1INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI [602543]

1INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ PENTICOSTALĂ

Lect. univ. dr. Ioan Brie
BUCUREȘTI 2013

2Probleme biomedicale (în conformitate cu Geisler)
Cursul 15
„porunca a VI -a”

Tehnologia a creat noi probleme de ordin etic. Fecundarea artificială, sarcini în eprubetă,
mame surogat, transplant de organe, recoltarea de organe, combinarea genelor și clonarea, sunt
realități medicale. Acum nu se mai pune problema că pot fi realizate; problema este dacă ar trebui
să fie realizate. Din nou punctele de vedere pot fi despărțite în două categorii: o abordare secu lar
umanistă și o perspectivă iudeo -creștină. Există dezbateri în interiorul fiecărei tabere, lucruri care
vor ieși la iveală pe măsură ce se derulează discuția.

1. O perspectivă creșt ină asupra eticii biomedicale: slujirea lui Dumnezeu

În timp ce abordare a umanistă a et icii biomedicale este aceea de „joacă” cu Dumnezeu,
abordarea creștină se referă la folosirea progresului medical în scopul slujirii lui Dumnezeu.
Umaniștii cred că omul este suveran asupra vieții; creștinii susțin că Dumnezeu este suveranul .
Asta nu înseamnă, bineînțeles, că tehnologia și medicina nu au nici un rol în îmbunătățirea vieții
umane. Înseamnă mai degrabă că noi nu le folosim cu scopul de a crea viață umană. Ele ar trebui
folosite pentru a cultiva, nu pentru a controla ceea ce Dum nezeu a dat.
Există o diferență marcantă între abordarea creștină și cea umanistă a eticii
biomedicale. Creștinii cred că Dumnezeu este suveran asupra vieții; umaniștii cred că omul este
suveran. Astfel, creștinii consideră că noi trebuie să -l slujim pe Dumnezeu, nu să ne jucăm cu El.
Tratamentul ar trebui să fie întotdeauna voluntar, nu obligatoriu. Sarcina medicini este de a
îmbunătăți viața, nu de a o crea. Scopul nostru este cel modest, de utilitate genetică, nu cel
grandios, de fabricare genetică. No i lucrăm în cooperare cu natura, nu avem control asupra ei. De
fapt, noi ne conformăm naturii ca și creație a lui Dumnezeu; nu căutăm să avem putere asupra ei
ca și creație a noastră. Pe scurt, rolul legitim al creștinului în domeniile biomedicale este ter apeutic,
nu eugenic.

2. Principii teologice de bază pentru etica biomedicală

După ce am examinat diferența dintre abordarea creștină și cea umanistă asupra
chestiunilor biomedicale și după ce am expus câteva dintre erorile principiilor umaniste, haideți să
expunem câteva dintre principiile de bază implicate în abordarea creștină a acestor probleme.

a) Suveranitatea lui Dumnezeu
Primul și cel mai important principiu este acela al suveranității lui Dumnezeu asupra vieții.
Dumnezeu a creat fiecare făptură vi e (Gen. 1:21) și ființele omenești după chipul și asemănarea Sa
(Gen. 1:27). Dumnezeu controlează atât viața cât și moartea. El dă viață și tot El o ia (Iov 1:21). Din
țărână suntem și în țărână ne întoarcem (Gen. 3:19). Domnul omoară și tot El învie (Deut . 32:39).
Noi nu suntem ai noștri, ci ai Lui. Astfel stând lucrurile, oamenii nu au dreptul de a căuta control ul
asupra vieții uma ne, de a încerca să „progreseze” evoluția sa, sau de a o drege din punct de
vedere genetic.

b) Demnitatea omului
Un alt princip iu important pentru etica biomedicală creștină este demnitatea omului.
Oamenii sunt făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:27). Ei sunt coroana
creațiunii Sale. Ființele omenești îl reprezintă și se aseamănă cu Dumnezeu. Din acest motiv
omor ul este o crimă atât de odioasă, pentru că este o distrugere a portretului lui Dumnezeu. Din
acest motiv a instituit Dumnezeu pedeapsa capitală pentru crimele capitale (vezi capitolul 11),
spunând: „ Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie v ărsat de om; căci Dumnezeu a
făcut pe om după chipul Lui” (Gen. 9:6). Ființele omenești au o astfel de demnitate încât este greșit
până și a le bles tema, pentru că au fost făcute „după asemănarea lui Dumnezeu” (Iac. 3:9).

3Această demnitate a vieții umane i nclude trupul, care trebuie îngrijit (Ef. 5:29) și chiar îngropat cu
respect, anticipând învierea sa finală (1 Cor. 15).

c) Sacralitatea vieții
Viața umană este demnă și sacră. Prima caracteristică îndeamnă la respect; cea de -a doua
îndeamnă la reverență. A sta nu înseamnă că viața omenească ar trebui să primească închinare, ci
doar că ar trebui considerată sacră. Viața omenească nu ar trebui adorată așa cum este Creatorul,
însă ar trebui respectată ca fiind creația Sa. Oamenii nu sunt Dumnezeu, însă sunt ase menea lu i
Dumnezeu. Noi am fost făcuți „ cu puțin mai prejos decât ființele cerești (Ps. 8:5), însă am fost și
„încununați cu slavă și cinste” . Pentru că Dumnezeu este sfânt (Lev.ul 11:44), iar noi suntem făcuți
după asemănarea Sa (Gen. 1:27), într -un anumi t sens împărtășim și noi această asemănare
morală. Această sacralitate a vieții, așa cum reflectă ea caracterul lui Du mnezeu, este baza unei
poziții „pro -life”, de la concepție la moarte. Indiferent cât de rău ar putea fi desfigurată viața umană,
ea se ase amănă totuși cu Dumnezeu și merită să fie tratată în conformitate cu sacralitatea ei.

d) Mortalitatea vieții
Un alt principiu endemic pentru o abordare creștină a chestiunilor biomedicale este
mortalitatea umană. Aceasta este o lume decăzută, iar consecința căderii este moartea. Lui Adam i
s-a spus despre po mul cunoștinței că atunci când va mânca din el, va muri cu siguranță (Gen.
2:17). Apostolul Pavel adăuga: „ Printr -un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat
moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit …” (Rom.
5:12). Astfel, „ oamenilor le este rânduit să moară o singură dat ă, iar după aceea vine judecata”
(Evr. 9:27). Moise vorbea despre limitele vi eții umane atunci când a spus, „ anii vi eții noastre se
ridică la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optze ci de ani” (Ps. 90:10). Pe scurt, există
limite la viața umană în această lume. Omul este muritor, iar încercările omenești de a evita
moartea sau de a o birui, sunt inutile și gr eșite.

e) Caritatea față de viața omenească
Dragostea este esența eticii creștine, căci Isus a spus că aceasta e cea mai mare poruncă:
prima, aceea de a iubi pe Dumnezeu, apoi aceea de a iubi pe celelalte ființe omenești ca pe noi
înșine (Mat. 22:37 -39). As tfel, este necesar să aplicăm această dragoste față de ființele umane în
fiecare domeniu al responsabilității etice, inclusiv în chestiunile biomedicale. Dragostea creștină
(agape) nu este dragoste egoistă. Ea vine de la Dumnezeu, care este dragoste (1 In 4:16) și
trebuie direcționată către ceilalți (In 15:13). Este o responsabilitate pe care o avem față de
Dumnezeu (Mat. 25:45) și față de toți cei mai puțin norocoși decât noi. Dragostea nu este un
sentiment sau o atitudine goală. Ea este întrupată în p orunci specifice. Isus a spus: „ Dacă Mă i ubiți,
veți păzi poruncile Mele” (In 14:15). Astfel, creștinul apelează atât la Scriptură pentru călăuzire în
chestiunile bioetice, cât și la alte subiecte morale.

3. Câteva probleme de bază

Pentru că deja am discutat avortul și eutanasia și transplantul de organe nu le vom include
aici.
a) Chirurgia genetică
Chirurgia genetică este acum o posibilitate. Este însă permisă? Aici răspunsul depinde
iarăși de modul ei de abordare, dacă este o încercare de a corecta și restaur a viața așa cum a
creat -o Dumnezeu, sau de a încerca să o reconstruim în felul în care noi o dorim. Oare chirurgia
este corectoare sau creatoare? Procedura în cauză are ca scop menținerea vieții pe care
Dumnezeu a creat -o, sau reconstruirea unei vieți în f elul în care omul o dorește? Dacă chirurgia
este aplicată cu scopul de a repara, nu crea, atunci este moral permisă. Dumnezeu a creat ființe
omenești perfecte și vrea ca noi să fim atât de perfecți pe cât putem fi, chiar și într -o lume decăzută
ca cea în c are trăim.

4 Mai există încă un tip de chirurgie genetică, care este greșită din punct de vedere moral, din
perspectivă creștină. Dumn ezeu a creat „bărbat și femeie” (Gen. 1:27). Faptul că li s -a spus să se
reproducă după felul lor (v. 28), trebuia înțeles în sensul că urmașii trebuiau să fie bărbați și femei.
Din acest motiv, chirurgia genetică pentru schimbarea sexului unui om este o practică greșită.
Oricare ar fi tendințele noastre psihologice sau sociologice, ar trebui să le aducem în conformitate
cu mo dul în care Dumnezeu ne -a făcut.

b) Detectarea și selectarea sexului
Acum este posibilă cunoașterea sexului celui nenăscut, cu mult înainte de naștere. Astfel,
este posibilă alegerea sexului dorit. Este acest lucru corect din punct de vedere moral? În lumin a
principiilor creștine expuse mai sus, răspunsul adecvat pare a fi: detectarea sexului, da; alegerea
sexului, nu. Nu este nimic rău a cunoaște dinainte dacă copilul este băiat sau fată. Mai devreme
sau mai târziu vom știi oricum. Știința a făcut posibilă cunoașterea mai din timp a sexului. Știința a
făcut posibilă cunoașterea mai din timp a multor lucruri – furtuni, cutremure, cicloane, uragane.
Puțini resping această cunoaștere, însă nici nu trebuie să o folosim în scopuri rele.
Există un pericol inerent în metodele de detectare a sexului: ele devin deseori mijloace de
alegere a sexului. Din nefericire, singurul mod de a selecta sexul dorit după ce a fost detectat, es te
avortul, iar acesta este greșit din punct de vedere moral. Deci dacă cineva alege să c unoască sexul
copilului înainte de nașterea lui (și nu este obligat să o facă), este la fel de obligat moral să -l și
accepte din mâna suverană a lui Dumnezeu. Alegerea sexului înainte de concepție nu este în mod
necesar greșită din punct de vedere moral, î nsă poate fi vătămătoare, atât din punct de vedere
social, cât și psihologic.

c) Fecundarea artificială
Există două forme de fecundare artificială: fecundarea artificială făcută de soț și fecundarea
artificială făcută de un donator. Se pare că nu există ni ci o obiecție morală validă din punct de
vedere creștin în ce privește prima formă. Îndată ce omul acceptă premis a că este permis din punct
de vedere moral a corecta impedimentele în vederea împlinirii poruncii lui Dumnezeu de propagare
a vieții, fecundare a artificială făcută de soț pare a se potrivi în această categorie. Dacă nu, atunci
omul va trebui să aducă argumente și împotriva altor operații corective, incluzându -le aici și pe cele
de restaurare a vederii.
Uneori Ex 4:11 este citat ca apărare a acc eptării tuturor imperfecțiunilor noastre, chiar dacă
ele sunt corectabi le. Dumnezeu a spus lui Moise: „ Cine face pe om mut sau su rd, cu vede re sau
orb? Oare nu Eu, Domnul?” Cu toate acestea, a folosi în acest fel versetul de față înseamnă a -l
scoate din co ntext și a ignora alte versete ale Scripturii, mai clare. Înainte de toate, versetul este
descriptiv, nu prescriptiv. El descrie situația așa cum este ea, nu neapărat așa cum ar trebui să fie.
În al doilea rând, în context, este o afirmație despre abilitat ea lui Dumnezeu de a birui aceste
dificultăți, nu despre inoportunitatea de a o face. Dumnezeu a spus asta lui Moise pentru că acesta
se plângea lui Dumnezeu că nu este suficient de elocvent pentru a împlini porunca ce i-a fost dată,
aceea de a vorbi lui F araon (versetul 10). În al treilea rând, dacă corectarea orbirii și surzeniei ar fi
fost un lucru greșit, atunci Isus a păcătuit deseori atunci când a vindecat tocmai aceste
imperfecțiuni (In 9; Mc. 7).
Fecundarea artificială făcută de donator ridică cât eva chestiuni morale ce nu sunt implicate
în fecundarea artificială făcută de soț. Unii spun că acesta este „adulter prin împuternicire” , pentru
că sperma nu provine de la soțul femeii. Cu toate acestea, obiecția de față este puțin deplasată,
pentru că nu se produce un act sexual cu un alt bărbat, nici nu este vorba de dorință trupească.
Alții consideră că principiul unității trupești este opus fecundării artificiale realizate printr -un donator,
însă doar pentru că noua ființă nu s -a născut în urma relației sexuale între soț și soție, nu înseamnă
că cei doi nu sunt „un singur trup” în cadrul r elației de căsătorie. De fapt, „un singur trup” este
posibil și fără relație sexuală; expresia se referă la intimitatea căsătoriei, nu doar la relația se xuală
(Gen. 2:2 4).

5 Alții obiectează că în cazul fecundarea artificială făcută de donator , copilul nu este în
realitate al soțului, ci doar al soției. Însă dacă ideea s -ar accentua, atunci am avea și un argument
împotriva adopției, unde copilul nu este nici al soțului, nici al soției.
În cele din urmă, unii obiectează datorită folosirii unui act autosexual în obținerea spermei
necesare fecundării. Cu toate acestea, dacă obținerea spermei se face în contextul unei relații
maritale, obiecția este deplasată. Înainte de toa te, în cadrul căsătoriei actul nu este nevoie să fie
autosexual; poate fi mutual. În al doilea rând, atâta vreme cât actul este făcut fără intenții de dorință
trupească față de altă femeie decât cea proprie, obiecția își pierde tăria. Masturbarea este greș ită
ca formă de dorință trupească și în cazul în care este făcută în afara relației maritale. De
asemenea, nu este un lucru necesar atâta timp cât există alte alternative, cum ar fi abstinența și
căsătoria.
Moralitatea fecundării artificiale în limitele căsătoriei nu se extinde în mod automat și la cei
necăsătoriți. De exemplu, Biblia nu recomandă ca un credincios să se căsătorească cu un
necredincios (1 Cor. 7:39) și totuși interzice divorțul de un partener necredincios (v. 12). Tot așa ,
putem vorbi desp re familiile cu un părinte, asta datorită morții sau datorită altor împrejurări. Însă
acest tip de familie nu este tocmai ideal și în acest cadru nu ar trebui promovată fecundarea
artificială. Astfel, maternitatea prin însămânțare artificială în cazul lesb ienelor sau persoanelor
necăsătorite nu este idealul lui Dumnezeu pentru un cămin. Copiii au nevoie de un tată și o mamă.
Și pentru că Dumnezeu poartă de grijă în mod special de femeile care au avut soț (văduve) (Deut.
14:29; 1 Tim. 5:9), Biblia deplânge î n mod repetat lipsa unui tată (Ps. 10:18; 82:3). Căminele lipsite
de un tată sunt tragedii ce trebuie evitate, nu modele de încurajat.

d) Mame surogat
Chiar și pentru creștinii care acceptă însămânțarea artificială, mamele surogat ridică câteva
dintre cele mai dificile probleme. Ele sunt „un pântec de închiriat” , pentru că mama ce poartă copilul
nu este soția. Și chiar dacă nu este implicat adulterul, există fără îndoială probleme sociale, lega le
și psihologice serioase, ce trebuie luate în considerare. Așa cum au dramatizat cazurile juridice,
instinctul matern este puternic, iar mama biologică deseori are probleme în a renunța la copil.
Teoretic, maternitatea surogat este doar reversul însămânțării artificiale și este ca și o
adopție. În această situație, nu este nimic inerent moral. Cu toate acestea, noi nu trăim într -o lume
teoretică. Sunt implicate sentimente umane profunde. Maternitatea surogat poartă cu ea un
potențial uimitor pentru exploatarea femeii și degradarea maternității. În ciuda considerațiu nilor de
ordin etic, înțelepciunea ne îndeamnă să credem că adopția este o cale mai bună. Iar dacă avortul
la cerere nu s -ar practica, atunci ar exista o sumedenie de copii ce ar putea fi adoptați.
Cu siguranță, maternitatea surogat de conveniență este un lucru greșit. Maternitatea nu
este de închiriat, tot așa cum nu este de închiriat nici soția. În această privință, maternitatea
surogat nu este mai bună decât prostituția. Dumnezeu a creat un loc pentru sex, cei doi parteneri ai
căsătoriei. Și Dumnezeu a creat un loc pentru zămislirea de copii: pântecul soției. Dacă nu putem
avea copii, atunci trebuie să ne întrebăm dacă este voia lui Dumnezeu să avem urmași din propria
natură genetică. Poate că există copii ce pot fi înfiați, sau poate că Dumnezeu vrea ca noi să ne
îngrijim de copiii lipsiți de părinți.

e) Fertilizarea in vitro
Fertilizarea in vitro mai este cunoscută și sub denumirea de fecundare în eprubetă. Sperma
și ovulul se unesc într -un vas Petri, iar mai târziu produsul este transplantat în uterul mamei. Mulți
copii s -au născut deja ca urmare a acestei proceduri, acolo unde cuplurile nu puteau avea copii.
Această procedură se poate aplica, însă apare din nou întrebarea dacă ar trebui sau nu aplicată.
Presupunând că însămânțarea artificială este per misă, întrebarea principală în ce privește
fecundarea in vitro din perspectivă creștină se ra portează la embrionii „pierduți” . În conformitate cu
metodele actuale, majoritatea embrionilor sunt sacrificați pentru a se obține unul care să
supraviețuiască. As ta înseamnă că, în mod conștient, cauzăm moartea multor ființe omenești
firave, cu scopul de a obține una ce se va dezvolta. Pentru că scopul nu scuză mijloacele,
fertilizarea in vitro care risipește embrionii este greșită din punct de vedere moral. Faptul că multe

6ovule fertilizate natural sunt avortate în mod spontan, nu este relevant, pentru că există o diferen ță
morală semnificativă între o moarte naturală și o omucidere. Fertilizarea in vitro nu este o moarte
naturală; este o moarte artificială inutilă . Nu mai spunem că fertilizarea in vitro în scopul cercetărilor
și experiențelor pe oameni este de două ori mai greșită.
Bineînțeles, există posibilitatea perfectării metodei, astfel încât să nu se risipească viața
omenească, sau să se folosească o formă naturală, prin care sperma soțului să fie implementată
artificial în uterul soției. Însă până când acest lucru nu se face, fertilizarea in vitro este greșită din
punct de vedere moral.

f) Prelevarea de organe sau țesuturi
Există un trafic crescând de organe omenești și țesuturi create cu ajutorul tehnologiei
medicale, corespunzătoare cerințelor umane. Organele de la copiii avortați sunt folosite pentru
transplant. Țesutul cerebral este utilizat în tratarea bolii Park inson. Alte fluide ale corpului au și ele
valoare medicală. Din nou trebuie să avem grijă a nu in trăm în conflictul „este (se poate)” – „ar
trebui ”. Nu se pune problema dacă poate fi făcut sau este făcut, ci dacă ar trebui făcut.
Există câteva principii ce au de -a face cu această problemă a pre levării de organe. Cu
siguranță, dacă există circumstanțe legitime pentru aceasta, prelevarea nu ar trebui făcută
niciodată fără consimțământ informat. Apoi mai există și acest aspect al demnității umane. Un trup
omenesc nu este fabrică de chimicale, nici companie farmaceutică. Scopul său nu este acela de a
funcționa ca fermă de creștere a organelor, ci ca trup al unei persoane nemuritoare, care se poate
închina lui Dumnezeu și -L poate glorifica (1 Cor. 6:19 -20).
În timp ce nu există nici o obiecție la don area de organe după moarte, menținerea trupului
în viață doar cu scopul prelevării de organe este contrar demnității și mortalității noastre. Singur ul
sens în care prelevarea este legitimă, e acela în care ne dăm consimțământul de donator după
moarte. Însă a crește embrioni sau a menține trupurile în viață în mod artificial, în acest scop,
înseamnă o denigrare a demnității omenești.

g) Crionica
Este posibilă înghețarea trupurilor omenești la moarte, cu scopul resuscitării lor ulterioare.
Aceasta ar putea pr elungi considerabil viața, în special pentru cei care se află pe moarte din cauza
unor boli la care se speră că s -ar putea găsi tratamentul. Încă o dată, nu trebuie să ne întrebăm
dacă se poate face așa ceva, ci dacă ar trebui să se facă. Se poate și se fa ce, însă ar trebui oare
s-o facem? Răspunsul creștinului este negativ, din câteva motive.
Nu există nici o dovadă că un om poate fi adus înapoi la viață prin această metodă. Chiar
dacă trupul ar putea fi resuscitat biologic, nu există nici o dovadă că per soana care îl ocupa se va
întoarce. Biblia pare a indica faptul că atunci când omul își părăsește trupul (Filip. 1:23; 2 Cor. 5:8),
numai Dumnezeu poate aduce pe om înapoi în trupul său, iar El va face aceasta la înviere (In 5; 1
Cor. 15; Apoc. 20). Scopul ce stă în spatele acestei proceduri este dorința de a evita eventualitatea
mortalității umane. Însă Biblia spune clar că Dumnezeu a dat fiecăruia o moarte (Rom. 5:12; Evr.
9:27) și a limitat durata vieții noastre (Ps. 90:10). Încercările de a evita sau de a nega moartea nu
vin de la Dumnezeu (vezi Gen. 3 -4). Ar trebui să acceptăm limitele vieții naturale și finalul morții
naturale, fără a ne angaja în încercări zadarnice de evitare a ei.

h) Clonarea
„Copia la indigo” a ființelor umane este posibilă din pun ct de vedere genetic. Fiecare celulă
din trup are tiparul acelei vieți. Astfel, este posibilă, din punct de vedere teoretic, producerea u nui
geamăn identic, prin paternitate non -sexuală. Clonarea deja a fost făcută pe unele animale. Dat
fiind motivul umani st de urmărire a progresului științific, se poate ca cineva să aplice tehnologia
avansată pentru a crea o clonă umană. Din punct de vedere creștin, există obiecții serioase în ce
privește clonarea. Înainte de toate, înseamnă a te juca cu Dumnezeu, nu a -L sluji pe Dumnezeu.
Violează principiul fundamental că noi suntem doar custodele vieții umane, nu creatorul ei. Aceasta
este culmea mândriei umane, turnul tehnologic al lui Babel (Gen. 11:1 -2). În al doilea rând, clonele
ar genera probleme psihologice fără p recedent și probleme sociale legate de identitate și rivalitate

7între persoanele de același fel. În al treilea rând, clonarea trece peste mijloacele lăsate de
Dumnezeu de propagare umană, fertilizare în uterul unei mame. În acest sens, este o negare a
sacralității sexului, pe care Dumnezeu l -a creat, l -a sfințit și ordinat (Gen.1:28; Evr. 13:4). În al
patrulea rând, este un alt mod de evitare a mortalit ății, prin crearea unui „geamăn” identic care să
trăiască după moartea omului, acest lucru continuând la n esfârșit. Deci chiar dacă ar fi posibilă
clonarea omului, acest lucru ar fi inadmisibil.

i) Combinarea genelor
Acum este posibilă producerea unor noi feluri de organisme biologice prin combinarea genelor
unuia cu cele ale altuia. Acești hibrizi de laborator deja au fos t brevetați. Una dintre aceste „ super
organi sme” (pseudomonas) construite în mod artificial , se spune că ar avea un rol deosebit în
eliminarea unor mari cantități de ulei, deoarece se hrănește și se înmulțește în ulei. Se au în
vedere multe al te utilizări ale lor, inclusiv în tratamentele medicale, producția mai mare de alimente,
purificarea mediului, animale mai folositoare și chiar ființe omenești mai productive!
Combinarea genelor are câteva probleme serioase. J. Anderson amintește câteva d intre
acestea în excelenta sa carte, Genetic Engineering (Ingineria genetică). Mai întâi, există probleme
științifice serioase, care includ posibilitatea creării unor organisme scăpate de sub control, noi b oli
și chiar crearea unui dezechilibru în delicatu l aranjament al lumii microorganismelor. În al doilea
rând, există probleme de ordin so cial și legal. Anderson spune: Înimeni nu ar spune bun venit
răspândirii unei boli infecțioase care să distrugă sistemul de ungere al automobilelor și avioanelor”
În cele din urmă, există câteva probleme etice serioase. Combinarea genelor umane
violează câteva principii. Primul, beneficiile anticipate (scopurile) nu justifică mijloacele de ati ngere
a lor. Combinarea genelor este un alt exem plu de etică umanistă de tipul „scopul scuză mijloacele” .
În al doilea rând , Dumnezeu a făcut pe om „după chipul Său” . Combinarea genelor este un
amestec în categoriile create umane și animale. În al treilea rând, combinarea genelor umane este
un exemplu clasic de dorință a omului după suveranitate asupra creației, nu de slujire a ei. Este o
respingere a Creatorului și un efort de a remodelare a naturii. Mandatul creației (Gen. 1:28) nu a
inclus distrugerea sau reconstruirea a crea ce a creat Dumnezeu (vezi capitolul 16). Însemna slujir e
în creație, nu suveranitate asupra ei.

Concluzie

Problemele biomedicale sunt o provocare pentru deciziile etice cruciale. Conflictul de opinie
asupra acestor probleme se iscă din contradicția a două puncte de vedere ale lumii, perspectiva
secular uma nistă și creștină. Prima neagă un Creator, neagă faptul că oamenii sunt creați și neagă
obligațiile morale date de Dumnezeu. Oamenii sunt doar animale superioare, cu o inteligență mai
mare. Această inteligență ar trebui folosită pentru îmbunătățirea specii lor umane. Astfel, umaniștii
seculari favorizează avortul, eutanasia și ingineria genetică.
În contrast cu etica biomedicală umanistă, creștinii cred că Dumnezeu a creat pe oameni
după chipul și asemănarea Sa și le -a dat imperative morale în vederea cons ervării demnității și
sfințeniei vieții umane. Astfel, obligația creștinului este de a -l sluji pe Dumnezeu, nu de a se juca cu
El. Noi nu suntem inginerii vieții, ci doar custozii ei. Astfel, intervenția medicală ar trebui să f ie
corectivă, nu creativă. No i ar trebui să reparăm viața, nu să încercăm a o reconstrui. Tehnologia
trebuie să slujească moralitatea, nu invers.

8Războiul

Cursul 16
„porunca a VI -a”

Trăim într -o lume a violenței, într -o lume în care războaiele sunt la ordinea zilei. Război ul
este o problemă ve che, dar și o problemă nouă. Ultimele 35 de secole de istorie umană, istorie
consemnată în scris , doar unul din 15 ani a fost ani de pace . În cei 5560 ani de istorie consemnată
au fost în lume 14 531 de războaie, adică 2, 6 războaie pe an. D in 185 de generații numai 10 au
trăit o pace netulburată, restul a fost război. Din 1900 până în prezent în războaie au murit peste
100 000 000 de oameni, în 100 de războaie În secolul XIX au murit în războaie 3 845 000 de
oameni. roblemă contemporan ă. Ce au creștinii de spus față de problema războiului? Este moral
ca un creștin să participe pe front ? Care ar trebui să fie atitudinea noastră fa ță de război? Există
vreo bază b iblică pentru participarea la un război?

1. Războiul în Sfânta Scriptură.

Vorbind de spre război e ste important să facem o distincție între poziția vechi -testamentar ă
și poziția nou -testamentar ă. În Vechiul Testament poporul Lui Dumnezeu era format dintr -o singură
națiune cu o identitiate clară – poporul Israel. În Noul Testame nt poporul Lui Dumnezeu nu mai e o
națiune, ci formează mulțimea tuturor celor răscumpărați dintre toate popo arele lumii . Poporul lui
Dumnezeu are caracter internațional – Biserica. Observarea naturii poporului lui Dumnezeu în VT și
NT reprezintă un factor imporant în ințelegerea eticii războiului în Scriptură.

a) Războiul în Vechiul Testament .
În Vechiul Testament războiul nu numai că era aprobat, dar era și poruncit de Dumnezeu. În
Vechiul Testament existau anumite tipuri de războaie aprobate și poruncite divin.
 VT aproba războiul de apărare a celor nevinovați.
 Avraam luptă în război pentru eliberarea lui Lot (Genesa 14)
 Războiul lui Saul cu filistenii este aprobat și inițiat de către Domnul (1 Samuel 13)
 1Samuel 14 – războiul cu amaleciții
 2 Samuel 15 – războiul lui David cu filistenii
 2 Cronici 20 – Iosafat es te ajutat de Dumnezeu în războiul de apărare împotriva
amoniților și moabiților.
 2 Cronici 32 – Ezechia este izbăvit prin îngerul Domnului în războiul cu Asiria.
 În Deuteronom 1:6 -8, Dumnezeu cere Israelului să lupte împotriva canaaniților.
 În Iosua 6:2 -3 se readuce în atenția lui Iosua porunca să nimicească cu desăvârșire
pe cei din ținutul țării Canaanului.
Aceste texte reflectă punctul de vedere al Vechiului Testament cu privire la război. Î n concluzie, în
Vechiul Testament războiul de apărare este aprobat , binecuvântat de Dumnezeu. În VT întâlnim
războaie inițiate divin în scopul exercitării judecății divine asupra unor națiuni.

b) Războiul în Noul Testament.
În NT r eferințele la război sunt puț ine și indirecte. Isus a spus: „Cui te lovește peste obraz,
întoarce -i și pe celălalt”. Nu te împotrivi celui ce -ți face rău. Binecuvântați și nu blestemați. Nu vă
răzbunați, că răzbunarea este a Domnului. Acesta este exemplul Noului Testamet. Totuși, Isus este
prezentat ca punând mâna pe bici și izgonind din templul pe schimbătorii de bani și vânzătorii de
animale, Apocalipsa îl prezintă călare pe un cal alb în fruntea unor oști ri cerești.

În plus, Noul Testament conține și câteva ref eriri la armată. Sunt amintiți câțiva ofițeri
romani cărora nu li se cere să părăsească serviciul militar . Ba mai mult, acești ofițeri romani sunt

9descriși ca oameni evlavioși și credincioși, cu toate că făceau parte din aramta romană, armată
văzută ca aramtă de ocupație de că tre Israel.
NT consemnează poziția lui Ioan Botezătorul față de serviciul militar și față de cariera de
soldat. Ioan Botezătorul nu consideră cariera de soldat ca fiind în afara voii lui Dumnezeu, ci
dimpotrivă, el crede că soldații trebuie să își facă mu nca de militari după un înalt cod etic, cod care
respectat, îi califică să fie recunoscuți și binecuvântași de Dumnezeu.
În final, menționă poziția lui Pavel cu privire la autoritatea statală, care vine de la Dumnezeu și care
se exercită și prin folosirea forței armate împotriva răufăcătorilor: " Dregătorii nu sunt de temut
pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu -ți fie frică de stăpânire? Fă binele, și vei
avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă fac i răul, teme -te,
căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să -L răzbune și să pedepsească pe
cel ce face rău." (Romani 13:3 -4)

2. Trei p uncte de vedere asupra războiului (în conformitate cu Geisler)

a) Activismul: participarea la răzb oi este întotdeauna corectă

Activismul susține că un creștin are îndatorirea de a -și asculta guvernul și de a participa la orice
război pentru care acel guvern necesită sprijinul său.

Argumente biblice: guvernul este instituit de Dumnezeu

Scriptura p are a fi foarte categorică asupra acestui punct. Guvernul vine de la Dumnezeu.
Indiferent dacă este vorba de domeniul religios sau de cel civil, Dumnezeu este Dumnezeul ordinii
și nu al haosului (Gen. 9:6; 2 Cor. 14:33, 40).
Informații vechi testamentale despre Dumnezeu și guvern – Încă de la început, Script ura
declară că omul trebuia să „ aibă stăpânire asupra … oricărei viețuitoare care se mișcă pe pământ
(Gen. 1:28). Omul trebuia să fie rege peste întreg pământul. D upă cădere, i s -a spus femeii:
„Dorin țele tale se vor ținea după bărbatul tă u, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3:16). Atunci când
Cain l -a ucis pe Abel, se subînțelege că el nu a înțeles faptul că el era „păzitorul fratelui” său (Gen.
4:9-10). În cele din urmă, când întreaga civilizație a ntedeluviană a devenit coruptă iar oamenii „au
umplut pământul de silnicie” , Dumnezeu a distrus pământul și a instituit guvernarea umană.
Dumnezeu a spus lui No e și familiei sale după potop: „ Voi cere înapoi sângele vieților voastre …;
din mâna ori cărui om, care este fratele lui”. Căci „ dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui
să fie vărsat de om; căci Dumneze u a făcut pe om după chipul Lui” (Gen. 9:5 -6).
Pe scurt, Dumnezeu a instituit conducerea umană. Lui Adam i s -a dat coroana de domnie
asupr a pământului. Iar când răul a devenit de nestăpânit, Noe a primit sabia de reîntărire a
conducerii primite. Conducerea vine de la Dumnezeu, atât datorită faptului că ordinea vine de la
Dumnezeu, cât și datorită faptului că trebuie să se renunțe la dezordin e, din cauza lui Dumnezeu.
Oamenii au de la Dumnezeu dreptul de a lua viața oamenilor fărădelege, care au vărsat sânge
nevinovat. Guvernul este investit cu putere divină.
Sabia care a fost dată lui Noe a fost folosită de Avraam atunci când s -a angajat în război
împotriva împăraților ce au agresat pe nepotul lui Avraam, pe Lot (Gen. 14). Acest pasaj indică
aprobarea lui Dumnezeu pentru războaie, care protejează pe cei nevinovați de agresorii lor.
Cu toate că forma specifică a conducerii s -a schimbat pe par cursul Vechiului Testament,
există o reiterare a principiului că guvernul vine de la Dumnezeu. În teocrația mozaică, puterile
guvernului sunt foarte explicite: „ Vei da viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,
mână pentru mână, picior pentr u picior, arsură pentru a rsură, vânătaie pentru vânătaie” (Ex. 21:23 –
25). Chiar și atunci când Israel și -a instituit monarhia, contrar planului lui Dumnezeu (1 Samuel
8:7), fără îndoială, Dumnezeu a uns alegerea lor pentru slujba de împărat. Dumneze u a spu s lui
Samuel, profetul: „ Ascultă -le glas ul, și pune un împărat peste ei” (1 Samuel 8:22). Mai târziu,
Samul a spus: „ Vedeți pe cel pe care l -a ales Domnul?” (1 Samuel 10:24). Chiar înainte ca David
să fie rege, i s -a poruncit să lupte împotriva filistenilo r care robeau pe Israel (1 Samuel 23:1).

10 În ce privește guvernarea națiunilor păgâne, Vechiul Testament declară că „ Cel Prea Înalt
stăpânește peste împăr ăția oamenilor și o dă cui vrea” (Dan 4:25). Iar din restul profeției lui Daniel,
este clar că Dumneze u a instituit puternicele guverne ale imperiilor Babilonian, Medo -Persan, Grec
și Roman (Dan 2 -7). De fapt, indicația este aceea că Dumnezeu a instituit conducerea, oriunde se
găsește aceasta. Și pentru că guvernul vine de la Dumnezeu, a nu asculta de guve rn înseamnă a
nu asculta de Dumnezeu. Astfel, dacă guvernul cuiva îi poruncește să meargă la război, activismul
biblic ar susține că omul trebuie să răspundă în ascultare de Domnul, căci Domnul a lăsat guvernul,
cu sabia sau puterea de a lua viața.
Inform ații nou testamentale despre Dumnezeu și guvern – Noul Testament confirmă punctul
de vedere al Vechiului Testament, acela că Dumnezeu a instituit conducerea. Is us declară că ar
trebui să dăm „Cezarului ce este al Cezarului” (Mat. 22:21). Acea autoritate ci vilă este dată de
Dumnezeu și este recunoscută de Isus înaintea lui Pilat, atunci când spune: În-ai avea nici o putere
asupra Mea, da că nu ți -ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11). Pavel îndeamnă pe Timotei să se roage
și să mulțumească „ pentru împărați și pentru toți cei ce sunt înălțați în dregătorii” (1 Tim. 2:2). Tit
este îndemnat să aducă aminte oamenilor „să fie supuși stăpânirilo r și dregătorilor, să -i asculte” (Tit
3:1). Petru este foarte clar: „ Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru Domnul: atât împăratului,
ca înalt stăpânitor, cât și dregătorilor, ca unii care sunt trimeși de el” (1 Pt. 2:13 -14).
Cel mai cuprinzător pasaj al Noului Testament referitor la relația creștinului cu guvernul se
găsește în Romani 13:1 -7. Primul verset spune clar că toate gu vernele sunt instituite divin: „ Oricine
să fie supu s stăpânirilor celor mai înalte căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”.
Astfel, „ cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu; și cei ce se
împot rivesc, își vor lua osânda” (versetele 1 -2). Motivul ce se mai invocă pentru ascultarea celui ce
conduce este acela că „ el este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău … El este în slujba lui
Dumnezeu, ca să -L răzbune și să pedepsească pe cel ce face r ău” (versetul 4).
Pavel scrie: „ Tot pentru aceasta să plătiți și birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui
Dumnezeu, făcând necurmat slujba aceasta” (versetul 6). În vederea acestui fapt, creștinul este
îndemnat: „Dați tuturor ce sunteți datori să dați: cui datorați birul, dați -i birul; cui datorați vama, dați -i
vama; cui datorați frica, dați -i frica; cui d atorați cinstea, dați -i cinstea” (versetul 7). Ceea ce este în
special semnificativ în ce privește acest pasaj al Scripturii, este reiterarea noul testamentală a
puterii guvernului de a lua viața omului. Creștinii sunt îndemnați să asculte de gu vernator sau
împărat, „căci nu degeaba poartă sabia” (versetul 4). Guvernul, cu puterea pe care o are asupra
vieții, este instituit de Dumnezeu și orici ne se opune guvernului, se opune lui Dumnezeu. Din
aceasta rezultă că, în conformitate cu activismul biblic, omul trebuie să răspundă chemării
guvernului său la război, pentru că Dumnezeu a dat autoritatea sabiei autorităților guvernatoare.

Scriitorii co ntemporani nu au adăugat multe puncte majore la argumentele biblice și clasice
în favoarea activismului. Un argument general este acela că este un rău mai mare a nu te opune
unui agresor violent, de cât a lupta împotriva lui. Acesta ne amintește faimoasa zi cală: „ Pentru ca
răul să triumfe nu este nevoie decât ca oamenii buni să nu facă nimic.” Dacă oamenii buni nu se
vor opune celor răi, aceștia voie stăpâni în lume.
Bineînțeles, există o problemă de bază cu poziția activistului, pe care pacifistul se grăbe ște
să o indice, anume că în majoritatea războaielor, ambele părți pretind a avea dreptate. Deseori,
fiecare țară pretinde că celălalt este agresorul. Dușmanul este întotdeauna greșit, însă fiecare țară
este „ dușman ul” celeilalte. În acest punct, activisul convins este obligat să admită că ambele părți
(sau țări) implicate într -un război, nu au întotdeauna dreptate. Însă chiar și atunci când o țară este
angajată într -un război în mod nedrept, cetățenii săi au îndatorirea de a răspunde la chemarea la
arme, p entru că a nu asculta de un guvern, fie el și rău, este un rău mai mare decât ascultarea de
guvern într -un război nedrept.
A nu asculta de nici un guvern înseamnă revoluție și anarhie, care sunt rele mai mari decât
participarea la război. Activistul convi ns poate spune că ar fi mai bine să lupți de partea unui sistem
rău, decât să contribui, prin neascultare, la dezordine și haos. Iar dacă cineva are îndoieli cu pri vire
la care guvern anume este cel mai bun sau mai drept, atunci trebuie să se mulțumească a asculta
de propriul guvern, pe temeiul faptului că acesta este gardianul și educatorul lui. Fie că țara lui este

11sau nu cea mai dreaptă, omul poate lupta pentru ea, crezând că rezultatul războiului va duce la
triumful justiției.

b) Pacifismul: participarea la război nu este niciodată corectă

Există multe motive pentru care pacifistul respinge argumentele activistului, iar acestea pot
sluji atât ca o critică a activismului total, cât și ca o altă parte a dialogului despre război, car e obligă
pe creștin să -și examineze atât Biblia cât și conștiința, în vederea călăuzirii. Argumentele pentru
pacifism sunt de două feluri, biblice și sociale.

Argumentul biblic: războiul este întotdeauna greșit

Argumentul creștinului pacifist împotriva tuturor războaielor co nține multe p uncte, însă
există câteva premis e de bază ce stau în spatele t uturor. Una dintre aceste premis e se găsește în
prescripția biblică, „Să nu ucizi” (Ex. 20:13), iar alta în cuvintele lui Isus, Înu vă împotriviți celui ce
vă face rău ” (Mat. 5:39).

i. Uciderea este întotdeauna un lucru rău .
În miezul pacifismului stă convingerea că ridicarea deliberată a vieții unui om este
întotdeauna greșită. Luarea intenționată a vieții cuiva, în special în cadrul unui război, este un l ucru
radical greșit. Interd icția scripturală, “Să nu ucizi ”, include războiul, pent ru că războiul este ucidere
în masă. Crima este crimă, indiferent dacă este făcută în cadrul societății proprii, sau se aplică
oamenilor dintr -o altă societate.
Pentru că această concluzie contrazic e la prima vedere multe cazuri din Scriptură care par
a porunci războiul, pacifiștii creștini trebuie să explice motivul pentru care Biblia pare a porunci
uneori războiul. Au fost date diferite răspunsuri de către diferiți pacifiști. Unii susțin că războa iele
din Vechiul Testament, unde Dumnezeu este prezentat ca “poruncindu -le” (Iosua 10), nu au fost cu
adevărat poruncite de Dumnezeu. Mai degrabă, ele reprezintă o stare mai barbară a omenirii, în
care războaiele erau justificate prin atașarea la ele a unei sancțiuni divine. Pentru că această
opțiune pare a respinge în mod clar autoritatea Vechiului Testament, nu este o alternativă viabilă
pentru un creștin evanghelic. Unii pacifiști sugerează că aceste războaie erau unice, în aceea că
Israelul acționa ca un instrument teocratic în mâinile lui Dumnezeu. Acestea nu erau cu adevărat
războaiele lui Israel, ci războaiele lui Dumnezeu, așa cum se vede din miracolele pe care
Dumnezeu le -a făcut pentru a le câștiga (vezi Iosua 6, 10; Psalmul 44).
Alți pacifiști sus țin că războaiele din Vechiul Testament nu au fost voia perfectă a lui
Dumnezeu, ci doar voia Sa permisivă. Aceasta înseamnă ca Dumnezeu este reprezentat ca
poruncind războiul în același sens secundar și concesiv în care a poruncit lui Samuel să -l ungă pe
Saul ca rege, cu toate că Dumnezeu nu -l alesese pe Saul rege, ci pe David (1 Samuel 10:1).
Războaiele sunt poruncite de Dumnezeu în același sens în care Moise a poruncit divorțul – datorită
împietririi inimii oamenilor (Mat. 19:8). Nu înseamnă că Dumnezeu dorește cu adevărat și
poruncește războiul, așa cum nu dorește nici neascultarea sau divorțul. Dumnezeu are o cale mai
bună decât aceasta, iar calea este ascultarea și dragostea. Dumnezeu ar fi putut să -și atingă
scopul în Israel și Canaan fără a recurge l a război, dacă ei ar fi fost mai ascultători față de El.
Dumnezeu nu poruncește nici un război. Ceea ce poruncește el cu claritate și fără echivoc
este: “Să nu ucizi ”. Această poruncă se aplică tuturor oamenilor, prieteni sau dușmani. Toți oamenii
sunt fă cuți după chipul lui Dumnezeu și, de aceea, este greșit a -i omorî. Vechiul Testament spune
clar că omul trebuie să -și iubească dușmanii (Lev. 19:18; Isaia 34; Iona 4), iar Isus a reafirmat
aceasta spunând: “Iubiți pe vrăjmașii voștri … și rugați -vă pentr u cei ce vă … prigonesc ” (Mat. 5:44).
Războiul se bazează pe ură și este intrinsec greșit. A lua viața unei alte persoane este un lucru
contrar principiului dragostei și astfel, este fundamental necreștinesc.

ii. Împotrivirea la rău prin forță este un lucr u greșit.
Strâns legată de prima premiză de bază a pacifismului, aceea că uciderea este un lucru
greșit, se află o alta. Nu trebuie niciodată să ne împotrivim răului recurgând la forța fizică, ci m ai

12degrabă ar trebui să folosim forța spirituală a dragost ei. Oare nu a spus Isus: “Să nu vă împotriviți
celui ce vă face rău. Ci oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce -i și pe celălalt ” (Mat. 5:39)?
Oare nu a spus Hristos în acest pasaj că “dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi
cu el două ” (versetul 41)? Creștinul nu trebuie să se răzbune sau să plătească înapoi rău pentru
rău, căci răzbunarea este a Domnului (Deut. 32:35). Pavel a scris: “Prea iubiților, nu vă răzbunați
singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu … Dacă î i este foame vrăjmașului tău, să -i să
mănânce; dacă -i este sete, dă -i să bea … Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine ” (Rom.
12:19 -21). Creștinul trebuie să nu întoarcă rău pentru rău. “Întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu
toți oameni i” (versetele 17 -18).
Întâmplarea cu Isus când a izgonit pe schimbătorii de bani din templu, nu este compatibilă
cu poziția aceasta, spun unii pacifiști, căci forța fizică (biciuirea) a fost folosită doar asupra
animalelor, nu asupra oamenilor. Mai mult, autoritatea pe care Isus a folosit -o, a fost forța proprie și
cea a Scripturii, nu aceea a unei bande de ucenici bine înarmați (Ioan 2:15 -16). În cele din urmă,
pacifiștii susțin că acel fel de forță fizică folosită de Isus în templu nu este nici pe depar te o dovadă
că Isus ar aplica sancțiuni folosind forța fizică extremă, prin care este ridicată viața oamenilor.
Afirmația lui Isus, “Eu n -am venit să aduc pacea, ci sabia ”, nu poate fi folosită pentru a
sprijini războiul. Când Isus a poruncit lui Petru, “Pune -ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia,
de sabie vor pieri ”, El nu definea scopul, ci rezultatul lucrării Sale. El spunea că rezultatul
consacrării pentru El va fi “să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă -sa și pe noră de soacră –
sa” (Mat. 10:35). Aceasta înseamnă că rezultatul lucrării lui Hristos ar fi divizarea familiilor, așa cu m
ar face -o o sabie (Lc. 12:51), cu toate că nu aceasta a fost intenția venirii Sale.
Pacifismul este dedicat premizei că este un lucru esențial greșit a face uz de forța fizică, cel
puțin în ce privește luarea vieții, cu scopul de împotrivire la rău. Aceasta nu înseamnă că pacifist ul
repudizază orice forță. Înseamnă doar că el crede în afirmarea forței mai puternice, aceea a binelui
spiritual, în fața for țelor răului fizic. Pacifiștii cred în principal că Înoi nu luptăm împotriva cărnii și
sângelui, ci împotriva … duhurilor răutății care sunt în locurile cerești ” (Ef. 6:12).
Atunci când este strâns la colț de un activist militant și este întrebat dacă a r omorî un
potențial criminal al soției sale, replica pacifistului consecvent este: De ce să omori un criminal
violent și să -l trimiți în pedeapsa veșnică atunci când, permițând criminalului să -i ucidă soția
credincioasă, ea va avea ca rezultat fericirea v eșnică? Pacifistul mai puțin strict (sau poate unul a
cărui soție nu este creștină), ar susține că rănirea sau dezarmarea criminalului ar fi suficientă, î nsă
nimeni nu ar trebui să dorească a ucide nici măcar un criminal.
O altă premiză de bază a pacifis mului este aceea că nu există o distincție reală între ceea
ce ar trebui să facă un om ca persoană privată și ceea ce ar trebui să facă în calitate de persoană
publică. Ceea ce este greșit pentru un om în propria vecinătate, este greșit în orice altă zonă în
lume. Îmbrăcarea unei uniforme militare nu anulează responsabilitatea morală a omului. Distincția
dintre persoană și poziție este respinsă ca fiind nebiblică și inconsecventă. Nimeni nu este scutit de
porunca lui Dumnezeu de a nu ucide, doar pentru că ș i-a schimbat uniforma. Porunca împotriva
crimei nu este abrogată de obligația față de stat. Numai Dumnezeu are putere asupra vieții și
morții. Puterile statului sunt sociale, nu capitale. Dreptul de a lua o viață aparține doar Autorulu i
vieții (vezi Iov 1: 21). Nici o autoritate umană nu are dreptul de a încălca legea morală a lui
Dumnezeu. Într-adevăr, autoritatea pe care o are guvernul derivă din legea morală a lui Dumnezeu.

