. Se apreciaz ă că frustr ările produse în
copil ărie au efecte persistente, influen țând reactivitatea adultului în situa țiile de frustrare
care în aparen ță sunt analoge celor petrecute în copil ărie.

26
În preadolescen ță se produc profunde restructur ări în sfera pers onalit ății, care va
evolua trecând succesiv prin stadiile c ăutării de sine, al afirm ării de sine și al impunerii de
sine. Până a ajunge îns ă la acest ultim stadiu al integr ării socio -profesionale, adolescentul
va trece prin vârsta pubertal ă a conflitelor, când apar numeroase cazuri de inadaptare, de
rupere a echilibrului psihic în favoarea emo ționalit ății, când tensiunea interioar ă este mai
puternic ă decât controlul de sine, când instalarea func țiilor de reproducere genereaz ă
transform ări ce influen țează capacitatea intelectual ă, afectivitatea și temperamentul
puberului.
Pe m ăsură ce adolescentul se va maturiza, reac țiile imediate la frustrare vor deveni
mai puțin frecvente (Șchiopu , 2002, p.149) și vor pierde din intensitate, aceasta datorit ă,
pe de o parte, creșterii gradului de toleran ță la frustrare, iar pe de alt ă parte interdic țiilor
educa ției care va sanc ționa în principiu toate reac țiile inadaptate ale adolescentului .
1.4.6 Adolescența , etapa crizei de originalitate
Literatura de specialitate vorbește în acest sens de adevă rata criză a adolescen ței,
constând în multiple conflicte interne și externe, acte impulsive sau conduite deviante,
exprimate prin ostilitatea fa ță de p ărinți, revolta contra interdic ților puse de adult și
afirmarea unor modele contes tatare de conduit ă (Șchiopu, Verza, 1989, p.24) .
Trăsături specifice crizei de originalitate : atunci când apare se manifest ă prin
episoade lente și spectaculoase; este generat ă se pare chiar de ambiguitatea statusului
adolescentin; adolescentului i se neag ă identitatea de copil, dar nu i se recunoaște înc ă
capacitatea de a îndeplini rolurile adultului.
După opiniile mai multor cercet ători, criza de origi nalitate comportă trei etape:
Perioada revoltei : prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune
din dezgustul pe care i -l provoac ă ideea cã i se ordon ă ceva; adolescentul nu mai este
serviabil și se înfurie împotriva micilor ajutoare pe care trebuie sã le dea în cas ă; revolta
împotriva p ărinților și a familiei este cea mai frecventă și mai evident ă (Șchiopu, Verza,
1989, p.137) ;
Perioada î nchiderii în sine : aceste excentrit ăți dureaz ă de la caz la caz, de la un a n
la trei ani, apoi se atenuează , pentru a dispare între 16 și 17 ani; gustul pentru scandal

27
scade când personalitat ea a devenit de stul de puternică încât să nu mai aibă nevoie de a se
afirma;
Perioada de exaltare și afirmare : în urma acestui examen de conștiin ță, tână rul se
simte gata sã în frunte pe cei de o seamă cu el și pe cei mai vârstnici; plin de încredere în el,
este gata s ă ia cu asalt tot ceea ce e mai plă cut sau mai dificil de obținut din viață.

28
2 Capitolul II . M etodologia de cercetare

Focus grup. Eșantion selectat de 30 de persoane cu vârste cuprinse între 15 -18 ani.
Chestionar.

3 Capitolul III. Prelucrarea și interpretarea datelor

4 Capitolul IV. Concluziile cercetării

29
Bibliografie
 Cojocaru, S. (2004). Consilierea tinerelor mame , Iași, Editura Lumen.
 Debesse, M. (1981). Etapele educației , București, Editura Dida ctică și Pedagogică.
 Gozo, Z. (2011). Psihanaliza epistemă contemporană, Timișoara, Editura Eurobit.
 Gozo, Z. (2013). Elemente de filosofie timpurie, trimiteri spre psihologic,
Cluj-Napoca, Edidura Presa Universitară Clujeană.
 Ionescu, Ș. (coordona tor) (2001). Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire,
Intervenție, București, Fundația Internațională pentru Copil și familie.
 Fundația Salvați Copiii (2000). Abuzul și neglijarea copilului , București.
 Hall, G. S. (1904). Adolescence: Its Psychology and Its Relations to Physiology,
Anthropology, Sociology, Sex, Crime, Religion, and Education, Editura D. Appleton
and Company, New York
 Jones, D., Pickett, J., Oates, M., Barlear, P. (1997). Understanding Child Abuse ,
London, Mac Millian, Editura L.T.D.
 Killen, K. (1998). Copilul maltratat , București, Editura Eurobit.
 Lazarus, R.S.; Folkman, S. (1982). The Handbook of Behavioral Medicine ,
NewYork, Editura Guilford .
 Miftode V. (1982). Introducere în metodologia invest igației sociale , Iași, Editura
Junimea .
 Miftode V. (1995). Teorie și metodă în asistența socială, Iași, Editura Fundatiei
Axis.
 Partenie, A. (2007). Modalități de stimulare a lecturii la elevi, Timișoara, Editura
Excelsior Art.
 Răducan, R. (2007). Introduc ere în psihologia personalității, Timișoara, Editura
Solness.
 Răducan, R. (2013). Credința religioasă și comportamentul organizațional ,
Timișoara, Editura Politehnica.
 Roth -Szamoskozi, Maria (1999), Protecția copilului – dileme, concepții și metode ,
Cluj, E ditura Presa Universitară Clujană.
 Șchiopu, U., Verza, E. (1989 ). Adolescența – personalitate și limbaj , București,
Editura Albatross.

30
 Șchiopu, U., Verza, E. (1997). Psihologia varstelor, ciclurile vieții , Bucuresti,
Editura Didactică și Pedagogică
 Șchiopu, U. (2002). Introducere în psihodiagnostic , București, Editura Funda ției,
Humanitas
 Zamfir, C. (coord.) (1997). Pentru o societate centrată pe copil , București, Editura
Alternative.
 Zamfir, E., Neculae, N. (coord.) (1996). Sărăcia – o abordare psiho logică în
Psihologia socială , Iași, Editura Polirom.