Argumentele sociale: războiul este întotdeauna greșit

Există argumente social e puternice împotriva războiului. Nu este cel mai bun mod de
soluționare a disputelor între oameni. Un fluviu de sânge omenesc de pe urma războaielor se
revarsă de -a lungul istoriei. Relele de tot felul rezultă pe urma războiului: înfometare, cruzime,
molime și moarte.

i. Războiul se bazează pe răul lăcomiei .
Încă din timpul Republicii lui Platon, gânditorii recunoșteau că dorința după lux era baza
războiului. Plato observă: Înu este nevoie să spunem că războiul face bine sau aduce vătămare, ci
doar că i -am descoperit originea în dorințe care constituie cele mai rodnice surse ale răului, atât

13pentru indivizi cât și pentru națiuni. ” Într-un alt loc el spune: “Toate războaiele se poartă de dragul
acaparării banilor. ” Iacov spune: “De unde vin luptele și certur ile dintre voi? … Voi poftiți și nu aveți;
ucideți, pizmuiți, și nu izbutiți să căpătați ” (Iacov 4:1 -2). Pavel îl avertizează pe Timotei că
“dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor ” (1 Tim. 6:10). Același crez se află și la baza
războiului.

ii. Răzb oiul are ca rezultat multe rele.
Relele războiului sunt prea multe pentru a fi discutate aici. Nu există nici un mod pentru a
măsura tristețea, durerea și urâciunea războiului. Una dintre cele mai vii descrieri se găsește în
capitolul al șaselea din Apoca lipsa, unde Ioan scrie: “M-am uitat și iată că s -a arătat un cal gălbui.
Cel ce sta pe el se numea Moartea, și împreună cu el venea după el Locuința morților. Li s -a dat
putere … ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă și cu fiarele pământului ” (Apoc . 6:8). Așa
sunt rezultatele teribile ale războiului, fără a mai pune la socoteală violul, cruzimea și alte acte de
barbarism.

iii. Războiul naște război .
Se spunea despre primul război mondial că este războiul ce va pune capăt tuturor
războaielor. Însă nici un război până acum nu ne -a scăpat de războaie. Cei oprimați se aliază
deseori împotriva opresorilor lor. Multe războaie nu se sfârșesc cu adevărat niciodată; ci doar scad
ca intensitate. Războaiele “reci” tind să se transforme în războaie “fierbinți ”, iar cele parțiale în
războaie la scară largă. Nimic nu oferă cu adevărat o soluționare permanentă a ostilităților. În loc
să adune oamenii laolaltă, războiul pare a solidifica dușmănia lor. Războiul pare a incita spiritul
răzbunării și a lărgi posibilitatea u nui conflict viitor. Poate că tocmai acest sens al inutilității
războiului este ceea ce a făcut ca poziția pacifistului să fie adoptată de atâția. Slogane ca “Faceți
dragoste, nu război ” și “Interziceți războiul ”, ca și popularitatea mișcării antinucleare, sunt dovezile
unei insatisfacții crescânde în ce privește războiul ca mijloc de soluționare a disputelor între naț iuni.
Până și unii care nu sunt pacifiști prin convingere, sunt gata să riște o dezarmare totală unilatera lă,
cu speranța că aceasta va deter mina un răspuns similar din partea dușmanului. “Dați păcii o
șansă ”, strigă ei într -o încercare disperată de a evita teroarea războiului.
Ca rezumat, pacifistul susține că războiul este atât nebiblic cât și antisocial. Este interzis de
Dumnezeu prin porun ca de a nu ucide și devine tot mai respigător pentru rasa umană, lucru care
denotă semnale tot mai multe de oboseală în lupta continuă a inumanităților dintre oameni.

c) Selectivismul: este corect a participa la anumite războaie

Nu toți oamenii se mulțumes c cu patriotismul orb al activismului, ai cărui adepți ar ucide la
cerința guvernului, în timp ce strigă: “Este țara mea, așa cum este, bună au rea! ” Și nu toți sunt
satisfăcuți cu o atitudine pasivă, de felul aceleia care a permis lui Hitler să treacă la genocid, fără
ca nimeni să ridice măcar o armă pentru a I se împotrivi. Până și pacifistul Dietrich Bonhoeffer, a
ajuns să spună în final că Hitler ar fi trebuit asasinat. Din această nemulțumire cu soluțiile ușoar e,
prin care războaiele sunt declarate dre pte sau nejustificate, derivă un alt punct de vedere numit
selectivism, care susține că unele războaie sunt justificabile, iar altele nu. Această vedere oferă o
alternativă mai mulțumitoare pentru o etică creștină.

Selectivismul ca răspuns la activism: unele războaie sunt nedrepte

Atât activismul cât și pacifismul pretind că au sprijinul Scripturii. Fiecare punct de vedere
reprezintă un adevăr. Adevărul pacifismului este că unele războaie sunt nedrepte, iar creștinii nu
trebuie să participe la ele. Ade vărul activismului este acela că unele războaie sunt drepte, iar
creștinii trebuie să lupte în ele. Astfel, selectivismul susține poziția că omul ar trebui să partic ipe
numai la un război drept. De fapt, există un punct în care toate cele trei poziții cad de acord (cel
puțin teoretic). Toate sunt de acord cu următoarea afirmație etică: omul nu trebuie să participe la un
război nedrept.

14 Pacifistul, bineînțeles, crede că toate războaiele sunt nedrepte. Activistul spune că nici un
război nu este nedrept (sau cel puțin, dacă există unele războaie nedrepte, atunci participarea la
ele nu este greșită). Iar selectivistul susține că, în principiu, unele războaie sunt nedrepte, iar altele
sunt drepte. Astfel, pentru a veni în sprijinul selectivismului creștin, este nevoie să se dovedească
atât că unele războaie sunt drepte în principiu, arătând că pacifismul total este greșit, și că unel e
războaie sunt nedrepte în principiu, arătând astfel că activismul este greșit.
Respingerea activismului total este sprijinită de Scriptură. Biblia spune că nu întotdeauna
este corect a asculta de guvern, în orice fel de porunci, în special atunci când poruncile sale
contrazic legile morale mai înalte ale lui Dumnezeu. Există situații clare de acest gen în Biblie. C ei
trei tineri ev rei nu au ascultat porunca împăratului de a se închina unui idol (Dan 3). Daniel a
încălcat o lege prin care i se poruncea să nu se roage lui Dumnezeu (Dan 6). Primii apostoli nu au
ascultat de ordinele prin care li se interzicea predicarea Evangheliei lui Hristos (F.A. 4 -5). Ei într -un
caz clar de neascultare de legile civile, neascultare aprobată divin, moașele evreice din Egipt nu a u
ascultat porunca de a ucide pe toți nou născuții de parte bărbătească. Este scris: “Dar moașele s –
au temut de Dumnezeu și n-au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de
parte bărbătească să trăiască … Dumnezeu a făcut bine moașelor; și poporul s -a înmulțit și a ajuns
foarte mare la număr ”. Mai mult, “pentru că moașele se temuseră de Dumnezeu, Dumne zeu le -a
făcut case ” (Exod 1:17, 20 -21).
Acest pasaj arată cu claritate că este un lucru greșit a lua viața unui om inocent, chiar dacă
guvernul “instituit de Dumnezeu ” poruncește Aceasta. Guvernul care poruncește aceasta poate fi
instituit de Dumnezeu, însă porunca nejustificată moral nu este instituită de Dumnezeu. Părinții lui
Isus au dat dovadă de aceeași convingere, că guvernul nu are drept asupra vieții unei ființe
omenești atunci când, sub călăuzirea lui Dumnezeu, au fugit pentru a scăpa de încerca rea lui Irod
de a ucide pe copilul Hristos (Mat. 2:13 -14). Concluzia inevitabilă a acestor versete scripturale este
aceea că guvernul nu trebuie ascultat întotdeauna, în special atunci când porunca sa intră în
conflict cu legile mai înalte ale lui Dumnezeu , referitoare la ridicarea unor vieți omenești nevinovate.
Bineînțele, soldații unui guvern care se angajează într -un război nedrept nu sunt inocenți. Astfel, ei
sunt deschiși atacurilor asupra vieții lor.
Pentru că guvernul nu este suveran în poruncile s ale referitoare la ridicarea vieții, rezultă că
nu toate războaiele duse de guvernul cuiva sunt drepte. Într-adevăr, chiar și într -un război drept,
pot exista porunci nedrepte, care ar trebui să nu fie ascultate. Însă dacă există momente în care
omul nu tr ebuie să asculte porunca guvernului de a ucide, atunci activismul total este greșit.
Aceasta înseamnă că nu toate războaiele și nu toate actele războiului sunt moral justificabile pe
motivul că omul acționează în ascultare de guvernul său. Aceasta a fost c oncluzia tribunalului de la
Nuremberg, care a urmat celui de -al II-lea Război Mondial și care a fost folosită din nou în timpul
războiul ui din Vietnam, în incidentul My Lai, unde copiii au fost împușcați aflați fiind în brațele
mamelor lor. Principiul mor al aplicat în ambele cazuri este acela că nici un membru individual al
forțelor armate ale vreunei țări nu trebuie disculpat pentru implicarea într -o crimă de război, doar
pentru că i s -a ordonat de către un ofițer superior să îndeplinească acel act. Răul este rău,
indiferent dacă un guvern îl poruncește sau nu. Biblia este categorică asupra faptului că omul nu
trebuie să asculte întotdeauna de guvern.
Scriptura mai spune și că nu toate războaiele sunt în mod necesar rele. Aceasta înseamnă
că, contrar pac ifismului, unele războaie sunt drepte. Luarea vieții este deseori clar poruncită de
Dumnezeu, atât în interiorul unei națiuni cât și între națiuni. Nu orice ridicare a vieții este o cr imă.
Uneori Dumnezeu deleagă unora autoritatea de a ridica viața cuiva. Acesta a fost și cazul cu
puterea de pedeapsă capitală dată lui Noe după potop (Gen. 9:6), care a fost reafirmată de Moise
în legea dată Israelului (Ex. 21:23), atribuită de Pavel împăratului Romei (Rom. 13:4) și chiar
sugerată de Isus înaintea lui Pilat ( Ioan 19:11). Este evident din aceste pasaje, că fiecărui guvern,
separat fiind chiar de guvernul teocratic special al Israelului, i s -a dat autoritate divină de a lua viața
unuia dintre cetățenii săi, care s -a făcut vinovat de o ofensă capitală.
Mai exist ă o altă afirmație a lui Isus, oarecum nebăgată în seamă, care ar putea fi un sprijin
al ideii că individul are dreptul de a ridica sabia în autoapărare. Este foarte cunoscut faptul că I sus
le-a spus ucenicilor Săi să nu răspândească Evanghelia cu ajutorul sabiei (Mat. 26:52). Însă uneori

15se trece cu vederea faptul că Isus a poruncit ucenicilor Săi să -și cumpere o sabie (aparent pentru
propria protecție). Unii pacifiști spiritualizează acest pasaj. Însă nu este necesar să interpretăm
această poruncă în mod metaforic sau ironic, așa cum fac unii pacifiști. Faptul că ucenicii au arătat
lui Isus două săbii reale ca răspuns la porunca Sa, ar indica faptul că ei au înțeles spusele lui Is us
în mod literal (Lc. 22:38). El le -a spus clar: “Cine n -are sabie, să -și vândă haina, și să -și cumpere o
sabie ” (Lc. 22:36). Dacă săbiile au fost interzise de Isus ca mijloc de răspândire a Evangheliei, care
ar putea fi scopul ce zace dincolo de porunca dată de Isus, de a -și vinde haina și de a cumpăra o
sabie? Dacă săbiile sunt excluse de Isus din motive religioase, putem presupune că ele sunt
incluse de Isus din motive civile. Adică, săbiile nu sunt arme potrivite pentru purtarea unor lupte
spirituale, însă sunt instrumente legitime pentru apărare civilă. În timp ce Isus condamn a folosirea
agresivă a sabiei, El poruncea folosirea ei pentru defensivă. În timp ce se opunea folosirii forței pe
temei religios, el o aproba pe temeiul social de protejare a vieții.
Relatarea luptei lui Avraam împotriva împăraților din Genesa 14, oferă suport concluziei că
trebuie să se opună împotrivire agresorilor naționali nedrepți, la fel fiind cazul cu agresorii
individuali (vezi 1 Samuel 23:1 -2). Atât națiunile cât și persoanele individuale pot jefui și ucide. Și
este ilogic a susține că omul trebu ie să se împotrivească cu sabia unui individ criminal, lăsând însă
ca o națiune criminală să calce în picioare mii de oameni nevinovați.
Alte idei ce vin în sprijinul poziției că puterea militară defensivă este uneori justificabilă, pot
fi deduse din viaț a apostolulu Pavel. Când viața sa a fost amenințată de oameni fărădelege, el a
apelat la cetățenia sa romană și a acceptat protecția armatei romane (F.A. 22:25 -29). Într-o ocazie,
anumiți oameni s -au legat prin jurământ să -l ucidă pe Pavel, însă acesta a f ost luat sub protecția
unei mici armate de soldați (F.A. 23:23). Pavel a considerat că este corect ca cetățean să ceară
protecție armatei, pentru a fi ferit de agresiunea nedreaptă împotriva vieții sale. Acțiunile sale
demonstrează clar că a cerut protecți e ca cetățean roman.
Principiul folosirii puterii militare în autoapărare poate fi extins la nivel de națiune, ca și la
scară individuală. Așa cum pacifiștii recunosc, în Noul Testament nu există un dublu standard de
moralitate, cu o regulă pentru indivi d și cu o alta pentru întreaga națiune. La urma urmei, țările sunt
formate din mai mulți indivizi. Nu toate omorurile sau războaiele sunt nedrepte. Dumnezeu
poruncește uneori ca sabia să fie folosită pentru împotrivirea înaintea celui rău. Un alt sprijin î n
favoarea războaielor drepte este evident în cuvintele lui Ioan Botezătorul. Atunci când a fost
întrebat de către soldații ce deveniseră credincioși, “Ce să facem? ”, el nu le -a răspuns, “Părăsiți
armata ”. Mai degrabă, esența celor spuse de el a fost: “Fii un bun soldat ”. Li s -a spus simplu: “Să
nu stoarceți nimic de la nimeni prin amenințări, nici să nu învinuiți pe nimeni pe nedrept, ci să vă
mulțumiți cu lefurile voastre ” (Lc. 3:14). Cu siguranță, dacă angajarea în serviciul militar ar fi fost un
lucru g reșit, li s -ar fi spus aceasta. Serviciul militar nu este o ocupație rea. A împărți dreptatea în
numele guvernului este de fapt o lucrare a lui Dumnezeu (Rom. 13:4).

Selectivismul ca răspuns la pacifism: unele războaie sunt drepte

Pacifiștii creștini f ac apel la Scriptură pentru a -și sprijini poziția, însă în fiecare caz pasajul
suportă interpretări de alte feluri.De fapt, atunci când sunt luate în contextul lor, aceste pasaje nu
sprijină argumentele pacifiștilor.

i. Oare poruncile de a ucide erau doar co ncesii?
Încercarea pacifiștilor de a explica poruncile lui Dumnezeu de a ucide, în Vechiul
Testament, ca fiind doar simple concesii la păcătoșenia umană, este inacceptabilă. Acest fel de
hermeneutică ar submina încrederea creștinului în toate poruncile di n Scriptură. Când o poruncă
este condițională sau culturală, Scriptura o numește ca atare. De exemplu, Isus a spus că Moise nu
a poruncit cu adevărat divorțul, ci doar l -a îngăduit (Mat. 19:8). În întreaga Scriptură nu există nici o
poruncă de a divorța. P asajul spune doar: “Când cineva își va lua o nevastă și se va însura cu ea,
și s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui. (Deut. 24:1). Aceasta este o concesie, nu
o poruncă de a divorța. Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu a spus foarte clar care este

16părerea Lui despre divorț: “Eu urăsc despărțirea în căsătorie , zice Domnul Dumnezeul lui Israel ”
(Maleahi 2:16).
Biblia indică limpede faptul că ordinul lui Dumnezeu de ungere a lui Saul ca împărat al
Israelului a fost o concesie și nu dor ința reală a Sa pentru Israel (1 Samuel 8:6 -9), cel puțin nu
pentru acea vreme și în acel mod. Cu toate acestea, când Dumnezeu a poruncit lui Israel să
extermineze pe canaaniții plini de răutate, nu există nici o indicație că Dumnezeu a dorit într -adevăr
ca Israel să “facă dragoste, nu război ”, cu ei. De fapt, cupa fărădelegilor lor era plină (Gen. 15:16).
Ca și un picior cangrenos, răutatea lor era incurabilă, iar Dumnezeu a poruncit Israelului să treacă
la “amputarea ” lor (vezi și Lev. 18:25 -27; Deut. 20: 16-17).
De asemenea, nu există nici o indicație în Vechiul Testament că pedeapsa capitală a fost
folosită pentru criminali doar pentru că acea cultură care prevala ar fi propovăduit această idee, s au
pentru că oamenii nu -i iubeau suficient pe criminali. Dimpotrivă, Scriptura spune clar că pedeapsa
capitală este chiar lucrul pe care Dumnezeu l -a dorit pentru astfel de ucigași. Acest lucru este
evident din motivul pe care Dumnezeu l -a dat pentru instituirea pedepsei capitale, acela că
“Dumnezeu a făcut pe o m după chipul Lui ” (Gen. 9:6).
Tot așa, poruncile date Israelului de a purta războaie în Canaan au fost date în mod specific
de către Dumnezeu. În-a lăsat să scape nimeni, și a nimicit cu desăvârșire tot ce avea suflare, cum
poruncise Domnul, Dumnezeul lu i Israel ” (Iosua 10:40). Înainte ca Israelul să intre în Canaan, li s -a
spus: “Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror țară ți -o dă ca moștenire Domnul, Dumnezeul
tău, să nu lași cu viață nimic care suflă. Ci să nimicești cu desăvârșire popoarele acel ea” (Deut.
20:16 -17). Însă în ce privește toate cetățile aflate în afara Canaanului, li s -a spus: “Când te vei
apropia de o cetate ca să te bați împotriva ei, s -o îmbii cu pace. Dacă primește pacea și -ți deschide
porțile, tot poporul care se va afla în ea să-ți dea bir și să -ți fie supus. Însă “dacă nu primește pacea
cu tine și vrea să facă război cu tine, atunci s -o împresori … Să treci prin ascuțișul sabiei pe toți cei
de parte bărbătească. Dar să iei pentru tine nevestele, copiii, vitele și tot ce va m ai fi în cetate,
toată prada ” (Deut. 20:12 -14). În cazul de față declanșarea războiului era condiționată, însă nu
acesta a fost cazul în ce privește porunca lui Dumnezeu de a purta război cu canaaniții.
Din aceste pasaje se poate trage concluzia că Dumne zeu nu numai că a ordonat
exterminarea canaaniților, însă a și aprobat alte războiaie drepte împotriva oamenilor care nu
acceptau o pace dreaptă. Pe scurt, porunca lui Dumnezeu de angajare într -un război drept nu
poate fi limitată la porunca teocratică a lui Dumnezeu de exterminare a păgânilor canaaniți. Chiar
și în monarhiile ulterioare, Dumnezeu se spune că a poruncit Israelului să lupte împotriva
agresorilor săi (2 Cronici 13:15 -16; 20:29). Într-adevăr, pe tot parcursul Vechiului și Noului
Testament, Du mnezeu a poruncit războiul ca instrument al dreptății. Până și apostatul Israel, în
ciuda relației de legământ cu Dumnezeu, a devenit victima guvernelor lăsate de Dumnezeu pentru
a îl învinge (Dan 1:1 -2). Nebucadnețar(Dan 4:17), Cir (Isaia 44:28) și chiar Nero, sunt descriși ca
fiind slujitori ai lui Dumnezeu, cărora li s -a dat puterea săbiei. Pavel scria despre cel din urmă: “El
este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme -te, căci nu degeaba poartă
sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să -l răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău ” (Rom.
13:4). Este evident, din aceste versete scripturale, că liderii păgâni din ambele Testamente au
primit sabia pentru promovarea binelui și împotrivirea la rău.

ii. Constituie orice ridicare a vieții cuiva o crimă?
Pacifiștii susțin că nimeni, niciodată, nu are voie să ia viața vreunui om, pentru că Biblia
spune “să nu ucizi ” Toate omorurile implică luarea unei vieți, însă nu orice act de ridicare a vieții
constituie o crimă. Pedeapsa capita lă ia viața omului, însă nu este o crimă. De fapt, pedeapsa
capitală este instituită divin în chiar următorul capitol al Bibliei (Ex. 21:12). Tot așa, uciderea în
autoapărare nu este crimă și este aprobată în următorul capitol(Exod 22:2). Războiul de apăra re a
celor nevinovați nu este crimă. Iar un război împotriva unui agresor nedrept nu este crimă.
Pacifistul nu abordează echitabil toate informațiile Scripturii. În timp ce se agață de
interdicția împotriva crimei, el trece cu vederea versetele în care D umnezeu poruncește omorârea
oamenilor răi în procesul de apărare a celor nevinovați. Pe scurt, nimeni nu poate justifica cu
ajutorul Scripturii opinia d acă nu este niciodată corect a lua viața unui om.

17iii. Trebuie să ne împotrivim răului făcând uz de forța fi zică?
Predica de pe munte este punctul forte al pacifiștilor. Oare nu a spus Isus “întoarce și
celălalt obraz ” și Înu vă împotriviți celui rău ”“ Da, însă întrebarea care se pune este: “La ce s -a
referit când a spus aceste cuvinte? Din întreg contextul înțe legem că Isus nu a vrut să spună că nu
trebuie să scoatem sabia în autoapărare sau atunci când este vorba de justiție civilă. de fapt, dacă
cineva interpretează acest pasaj într -un mod prea literal, atunci Isus mai recomandă și scoaterea
fizică a ochiului și tăierea fizică a mâinii (Mat. 5:29 -30)! Mai mult, lovitura pe obraz era probabil o
palmă dată cu dosul mâinii, așa cum indică faptul că o persoană drept ate ar putea folosi doar dosul
palmei pentru a putea lovi pe cineva pe “obrazul drept ” (Mat. 5:39). D eci Isus vorbește mai mult
despre insultă decât despre injurie (vătămare). Cuvântul greces c este rapidso , care înseamnă “a
lovi cu mâna deschisă ” sau “a pălmui obrazul ”.
Într-adevăr, Isus nu a întors niciodată celălalt obraz pentru a primi o lovitură. Câ nd a fost
lovit ( rapisma ) în față (Ioan 18:22), El a mustrat pe cei care au făcut aceasta, spunând: “… Dacă
am vorbit bine, de ce mă bați? ”(versetul 23). Și în final, predica de pe munte nu este pacifistă; este
antiretributivă. Nu se poruncește aici o at itudine de pasivitate, ci mai degrabă este condamnată o
activitate militantă. Simon, unul dintre ucenicii lui Isus, era un fost zelot, ai cărui compatrioți erau
angajați în activitate de gherilă împotriva romanilor. Isus condamna acest gen de activitate, l a fel
cum condamna și dorința de a ne întoarce împotriva celor ce ne urăsc. În loc să întoarcem rău
pentru rău, ar trebui să răspundem la ură cu dragoste. Însă Isus nicidecum nu ne -a cerut a nu ne
proteja viața proprie sau pe cea a oamenilor nevinovați. Într-adevăr, aceasta ar fi fost împotriva legii
pe care chiar El a spus că a venit să o împlinească (Mat. 5:17).

iv. Forța fizică este contrară dragostei?
Pacifiștii susțin că dragostea și războiul sunt lucruri incompatibile. Cum putem veni noi,
spun ei, având într-o mână Evanghelia păcii și în cealaltă mână o armă? Ca răspuns este important
să observăm că dragostea adevărată și războiul drept nu sunt incompatibile, căci dragostea
adevărată va proteja pe cel nevinovat împotriva unui agresor violent. Mai mult, u n război drept este
în interesul dreptății. Iar dragostea și justiția nu sunt incompatibile. Dacă ar fi fost, atunci nu puteau
fi atribute ale lui Dumnezeu, amândouă în același timp. Nu este mai mare dragoste decât ca cineva
să-și dea viața pentru un altul . A spune că dragostea și războiul sunt lucruri incompatibile este în
sine o extensie inconsecventă a dragostei către agresor, nu către victimă. De fapt, este o
înțelegere greșită a dragostei în sine. Uneori este nevoie să învățăm dragostea. Numai o viziun e
nebiblică, superficială, diluată a dragostei, este incompatibilă cu o ținută fermă pentru dreptate ș i
libertate. Însă cea din urmă face ca uneori războiul să fie necesar. În consecință, dragostea
necesită uneori război.

183. Când un răzb oi poate fi considerat drept?

Activismul pretinde că este întotdeauna corect să ascultăm de guvern în ce privește
războiul, iar pacifismul susține că nu este niciodată corect să participăm la război . Selectivismul, pe
de altă parte, susține că numai une ori este corect a merge la război. Această afirmație naște o
întrebare foarte importantă: C ând? Care sunt criteriile unui război drept și cine decide?
Majoritatea susțin e că singurul război drept este cel defensiv. Augustin spunea că un război
drept trebu ie purtat și susținut. El dă și câteva condiții în care un război poate fi considerat drept.
Condiții pentru ca u n război să poată fi considerat ca fiind drept:

a). Când are o cauză dreaptă.
Asta înseamnă că războiul de agresiune este condamnat vehement . Numai războiul de apărare
este considerat legitim.

b). Intenți e cinstită .
Scopul trebuie să fie pacea și dreptatea pentru toți cei implicați. Dacă există alte motivații de tipul
răzbunare, cucerire, dominație, interese economice, supremație ideologică , războiul acela este
considerat nedrept pentru că nu are o intenție cinstită.

c). Un război considerat drept când recurgerea la el este ultimul mijloc .
Adică, s -au epuizat toate posibilitățile diplomatice de rezolvare pașnică a conflictelor, toate
încercările, toate soluțiile, toate posibile compromisuri.

d). Să fie declarat de o autoritate legitimă , adică de guvern.
Nu se poate ca un general din armată, sau un om cu influență să declare în nume personal un
război drept . Dumnezeu a dat sabia guverne lor, nu indivizilor (Rom. 13:4). Astfel, indivizii dintr -o
țară nu se pot implica într -o activitate militară dreaptă fără a avea acordul propriului guvern.
Războiul trebuie declarat de către cei aflați la putere, dacă se vrea a fi un război drept. Bineînțe les,
nu orice război declarat de guvern este un război drept. Numai războaiele declarate de guvernul
legitim sunt războaie drepte. Iar Dumnezeu a garantat acest drept de folosire a săbiei numai
guvernelor, nu indivizilor (Gen. 9:6; Rom. 13:4).
Aceasta nu î nseamnă că indivizii nu se pot proteja cu ajutorul săbiei. Așa cum am văzut,
chiar și uciderea în autoapărare este justificată (Ex. 22:2). Cu toate acestea, nici un individ
neautorizat nu are dreptul de a -și angaja țara în război împotriva unei alteia. La fel, nici un individ
(sau grupare) din cadrul unui guvern nu are dreptul de a declara război împotriva propr iului guvern .
Dumnezeu nu a dat niciodată sabia individului, pentru ca acesta să o folosească împotriva
propriului guvern; ci a dat -o guvernului, pe ntru a o folosi împotriva cetățenilor certați cu legea.

e). Un război este considerat drept când are în atenție obiective limitate .
Un război drept trebuie să fie purtat corect. Nu orice act într -un război drept este un act drept de
război. Războiul chim ic este inuman. Torturarea sau înfometarea prizonierilor este un act greșit din
punct de vedere moral. Distrugerea intenționată a femeilor nevinovate și a copiilor, este
nejustificată. Bineînțeles, dacă o femeie sau chiar un copil, este parte din armată, a tunci ei pot fi
înfruntați cu forța necesară. De exemplu, un copil cu o grenadă de mână sau o bombă legată de el
este o țintă militară legitimă. Însă împușcarea copiilor în brațele mamei lor nu este un act drept,
chiar dacă este parte a unui război drept.
Biblia vorbește despre acțiunile de război drepte în Deuteronom 20:19, unde Israelului i s -a
spus: “Dacă vei împresura multe zile o cetate cu care ești în război, ca s -o cucerești, pomii să nu -i
strici, tăindu -i cu securea; să mănânci din ei și să nu -i tai.” Numai pomii care nu aduceau fructe
puteau fi tăiați și folosiți pentru lucrări de întăritură (versetul 20). Cu alte cuvinte, ei nu treb uiau să
distrugă capacitatea ținutului de susținere a traiului locuitorilor săi după încheierea luptei. Aces ta ar
fi fost un atac inuman asupra oamenilor, nu un atac drept asupra puterilor aflate în obiectiv.

19 f). folosirea mijloacelor minime .
Ce însemnează aceasta? Efective militare m inime, a rme minime , mijloace minime. De ce a fost
nevoie ca în al doilea război m ondia l să se uzeze de arma atomică ? Să moară sute de mii de
oameni nevinovați? Folosirea acestor arme de ucidere în masă este considerată vinovată.

g). Imunitatea necombatanților .
Asta însemnează că bătrânii, femeile, copii și toți civilii sunt protejați în tr-un război. De aceea chiar
și un război care la început e drept și apoi duce la lovirea în civili , devine un război nedrept.

Rezumat și concluzie

Există trei puncte de vedere principale asupra războiului: activismul, pacifismul și
selectivismul. Act ivismul susține că întotdeauna este corect a merge la război, în ascultare de țara
a cărui cetățean ești. Pacifismul spune că niciodată războiul nu este corect, iar selectivismul
susține că este uneori corect – atunci când războiul este un război drept. Aș a cum am văzut,
activismul este inadecvat, pentru că nu ar trebui să ascultăm de guvern atunci când ne poruncește
să facem ceea ce este greșit din punct de vedere moral. Moașele evreice (Ex. 1), cei trei tineri evr ei
(Dan 3) și Daniel (Dan 6) sunt exemple biblice de aprobare divină a refuzului de a asculta poruncile
guvernului. Mai mult, pacifismul total este insuficient, pentru că trece cu vederea situațiile clare în
care Biblia poruncește uciderea în circumstanțe de felul autoapărării (Ex. 22), pedepsei c apitale
(Gen. 9:6) și apărării celor nevinovați (Gen. 14).

Cu toate acestea, există adevăr atât în activism cât și în pacifism. Activiștii au dreptate
atunci când susțin că Dumnezeu a instituit guvernul și i -a dat sabia. Au dreptate când insistă
asupra ascultării de guvern, chiar și atunci când este vorba de omor. Cu toate acestea, pacifiștii au
dreptate când spun că ar trebui să căutăm pacea și să încercăm a trăi în pace cu toți oamenii. Noi
ar trebui să fim împăciuitori, nu oameni ai războiului. Trebui e să recurgem la război numai atunci
când toate eforturile de a trăi în pace au eșuat, mai degrabă decât să încercăm a face pace arunci
când toate eforturile depuse în război au dat greș. Astfel, selectivismul indică corect nevoia de a
pune pe Dumnezeu de asupra guvernului și de a încuraja ascultarea de guvern, păstrând însă o
conștiință dreaptă și opunându -ne poruncilor opresive.

20Pedeapsa capitală

Cursul 17
„porunca a VI -a”

Problema are doua dimensiuni: – razbunarea personala
– decizie penala
A. Scurt istoric cu privire la pedeapsa capitala

– in istorie a fost o masura perpetua de pedepsire a crimei
– 1750 i. Hr. Codul lui Hamurabi legitimeaza pedeapsa capitala pentru 25 de ofense diferite
– Legea lui Moise are administrarea ei in 21 de ofense
– 1500 Codul Asirian o legifereaza alaturi de mutilare
– Codul legal Hetit (1400) si Egiptean (1500)
– In cultura greaca si romana exista pedepsirea cu moartea
– In Europa Evului Mediu, moderna si contemporana a existat pedepsirea cu moart ea
– In 1969 Anglia a abolit pedepsirea cu moartea
– In tarile arabe si necrestine fuctioneaza pedepsirea cu moartea. De asemenea in Asia.

B. Scopul pedepsei in general

Exista un impatrit scop:

a) Reabilitarea vinovatului – Scopul lui Dumnezeu prin pedea psa a fost reabilitarea
pacatosului
b) Dreptatea sau scopul punitiv – Adica pedepsirea raului, a vinovatului
c) Protejarea celui nevinovat
d) Descurajarea fenomenului infractional – 1 Tim 5:20 “Pe cei ce pacatuiesc mustra -i
inaintea tuturor ca si ceila lti sa aiba frica.”

C. Puncte de vedere cu privire la pedeapsa capitală

Există trei puncte de vedere de bază asupra pedepsei capitale: reconstrucționismul, care
insistă asupra pedepsei c u moartea pentru toate crimele(serioase ) reabilitaționismul, care nu
îngăduie nici o crimă , nici chiar pedeapsa capitală ; și retribuționismul, care recomandă moartea
pentru unele crime (capitale). Forme ale tuturor celor trei vederi sunt susținute de creștini. Pentr u
că două dintre ele împărtășesc același crez al pedepsei ca pitale, pentru crime capitale, discuția
noastră va începe cu punctul de vedere opus, reabilitaționismul.

1. Reabilitaționismul: un „nu” spus pedepsei capitale
Adepții acestei opinii includ atât creștini cât și necreștini, cei ce apelează la Biblie pentru
justificare și cei care nu. Ambele tipuri de argumente vor fi prezentate. Esența acestei poziții este
aceea că scopul justiției este reabilitarea și nu retribuirea. Justiția remediază, nu retribuiește. Noi ar
trebui să încercăm a -l schimba pe criminal, nu a -l pedepsi, sau cel puțin, nu cu pedeapsa capitală.

Argumente biblice în favoarea reabilitaționismului

a. Scopul justiției este de a reforma, nu pedepsi.

21Ezch. a declarat că Dumnezeu nu -și găsește plăcerea în moartea celui rău ci dorește ca acesta „ să
se întoarcă de pe căile lui și să trăiască” (18:23). Dumnezeu vrea să -l vindece pe păcătos, nu să -l
omoare.

b. Pedeapsa capitală a f ost abolită prin legea lui Isus .
Se susține că pedeapsa capitală a fost parte a sistemului legalist al Vechiului Testament,
parte abolită de către Isus. În particular, se face un apel la împrejurarea în care Isus a respins
principiul lui Moise, „ochi pentru ochi” (Mat. 5:38). În locul retribuției, Isus a s pus „ nu vă î mpotriviți
celui ce vă face rău” (versetul 39). Isus a abolit p edeapsa capitală pentru adulter. Una dintre
crimele care meritau pedeapsa capitală în Vechiul Testament a fost adulterul (Lev.ul 20:10), însă
se spune că Isus a abolit această pedeapsă atunci când a spus femeii prinse în adulter să meargă
și să nu mai păcă tuiască (In 8:11). În 1 Cor. 5, singura excomunicare din biserică, nu execuție de
către stat, a fost recomandată de către Pavel pentru păcatul imoralității.

c. Pedeapsa capitală mozaică nu se practică astăzi.
Vechiul Testament a prescris pedeapsa capitală p entru douăzeci de crime, incluzând aici și
încălcarea Sabatului, lovirea părinților, blestemarea lui Dumnezeu, homosexualitate, răpire – și copii
răzvrătiți! Însă nimeni nu mai crede cu adevărat că toate acestea ar mai trebui pedepsite astăzi.
Astfel, nici una dintre ele nu ar trebui practicată.

d. Cain nu a primit pedeapsa capitală.
Chiar și în Vechiul Testament, pedeapsa capitală nu a fost întotdeauna plata pentru crimele
capitale. Cain l -a ucis pe Abel (Gen. 4) și totuși Dumnezeu a protejat viața lui împ otriva oricăruia ar
fi stat împotriva lui (v. 15).

e. David nu a primit condamnarea la moarte.
David a făcut două crime capitale, adulter și omor, însă nu a primit pedeapsa capitală.
Atunci când și -a mărturisit păcatul (Ps. 51), a fost iertat (Ps. 32) și c hiar reabilitat pe tronul său (2
Sam. 18 -19).
f. Dragostea Noului Testament elimină pedeapsa capitală.
Se spune că ideea că putem iubi sufletul cuiva în timp ce ucidem trupul său este
inconsecventă. Ca și creștini, noi suntem îndemnați să ne iubim până și d ușmanii și a -i ucide nu
este o dovadă de dragoste. Dragostea ne constrânge să ne sacrificăm viața pentru ei (In 15:13),
însă nicidecum să le luăm viața.

g. Crucea a fost pedeapsa capitală pentru toți oamenii.
Majoritatea creștinilor ce aderă la această opin ie admit faptul că pedeapsa capitală a fost
uneori folosită în Vechiul Testament. Însă ei insistă asupra faptului că oricare ar fi fost locul ei
înainte de venirea lui Hristos, de la El până astăzi ea nu -și mai are locul. Pentru că păcatul aduce
moartea (R om. 6:23) și pentru că Hristos a murit pentru toți oamenii (Rom. 5:12 -18), atunci El a luat
asupra Lui pedeapsa capitală cuvenită tuturor celor vinovați. În vederea acestui lucru nu ar mai
trebui să existe pedeapsă cu moartea pentru nimeni.

Argumente mo rale în favoarea reabilitaționismului

În plus față de argumentele biblice, sunt folosite câteva argumente morale pentru
respingerea pedepsei capitale. Majoritatea au fost folosite atât de către creștini cât și de către
necreștini pentru apărarea acestei poziții.

a. Pedeapsa capitală este nedrept aplicată.
Unui număr disproporționat de minorități i se acordă pedeapsa capitală. Aceasta fiind
situația, reabilitaționiștii susțin că pedeapsa capitală nu ar trebui aplicată deloc dacă nu se apli că

22de drept tutu ror. Altfel, este o unealtă tiranică de supunere a grupărilor minoritare, un instrument de
promovare a rasismului.

b. Pedeapsa capitală nu previne crima.
Se susține că pedeapsa capitală nu împiedică crima, căci chiar și acolo unde se aplică,
crimele capit ale continuă. De fapt, unii spun că pedeapsa capitală încurajează în mod serios cr ima.
Astfel, prin folosirea pedepsei capitale, statul mai degrabă încurajează crima în loc să o prevină.

c. Pedeapsa capitală este antiumanitară.
Noi oferim adăpost și chiar adoptăm animale rătăcite; de ce ar trebui atunci să omorâm pe
oamenii refractari? Este o formă inumană de pedeapsă. Este o pedeapsă crudă și neobișnuită prin
extremismul ei.

d. Criminalii ar trebui tratați, nu omorâți.
Criminalii sunt bolnavi din punct de vedere social și au nevoie de tratament, însă nu -i putem
trata omorându -i. Pacienții au nevoie de doctor, nu de un antreprenor de pompe funebre, iar cei
bolnavi din punct de vedere social au nevoie de psihiatru, nu de călău.

e. Pedeapsa capitală trimite pe necredincioși în iad.
Pedeapsa capitală este o sentință crudă în special în opinia creștinilor, pentru că, în
conformitate cu Biblia, necredincioșii vor fi pe veci condamnați (Mat. 25:41 -46; 2 Tes. 1:7 -9; Apc.
20:11 -15). Dacă Dumnezeu este „ îndelung răbdă tor … n u vrea ca nici unul să nu piară” (2 Pt. 3:9),
atunci la fel ar trebui să fim și noi. A fi de acord ca cel necredincios să primească pedeapsa
capitală înseamnă a dori ca acesta să intre în pedeapsa veșnică.

O evaluare a reabilitaționismul

Pentru că adepții reabilitaționismului folosesc atât argumente biblice cât și argumente
morale ca suport al punctului lor de vedere, răspunsul va fi divizat corespunzător. Mai întâi, o
replică din partea Bibliei.

O evaluare a argumentelor biblice

a. Scopul prima r al justiției nu este reabilitarea.
Scopul primar al justiției nu este reformarea, ci pedeapsa. Acest lucru este clar, atât în
Vechiul cât și în Noul Testament. Dumnezeu însuși pedepsește păcatul (Ex.ul 20:5; Ezch. 18:4, 20)
și cere ca autoritățile în mă sură să facă la fel (Gen. 9:6; Ex.ul 21:12). Miezul pedepsei penale se
manifestă în moartea lui H ristos, care a fost pedepsit – „cel neprihănit pentru cei nelegiui ți” (1 Pt.
3:18). Pavel spunea: „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23).
Cu toate că se s peră că cei ce fac crime noncapitale se vor schimba în urma încarcerării lor,
scopul primar al închisorii nu este acesta. Pentru că infracțiunile capitale necesită o pedeapsă
capitală, nu există nici un loc pentru schimbare, doar pentru pedeapsă. Și singur a pedeapsă
dreaptă pentru luarea unei vieți este oferirea în schimb a alteia. Numai așa este satisfăcută
dreptatea.
b. Pedeapsa capitală a existat înainte de legea lui Moise.
Legea mozaică a fost împlinită prin Hristos (Mat. 5:17; Rom. 10:4), însă pedeapsa capitală
nu a fost unică. Dumnezeu a instituit pedeapsa capitală pentru toți oamenii din zilele lui Noe (Gen.
9:6), cu mult înainte ca Moise să dea legea lui Israel (Ex.ul 20). Astfel, în împlinirea legii lui M oise
pentru Israel (Evr. 7 -8), Isus nu a distr us legea morală pentru toți oamenii (Rom. 2:2 -14).
Nu doar că pedeapsa capitală a fost instituită înainte de legea lui Moise, dar a continuat să
fie în efect și după Moise. Pavel a formulat -o într -un principiu (Rom. 13:4) și implicată în practică
(F.A. 2 5:11). Iar Isus a afirmat -o în principiu (In 19:11) și a acceptat -o în practică atunci când a

23murit pe cruce. Deci pedeapsa capitală nu s -a limitat doar la legea mozaică, nici nu a fost abolită
odată cu ea.

c. Răspunsul dat de Isus femeii prinsă în adulter n u a revocat pedeapsa capitală.
Atitudinea iertătoare a lui Isus față de femeia prinsă în preacurvie (In 8) nu este dovada că
El a respins pedeapsa capitală, iar aceasta din câteva motive. Aceasta nu era o crimă capitală și,
de aceea, chiar și în cel mai b un caz nu ar fi putut dovedi că Isus a respins pedeapsa capială
pentru ucidere. Isus nu a respins legea lui Moise aici, din moment ce a cerut cel puțin doi martori
care să o acuze pe femeie (Num. 35:30), nefiind nimeni care s -o facă (In 8:11). Afirmația lu i Isus,
„du-te și nu mai păcătui” (v. 11), nu a fost o declarație de invalidare a pedepsei capitale, ci de
iertare a păcatului ei.

d. Legile mozaice nu sunt astăzi în efect.
Este adevărat că doar câțiva creștini (cu excepția reconstrucționiștilor) pledează într-adevăr
pentru poziția conform căreia guvernele ar trebui să aplice pedeapsa capitală pentru toate crimele
religioase și morale menționate în Vechiul Testament. Cu toate acestea, doar pentru că cineva
respinge pedeapsa capitală pentru crime non -capital e nu înseamnă că ea nu ar trebui aplicată în
cazul crimelor capitale. De fapt, pedeapsa capitală a fost prescrisă în Biblie pentru crime capitale ,
atât înainte cât și în timpul lui Moise.

e. Pedeapsa lui Cain implică pedeapsa capitală.
Uciderea lui Abel de către Cain este un caz special (Gen. 4). Există motive bine întemeiate
pentru care nu i s -a dat pedeapsa capitală. Înainte de toate, cine ar fi făcut -o? Nu exista nici o
guvernare umană decât familia, iar propriul frate era mort. Cu siguranță, Dumnezeu nu se aștepta
ca tatăl sau mama să -și ucidă singurul fiu rămas. În vederea acestor circumstanțe speciale,
Dumnezeu personal a comutat condamnarea la moarte a lui Cain. Dumnezeu are dreptul de a face
asta pentru că El este autorul vieții (Deut. 32:39; Iov 1:21 ). Însă chiar în protecția lui Dumnezeu
asupra lui Cain există o imp licație a pedepsei capitale în „răzbunarea de șapte ori” ce va fi aplicată
aceluia ce va ucide pe Cain (Gen. 4:15). Cain însuși se pare că s -a așteptat la pedeaps a capitală
atunci când a s pus, „oricine mă va găsi, mă va omorî” (v. 14).

f. Au existat motive specifice pentru care lui David nu i s -a dat pedeapsa capitală.
David a comis două păcate demne de moarte, în conformitate cu legea mozaică: crima și
adulterul. De ce viața lui David a f ost salvată? Nu există nici o afirmație care să ne ateste că cineva
ar fi depus vreo plângere și, în conformitate cu legea, ar fi trebuit să existe doi martori (Deut. 1 7:6).
Pedeapsa capitală a fost executată de către guvern, însă Israel era monarhie, iar David era
monarhul. Astfel stând lucrurile, pedeapsa capitală ce trebuia acordată lui David ar fi trebuit
împlinită chiar de el însuși.
Poate că această împrejurare specială este tocmai motivul pentru care Dumnezeu a
intervenit și a dat propria sentință prin Natan, profetul. Așa cum a spus Dum nezeu, David a plătit
„împătrit” , iar parte din această pedeapsă implica viețile oamenilor. Mai întâi, copilul rezultat din
actul adulter a murit. Apoi fiul lui David, Absalom, a fost ucis, iar fiica lui David a fost pângărită, așa
cum a pângărit și el pe soția altui bărbat. Și în cele din urmă, David și -a pierdut împărăția. A plătit
din greu pentru ofensele aduse (2 Sam. 12 -16).

g. Dragostea și pedeapsa capitală nu sunt lucruri contrare.
Dacă dragostea și pedeapsa ca pitală s -ar exclude reciproc, atunci sacrificiul lui Hrist os a
fost o contradicție. Căci „ atât de mult a iubit Dumnezeu lume a, că a dat pe singurul Lui Fiu” (In
3:16). Isus a spus, „ nu este mai mare dragoste decât să -și dea ci neva viața pentru prietenii să i” (In
15:13).
Nu numai că dragostea și pedeapsa sunt compatibile, dar chiar principiul ce stă în spatele
pedepsei capitale este unul care a făcut crucea necesară. Este pr incipiul „viață pentru viață” .
Conceptul care stă la baza ispășirii substituționare, care cere ispășirea unei vieți printr -o alta

24(Lev.ul 17:11), este ceea ce face necesară pedeapsa capitală pentru crime capitale. Dacă ar exista
orice alt mod de satisfacere a dreptății și de eliberare a harului, atunci Dumnezeu cu siguranță l -ar
fi găsit, nemaifiind nevoie să -și sacrifice propriul Fiu (2 Cor. 5:21; 1 Pt. 3:18). De fapt, dacă
pedeapsa capitală nu ar fi fost în efect în primul secol, atunci Isus nu ar fi putut muri pentru
păcatele noastre. Astfel, pedeapsa capitală mărește valoarea vieții în loc s -o minimalizeze. Cu cât
este mai serioasă pedeapsa, cu atât este mai mare valoarea pe care o punem pe persoana care a
fost ucisă.

h. Crucea nu a abolit pedeapsa capitală.
Ea rămâne încă în vigoare și în Noul Testament, după cruce (Rom. 13:4; F.A. 25 :11). Așa
cum tocmai am spus, crucea nu a distrus principiul viață pentru viață, ci l -a exemplificat perfect.
Crucea a oferit iertarea păcatelor, însă nu a distrus toate consecințele păcatelor noastre. Cu toate
că Isus a gustat moartea pentru orice om, toț i oamenii vor muri (Rom. 5:12). Dacă un creștin sare
de pe o înălțime, mărturisindu -și păcatele în timpul plonjonului, nu va fi scutit de moarte atunci când
va atinge pământul. Adevărul este că, iertat sau nu, există consecințe sociale și fizice ale păcatu lui.
Dacă un creștin comite o crimă capitală, el poate obține iertare, însă să nu se aștepte că va putea
evita pedeapsa cuvenită. Iar pedeapsa cuvenită pentru ridicarea unei vieți este plata cu propria
viață.

O evaluare a argumentelor morale

În plus fa ță de argumentele biblice împotriva pedepsei capitale, există câteva argumente
morale. Și acestea necesită unele comentarii.

a. Justiția inechitabilă nu neagă nevoia de justiție.
Ca răspuns la argumentul împotriva pedepsei capitale pe motivul distribuției e i inegale, ar
trebui să notăm câteva lucruri. Dacă justiția se aplică în mod inegal, atunci ar trebui să facem tot ul
pentru a ne asigura că ea e aplicată în mod egal și nicidecum să o abolim cu totul. Același lucru
este valabil și pentru pedeapsa capitală. Noi nu susținem că orice tratament medical ar trebui abolit
până când toți vor beneficia în mod egal de el, chiar dacă vor muri din cauza lipsei tratamentului
mai mulți oameni săraci și minoritari.
b. Pedeapsa capitală afirmă demnitatea umană.
Pedepsirea un ui om pentru greșelile sale este un compliment, nu o insultă. C. S. L ewis
spunea: „ A fi pedepsiți, oricât de sever, p entru că am meritat, pentru că ar fi trebuit să știm mai
bine, înseamnă a fi tratat ca persoană omenească c reată după chipul lui Dumnezeu.”
Chiar faptul că Dumnezeu pune un preț atât de mare pe ridicarea vieții unui om arată cât de
mare este valoarea pe care o acordă vieții umane. Astfel, pedeapsa capitală este complimentul
fundamental al demnității umane; implică cea mai afirmativă poziție posibilă.

c. Criminalii ar trebui tratați ca persoane, nu ca pacienți.
Prezumpția în funcțiune a opiniei ce se opune pedepsei capitale este dezumanizarea.
Întemnițații nu sunt pacienți, ci sunt persoane. Nu sunt obiecte de manipulat, ci ființe omenești ce
trebuie respectate. Criminalul nu este bolnav, ci păcătos. Este o tiranie a supune o persoană la o
cură obligatorie, împotriva voinței sale, un umanitarianism iluzoriu cu implicații politice sinistre .
Dezumanizează individul prin tratarea lui drept un Îcaz Î sau pacient, nu ca o persoană
responsabilă. Lewis spunea: „A fi „ tratat” împotriva voinței proprii … înseamnă a fi pus la același
nivel cu acei care nu au atins încă vârsta raționamentului sau la același nivel cu aceia care
niciodată nu au o voință; a fi clasat laolaltă cu sugarii, imb ecilii și animalele domestice.” Pe de altă
parte, a fi pedepsit, oricât de sever, înseamnă a fi respectat ca parsoană creată după chipul lui
Dumnezeu, care știe mai bine și, de aceea, merită a fi pedepsit pentru greșelile sale.

d. Pedeapsa capitală nu trimite pe oameni în iad.

25Nu pedeapsa capitală este aceea care trimite pe oameni în iad; necredința lor o face (In
3:36). Dacă pedeapsa capitală este greșită pentru că necredincioșii sfârșesc în iad ca rezultat al e i,
atunci s-ar putea afirma și că pedeapsa capitală este corectă pentru că trimite pe credincioși în
ceruri. Atunci ar trebui ea oare aplicată doar criminalilor creștini? Dacă are vreun merit, atunci î l are
cel puțin pe acela că se cunoaște momentul sigur al morții acelui om. Cu siguranță, elimină
amânarea și încurajează o serioasă meditare asupra vieții de după moarte.

2. Reconstrucționismul: Pedeapsa capitală pentru toate crimele majore

Reconstrucționismul este la capătul opus al reabilitaționalismului. În timp c e ultimul nu
permite pedeapsa capitală pentru nici o crimă, reconstrucționismul apelează la ea pentru orice
crimă majoră. Mai precis, reconstrucționiștii cred că pedeapsa capitală ar trebui aplicată pentru
orice crimă neceremonială descrisă în legea lui Mo ise, incluzând aici cam douăzeci de ofense
diferite.
Reconstrucționiștii clasici cred că societatea ar trebui reconstruită pe baza legii mozaice
vechi testamentale. Astfel, poziția lor este numită theonomistă, pentru că este guvernată de legea
lui Dumnez eu. Legea morală a lui Dumnezeu a fost revelată lui Moise și nu a fost niciodată
abrogată. Numai aspectele ceremoniale ale legii Vechiului Testament au fost eliminate de Hristos.
Cu toate acestea, legea morală este eternă pentru că reflectă însuși caracter ul lui Dumnezeu. Isus
a spus despre legea Vechiulu i Testament și despre profeți: „ …Am venit nu să stric, ci să
împlinesc ”(Mat. 5:17).
Scopul primar al justiției este retribuția, nu reabilitarea. Este acela de a pedepsi, nu de a
reforma. Reconstrucționi stul Greg L. Bahnsen f ace clar acest lucru în Theonomy in Christian Ethics
(Theonomia în etica creștină), unde susține că „trebuie să înțelegem prescripția pedepsei cu
moartea pe baza faptului că o astfel de pedeapsă civilă este ceea ce crima gar antează în ochii lui
Dumnezeu.”
Cu toate că pot fi calculate și altfel, există douăzecișiunu de ofense care necesitau
pedeapsa capitală în Vechiul Testament.

 Uciderea (Ex.ul 21:12)
 Acte disprețuitoare împotriva unui judecător (Deut. 17:12)
 Provocarea unui avort s pontan (Ex.ul 21:22 -25)
 Mărturia falsă într -o potențială crimă capitală (Deut. 19:16 -19)
 Neglijența proprietarului unui bou care omoară oameni (Ex.ul 21:29)
 Idolatria (Ex.ul 22:20)
 Blasfemia (Lev.ul 24:15 -16)
 Vrăjitoria sau ghicitoria (Ex.ul 22:18)
 Profeți a falsă (Dauteronom 18:20)
 Apostazia (Lev.ul 20:2)
 Încălcarea Sabatului (Ex.ul 31:14)
 Homosexualitatea
 Bestialitatea (Lev.ul 20:15 -16)
 Adulterul (Lev.ul 20:10)
 Violul (Deut. 22:25)
 Incestul (Lev.ul 20:11)
 Blestemarea părinților (Deut. 5:16)
 Răzvrătirea cop iilor (Ex.ul 21:15,17)
 Răpirea (Ex.ul 21:16)
 Beția unui preot (Lev.ul 10:8 -9)
 Indivizi ce nu erau unși, care atingeau mobilierul sfânt din templu (Num. 4:15)

26 O privire atentă asupra acestei liste dezvăluie câteva lucruri interesante. Numai primele
cinci implică ofense capitale, fie ele actuale sau potențiale. Cele șaisprezece rămase sunt pentru
crime noncapitale, cu toate că unele dintre ele (violul) ar putea duce la omor, iar altele (răzvrăti rea
unui fiu) ar putea preveni omorurile. Următoarele șase (6 -11) sunt pentru ofense de ordin religios,
iar următoarele opt (12 -19) sunt pentru diferite chestiuni de ordin moral. Ultimele două (20 -21) se
referă la îndatoriri ceremoniale, cu toate că beția este și ea o problemă de ordin moral (Prov. 20:1 ;
23:21). Theon omiștii argumentează că acestea două, datorită naturii lor ceremoni ale, nu sunt
aplicabile astăzi. Însă cu această excepție, ei cred că pedeapsa capitală este aplicabilă încă și
astăzi. Ei insistă asupra faptului că guvernele omenești se află sub obligația divină de a implementa
pedeapsa capitală pentru aceste ofense. Pe scurt, ei cred în pedeapsă capotală pentru orice fel de
ofensă majoră virtuală, de ordin social, religios, sau moral.

Argumente în favoarea reconstrucționismului

Apărarea acestei teori i de folosire vechi testamentală a pedepsei capitale ne obligă să ne
punem întrebarea dacă legea Vechiului Testament este încă aplicabilă astăzi. Astfel, cazul
reconstrucționiștilor este biblic în natură, cu toate că mulți punctează consecințele sociale a
neascultării de ceea ce cred ei că este legea lui Dumnezeu pentru astăzi.

a. Legea lui Dumnezeu reflectă caracterul Său neschimbător.
Legea morală a lui Dumnezeu este o reflectare a carac terului moral al lui Dumnezeu. „Fiți
sfinți, căci Eu sunt sfânt” , a spus Domnul (Lev.ul 11:44). Dumnezeu este drept; astfel, El cere ca și
noi să fim la fel (Ezch. 18:5 și continuarea). Însă dacă legea lui Dumnezeu reflectă caracterul Său
moral și dacă caracterul moral al lui Dumnezeu nu se schimbă, atunci legea lui Dumnez eu dată
prin Moise este încă în efect astăzi. Trebuie să fie, pentru că Dumnezeu nu s -a schimbat.

b. Noul Testament repetă Cele Zece Porunci.
Poruncile date lui Moise pe Sinai sunt repetate în Noul Testament. Pavel enunță multe
dintre ele în Rom. 13:9. Alt ele apar altundeva (Ef. 6:2 -3). Dacă legea Vechiului Testament nu este
în efect astăzi, atunci este ciudat că Noul Testament repetă aceste porunci.

c. Vechiul Testament a fost Biblia Bisericii Primare.
Biserica creștină Primară nu avea un Nou Testament; ac esta nu a fost scris decât în a doua
jumătate a secolului întâi. Câ nd Pavel a spus creștinilor că „ toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu și de folos ca să învețe, … să dea înțelepciune în neprihănire” (2 Tim. 3:16). Acest lucru
este clar div versetu l 15, care se referă la ÎSfintele ScripturiÎ, pe care Tim. le învățase de la mama
sa Evr.că și de la bunica sa (1:5). Așa stând lucrurile, reconstrucționiștii susțin că biserica Noul ui
Testament folosea Vechiul Testament ca standard pentru neprihănire. Iar Vechiul Testament
spunea că pedeapsa capitală ar trebui aplicată pentru ofensele notate anterior.

d. Isus a spus că nu a venit să strice legea.
Isus a spus clar: „ Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să
stric, ci să împlinesc . Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece
o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Mat. 5:17 -18).
Pe această bază, Bahnsen insista că suntem legați de întregimea legii mor ale vechi testamentale
cu privire la pedeapsa capitală.

e. Pedeapsa capitală este repetată în Noul Testament.
Mai mult, argumentează reconstrucționiștii, Noul Testament reafirmă în mod explicit
pedeapsa capitală în Rom. 13:4, unde declară că Dumnezeu a dat sabia guvernelor omenești. Tot
așa, atât Isus (In 19:11), cât și Pavel, s -au referit la pedeapsa capitală (F.A. 25:11).

27 O evaluare a reconstrucționismului

În timp ce mulți creștini au o viziune înaltă asupra eficienței Vechiului Testament pentru
credincioși (Rom. 15:4; 1 Cor. 10:11), majoritatea nu cred că legislația mozaică este încă aplicabilă
pentru guvernele omenești de astăzi. Există multe motive pentru aceasta, însă mai întâi ar trebui
dat un răspuns la argumentele date de reconstrucționiști în favoarea pedepsei capitale pentru
orice, de la încălcarea Sabatului la răzvrătirea copiilor.

2. Caracterul lui Dumnezeu nu necesită toată legea lui Moise.
În timp ce toată legea lui Moise este în acord cu caracterul lui Dumnezeu, caracterul lui
Dumnezeu n u necesită toată legea mozaică. Dumnezeu niciodată nu dă o legislație contrară
caracterului Său, însă nici nu se poate spune că toate lucrurile derivă din el sub imperiul necesită ții.
Dumnezeu poate și dorește lucruri diferite în vremuri diferite, pentru o ameni diferiți, acestea fiind în
acord cu natura Sa, însă nu toate fiind cerute de natura Sa.

3. Reconstrucționiștii cred că legile ceremoniale ale lui Moise nu sunt aplicabile
astăzi.
Ei cred că Hristos a împlinit sistemul sacrificial și tipologic și, ast fel, nu mai este necesară
aducerea unui miel la templu sau abstinența în ce privește consumarea cărnii de porc sau a
animalelor de apă fără solzi. Însă dacă așa stau lucrurile, atunci nu mai este nici un motiv pentru ca
Dumnezeu să nu dorească ca legile Ve chiului Testament referitoare la pedeapsa capitală să se
schimbe.
4. Mai mult, pedeapsa capitală nu este o lege; este o pedeapsă sau o sancțiune
pentru neascultarea unei legi specifice.
Astfel, omul nu mai trebuie să susțină că principiile morale de bază al e lui Dumnezeu se
schimbă, atunci când El nu mai cere pedeapsa capitală pentru toate ofensele listate în Vechiul
Testament.
Nu este suficient să argumentăm că toate ofensele merită moartea (Rom. 1:32; 6:23), căci
Dumnezeu nu a dat niciodată pedeapsa capi tală pentru toate ofensele, chiar și în Vechiul
Testament. Însă dacă Dumnezeu nu a cerut pedeapsa capitală pentru unele ofense care meritau
moartea, chiar și în sistemul de lege al Vechiului Testament, atunci nu avem nici un motiv pentru
care El n -ar putea să facă același lucru pentru ofensele din Noul Testament. Deci nu se pune
întrebarea dacă toate aceste ofense merită moartea, ci dacă Dumnezeu a desemnat moartea ca
pedeapsă a lor pentru astăzi.

5. Nu toate cele zece porunci se repetă în Noul Testament.
Reconstrucționiștii greșesc când afirmă că cele zece porunci ale lui Moise sunt redate în
Noul Testament, pentru creștini. Mai întâi, doar nouă din cele zece sunt redate în orice formă în
Noul Testament. Porunca de închinare în ziua de sâmbătă nu este repet ată, din motive evidente:
Isus a înviat, s -a arătat ucenicilor, s -a înălțat la ceruri și a trimis pe Duhul Sfânt într -o zi de
duminică. Astfel, Biserica Primară s -a întrunit în prima zi a săptămânii (F.A. 20:7; 1 Cor. 16:2), nu
în ultima zi. Deci porunca d e a se închina sâmbăta nu mai este aplicabilă pentru creștini (vezi Rom.
14:5; Col. 2:16).
Chiar atunci când unul dintre principiile de bază cuprinse în legea lui Moise este redat în
Noul Testament, acesta este repetat împreună cu o promisiune diferită. D e exemplu, atunci când
Pavel a spus copiilor din Efes să -și cinstească părinții, el a adăugat o promisiune diferită decât cea
dată Israelului. Israelului i s -a promis că i se va lungi zilele în țara pe care i -a dat -o Domnul
Dumnezeu (Ex.ul 20:12). Creștini lor din Efes nu li s -a dat promisiunea de locuire a țării și
binecuvântarea ce derivă din aceasta, ci li s -a spus doar să -și cinstească părinții „ ca să fii fericit și
să trăiești multă vreme pe pământ” (Ef. 6:3). Însă dacă la ascultarea de lege în Noul Tes tament s –
au atașat promisiuni diferite, atunci nu mai este nici un motiv pentru care nu pot fi listate pedeps e
diferite pentru încălcarea lor. Pedeapsa capitală nu este o lege, ci o pedeapsă pentru încălcarea

28lăgii. Astfel, schimbarea unei pedepse pentru o lege din vremea Vechiului Testament nu înseamnă
schimbarea legii.
Nicăieri Noul Testament nu afirmă, așa cum o face Vechiul Testament, că pedeapsa
capitală ar trebui acordată pentru adulter. De fapt, Pavel a spus bisericii din Corint să excomunice
pe băr batul adulter, nu să -l execute (1 Cor. 5:5). Mai târziu, el a spus bisericii să -l reabiliteze în
cadrul părtășiei lor. Aceasta este o schimbare semnificativă de la Vechiul la Noul Testament în ce
privește pedeapsa.

6. Vechiul Testament este pentru biserică , însă nu către biserică.
Este adevărat că Biserica Primară nu a avut întregul Noul Testament. Biserica a luat ființă
în anul 33 d. H. și primele cărți se poate să nu fi fost scrise decât după douăzeci de ani. Creștini i de
atunci nu aveau un Nou Testament scris, pentru că îi aveau pe apostoli în viață (F.A. 2:42; Ef.
2:20), care puteau face minuni speciale, ce confirmau autoritatea lor divină (2 Cor. 12:12; Evr. 2:3 –
4). Modul lor de folosire a Vechiului Testament revelează faptul că ei nu credeau că acesta a fost
scris către e i, ci pentru ei. Pavel a spus: „ Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru
învățătura noastră” (Rom. 15:4). El a spus Corinteni lor că Vechiul Testament era un exemplu
pentru ei (1 Cor. 10:11). Însă nicăieri în Noul Testame nt nu se spune că toată legea Vechiului
Testament este îndreptată către Cor., ca să nu mai vorbim despre guvernele civile. De fapt, așa
cum am notat anterior, există unele părți din legislația mozaică despre care până și
reconstrucționiștii admit că nu se mai aplică la noi, astăzi.

7. Isus a sfârșit -o cu legile Vechiului Testament.
Înainte de toate, este adevărat că Isus a venit să împlinească cerințele neprihănite ale legii
Vechiului Testament (Mat. 5:17 -18; vezi și Rom. 10:2 -3). El nu i -a pus capăt distrug ând-o, ci mai
degrabă împlinind -o.
Noul Testament spune clar că legea lui Moise a fost înlocuită de Hristos. Pavel a spus că
ceea ce a fost scris în piatră (poruncile) a trecut (2 Cor. 3:7, 11). Scriitorul cărții Evr. declară că
„trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii” (7:12). Vechiul Legământ a fost înlocuit cu
unul nou (8:13), așa cum prezisese Ier. (31:31). Pavel a spus Gal atenilor că „ nu mai suntem sub
îndrumătorul acesta (al legii)” (Gal. 3:25). Către Rom. a scris: „Nu mai suntem sub L ege, ci sub har”
(Rom. 6:15). Iar în Col. afirmă că în vederea morții și învierii lui Hristos, Dumnezeu „ a șters zapisul
cu poruncile lui” (Col. 2:14).
Doar pentru că există legi morale similare în Noul Testament, nu înseamnă că încă ne
aflăm încă sub inc idența Vechiului Testament. Pentru că natura morală a lui Dumnezeu nu se
schimbă de la secol la secol, ar trebui să ne așteptăm ca multe dintre legile morale să fie aceleași .
Însă asta nu înseamnă că noi suntem încă legați de codul de legi mozaic, doar pen tru că Moise le –
a primit de la acel ași Dumnezeu ca și Pavel și Petru

8. Din nou, există o confuzie între lege și pedeapsă.
Chiar dacă principiul moral de bază cuprins în legislația mozaică este același ca și cel
exprimat în legea Noului Testament pentru cr eștini, fără îndoială, nu rezultă că pedeapsa pentru
încălcarea ei va fi aceeași. Iar pedeapsa capitală este o problemă de pedeapsă, nu de lege morală.
De exemplu, se spune că interdicția morală dată împotriva adulterului nu s -a schimbat de la secol
la sec ol. Dumnezeu întotdeauna s -a opus adulterului. Întrebarea se pune dacă El întotdeauna a
cerut aceeași pedeapsă pentru ea în orice secol. Nu există nici o indicație că ar fi cerut. De fapt,
există indicația că nu a cerut.

9. Nu toate pedepsele capitale vechi testamentale sunt repetate în Noul
Testament.
Este greșit să implicăm faptul că pedeapsa capitală este reafirmată în Noul Testament, din
moment ce toate ofensele pentru care a fost cerută în Vechiul Testament nu sunt în efect în Noul
Testament. Așa cum s -a spus mai înainte, chiar și reconstrucționiștii admit faptul că există unele
cazuri de pedeapsă capitală vechi testamentală care nu se aplică astăzi. Cazurile în care este

29implicată pedeapsa capitală (In 19:11; F.A. 25:11; Rom. 13:4) nu includ toate acele ofense din
Vechiul Testament. De fapt, se poate spune că toate aceste pedepse erau pentru ofensele capitale
sau echivalente, cum ar fi trădarea, (Vezi Lc. 23:2; F.A. 17:7). Există o indicație că pedeapsa
capitală nu a fost cerută pentru unele ofense lista te în Vechiul Testament, de exemplu, adulterul (1
Cor. 5:5; 2 Cor. 2:6).

O critică biblică a reconstrucționismului

Multe dintre criticile aduse reconstrucționismului deja au fost prezentate în răspunsurile la
argumentele anterioare. Argumentele recons trucționistului pentru pedeapsa capitală se bazează pe
credința că legea Vechiului Testament a lui Moise este încă aplicabilă pentru credincioșii de astăzi .
Ca răspuns, se poate spune că există multe argumente care arată că legea lui Moise nu este
plicabil ă astăzi.
Diferența dintre categoriile ceremoniale și morale este greșită. Nicăieri Biblia nu divide
legea în categorii distincte ceremoniale, civile și morale. Nu sunt trase linii de demarcație
pronunțate. Isus a curățit toate tipurile de carne (Mc. 7:19 ), iar scriitorii Noului Testament sunt de
acord cu înlăturarea opiniei că unele mâncăruri sunt necurate (F.A. 10:15; 1 Tim. 4:3 -4). Cu toate
acestea, aspectele ceremoniale ale legii sunt mai largi decât mâncărurile curate și necurate. Ele
includ reguli pr ivitoare la haine, jertfe, ritualuri și chiar igienă (Lev.ul 11 -27). Astfel, curățirea
anumitor mâncăruri nu poate fi confundată cu așa -zisa lege ceremonială. Mai mult, legile impuse
creștinilor (F.A. 15:29), legi împotriva idolatriei, imoralității, sângel ui și animalelor strangulate, nu
erau unice legislației mozaice (vezi Gen. 9:4).
Legea lui Moise era o unitate. Existau aspecte civile ale legii morale și dimensiuni morale
ale legilor civile. Într -adevăr, au existat aspect e morale ale legii ceremoniale, așa cum este evident
din faptul că s -a spus că aceasta reflectă sfințenia lui Dumnezeu (Lev.ul 11:45). Cu siguranță,
sfințenia lui Dumnezeu nu este o problemă amorală. Nicăieri în Vechiul Testament nu găsim o
separare între aspectele morale și civile, sau între aspectele civile și cele ceremoniale ale legii lui
Moise. Și nicăieri în Noul Testament nu se spune că numai aspectele ceremoniale ale legii lui
Moise au fost abolite.
Apostolii au pus deoparte legea. Apostolii au stat împotriva părerii că Neamuril e trebuiau să
aplice circumcizia și „să asculte de legea lui Moise” (F.A. 15:5). Ei insistau doar asupra faptului că
creștinilor li se spune „să vă feriți de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de do bitoace sugrumate, și
de curvie” (versetul 29). Însă a cestea nu sunt unice legii lui Moise (Gen. 9:4) și nu acestea
constituiau tot ceea ce se cerea de către legea lui Moise. Astfel, chiar faptul că apostolii nu au
insistat asupra altor lucruri în afara acestora (F.A. 15:28), dovedește că ei nu credeau că cre știnii
erau sub legea lui Moise. Mai mult, interdicțiile date de apostoli creștinilor din F.A. 15 nu pot fi
considerate reguli împotriva chestiunilor pur ceremoniale, căci una dintre ele era împotriva idolatr iei
și o alta împotriva imoralității.
Iac. a a firmat unitatea legii. Unitatea legii lui Moise este atât de p uternică încât Iac. insista
că „cine păzește toată Legea și greșește într -o singură po runcă, se face vinovat de toate” (Iac.
2:10). Și chiar în versetul următor, el citează legile împotriva adul terului și omorului, pe care oricine
le consideră a fi legi morale. Legea lui Moise a fost considerată o unitate. Deci dacă o parte din e a
este lăsată deoparte, atunci toată trebuie înlăturată.
Pavel a spus că creștinii nu se află sub lege. Credincioșii N oului Testament „nu sunt sub
Lege, ci sub har” (Rom. 6:14). In a spus: „ Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adev ărul au
venit prin Isus Hristos” (In 1:17). Aici legea dată prin Moise este pusă în contrast cu harul adus de
Hristos. Astfel, nu putem s ă ne aflăm sub ambele.
Cele Zece Poru nci au trecut. Pavel a spus Corinteni lor că ceea ce a fost săpat în piatră
(cele Zece Porunci) a trecut odată cu venirea lui Hristos (2 Cor. 3:7-7,11). A fost înlocuit cu „ce este
netrecător” (v. 11). Cum a fost înlăt urată lege a lui Moise de către Hristos? „ A împăcat pe cei doi cu
Dumnezeu într -un singur trup, prin cruce , prin care a nimicit vrăjmășia” (Ef. 2:16). Legea ne
condamna, însă Hristos ne -a răscumpărat. Căci „ nu este nici o osândire pen tru cei ce sunt în
Hristos Isus” (Rom. 8:1).

30 Hristos este sfârșitul legii. „ Hristos este sfârșitul (telos) legii” pentru credincioși (Rom. 10:4).
Hristos nu doar a pus capăt legii; El este Sfârșitul Legii. El i -a pus capăt împlinind -o. El nu a
înlăturat -o prin distrugerea ei (M at. 5:17 -18), ci prin întregirea ei. El este scopul perfect al legii,
pentru că a împlinit -o în mod perfect (Mat. 3:15; Rom. 8:3 -4).
Legea a fost la locul ei d oar până când a venit Hristos. „ Legea ne -a fost un îndrumător spre
Hristos, ca să fim sosotiți n eprihăniți prin credință”. Însă „ după ce a venit credința, nu mai suntem
sub îndrumătorul acesta ” (Gal. 3:24 -25). Aici este clar că Pavel include legea morală a lui Moise,
pentru că se referă la ea ca fiind dată pe muntele Sinai, cu 430 ani după ce promisi unea a fost
confirmată patriarhilor (v. 17). Și ceea ce a fost dat la Sinai erau tocmai cele Zece Porunci, care
conțin chiar miezul și baza legii morale. Deci întreaga lege a lui Moise care a fost dată Israelului a
fost înlăturată de Hristos.
Legea lui M oise a fost dată doar lui Israel. Cartea Evr. este categorică în ce privește faptul
că legea a fost dată poporului Israel (7:11). Și despre acea lege declară că „ trebuia numaidecât să
aibă loc și o schimbare a Legii” (v. 12). După noul legământ, „ se desfii nțează aic i o poruncă de mai
înainte” (v. 18). Vechiul legământ este înlocuit cu noul legământ (8:1 -2). Și aces ta nou, spune
Domnul, nu va fi „ ca legământul pe care l -am făcut cu părinții lor” (8:9). Prin chiar faptul că se zice
„un nou legământ”, „ a mărtu risit că c el dintâi este vechi” (8:13). Nu se poate folosi un limbaj mai
clar decât atât; întregului legământ dat lui Israel de către Moise, care includea legile morale, i s -a
pus capăt.
Noi nu putem prelua legea fără blestemele sale. Celor care cred că creștinii încă se mai află
sub lege, Pavel le reamintește: „ Căci toți cei ce se bizuiesc pe Faptele Legii, sunt sub blestem”
(Gal. 3:10). Asta înseamnă că omul nu poate lua binecuvântările legii fără blestemele sale (vezi
Deut. 27). În conformitate cu Pave l, în ce privește legea, o accepți fie toată, fie deloc. Pe de altă
parte, dacă unele dintre legile mozaice nu se aplică creștinilor, atunci nici una dintre ele nu se
aplică. Însă Hristos a luat blestemul legii pentru noi (Gal. 3:13). Deci a accepta legea lui Moise ca
aplicabilă pentru noi înseamnă a respinge ceea ce Hristos a făcut pentru noi (Gal. 3:21).

3. Retribuționismul: pedeapsa capitală pentru unele crime

Al treilea punct de vedere major este retribuționismul, care susține că pedeapsa capitală
este legitimă pentru unele crime, și anume cele capitale. Pentru că esența acestei poziții deja a fost
implicată în criticarea celorlalte două puncte de vedere, ea va fi descrisă mai pe scurt.
Spre deosebire de reabilitaționism, retribuționismul crede că scop ul primar al pedepsei
capitale este acela de a pedepsi. Spre deosebire de reconstrucționism, retribuționismul nu crede că
guvernele civile de astăzi se află sub incidența legii mozaice în ce privește pedeapsa capitală.
Retribuționismul susține că cel care a înfăptuit o crimă nu este bolnav, ci păcătos. Ofensa
capitală adusă de el nu este patologică, ci morală. Astfel el este o ființă rațională și responsabi lă,
știe mai bine ce face și, de aceea, merită să fie pedepsit. În timp ce pedeapsa capitală proteje ază
viața celor nevinovați de repetarea unor crime violente, nu acesta este scopul ei primar. Mai mult,
chiar dacă pedeapsa capitală va împiedica crima, cel puțin crima săvârșită de acel om, fără
îndoială, nu acesta este scopul ei primar. Scopul ei primar este penal, nu remedial. Scopul este
acela de a pedepsi pe cel vinovat, mai degrabă decât de a proteja pe cel nevinovat.
Când Dumnezeu a instituit guvernarea umană și i -a dat autoritate capitală, a făcut -o cu
scopul de a soluționa crimele capitale. Dumnez eu i-a spus clar lui Noe:

„Căci voi cere înapoi sângele vieților voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; și voi cere î napoi
viața omului din mâna omului, din mâna oricărui om care este fratele lui. Dacă varsă cineva
sângele omului, și sângele lu i să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui ”
(Gen. 9:5 -6)

Când acest mandat a fost înglobat mai târziu în legea mozaică, au existat un număr de
crime capitale prezentate, inclusiv omorul (Ex.ul 21:12), răzbunarea unei morți, provoc area unui
avort (Ex.ul 21:22 -23), mărturisirea falsă într -un caz capital (Deut. 19:16 -19) și deținerea unui bou

31care a provocat moartea unei persoane (Ex.ul 21:29). În fiecare caz, persoana care a primit
pedeapsa capitală a fost răspunzătoare de moartea un ui om nevinovat sau a unor oameni
nevinovați. În principiu, aceasta ar include trădarea, pentru că multe vieți sunt implicate în actel e de
trădare. Pe scurt, pedeapsa capitală se dă pentru crimele capitale.
Când pedeapsa capitală este menționată în Noul Testament, este menționată și în contextul
crimelor capitale. Guvernul are sabia pe care Dumnezeu i -a dat -o lui Noe pentru crimele capitale
(Rom. 13:4). Isus a recunoscut autoritatea capitală a Romei asupra vieții Sale (In 19:11), însă din
nou aici, așa -zisa crimă era una de ordin capital, anume trădarea (Lc. 23:2). Tot așa, pretinsa crimă
a lui Pavel, pentru care a fost gata să primească pedeapsa capitală în caz de vinovăție, era
trădarea (F.A. 25:11; 17:7).

Bazele biblice pentru pedeapsa capitală

Pedeapsa capitală este amintită chiar de la începutul Vechiului Testament. Este repetată
din nou și din nou pe tot parcursul Scripturii, inclusiv în Noul Testament.

a. Nevoia de pedeapsă capitală este cuprinsă în chiar natura omului.
Ființele omenești, bărbat și femeie, sunt create după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:27).
Ambii se aseamănă și reprezintă pe Dumnezeu pe pământ. A le ucide înseamnă a ataca pe
Dumnezeu, care le -a creat. Este o respingere a suveranității Sale asupra vieții umane (Deut.
32:39). Pentru această crimă capitală, Dumnezeu a declarat mai târziu, în mod explicit, că cere
pedeapsa capitală (Gen. 9:6). Însă o astfel de pedeapsă este implicată în însăși natura crimei,
chiar înainte de a fi rostită în mod explicit. Acest fapt devine evident în caz ul lui Cain, primul ucigaș.
Cain a meritat și s -a așteptat la pedeapsa capitală. Există multe indicații în text că, atunci
când Cain și -a ucis fratele, pe Abel, el a meritat, însă s -a și așteptat la pedea psa capitală.
Dumnezeu a spus: „ Glasul sângelui fr atelu i tău strigă din pământ la mine” (Gen. 4:10). Acest strigăt
pentru răzbunarea sângelui (vieții) este o indicație clară a faptului că dreptatea cerea o viață în
schimb. Chiar Cain s -a așteptat la răzbunare asupra v ieții sale atunci când a spus: „Oricin e mă va
găsi, mă va omorî” (versetul 14). Până și pronunțarea de către Dumnezeu a protecției asupra lui
Cain, a implicat pedeapsa capitală p rin referința sa la răzbunarea „ de șap te ori” pentru oricine care
ar fi atentat la viața lui Cain (versetul 15). Pen tru că nu exista nici un guvern și nimeni altcineva (cu
excepția tatălui și mamei lui Cain) care să -l execute pe Cain, Dumnezeu personal a comutat
pedeapsa de drept cu moartea. Pentru că Dumnezeu este autorul vieții, El are dreptul să facă asta.
Însă textu l sugerează clar că pedeapsa capitală a fost atât prevăzută cât și meritată.

b. Dumnezeu a dat guvernului uman puterea de acordare a pedepsei capitale.
Pedeapsa capitală a existat înainte de vremea lui Noe, însă răzbunarea crimei era lăsată pe
seama rudel or (Gen. 4:14). Prin instituirea pedepsei capitale, Dumnezeu a luat dreptatea din
mâinile familiilor celor decedați și a plasat -o în mâinile guvernului uman. În acest fel, justiția putea fi
exercitată într -un mod mai obiectiv, prin eliminarea factorului de răzbunare personală și a
sentimentului de mânie. Noe nu a fost primul căruia i s -a dat dreptul la pedeapsa capitală (Gen.
9:6). Acesta a fost doar punctul la care Dumnezeu a instituit guvernarea umană care trebuia să -și
asume autoritatea capitală ce deja era exercitată de către familii.

c. Pedeapsa capitală a fost înglobată în legea mozaică.
Atunci când Dumnezeu a impus Israelului pedeapsa capitală (Ex.ul 21), nu aceasta a fost
prima dată când a instituit -o. Ea a existat încă de la început (Gen. 4) și a f ost atribuită guvernării
umane în timpul lui Noe, pentru crimele capitale (Geneza 9:6). Ceea ce a făcut legea lui Moise a
fost doar să o înglobeze și s -o extindă la multe alte crime noncapitale, incluzând pe cele religioase
și ceremoniale. Israel era o naț iune aleasă, pe care Dumnezeu urma să o conducă într -un mod
special (Ex.ul 19). Astfel, pentru că Israel era o teocrație, aceste motive adiționale pentru pedeap sa
capitală nu erau prescrise și pentru alte națiuni. De exemplu, Dumnezeu niciodată nu a porunc it
altor națiuni să se închine în ziua de Sabat, sau să plătească zeciuială la templul din Ierusalim.

32Astfel, națiunile Neamurilor nu sunt condamnate pentru că nu fac aceste lucruri, cu toate că sunt
judecate pentru o mulțime de alte păcate, de la mândrie la nedreptate (vezi Obadia 1). Cu toate
acestea, Isra el este deseori condamnat de Dumnezeu pentru încălcarea acestor legi. Unor indivizi
li s-a aplicat chiar pedeapsa capitală pentru nerespectarea Sabatului (Ex.ul 31:14).
Sub îndrumarea lui Dumnezeu, Mois e nu a instituit pedeapsa capitală pentru crime capitale;
el doar a înglobat -o în legea sa. Însă a extins pedeapsa capitală pentru crime noncapitale. El nu a
dat pedeapsa capitală națiunilor în general, însă a aplicat -o la națiunea aleasă a lui Dumnezeu, î n
moduri specifice.

d. Dacă pedeapsa capitală pentru crime capitale nu a fost dată odată cu legea lui
Moise, atunci nici nu a trecut odată cu legea mozaică. Ea rămâne atunci când
ceea ce era unic pentru legea mozaică a trecut (Evr. 7 -8).

e. Pedeapsa capitală este reafirmată în Noul Testament.
Pedeapsa capitală pentru crime capitale nu a fost dată de Dumnezeu doar lui Israel, așa
cum s -a întâmplat cu legea lui Moise (Deut. 4:8; Ps. 147:19 -20). A fost dată lui Noe, pentru
întreaga rasă umană (Gen. 9:6, 9 -10). Și pentru că Dumnezeu nu a abolit niciodată această
pedeapsă, așa cum nu a abolit nici promisiunea dată lui Noe pentru întreaga rasă umană, prin care
pământul nu mai urma să cunoască un alt potop (Gen. 9:11), atunci pedeapsa capitală instituită,
încă se ma i află în efect pentru întreaga rasă.
Sabia care a fost dată divin guvernului omenesc pentru pedeapsa capitală (Gen. 9:6) este
explicit reafirmată în Noul Testament (Rom. 13:4). Isus a recunoscut aceasta în fața lui Pilat (In
19:11), așa cum a făcut și P avel înaintea Rom.lor (F.A. 25:11). Astfel, pedeapsa capitală, cel puțin
pentru crimele capitale, este dată înaintea legii lui Moise și repetată după ea. Oricare ar fi
adăugirile făcute legii lui Moise privitor la pedeapsa capitală pentru alte motive, nu s unt aplicabile
rasei umane astăzi.

O evaluare a retribuționismului – analiză critică negativă

Multe opinii critice au fost reduse la pedeapsa capitală, chiar pentru crime ce implică
pierderea vieții. Majoritatea acestora au fost deja implicate în în r ăspunsul dat reabilitaționismului.
Astfel, ele vor fi doar pe scurt sumarizate aici.

a. Este o pedeapsă crudă și neobișnuită.
Dacă așa este, atunci tot așa este și uciderea unui om nevinovat, iar dreptatea cere viață
pentru viață. Cei care iau o viață trebu ie să dea în schimb propria viață. Ceea ce luăm, aceea
datorăm. În asta nu este nimic crud sau neobișmuit.

b. Este aplicată în mod nedrept.
A nu administra justiția pentru orice crimă capitală nu este răspunsul la nedreptate pentru
unele crime reale. Două greșeli nu fac un lucru bun. Numai pentru că unii oameni mor datorită
lipsei de distribuire a ajutorului medical, nu înseamnă că acest ajutor trebuie refuzat tuturor. Tot
așa, numai pentru că unii oameni mor datorită distribuirii nedrepte a pedepsei capita le, nu
înseamnă că justiția ar trebui refuzată tuturor.

c. Nu împiedică crima.
Dumnezeu a spus că o va împ iedica. Când se face dreptate, „ tot poporul să audă și să se
teamă, și să nu se mai îngâmfe” (Deut. 17:13). Un lucru este sigur, pedeapsa capitală va î mpiedica
pe acel criminal violent în particular de la a repeta o altă crimă. Dacă pedeapsa capitală nu
împiedică cât de multe crime posibile, atunci probabil că ea nu este exercitată destul de mult și
destul de repede, încât să fie o amenințare reală (Ecle siatul 8:11).

d. Nu este biblică, cel puțin nu astăzi.

33Așa cum am văzut, pedeapsa capitală nu este biblică astăzi pentru crime noncapitale. Acestea
erau unice legislației mozaice, care nu mai este aplicabilă. Însă pedeapsa capitală pentru crime
capitale a fost dată guvernului uman înainte de legea lui Moise (Gen. 9:6) și a fost reafirmată după
legea lui Moise (Rom. 13:4; In 19:11; F.A. 25:11).

e. Criminalul ar trebui tratat, nu omorât.
Aceasta se bazează pe noțiunea greșită că justiția este remedială, nu p enală. Cu toate
acestea, vederea remedială dezumanizează pe criminal, transformându -l într -un pacient sau
subiect ce trebuie tratat, nu o persoană ce merită respect. Este un umanitarianism iluzoriu, care de
fapt este antiuman. Are un potențial tiranic teri bil, în mâinile unei eli te care poate decide cine este
„bolnav” și trebuie tratat de stat.

f. Unii criminali nu sunt responsabili din punct de vedere rațional.
Dacă această afirmație se referă la copii înainte de a fi responsabili din punct de vedere
social, la imbecili, sau la oameni care nu au capacitatea morală și rațională de a -și înțelege
acțiunile, atunci pedeapsa capitală nu este o pedeapsă corespunzătoare. Responsabilitatea morală
presupune că omul este responsabil din punct de vedere moral. Un om nu poate fi socotit rațional
responsabil, dacă nu este rațional.

g. Este contrar conceptului de iertare.
Înainte de toate, iertarea nu are nici un sens într -un aspect remedial al justiției. Cineva
bolnav nu poate fi iertat; doar un păcătos poate fi iertat. Astfel, conceptul iertării are sens doar într –
o viziune penală a justiției. Toate crimele capitale merită moartea, însă nu toți criminalii ce meri tă
moartea ar trebui, în mod necesar, să moară. În legătură cu asta, toate ofensele sunt vrednice de
moarte ( Rom. 1:32; 6:23). Însă nici chiar vechea lege nu cere pedeapsă capitală pentru toate
ofensele. În Gen. 4, Dumnezeu personal a comutat pedeapsa pentru Cain. Deci suspendarea
pedepsei meritate cu moartea în cazuri speciale, în principal acolo unde există poc ăință veritabilă și
restaurare, nu este fără precedent biblic. Însă însuși conceptul de îndurare față de cel ce se
pocăiește cu adevărat, presupune cadrul justiției, care necesită justiție capitală în crime capitale .

h. Trece cu vederea pe cei ce sunt nebu ni.
Celui care este cu adevărat alienat mintal (nu este în controlul facultăților mintale), nu ar
trebui să i se aplice pedeapsa capitală, pentru că nu este responsabil moral. Cu toate acestea, așa –
zisa nebunie temporară este deseori doar un atac de furie . Și noi suntem responsabili pentru
enervare și pentru ceea ce facem atunci când suntem mânioși. A fi irațional (nebun) și a acționa
irațional (criminal), sunt două lucruri diferite. Într -un sens, orice păcat este irațional, inclusiv
păcatele capitale.

O evaluare a retribuționismului – contribuții pozitive

În ciuda multor critici, pedeapsa capitală pentru crime capitale are multe dimensiuni
pozitive. Câteva vor fi sumarizate aici.

a. Se bazează pe o viziune înaltă asupra omului.
Poziția retribuționistul ui în ce privește pedeapsa capitală presupune o viziune înaltă a
libertății și demnității umane. Se bazează pe prezumția că ființele umane adulte normale sunt ființe
raționale și morale care știu mai bine, care ar putea alege și altceva însă aleg a face ră ul, ființe
care merită astfel a fi pedepsite.

b. Tratează pe criminal cu respect.
Pedepsind pe cineva care merită pedeapsa, statul dovedește astfel respect față de
persoana pedepsită. Însă a supune pe cineva la un tratament obligatoriu, împotriva voinței s ale,

34înseamnă a -l trata ca pe un sugar, un imbecil, sau un animal domestic. Persoanele care, în
cunoștință de cauză, fac răul, merită a fi pedepsite, nu a fi tratate ca un obiect ce poate fi
manipulat.
c. Operează pe baza unei viziuni corecte a justiției.
Așa cum am notat anterior, vederea biblică asupra justiției este penală, nu remedială.
Scopul primar al justiției este moral, nu terapeutic. Este etic, nu patologic. Acest lucru este vala bil
indiferent dacă crima este accidentală sau capitală. Pedeapsa ar tr ebui dată doar atunci când
cineva o merită.

d. Împiedică crima.
În pofida tuturor protestelor, pedeapsa împiedică crima. Biblia spune aceasta (Deut. 17:13),
iar practica o dovedește, în special în cazul pedepsei capitale. Agresorii morți nu -și pot repeta
crimele. Până și bunul simț spune că omul obișnuit se gândește de două ori la încălcarea legii,
dacă crede cu adevărat că va fi sever pedepsit.

e. Protejează viețile celor nevinovați.
Pedeapsa capitală protejează viețile celor nevinovați în trei moduri. Mai întâi, viața
omenească are un mare preț, lucru care ne determină să respectăm și să protejăm viața. În al
doilea rând, atunci când pedeapsa este exercitată în mod corect, ea instilează în alți potențiali
criminali frica de Dumnezeu. În cele din urmă, prev ine repetarea crimelor de către infractori.

Rezumat și concluzie

Există trei puncte de vedere de bază asupra pedepsei capitale, susținute de creștini:
reabilitaționismul, reconstrucționismul și retribuționismul. Reabilitaționismul se opune pedepsei
capitale oricare ar fi crima. Reconstrucționismul insistă asupra pedepsei capitale pentru toate
crimele majore, fie ele morale sau religioase. Retribuționismul susține că pedeapsa capitală este
adecvată pentru unele crime, anume, ofensele capitale.
Reabilitaț ionismul se bazează pe o viziune remedială (reformatoare) a justiției. Criminalul
este văzut ca un pacient care e bolnav și are nevoie de tratament. Celelalte două puncte de vedere
consideră că justiția este retributivă. Adepții lor văd criminalul ca fiind o persoană responsabilă
moral, care merită pedeapsa. Retribuționismul diferă de reconstrucționism în aceea că prima nu
consideră că ofensele care necesitau pedeapsa capitală în cadrul legii lui Moise, mai sunt
aplicabile astăzi. Retribuționismul susține c ă pedeapsa capitală se bazează pe principiul biblic
enunțat, viață pentru viață, principiu aplicabil tuturor persoanelor, în toate locurile și în toate
vremurile.

35Să nu preacurvești – forme de preacurvie
Cursul 18
„porunca a VII -a”

Poru nca a 7 -a este foarte bogata in semnificația ei, societatea in care trăim este clădita pe
sexualitate și din acest motiv se impune un studiu atent si detaliat al implicațiilor si semnificați ilor
poruncii ,,sa un preacurvești¨.

Porunca a șaptea: aspecte generale.

a. „Dumnezeu l -a creat pe om ca ființă sexuală” .
Dumnezeu este creatorul sexualității. Ideea aceasta a fost ideea Lui Dumnezeu. El l -a făcut
pe bărbat așa cum este bărbatul, și pe femeie, așa cum este femeia. Aceasta a fost ideea Lui
Dumnezeu. Sco pul cu care Dumnezeu l -a făcut pe om în felul acesta a fost împlinirea emoțională,
fizică și spirituală a celor doi, și procreerea: „creșteți, înmulțiți -vă și umpleți pământul”.
Pentru om sexualitatea este un dar din partea Lui Dumnezeu, nu este nimic ruș inos în
sexualitate, nu este nimic nedemn în ea. Dumnezeu ne -a creat așa. Când este vorba de
sexualitate, consider că părinții au datoria să -și educe copii. Din ceea ce știu adolescenții despre
sexualitate, doar 5% au învățat de la părinți, 45% învață de l a școală, din revistele pornografice, și
din filmele indecente care sunt la televizor. Restul de 50% îl învață de la prietenii de aceeași vâr stă
cu ei. Consider că părinții, mama pentru fiică, tata pentru băiat, au datoria să -și educe copii în
problemele d e natură sexuală.

b. „Dumnezeu a creat familia ca și cadru de împlinire a sexualității umane”.
În Genesa este scris că: „omul se va lipi de nevastă -sa și vor fi un singur trup”. Instinctul
sexual, ca și celelalte instincte, nu este vinovat în sine. Dumnez eu ne -a dăruit instinctul foamei,
setei, somnului etc. În sine, acestea nu sunt vinovate, la fel este și cu instinctul sexual. Nu e pă cat
să-ți fie foame, dar dacă furi să -ți astâmperi foamea este păcat, tot la fel se pune problema și în
cazul instinctului sexual.
Nu e păcat că cineva are instinctul sexual, dar este un păcat grozav să și -l împlinească în
afara familiei. Porunca Lui Dumnezeu pentru intimitate este ca ea să aibă loc între soț și soție. În
afara poruncii lui Dumnezeu sexul este blestem, frust rare, pervertire, imoralitate.
În cadrul unei familiei este binecuvântare și împlinire, este o expresie a voii Lui Dumnezeu.

c. Scopul poruncii să nu preacurvești .
Primul scop al poruncii a VII -a este apărarea familiei. Dumnezeu este autorul și apărătorul
familiei și Dumnezeu vrea să apere familia, pe cei doi soți, și pe copii. Apoi al doilea scop este
proclamarea fidelității și castității în cadrul familiei.

Forme de preacurvie

1. Adulterul .

Definiție : relație sexuala cu o alta persoana decât partenerul d e viata. Adulterul poate avea
loc înainte de căsătorie dar si după căsătorie. Relațiile homosexuale sunt considerate relații
adulterine.
a. Terminologia biblica
În Noul Testament exista trei termeni care semnifica aproximativ același lucru: curvia, preacurvia si
necurăția. Termenii apar în 1 Corinteni 6:9, Galat. 5:19, etc. Unii definesc preacurvia ca fiind rel ații
sexuale extraconjugale, iar curvia ca referindu -se la relații sexuale premaritale

36În terminologia grecească avem trei cuvinte cu semnificații uș or diferite:
 porneia: curvie, adulter, prostituție, sex, desfrâu.
 moichea: precurvie, adulter.
 acatarsia: necurăție, impuritate, întinarea mintii, imoralitate sexuala.

b. Diferite forme de adulter

 Relații sexuale extraconjugale sporadice .

 Concubinajul .

 Prostituția . E poate cea mai degradantă formă de adulter. Aici sunt implicați doi factori : atât
bărbatul cat si femeia

 Căsătoria nelegitimă .
Căsătoria nelegitimă este un păcat, este o formă de concubinaj. Căsătoria după voia Lui
Dumnezeu comportă un legă mânt. În Maleahi cap 3:14 Dumnezeu vorbea poporului Israel pentru
că n-au fost credincioși „nevestei tinereții voastre, cu care ai făcut legământ”. Căsătoria este un
legământ, un legământ întreit. Întâi este un legământ înaintea Lui Dumnezeu, apoi un legăm ânt
înaintea statului, și apoi un legământ înaintea bisericii

 Prietenia ca și substitut al căsătoriei .
Ne referim aici la relații sexuale premaritale. Pot fi întâlnite cupluri care trăiesc împreună,
beneficiind de relații intime, fără să își asume respon sabilitatea căsătoriei. Aici ne referim la așa
numitul concept de „căsătorie de probă”.

2. Poligamia

Definiție: Este practica în care un bărbat este căsătorit cu două sau mai multe soții.
Poligamia este consecință a căderii în păcat. Este o degenerare a omu lui. Primul poligam este
Lameh, care fost și criminal. Cu timpul poligamia a intrat în structura societăți din vechime.
Scriptura consemnează o serie de căsătorii poligame:
– Iacov căsătorit cu Rahela și Lea
– Elcana – Ana și Penina.
– David – Mical, Abigail și altele.
– Solomon – 300 de soții.

Vechiul Testament nu poruncește poligamia, nu o nici încurajează, ci o tolerează datorită
conjuncturilor sociale. VT controlează relațiile poligame în textul „Dacă -i va lua o altă nevastă, nu
va scădea nimic pentru cea di ntâi din hrană, din îmbrăcăminte, și din dreptul ei de soție.“ (Exodul
21:10)
În Noul Testament avem două texte care subliniază că idealul lui Dumnezeu pentru familie
este monogamia și nu poligamia:
 „Isus le -a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voa stre a îngăduit Moise să vă lăsați
nevestele; dar de la început n -a fost așa.“ (Matei 19:8)
 „Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept,
vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să învețe pe alți i.“ (1 Timotei 3:2). Texte similare
avem în 1Tim. 3:12; Tit 1:6.

Există două argumente împotriva poligamiei:

a. Rânduiala creației. Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva ca și cuplu monogam. În acel cuplu
chipul lui Dumnezeu a fost desăvârșit. De aici deducem că idealul lui Dumnezeu pentru

37căsătorie este monogamia. De aici se desprinde ideea că poligamia nu corespunde scopului
intenționat de Dumnezeu pentru căsătorie. Monogamia reflectă cel mai bine scopul lui
Dumnezeu pentru căsătorie.

b. Rânduiala bisericii. Pavel ne învață că un bărbat poligam nu putea sta în fruntea Bisericii. Dacă
standardul înalt pentru conducere exclude poligamia, înseamnă că poligamia nu este voia lui
Dumnezeu, ci ea a fost tolerată din considerente de natură socială și culturală.

„Dar t rebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept,
vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să învețe pe alții.“ (1 Timotei 3:2).

Expresia „ bărbatul unei singure neveste ” a fost interpretată în următoarele feluri:
i. Pavel a vrut să spună că presbiterul trebuie să fie căsătorit
ii. Concepția romano -catolică susține că episcopul trebuie să fie soțul unei singure
biserici
iii. Un bărbat divorțat și recăsătorit nu mai poate fi ales pentru conducerea spirituală.
Unii consid eră că si un văduv recăsătorit nu mai poate sluji în conducerea spirituală
iv. Interpretarea predominantă este că poligamii nu pot ocupa funcții de conducere în
Biserică

Discuție : situația misionarilor creștini în țări în care există poligamie. Ce trebuie să facă un
bărbat poligam care vrea să devină creștin? Trebuie să divorțeze de toate soțiile în afară de prima?
Sau trebuie acceptat în biserică în ciuda statutului sau de poligam

3. Homosexualitate și lesbianismul .

Definiție: Homosexualitatea implică relații intime între bărbat și bărbat. Lebianismul implică
relații intime între femeie și femeie.

Scurt istoric:
 Homosexualitatea este un păcat vechii.
 E păcatul Sodomei și Gomorei.
 Egiptenii, evreii și asirieni aveau legi foarte aspre împotriva homosexualilor.
 Germanii și vizigoții ardeau pe rug homosexualii.
 La greci homosexualismul a fost în floare, la romani la fel.
 În Evul Mediu societatea creștină condamna homosexualismul.
 În 1967 Parlamentul Britanic a legiferat homosexualismul.
 Astăzi avem biserici de hom osexuali, pastori și preoți homosexuali.

Argumente împotriva homosexualității

Argumentele împotriva actelor homosexuale se împart în două categorii: biblice și sociale.
Argumentele biblice vor fi prezentate mai întâi.

Argumente biblice împotriva hom osexualității – (conform lui Geisler)

Există multe argumente biblice împotriva homosexualității, argumente ce sunt implicate în
text sau care sunt expuse clar. Argumentul implicit derivă din faptul că Dumnezeu a instituit acte
heterosexuale în cadrul căs ătoriei, nu activitate homosexuală.

a) Dumnezeu a instituit heterosexualitatea, nu homosexualitatea .
Dumnezeu a instituit relațiile heterosexuale atunci când a creat „bărbat și femeie” și le -a poruncit să
nască copii (Gen. 1:27 -28). Sexului i -a fost dat co ntextul familiei, încă de la început. Dumnezeu a

38spus: „Va lăsa omul (bărbatul) pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa (femeie), și
vor fi un singur trup” (Gen. 2:24). Pavel spune clar că „un singur trup” implică relație sexuală (1 Cor.
6:15-17). Scriitorul cărții Evrei proclamă: „Căsătoria să fie ținută în toată cinstea, și patul să fie
nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari și pe preacurvari” (Evrei 13:4). Într -adevăr, Cele
Zece Porunci declară: „Să nu preacurvești” și „să nu pofteș ti nevasta aproapelui tău” (Ex.
20:14,17). Aceste pasaje spun clar că Dumnezeu a instituit sexul pentru a fi folosit între un bărbat
și o femeie în limitele căsniciei heterosexuale.

b) Canaan a fost condamnat pentru un păcat homosexual .
Cu toate că textul n u spune aceasta în mod explicit, se pare că fiul lui Noe, Ham, s -a angajat într –
un act homosexual cu tatăl său, acesta fiind beat. Există câteva indicații în Biblie care susțin opi nia
de față. Expresia a văzut goliciunea tatălui său (Gen. 9:22) este folosi tă și în altă parte, unde
sugerează acte sexuale perverse, iar faptul că Ham „a intrat în cortul” lui Noe pentru a -l vedea,
poate indica o intenție sexuală perversă. Se pare că aceasta nu a fost o întâlnire accidentală cu
tatăl său dezbrăcat. Blestemul aru ncat asupra lui Ham datorită acestui lucru a fost un blestem
aruncat asupra lui Canaan de fapt, care era fiul lui Ham, nu asupra lui Ham însuși (versetul 26).
Acest lucru poate implica faptul că același gen de practici sexuale perverse între tată și fiu ex istau
și în cazul lui Canaan (versetul 24). Faptul că urmașii lui Ham prin Canaan au fost blestemați,
indică severitatea păcatului, care a fost mai mult decât o scurtă privire la trupul gol al tatălui s ău. Și
pentru că aveau același sex, actul pervers ce l -a implicat și pe tatăl său gol, a fost prin definiție unul
homosexual. În cele din urmă, descendenții lui Canaan, asupra căruia a căzut blestemul, au fost
caracterizați printr -o formă sălbatică de homosexualitate și bestialitate (conform Lev. 18:22 -29).

c) Sodoma și Gomora au fost condamnate .
Păcatul Sodomei și Gomorei a fost legendar. Până în ziua de astăzi cuvântul sodomie este o
indicație a păcatului care caracteriza acea cetate. Așa cum s -a spus anterior, păcatul lor nu a fost
doar luxul sau lipsa ospi talității, ci homosexualitatea. Oamenii din acel oraș au spus clar lui Lot:
„Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta? Scoate -i afară la noi, ca să ne
împreunăm cu ei” (Gen. 19:5). Încercarea lui Lot de a le potoli apetitul senzual prin oferirea fiicelor
sale fecioare a dat greș, iar Dumnezeu a distrus cetatea. Iuda a adăugat: „Sodoma și Gomora și
cetăție dimprejurul lor, care se dăduseră ca și ele la curvie și au poftit după trupul altuia, ne st au
înainte ca o pildă, suferind pedeapsa un ui foc veșnic” (Iuda 7).

d) Legea mozaică condamna homosexualitatea .
Atât sodoamia cât și bestialitatea erau condamnate de legea Vechiului Testament. Dumnezeu a
spus: „Eu sunt Domnul. Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o
urâciune. Să nu te culci cu o vită, ca să te pângărești cu ea” (Lev. 18:21 -23). Apoi adaugă: „Este o
mare mișelie” (versetul 23).
Nu doar că homosexualitatea era un păcat pentru evrei, însă tocmai din acest motiv
Dumnezeu a judecat pe Canaaniți. Moise continu ă: „Să nu vă spurcați cu niciunul din aceste
lucruri, căci prin toate aceste lucruri s -au spurcat neamurile pe care le voi izgoni dinaintea voastră.
Țara a fost spurcată prin ele; Eu voi pedepsi fărădelegea, și pământul va vărsa din gura lui pe
locuitorii lui” (versetele 24 -25). Legea adaugă: „Căci toți cei ce vor face vreuna din aceste
spurcăciuni, vor fi nimiciți în mijlocul poporului lor” (versetul 29).
Este clar, atât din limbajul dur (urâciune, spurcat, mișelie, a vărsa din gură), cât și din
pedeapsa capitală hotărâtă, că Dumnezeu considera actele homosexuale drept un păcat foarte
serios, iar mânia Sa nu era limitată la iudei, ci extinsă și la păgâni, care practicau aceste
perversiuni.

e) Prostituații homosexuali de la templu erau condamnați .
Nu numai c ă homosexualitatea în general era condamnată, dar era condamnată și ca parte a
practicilor de la temple. Moise a scris: „Să nu fie nici o curvă din fetele lui Israel, și să nu fie nici un
sodomit din fii lui Israel …căci și unul și altul sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău”

39(Deut. 23:17 -18). Însă aici trebuie amintit din nou faptul că actele homosexuale nu erau considerate
păcătoase pentru că se asociau cu idolatria. Dumnezeu le „detestă” pentru ceea ce sunt ele,
anume, o pervertire a folos irii sacre a sexului heterosexual marital pe care El l -a instituit. Această
practică a fost condamnată pe tot parcursul Vechiului Testament.

f) Homosexualitatea este condamnată în Judecători .
Unul dintre cele mai grotești și oribile păcate din Vechiul Test ament a fost provocat de
homosexuali. Când un om din Ghibea a invitat un călător în casa sa, „iată că oamenii din cetate,
niște fii ai lui Belial, oameni stricați, au înconjurat casa, au bătut la poartă, și au zis bătrânul ui,
stăpânului casei: „Scoate pe o mul acela care a intrat la tine, ca să ne împreunăm cu el” (Judecători
19:22). Omul a spus mulțimii homosexuale: „Vă rog să nu faceți un lucru așa de rău” (versetul 24).
Într-o încercare de a -i potoli, el le -a oferit pe fiica sa fecioară și pe concubina ac elui om. Așa că
acei bărbați au violat -o (pe concubină) și „și -au bătut joc de ea toată noaptea până dimineața; și i –
au dat drumul când se lumina de ziuă” (versetul 25). Când bărbatul și -a găsit concubina întinsă în
fața ușii dimineața, a tăiat -o în douăsp rezece bucăți și a trimis câte o bucată fiecărei seminții a lui
Israel. Toți cei care au văzut acest lucru au zis: „Niciodată nu s -a întâmplat și nu s -a văzut așa
ceva, de când s -au suit copiii lui Israel din Egipt până în ziua de azi; luați aminte dar la lucru
acesta, sfătuiți -vă și vorbiți!” (versetul 30). Este greu de imaginat o mai mare perversitate derivată
din homosexualitate decât aceasta. Însă oricât de oribil ar părea violul și consecințele ce derivă d in
el, Leviții au văzut oferirea concubinei ca pe un lucru mai puțin rușinos decât homosexualitatea
(versetul 24).

g) Profeții condamnau sodomia.
Actele homosexuale au fost condamnate pe tot parcursul Vechiului Testament. Scriitorul profet al
cărții Împărați (probabil Ieremia), vorbește mereu și mereu despre homosexualitate. El scria: „Au
fost chiar și sodomiți în țară. Au făcut de toate urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul
dinaintea copiilor lui Israel” (1 Împărați 14:24). Mai târziu, una dintre reformele lui Asa a fost c ă „a
scos din țară pe toți sodomiții” (15:12). Tot așa, Iosafat „a scos din țară pe sodomiții care mai
rămăseseră de pe vremea tatălui său Asa” (22:46). Când împăratul Iosia mai târziu, a chemat la o
trezire, „a dărâmat casele sodomiților care erau în Casa Domnului” (2 Împ ărați 23:7). Profetul
Ezechiel a vorbit împotriva păcatelor senzuale ale Sodomei, numindu -le „urâciuni” (Ezechiel 16:50).
Aici avem același cuvânt folosit pentru a descrie actele homosexuale în Leviticul (18:22 -23).

h) Romani 1 condamnă homosexualitatea pri ntre păgâni .
Cel mai descriptiv pasaj referitor la actele homosexuale din Biblie este prezentat în Romani 1.
Pavel a numit actul homosexual un păcat pentru care „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer”
(versetul 18). Descrierile păcatului homosexualități i nu au egal în nici un loc din Scriptură. Este
numit „patimă scârboasă”, „necurăție”, „necinste”, „minciună”, „întrebuințare … împotriva firii”,
„rătăcire” (versetele 24 -27). Ca rezultat al acestor feluri de practici nelegiuite, Dumnezeu Îi -a lăsat
în voia minții lor blestemate.” Au ajuns „plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de
lăcomie, de răutate” (versetul 29).
Scriptura descrie foarte ilustrativ actele homosexuale în următorii termeni: „Din pricina
aceasta, Dumnezeu i -a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat
întrebuințarea firească a lor într -una care este împotriva firii; tot astfel și bărbații, au părăsit
întrebuințarea firească a femeii, s -au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte
bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru
rătăcirea lor” (versetele 26 -27). Demne de remarcat sunt cele două cuvinte, schimbat și părăsit ,
ambele indicând că pentru implicarea în astfel de acte păc ătoase s -a făcut o alegere liberă și
păcătoasă. Acest lucru respinge afirmația că anumite persoane se nasc cu tendințe homosexuale
pe care nu le pot evita.
De asemenea, este important să observăm că actele homosexuale sunt „nenaturale”
(împotriva firii) (versetul 26). Ele sunt contrare legii naturale pe care Dumnezeu „a scris -o în inimile
lor2 (2:15). Astfel, păcatul homosexualității nu este doar o violare a eticii biblice; este o violar e a

40standardului natural moral al lui Dumnezeu pentru toate persoanel e de pretutindeni. Căci „toți cei
ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege … și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în in imile
lor” (2:12 -15).

i) Homosexualii nu fac parte din Împărăția lui Dumnezeu .
În conformitate cu 1 Corinteni 6:9, „nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici
malahii, nici sodomiții … nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” Este evident că aici se face
referință la necredincioși, pentru că Pavel spunea credincioșilor din Corint: „…Așa erați unii din voi”
(versetul 11). Cu alte cuvinte, nici un credincios nu poate fi caracterizat printr -o astfel de viață. Cu
toate că ei pot aluneca în oricare păcat, nici unul care practică încontinuu un stil de viață
homosexual nu poate fi un credincios. Căci „oric ine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește,
pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan
3:9).
j) 1 Timotei condamnă homosexualitatea .
Există un pasaj în 1 Timotei care condamnă homosexualitatea. Pavel s punea că legea a fost dată
„pentru ucigătorii oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru
mincinoși, pentru cei ce jură strâmb și pentru orice este împotriva învățăturii sănătoase”. Cuvântul
perverși este un cuvânt cu un sp ectru mai larg ce cuprinde și alte păcate sexuale, nu doar
„adulterul”. Cuvântul include și actele homosexuale și se traduce chiar „sodomiți” sau
„homosexuali”. Contextul în care este folosit și celelalte păcate printre care este enumerat,
demonstrează sev eritatea păcatului sodomiei.

k) Iuda numește homosexualitatea o perversiune.
Iuda declară că Dumnezeu a judecat pe îngerii care au păcătuit, legându -i în lanțuri veșnice pentru
ziua finală a judecății. El adaugă: „Tot așa, Sodoma și Gomora și cetățile dimp rejurul lor, care se
dăduseră și ele la curvie și au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pede apsa
unui foc veșnic” (versetul 7). Și „totuși, oamenii aceștia, târâți de visările lor, își pângăresc la fel
trupul, nesocotesc stăpân irea și bătjocoresc dregătoriile” (versetul 8). Aceste pasaje lasă puține
îndoieli atât în ce privește natura sexuală a păcatului Sodomei, cât și atitudinea lui Dumnezeu față
de actele sexuale pe care ei le făceau.
Deci de la începutul până la sfârșitul Bibliei, păcatul Sodomei este condamnat în mod
repetat, pentru aceasta folosindu -se cei mai duri termeni. Dumnezeu îl descrie în termeni dintre cei
mai negativi și îl judecă în cele mai categorice moduri. Nu există nici o bază pentru a susține că
homosexua litatea este un „stil de viață alternat” acceptabil.

Alte argumente împotriva homosexualității

În plus față de repetatele condamnări biblice ale practicilor homosexuale, există indicații
morale și sociale ferme ale aspectului greșit al acestei practic i sexuale. Homosexualitatea este
contrară folosirii naturale a sexualității unui om. Acest lucru este evident din câteva motive. Nu s -a
născut nimeni în urma unei relații homosexuale și nu s -a născut nimeni homosexual.
Homosexualitatea se dobândește undeva , pe drumul vieții. Comportamentul homosexual nu este
un comportament normal. Numai o mică fracțiune din populație (cam 2 -4 procente) au acest
comportament anormal. Ex -homosexualii mărturisesc că ei au fost recrutați la acest stil de viață și
au renunțat l a el în favoarea relațiilor normale heterosexuale și în favoarea unei familii. Din aceste
motive este clar că homosexualitatea nu este o stare naturală.

a) Nici o societate nu acordă homosexualității un statut echivalent .
Nici o societate, în trecut sau î n prezent, nu a acordat vreodată homosexualilor un statut echivalent
cu cel al heterosexualilor. Multe societăți nu au privit cu ochi buni homosexualitatea. Cele care au
acordat un loc homosexualității au făcut -o doar pentru o clasă limitată și pentru o vr eme limitată. Cu
toate că unele triburi amero -indiene i -au oferit un loc, acel loc nu a fost unul dezirabil. Mohavii, de
exemplu, au schimbat cuvântul pentru homosexual cu acela folosit pentru laș. Această înțelepciune

41de secole nu ar trebui privită cu ușu rință, căci această atitudine virtuală universală între societăți nu
a rămas fără o justificare. Orice societate rațională are o atitudine de discriminare față de
elementele social indezirabile. Comportamentul social deviant este pedepsit, criminalii sunt trimiși
în închisoare, și așa mai departe. Discriminarea rațională este singurul lucru înțelept pe care o
societate îl poate face și, așa cum se va vedea, homosexualitatea produce un compotament social
indezirabil.

b) Homosexualitatea este indezirabilă din punct de vedere social .
Homosexualitatea este asociată cu un întreg mănunchi de caracteristici sociale indezirabile.
Studiile psihologice au relevat că există un grad înalt de egocentrism, mândrie, narcisism,
masochism și ostilitate asociat cu homosexual itatea. În trupele lui Hitler, de exemplu, a existat un
număr disproporționat de mare de homosexuali. Cazurile de molestare a copiilor au implicat de trei
ori mai mulți homosexuali decât populație obișnuită. Crimele homosexualilor sunt dintre cele mai
violente. Aceste caracteristici indezirabile constituie un prilej de preocupare socială. Ele contrazic
afirmația că relațiile acest comportament homosexual este pur privat și, astfel, nu prezintă nici un
pericol pentru societate în general.

c) Nici o societate nu supraviețuiește prin practici homosexuale .
Societatea depinde pentru existența ei de relații heterosexuale sănătoase. Separat de acest gen de
relații, nu ar mai exista homosexuali. Formulat altfel, nimeni nu s -a născut în urma unei relații
homosexuale. Heterosexualitatea este absolut esențială pentru continuitatea rasei umane. Fără ea,
întreaga rasă ar dispărea într -o singură generație și în acest sens homosexualitatea este o
amenințare pentru continuitatea rasei umane. Nu va fi suficient să se argument eze că acest lucru
nu se va întâmpla niciodată din moment ce nu toți oamenii practică homosexualitatea, pentru că,
dacă devine un comportament acceptat de toți, atunci toți l -ar putea practica. Și dacă toți l -ar
practica, atunci rasa ar ajunge să se auto -distrugă.

d) Practicile homosexuale sunt o amenințare a vieții .
Unul dintre cele mai puternice argumente sociale împotriva practicilor homosexuale este SIDA. Nu
mai este un secret că această boală malignă este răspândită prin practici homosexuale. Nici nu m ai
există vreo îndoială că ea se transmite de la homosexuali la nonhomosexuali cum ar fi hemofilicii,
care folosesc în comun ace de seringă, la cadre medicale, la soțiile bisexualilor, și alții. Se
presupune că milioane de oameni vor muri ca rezultat direc t sau indirect al practicilor homosexuale
care transmit acest virus fatal. Boala a atins proporții epidemice. Când bunăstarea fizică a societă ții
este în așa măsură amenințată, este necesar ca societatea să se protejeze împotriva unor practici
atât de per iculoase pentru viață. Nici o societate rațională nu ar ezita să se apere împotriva altor
activități care ar amenința astfel viața cetățenilor săi.

42Să nu preacurvești – forme de preacurvie
Cursul 19
„porunca a VII -a”

4. Incestul

Definiție : prin incest înțelegem relații sexuale între rude de sânge.

Prin rude de sânge înțelegem ceea ce este cuprins în pasajul:
„Nici unul din voi să nu se apropie de ruda lui de sânge, ca să -i descopere goliciunea. Eu sunt
Domnul. Să nu descoperi goliciunea ta tălui tău, nici goliciunea mamei tale. Ți -este mamă: să nu -i descoperi
goliciunea. Să nu descoperi goliciunea nevestei tatălui tău. Este goliciunea tatălui tău. Să nu desc operi
goliciunea surorii tale, fata tatălui tău, sau fata mamei tale, născută în casă sau afară din casă. Să nu
descoperi goliciunea fetei fiului tău sau a fetei tale. Căci este goliciunea ta. Să nu descoperi gol iciunea fetei
nevestei tatălui tău, născută din tatăl tău. Ți -este soră. Să nu descoperi goliciunea surorii tatălui tău. Este
rudă de aproape cu tatăl tău. Să nu descoperi goliciunea surorii mamei tale. Este rudă de aproape cu ma ma
ta. Să nu descoperi goliciunea fratelui tatălui tău. Să nu te apropii de nevasta lui. Ți -este mătușă. Să nu
descoperi goliciunea nurorii tale. Este nevas ta fiului tău: să nu -i descoperi goliciunea. Să nu descoperi
goliciunea nevestei fratelui tău. Este goliciunea fratelui tău. Să nu descoperi goliciunea unei feme i și a fetei
ei. Să nu iei pe fata fiului ei, nici pe fata fetei ei, ca să le descoperi goliciu nea. Îți sunt rude de aproape: este o
nelegiuire. Să nu iei pe sora nevestei tale, ca să -i faci în necaz, descoperindu -i goliciunea alături de nevasta
ta, cât timp ea este încă în viață. Să nu te apropii de o femeie în timpul necurăției ei, când este la so roc, ca
să-i descoperi goliciunea. Să nu te împreuni cu nevasta semenului tău, ca să te pângărești cu ea. Să nu dai
pe nici unul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh, și să nu pângărești Numele Dumnezeului tău. Eu sunt
Domnul. Să nu te culci cu u n bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o urâciune. Să nu te culci cu o
vită, ca să te pângărești cu ea. Femeia să nu se apropie de o vită, ca să curvească cu ea. Este o ma re
mișelie. Să nu vă spurcați cu nici unul din aceste lucruri, căci prin toat e aceste lucruri s -au spurcat neamurile
pe care le voi izgoni dinaintea voastră. Țara a fost spurcată prin ele; Eu îi voi pedepsi fărădelege a, și
pământul va vărsa din gura lui pe locuitorii lui.“ (Leviticul 18:6 -25)

Există eticieni laici care susțin că r elațiile incestuoase ar trebui legalizate. Unul dintre
aceștia este Rene Guvon, scria „incestul din punct de vedere moral este indiferent” . Incestul trebuie
condamnat ca fiind un grav atentat la voia lui Dumnezeu cu privire la sexualitatea umană.

5. Violul

a. Ce este violul
Violul este o infracțiune reglementata de art.197 din Codul Penal, potrivit cu care "raportul
sexual cu o persoana de sex feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea
ei de a se apăra ori de a -si exprima voința cons tituie viol". Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani.
Este un abuz împotriva intimității, voinței, onoarei, fizicului, sufletului și familiei celui abuzat .
Biblia condamnă acest păcat în texte ca: Det. 22:23 -27, 2Sam. 13:10 -15
Din perspectiva Scriptu rii violul este considerat o necinstire, o supărăciune (lev 18,27), o urăciune
(Lev 18,30), mijloc prin care se aduce blestemul (Lev 18,25) peste familie și societate

Expertii estimeaza ca aproximativ 90% din totalitatea violurilor savârsite nu ajung la c unostinta
organelor de cercetare penala, iar în cazul celor care ajung aprox.60% din victime îsi cunosteau
atacatorul.

b. Cauze care duc la viol

Cel mai întâlnite cauze sunt:
i. Familiarisme improprii față de un bărbat

43Violul are loc,de obicei, când o femeie e singura cu un barbat. Daca mergi în camera sau în
apartamentul unui barbat sau chiar daca intri în masina lui, esti vulnerabila.
ii. Alcoolul si drogurile sunt câteodată un factor important al violului.
iii. Refularea unor probleme patologice – exprimarea mâniei și a puterii masculine
iv. Pornografia mediatizată prin mijloacele media
v. Semnalele ambigue.
Daca femeia se poarta într -o maniera prietenoasa, bărbatul va interpreta acest lucru ca fiind o
invitație la a face sex. "Nu" este auzit ca "poate" si chiar un protes t puternic poate fi ignorat datorita
iluziei ca o femeie spune "nu" când, de fapt, vrea sa spuna "da". Daca o femeie protestează ușor,
bărbatul ar putea crede ca doar o "convinge", nu o forteaza.
vi. Îmbrăcămintea indecentă și provocatoare
Imprudențe în condu ită personală – plimbatul prin locuri dosnice și la ore târzii

c. Întrebări legate de viol
i. Cât de vinovată este expunerea neglijentă a trupului, expunere care determină un
viol?
ii. Ce ar trebui făcut în cazul unei sarcini rezultate urmare a unui viol?

6. Masturba rea

a) Ce este masturbarea?
Masturbar ea se poate defini ca acțiune a bărbatului sau a femeii de a -si manipula organele
genitale in scopul producerii de plăcere sexuală. Masturbarea este un act de auto -satisfacere
sexuală. În 1966, cercetătorii Masters & Johns on au arătat că această practică e virtual universală
în America de nord, traversând toate granițele de sex, vârstă, rasă și clasă socială. În 1971
Goldstein, Haeberle & McBride au decis că masturbarea e forma cea mai comună de activitate
sexuală printre o ameni. Studii recente au arătat că 95% din bărbați și 89% din femei au practicat
masturbarea.

Masturbarea este anormală si dăunătoare sănatatii omului – atat in cazul bărbatilor, cat si a
femeilor. Spun acest lucru avand la bază cazuri reale de oameni ca re au practicat aceasta forma
de auto -satisfacere sexuală si care au avut de suferit din pricina unor boli si afectiuni provocate de
ea. Lucrul acesta este cea mai mare dovadă ca masturbarea nu numai ca nu este normală, dar are
si repercursiuni grave asupr a sănatatii omului, cu atât mai mult cu cat ea este practicată mai des si
pe o perioada mai lungă de timp.

b) Poziția Scripturii față de masturbare – Masturbarea este un păcat, este o formă de
încălcare a poruncii a VII – a
 încalcă scopul lui Dumnezeu pentru sexualitate
 promovează poftele firii
 este asociată cu „precurvia în minte” – provoacă fantasme și imaginație vinovată
 nu promovează stăpânirea de sine și înfrânarea poftelor
 este păca tul numit în biblie „necurăția”
2 Corinteni 12:21
Mă tem ca, la venirea mea la voi, să mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi, și să
trebuiască să plâng pe mulți din cei ce au păcătuit mai înainte, și nu s -au pocăit de necurăția,
curvia și spurcăciunile, pe care le -au făcut.
Galateni 5:19
Și faptele firii pământ ești sunt cunoscute, și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăția,
desfrânarea,
Coloseni 3:5
De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea, și
lăcomia, care este o închinare la idoli.

44 promovează egoismul
 duce la robie spirituală și dependență – în spatele practicii stă un duh de curvie

c) Cum se poate stopa masturbarea?

i. Fii convins că masturbarea e un păcat
ii. Mărturisește păcatul masturbării
iii. Alege un stil de alimentație nefavorabil masturbării
Alimentatia este un factor decisiv cand se doreste invingerea acestei dorinte sexuale.
Trebuie să faceti tot posibilul pentru a limita consumul de carne si alimente grase in general.
Deasemenea, condimentele trebuie eliminate pe cat posibil. Acestea nu fac decat să 'excit e' trupul
si să -i dea mai multă energie decat (cel mai probabil) ii trebuie. Este de preferat o dietă mai slabă,
predominand mai mult regimul vegetarian. Fructele sunt foarte indicate in acest sens.
iv. Eliminati lucrurile care duc gandul la sexualitate.
Filmele pentru adulti, pornografia de orice fel, si toate celelalte de genul asta nu fac decat sa vă
impingă spre masturbare. De fiecare data cand gandul dvs. se indreaptă spre un astfel de lucru,
incercati sa -l schimbati, gandindu -vă la cu totul altceva.
v. Munc ește și evită plictiseala
Timpul trebuie să vi -l ocupati in permanentă cu lucrul, sau alte activitati. Plictiseala favorizeaza si
indreaptă gandul dvs. spre viciul de care sunteti stapanit. Ocupati -vă timpul in permanentă, si nu
lăsati nici o portită prin care s -ar putea strecura plictiseala in viata dvs.
vi. Fă sport
Faceti sport si plimbări in aer liber, ele fiind foarte importante si de mult ajutor. Incercati sa e vitati sa
lucrati in spatii inchise, iar lucrul pe care -l faceti zilnic trebuie sa fie cat mai p utin monoton.
vii. Cere ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune

7. Zoofilia

Practica se referă la întreținerea relațiilor intime între om și animale. La unele popoare
antice zoofilia avea dimensiune religioasă, această practică reprezentând consacrarea față de
divinitate.
Dumnezeu e categoric împotriva zoofiliei. Cel mai cunoscute pasaje care condamnă zoofilia
sunt:
 „Să nu te culci cu o vită, ca să te pângărești cu ea. Femeia să nu se apropie de o vită, ca să
curvească cu ea. Este o mare mișelie.“ (Leviticul 18:23 )
 „Dacă un om se culcă cu o vită, să fie pedepsit cu moartea; și vita s -o omorâți. Dacă o femeie
se apropie de o vită, ca să curvească cu ea, să ucizi și pe femeie și pe vită; să fie omorâte:
sângele lor să cadă asupra lor.“ (Leviticul 20:15 -16)
 „Blestemat să fie cel ce se va culca cu vreo vită oarecare!” – Și tot poporul să răspundă:
„Amin!”“ (Deuteronomul 27:21)
 „Oricine se culcă cu un dobitoc, să fie pedepsit cu moartea.“ (Exodul 22:19)

8. Perversiunea Sexuală

„Din pricina aceasta, Dumnezeu i -a lăsat în v oia unor patimi scârboase; căci femeile lor au
schimbat întrebuințarea firească a lor într -una care este împotriva firii; tot astfel și bărbații, au
părăsit întrebuințarea firească a femeii, s -au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte
bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru
rătăcirea lor.“ (Romani 1:26 -27)
Prin perversiune înțelegem practici sexuale nenaturale. Perversiunea sexuală constă îm
savarsirea de orice fel de acte nefir esti in legatura cu viata sexuala" sau "deturnarea modului de
obtinere a placecrii sexuale, diferit de caile naturale".
În categoria preversiunilor sexuale includem următoarele:

45 sadismul, care constă în provocarea excitației sexuale prin producerea de sufe rințe victimei;
 masochismul, la care satisfacția sexuală este determinată numai de suportarea de către subiect
a unei dureri fizice;
 vampirismul, la care excitația sexuală este produsă de vederea sângelui victimei;
 mixoscopia, în cazul căreia excitația s exuală este provocată de vederea actului sexual practicat
între alte persoane sau la privirea nudității.
 Sexul oral
 Sexul anal

Perversiunea sexuală p oate avea loc și în cadrul cuplurilor căsătorite. S -a spus că „în afara
familiei nu -i voie nimic (cu ref erințe la viața sexuală) iar în sânul familiei e voie orice”. Această
afirmație este greșită. Din perspectiva eticii creștine, în familia creștină nu or ice comportament
sexual este permis.
Alături de formele de perversiune amintite mai sus subliniem că pr actica urmăririi filmelor
pornografice în scopul educației sexuale este o gravă deformare a scopului lui Dumnezeu pentru
sexualitatea umană și o încălcare a poruncii să nu preacurvești, precum și o lipsă de respect față
de partenerul de căsătorie.
Familia funcționează pe baza respectului reciproc. Comportamentul sexual față de
partenerul de căsătorie trebuie să ia în calcul cuvântul „Căsătoria să fie ținută în toată cinstea, și
patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari și pe preacurvari.“ (Evrei 13:4). Cu
siguranță că aici avem referință directă la adulter, însă acest cuvânt poate reglementa și practicil e
sexuale anormale din cadrul cuplului căsătorit – „patul să fie nespurcat”

9. Jocul erotic

Se referă la jocul erotic practicat de două perso ane de sex opus. În cadrul familiei jocul erotic e
permis și reprezintă preludiul sau momentul premergător unirii intime. În afara familiei acest joc e
păcat.

Motive pentru care jocul erotic este un act păcătos:

a) Foarte mulți vor depăși fază atingerilor ș i vor sfârși în actul sexual
b) Jocul erotic va conduce la excitarea părților și chiar dacă nu va fi consumat actul sexual, el
va fi realizat la nivel de minte – Matei 5,28
c) Jocul erotic este un atac asupra intimității umane. Dumnezeu a rezervat căsătoriei joc ul
erotic. Intimitatea noastră este rezervată în întregime partenerului de viață
d) Jocul erotic este o încălcare a poruncii a VII -a
e) Jocul erotic poate duce la viol
f) Jocul erotic împiedică creșterea spirituală și duce la pierderea purității sufletești și tru pești

Problema se ridică pentru tinerii creștini care întrețin o relație de prietenie cu persoane de
sex opus. De multe ori am fost întrebat: Cât de departe pot merge în prietenie? Răspunsul corect e
nu cât de departe pot merge ci cât de departe trebuie s ă mă țin!
Există o progresie a păcatului: atingere -mângâiere -sărut -sărut pătimas -dezbrăcarea celuilalt -actul
sexual. Mulți consideră că păcat e doar actul în sine, dar păcat e și jocul de dinaintea actului sex ual
propriu zis.

10. Pornografia

Este descrierea în formă vizuală, audiditivă sau scrisă a unui obiect, destinată în mod deliberat să
excite sexual. În afara căsătoriei aceasta înseamnă incitarea la pofta sexuală și deci seducere
deliberată, ispitire deliberată. Pornografia este un păcat grav. Societate a românească este grav
poluată cu pornografie

46a) Mijloace de promovare a pornografiei
 ziare și reviste obișnuite și de specialitate
 cărți
 filme, casete video, DVD -uri
 telefoane erotice
 cărți de joc, chibrituri, gumă de mestecat
 articole vestimentare indecente ,
 Televiziunea
 Internetul
 Cluburi de noapte
b) Dumnezeu e categoric împotriva pornografiei. De ce?
 Dumnezeu a decretat ca omul să umble îmbrăcat. În E den Domnul a făcut haine omului
 pornografia e păcat, necurăție, necinstea propriului trup
 pornografia distrug e spiritual pe cei implicați
 pornografia alimentează mintea cu imagini păcătoase ce te vor urmări multă vreme
 pornografia anulează castitatea și fidelitatea în căsnicie
 pornografia distruge societatea deformând caracterul copiilor și al tinerilor
 pornograf ia atrage după sine posesiune demonică

11. Pofta sexuală
Definiția poftei sexuale: Păcatul poftei sexuale este a dori și a imagina relații sexuale cu o
persoană diferită de partenerul de căsătorie. A lăcomi înseamnă dori ceva cu înfocare ceva ce nu
poate fi al tău după voia lui Dumnezeu.
Domnul Isus a subliniat că sexul este la bază mintal, atunci când a spus: „Ați auzit că s -a zis
celor din vechime: „Să nu preacurvești.” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s -o
poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.“ (Matei 5:27 -28)
Două erori în interpretarea acestui pasaj:
 A privi dorind sexual este tot una cu a comite adulterul
 A privi dorind sexual o altă persoană diferită de partenerul de căsătorie, este păcat numai dacă
un bărbat își imaginează că are relații sexuale cu această persoană.

Cu trebuie să privim pofta sexuală?
a) Pofta sexuală este legitimă dacă obiectul ei este partenerul de căsătorie
b) Pofta sexuală este „adulter în minte” dacă obiectul este altcineva decât partenerul de
căsătorie
c) pofta s exuală e infidelitate la nivelul minții, ea distruge intimitatea exclusivă,
angajamentul, încrederea
d) Pofta sexuală e diferită de adulter. A susține că gândul și actul sunt una înaintea lui
Dumnezeu înseamnă a ignora cuvântul lui Dumnezeu și a banaliza păca tul. Pofta
sexuală și adulterul sunt două fapte de aceiași natură, dar diferite ca gravitate și
implicații
e) Pofta sexuală e diferită de ispita sexuală. Ispita nu este păcat. Există diferență între
ispita printr -o persoană atrăgătoare sexual și dedarea la im aginații sexuale. A dori
sexual pe cineva care nu îți aparține de drept este păcat
f) Ispita sexuală trebuie să fie tratată cu maximă seriozitate – discuție despre moralitatea
dansului

12. Îmbrăcăminte a indecentă

Înveșmântarea indecentă este o altă formă d e încălcare a poruncii a VII -a. Vinovat e cel ce
poftește dar la fel de vinovat e și cel ce provoacă la poftă printr -o vestimentație nepotrivită. A fi o
ispită pentru cineva e un lucru deosebit de grav Matei 18:6 -9

47Dacă îmbrăcămintea cuiva provoacă în mintea altuia poftă , atunci persoana înveșmântată indecent
se face vinovată de provocarea la păcat . Trăim într -o lume în care totul e bazat pe seducție
sexuală , hainele sunt croite nu pentru a acoperi goliciunea ci pentru a evidenția și a expune părțile
intime . Hainele au fost date de Dumnezeu pentru a frâna pofta ochilor, acum hainele sunt croite
pentru a stârni, a incita această poftă . Biblia este împotriva purtării unei vestimentații sumare și
provocatoare, a modei ostentative .

Creștinul și ținuta vestiment ară

Cursul 20
Porunca a VII -a

Există două împărății diferite : chipul veacului și Împărăția lui Dumnezeu. Semnalăm un
curent lumesc care afectează bisericile tot mai mult. Din ce în ce tot mai mulți creștini încep să f ie
influențați de modele lumești oste ntative, când e vorba de vestimentație. Unii creștini au două feluri
de a fi: unul la biserica și altul în viața de zi cu zi – există o oarecare diferență în ceea ce privește
comportamentul nostru în societate și în casa Domnului, dar sunt lucruri pe care evlavia nu ne
permite să le facem nici în afara Bisericii. Are de spus Domnul ceva în domeniul vestimentației sau
ne lasă să facem ceea ce credem noi că e bine? Domnul are ceva de spus. Acest lucru e clar încă
din Genesa, Domnul a făcut haine potrivite oam enilor proaspăt căzuți în păcat

1. Raportul dintre închinarea corectă și vestimentația potrivită
Dumnezeu l -a creat pe om cu trup și suflet. O închinare autentică implică și trupurile noastre.
Închinarea este un răspuns în adorarea cu tot ceea ce este omul l a tot ceea ce este Dumnezeu.
Unii consideră că trupul nu are nici o implicație în închinare și că importantă e inima. Cu siguranț ă
că inima e importantă, dar o inimă nouă va afecta și vestimentația închinătorului. Dumnezeu
așteaptă o închinare care să impl ice și trupurile noastre.
Câteva texte:
 Genesa – Dumnezeu a făcut oamenilor haine din piele
 Lepădarea podoabelor la Betel Gen 35,1 -4
 Lepădarea podobelor la Horeb – Exod 33,1 -6
 Vestimentația preoților leviți – să aibă pe ei izmene
„Fiilor lui Aaron să le fa ci tunici, să le faci brâie, și să le faci scufii, spre cinste și podoabă. Să
îmbraci cu ele pe fratele tău Aaron, și pe fiii lui împreună cu el. Să -i ungi, să -i închini în slujbă, să -i
sfințești, și -Mi vor sluji ca preoți. Fă -le izmene de in, ca să -și aco pere goliciunea, de la brâu până la
glezne. Aaron și fiii lui le vor purta, când vor intra în cortul întâlnirii, sau când se vor apropia de
altar, ca să facă slujba în locașul sfânt; astfel ei nu se vor face vinovați, și nu vor muri. Aceast a este
o lege ve șnică pentru Aaron și pentru urmașii lui după el.“ (Exodul 28:40 -43)
 1 Timotei 2:9 -10
„Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu
cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se
cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.“
 Evrei 10:22
„să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget
rău, și cu trupul spălat cu o apă curată.“
 Romani 8:11
Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos
Isus din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.
 Romani 12:1
Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie,
sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
 1 Corinteni 6:15

48Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, și voi
face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!

Toate aceste texte reflectă locul pe care trupul îl are în procesul închinării adevărate. Noi nu
putem rupe închinarea de dimensiunea fizică, trupurile noastre sunt implicate în închinare la fel d e
mult ca și sufletele noastre.
Cel mai puternic argument că trupurile noastre sunt implicate în închinare e că Domnul Isus
s-a întrupat și că noi vom învia dintre cei morți. Învierea morților reflectă importanța pe care Domnu l
o acordă trupurilor celor credincioși. O atare considerare a trupului uman, din partea Creatorului,
implică o vestimentație potrivită ca expresie a unei închinări autentice.

2. Principii biblice generale cu privire la vestimentație

a. Principiul modestiei și al simplității – 1Petru 3, 3-4
Îmbrăcămintea e un foarte important factor de exprimare a caracterului și de manifestare a
personalității. Ceea ce ești se reflectă în modul în care te îmbraci. Vestimentația cuiva este una
dintre oglinzile în care se reflectă interiorul cuiva.Vestimen tația noastră reflectă în exterior cea ce
este omul nostru lăuntric. Vestimentația exprimă caracterul unei persoane precum și motivațiile
lăuntrice. Dacă cineva se îmbracă indecent, provocator, această vestimentație reflectă starea
spirituală a acelei pers oane sau sursele spirituale din care se inspiră .

b. Principiul bunului exemplu
Noi trebuie să fim un bun exemplu pentru toți oamenii. Să atragem pe oameni spre Hristos chiar și
prin vestimentația noastră potrivită .

c. Principiul respectului față de semeni
Creș tinul nu trebuie să fie pricină de poticnire pentru cineva. Îmbrăcămintea sumară va duce la
ispitirea celor mai slabi. Isus a spus ca dacă cineva se uită cum nu trebuie la o femeie a și
preacurvit cu ea în inima lui. Femeia poate fi foarte vinovată în aces t aspect. Cineva care peste
cuvântul părintelui, soțului, bisericii continuă să se îmbrace indecent, sumar, senzual – o asemenea
persoană este inspirată de un duh de curvie.

d. Principiul bunului simț
Privește la cei din jurul tău, care sunt evlavioși și fă ce trebuie făcut. Noi știm cum trebuie să ne
înveșmântăm atunci când venim în prezența Domnului. Ceva din noi ne spune că atunci când stăm
în fața unei persoane importante trebuie să avem o vestimentație potrivită. La fel stau lucrurile și
atunci când stă m în prezența lui Dumnezeu. Pavel se referea la bunul simț atunci când scrie” nu vă
învață chiar și firea…”

e. Principiul respectării deosebirilor de gen
„Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, și bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeiești;
căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.“
(Deuteronomul 22:5). Asistăm la moda hainelor unisex. Acest lucru e răzvrătire împotriva lui
Dumnezeu prin aceea că sunt șterse diferențele de sex dintre bărbat și femeie

3. Îmbrăcămintea femeilor evlavioase

Aici vom aborda trei texte ale NT:

a. (1 Timotei 2:8 -10)
Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu
împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu hain e scumpe, ci cu fapte bune, cum se
cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.“

49b. (1 Petru 3:3 -6)
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule
de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh
blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară
sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor; ca Sara, care asculta
pe Avraam, și -l numea „domnul ei”. Fiicele ei v -ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de
ceva.“

c. (1 Corinteni 11:5 -6, 13 -14)
„Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau prorocește cu capul dezvelit, își necinstește capul ei,
pentru că este ca una care ar fi rasă. Dacă o femeie nu se învelește, să se și tundă! Iar, dacă este
rușine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învelească.“ „…„Judecați voi singuri: este
cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu dezvelită? Nu vă învață chiar și firea că este
rușine pentru un bărbat să poarte părul lung,“)

Concluzie: Vestimentația unei femei evlavioase

1) Femeile evlavioase vor fi îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială – haine lor vor fi lipsite
de aluzii senzuale. Principiul bunei cuviințe pr esupune evitarea fardurilor și a machiajelor
ostentative precum și evitarea vopsirii părului în culori diferite de culoarea părului
2) Haine lipsite de mesaj senzual. Nu e potrivit ca o femeie evlavioasă să fie îmbrăcată cu haine
cu decolteuri generose, fuste scurte, tricouri fără de mâneci, haine puternic mulate sau
transparente.
3) Hainele trebuie să asigure sănătate trupului protejându -l și nu vătămându -l. Considerăm că
vestimentația care nu asigură protecție trupului sunt în dezacord cu etica creștină. Exempl u:
problema bluzelor scurte etc
4) Femeile evlavioase vor avea o coafură decentă – nu cu împletituri de păr
5) Femeia evlavioasă nu va fi tunsă foarte scurt – este rușine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă
6) Femeia evlavioasă nu va purta bijuterii – nici cu au r, nici cu mărgăritare
7) Vestimentația femeii evlavioase va fi caracterizată de simplitate și modestie vestimentară – nici
cu haine scumpe
8) Femeile credinciose se vor ruga lui Dumnezeu având capul acoperit cu o eșarfă sau un batic

4. Îmbrăcămintea bărbaților ev lavioși

Referitor la vestimentația bărbaților Scriptura are ceva consistent de spus. Avem următoarele texte:
a) (1 Corinteni 11:4,7, 14)
„Orice bărbat, care se roagă sau prorocește cu capul acoperit, își necinstește Capul său.“
„Bărbatul nu este dator să -și acopere capul, pentru că el este chipul și slava lui Dumnezeu, pe
când femeia este slava bărbatului.“ (1 Corinteni 11:7) „Nu vă învață chiar și firea că este rușine
pentru un bărbat să poarte părul lung,“ (1 Corinteni 11:14)
b) (Iacov 2:1 -4)
„Frații mei, s ă nu țineți credința Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la fața
omului. Căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur și cu o haină
strălucitoare, și intră și un sărac îmbrăcat prost; și voi puneți ochii pe cel ce poartă haina
strălucitoare, și -i ziceți: „Tu șezi în locul acesta bun!” Și apoi ziceți săracului: „Tu stai colo în
picioare!” Sau: „Șezi jos la picioarele mele!” Nu faceți voi oare o deosebire în voi înșivă, și nu v ă
faceți voi judecători cu gânduri rele? “

Concluzie: Vestimentația unui bărbat evlavios
1) Bărbații credincioși vor purta o vestimentație cuviincioasă care să reflecte seriozitate și decență
2) Vor purta haine lipsite de mesaj senzual – fără cămăși adânc descheiate

503) Bărbații evlavioși vor evita purtar ea hainelor care reflectă culturi lumești anticreștine: cultura
hipp-hop, cultura rock, reap
– Vor avea o tunsoare decentă, cu părul tuns
4) Bărbații evlavioși nu vor purta bijuterii și alte accesorii – brățări etc
5) Cu capul descoperit la rugăciune

Încheiere:
– Îmbrăcați -vă în așa fel încât să fiți plăcuți Domnului
– Îmbrăcați -vă în așa fel încât să fiți plăcuți în ochii poporului lui Dumnezeu
– Hainele și înfățișarea exterioară a unui creștin trebuie să fie curate și îngrijite
– Să nu judecăm pe alții după înfățișarea exterioară
– Stabiliți standarde înalte pentru o vestimentație decentă
– Educați -vă copiii în spiritul acestor standarde
– Să ne rugăm pentru înnoirea lăuntrică

Divorțul și recăsătorirea

Cursul 2 1
Porunca a VII -ea

A. Ce este divorțul si recăsătorirea ?

Divor țul – este definit ca un decret legat prin care familia se dizolva. Termenul latinesc este
divortium care semnifica, a separa , a rupe, iar cel ebraic este kedusin = a lipi cu cel mai bun
adeziv. Divorțul înseamnă ruperea acestui întreg, rupere după care nici una dintre părți nu mai
rămâne cum era înainte de „lipire”

Exista doua faze ale divorțului.
a) Divorțul sentimental si sufletesc.
Este faza în care soții încep să se distanțeze unul față de celălalt și simțămintele lor se sting în cet.
Ei pot continua să locuiască în aceiași casă dar nu mai au nimic unul pentru celălalt. Ajung în
situația ca fiecare să aibă camera lui, banii lui și problemele lui. Ceea ce îi mai ține împreună su nt
copii sau casa cumpărată comun sau rușinea față de familie sau biserică. Ei au ajuns ca doi străini
care locuiesc în aceiași casă și se tolerează reciproc.
b) Divorțul juridic.
Reprezintă anularea certificatului de căsătorie prin decizie judecătorească.
Discuție: Când este divorț înaintea lui Dumnezeu ?

Recăsătorirea presupune contactarea a celei de -a doua sau mai multe casatorii.
Recăsătorirea văduvelor sau văduvilor este permisă de Dumnezeu, în condiția în care e făcută în
Domnul și cu persoane care nu au statutul de divorțat. Recăsătorirea celor divorțați ridică semne de
întrebare care vor fi discutate ulterior

B. Divorțul și recăsătorirea în Vechiul Testament

In VT exista trei pasaje importante.
 Deuteronomul 24:1 -4 „Când cineva își va lua o nevastă și se va însura cu ea, și s -ar
întâmpla ca ea să nu m ai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva rușinos în
ea, să -i scrie o carte de despărțire, și, după ce -i va da -o în mână, să -i dea drumul din casa
lui. Ea să iasă de la el, să plece, și va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă și aces ta
din urmă începe s -o urască, îi scrie o carte de despărțire, și după ce i -o dă în mână, îi dă
drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat -o de nevastă, moare,

51atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s -o ia iarăși d e nevastă, după ce
s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului, și să nu faci vinovată
de păcat țara pe care ți -o dă de moștenire Domnul, Dumnezeul tău.“

În VT divorțul nu este o porunca ci o concesie, o îngăduință, o circumstanț ă tolerată. Cauza
fiind dată de împietrirea inimilor – vezi Mat19
Motivul pentru care se proceda la divorț este dat de expresia „ceva rușinos” – ervatah dabar.
Această expresie nu se referă șa adulter pentru că , în conformitate cu Legea adulterul era
pede psit cu moartea, pe când aici avem un motiv de divorț. Cred ca expresia „ervatah dabar” este
un eufemism care cuprinde lucruri care nu pot fi spuse în public. Aici este vorba de necurăție de
ordin sexual sau un comportament sexual deviat. Poate fi vorba și despre indecență vestimentară,
seducerea unui alt bărbat, flirt cu altcineva etc.
Textul proteja femeia, bărbatul trebuia sa divorțeze public si sa ii dea o carte de despărțire.
Recăsătorirea era o opțiune legală. În cazul în care cea lăsată de bărbat se recăsătorea și apoi era
rupt și cel de al doilea mariaj, femeia nu se mai putea recăsători cu primul soț.

 Ieremia 3:6 -8 „„Domnul mi -a zis, pe vremea împăratului Iosia: „Ai văzut ce a făcut
necredincioasa Israel? S -a dus pe orice munte înalt și sub orice copac verde, și a curvit
acolo. Eu ziceam că după ce a făcut toate aceste lucruri, se va întoarce la Mine. Dar nu s -a
întors. Și sora ei, vicleana Iuda, a fost martoră la aceasta. Și cu toate că a văzut că M -am
despărțit de necredincioasa Israel, din prici na tuturor preacurviilor ei, și i -am dat cartea ei de
despărțire, totuși sora sa, vicleana Iuda, nu s -a temut, ci s -a dus să curvească la fel.“

Pasajul se referă la relația spirituală dintre Domnul și poporul Israel, relație pe care Israel a
rupt-o prin necredincioșie și drept urmare Domnul i -a dat cartea de despărțire.
Pasajul reflectă concepția VT că divorțul, pe vremea lui Ieremia avea loc pe motiv de curvie și că
porunca legii de a fi pedepsit capital cel care făcea adulter nu mai era aplicată.

 Malea hi 2:14 -16 „Și dacă întrebați: „Pentru ce?”… Pentru că Domnul a fost martor între tine
și nevasta din tinerețea ta, căreia acum nu -i ești credincios, măcar că este tovarășa și
nevasta cu care ai încheiat legământ! Nu ne -a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viață
și ne -a păstrat -o? Și ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască! Luați seama dar în
mintea voastră, și nici unul să nu fie necredincios nevestei din tinerețea lui! „Căci Eu urăsc
despărțirea în căsătorie, – zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, – și pe cel ce își acoperă
haina cu silnicie, – zice Domnul oștirilor. – De aceea, luați seama în mintea voastră, și nu fiți
necredincioși!”“

Aici Domnul se pronunță categoric împotriva divorțului. Divorțul nu mai este o opțiune.

C. Divorțul și recăsătorir ea în Noul Testament

In NT avem sase pasaje care aduc in discuție problema divorțului. Aceste pasaje pot fi
împărțite în două categorii:
A. Răspunsul lui Hristos cu privire la divorț si recăsătorire.
a. Matei 5,31 -32
b. Matei 19, 1 -12
c. Luca 16,18
d. Marcu 10,1 -12
B. Răsp unsul lui Pavel cu privire la divorț și recăsătorire.
 1Corinteni 7,8 -16
 Romani 7,1 -4

D. Consensul creștin asupra divorțului

52
Nu există un consens universal între creștini asupra divorțului. Astfel, este dificil să fim
dogmatici în această privință. Cu toate acestea, există câteva zone de consens general printre
creștini asupra divorțului. Cel puțin trei dintre ele ar trebui notate.

Divorțul nu este idealul lui Dumnezeu . Este clar că Dumnezeu nu a plănuit divorțul. De
fapt, Dumnezeu a spus lui Maleahi: “Ură sc despărțirea în căsătorie” (Maleahi 2:16). Isus a spus că
Dumnezeu a îngăduit, însă nu a intenționat niciodată divorțul. Dumnezeu a creat un bărbat pentru o
femeie și a dorit ca ambii să -și țină jurămintele până la moarte. Isus a spus cu fermitate: “Cea a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6). Deci orice ar fi divorțul, el nu este planul
perfect al lui Dumnezeu pentru căsătorie. Nici măcar nu se apropie de ideal. Nu este o normă sau
un standard. Cel mai mult spus, divorțul este mai puțin d ecât perfectul pentru căsătorie.

Divorțul nu este îngăduit pentru orice motiv . Creștinii sunt de acord că divorțul nu este
îngăduit pentru orice motiv. Într -adevăr, Isus a fost întrebat tocmai acest lucru: “Oare este îngăduit
unui bărbat să -și lase nevas ta pentru orice pricină?” Răspunsul Lui a fost un “nu” categoric. El a
spus: “Eu însă vă spun că oricine își lasă nevasta, afară de pricină de curvie, și ia pe alta de
nevastă, preacurvește” (Matei 19:9). Oricare ar fi neînțelegerile creștinilor referitoar e la excepțiile
de aici, este absolut clar că Isus nu a crezut că omul poate divorța pentru orice motiv.

Divorțul creează probleme . Chiar și cei care cred că divorțul este uneori justificat, creștinii
recunosc că, oricare ar fi problemele pe care le -ar soluționa, divorțul creează altele. Odată ce
planul lui Dumnezeu este lepădat, este natural să apară și problemele. Cu toate că divorțul pare a
evita un dezastru pentru unii, problemele nu se lasă așteptate. Întotdeauna există un preț pe care
trebuie să -l plătească partenerii, copiii, în familie și în relațiile din cadrul societății. Divorțul lasă
cicatrice care nu se vindecă ușor.

E. Câteva puncte de vedere creștine asupra divorțului

Dincolo de punctele de consens precedente, între creștini există puțină u nanimitate cu
privire la acest subiect al divorțului și recăsătoririi. Aici există trei puncte de vedere. Cel mai bine
este ca ele să fie expuse și evaluate pe rând, extrăgând singuri concluziile, după ce argumentele
pentru fiecare vor fi prezentate și eva luate în lumina Scripturii și a dreptei judecăți.

Nu există nici un motiv pentru divorț .

Punctul de vedere strict asupra divorțului afirmă că nu există motive biblice pentru divorț.
Mai întâi vom examina motivele oferite și apoi le vom evalua în lumi na Scripturii. Există șapte
argumente de bază în favoarea poziției că divorțul nu este niciodată justificat.
1) Divorțul violează planul lui Dumnezeu pentru căsătorie. Așa cum deja s -a arătat, idealul
pentru căsătorie este un legământ monogam pe toată dur ata vieții (Matei 19:6; Romani 7:2). Însă
divorțul violează acest legământ. Astfel, divorțul nu este niciodată justificat.
2) Divorțul încalcă un jurământ făcut înaintea lui Dumnezeu. Căsătoria este un jurământ
înaintea lui Dumnezeu (Proverbe 2:17; Malea hi 2:14) pentru întreaga viață. Scriptura declară: “Mai
bine să nu faci nici o juruință, decât să faci o juruință și să n -o împlinești” (Eclesiastul 5:5).
3) Isus a condamnat divorțul. Când Isus a fost întrebat despre divorț în Marcu (10:1 -9), El
nu a pre zentat nici o excepție. Aceeași poziție a fost afirmată de Isus și în Luca 16:18, fără nici o
excepție. Așa -zisa excepție în pasajul paralel din Matei (19:1 -9; conform 5:32), nu se referă la
divorț pentru adulter, ci la o anulare datorată “curviei” înainte de căsătorie (versetul 9). Acest lucru
este în acord cu accentul ebraic al lui Matei și cu legea ebraică referitoare la relații sexuale îna inte
de căsătorie, acestea constituind motivul pentru anularea căsătoriei. termenul soț se mai referea și
la un bărb at logodit în conformitate cu legea iudaică (Deuteronom 22:13 -19; Matei 1:18 -25). Mai
mult, în Luca Isus nu a dat nici o excepție pentru divorț, ci a spus clar: “Oricine își lasă nevasta și ia

53pe alta de nevastă, preacurvește; și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurvește”
(Luca 16:18).
4) Apostolul Pavel a condamnat divorțul. Pavel îndemna pe corinteni: “Celor căsătoriți le
poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărțită, să
rămână nemăritată sa u să se împace cu bărbatul ei). Și nici bărbatul să nu -și lase nevasta” (1
Corinteni 7:10 -11). Chiar “dacă un frate are o nevastă necredincioasă, și ea voiește să trăiască
înainte cu el, să nu se despartă de ea. Și dacă o femeie are un bărbat necredincios, și el voiește să
trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei” (1 Corinteni 7:12 -13).
5) Divorțul descalifica un presbiter. Una dintre calificările unui presbiter este aceea că el
trebuie să fie “bărbatul unei singure neveste” (1 Timotei 3:2) . În conformitate cu adepții acestui
punct de vedere strict asupra divorțului, aceasta înseamnă că presbiterul nu trebuia să fie divorțat ;
altfel ar fi fost bărbatul nu doar a unei neveste.
6) Primul partener a unui om este adevăratul partener. Atunci cân d femeia din Samaria a
spus lui Isus, “nu am bărbat”, El a spus: “Bine ai zis că n -ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut;
și acela pe care -l ai acum, nu -ți este bărbat” (Ioan 4:17 -18). Acest lucru este luat ca o indicație a
faptului că primul partener este singurul partener adevărat.
7) Divorțul violează tipologia sacră. În conformitate cu Pavel, o soție este pentru soțui ei
ceea ce este Biserica pentru Hristos (Efeseni 5:32). Astfel, divorțul violează frumoasa tipologie a
căsătoriei cerești între Hr istos și mireasa Sa, Biserica. Faptul că Dumnezeu ia în serios încălcarea
unui tip sacru, poate fi dovedit din pedeapsa pe care o dă lui Moise pentru lovirea stâncii (Hristos )
de două ori (Numeri 20:9 -12).
În concluzie, nu există nici un temei pentru divo rț. “Excepția” din Matei 19:9 se referă la
relația sexuală premaritală (curvie), nu la adulter după căsătorie. Pentru că nu există nici un moti v
pentru divorț, divorțul este păcat iar recăsătorirea celor divorțați este adulter.

Există doar un singur moti v pentru divorț .

Mulți creștini cred că există doar un singur motiv justificat pentru divorț: adulterul.
Recăsătorirea persoanelor divorțate nu este îngăduită, pentru că altfel ar trăi în păcat (Matei 5:32 ).
Aceasta datorită câtorva considerații.
1) Isu s a afirmat că adulterul este motiv pentru divorț. Adepții acestui punct de vedere
favorizează versiunea traducerii New International Version:

Vă spun că oricine divorțează de soția sa, cu excepția necredincioșiei maritale , și se
căsătorește cu altă femei e, comite adulter.

Ei amintesc câțiva factori care vin în sprijinul acestei afirmații. Cuvântul grecesc folosit aici
este porneia , care include relații sexuale ilicite între oameni căsătoriți sau necăsătoriți (vezi Fapte
15:20; Romani 1:29). Este folosi t în paralel cu cuvântul adulter din chiar pasajul în cauză, indicând
o suprapunere a folosirii lor.
2) Isus a repetat această excepție într -un pasaj paralel. Nu doar că Isus a spus că adulterul
este singurul motiv de divorț atunci când a fost întrebat, dar a spus același lucru și în predica de pe
munte, când a afirmat:

Vă spun că oricine divorțează de soția sa, cu excepția necredincioșiei maritale , îi dă
prilej să devină o femeie adulteră, și oricine se căsătorește cu femeie divorțată
comite adulter. ( Matei 5:32, NIV)

În vederea acestei repetate excepții, se spune că cealaltă referință (în Luca 16:18), unde nu
este menționată nici o excepție, trebuie înțeleasă în lumina clar prezentată a excepției adulterului .
3) Pavel a fost în acord cu afirmația l ui Isus despre divorț. Pavel a afirmat poziția lui Isus
asupra divorțului pentru adulter, cel puțin implicit, dacă nu explicit. El are grijă să apeleze la
autoritatea lui Hristos în aceste probleme, prin expresii de felul “nu eu, Domnul” (1 Corinteni 7:10 ).

54Iar atunci când spune “eu, nu Domnul”, el nu -l contrazice pe Hristos, ci doar sugerează că, deși
Hristos nu a vorbit niciodată despre acea problemă anume, El a dat revelație lui Pavel pentru a o
face (conform 1 Corinteni 2:13; 7:40; 14:37). Mai mult, Pav el a recunoscut legitimitatea divorțului
atunci când a scris: “Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea
aceasta, fratele sau sora nu sunt legați: Dumnezeu ne -a chemat să trăim în pace” (1 Corinteni
7:15).
În concluzie, ex istă doar un singur motiv pentru divorț – adulterul. Divorțații nu se pot
recăsători, altfel al trăi într -o relație de adulter. Cei care se căsătoresc cu divorțații le dau prilej să
păcătuiască, pentru că cel divorțat este căsătorit cu o altă persoană în o chii lui Dumnezeu.

Există multe motive pentru divorț .

“Multe” înseamnă două sau mai multe. Unii adepți ai acestei poziții susțin doar două motive
biblice pentru divorț: adulter și părăsirea de către cel necredincios. Alții cred că abuzul, boala
infecți oasă și chiar neglijarea, sunt justificări pentru divorț. Ideea este aceea că toți cei ce fac parte
din acest grup sunt de acord că nu există doar un singur motiv biblic pentru divorț. În timp ce nu t oți
vor fi de acord cu următoarele argumente, toate aces te motive sunt oferite de cineva din această
tabără.
1) Pavel aprobă divorțul pentru părăsirea de către cel necredincios. Când Pavel spune,
“dacă cel necredincios vrea ă se despartă, să se despartă” (1 Corinteni 7:15), el vorbește despre
părăsire, nu des pre divorț. În acest pasaj nu se face nici o referire la adulter. Se spune doar că el
sau ea “pleacă”. Aceasta este părăsire de către cel necredincios, iar Pavel spune că în astfel de
cazuri partenerul credincios părăsit nu mai este legat prin jurămintele căsătoriei. Chiar dacă ar vrea
să-și mai țină jurămintele, nu mai poate pentru că partenerul l -a părăsit. Această poziție, anume că
divorțul este permis doar pentru adulter și părăsire de către cel necredincios, este exprimată în
Westminster Confession , capitolul 24:

Secțiunea V – Adulterul sau curvia comisă după un contract, detectată fiind înaintea
căsătoriei, oferă un prilej întemeiat părții nevinovate pentru dizolvarea contractului
(Matei 1:18 -20).”n cazul adulterului după căsătorie, este legal ca part ea vătămată să
intenteze divorțul (Matei 5:32), și după divorț să se recăsătorească, ca și când
partea ofensatoare ar fi murit (Matei 19:9; Romani 7:2 -3).

Secțiunea VI – Chiar dacă coruptibilitatea omului poate fi supusă argumentelor de
studiu, este inut il să separăm pe cei pe care Dumnezeu i -a unit prin căsătorie; totuși
nimic, cu excepția adulterului sau a părăsirii de bună voie, care nu poate fi
remediată în nici un fel de către Biserică sau magistrat, nu reprezintă o cauză
suficientă pentru dizolvarea legăturii căsătoriei (Matei 19:8 -9; 1 Corinteni 7:15; Matei
19:6): astfel, trebuie să se respecte un curs de procedură public și ordonat, iar
persoanele în cauză nu sunt lăsate la voia și discreția proprie în propriul proces
(Deuteronom 24:1 -4).

2) Bibl ia recunoaște slăbiciunea umană. Cu toate că Dumnezeu nu a plănuit divorțul, El l -a
prevăzut și și -a acomodat planul în funcție de acesta. Chiar faptul că Dumnezeu l -a călăuzit pe
Moise în îngăduirea divorțului (Deuteronom 24:1 -4; conform Matei 19:8), arat ă că Dumnezeu
înțelege că într -o lume decăzută idealul nu poate fi întotdeauna atins. Atunci când, datorită
contaminării ceremonialului, un Israelit nu putea lua Paștele în prima lună, Dumnezeu a îngăduit ca
acesta să -l ia în a doua lună (Numeri 9:10 -11). Tot așa, atunci când prima alegere a lui Dumnezeu
– aceea a unei căsătorii monogame pe perioada întregii vieți – nu este posibilă, divorțul este uneori
necesar.
3) Chiar și Dumnezeu a “divorțat” de Israel pentru necredincioșia acesteia. Pe tot parcursul
Vechiului Testament, Dumnezeu a “divorțat” de poporul Său datorită înstrăinării afecțiunii acestuia.
Ei mergeau după idoli, și Dumnezeu a divorțat de ei. El a spus prin Ieremia: “M -am despărțit de

55necredincioasa Israel din pricina tuturor preacurviilor ei” (Ieremia 3:8). Isaia a scris și el despre
divorțul lui Dumnezeu de Israel pentru necredincioșia sa, spunând: “Unde este cartea de
despărțire, prin care am izgonit pe mama voastră?” (Isaia 50:1). Astfel, se susține că faptul că
Dumnezeu a divorțat de Israe l datorită necredincioșiei sale, stabilește un model de urmat pentru
noi.
4) Căsătoria este un legământ mutual. Jurămintele necondiționale nu trebuie niciodată
încălcate, însă căsătoria este un jurământ depus de două părți, un legământ. Astfel, este un
legământ condițional. Pentru că relația este mutuală, jurământul unei persoane este imposibil de
ținut dacă cealaltă persoană este necredincioasă legământului sau pleacă. Astfel, partea
nevinovată nu este legată de jurămintele sale dacă cealaltă parte pleacă (1 Corinteni 7:15).
5) A nu îngădui divorțul este o dovadă de legalism. A nu îngădui divorțul în anumite
circumstanțe este o dovadă de legalism. Este același lucru pe care Isus l -a condamnat la Fariseii
ce nu îngăduiau vindecarea în ziua Sabatului. Isus a spus: “Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul
pentru Sabat” (Marcu 2:27). Tot așa, căsătoria a fost făcută pentru om, nu omul pentru căsătorie.
Astfel, cel care trebuie luat în considerare în procesul divorțului este omul, nu preceptul.
6) Pocăința sc himbă situația. Chiar dacă Israel era “divorțat” de Domnul (Ieremia 3:1), el a
fost rugat în mod repetat să se întoarcă (versetul 11, 14, 22). Acest lucru indică faptul că pocăinț a
poate schimba statutul părților vinovate înaintea legilor căsătoriei. Astfe l, chiar dacă divorțul originar
a fost păcat, Dumnezeu poate ierta și vindeca dacă există pocăință. Există doar un singur păcat de
neiertat (Matei 12:32), iar acesta nu este divorțul.

F. evaluare a punctelor de vedere creștine asupra divorțului

Pentru că e xistă un consens general cu privire la natura căsătoriei, ne vom concentra
asupra diferențelor referitoare la divorț. Vom face aceste evaluând argumentele în favoarea
diferitelor puncte de vedere.

O evaluare a poziției care interzice divorțul

Cei ce se opun divorțului au dreptate atunci când afirmă că mariajul nu trebuie niciodată
dizolvat. Cu toate acestea, aici aveam de -a face cu o problemă diferită de cea a recăsătoririi. Doar
faptul că divorțul este păcătos nu înseamnă în mod necesar că recăsătorire a nu este permisă. Cele
două lucruri sunt logic diferite.

Căsătoria este pentru toată viața . Cel mai lăudabil și justificabil aspect al poziției că nu
există nici un motiv pentru divorț, îl reprezintă accentul pe care îl pune asupra permanenței
căsători ei. Dumnezeu intenționează ca mariajul să fie o relație monogamă pentru toată durata
vieții. Acesta este standardul lui Dumnezeu pentru căsătoriile creștine și nimic altceva nu este mai
corect. Divorțul încalcă legile lui Dumnezeu pentru căsătorie și nu tr ebuie scuzat. Idealul lui
Dumnezeu pentru căsătorie este un legământ pe durata întregii vieți între un bărbat și o femeie.
Modelul nu ar trebui niciodată violat și a face astfel este o greșeală.
Toate argumentele și versetele din Biblie folosite de către adepții acestei poziții trag această
concluzie. Dumnezeu urăște divorțul. Isus l -a interzis, iar restul Bibliei este în acord. În cel mai bun
caz, Dumnezeu a îngăduit divorțul, însă nu l -a poruncit niciodată. Nu există temeiuri scripturale
pentru un div orț, nici măcar adulterul. Adulterul este un păcat și a spune că adulterul este o
justificare pentru divorț ar însemna că păcatul justifică divorțul. Divorțul este eșecul în a ne pot rivi
standardului lui Dumnezeu, indiferent care ar fi motivul. Este un ata c asupra standardului lui
Dumnezeu, o distrugere a planului Său pentru căsătorie. Cu toate acestea, divorțul este diferit de
problema recăsătoririi, dacă aceasta este sau nu permisă.

Recăsătorirea este o altă problemă . Divorțul este logic diferit de re căsătorie. Doar faptul că
divorțul este întotdeauna greșit, nu înseamnă că recăsătorirea nu este niciodată corectă. A spune
aceasta înseamnă a trece peste câțiva factori importanți.

56 Căsătoria pe viață este idealul lui Dumnezeu, însă idealul nu este întotd eauna posibil. Noi
nu trăim într -o lume ideală, ci într -una reală, una decăzută. “ntr -o astfel de lume idealul lui
Dumnezeu nu poate fi întotdeauna atins. Atunci când nu este, trebuie să facem următorul lucru, cel
mai bun dintre câte au mai rămas. Așa cum Dumnezeu a îngăduit copiilor lui Israel să țină Paștele
în a doua lună (atunci când nu -l puteau ține în prima lună datorită necurăției), tot așa recăsătorirea
nu este nici ea idealul lui Dumnezeu. “nsă este o acomodare realistă la o lume departe de ideal.
Isus a recunoscut diferența dintre ideal și real atunci când a făcut distincția dintre porunca
lui Dumnezeu de a nu divorța și îngăduirea divorțului în Vechiul Testament. El a spus: “Moise a
îngăduit divorțul” (Matei 19:8), însă Dumnezeu niciodată nu a in tenționat să se întâmple aceasta.
Căci “de la început nu a fost așa”. Tot așa, cu toate că Dumnezeu nu a poruncit niciodată
recăsătorirea cuplurilor divorțate, nu se poate spune că El nu o permite niciodată.
Iertarea poate schimba statutul unui om înainte a lui Dumnezeu. În conformitate cu profetul
Ieremia, Dumnezeu a chemat pe israeliți, de care “divorțase”, la pocăință și “întoarcere” la El
(Ieremia 3:1,14). Aceasta înseamnă că pocăința anulează statutul lor de divorțați. Dacă este așa,
atunci de ce pocăi nța nu poate anula statutul de adulter al celui divorțat care se recăsătorește?
Isus a spus că oricine divorțează și se recăsătorește trăiește în adulter (Matei 5:32). Însă El nu a
spus că divorțul este un păcat de neiertat. De fapt, El a spus că există do ar un singur păcat ce nu
poate fi iertat, iar acesta este blasfemia la adresa Duhului Sfânt (Matei 12:32). A face din divorț un
al doilea păcat de neiertat înseamnă a trece peste Scriptură, care afirmă că “dacă ne mărturisim
păcatele El (Dumnezeu) este cre dincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de
orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Isus a condamnat pe cei care accentuau unele legi cu prețul unor vieți. Chiar dacă era
greșit pentru un iudeu să lucreze în ziua Sabatului, Isus a aprobat ca cineva să -și scoată boul din
fântână în ziua Sabatului (Luca 14:5). El a spus că “Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru
Sabat” (Marcu 2:27). Tot așa, legile divorțului au fost făcute pentru om, nu omul pentru legile
divorțului. Omul este mai impor tant decât preceptul. Preceptele divorțului au fost făcute pentru a
ajuta pe oameni, nu pentru a -i răni. Când asupra legii divorțului se pune un accent legalist, fără a
se lua în considerare compasiunea pentru cel divorțat, atunci ne aflăm și noi în acelaș i legalism pe
care Isus l -a condamnat în mod repetat la Farisei.
Deseori uitat în ce privește divorțul, este faptul că unele legi sunt superioare altora (vezi
capitolul 7). Există virtuți mai mari, cum ar fi dragostea și mila (Ioan 15:13; 1 Corinteni 13:1 3). Când
acestea intră în conflict, noi suntem obligați față de legea morală mai importantă și nu suntem
considerați răspunzători s -o respectăm pe cea mai puțin importantă. De exemplu, dacă este
necesar să nu ascultăm de guvern cu scopul de a proteja vieți le unor oameni (Exodul 1), sau de a
evita idolatria (Daniel 3), atunci Dumnezeu nu se consideră responsabili pentru că nu am respectat
porunca Sa de a asculta de guvern (Romani 13:1; Tit 3:1; 1 Petru 2:13). Tot așa, chiar dacă divorțul
este greșit, s -ar pu tea să existe ocazii în care o responsabilitate mai mare ar putea încălca această
lege.
De exemplu, să presupunem că ambii parteneri ai unui cuplu cu copii au mai fost fiecare
căsătoriți cu altcineva cu care nu au avut copii și că ambii parteneri cu care au fost căsătoriți sunt și
ei, la rândul lor, căsătoriți și au copii. Oare mărturisirea păcatelor și un divorț legal de primul
partener nu ar fi mai corect, astfel încât să poată fi căsătoriți legal cu partenerul prezent și să -și
continue conviețuirea în f amilia pe care o au acum? Ei nu se mai pot întoarce la primii parteneri;
aceștia s -au recăsătorit și au copii. Este o cruzime să desparți o astfel de căsnicie și să lași copiii
fără părinți sau să -i iei de la părinți. Cu toate acestea, dacă cineva ar dori să susțină până la capăt
această poziție împotriva divorțului, s -ar grăbi să facă tocmai ceea ce am spus. Cineva ar putea
spune, “pur ipotetic”, însă tocmai cu această situație s -a confruntat un pastor pe care -l cunosc bine,
în cadrul ședințelor de consili ere pe care le ținea. O recunoaștere a faptului că avem de -a face aici
cu o gradare a legilor morale sau cu o ierarhie a responsabilităților, poate face posibilă soluționa rea
unor astfel de probleme. Un legalism rigid va avea rezultate dezastruoase asupra vieților
oamenilor.

O evaluare a poziției care permite divorțul pentru adulter

57
Această poziție are numeroase merite. De fapt, diferă de poziția care interzice avortul doar
într-un singur punct: susține că divorțul și recăsătorirea sunt justificate pent ru partea nevinovată.
Deci, cu această singură excepție, poziția este lăudabilă din aceleași motive ca și cealaltă. Cu
excepția aprobării divorțului pentru adulter, poziția are dreptate în ce privește căsătoria, însă nu are
dreptate în ce privește recăsăto rirea. Această înțelegere greșită a acestor două lucruri are la bază
două versete din Biblie.

Înțelegerea greșită a clauzei excepției – Isus este citat de două ori în Matei ca spunând că
divorțul este un lucru greșit, “cu excepția curviei ( porneia ) (Mate i 5:32; 19:8). Adepții poziției ce
permite divorțul doar pentru adulter, înțeleg acest verset ca referindu -se la necredincioșie sexuală
după căsătorie, din partea unuia dintre parteneri. Cu toate acestea interpretarea de față nu este
sprijinită nici de con text, nici de pasajele paralele, nici de obiceiul zilei.
Există un cuvânt diferit pentru adulter în Noul Testament. Este cuvântul grecesc moiâeia .
Dacă Matei s -ar fi referit la adulter (relații sexuale ilicite ce implică o persoană căsătorită), ar fi putu t
folosi acest cuvânt, nu curvie ( porneia ). Matei a folosit cuvântul moiâeia atunci când a descris
adulterul (Matei 15:19), folosind forma verbală moiâeuo (a preacurvi, a comite adulter) de câteva
ori (Matei 5:27 -28; 19:18). Alți scriitori din Noul Testame nt folosesc cu regularitate cuvitele moiâeia
și moiâeuo pentru a descrie adulterul (ex: Marcu 7:21; Luca 16:18; Ioan 8:4; Romani 2:22; Iacov
2:11; Apocalipsa 2:22). Cele două cuvinte curvie (porneia) și preacurvie, adulter (moiâeia) sunt
folosite în mod re petat, distinct, în același pasaj. De exemplu, Isus a spus: “…Din inimă ies …
preacurviile, curviile” (Matei 15:19; vezi și Marcu 7:21; Galateni 5:19).
Numai Matei menționează excepția pentru curvie. Pasajul paralel din Marcu (10:11) spune
doar, “Oric ine își lasă nevasta și ia pe alta de nevastă, preacurvește față de ea”. Iar Luca 16:18
spune: “Oricine își lasă nevasta și ia pe alta de nevastă, preacurvește; și cine ia de nevastă pe ce a
lăsată de bărbatul ei, preacurvește”. Dacă ar fi existat vreo exce pție care s -ar fi putut aplica celor
care ascultau aceste cuvinte, ea ar fi fost menționată.
Fundalul și accentul iudaic al lui Matei l -ar fi determinat în mod normal să sublinieze
excepția iudaică pentru curvie premaritală. Legea lui Moise spunea: “Dacă un om, care și -a luat o
nevastă și s -a împreunat cu ea … dacă fata nu s -a găsit fecioară, să scoată pe fată la ușa casei
tatălui ei; să fie ucisă cu pietre de oamenii din cetate” (Deuteronom 22:13 -21)” CU toate acestea,
dacă părinții ei pot aduce “dovad a virginității ei” și “desfac haina ei (învelitoarea patului pătată de
sânge) înaintea bătrânilor cetății”, atunci “ea să rămână nevasta lui, și el nu va putea s -o gonească
(divorțeze) toată viața lui” (versetele 14, 17, 19). Având în minte acest obicei, p utem înțelege
perfect de ce Matei ar fi dorit să explice iudeilor care -l ascultau această excepție premaritală
justificabilă.

Înțelegerea greșită a expresiei “a da prilej de preacurvie” . În conformitate atât cu cei care se
opun total divorțului cât și cu cei care îngăduie divorțul pentru pricină de adulter, cei care sunt
divorțați, sau divorțați din pricină de adulter, nu se pot recăsători, altfel s -ar afla în poziție de a
comite adulter. Acest lucru se bazează pe afirmația lui Isus că: oricine își lasă n evasta și ia pe alta
de nevastă, preacurvește” (Marcu 10:11) și “cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei,
precurvește” (Luca 16:18; conform Matei 19:8). Matei 5:32 spune, “cine își va lăsa nevasta, afară
numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească ” (sublinierea ne aparține). Implicația aici
este aceea că, în ce -L privește pe Dumnezeu, partenerul originar este adevăratul partener. Deci în
ochii lui Dumnezeu, persoana “divorțată” este căsătorită încă. Astfel, a trăi cu un altul înseamnă
adulter, pentru că înseamnă de fapt relație sexuală cu o persoană căsătorită.
În timp ce trebuie să recunoaștem că aceasta pare a fi o concluzie validă a pasajului în ce
privește idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie, este totuși greșit să presupunem că a ceasta
elimină toate recăsătoririle, din câteva motive.
Mai întâi, Isus nu s -a referit la faptul că partea nevinovată comite în mod practic adulter,
căci adulter a comis partenerul sau partenera sa. Dumnezeu doar tratează partea nevinovată ca și
când ar f i comis adulter. Tot așa, 1 Ioan 1:10 spune: “Dacă zicem că n -am păcătuit, “l facem

58mincinos (pe Dumnezeu)”. Însă este clar că noi nu -l putem determina pe Dumnezeu să fie în mod
real mincinos. Afirmând că suntem fără păcat, noi îl tratăm pe Dumnezeu ca și când ar fi un
mincinos. Astfel, pentru că divorțul violează idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie, chiar și partea
nevinovată este tratată ca și când ar fi comis adulter, cu toate că nu a făcut -o.
În al doilea rând, așa cum admit toți, moartea unui parte ner ar face validă recăsătorirea.
Căci într -un astfel de caz, cealaltă parte nu ar mai comite adulter prin recăsătorire.
În al treilea rând, Westminster Confession susținea că există alte situații, în afară de divorț,
în care partea vinovată este ca și mo artă” (sublinierea ne aparține). Părăsirea, de exemplu, este
echivalentul virtual al morții.
În al patrulea rând, așa cum s -a observat, iertarea prin mărturisirea păcatelor anulează
statutul de păcătos al celui divorțat (Ieremia 3:1, 14). Singurul motiv p entru care oamenii trăiesc în
păcat după un divorț este acela că divorțul în sine este un păcat. Și atâta timp cât nu mărturisesc
păcatul divorțului, ei continuă să trăiască în păcat. Însă dacă -și mărturisesc păcatul, Dumnezeu îl
va ierta ca și pe oricare alt păcat (1 Ioan 1:9).

O evaluare a poziției ce permite divorțul pentru mai multe motive

Cu toate că, așa cum am văzut, nu există nici o justificare pentru divorț, fără îndoială că
poziția ce permite divorțul pentru multe motive are un foarte mare me rit. Valoarea sa nu stă în
motivele permise pentru dizolvarea căsătoriei, ci în argumentele sale în favoarea încurajării unei
recăsătorii. Acestea nu pot fi folosite pentru a justifica divorțul; oricare ar fi valoarea pe care o au,
acestea pot fi folosite doar pentru a justifica recăsătorirea. În cel mai bun caz, ele nu sunt
argumente în favoarea stricării unei căsătorii vechi, ci doar motive pentru întemeierea uneia noi.
Unele dintre motive merită a fi repetate.

Căsătoria este un jurământ mutual. Pentru că mariajul este un jurământ mutual, este
imposibil și inutil ca doar una dintre părți să țină jurământul, atunci când cealaltă l -a încălcat în mod
irevocabil. Nu vrem să spunem că un credincios nu ar trebui să caute împăcarea. Dimpotrivă, atâta
vreme cât mai este posibilă funcționarea primei căsătorii, credinciosul are responsabilitatea să
caute reconcilierea. Urmând exemplul lui Osea, ar trebui să iertăm și chiar să primim înapoi pe
partenerul adulter (Osea 3). Pe de altă parte, dacă cealaltă persoană est e decedată (sau într -o
situație echivalentă cu moartea), sau s -a recăsătorit, atunci evident, nu mai există posibilitate de
reconciliere. În astfel de cazuri, cealaltă parte nu este legată prin jurămintele de căsătorie, din
moment ce acestea au fost jurămi nte legate cu o altă persoană căreia îi este imposibil să le mai
împlinească.

Trebuie să se recunoască slăbiciunea și să se caute iertarea . Dumnezeu înțelege
slăbiciunile noastre și ne iartă păcatele. El știa că noi nu vom putea întotdeauna să păzim por uncile
Sale. Și pentru că El niciodată nu -și coboară cerințele la nivelul nostru, ne oferă iertarea Sa.
Divorțul nu este un păcat de neiertat. Problema este a -i determina pe oameni să recunoască faptul
că divorțul este un păcat. A oferi circumstanțe “justi ficate” divorțului nu ajută cu nimic promovarea
idealului lui Dumnezeu pentru o căsnicie permanentă. Pe de altă parte, nici ignorarea iertării lui
Dumnezeu, nici instalarea unui al doilea păcat de neiertat nu constituie un ajutor pentru cel divorț at.
Cel p uțin cei care favorizează divorțul din mai multe motive au unele motive corecte, chiar dacă le
folosesc pentru a dovedi un lucru greșit.

Rezumat și concluzie

Dumnezeu intenționează ca mariajul să fie un legământ pe durata întregii vieți între un
bărbat și o femeie. Pentru că relația de căsătorie nu se extinde și în veșnicie, ea este destinată
întregii vieți împreună pe pământ. Divorțul nu este niciodată justificat, nici măcar pe motiv de
adulter. Adulterul este păcat, iar Dumnezeu nu aprobă nici păcatul , nici dizolvarea căsătoriei. Ceea
ce a împreunat El, omul să nu despartă (Matei 19:6).

59 Cu toate acestea, în timp ce divorțul nu este niciodată justificat, uneori este îngăduit și
întotdeauna poate fi iertat. Astfel, cei care recunosc păcatul divorțului ș i responsabilitatea care le
revine lor pentru aceasta, ar trebui să aibă îngăduința de a se recăsători. Însă noua lor căsnicie a r
trebui să dureze întreaga viață. Dacă dau din nou greș, nu este un lucru înțelept a le mai îngădui s ă
repete aceeași eroare. N umai cei care doresc să păzească legământul făcut pe durata întregii vieți
ar trebui să se căsătorească, ca să nu mai vorbim despre recăsătorire. Căsătoria este o instituție
sacră și nu trebuie profanată prin divorț, în special prin divorț repetat. Proporț iile epidemice pe care
le-a atins divorțul în societatea noastră reprezintă un avertisment serios cu privire la modul în care
sacralitatea căsătoriei a ajuns să fie profanată. Creștinii ar trebui să facă tot ce le stă în puter e
pentru a înălța standardul l ui Dumnezeu pentru o căsnicie monogamă pe durata întregii vieți.

Forme de furt

Cursul 22
Porunca a VIII -a

A. Aspecte generale :

a) Porunca a VIII – a recunoaște dreptul de proprietate.
Exista bunuri care reprezintă bunul comun si nimeni nu poate pretinde dr eptul de proprietate
exclusiva asupra lor. Spre exemplu apa, aerul, spațiul geografic, oceanul planetar, soarele, lumina,
întunericul etc sunt bunuri comune. Pe lângă aceste lucruri de drept comun există lucruri care
constituie dreptul privat, există lucru ri care reprezintă în exclusivitate proprietatea privată. Ex. casa,
hainele, mașina, diferite obiecte si bunuri.
Porunca a VIII -a afirmă dreptul de proprietate. Rostind „să nu furi” porunca recunoaște existența
unor bunuri care nu constituie dreptul nostru ci dreptul altuia și proprietatea altuia.

b) Porunca nu numai recunoaște ci si apără dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate este apărat prin afirmarea lui dar și prin pedepsirea celui care îl încalcă.
Dumnezeu are legi prin care cel ce fură este ped epsit. Pedeapsa finală va fi osânda veșnică. Hoții
nu vor moștenii Împărăția lui Dumnezeu.

B. Definiția furtului:

Să definim ce înseamnă furtul. Furtul este actul de ați însuși pe ascuns, sau cu forța, pe
față, dreptul sau bunul altuia. A fura înseamnă a lua ceva, de la cineva, fără nici un drept,
păgubindu -l. A fura înseamnă a hoți, a jefui, a prăda. Furtul își are rădăcina în nemulțumire
A fura nu este un păcat ce definește strict actul de a lua un obiect care nu -ți aparține, dar a
fura este și gestul de a denatura imaginea unei persoane. Nu poți lua reputația cuiva și să o pui în
buzunar, dar prin anumite acțiuni poți să i -o furi. De asemenea poate fi furată familia cuiva prin
inserarea a tot felul de vorbe de dezbinare, care într -un final duc la divor ț. Poți de asemenea fura
poziția cuiva, sau slujba, sau dreptul de a studia la o anumită școală. Poți de asemenea fura
prietenii cuiva. Și acestea sunt tot forme de furt.

C. Forme de furt:

1. Hoția sau tâlhăria .

Aici este vorba de furtul calificat, e vorba d e furtul deliberat. Și cuvântul hoție acoperă o largă
paletă de acțiuni, începând de la furtul de pe tarabă al unei bomboane și până la hoții de buzunare,
spărgătorii de case sau bănci. Toate acestea sunt înaintea Lui Dumnezeu fapte foarte grave de

60furt. În Cuvântul său, Domnul condamnă în termeni foarte categorici hoția, spunând în 1 Corinteni
6:10 că în Împărăția Lui Dumnezeu nu vor intra hoții.

2. Târguielile necinstite .

Se pune problema să vinzi un anumit lucru, sau să cumperi un anumit lucru, și prin modul de a
târgui îl înșeli pe celălalt. Aici putem să luăm un exemplu practic. Ai de vândut o mașină veche, șt ii
ce valoare are, îi știi bine problemele și nu ai vrea să le afle și cumpărătorul. Și pentru că vrei să-i
ascunzi defectele mașinii mergi la v opsitor și apoi o duci la piață și o vinzi. Și cumpărătorul în loc să
o cumpere la valoarea ei reală o plătește dublu, pentru că arată bine, iar în scurt timp își va da
seama că a luat o mașină ruginită. Acesta se numește furt, târguială necinstită. Voia L ui Dumnezeu
este să fim cinstiți. De asemenea folosind poziția ta socială, sau funcția pe care o ai, sau neștiin ța
celuilalt, poți să -i amăgești pe cei din jur. Dar în fața Lui Dumnezeu este furt.

3. Furând dreptatea prin darea mită .

Foarte mult se vorbeșt e în societatea noastră de mită și corupție. Și aceasta este o formă de furt.
Cineva la un moment dat poate să încline balanța dreptății, uzând de plata de mită. Cuvântul
Domnului în Proverbe 21:14 ne arată cât de ușor influențabil poate fi omul în fața un ui dar; „ un dar
făcut pe ascuns potolește mânia, o mită dată pe ascuns potolește cea mai puternică mânie”. Ca și
copii ai Lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de așa ceva. Ocuparea unui loc de muncă prin mită,
luarea unui examen prin mită, evitarea unei amenz i sau influențarea unei decizii juridice sau
câștigarea unei licitații prin mită este o formă de furt și implicit un păcat foarte grav

4. Neplata impozitelor.

Un creștin trebuie să -și achite toate datoriile către stat. Unii l -au acuzat pe Domnul Isus că -i învață
pe oameni să nu plătească impozitele, și aceasta a fost și una din acuzațiile aduse și în fața lui
Pilat. Pentru că s -a răspândit vorba aceasta despre Isus, cărturarii și fariseii au venit să -l
ispitească pe Domnul, și l -au întrebat: „se cade să pl ătim bir Cezarului sau nu?”. Ne punem și noi
întrebarea: „se cade să plătim impozitul sau nu?”. Domnul Isus a cerut un bănuț și i -a întrebat: „al
cui chip este pe ban?”. Răspunsul a fost: „al Cezarului”. Domnul Isus le -a zis: „dați Cezarului ce
este al Cez arului, și Lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu”. Apostolul Pavel în Romani 13:7
spunea: „cui datorați birul, dați -i birul”. Voia Lui Dumnezeu este să plătim impozitele. Este foarte
întâlnită practica de evaziune fiscală. Un copil al Lui Dumnezeu ar trebui să se ferească de așa
ceva.

5. Folosirea abuzivă a bunului împrumutat, este o altă formă de furt.

Se poate întâmpla ceva de felul următor: „vecine n -ai vrea să -mi împrumuți calul și căruța ca să -mi
aduc niște lemne?”. Și vecinul ți le dă spunându -ți: „ad u-mi-le mâine, că peste noapte nu sunt
acasă”. Și omul nostru își aduce lemne, și apoi și porumbul și piatră și nisip. Și nu numai asta, da r
nici calului nu -i dă hrană. Folosirea abuzivă a bunului împrumutat este tot un furt. Abuzul față de
bunurile firmei la care lucrezi, a mașinii de serviciu, folosirea abuzivă a telefonului de serviciu și a
altor bunuri de la locul de muncă este o formă de furt. Copilul Lui Dumnezeu trebuie să facă totul
ca pentru Domnul.

6. Găsirea unor lucruri pierdute și însușirea lo r în ciuda faptului că ele ar putea
fi returnate.

Și acesta este un furt. Găsești ceva, și știi că ceea ce ai găsit e al fratelui tău. Dacă îl păstrez i este
furt. Hoții nu vor moșteni Împărăția Cerurilor. Se ridică întrebarea: „dacă găsesc „ceva”, să -l ridic
sau să nu -l ridic?”. Ridică -l. Dar dacă poți să -l returnezi, returnează -l. Găsești un portmoneu. Și are

61în el bani, dar mai are și buletinul, iar tu iei banii și buletinul îl duci la poliție. Acesta e fur t.

7. Abuzul de autoritate sau traficul de influ ență.

Cineva ocupă o anumită poziție de conducere. Folosindu -se de poziția sa își însușește foloase
necuvenite. Aceasta este o formă de furt și o mare nedreptate. Aceasta se numește trafic de
influență, abuz de autoritate. Formele practice în care se înt âmplă asta sunt multiple, dar tot păcat
este.
8. Furtul de la fabrică sau a profita de bunurile de la locul de muncă

9. Furtul de idei sau plagiatul .
Copiatul la școală, plagiatura și alte forme de însușire nepotrivită a ideilor cuiva este o formă de
furt. În vățarea nu este formă de furt. Copiatul și plagiatura este și o formă de încălcare a
adevărului, deci o minciună dar și o declarație falsă

10. Neplătirea unui salar necinstit.

Trăim vremuri în care oamenii profită de oameni. Patronul are mai mulți angajați. Pe cel care e
neam cu el, pentru o muncă asemănătoare cu a altuia îl plătește mai bine. Un principiu al
patronului contemporan este: „salariul e strict confidențial”. Câte nu se ascund după acest lucru.
Sau amânarea plății este o altă formă de furt. În Ve chiul Testament legea Lui Dumnezeu pentru
poporul Israel, privitor la plată spunea că pe cel care muncește la tine, seara să -l plătești.
Neplătirea unui salariu cinstit sau neplătirea la timp este o formă de furt și nedreptate.

11. Furtul de timp.

Dacă eșt i la locul tău de muncă, și în loc să lucrezi, tragi de timp, acest lucru este furt! Lucrul de
mântuială este tot o formă de furt. Și Iacov spune: „dacă știe cineva să facă bine și nu face,
săvârșește un păcat”. Dacă știi să lucrezi de calitate, iar tu o f aci de mântuială, zicând: „merge și
așa”, acest lucru este furt. O altă modalitate de a fura timp este lipsa de punctualitate. Dacă ai z is
că vei fi într -un loc la o anumită oră să fii acolo la timp! Domnul ne vrea sfinți în toate lucrurile, în
toate aspec tele practice ale vieții noastre.

62Vorbirea de rău sau furând un nume bun

Cursul 2 3
Porunca a VIII -a

A fura nu e valabil numai pentru bunurile aflate proprietate. Pot fi furate multe alte lucruri:
reputația, poziția, slujba, familia, p rietenii cuiva. Forma practica in care acestea pot fi furate este
vorbirea de rău

Cuvântul Domnului spune că „mai de preț decât aurul, mai de preț decât comorile, mai de preț
decât pietrele scumpe este un nume bun”. Iar o persoană, folosind cuvinte rele, cuvinte
calomnioase la un moment dat poate să lipsească pe o anumită persoană tocmai de această
valoare, de imaginea ei, de bunul nume pe care îl are. În ziua judecății oamenii vor da socoteală,
spunea Domnul Isus, pentru orice cuvânt nefolositor pe care -l vor fi rostit vreodată. Este foarte
întâlnită între oameni această formă de încălcare a voii Lui Dumnezeu, numită: „vorbirea de rău”.
Stă în pornirea firească a oamenilor să vorbească de rău, să ponegrească, să rostească vorbe
nelalocul lor la adresa seme nilor lor.

A. Definirea vorbirii de rău

De fapt ce este vorbire de rău? Ce înțelegem prin vorbire de rău? Vorbire de rău înseamnă
a ponegri, a înjosi pe cineva, a defăima prin vorbele pe care le spui la adresa lui, a cleveti. De
asemenea a vorbi de rău îns eamnă a calomnia pe cineva, a bârfi la adresa cuiva.

1) A vorbi de rău este o faptă a firii pământești .
Cuvântul Domnului ne arată în natura noastră păcătoasă există tendința de a vorbi de rău, este
această înclinație naturală a firii pământești, această a tracție către a vorbi de rău. Tocmai pentru că
este această înclinație a firii pământești au ajuns oamenii să guste și să consume foarte mult
veștile rele. Presa are predilecție pentru veștile rele.

2) De asemenea vorbire de rău este un păcat al limbii.
Proverbe 18:21, că moartea și viața stau în puterea limbii. Cuvintele pe care le vorbești, dau celui
care le aude fie viață, fie moarte. În puterea cuvântului, adică în puterea limbii stă și viața, stă și
moartea. Cuvintele pe care noi le rostim ce dau celor care le aud? Viață sau moarte? Există o mare
putere în cuvintele pe care le rostim. Cuvântul are o putere extraordinară. Odată rostit, un cuvânt
lucrează, și spusă o vorbă ea nu mai poate fi adusă înapoi, nu mai poate fi întoarsă. Vorba aceea
își continuă lucrarea pentru că în cuvânt există o putere. În limbajul nostru Dumnezeu a așezat
putere. Vorbirea de rău este o pervertire a limbajului și o folosire pentru a distruge a darului lui
Dumnezeu.

3) vorbirea de rău este un păcat care răspândește mai departe ră ul.
Vorbirea de rău nu face altceva decât să înmulțească răul. Unul din numele pe care le are Diavolul
este Belzebul semnificația acestui cuvânt este „domnul muștelor”. Și în antichitate oamenii au pus
diavolului numele de domnul muștelor, cel care conduc e muștele. Muștele caută să se așeze pe
gunoaie și, în zborul lor mută microbi de colo colo. Așa face și cel care vorbește de rău; mută
gunoaie dintr -un loc în altul

4) vorbire de rău este în esență minciună.

5) vorbire de rău este o formă rafinată de a nedrep tăți pe cineva și de a -l fura.

63Prin vorbire de rău au fost luate omului fie relațiile lui, pentru că ai pus dezbinare între
prieteni, fie ai furat familia lui pentru că ai pus dezbinare între soț și soție printr -o vorbă rea pe care
ai purtat -o, adevărată sau falsă. Păcatul acesta este și o formă de furt.

B. Atitudinea Scripturii față de vorbirea de rău

Cuvântul Domnului este categoric împotriva acestui păcat numit vorbire de rău. Pasajele
Scripturii care vorbesc despre acest subiect sunt foarte multe, aș a că vom sublinia doar câteva
dintre ele.
În Levitic 19:16 este scris: „să nu umbli cu bârfeli în poporul tău”. Apoi în Exod 23:11 „să nu
răspândești zvonuri neadevărate. Proverbe 10:18 spune: „cine umblă cu bârfeli este un nebun, cine
vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce -și ține buzele este un om chibzuit”. Apoi
Proverbe 11:13 „cine umblă cu bârfeli dă pe față lucruri ascunse, dar sufletul credincios ține ce i s-a
încredințat”. Apoi în Romani 1:30, apostolul Pavel, arătând cum sunt trăs ăturile de caracter ale
oamenilor fără Dumnezeu, spune că oamenii sunt bârfitori și urâtori de Dumnezeu. În Proverbe
20:19 „cine umblă cu bârfeli dă pe față lucruri ascuns, și cu cel ce nu -și poate ținea gura să nu te
amesteci”. Tit 3:1 Pavel spune: „adu -le aminte să fie supuși stăpânitorilor și dregătorilor, să -i
asculte, să fie gata să facă orice lucru bun; să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de
ceartă, ci cumpătați, plini de blândețe față de toți oamenii, căci și noi eram altă dată fără min te,
neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici
să fim urâți și urându -ne unii pe alții”. Voia Lui Dumnezeu este ca un copil al Său să se ferească de
păcatul vorbirii de rău. În Efeseni 4:31, 32 Pavel spune: „să piară din mijlocul vostru orice iuțime,
orice strigare, orice clevetire”. În 5:1, Pavel, vorbind despre faptele firii pământești, spune că î ntre
copii Lui Dumnezeu „nici să nu fie pomenite: curvia, clevetirea, vorbele rușinoase, vorbele
porcoase”.
Iată dar că Sfânta Scriptură este categorică împotriva bârfelor, defăimărilor, a calomniei, de
orice natură ar fi toate acestea. Copii Lui Dumnezeu în vorbirea lor trebuie să fie sfinți, trebuie să
fie curați, și vorba lui să fie una dreasă cu sare și cu har.

C. Efectele vorbirii de rău

1) Prin vorbirea de rău se distruge prestigiul, reputația, familia, slujba cuiva. Bârfa fură
imaginea unei persoane.
2) Vorbirea de rău provoacă suferințe celui nevinovat. Suferința urmare a onoarei distruse
a numelu i pătat
3) Vorbirea de rău satisface răutatea firii pământești și o cultivă. În Proverbe 18:8 este
scris: „cuvintele bârfitorului sunt ca prăjiturile: alunecă până în fundul măruntaielor”.
4) desparte pe prieteni și familii.
Proverbe 16:28 „omul neastâmpărat s târnește certuri, și pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni”.
5) Vorbirea de rău provoacă apoi răni sufletești greu de vindecat.
Proverbe 12:18 : „cine vorbește în chip ușuratic rănește ca străpungerea unei săbii”
6) Vorbirea de rău duce la ceartă.
Proverb e 26:20 „când nu mai sunt lemne focul se stinge, și când nu mai este nici un clevetitor,
cearta se potolește”.
7) Vorbirea de rău poate să ucidă pe cineva.
Ieremia 18:18 spune: „haidem să ucidem cu vorba”. Vrăjmașii lui Ieremia s -au adunat la sfat și au
început să plănuiască cum să facă rău acestui prooroc. Și pentru că Ieremia se găsea sub protecția
împăratului nu puteau să se atingă de viața lui fizică, și atunci au zis: „lasă că o sa -l omorâm prin
vorbe”, în așa fel vom vorbi despre el încât vom atrage mân ia căpeteniilor asupra lui.
8) Vorbirea de rău aduce rușine

Concluzie : calomnia, bârfa, vorbirea de rău este o forma raționala de hoție prin care hoțul
deposedează persoana de ceea ce are mai nobil si anume reputația, prestigiul si bunul nume.

64D. Formele vorbir ii de rău – 5 forme

1) Bârfa si clevetirea – “ai auzit despre…, spune -mi numai mie”, “sa pastrezi numai pentru tine”,
“nu cred ca e adevărat, dar uite ce am auzit!”, “iți spun ceva ca sa ai pentru ce sa te rogi…”
2) Calomnia – Spunerea unor lucruri nedrept e despre cineva – ex: nabot
3) Insinuarea – Lași sa se înțeleagă ceva rău
4) Flatarea – a spune pe fata, a lauda, a aprecia exagerat, dar cu scop egoist, bârfa e pe la spate,
flatarea e pe fata
5) Criticismul si negativismul – Motivat de invidie

E. Ce e de făcut

Se impun câteva concluzii:

1. Nu bârfi, nu calomnia – e hoție
2. Daca nu poți vorbi cu cineva in fata, nu -l vorbi pe la spate
3. Nu asculta si nu cerceta voluntar lucrurile rele care se spun despre alții
4. Daca auzi ceva rău nu te lasă influențat crezând totul
5. Cat ma i curând comunica celui in cauza – asta dacă înțelepciunea te va învăța că este
necesar
6. Pana nu faci asta, nu mai discuta cu nimeni nimic
7. După ce vei discuta, taci! – “cu cât gândim mai puțin, cu atât vorbim mai mult”
8. Nu face nici o excepție de la regula
9. Vorbește de bine – o vorba buna

Furând frumusețea mediului înconjurător – probleme ecologice
(Conform lui Geisler)

Cursul 24
Porunca a VIII -a

Luați în considerare următoarele date științifice referitoare la mediul în care trăim. În fiecare
an, pe plane ta Pământ este distrusă o pădure tropicală de mărimea Scoției. Numai India a pierdut
85 procente din pădurile sale originare. Aproape jumătate din toate pădurile țărilor în curs de
dezvoltare au fost tăiate în acest secol. Defrișarea pădurilor este o cauză majoră a dispariției în
masă a speciilor de plante și animale. Datorită defrișării pădurilor, în jur de un milion de specii de
plante și animale ar putea să dispară până la sfârșitul acestui secol. Folosirea fluorocarbonaților
subțiază pătura de ozon și a menință sănătatea oamenilor.
Mai mult, reziduurile chimice au intrat în lanțul alimentar și se găsesc în țesuturile de lipide
ale trupului uman. 77 % dintre americani și 90% dintre copii au în corp o concentrație mai mare de
plumb decât este normal, după opinia Agenției de Protecție a Mediului. 10.000 oameni mor în
fiecare an din cauza otrăvirii cu pesticide și alți 40.000 se îmbolnăvesc. O treime din gunoiul
menajer este constituit din material de ambalare a produselor alimentare – americanul de rând
aruncă în jur de 1,5 kg deșeuri menajere pe zi. Încă din 1960, Statele Unite au închis 3500 gropi de
gunoi, iar în 1990, jumătate din toate gropile de gunoi au fost închise.
În vederea acestei situații ecologice critice, care este responsabilitatea etică a cr eștinului
față de mediul în care trăim? Care sunt implicațiile morale ale poluării care distruge flora și faun a?
Există oare vreo obligație etică de a păstra puritatea apei și a aerului? Dacă da, care este aceasta ?
Răspunsurile la aceste întrebări variază, aceasta depinzând de felul în care omul vede lumea. Unii
atei, ca Ayn Rand, preamăresc virtuțile tehnologiei asupra naturii și dau dovadă de o prea mică
preocupare pentru mediul natural. Unul dintre discipolii ei, Henry Binswanger, laudă chiar „jefuirea ”
mediului în scopul dezvoltării societății. La celălalt capăt al acestui fel de umaniști, se află pan teiștii,

65care se închină naturii. Ei se opun forării pentru găsirea zăcămintelor de petrol, construirii de
baraje, omorârii animalelor pentru blană, folosir ii insecticidelor, și oricăror alte invenții omenești
care afectează mediul natural.
Între cele două extreme, cea a risipirii materialiste a resurselor naturii și cea a închinării
panteiste la natură, creștinul crede în respectul cuvenit pentru natură și pentru resursele naturale.
Această utilizare respectuoasă a mediului natural derivă din conceptul creștin al creaționismului și
din obligația încredințată nouă divin de a fi administratori buni ai lucrurilor încredințate nouă de
Dumnezeu.

O vedere mater ialistă asupra mediului

Umanismul secular îmbrățișează un punct de vedere materialist asupra naturii.
Materialismul poate fi înțeles fie în sens filozofic, fie în sens economic, ambele fiind incluse în
această discuție. În sensul de pe urmă, deseori se r eferă la o formă exploatativă a capitalismului.
Bineînțeles, nu toți umaniștii adoptă această viziune, însă aici mulți deiști și unii teiști, se ală tură în
afirmarea materialismului economic, cel puțin în practică.
Natura există . Una dintre caracteristici le unei viziuni materialiste asupra lumii este aceea
că existența naturii, cu toate resursele ei, este un lucru de la sine înțeles. Din punct de vedere
istoric, pentru materialiștii tradiționali aceasta a însemnat că lumea fizică este eternă și necreat ă. În
sprijinul acestei afirmații, se face deseori apel la prima lege a termodinamicii, care susține că, d acă
energia nu este creată, atunci nu există un Creator și astfel nu există nici un imperativ divin de
folosit într -un anume mod.
Energia este nelimita tă. O altă caracteristică a unei viziuni materialiste asupra lumii este
aceea că energia este nelimitată. Dacă nu poate fi distrusă, atunci este indestructibilă și, dacă es te
indestructibilă, atunci nu vom rămâne niciodată fără ea. Energia, în formele ei, ne va fi întotdeauna
disponibilă. Poate că unele forme ale ei se vor pierde, cel puțin pentru o vreme, însă ingeniozitate a
umană va crea întotdeauna noi forme de suplimentare a nevoilor umane. Acest lucru ne duce la o
altă caracteristică.
Tehnologia umană poate soluționa aproape orice problemă . Știința poate soluționa
aproape orice problemă. Ceea ce nu poate soluționa știința, pot soluționa guvernele. Acest
optimism fără limite derivă dintr -o viziune secular umanistă asupra lumii. În cartea sa, The Next Te n
Thousand Years (Următorii zece mii de ani) , Adrian Berry declară: „Nu există nici o limită la
creștere și nu există nici o limită la ceea ce ar putea împlini națiunile dezvoltate”.
Lumea suferă în principal de o distribuire precară a resurselor . Explic ând pentru ce
mare parte din populația lumii suferă, mulți umaniști seculari apelează la problema distribuirii
precare a resurselor. Ei cred că lumea este imens de bogată și că redistribuirea resurselor ar putea
soluționa problema nevoilor oamenilor. Exist ă din belșug pentru toți, dacă am putea ajunge la toți.
Atât resursele cât și mijloacele de producere ne stau la dispoziție; ceea ce lipsește este o corectă
distribuire.
Educația globală poate corecta distribuirea precară . Umaniștii seculari cred în abili tatea
nelimitată a oamenilor de a -și soluționa propriile probleme. „Nici o zeitate nu ne va salva; trebuie să
ne salvăm singuri”, spun ei. Calea către salvare este educația. John Stuat Mill a mers până acolo
încât să spună că „toți ar fi câștigați dacă înt reaga populație ar fi fost învățată să citească.” Chiar și
cei mai puțin optimiști dintre umaniști plasează un accent puternic asupra educației publice ca
mijloc de atingere a scopurilor lor umaniste.

O evaluare a viziunii materialiste

Lumea nu este v eșnică . Materialiștii deseori citează în mod greșit prima lege a
termodinamicii. Este nefondat, din punct de vedere științific, a susține că energia nu poate fi crea tă
sau distrusă. Nu există nici o bază observațională pentru această afirmație. Aceasta nu este o
concluzie științifică, ci o afirmație metafizică. Pentru a fi mai clari, prima lege spune doar că vo lumul

66de energie reală în univers pare a rămâne constant. Aceasta înseamnă că noi nu observăm nici un
fel de energie nouă luând ființă, nici vreo ene rgie folosită deja, încetând să mai existe. În ce
privește dovezile, în cosmos există o cantitate fixă de energie. Astfel, prima lege nu face nici un fel
de afirmații asupra originii energiei în univers, ci vorbește doar despre constanța sa.
Cu toate ace stea, a doua lege a termodinamicii vorbește despre originea universului, pentru
că ne spune că volumul de energie utilizabilă din univers este în descreștere. Aceasta înseamnă că
universul va rămâne fără energie utilizabilă. Aceasta scade treptat. Însă dac ă scade, ea trebuie
cumva crescută. Pentru a ne exprima altfel, dacă universul se îndreaptă în jos, atunci nu poate fi
veșnic; trebuie să fi fost creat. Și dacă a fost creat, atunci este rezonabil a afirma că există un
Creator. Aceasta, bineînțeles, este e xact ceea ce spune Biblia în primul verset, atunci când
declară: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”.
Energia nu este nelimitată . Contrar crezului materialist, energia nu este nelimitată, cel
puțin nu cea utilizabilă. Cea de -a doua lege a termodinamicii ne spune asta. În sisteme închise
izolate, cum este prin definiție întregul univers material, cantitatea de energie utilizabilă este î n
descreștere. Fisiunea nucleară are loc în stele, pretutindeni în univers. Astfel, universul va rămân e
la un moment dat fără energie. Toată energia sa utilizabilă va fi transformată în căldură inutilizabilă ,
iar universul va pieri. Mai rapid decât atât, lumea va rămâne fără metale prețioase și zăcăminte de
carburanți dacă nu ne grăbim a le conserva. Optimistul nemărginit referitor la resursele noastre
naturale promulgat de materialiști, nu este fondat.
Tehnologia nu ne poate soluționa problemele . Există multe motive pentru care
tehnologia umană și ingeniozitatea nu pot soluționa toate problemele noastre. Nu p utem cunoaște
și aduna în avans toate informațiile relevante pentru soluționarea problemelor noastre. Nici măcar
nu putem cunoaște în avans ce întrebări ar trebui să punem. Chiar dacă am cunoaște toate faptele
relevante, tot nu putem face deducții corecte din cele ce cunoaștem. De fapt, David Ehrenfeld
concluzionează că „adânc înlăuntrul nostru, știm că omnipotența noastră este o prefăcătorie,
cunoștința noastră și controlul viitorului este slab și limitat, invențiile noastre și descoperirile
funcționează, dacă o fac, în moduri în care nu ne așteptăm s -o facă, planificarea noastră este fără
sens, sistemele noastre scapă de sub control – pe scurt, că bazele umaniste pe care sunt
întemeiate societățile noastre sut lipsite de valabilitate.”
Distribuirea greși tă a resurselor nu este problema principală . A afirma că distribuirea
greșită a resurselor este problema principală a lumii este un lucru lipsit de sens și tautologic.
Bineînțeles că există un dezechilibru în repartizarea lor. Nu oricine are nevoie de resu rsele
necesare are și acces la ele. Milioane de oameni, de exemplu, sunt lipsiți de hrană sau resurse
energetice. Însă nu aceasta este problema; acesta este rezultatul problemei. Întrebarea este: care
este cauza acestei distribuiri greșite? Aici umaniștii dau greș în a recunoaște păcătoșenia omului
ca fiind cauza (Iacov 4:1 -2). Egoismul și zgârcenia omenească sunt miezul problemei, însă
umaniștii seculari nu sunt gata să recunoască acest punct de vedere biblic și realist al naturii
umane.
Educația nu este soluția . Istoria este o amplă mărturie a faptului că nu se poate ajunge la
salvare prin educație. Premiza lui Platon că „cei care cunosc binele vor face binele” este contrară
realității. A face pe un om mai deștept nu înseamnă că l -ai făcut mai bun. De fa pt, uneori îi face
doar mai vicleni în ticluirea răului. Marile personaje negative ale lumii nu au fost mai ignorante
decât media. Dimpotrivă, au existat multe genii ale răului, incluzând aici pe Stalin, Hitler și Adol f
Eichmann.
Aceasta, bineînțeles, nu înseamnă că nu ar exista vreun beneficiu în educație. Trebuie spus
doar că educația nu este un mijloc de salvare, nici moral, nici ecologic. Indiferent cât de importan tă
este depășirea ignoranței crizelor ecologice ale lumii în și prin sine, aceasta nu va soluționa
problema. Sistemul nostru ecologic nu va fi transformat până când nu va fi transformat sistemul
nostru etic. La urma urmelor, oamenii sunt cei care abuzează de mediu. Astfel, trebuie mai întâi să
transformăm pe oameni și numai apoi putem nădăjdui să transformăm mediul în care trăiesc.

67O viziune panteistă asupra mediului

Explicarea viziunii panteiste asupra mediului

Panteismul este crezul că Dumnezeu este totul și totul este Dumnezeu. Ca și în cazul
religiilor animiste, natura este o manife stare a sacralității sau divinului. Adepții deci, se închină
naturii, căci natura este divină. Este Natură cu N mare. Această atitudine este exemplificată în
religiile animiste care văd un mana sau suflet sacru în toate lucrurile, inclusiv în cele material e.
Natura este un organism viu . Natura nu este doar o manifestare a lui Dumnezeu, ci este
și vie. Sufletul sau forța de viață care o însuflețește este un singur și mare organism viu.
Speciile vii sunt manifestări ale lui Dumnezeu . Dumnezeu se manifestă în natură într -o
mare diversitate. Fiecare specie vie este o manifestare a lui Dumnezeu. Astfel, este necesar să
conservăm multiplicitatea speciilor care există. De fapt, conservarea speciilor este o obligație eti că.
Astfel, atunci când tehnologia umană în forma unui dig amenință un pește, atunci construirea
digului trebuie împiedicată. Când o specie a dispărut, am pierdut odată cu ea una din manifestările
lui Dumnezeu.
Oamenii sunt una cu natura .
Pentru că oamenii sunt una cu natura și mediul înconjurător , ei trebuie să trăiască în armonie cu ea
și să lucreze în mod cooperant cu ea.
Noi nu suntem suverani asupra naturii, ci slujitorii ei . Universul nu este domeniul sau
proprietatea noastră. Astfel, ar trebui să dăm dovadă de „modestie a speciei”. Trebuie să învățăm
de la alte specii. De exemplu, balenele, delfinii și delfinii bruni s -au dovedit a avea o rată mai bună
de supraviețuire decât au oamenii astăzi.

O evaluare a viziunii panteiste asupra ecologiei

Natura nu este divină . Miezul problemei în c e privește viziunea panteistă asupra mediului
îl constituie nu atât ceea ce recomandă a se face cu mediul, cât motivul pentru care recomandă
aceasta. Natura trebuie respectată, însă nu din cauză că ea ar fi divină. Viziunea spiritualistă a
panteistului asu pra naturii este la fel de o materie în mișcare doar, însă nici un suflet viu. Este o
creație minunată și plină de frumusețe a lui Dumnezeu.
Panteistul confundă creația cu manifestarea. Natura este de la Dumnezeu, însă nu este din
Dumnezeu. Este o reflect are a lui Dumnezeu, însă nu este Dumnezeu, așa cum reflectarea chipului
nostru în luciul unei ape nu suntem noi înșine. Natura este făcută de Dumnezeu și pentru
Dumnezeu, nu din Dumnezeu. Natura nu este Dumnezeu. Este la fel de diferită de Dumnezeu
precum este o pictură de pictorul ce a creat -o, sau o sculptură de sculptorul său. Bineînțeles că
Dumnezeu este în natură ceea ce este autorul pentru o carte; natura a derivat din mintea lui
Dumnezeu și ideile Sale sunt manifestate în ea. Însă Dumnezeu nu se conf undă cu creația Sa, așa
cum autorul nu se confundă cu cartea sa.
Natura nu este vie . Natura nu este un organism viu. Ea conține o multiplicitate de
organisme vii, însă conține și materie fără viață. Există o diferență calitativă între lucrurile vii și cel e
lipsite de viață. Viața se caracterizează printr -o complexitate specifică. Cristalele sunt specifice,
însă nu complexe. Polimerii sunt complecși, însă nu specifici. În toată natura numai ființele vii su nt
atât specifice cât și complexe.
Nu există nici o dovadă științifică care să ateste că materia este vie. Materia este energie,
iar energia ei este inteligent organizată de Creatorul ei. Însă materia nu este vie. Este moartă,
inanimată. Cu toate că este bună (Genesa 1:31) și reflectă pe Creatorul ei, mate ria nu este nici vie,
nici divină. Nu este animată prin nici un fel de forță sacră sau viață. Drept consecință, orice
ecologie bazată pe o astfel de viziune este lipsită de un fundament adecvat.
Speciile nu sunt manifestări ale lui Dumnezeu . Pentru că nat ura nu este divină, nici
speciile ce fac parte din natură nu sunt divine. Astfel, în timp ce conservarea speciilor poate fi
justificată pe alte motive, ele nu trebuie conservate cu orice preț pentru că ar fi divine. Aceasta
înseamnă divinizarea speciei, nu conservarea lor. Ca și creații ale lui Dumnezeu, toate speciile vii

68reflectă mâna Creatorului lor, însă există o diferență absolută între creatură și Creator. Creatorul
este veșnic și infinit; toate ființele vii sunt temporale și finite. Pentru că speciil e nu sunt Dumnezeu,
atunci când o specie dispare noi nu pierdem o parte din Dumnezeu. Dumnezeu există în mod
independentde toate creaturile. Întregul creației, viu sau lipsit de viață, poate dispare în timp ce
Dumnezeu va rămâne.
Oamenii nu sunt una cu na tura. Panteiștii confundă armonia și identitatea. Oamenii
trăiesc în armonie cu natura, altfel nu ar mai trăi. Ei fie cooperează cu natura, fie trupurile lor vor
deveni curând o parte materială a ei prin moarte. Însă există o diferență reală între cooperar ea cu
natura și a fi parte a corpului naturii. Pentru a înțelege mai bine, ființele umane împărtășesc un t rup
fizic cu restul lucrurilor vii create de Dumnezeu, însă oamenii sunt diferiți de celelalte lucruri v ii, în
două moduri importante. Primul, trupul nostru nu este trupul lor. Noi avem trupuri diferite. În al
doilea rând, noi avem suflete omenești; restul lucrurilor vii nu au. Oamenii sunt creați după chipul
lui Dumnezeu; nici un alt lucru viu nu este (Genesa 1:27). Astfel, în timp ce există o unitate între
ființele umane și natură, nu există nici o identitate între ele.

O viziune creștină asupra mediului

O explicare a bazei creștine pentru ecologie

Ca și orice altceva, ecologia creștină izvorăște din teologia creștină. Viziunea noastră
asupra lu mii derivă din modul în care privim noi lumea. Pentru că creștinismul biblic are o viziune
teistă asupra lumii, el se deosebește atât de materialism cât și de panteism. Panteismul susține că
Dumnezeu este totul. Materialismul crede că nu există Dumnezeu. Î nsă creștinii cred că Dumnezeu
a creat toate lucrurile. Astfel, o viziune creștină asupra mediului derivă din doctrina creației. De
aceea, ea conține câteva elemente importante.
Lumea este creația lui Dumnezeu . Materialiștii tradiționali susțin că lumea e ste un proces
nesfârșit de generații. Panteiștii cred că este o emanare eternă. Însă teiștii susțin o creare
temporală a lumii. Universul are un început. „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”
(Genesa 1:1). Ateii cred că lumea s -a dezvoltat din ex materia (din afara materiei).Panteiștii cred că
lumea s -a născut ex deo (din Dumnezeu). Prin contrast, creștinii susțin creația ex nihilo (din nimic).
Lumea este posesiunea lui Dumnezeu . „Al Domnului este pământul, cu tot ce este pe el”
(Psalmul 24:1) . Dumnezeu l -a făcut și tot El este proprietarul lui. Dumnezeu este proprietarul
grădinii, iar omul este îngrijitorul ei. Domnul a spus lui Iov: „Sub cer totul este al Meu” (Iov 41: 11).
Dumnezeu este proprietarul tuturor ținuturilor, copacilor, animalelor, mineralelor. Domnul a spus:
„Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele mulților cu miile lor … a Mea este
lumea și tot ce cuprinde ea” (Psalmul 50:10, 12). Dumnezeu posedă mediul înconjurător; oamenii
doar îl populează. Astfel, calit atea lui Dumnezeu de proprietar este baza administrării noastre.
Lumea este o reflectare a lui Dumnezeu . Contrar concepției grecești, Vechiul Testament
afirmă bunătatea esențială a creației materiale. Lumea fizică nu este un rău ce trebuie respins; est e
un bun ce trebuie prețuit. Lumea materială nu este o manifestare a răului, ci o reflectare a gloriei lui
Dumnezeu. După aproape fiecare zi a creației, se spune că „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta
era bun” (vezi Genesa 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). În ultima z i, „Dumnezeu s -a uitat la tot ce făcuse; și
iată că erau foarte bune” (1:31). Se spune că omul este lucrul cel mai bun din toată creația
materială pentru că este făcut „după chipul lui Dumnezeu”.
Nu numai că lumea este numită esențial bună, însă se mai s pune și că ea reflectă slava lui
Dumnezeu. Psalmistul a scris: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea
mâinilor Lui” (Psalmul 19:1). Din nou: „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna și stelele
pe care le -ai făcu t, îmi zic: „Ce este omul, ca să te gândești la el?” (Psalmul 8:3 -4). Creația reflectă
slava Creatorului său, în conformitate cu Vechiul Testament. Natura este reflectarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu este manifestat pretutindeni El este în lumină și întuneric, pe pământ și pe mare, în
înălțime și în adâncime (conform Psalmului 139:7 -12). Ochiul care privește poate vedea dovezile
existenței lui Dumnezeu pretutindeni. În conformitate cu Noul Testament, „însușirile nevăzute ale

69Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeir ea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu
băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20).
Lumea este suținută și operată de Dumnezeu . În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu
este doar cauza care a generat lumea, ci este și cauza ce o susține. De fapt, Hristos „ține toate
lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”(Evrei 1:3).
Biblia nu susține o viziune deistă sau impersonală asupra naturii. Mâna lui Dumnezeu se
vede în furtuni, în tunete și în ploaie (Psalmul 77:17 -18). El stâ rnește vântul și face întuneric (Amos
4:13). Dumnezeu este activ în și prin toată creația, „căci în El avem viața, mișcarea și ființa” (Fa pte
17:28). Pentru că Dumnezeu este susținătorul și operatorul lumii naturale necesare menținerii vieții ,
interferența ecologică cu acțiunea Sa este o prezumție cu implicații etice serioase.
Lumea se află într -un legământ cu Dumnezeu . Când Dumnezeu a ieșit din corabie după
ce Dumnezeu a distrus lumea prin apă, Dumnezeu a făcut un legământ cu „toate viețuitoarele”
(Genesa 9:16). Legământul nu a fost făcut doar cu oamenii, ci și cu animalele și cu „toate
viețuitoarele” (versetul 12). Dumnezeu a spus: „Iată semnul legământului pe care -l fac între Mine și
voi, și între toate viețuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamur ile de oameni în veci” (versetul
12). Când curcubeul apare pe cer, „Eu îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi și
dintre toate viețuitoarele de orice trup; și apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească ori ce
făptură” (versetul 15). D umnezeu proprietarul tuturor lucrurilor, a făcut un legământ cu ele că nu le
va mai distruge niciodată prin apă.
În acest context putem vorbi despre tratarea cu respect a animalelor. Înainte de toate,
pentru că fiecare creatură se află sub legământul cu Dumnezeu, avem obligația de a conserva
fiecare specie creată de Dumnezeu. Fiecare este o creație specială și are locul său special în
planul general al lui Dumnezeu. El hrănește „păsările cerului” (Matei 6:26). Cu toate că Dumnezeu
a dat animalelor hrană î n acest legământ în care ne aflăm (Genesa 9:3), fără îndoială că oamenii
nu au nici un drept de a abuza de animale. De fapt, Proverbele spun: „Cel neprihănit se îndură de
vite, dar inima celui rău este fără milă”(Proverbe 12:10). Dumnezeu observă chiar și rândunica ce
cade la pământ (Matei 10:29). Astfel, noi ar trebui nu numai să conservăm fiecare vietate pe care a
creat -o Dumnezeu, ci să -i purtăm de grijă și s -o protejăm.
Omenirea este păzitorul mediului înconjurător . Dumnezeu este Creatorul și propriet arul
lumii, însă omul este păzitorul (îngrijitorul) ei. Când Dumnezeu a creat pe oameni după chipul Său,
le-a poruncit: „Creșteți, înmulțiți -vă, umpleți pământul și supuneți -l; și stăpâniți peste peștii mării,
peste păsările cerului, și peste orice viețuit oare care se mișcă pe pământ” (Genesa 1:28).

O examinare a câtorva proceduri creștine pentru ecologie

Scriptura nu ne dă numai principii generale de responsabilitate pentru mediul înconjurător,
ci prezintă și unele proceduri practice pentru conserv area lui. Cu toate că creștinii nu sunt legați de
legile Vechiului Testament care au fost împlinite în Hristos (Romani 6 -7; Galateni 3; Evrei 7 -10),
Vechiul Testament a fost scris pentru instruirea noastră și pentru a ne sluji de exemplu (Romani
15:4; 1 Co rinteni 10:11; 2 Timotei 3:17). Astfel, este bine să culegem din instrucțiunile pe care
Dumnezeu le -a dat poporului Israel, pentru a beneficia din ele. Câteva astfel de porunci sunt
relevante pentru datoria pe care o avem față de mediul înconjurător.
Lege a bunei administrări – Ecologia înseamnă o bună administrare. Dumnezeu a lăsat
pământul și resursele sale în grija noastră, iar noi trebuie să acționăm în mod responsabil.
Scriptura spune că „ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credinc ios în lucrul
încredințat lui”(1 Corinteni 4:2). Risipirea resurselor de care dispunem nu înseamnă o bună
administrare. Pământul este grădina lui Dumnezeu, iar noi suntem păzitorii ei. Dumnezeu a zis lui
Iov: „Sub cer totul este al Meu” (Iov 41:11). Nu tre buie să transformăm grădina lui Dumnezeu într –
un pustiu, nici mările Sale în guri de deversare a deșeurilor.
Legea odihnei Sabatului – Sabatul săptămânal nu era doar pentru odihna omului, ci și
pentru odihna animalelor. Dumnezeu a spus: „Timp de șase zile , să-ți faci lucrarea. Dar în ziua a
șaptea să te odihnești, pentru ca boul și măgarul tău să aibă odihnă … și să răsufle” (Exodul

7023:12). Odihna săptămânală regulată este o bună conservare, indiferent dacă se referă la oameni
sau la animale. Odihna este necesară pentru productivitatea vieții și pământului.
Legea odihnei pământului – O lege din Vechiul Testament ce se referă în mod direct la
conservarea ecologică este legea odihnei sabatice pentru pământ. Nu doar oamenii trebuiau să
pună o zi din șapte d eoparte pentru odihnă, ci erau datori să nu -și mai are pământul, astfel încât
acesta să se poată și el odihni. Moise a spus: „Dar în al șaptelea (an) să -i dai răgaz (pământului) și
să-l lași să se odihnească”. Această odihnă a pământului însemna că „din ro dul lui să mănânce
săracii poporului tău, iar ce va mai rămânea, să mănânce fiarele de pe câmp”(Exodul 23:10 -11).
Același lucru trebuiau să -l facă pentru vie și măslini (versetul 11). Aceste măsuri erau o asigurare
că pământul nu va fi suprafolosit și că v a exista din belșug atât pentru oameni cât și pentru
animale.
Legea jubileului – Dumnezeu a declarat că „a Mea este lumea și tot ce cuprinde ea”
(Psalmul 50:12). Pentru a se asigura de acest lucru, el a poruncit ca pământurile să nu se vândă de
veci; căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici” (Leviticul 25:23). Astfel,
Dumnezeu a dat legea jubileului, prin care la fiecare cincizeci de ani pământul urma să se întoarcă
la proprietarul originar (versetul 28). Acest lucru preve nea concentrarea posesiunii de pământ și
exploatarea lui.
Legea secerișului – Copiilor lui Israel li s -a poruncit: „Când veți secera holdele țării, să lași
nesecerat un colț din câmpul tău, și să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor” (Leviticul
19:9). Tot așa, Dumnezeu a spus: „Nici să nu culegi strugurii rămași după cules în via ta, și să nu
strângi boabele care vor cădea din ei. Să le lași săracului și străinului (versetul 10). Aceasta nu era
doar o modalitate de a purta de grijă doar săracilo r, ci și animalelor sălbatice (conform Exodul
23:11). Mai mult, aceasta urma să fie o verificare pentru depistarea oricărei tendințe avare de
jefuire a pământului de toate resursele sale. Această tendință se află la baza crizei ecologice.
Legea igienei – Poluarea mediului se datorează metodelor proaste de deversare a
reziduurilor. Mare parte din cartea Leviticul s -a adresat chiar acestei probleme. Existau legi pentru
curățirea alimentelor, a mâinilor și a ustensilelor (vezi Leviticul 13 -14). Existau carant ine pentru cei
cu boli infecțioase (13:9 -11). Îmbrăcămintea infectată trebuia incinerată (13:52). Chiar casele
infectate trebuiau distruse (14:43 -45). Materiile fecale umane trebuiau îngropate. Legea spune:
„Între uneltele tale să ai o lopată, cu care să s api și să -ți acoperi murdăriile ieșite din tine, când vei
ieși afară” (Deuteronom 23:13). Este interesant de observat că toate aceste metode de igienă erau
considerate parte a sfințeniei, pentru că partea din Levitic în care majoritatea acestor porunci apa r
este prefațată de cuvintele: „Căci Eu sunt Domnul, care v -am scos din țara Egiptului, ca să fiu
Dumnezeul vostru, și să fiți sfinți; căci Eu sunt sfânt” (Leviticul 11:45).
Legea războiului – Chiar și în ce privește exigențele războiului, copiii lui Isra el erau
îndemnați să aibă grijă să nu distrugă mediul. Dumnezeu le -a poruncit: „Dacă vei împresura multe
zile o cetate … ca s -o cucerești, pomii să nu -i strici, tăindu -i cu securea; să mănânci din ei și să nu -i
tai”. El adaugă: „Numai copacii pe care -i știi că nu sunt pomi buni de mâncat, vei putea să -i strici și
să-i tai și vei putea să faci cu ei întărituri împotriva cetății care este în război cu tine, până va
cădea” (Deuteronom 20:19 -20). Chiar și atunci când este necesar războiul împotriva unui oraș,
acesta nu ar trebui purtat împotriva mediului înconjurător. Nu putem înfrânge o țară prin distrugere a
mediului ei.

Rezumat și concluzie

Există trei viziuni majore asupra mediului înconjurător, fiecare derivând dintr -un alt mod de
a privi lumea. Viziu nea materialistă vede mediul ca pe o sursă nelimitată de energie ce, pe
parcursul timpului, a produs oameni care, în virtutea înaltului lor statut evolutiv, sunt în control
asupra lumii din jurul lor. Prin tehnologie, ei pot schimba mediul după bunul lor p lac, spre folosul
propriilor scopuri. La partea opusă se află panteiștii, care cred că natura este divină. Astfel,
obligația noastră este de a conserva lumea naturală și de a o proteja împotriva invaziei tehnologiei .
Creștinismul, în contrast cu ambele, nu crede nici în exploatarea tehnologică, nici în închinarea
mistică. El susține că Dumnezeu este Creatorul și omul este păzitorul acestei lumi magnifice și

71glorioase, iar îndatorirea noastră este de a o îngriji și nu de a o corupe, de a o conserva, nu de a o
polua.
Există o ciudată ironie în ce privește poluarea de către om a acestei lumi: poluând mediul
înconjurător, noi ne otrăvim singuri hrana și apa. Astfel, păcătuim nu numai împotriva mediului, ci și
împotriva noastră înșine. Păcătuim împotriva persoa nelor care trăiesc în ea și împotriva lui
Dumnezeu, care a creat -o, atât ca revelare a persoanei Sale, cât și ca un bun al nostru. Chiar dacă
ne distrugem pe noi prin poluarea mediului, acesta va rămâne într -o formă sau alta. Noi am fost
lăsați îngrijitori ai pământului și dacă noi nu -l îngrijim, atunci nici acesta nu ne va îngriji. Întrebarea
pe care ar trebui să ne -o punem astăzi este: sunt eu îngrijitorul pământului pe care trăiesc? Dacă
nu sunt, atunci este foarte clar că nu sunt nici îngrijitorul frate lui meu. Acesta este pământul fratelui
meu și dacă nu am grijă de el, atunci pământul nu va avea grijă nici de mine, nici de fratele
(aproapele) meu.

Furând pe Dumnezeu

Cursul 25
Porunca a VIII -a

Am văzut că a fura este o problemă foarte complexă și fo arte gravă. Există multe forme de
furt. Există 3 categorii de lucruri, și ele se împart astfel în funcție de stăpânul lor.
Astfel că există lucruri care sunt dreptul și proprietatea personală. Fiecare are anumite lucruri ca re
sunt ale lui și numai ale lui . nimeni nu poate să aibă pretenția sau să ceară drept de proprietate
asupra acelor lucruri. Apoi sunt anumite lucruri care constituie bunul nostru al tuturor. Aerul, apa ,
străzile pe care mergem sunt bunul nostru al tuturor. Mai există o serie de lucruri care sunt dreptul
Lui Dumnezeu și proprietatea Lui.
Poate fi furat și Dumnezeu? Este posibil ca cineva în orbirea lui și în nebunia lui să
îndrăznească să -L fure pe Dumnezeu. Există cel puțin 5 domenii în care Dumnezeu poate fi furat.

1. A fura slava lui Dumnezeu prin mândrie

Prima modalitate de a -l fura pe Dumnezeu este prin mândrie, furând slava Lui Dumnezeu.
Domnul este un Dumnezeu glorios, este plin de slavă. Sfânta Scriptură ne arată lămurit că Domnul
are glorie. Exod 16:10 „slava Domnului s -a ară tat în nor”. 1 Împărați 8 „preoții n -au mai putut să
rămână acolo să -și facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului”.
Apoi în 1 Cronici 29:11, David spune: „a Ta este, Doamne, mărirea, veșnicia și slava”, Apocalipsa
14:7 „te meți-vă de Domnul și dați -I slavă”. Slava și gloria sunt ale Lui Dumnezeu, sunt dreptul Lui,
este singurul care se poate bucura de ele și este singurul care are dreptul să le posede, să le aibă .
Cuvântul spune că noi trebuie nu numai să recunoaștem slava L ui Dumnezeu, ci să -I atribuim Lui
Dumnezeu slavă. Iosua 7:19 „fiule dă slavă Domnului”. Apoi, Psalmul 115:1 „nu nouă, Doamne, nu
nouă, ci Numelui Tău dă slavă”. Slava este a Lui Dumnezeu și gloria este a Lui Dumnezeu. Noi
suntem chemați să recunoaștem că D umnezeu are slavă și apoi suntem chemați să atribuim Lui
Dumnezeu slavă.

Există 2 dimensiuni ale slavei Lui Dumnezeu. Prima: Dumnezeu are o slavă în El însuși, o
numim o slavă intrinsecă. El are slavă și dacă îi dăm și dacă nu îi dăm. Dumnezeu este glori os și
dacă Îl glorificăm noi și recunoaștem asta, și dacă nu -L glorificăm. Omul nu are glorie în natura Lui,
dar Dumnezeu are. A doua dimensiune a slavei Lui Dumnezeu este gloria atribuită. Noi îl putem
fura pe Dumnezeu atunci când nu -I dăm gloria care i s e cuvine și care trebuie să i -o atribuim.

Forma prin care mulți îl păgubesc pe Dumnezeu de salva sa este mândria. În Faptele
Apostolilor 12,23 ni se spune despre Irod că s -a îngâmfat și că: „ îndată l -a lovit un înger al
Domnului, pentru că nu dăduse sla vă Lui Dumnezeu, și a murit mâncat de viermi”. Există o slavă a

72Lui Dumnezeu pe care trebuie să i -o oferim. Irod l -a furat pe Dumnezeu de slava pe care trebuia să
i-o dea, și Domnul l -a pedepsit, și El pedepsește și astăzi pe astfel de oameni. Sfânta Scrip tură
spune: „Dumnezeu este împotriva celor mândrii”. Mândria înseamnă în principal îngâmfare, aer de
superioritate, să -ți atribui merite pe care nu le ai, să te crezi mai important decât ești.

Mândria poate să îmbrace multe forme, notăm 9 domenii în car e omul poate experimenta mândria:
a) Mândria poziției : locul de muncă, proieminența, poziția socială, funcția de conducere etc
b) Mândria abilităților naturale . Unul poate să cânte foarte frumos, altul să recite, altul să
predice etc
c) Mândria averii . În 1 Timotei 6: 17, Pavel spunea Lui Timotei: „îndeamnă pe bogații veacului
acestuia să nu se îngâmfe”. Averea, bunăstarea materială poate să fie o ispită și un prilej de
mândrie.
d) Mândria cunoștinței . În 1 Corinteni 8:1: „cunoștința îngâmfă”. Sunt oameni cărora li se
pare că știu tot, și se îngâmfă cu cunoștința pe care o au. Ce avem și să nu fi învățat? Câte
sunt lucrurile pe care nu le știm?
e) Mândria înfățișării.
f) Mândria de clasă sau rasă.
g) Mândria descendenței familiale.
h) Mândria realizărilor spirituale.
i) Mândria rel igioasă.

2. A fura imaginea lui Dumnezeu prin ipocrizie și religie fățarnică

Chemarea noastră este aceea de a -L reprezenta pe Dumnezeu între oameni. Când Domnul
ne-a chemat la El ne -a chemat să fim modele și El ne spune să fim pilde de urmat în vorbire, în
purtare, în îmbrăcăminte, în atitudini. Problema este că de foarte multe ori nu reușim să fim
modele.
Când oamenii vorbesc de Dumnezeu și de Biserică, pentru ei Biserica și Dumnezeu este
unul și același lucru. Imaginea Bisericii, în ochii oamenilor, se s uprapune cu imaginea Lui
Dumnezeu. Ce cred oamenii despre Dumnezeu, cred prin informațiile pe care le au despre
Biserică.
Voia Lui Dumnezeu pentru noi este să fim oameni care să transmită o bună imagine despre
Dumnezeu. Matei 5:16 „tot așa să lumineze lu mina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă
faptele voastre bune, și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. 1Petru 2:12 „să aveți o
purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău, ca pe niște făcători de
rele, prin faptele voastre bune, pe cari le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”.

3. A fura meritele lui Dumnezeu prin nemulțumire

Sfânta Scriptură ne învață că noi trebuie să trăim o viață plină de mulțumire. 1 Tesaloniceni
5:18 „mulțumiți Lui Dumne zeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, în
Christos Isus, cu privire la voi”. Voia Lui Dumnezeu, în esența ei, cu privire la noi este să fim
oameni mulțumitori cu ceea ce avem, și oameni care să dăm mulțumire pentru ceea ce avem. Noi
trebuie să fim mulțumitori înaintea Lui Dumnezeu. Sunt oameni care nu -i aduc Lui Dumnezeu
mulțumire, și aceasta îl privează pe Dumnezeu meritul său. Dumnezeu are meritul pentru tot ceea
ce avem noi, și trebuie să -i aducem mulțumire și laudă pentru toat e realizările noastre.

4. A fura banii lui Dumnezeu prin zgârcenie și absența zeciuielii

A. Ce este dărnicia creștină?

a) Definiție:

73Dărnicia este actul prin care cineva oferă, motivat de iubire și ascultare de Dumnezeu, bani sau
alte bunuri materiale, urmărind prin aceasta slăvirea lui Dumnezeu și împlinirea nevoilor semenilor.

b) Dimensiunile dărniciei creștine
Dărnicia creștină comportă două dimensiuni distincte:
i. Dărnicia ca milostenie.
Dărnicia ca milostenie reprezintă dăruirea de bunuri materiale sau bani ce lor săraci, în Numele
Domnului. Dărnicia ca milostenie nu este reglementată cantitativ, credinciosul având dreptul să
decidă singur în dreptul dărniciei sale. Dărnicia ca milostenie trebuie făcută discret (Mat. 6:1 -4).
ii. Dărnicia ca zeciuială.
Dărnicia ca z eciuială înseamnă să închinăm Domnului 10% din venitul nostru. Zeciuiala are
caracter normativ, fiecare credincios având datoria față de Domnul să se închine Lui cu procentul
de 10% din venitul câștigat. Zeciuiala trebuie adusă la Casa Domnului (Mal. 3:10) . Dumnezeu a
stabilit Casa Sa ca locul unde trebuie adusă zeciuiala. A da zeciuiala înseamnă a renunța la dreptul
de a decide independent care este locul unde trebuie să o aducem și a asculta de Domnul prin
aducerea zeciuielii la Casa Domnului.

Observație : Atât VT cât și NT ne învață cu privire la cele două dimensiuni ale dărniciei.
– În VT dărnicia ca datorie apare în Lev. 27:30, iar dărnicia ca milostenie apare
în Isaia 58:7;
– În NT dărnicia ca datorie este poruncită în Mat. 23:23, iar dărnicia ca
milosten ie este învățată în Mat. 6:1 -4.

c) Texte biblice care vorbesc despre dărnicia ca zeciuială
Sfânta Scriptură menționează în multe pasaje închinarea cu zeciuiala. Cele mai importante texte
biblice pe tema zeciuielii le avem în: Gen. 14:17 -24; 28:20 -22; Deut. 1 4:22-27; Lev. 27:30 -34; Num.
18:20 -32; Mal. 3:8 -12; Mat. 23:23; 1Cor 16:1 -2; 2Cor. 9:6 -11.

B. De ce trebuie să dăm partea Domnului (zeciuiala)?

a) Zeciuiala este proprietatea Domnului (Lev. 27:30)
"Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie di n rodul pomilor, este a Domnului; este
un lucru închinat Domnului." (Lev. 27:30). Există trei categorii de bunuri: bunul personal, bunuri de
drept comun și bunul lui Dumnezeu. Cu siguranță că Dumnezeu stăpânește peste tot pământul și
că toate lucrurile îi aparțin, însă zeciuiala din câștigul nostru aparține lui Dumnezeu într -un sens cu
totul special. Dacă în dreptul procentului de 90% din câștigul nostru avem dreptul să decidem cum
socotim de cuviință, în dreptul zeciuielii Dumnezeu a poruncit explicit ce t rebuie să facem: zeciuiala
trebuie adusă la Casa Domnului. A nu da zeciuiala înseamnă a -l fura pe Dumnezeu (Mal. 3:8).

b) Zeciuiala este o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu (Gen. 14:18 -20)
Închinarea înaintea lui Dumnezeu se exprimă prin multe forme , cum ar fi rugăciunea, cântarea de
laudă, citirea Bibliei, postul, etc. Una dintre formele de închinare înaintea Domnului este oferirea
zeciuielii. Partea Domnului este un act de închinare. Așa cum ne închinăm lui Dumnezeu prin
rugăciune, ne închinăm lui Dumnezeu și prin oferirea zeciuielii. În primul rând zeciuiala este pentru
Domnul și abia în al doilea rând este pentru biserică. Deși o aducem la biserică, noi nu dăm
zeciuiala bisericii, ci lui Dumnezeu.

c) Zeciuiala e moștenirea lui Dumnezeu pentru Casa Sa (Mal. 3:10 )
"Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea." (Mal. 3:10)
Dintre cele doisprezece seminții ale poporului Israel, la împărțirea tării Canaanului, seminția lui Levi
nu a primit niciun teritoriu ca moștenire, moștenirea lor a fost zeciuiala datorată de popor lui
Dumnezeu (Numeri 18: 20 -21). Acest principiu este valabil și în vremea legământului nou (1Cor.
9:9-14 ). Partea Domnului este lăsată ca moștenire pentru casa Domnului.

74
d) Închinarea zeciuielii este o dov adă dragostei și părtășiei creștine
Dragostea frățească i -a făcut pe primii creștini să își vândă casele și ogoarele pentru a împărți celor
săraci (Fapte 4:32 -37), dragostea i -a determinat pe creștinii din Macedonia să dăruiască peste
puterile lor (2Cor. 8 :1-5) în vederea ajutorării celor lipsiți.

e) Dumnezeu poruncește să dăm zeciuială (Mal. 3:8 -10)
Aducerea zeciuielii la Casa Domnului este o poruncă divină. A nu da partea Domnului este
neascultare de Domnul, și prin urmare este păcat.

f) Domnul Isus a confirm at că trebuie să dăm zeciuiala (Matei 23:23)
"Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din
chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe
acestea tre buia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute." (Matei 23:23). Prin cuvintele "pe
acelea să nu le lăsați nefăcute" Domnul Isus se referă la îndatorirea de a aduce zeciuiala la Casa
Domnului.

g) Apostolul Pavel a învățat despre dărnicie (2Cor 9:1 -15)
Pavel ne învață că dărnicia trebuie făcută cu generozitate (2Cor 9:5), de bună voie, cu bucurie
(2Cor 9:7) și proporțional cu câștigul fiecăruia (1Cor 16:2). Deși nu este menționată în mod explici t
proporția la care se referă Pavel, din contextul mai la rg al Bibliei putem înțelege că are în vedere
cel puțin zeciuiala.

h) Zeciuiala este o expresie a credincioșiei noastre față de Domnul
Dumnezeu ne poruncește să îl cinstim prin aducerea zeciuielii la Casa Domnului. Ascultarea de
această poruncă este o dovadă a credincioșiei și a încrederii noastre în Domnul. Dărnicia noastră
dovedește din punct de vedere material ceea ce suntem noi din punct de vedere spiritual. Dărnicia
ca zeciuială exprimă recunoștința noastră față de Domnul care ne poartă de grijă, depende nța și
încrederea în Dumnezeu pentru împlinirea tuturor nevoilor noastre precum și ascultarea de
Dumnezeu.

i) Zeciuiala este o condiție a binecuvântării noastre materiale (Mal. 3:9 -11)
"Sunteți blestemați câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în î ntregime! Aduceți însă la casa
vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneți -Mă astfel la încercare, zice Domnul
oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi
belșug de binecuvântar e." (Mal. 3:9 -10). Închinarea cu partea Domnului este cheia care deschide
mâna lui Dumnezeu ca să fim binecuvântați în vremuri de criză. Zeciuiala aparține lui Dumnezeu;
dacă refuzăm să o închinăm Domnului binecuvântarea lui Dumnezeu peste viața noastră ma terială
va lipsi.

C. Piedicile în calea închinării cu zeciuiala

a) Lipsa de învățătură și de cunoaștere a Scripturii
Cea mai des întâlnită piedică în calea închinării cu zeciuiala este lipsa de cunoaștere a Cuvântului
lui Dumnezeu. Pur și simplu oamenii nu î l onorează pe Dumnezeu prin închinarea zeciuielii pentru
că nu au fost învățați că aceasta este voia lui Dumnezeu revelată în Biblie.

b) Ideea că zeciuiala este o cerință a Legii mozaice și nu o cerință a Noului Testament
Unii susțin că creștinii nu mai treb uie să dea zeciuială pentru că plătirea zeciuielii este o faptă a
Legii, iar umblarea după faptele Legii nu este o cerință pentru creștini.
Se afirmă că:
– Darea zeciuielii este o poruncă a Legii mozaice;

75- Legea lui Moise a fost abrogată de Domnul Isus și a fost înlocuită cu
Evanghelia harului;
– Așadar, odată cu abrogarea Legii mozaice a fost abrogată și porunca de a da
zeciuiala.
Învățătura că zeciuiala a fost abrogată odată cu abrogarea Legii mozaice nu este corectă din
următoarele motive:
i. Primul care a ofer it Domnului zeciuiala a fost Avraam (Gen. 14:17 -24). Avraam
a dat zeciuiala cu peste patru sute de ani înainte de așezarea Legii mozaice. Prin urmare,
zeciuiala nu este o inovație a Legii, ci un principiu revelat înainte de darea Legii;
ii. La darea Legii, Dum nezeu a rânduit ca principiul zeciuielii să fie cuprins în
legământul mozaic. La abrogarea în Hristos a legământului Legii, se putea să fie abrogate
doar acele cerințe aduse de Lege, nu și cele care existând înainte, au fost preluate de Lege.
iii. În plus, nu tot ceea ce a aparținut Legii a fost abrogat în legământul cel nou.
Din Legea VT rămân valabile pentru NT toate acele cerințe care au fost reafirmate de
Domnul Isus sau de apostoli. În ceea ce privește închinarea cu zeciuiala, principiul a fost
reafirmat d e Domnul Isus și de apostoli (Matei 23:23; Luca 11:42; 2Cor. 9:6 -7; 1Cor. 16:2).

c) Sărăcia
Uneori este invocată sărăcia și lipsurile materiale ca motiv pentru lipsa închinării prin zeciuială.
După învățătura Sfintei Scripturi, sărăcia nu este un motiv justi ficat pentru a nu aduce Domnului
partea Sa. Sunt oameni care vor rămâne mereu lipsiți pentru că nu oferă cinste Domnului prin
închinarea cu zeciuiala (Mal. 3:9). Scriptura ne arată că ce evlavioși au adus cinste lui Dumnezeu
prin dărnicie chiar daca ei au fost lipsiți și, poate ar fi avut nevoie se fie ajutați de alții (Marcu 12:41 –
44;2Cor. 8:1 -5).

d) Zgârcenia și lipsa de credință
Piedica reală care se ridică în față cinstirii lui Dumnezeu prin zeciuială este lipsa de credință
suprapusă cu zgârcenia.

D. Princ ipiile închinării cu zeciuiala

a) Principiul promptitudinii (Prov. 3:9)
Potrivit acestui principiu primul lucru pe care un credincios îl va face după dobândirea câștigului
muncii sale, va fi să pună deoparte zeciuiala din venit. Prima cheltuială făcută va fi oferirea
zeciuielii ca ofrandă de recunoștință față de Dumnezeu.

b) Principiul proporționalității (Deut. 16:17)
Zeciuiala trebuie dată în proporție cu venitul nostru. Proporția este reglementată prin procentul de
10% din venitul câștigat.

c) Principiul aduce rii zeciuielii la biserică (Mal. 3:10; Fapte 3:33 -37)
În timp ce dărnicia ca milostenie o vom dărui cui vom socotii de cuviință, dărnicia ca zeciuială
trebuie să o aducem la biserică. Dumnezeu a delegat biserica pentru a fi administratorul părții
Domnului.

d) Principiul închinării cu bucurie (2Cor. 9:7)
"Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă
cu bucurie îl iubește Dumnezeu.” (2 Cor. 9:7). Oferirea zeciuielii nu trebuie socotită ca obligație
împovărăto are, ci ca o formă de închinare plăcută lui Dumnezeu, închinare făcută cu bucurie.

76Nesupunerea față de legile civile sau opoziția față de guvern

Cursul 26
Porunca a VIII -a

Trebuie creștinii să nu asculte de guvernul lor? Dacă da, când? Dacă nu, de ce ? Este întotdeauna
corect a te revolta împotriva unui guvern nedrept sau a asasina un dictator? Aceste întrebări sunt
importante pentru creștinii din țările libere, însă sunt acute pentru creștinii din națiunile oprima te.
Există trei poziții de bază în ce privește nerespectarea legilor civile: acest lucru este
întotdeauna corect, nu este niciodată corect, sau uneori este corect. Primul punct de vedere este
anarhism ; al doilea este patriotism radical , iar a treia este supunere biblică. Pentru că primului
punct de vedere îi lipsește orice justificare creștină, atenția noastră se va îndrepta asupra ultimelo r
două.

A. Patriotismul radical: nerespectarea legilor civile nu este niciodată un lucru corect

Patriotismul radical este similar activismului, care susține că toate războaiele sunt drepte
atâta timp cât guvernul poruncește omului să se implice în el. Cu toate acestea, aici atenția nu est e
îndreptată către război împotriva unei alte țări, ci către îndatorirea cetățeanului față de propria țară.
Trebuie omul să nu respecte nici o lege a țării sale? Patriotismul radical spune că nu.

1. O explicare a patriotismului radical

„Este țara mea, așa cum este, bună sau rea!” strigă patriotul radical. În ideea că există unii
creștini care adoptă această poziție, ei fac ape l la anumite pasaje din Scriptură. Haideți să
analizăm argumentele lor.
Dumnezeu a instituit guvernul . Dumnezeu a instituit conducerea după potop (Gen. 9:6) și
așteaptă ca autoritatea aceasta să fie respectată. Pavel scrie că „nu este stăpânire care să n u vină
de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu” (Rom. 13:1).
Dumnezeu așteaptă din partea noastră ascultare de guvernul uman . Nu numai că
Dumnezeu a instituit guvernul, însă se și așteaptă ca noi să -l respectăm (ascultăm). Acest lucru
este evident din două motive. Primul, ni se spune să ne „supunem” lui. Aceasta implică ascultare,
pentru că „supunere” și „ascultare” sunt folosite în paralel cu alte pasaje (ex. 1 Pt. 3:5 -6). În al
doilea rând, Pavel spune clar creștinilor să asculte de guvernul lor, atunci când scrie: „Adu -le
aminte să fie supuși stăpânirilor și dregătorilor, să -i asculte” (Tit 3:1).
Ascultarea este un deziderat chiar și în cazul guvernelor rele . Când Pavel îndemna pe
romani să se „supună stăpânirilor” ca fi ind „slujitorii lui Dumnezeu” Rom. 13:1,4) Nero era împărat.
El și-a ucis mama pentru a urma pe tron, a dat foc Romei și chiar a ars pe creștini de vii pentru a
avea lumină pe străzi. A fost un om brutal și rău, totuși Pavel îl numește „slujitorul lui Dumn ezeu”,
cerând creștinilor să -l asculte. Dumnezeu a spus lui Daniel că „Cel Prea Înalt stăpânește peste
împărăția oamenilor și că o dă cui o vrea.” (Dan 4:32). Uneori aceasta include chiar „pe cel mai de
jos dintre oameni” (versetul 17). Însă oricine ar fi omul pe care Dumnezeu îl pune, el trebuie
ascultat, bun sau rău. Petru a spus clar: „Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, ca Domnului” (1 Pt.
2:13).
Pe baza acestor versete și a altora asemănătoare, creștinul patriot crede că ascultarea de
guvern est e ascultare de Dumnezeu. Pentru a folosi cuvintele lui Pavel, patriotul insistă că „cine se
împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu” (Rom. 13:2). Astfel,
nerespectarea legilor civile nu este niciodată justificată.

2. O evaluare a patriotismului radical

Există câteva obiecții aduse la folosirea acestor versete din Scriptură pentru a justifica
ascultarea necondiționată de guvernul uman. Cel mai important motiv este acela că versetele nu
sunt interpretate în contextul lor adecvat.

77 Dumnezeu a instituit guvernul, însă nu și răul produs de el. Dumnezeu a instituit guvernul
uman, însă nu aprobă răul făcut de el. Există un indiciu al acestui fapt în pasajul din Romani care
spune că stăpânitorul este „slujitorul lui Dumnezeu pentru bine le tău” (Rom. 13:4). Nu există nici o
indicație aici sau altundeva în Biblie că Dumnezeu este mulțumit de guvernele rele. De fapt, mare
parte a profeților condamnă guvernele rele (vezi Obadia; Iona 1; Naum 2). Isaia spunea: „Vai de
cei ce rostesc hotărâri nelegiuite, și de cei ce scriu porunci nedrepte” (10:1). Dumnezeu a instituit
guvernul, însă El nu aprobă răutățile guvernului.
Ascultarea de guvern nu este necondiționată. În timp ce este adevărat că Dumnezeu cere
ascultare de autoritățile omenești, ace astă ascultare nu este lipsită de unele limitări. Petru a spus
autorităților care i -au poruncit să nu mai propovăduiască Evanghelia: „Judecați voi singuri dacă
este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (F.A. 4:19).
ioan vorbea despre rămășița credincioasă a necazului cel mare care nu se va supune poruncilor
idolatre ale lui Anticrist (Apoc. 13). Într -adevăr, așa cum se va vedea curând, există multe situații
aprobate divin de nerespectare a autorității civile (ex. Exod 1; Daniel 3,6). În fiecare caz, ceea ce
se implică aici este clar: guvernul trebuie ascultat atâta timp cât își ocupă locul sun autoritatea lui
Dumnezeu, nu atunci când ia locul lui Dumnezeu.
Nu trebuie să ascultăm poruncile rele . Biblia cere într -adevăr ascultare de guvern, chiar și în
cazul în care acesta este rău, însă nu cere ascultare de răutățile comise de guvern. Într -adevăr, ea
interzice facerea răului, indiferent cine poruncește să fie făcut. Acest lucru este clar din refuzul
moașelor evreice de a ucide pe nou născuți la porunca lui Faraon (Ex. 1) și din refuzul celor trei
tineri evrei de a se închina unui idol (Dan 3). Creștinii pot asculta un guvern care îngăduie răul, însă
nu pe unul care le poruncește să facă un rău. Ascultarea orbească de răut ățile guvernului nu este
patriotică; este idioată. Supunerea necondiționată față de un guvern opresiv nu este patriotism.
Este patriolatrie, iar patriolatria este idolatrie, un legământ fundamental cu ceva ce este mai puți n
decât fundamental.

B. Supunerea b iblică: neascultarea de guvern este uneori o atitudine corectă

Între creștini există o înțelegere generală, și anume că uneori creștinii ar trebui să nu
respecte legile civile. Problema reală este unde se face delimitarea, iar aici există două poziții. Un
punct de vedere susține că guvernul ar trebui să nu mai fie ascultat atunci când adoptă o lege
contrară Cuvântului lui Dumnezeu. Celălalt punct de vedere susține că guvernul nu trebuie ascultat
doar atunci când poruncește creștinului să facă răul. Ambel e opinii vor fi prezentate și evaluate.

1. Poziția antipromulgării: neascultarea de guvern atunci când acesta adoptă legi
nebiblice

Creștinii au dreptul de a nu asculta de guvernul lor atunci când acesta adoptă legi sau
acțiuni ce sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta poziție a fost prezentată de Samuel
Rutherford în faimoasa sa lucrare Legea este Rege (1644). Mai târziu, Francis Schaeffer a adoptat
această poziție în lucrarea de mare popularitate, Manifestul creștin (1980), care prezintă esența
acestui punct de vedere.
Puterea guvernului nu este absolută. Urmându -l pe Rutherford, Schaeffer insista asupra
faptului că „regii nu au putere absolută pentru a face ceea ce le place; puterea lor este limitată d e
Cuvântul lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, „ toți oamenii, chiar și împărații, se află sub lege și nu
deasupra ei.” Legea este regele; nu regele este legea. Guvernul se află sub autoritatea legii lui
Dumnezeu; nu este legea lui Dumnezeu.
Legea se află deasupra guvernului . Schaeffer afirma că „legea este regele și dacă regele și
guvernul nu respectă legea, atunci nu mai este nevoie să fie ascultați.” Aceasta înseamnă că
adevărata lege este legea lui Dumnezeu, iar aceasta nu este însuși guvernul, ci este deasupra
guvernului. Ascultarea creștinului dec i, se adresează legii lui Dumnezeu și guvernului, doar în
măsura în care acesta se află în acord cu legea lui Dumnezeu.
Guvernele care stăpânesc contrar legii lui Dumnezeu sunt tiranice . În conformitate cu
Schaeffer, „Legea își are fundamentul în legea lu i Dumnezeu.” Astfel, „tirania a fost definită ca fiind

78conducere fără sancțiunile lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, atunci când un guvern conduce contrar
Cuvântului lui Dumnezeu, se află în situația de a conduce în mod tiranic. În astfel de cazuri crești nii
nu sunt datori să -și asculte guvernul.
Cetățenii trebuie să se împotrivească unui guvern tiranic . Nu doar că cetățenii trebuie să nu
asculte de un guvern tiranic, ci ar trebui să i se și împotrivească în mod activ. Schaeffer declară că
„cetățenii au îndat orirea morală de a se împotrivi unui guvern nedrept și tiranic.” Căci „atunci când
vreun departament poruncește ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu, cei care dețin acel post își
abrogă autoritatea și nu mai trebuie să fie ascultați, iar aici este inclus ș i statul.”
Împotrivirea ia două forme: protestul și forța. Cetățenii ar trebui mai întâi să protesteze la
legile contrare Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă această măsură nu dă rezultate, atunci este
necesară forța. „Forța”, după Schaeffer, „înseamnă obligare sau constrângere exercitată asupra
unei persoane (sau mai multor persoane) sau asupra unei entități, cum ar fi statul.” Forța poate fi
folosită de guvernul local, sau chiar de o biserică, împotriva unui stat opresiv. Căci „atunci când
statul comite acte i legitime împotriva unei mase de oameni – cum ar fi un stat constituit sau o
organizație locală, sau chiar o biserică … există două nivele de împotrivire: protestul și apoi, d acă
este necesar, forța angajată în autoapărare.”

2. Poziția anticonstrângere : nerespectarea legilor care ne obligă să facem răul

Această poziție este de acord cu poziția antipromulgării în ce privește opinia că există
momente în care creștinii nu trebuie să asculte de legile civile. Ele diferă doar în ce privește
ocaziile acestei nerespectări a legilor civile, iar diferențele dintre aceste două poziții sunt prezentate
în tabelul următor

Poziția antipromulgării Poziția anticonstrângerii
Când îngăduie răul
Când adoptă legi rele
Când limitează libertatea
Când este opresiv din punct de vedere politic Când poruncește răul
Când obligă la acțiuni rele
Când neagă libertatea
Când este opresiv din punct de vedere religios

Diferența dintre cele două puncte de vedere pot fi subliniate cu ajutorul a două ilustrații. În
conformitate cu pozi ția antipromulgării, un cetățean nu ar trebui să -și asculte guvernul atunci când
acesta interzice predarea creaționismului în școlile publice, pentru că această hotărâre este
contrară Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta, spun ei, limitează libertatea creațion iștilor de a -și
exprima punctul de vedere care se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în
conformitate cu poziția anticonstrângerii, creștinul trebuie să respecte această lege pentru că ea n u
îl obligă pe el să creadă sau să spună altora că creaționismul este fals, nici nu neagă libertatea lui
de a vorbi despre creaționism în afara școlilor publice. Dacă guvernul ar fi hotărât ca nicăieri să nu
se vorbească despre creaționism, atunci această lege ar fi fost opresivă și nu ar mai fi trebuit
respectată.

Bazele biblice ale poziției anticonstrângerii

Există câteva exemple biblice de neascultare civilă aprobată divin. În fiecare din aceste
cazuri sunt implicate trei elemente esențiale: primul, o poruncă a autorităților instituite divin, c are
este contrară Cuvântului lui Dumnezeu. Al doilea, un act de neascultare de acea poruncă. Și în
final, un gen de aprobare divină explicită sau subânțeleasă, a refuzului de a asculta autoritățile.
Refuzul de a ucide copii nevinovați – În Exodul 1:15 -21, F araon a poruncit ca fiecare nou
născut de parte bărbătească să fie omorât de către moașe. Însă moașele evreice Șifra și Pua „s -au
temut de Dumnezeu și n -au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului” (versetul 17). Ca rezultat,
„Dumnezeu a făcut bine moașel or; și poporul s -a înmulțit și a ajuns foarte mare la număr. Pentru că
moașele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le -a făcut case” (versetele 20 -21).

79 Refuzul cu care a fost întâmpinat Faraon la interdicția de a nu se închina lui Dumnezeu –
Moise a cerut lu i Faraon: „Lasă pe poporul meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în
cinstea Mea” (Exod 5:1). Însă Faraon a spus: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, și să
las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, și nu voi lăsa pe Israel să plece” (versetul 2). Însă
copiii lui Israel au plecat din Egipt printr -o desfășurare de intervenții miraculoase în favoarea lor
(Ex. 7 -12).
Refuzul lui Obadia de a omori profeții la ordinul dat de împărăteasa Izabela – În 1 Împărați
18:4, împărăteasa Iza bela „a nimicit pe proorocii Domnului”. În neascultare de ordinele sale,
profetul Obadia „a luat o sută de prooroci, i -a ascuns câte cincizeci într -o peșteră, și i -a hrănit cu
pâine și cu apă.” Cu toate că nu se redă în mod explicit aprobarea pentru acest act, întregul
context și felul de prezentare a lucrurilor implică faptul că acțiunea sa a fost aprobată divin (ve zi
versetele 13 -15), pentru că guvernul nu are nici un drept de a ucide pe slujitorii nevinovați ai lui
Dumnezeu.
Refuzul de a se închina un ui idol – În Daniel 3, guvernul a poruncit ca toți cei aflați în
împărăție să se arunce „cu fața la pământ” și să se închine „chipului de aur pe care l -a înălțat
împăratul Nebucadnețar” (Dan 3:5). Însă cei trei tineri evrei au replicat în apărare: „… Să știi,
împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l -ai
înălțat” (versetul 18). Ca rezultat, Dumnezeu i -a binecuvântat și i -a scăpat în mod miraculos de
cuptorul încins în care au fost aruncați (3:25 -30).
Refuzul de a se ruga împăratului, nu lui Dumnezeu – Puține istorisiri biblice sunt mai
faimoase decât cea despre Daniel în groapa cu lei. Acesta este un exemplu clasic de neascultare
civilă aprobată divin. Împăratul a poruncit ca „oricine va înălța, în timp de treizeci de zile, rugăciuni
către vreun dumnezeu sau către vreun om” afară de el însuși, să fie „aruncat în groapa cu lei” (Dan
6:7). Daniel a ignorat ordinul atunci când „de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe
Dumnezeul lui, cum făcea și ma i înainte” (6:10). Aici din nou Dumnezeu a binecuvântat din belșug
atitudinea de nerespectare a legilor civile de care a dat dovadă Daniel, care a ieșit nevătămat din
groapa cu lei, proclamând cu încredere: „Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închi s gura
leilor, care nu mi -au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui” (6:22).
Refuzul de a înceta a mai proclama Evanghelia – Cu toate că autoritățile erau religioase, nu
civile, principiile sunt aceleași aici, ca și în alte cazu ri de neascultare aprobată divin. Autoritățile „au
poruncit (apostolilor) să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai învețe pe oameni în
Numele lui Isus” (F.A. 4:18). Însă Petru și Ioan au replicat: „Judecați voi singuri dacă este drept
înaintea l ui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (versetul 19). Textul
spune mai departe că „toți slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate” (versetul 21), indicându –
se astfel aprobarea lui Dumnezeu dată refuzului lor de a asculta ordinul de a n u mai propovădui pe
Hristos.
Refuzul de închinare la Anticrist – În timpul necazului cel mare, rămășița de credincioși va
refuza să se închine lui Anticrist sau chipului său. Ioan spunea că falsul profet „a zis locuitorilo r
pământului să facă o icoană fia rei, care avea rana de sabie și trăia” (Apoc. 13:14). Însă ei au
refuzat și „l -au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu ș -au iubit viața chiar
până la moarte” (Apoc. 12:11). Dumnezeu i -a răsplătit, dându -le „cununa vieții” ( Apoc. 2:10).

Toate aceste cazuri aprobate divin de nerespectare a legilor civile urmează același model.
În fiecare caz, credincioșii au fost forțați să acționeze contrar crezurilor lor. Dumnezeu a porunci t în
Cuvântul Său să ne închinăm numai Lui, nu id olilor, să nu omorâm oameni nevinovați, să ne rugăm
doar Lui și să proclamăm Evanghelia. Însă fiecare poruncă civilă dată în aceste ilustrații obligă pe
credincioși să acționeze contrar poruncilor lui Dumnezeu. Poruncile civile nu doar îngăduie altora
să a cționeze contrar legii lui Dumnezeu; ele forțează pe credincioși să nu asculte de legea lui
Dumnezeu. Acest lucru este opresiv și nu trebuie respectat.

80C. Cum putem să ne opunem legilor opresive

Biblia spune nu doar când să nu ascultăm de legile civile, ci și cum să o facem. Iată din nou
două puncte de vedere care trebuie să fie diferențiate: unul recomandă revolta, celălalt doar
refuzul. Ele sunt puse în contrast în tabelul următor

Revoltă Refuz
Revolta violentă împotriva lui
A lupta împotriva lui
Respingerea pedepsei lui Refuzul pașnic de a asculta de el
A-l evita (a fugi)
Acceptarea pedepsei lui

Biblia prezintă câteva linii călăuzitoare pentru un răspuns creștin dat guvernelor nedrepte.
Acestea sunt sumarizate în cele ce urmează.

1. Respectă legile autorității dar sub autoritatea lui Dumnezeu
Prima și principala responsabilitate pe care o are creștinul față de orice guvern, drept sau
nedrept, democratic sau monarhic, este aceea de a asculta de legile sale (Rom. 13:1; Tit 3:1).
Petru scria: „Fiți su puși oricărei stăpâniri omenești, pentru Domnul” (1 Pt. 2:13). Căci „voia lui
Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupați gura oamenilor neștiutori și proști” (versetul
15). Nerespectarea legilor civile este o mărturie rea pentru un urmaș al lui Hri stos. Creștinii ar
trebui să fie cunoscuți ca niște cetățeni ce respectă legile, nu ca niște rebeli. Cel mai bun mod de
producere a unei schimbări de durată într -un guvern nedrept este a fi un exemplu spiritual, nu prin
revoluție. Numai atunci când guvernu l ia locul lui Dumnezeu ar trebui să refuzăm a -l asculta și,
chiar și atunci, nu ar trebui să ne revoltăm împotriva lui.

2. Roagă -te pentru guvernele opresive
Pavel îndemna pe creștini „să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii,
pentru împărați și pentru toți cei ce sunt înălțați în dregătorii, ca să putem duce astfel o viață
pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea” (1 Tim. 2:1 -2). Una dintre cele mai eficiente
modalități de schimbare a unui guvern nedrept este rugăciunea. Rugăciunea este nervul prin care
mușchii omnipotenței sunt puși în mișcare. Dumnezeu a auzit strigătele celor apăsați din vremurile
trecute (Ex. 2:23) și le va auzi din nou și astăzi, răspunzându -le.

3. Acționează pașnic și în mod legal pentru a -l schimba
Din punct de vedere politic, creștinii puteau să facă foarte puțin pentru a schimba guvernul
roman în Noul Testament. Acest lucru însă nu este valabil pentru majoritatea creștinilor din Vest
astăzi. Nu numai că ne putem ruga pentru Cezar, dar îl și putem alege. Nu numai că ne putem
împotrivi răului politic, dar suntem liberi chiar să facem un bine politic. Și, așa cum spunea Iacov ,
„dacă știe cineva să facă binele și nu -l face, săvârșește un păcat” (Iacov 4:17). De aceea, pentru a –
l cita pe Pavel , „cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în credință” (Galateni 6:10).
În guvernul nostru ar trebui să ne împotrivim opresiunii, recurgând la vot, nu la gloanțe. Împotrivi rea
trebuie să se facă cu binele, nu cu armele.

4. Respinge por uncile opresive
Așa cum am spus mai înainte, creștinii pot face altceva referitor la poruncile opresive – să
nu le asculte. Nici un om nu ne poate obliga să nu ascultăm de Dumnezeu. El este autoritatea
supremă și numai Cuvântul Său ne obligă în mod absolu t conștiința. Acest fel de refuz biblic și brav
de a face răul va avea în sine însuși un efect bun asupra guvernului opresiv. Împărații Babilonului
au fost foarte afectați de brava neascultare a celor trei tineri evrei (Dan 3.6).

815. Fugi de guvernele opres ive
Creștinii nu trebuie să fie țintele pasive ale tiraniei. Nu trebuie să fim țintele despoților. Când
suntem oprimați, ar trebui să alergăm spre libertate. Profeții au fugit de Izabela (1 Împărați 18),
Israel a fugit din Egipt (Ex. 12) și chiar și famil ia lui Isus a fugit de Irod (Mat. 2). Deci, nefolosind
forța împotriva guvernelor nedrepte, ar trebui măcar să fugim de forța lor îndreptată împotriva
noastră.

6. Îndură răbdător suferința
Să admitem că fuga nu este întotdeauna posibilă, sau nu are șanse d e reușită. Uneori
creștinii trebuie să sufere cu răbdare de dragul lui Hristos. Petru scria: „Prea iubiților, nu vă mi rați
de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat ,
care a dat peste voi: dimpotriv ă, bucurați -vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă
bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui” (1 Pt. 4:12 -13). Uneori trebuie doar să îndurăm
opresiunea pentru Hristos, sau chiar martirajul. Ioan a spus: „Cine duce pe alții î n robie, va merge
și el în robie … Aici este răbdarea și credința sfinților” (Apoc. 13:10).

7. Scriptura aprobă unele revoluții
Pentru câteva motive, singurul exemplu de revoltă aprobată de Dumnezeu, cea împotriva
Ataliei (2 Cronici 2), nu poate fi folos it pentru a sprijini revoluția. Aceasta nu a fost o revoltă umană
aprobată divin; a fost o revoltă declanșată divin (versetul 14). A fost un caz special pentru Israel ,
națiunea mesianică, și nu poate fi aplicat la alte națiuni. Dacă puterea Ataliei nu ar f i fost uzurpată,
ea l-ar fi ucis pe Ioas, ultimul moștenitor rămas din linia genealogică Davidică, care a ajuns până la
Hristos. Biblia vorbește în mod consecvent împotriva revoluției, iar Biblia nu se contrazice pe sine .
Astfel, această situație izolată, oricare ar fi semnificația ei, nu poate fi folosită pentru a contrazice
învățătura în acord cu restul Scripturii împotriva revoluțiilor.

Rezumat și concluzie

Există trei opinii de bază referitoare la nerespectarea legilor civile. Anarhismul aprobă
aceasta oricând. Patriotismul radical niciodată nu aprobă neascultarea de guvern, iar supunerea
biblică susține că uneori este corect să nu ascultăm. În timp ce majoritatea creștinilor cred că Bib lia
sprijină această din urmă opinie, există totuși neînțeleger i referitoare la situațiile în care
neascultarea este justificată. Antipromulgaționiștii insistă asupra dreptului de a nu asculta de nic i o
lege care permite acțiuni contrare Cuvântului lui Dumnezeu. Anticompulsioniștii, pe de altă parte,
susțin că neascul tarea este justificată doar atunci când un om este silit să facă răul.
Chiar și printre cei ce sunt de acord că neascultarea de guvern este uneori necesară, există
diferențe de opinii privitoare la modul în care ar trebui să se manifeste această neascult are. Unii
cred în revoltă împotriva unui guvern nedrept, însă punctul de vedere biblic cheamă la împotrivire
fără rebeliune. O astfel de împotrivire nu înseamnă acceptare pasivă a nedreptății în guvernare, ci
poate implica o campanie activă spirituală, mor ală și politică împotriva ei.

82Adevărul și minciuna

Cursul 27
Porunca a IX -a

Scopul acestei porunci este acela de a apăra și de a proclama adevărul: „să nu mărturisești
strâmb”. Dumnezeu este adevărul. Natura internă a Domnului este adevăr. Î n Dumnezeu nu este
minciună, și de aceea porunca a noua este o oglindire a caracterului Lui Dumnezeu, și o
proclamare a ceea ce Dumnezeu este, și a ceea ce Dumnezeu dorește ca noi să fim.

A. Voia Lui Dumnezeu și adevărul.

1) Adevărul este de origine divină .
Mântuitorul Isus Christos a venit pe pământ ca personificarea adevărului. El a spus: „Eu sunt calea,
adevărul și viața”. Isus Christos declară despre El că este adevărul. În fața Lui Pilat, Isus Christ os a
spus că El a venit să mărturisească despre adevăr. La întrebarea lui Pilat; ce este adevărul,
Domnul răspunde: „adevărul sunt Eu”. Adevărul este de origine divină. Psalmul 119:160 spune
„temelia Cuvântului Tău este adevărul”. Iar Ioan 17:17 „Cuvântul Tău este adevărul”. Iată dar că
adevărul este de origi ne divină

2) Dumnezeu cere ca adevărul să locuiască în noi .
Psalmul 51:6 „ Tu ceri ca adevărul să locuiască în adâncul inimii”. Adevărul este de origine divină și
este din Dumnezeu și Dumnezeu vrea ca adevărul să locuiască în inimile noastre. Zaharia 8:16
„iată ce trebuie să faceți: fiecare trebuie să spună aproapelui său adevărul”. Sau în Iacov 3:14 „să
nu mințiți împotriva adevărului”. Domnul Dumnezeu vrea ca adevărul să locuiască în inima noastră.
3) Dumnezeu cere să umblăm în adevăr.
2 Ioan 1:4 „m -am bucu rat foarte mult când am aflat pe unii din copii tăi umblând în adevăr”. Voia
Lui Dumnezeu este ca adevărul să locuiască în noi, iar noi să umblăm în adevăr. În Efeseni 6:14
apostolul Pavel spunea: „mijlocul să vă fie încins cu adevărul”.

4) Adevărul aduce l ibertatea
În Ioan 8:31 -32 Domnul Isus Christos a spus: „adevărul vă va face slobozi”. Oamenii tânjesc după
libertate, dar singurul lucru care dă liberate este adevărul.

5) Adevărul este baza închinării adevărate
Domnul Isus a spus că adevărații închinător i se vor închina Tatălui în Duh și în adevăr. Temelia
închinării este adevărul.

B. Epidemia minciunii.

Cât de întins e păcatul minciunii? Minciuna a pătruns în caracterul popoarelor, deja face parte din
„codul genetic” al societății omenești. Omul începe s ă mintă de când începe să vorbească și
continuă să mintă până când moare. Așa e omul. Minciuna a devenit o trăsătură de caracter a
societății. Ea stă la masă cu regii, dar mănâncă la masă și cu săracul în bordei, e prietenă și cu
unul și cu altul. Copii mi nt pe părinți. Părinții la rândul lor îi mint pe copii. Elevii îi mint pe profesori,
iar la rândul lor și profesorii îi mint pe elevi. Politicienii îi mint pe alegători, iar alegătorii îi mint pe
politicieni. Soțul își minte soția, dar nici ea nu se lasă m ai prejos. Angajații își mint șefii, la rândul lor
șefii își mint și ei angajații. Atât de mult ne -am obișnuit cu minciuna, încât deja există câteva
minciuni acceptabile, pe care le facem toți și care nu ne mai provoacă nici un fel de mustrare de
conștiinț ă. Ba mai mult unii o numesc diplomație, limbaj diplomatic. Vânzătorii își mint clienții că
marfa lor e cea mai buna, clienții îi mint și ei la rândul lor. Minciuni în presă, avem o vorbă: „mi nți ca
o gazetă”.

83Iată că problema minciunii a devenit o epidem ie pentru societatea omenească, și pentru noi pentru
toți. Descoperim că flagelul acestui păcat ne lovește pe toți și trebuie să ne umilim înaintea
Domnului și să o recunoaștem.

C. Ce este minciuna?

Sigur că minciuna este un păcat grav. E mult mai grav d ecât credem noi că este. Noi încercăm și
reușim să împărțim păcatele și să le ierarhizăm după gândirea noastră. Astfel considerăm, spre
exemplu că hoția este un păcat teribil. Crima? Un păcat de moarte. Curvia? Rușinos! Minciuna?
Acceptabil. Gândim așa pe ntru că toți am mințit. Aceasta este scuza, dar în același timp aceasta
este și acuza.

a) Minciuna este denaturarea în mod deliberat a adevărului cu scopul de a înșela.

b) Este un păcat care neagă caracterul Lui Dumnezeu.
În caracterul său Dumnezeu este ad evăr. Este scris în Evrei 6:18 „ e cu neputință ca Dumnezeu să
mintă”. Pilat îl întreabă pe Domnul Isus ce e adevărul, iar Domnul răspunde ucenicilor: „Eu sunt
adevărul”. Atunci când mințim noi denaturăm caracterul Lui Dumnezeu, pentru că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, și în noi există acel chip și asemănare, iar mințind, noi
deformăm acest caracter și acest chip al Lui Dumnezeu.

c) Minciuna distruge caracterul celui care minte.
Minciuna trăită și practicată, denaturează caracterul om ului. O minciună cere o altă minciună cu
care să acopere minciuna anterioară.

d) Minciuna distruge relațiile dintre oameni.

e) Minciuna distruge imaginea bisericii.
Biblia vorbește despre Anania și Safira atrăgând atenția asupra gravității păcatului minciun ii. Pavel
vorbește despre frați mincinoși care sunt strecurați în rândul Bisericii. Minciuna distruge sufletul și
în viața de acum, și -l distruge și în viața de dincolo. Proverbe 21:6: „comorile câștigate cu o limbă
mincinoasă sunt o deșertăciune care fuge , și duc la moarte”. În viața de dincolo pedeapsa Lui
Dumnezeu așteaptă pe toți mincinoșii.

D. Originea minciunii

E sigur și pentru toți lămurit că minciuna nu vine de la Dumnezeu.

a) Tatăl minciunii este diavolul,
„Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș;
și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din
ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.“ (Ioan 8:44). Deci originea minciunii î nainte de toate
este diavolul.

b) Firea pământească păcătoasă
Diavolul a reușit să -și ia un aliat lângă el. Și acest aliat este firea noastră păcătoasă. Câte nu
pleacă din firea noastră păcătoasă. Cel care a născut minciuna este diavolul, sămânța minciunii a
fost apoi semănată în natura noastră păcătoasă. Acolo găsește pământ bun și de acolo rodește.

Ajunsă în firea noastră pământească, minciuna capătă tot felul de nuanțe.
 Rea voință.
 Frica de consecințe, de responsabilitate
 Rușinea

84Câteodată ne este ruș ine să admitem ce suntem, să admitem falimentele și greșelile noastre și să
recunoaștem ce -am făcut. Și le acoperim cu minciună.
 Alteori lăcomia ne face să mințim.
 contextul cultural

E. Atitudinea lui Dumnezeu față de minciună și față de mincinoși?

Minc iuna este un păcat vehement condamnat de către Domnul. Vom nota câteva dintre versetele
cele mai expresive
 „și pierzi pe cei mincinoși; Domnul urăște pe oamenii care varsă sânge și înșeală.“ (Psalmi 5:6)
 „și nu mă vei da în mâinile vrăjmașului, ci îmi ve i pune picioarele la loc larg.“ (Psalmi
31:8) „Urăsc și nu pot suferi minciuna, dar iubesc Legea Ta.“ (Psalmi 119:163)
 „Iată ce trebuie să faceți: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecați în porțile voastre
după adevăr și în vederea păcii; nici un ul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui
său, și nici să nu iubiți jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice
Domnul.”“ (Zaharia 8:16 -17)
 „Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: ochii trufași, limba mincinoasă,
mâinile… care varsă sânge nevinovat, inima care urzește planuri nelegiuite, picioarele care
aleargă repede la rău, martorul mincinos, care spune minciuni, și cel ce stârnește certuri între
frați.“ (Proverbe 6:16 -19)
 „Buzele mincinoase sunt urâ te Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr îi sunt plăcuți. –“
(Proverbe 12:22)
 „„Care?” I -a zis el. Și Isus i -a răspuns: „Să nu ucizi: să nu preacurvești; să nu furi; să nu faci o
mărturisire mincinoasă;“ (Matei 19:18)
 „De aceea, lăsați -vă de minciună: „F iecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru
că suntem mădulare unii altora.“ (Efeseni 4:25)
 „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, și oricine iubește minciu na și
trăiește în minciună!“ (Apocalipsa 22:15)
 „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei
scriși în cartea vieții Mielului.“ (Apocalipsa 21:27)
 „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli , și
toți mincinoșii, partea lor este în iazul, care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.”“
(Apocalipsa 21:8)

F. Forme de încălcare a adevărului â

1) Minciuna
2) Minciuna fără cuvinte
3) Minciuna prin cuvinte adevărate
4) Duplicitatea sau vorba cu două înțele suri
5) Prefăcătoria
6) Ipocrizia sau fariseismul.
7) Exagerarea
8) Lăudăroșenia
9) Bârfa sau calomnia
10) Înșelăciunea
11) Sperjurul sau mărturia falsă
12) Călcarea cuvântului dat

85G. Ce e de făcut ca să scăpăm de minciună?

„cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după
poftele înșelătoare; și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, f ăcut
după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul. De aceea, lăsați -vă
de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare
unii altora.“ (Efeseni 4:22 -25)

În acest pasaj sunt subliniate trei lucruri fundamentale
 „dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare”
 „să vă înnoiți în duhul minții voastre”
 „să vă îmbrăcați în omul cel nou”
Cum scăpăm de minciună? Există câteva lucruri practice. Ce e de făcut?

a) Rugăciunea.
Proverbe 30:8 „ Doamne depărtează de la mine neadevărul și cuvântul mincinos”.

b) Meditația sfântă.

c) mărturisirea păcatului făcut

d) Fă legământ cu Domnul că nu vei mai minți.
În Psalmul 39:1 David scrie: „ziceam ‹‹voi veghea asupra căilor mele ca să nu mai păcătuiesc cu
limba, îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea››”.

86Păcate și virtuți fundamentale

Cursul 28
Porunca a X -a
Porunca X -a are ca scop sprotecția inimi omului în fața asaltului poftelor. Dumnezeu
recunoaște dreptul de proprietate și caracterul personal al relațiilor unei ființe umane. Există mai
multe probleme care intră sub incidența poruncii a X -a. Aici vom aborda câteva din păcatele și
virtuțile care intră sub incidența poruncii a X -a

A. Pofta și înfrânarea poftelor

Cuvântul grec epithumia – tradus cu cuvântul poftă, exprimă o dorință puternică, o dorință
ca impuls, ca imbold al voinței. Când vorbim despre poftă există o poftă păcătoasă dar există și o
poftă sănătoasă sau apetit.
Absenta poftei sănătoase sau a apetitului este un semn de boală. Ex
 lipsa poftei de mâncare
 lipsa poftei de somn – insom nia
 frigiditatea sau impotența
Există un apetit sănătos dar care necontrolat poate duce la distrugere. Soluția este înfrânarea
Apetitul sănătos are patru laturi:
 hrana – pofta de mâncare
 intimitatea fizică – instinctul sexual
 odihna – nevoia de somn
 băutu ra – nevoia de lichide
Diavolul ispitește în aceste patru domenii și rezultatul constă în patru păcate mari:
 îmbuibare,
 necurăție
 lene
 beție.

1) Pofta de mâncare – îmbuibarea

a) hrana este o nevoie legitimă
Dumnezeu a decretat ca omul să subziste prin hran ă. Adam a primit drept hrană fructul tuturor
copacilor din Eden (mai puțin pomul cunoștinței binelui și răului), iar după potop, se vorbește
despre hrana de origine animală. Dumnezeu dă pâine și celor buni și celor răi.
b) păcatul îmbuibării
Abuzul de mâncar e este menționat ca păcat atât în VT cât și în NT.
 „Să spună bătrânilor cetății lui: „Iată, fiul nostru este neascultător și îndărătnic, n -ascultă de
glasul nostru, și este lacom și bețiv.”“ (Deuteronomul 21:20)
 „Căci bețivul și cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, și ațipirea te face să porți zdrențe.
Ascultă pe tatăl tău, care te -a născut, și nu nesocoti pe mama ta, când a îmbătrânit.“ (Proverbe
23:21 -22)
 „Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puțin; dar pe cel bogat
nu-l lasă îmbuibarea să doarmă.“ (Eclesiastul 5:12)
 „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și
băutură, și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră .“
(Luca 21:34 )
 „pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai
dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui
Dumnezeu.“ (Galateni 5:21)

87 „Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor este în rușinea lor, și se
gândesc la lucrurile de pe pământ.“ (Filipeni 3:19)

c) Înfrânarea poftelor
Cuvântul înfrânare se referă la a avea control asupra apetitului. Aici intervine rolul postului ca
disciplină spirituală.

2) Apetitul sexual – necurăția

a) Apetitul sexual este nevoie umană legitimă
Dumnezeu a pus această nevoie în noi. Atracția față de sexul opus este creată de Dumnezeu.
Căsătoria este ideea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a reglementat satisfacerea apetitului sexual în ca drul familiei: 1 Corint 7:1 -5; 7:9; Tit
5:14
b) Pofta sexuală ca păcat – ispita diavolului
Apetitul sexual poate deveni păcat atunci când se transformă în poftă sexuală. Isus a vorbit despre
pofta sexuală în predica de pe munte – „Ați auzit că s -a zis celor d in vechime: „Să nu preacurvești.”
Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s -o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.“
(Matei 5:27 -28). Apetitul sexual este legitim și împlinirea lui este legitimă doar în cadrul familiei
c) voia lui Dumnezeu este
 abstinență și curăție pt. cei necăsătoriți
 loialitate față de parteneri și curăția minții

3) Nevoia de somn, odihna – lenea

a) Odihna ca nevoie legitima a omului
Este nevoie ca omul să intre într -un repaus pentru a se reface fizic, emoțional și spiritual .
b) abuzul de odihnă este lene
Lenea este un păcat foarte grav și este pedepsit de Dumnezeu.
 „ Du-te la furnică, leneșule; uită -te cu băgare de seamă la căile ei, și înțelepțește -te! Ea n -are
nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuși își pregăte ște hrana vara, și strânge de ale
mâncării în timpul secerișului. Până când vei sta culcat, leneșule? Când te vei scula din somnul
tău? Să mai dormi puțin, să mai ațipești puțin, să mai încrucișezi puțin mâinile ca să dormi!… Și
sărăcia vine peste tine, ca un hoț, și lipsa, ca un om înarmat.“ (Proverbe 6:6 -11)
 „Cine lucrează cu o mână leneșă sărăcește, dar mâna celor harnici îmbogățește.“ (Proverbe
10:4)
 „Stăpânul său i -a răspuns: „Rob viclean și leneș! Ai știut că secer de unde n -am semănat, și că
strâng d e unde n -am vânturat;“ (Matei 25:26)
 „Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.”
Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se țin de nimicuri.
Îndemnăm pe oamenii aceștia și -i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să -și mănânce
pâinea lucrând în liniște.“ (2 Tesaloniceni 3:10 -12)

4) Nevoia de lichide – Consumul de băuturi alcoolice

Trebuie să precizăm că omul nu are nevoie de băuturi în sensul de alcool ci de lichide.
Omul a re nevoie de hrană solidă dar și de lichide. Pentru satisfacerea acestei nevoi Dumnezeu a
dat apa și fructele. Consumul de băuturi alcoolice este imoral, beția este un păcat grav. Bețivii nu
vor moștenii Împărăția lui Dumnezeu.
Abuz permanent sau temporar de băuturi alcoolice se caracterizează printr -o stare de
excitație cu confuzie mintală, lipsă de coordonare a mișcărilor, pierderea sensibilității la anumiți
factori fizici( foame, frig, durere) sau prin comă cu pierderea mai mult sau mai puțin îndelungat a
cunoștinței.

881. Cauzele consumului de alcool
Cauzele sunt multiple. Aici voi menționa doar câteva dintre cele mai des întâlnite:
a. Modelul părintesc – Dacă părinții consumă alcool există riscul ca și copii să facă același
lucru. Un copil nu va face mai degr abă nu ceea ce îi cere părintele, ci va face mai repede
ceea ce îl vede pe părinte făcând.
b. Factorii socio -culturali – ne referim aici la mediul social și cultural în care se poate regăsi
cineva.
c. Necazurile vieții – Interesant e că problemele nu se rezolvă prin alcool ci se amână și se
agravează
d. Bucuriile vieții
e. Curiozitatea
f. Presiunea anturajului
g. Dependența – posesiunea demonică
h. Plăcerea –pofta – dorința nestăpânită

2. Efectele consumului de alcool
Efectele sunt devastatoare și multiple. Printre cele mai frecv ente efecte amintim:
a. Chin lăuntric și fizic
b. Degradare fizică: pe un alcoolic îl cunoști de departe
c. Boli cauzate de alcool
d. Probleme în familie: este afectată relația dintre soți, copii. Alcoolul e una din cauzele
divorțurilor.
e. Dependență: Un alcoolic spu nea „două guri de butură dorite devin 20 de pahare ce nu mai
pot fi controlate”
f. Degradarea personalității. Treptat se așează o stare de continuă confuzie și dezorientare,
omul se confruntă cu o imaginea săracă de sine, vinovăție și disperare.
g. Sărăcia
h. Moart ea spirituală si osânda în chinurile Iadului

3. Texte biblice care condamnă de consumul de alcool
Avem nenumărate texte biblice care condamnă consumul de băuturi alcoolice. Dintre aceste texte
vom vedea doar câteva:
Gen 9:21 A băut vin, s'a îmbătat și s'a de sgolit în mijlocul cortului său.
Lev 10:8 Domnul a vorbit lui Aaron, și a zis:,,Tu și fiii tăi împreună cu tine, să nu beți vin, nici
băutură amețitoare, cînd veți intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriți: aceasta va fi o lege veci nică
printre urmașii v oștri, ca să puteți deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce
nu este curat, și să puteți învăța pe copiii lui Israel toate legile, pe cari li le -a dat Domnul prin
Moise.„
Numbers 6:1 Domnul a vorbit lui Moise, și a zis:,,Vorbește c opiilor lui Israel, și spune -le: ,Cînd un
bărbat sau o femeie se va despărți de ceilalți, făcînd o juruință de nazireat, ca să se închine
Domnului, să se ferească de vin și de băutură îmbătătoare; să nu bea nici oțet făcut din vin, nici
oțet făcut din vreo băutură îmbătătoare;
Jud 13:7ingerul Domnului a răspuns lui Manoah: ,,Femeia să se ferească de tot ce i -am spus. Să
nu guste niciun rod din viță, să nu bea nici vin, nici băutură tare, și să nu mănînce nimic necurat; să
păzească tot ce i -am poruncit.„
Pv. 23:20 Nu fi printre ceice beau vin, nici printre ceice se îmbuibează cu carne.Căci bețivul și cel
ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, și ațipirea te face să porți zdrențe. Ale cui sînt vaietele? Ale cui
sînt oftările? Ale cui sînt neînțelegerile? Ale cui sînt plîngerile? Ale cui sînt rănirile fără pricină? Ai
cui sînt ochii roși? Ale celor ce întîrzie la vin, și se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu
te uita la vin cînd curge roș și face mărgăritare în pahar; el alunecă ușor, dar pe urmă ca un șar pe
mușcă și înțeapă ca un basilisc. Ochii ți se vor uita după femeile altora, și inima îți va vorbi prostii.
Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vîrful unui catarg. ,,M'a lovit… dar nu mă
doare!… M'a bătut… dar nu simt nimic! Cînd… mă voi trezi? Mai vreau vin!„

89Isaia 5:22 Vai de cei tari cînd este vorba de băut vin, și viteji cînd este vorba de amestecat băuturi
tari; Vai de cei ce disdedimineață aleargă după băuturi amețitoare, și șed pînă tîrziu noaptea și se
înferbîntă de vin!
Ieremia 32:5 Am pus înaintea fiilor casei Recabiților niște vase pline cu vin, și pahare, și le -am zis:
,Beți vin!` Dar ei au răspuns: ,Noi nu bem vin! Căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne -a dat
următoarea poruncă: ,Să nu beți niciodată vin, nici voi, nici fiii voștri;
Ioel 1:5 Treziți -vă, bețivilor, și plîngeți! Văitați -vă toți cei ce beți vin, căci vi s -a luat mustul dela
gură!
Luca 1:15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare , și se va
umplea de Du hul Sfînt încă din pîntecele maicii sale.
Rom 13:13 Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții; nu în curvii și în fapte de
rușine; nu în certuri și în pizmă;
1Cor 5:11 Ci v'am scris să n'aveți niciun fel de legături cu vreunul care, mă carcă își zice ,,frate„,
totuș este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător , sau bețiv, sau răpareț;
cu un astfel de om nu trebuie nici să mîncați.
1Cor 6:10 nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii , nici defăimătorii, nici răp areții nu vor moșteni
'mpărăția lui Dumnezeu.
Hab 2:15 Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă și -l
amețești, ca să -i vezi goliciunea! Te vei sătura de rușine în loc de slavă; bea și tu, și desvelește -te!
'ți va v eni și ție rîndul să iei paharul din dreapta Domnului, și va veni rușinea peste slava ta.
Osea 4:11 Curvia, vinul și mustul iau mințile omului.

Este clar ca Sfânta Scriptură condamnă consumul de băuturi alcoolice. Bețivii nu vor
moșteni Împărăția lui Dumn ezeu. Nimeni nu contestă aceste adevăruri. Problema care se ridică e
legată de consumul ponderat de alcool. Adeseori se face referință la echilibru și cumpătare.

4. Argumente în favoarea abstinenței totale de la consumul de alcool
În Biserica Penticostală n oi învățăm că un creștin plin de Duhul Sfânt se va abține de la orice
consum de băuturi alcoolice. Noi condamnăm ca fiind împotriva moralei creștine consumul de
băuturi alcoolice. De asemenea condamnam producerea si comercializarea de băuturi alcoolice .
Credem ca a fi plin de Duhul Sfânt înseamnă si a renunța alcool. Pavel a spus “nu vă îmbătați de
vin, dimpotrivă fiti plini de Duh”
Abstinența deplină de la consumul de alcool îl fundamentăm pe următoarele argumente:

a) principiul dedicării în slujba Domnului – nazireatul
Numbers 6:1 Domnul a vorbit lui Moise, și a zis:,,Vorbește copiilor lui Israel, și spune -le: ,Cînd un
bărbat sau o femeie se va despărți de ceilalți, făcînd o juruință de nazireat, ca să se închine
Domnului, să se ferească de vin și de băutură îmbătătoare; să nu bea nici oțet făcut din vin, nici
oțet făcut din vreo băutură îmbătătoare.
Nazireul era un om care alegea să se consacre pentru Dumnezeu într -un mod special.
Dedicarea lui depășea media poporului. În mod voluntar nazireul se dedica într -un mod deosebit ca
să-l caute pe Dumnezeu. Legământul de nazireat era pentru o vreme.
Principiul nazireatului este principiul consacrării depline în serviciul lui Dumnezeu. Acest princip iu
este valabil și pentru creștini. Noi suntem chemați să fim dedicaț i Domnului tot timpul. Noi suntem
nazirei pe viață.

b) Principiul sfințeniei Lev 10:8 -10
Lev 10:8 -10: Domnul a vorbit lui Aaron, și a zis:,,Tu și fiii tăi împreună cu tine, să nu beți vin, nici
băutură amețitoare, cînd veți intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriți: aceasta va fi o lege vecinică
printre urmașii voștri, ca să puteți deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce
nu este curat, și să puteți învăța pe copiii lui Israel toate legile, pe cari li le -a dat Domnul prin
Moise.„

90Dumnezeu a cerut ca preoții vechiului legământ să nu consume vin sau altfel de băutură
alcoolică în timp ce își exercitau slujba în cadrul serviciului divin. Sunt invocate două motive: Pr imul
motiv: „ca să nu muriți”, și al doilea: „ca să puteți deosebi ce e ste sfânt de ceea ce nu e sfânt”.
Vinul consumat, ia mintea omului, o tulbură. Cel ce bea vin îsi pierde luciditatea și nu mai discern e
ceea ce e bine de ceea ce e rău. Consumul de alcool a fost tolerat în vechime așa cum a fost
tolerat și divorțul sau pol igamia. Cu toate acestea consumul de vin nu era îngăduit pentru preoți
atunci când urma să intre în slujbă. Vorbind despre legea preoției, Dumnezeu descoperă care e
dorința Sa cu privire la idealul sfințeniei. Voia lui Dumnezeu este ca omul să se abțină de la
consumul de alcool. Consumul de alcool și sfințirea nu sunt compatibile. Ele se exclud reciproc.
Voia lui Dumnezeu e să fim sfinți în toată purtarea noastră.

c) Principiul înțelepciunii Pv. 20:1, 31:4
 Proverbe 20:1 Vinul este batjocoritor, băuturile tar i sînt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu
este înțelept.
 Proverbe 31:4 Nu se cade împăraților, Lemuele, nu se cade împăraților să bea vin, nici
voivozilor să umble după băuturi tari; ca nu cumva, bînd, să uite legea, și să calce drepturile
tuturor cel or nenorociți.
Înțelepciunea ne învață să nu consumăm sub nici o formă băuturi alcoolice. Patima întotdeauna a
început cu un pahar. Observând mulțimea nenorocirilor determinate de consumul de alcool, orice
om înțelept se va feri să consume astfel de produ se.

d) Principiul cauză – efect Pv 23: 29 -33
Proverbe 23:29 Ale cui sînt vaietele? Ale cui sînt oftările? Ale cui sînt neînțelegerile? Ale cui sî nt
plîngerile? Ale cui sînt rănirile fără pricină? Ai cui sînt ochii roși? Ale celor ce întîrzie la vin , și se
duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin cînd curge roș și face mărgăritare în
pahar; el alunecă ușor, dar pe urmă ca un șarpe mușcă și înțeapă ca un basilisc. Ochii ți se vor uit a
după femeile altora, și inima îți va vorbi prostii .
Consumul de alcool a distrus multe vieți. Avem în Biblie istoria unor oameni care au fost
distruși de alcool. Nabal și lot ne stau înainte ca un real semnal de avertizare Lot. Am vorbit desp re
efectele alcoolului. Unii oameni vor ajunge în Iad din cauza alcoo lului.

e) principiul misionar
Noi suntem chemați să fim o bună mărturie în fața oamenilor din lume. Cum va putea mărturisi bine
cineva Evanghelia Domnului Isus în timp ce vom mirosi a alcool?
Cineva întreba: „da voi ce fel de pocăiți sunteți? De aceia care b eau vin sau de aceia care sunt
oameni serioși?”. Dorința de a fi lumină pentru lume ar trebui să fie un motiv suficient pentru a ne
abține deplin de la orice consum de băuturi alcoolice
Un creștin autentic nu numai că nu bea alcool, dar el nu produce alcoo l și nici nu servește
pe altul cu alcool. Cât despre comercializarea alcoolului, o asemenea practică este considerată
incalificabilă moralei creștine. În Habacuc 2:15 este scris: „Vai de cel ce dă aproapelui său să bea,
vai de tine care îi torni băutură sp umoasă și -l amețești, ca să -i vezi goliciunea! Te vei sătura de
rușine în loc de slavă; bea și tu, și desvelește -te! 'ți va veni și ție rîndul să iei paharul din dreapta
Domnului, și va veni rușinea peste slava ta.

f) principiul plinătății Duhului Sfânt – Ef 5:18
Efeseni 5:18 “Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.”
Pavel spune ca trebuie să fim plini de Duhul Sfânt A fi plin de Duh presupune să fii gol de vin. Cel e
două nu se împacă. Atunci când ești plin de vin cel care conduce este vinul, dar când ești plin de
Duh cel care controlează este Duhul. Ceea ce te umple aceea te și controlează.
Ideea centrală a acestui pasaj e că plinătatea Duhului în viața noastră nu e compatibilă cu
consumul de vin sau alte băuturi alc oolice. Plinătatea Duhului în viața unui creștin implică
abstinența deplină de la orice consum de băuturi alcoolice.

91g) Principiul preoției Lev 10:8
Leveticul 10:8 „Domnul a vorbit lui Aaron, și a zis:,,Tu și fiii tăi împreună cu tine, să nu beți vin, nici
băutură amețitoare, cînd veți intra în cortul întîlnirii, ca să nu muriți: aceasta va fi o lege vecin ică
printre urmașii voștri, ca să puteți deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt, ce este necurat de ce
nu este curat, și să puteți învăța pe copiii lui I srael toate legile, pe cari li le -a dat Domnul prin
Moise.”
Atunci când un preot era în slujbă trebuia să se abțină de la vin. Ideea este foarte clară:
preoția în serviciul lui Dumnezeu și consumul de alcool nu sunt compatibile. Sau una sau alta. Cine
le vrea pe amândouă va fi pedepsit de Dumnezeu și va muri.
Acum nu mai funcționează preoția lui Aron. Acum avem o altfel de preoție. 1Petru 2:5 ne
spune: „Și voi, ca niște pietre vii, sînteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfîntă, și să
aduc eți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Voi însă sînteți o seminție
aleasă, o preoție împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Și l -a cîștigat ca să
fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v'a chema t din întunerec la lumina Sa
minunată; pe voi, cari odinioară nu erați un popor, dar acum sînteți poporul lui Dumnezeu; pe voi,
cari nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare. Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște
străini și călători, să v ă feriți de poftele firii pămîntești cari se războiesc cu sufletul.”
În baza acestui pasaj, toți cei care sunt mântuiți prin jertfa lui Isus sunt preoți pentru
Dumnezeu. Preoția noastră nu se desfășoară după un calendar stabilit dinainte, calendar în baza
căruia fiecare să servească la momentul lui. Credincioșii Noului Legământ sunt în serviciul lui
Dumnezeu toți de o dată, simultan. Faptul că suntem necontenit preoți în serviciul lui Dumnezeu
face necesară abstinența totală de la alcool.

Concluzie:
1. Biser ica Penticostală, după învățătura Scripturii condamnă ca fiind imoral orice consum de
băuturi alcoolice.
2. noi credem că trebuie să ne abținem deplin de la consumul de alcool
3. Condamnăm producerea de băuturi alcoolice și comercializarea lor în scopul de a fi
consumate.
4. credem că un creștin plin de Duh nu va ține în casa lui băuturi alcoolice și nici nu va servi
pe musafirii lui necredincioși cu vin sau alte băuturi alcoolice
5. voia lui Dumnezeu este sfințirea noastră

B. Lăcomia și mulțumirea

1) Ce este lăcomia

A po fti ceva cu lăcomie, a râvni la ceva ce aparține altcuiva. A se arăta fără cumpătare. A
pofti înseamnă să dorești ceva ce nu poate fi al tău pe cale legitimă. A lăcomi înseamnă a căuta să
obții un anumit lucru, o persoană, o poziție, o anumită plăcere dar nu prin voia lui Dumnezeu, ci pe
cale ilicită. A lăcomii înseamnă a tânji, a pofti cu patimă ceea ce nu e al tău.
 Pofta și lăcomia este un păcat al inimii
 Este un păcat ce duce la alte păcate
Lăcomia înlănțuiește păcat după păcat. 1 Timotei 6:10 „Iubirea d e bani este rădăcina tuturor relelor
și unii care au umblat după ea au rătăcit de la credință”
 Este o formă grosolană de idolatrie
Coloseni 3:5 „ Omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta
rea și lăcomia care este o î nchinare la idoli ”
Efeseni 5:5 „ Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este închinător la idoli n –
are parte de moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu ”

2) Originea lăcomiei

92La originea lăcomiei stau trei surse:
 Diavol ul
Ioan 8:44 „ Voi aveți ca tată pe Diavolul și vreți să îndepliniți pofta tatălui vostru ”. Diavolul provoacă
și ispitește: Eva; Aca: pofta, lăcomia, mândria.
 Lumea
1 Ioan 2:16 -17a „ Tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții nu
este de la Tatăl ci din lume și lumea și pofta ei trece. ”
 Firea pământească
Galateni 5:16 „ Nu împliniți poftele firii pământești ”. Poftele sunt înrădăcinate în firea noastră
pământească. Pofta e în inima fără Dumnezeu: „ Dumnezeu î -a lăsat pradă poftelor inimii lor ”
Romani 1:24. Iacov 1:14 „ Fiecare e ispitit când e atras și momit de pofta lui însuși ”

3) Domeniul lăcomiei

Sunt tot felul de pofte. Scriptura vorbește despre mai multe domenii în care se exprimă lăcomia:
 oameni – porunca a X -a
 poses iuni
 poziția cuiva
 abilitățile cuiva

4) Atitudinea lui Dumnezeu față de lăcomie

Dumnezeu este împotriva păcatului lăcomiei și poftei. Lumea de acum consideră lăcomia și
pofta lucruri bune și demne de apreciat. Isus a vorbit mai mult despre lăcomie și poft ă decât despre
iad și Rai. In Sfânta Scriptură lăcomia este un păcat foarte grav
a) Lăcomia separă o persoană de Dumnezeu
1 Timotei 5:11 „ Pofta le desparte de Hristos ”
b) Lăcomia distruge biserica
Iacov 4:1 „ De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oar e din poftele voastre care se luptă în
mădularele voastre? ”
c) Aduce mânia lui Dumnezeu peste oameni
Coloseni 3:5 -6 „Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fii neascultării ”
d) Dumnezeu va pedepsi veșnic pe cei lacomi
1 Corinteni 6:9 -10 – lacomii nu vor moștenii împărăția lui Dumnezeu
e) Lăcomia e arma Diavolului
Pofta atrage, momește (Ioan 1:14), înrobește (Tit 3:3 – „Robiți de tot felul de pofte ”), desparte de
Hristos (1 Timotei 5:11), târăște (1 Petru1:14 „ nu vă lăsați târâți de pofte ”)
Atitudinea lui Dumnezeu față de lăcomie se vede și din alte pasaje:
 Coloseni 3:5 „ Omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta
rea și lăcomia care este o închinare la idoli ”
 2 Timotei 2:22 „ Fugi de poftele tine reții”
 Tit 2:12 „ Harul lui Dumnezeu ne învață ”
 Efeseni 5:3 „ Lăcomia de avere nici să nu fie pomenită între voi asa cum se cuvine unor sfinți ”
 Luca 12:15 „ Păziți -vă de orice fel de lăcomie de bani ”
f) Pofta și lăcomia distruge mulțumirea personală
g) Distruge relațiile dintre oameni

5) Cum să biruim lăcomia – cultivarea spiritului de mulțumire

a) Umple -te de Cuvântul lui Dumnezeu – Isus a biruit spunând „ Este scris ”
b) Roagă -te și postește – 1 Corinteni 9:27 „ Mă port aspru cu trupul meu, și -l țin în stăpânire ”
c) Fii pli n cu Duhul Sfânt – Roada Duhului e înfrânarea poftelor

93d) Fugi de pofte – 2 Timotei 2:22 „ Fugi de poftele tinereții ”
e) Mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ai
Filipeni 4:11 -12 „M-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și în lipsă, în totul ș i
pretutindeni; m -am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc ”
f) Înarmați -vă cu dorințe sfinte
vFilipeni 4:8 „ Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept,
tot ce este curat, tot ce este vrednic de iu bit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, și orice
laudă, aceea să vă însuflețească. ”

C. Invidia

Definiție: – este un sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă provocată de succesele
sau situația bună a altuia, pizmă. Ex. Invidia Ra helei pe sora sa Lea – Genesa 30:1.
1) Invidia este un păcat care are la bază mândria.
Omul se mândrește cu ce are bun dar într -o zi observă că altul are mai mult și atunci pizmuiește.
Mândria și invidia cărturarilor și fariseilor a dat la moarte pe Isus și A postoli, Mt.27:18, Fapt.
Ap.5:17.
2) Invidia vine adesea din orgoliu
3) Invidia este prietenă bună cu cearta. Rom.13:13, Filip.1:15, Tim.6:4, Iacov.3:16.
4) Invidia dorește răul aproapelui : – ex. fariseii și cărturarii
5) Invidia poate duce la cele mai mari nelegiui ri. Iacov 3:16. Acolo unde este pizmă este
tulburare și tot felul de fapte rele.