Științe Politice și Științele Comunicării [602528]

Universitatea din Oradea
Facultatea de Istorie, Relații Internaționale,
Științe Politice și Științele Comunicării
Departamentul de Istorie
Școala doctorală

Biserică și societate la româ nii ortodocși
din Banat (1865 -1918)

Conducător științific: Pro f. Univ. Dr. Mihai Drecin
Doctorand: [anonimizat]. Dan Dumitru Gîrjoabă

Oradea
2018

Cuprins
Abrevieri
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 1
I. Istoriografia problemei ………………………….. ………………………….. ……………… 4
II. Viața creștină și Biserica ortodoxă din Banat de la înce puturi și până în
veacul al XV I-lea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 10
II.1 Apariția creștinismului în Banat – mărturii arheologice paleocreștine ….. 10
II.2 Situația religioasă a populației daco -romane din Banat ……………………… 13
II.3 Evoluția Bisericii ortod oxe din Banat în sec. XIII -XVI …………………….. 17
III. Eforturi de emanc ipare ecleziastică și încercări de separație ierarhică …. 21
III.1 Congresul ilir de la Timișoara și introducerea limbii române………………… 21
III.2 Conduita politică a românilor din zona Banatului în sec. al XIX -lea………25
III.3 Bănci și ziare românești – fundament economic și propagandistic al luptei
politice …………………………………………………………………………………………. ……………….. ……31
III.4 Etapa luptei peționare a r omânilor bănățeni …………………. ……….. ………..33
III.5 Revoluția de la 1848 -1849 și interferențele acesteia cu viața spirituală. .. 41
III.6 Pericolul ”uniației” și conflictele majore interne ……………… ………… …….. 47
III.7 Petiția de la 1860 pentru separarea ierarhică………………………………………. 5 2
III.8 Implicarea lui Andrei Mocioni…………………………………………………………..54
III.19 Situația premergătoare Sinodului de la Carloviț ………………………………56

III.10 Sinodul de la Carloviț (1864 -1865)…………………………………………………..60
III.11 Reînființarea Mitropoliei Ortodoxe Române de la Sibi u și a episcopiilor
ortodoxe bănățene……………………………………………………………………………………………… ….61
IV. Dieceza Caransebeșului în perioada 1865 -1889 ……………………….. 66
IV.1 Reînf iințarea Diecezei Caransebeșului 1865 ………………………….. ……. 66
IV.2 Ioan Popasu, o personalitate transilvăneană ………………………….. …….. 72
IV.3 Organizare și administrație ecleziastică ………………………….. ………….. 76
IV.3.1 Sinodul Eparhial ………………………….. ………………………….. ………… 77
IV.3.2 Consistoriul diecezan ………………………….. ………………………….. ….. 78
IV.3.3 Statutul organic, deziderat important în constituționalismul
ecleziastic…………………………………………………………………………………………………… ..81
IV.3.4 3.4 Congresul Naționa l Bisericesc ………………………….. ……………… 84
IV.3.5 Unități administrative teritoriale. Protopopiatele și parohiile ………. 87
IV.4 Biserica și școala. Învățământul confes ional și teologic …………………. 91
IV.4.1 Institutul Teologic Diecezan ………………………….. …………………….. 92
IV.4.2 Institutul Pedagogic din Caransebeș ………………………….. …………… 93
IV.4.3 Reuniuni învățătorești ………………………….. ………………………….. …. 96
IV.5 Activitatea culturală și socială ………………………….. ………………………. 99
IV.5.1 Asociații și societăți ………………………….. ………………………….. ……. 99
IV.5.2 Tipografia și Librăria diecezană ………………………….. ………………. 101

IV.5.3 Presa bisericească. Foaia diecezană. ………………………….. …………. 104
IV.5.4 Junimea ieșeană în Banatul de munte ………………………….. ……….. 106
IV.5.5 Arta și pictura bi sericească ………………………….. ……………………… 108
IV.6 Mișcarea național -politică ………………………….. ………………………….. 109
V. Dieceza Caransebeșului în perioada 1889 -1908 ………………………….. …….. 112
V.1 Nicolae Popea și Banatul – primele contacte ………………………….. …….. 112
V.2 N. Popea – Instalarea ca vl adică al Eparhiei Caransebeșului ……………113
V.3 Biografia intelectualului Nicolae Popea ………………………….. …………… 115
V.4 Organizare și administrație ecleziastică ………………………….. ……………. 119
V.5 Biserica și școala. Învățământul confesional și teologic …………………… 126
V.6 Activitatea culturală ………………………….. ………………………….. …………. 128
V.6.1 Acțiuni culturale în Dieceza Caransebeșului ………………………….. .. 131
V.6.2 Casinele române ………………………….. ………………………….. ………… 132
V.6.3 Activitatea ASTRA ………………………….. ………………………….. ……. 135
V.6.4 Asociații și s ocietăți de cultură ………………………….. …………………. 140
V.6.5 Asociația femeilor creștine ………………………….. ………………………. 141
V.6.6 Asociația de teatru ………………………….. ………………………….. ……… 142
V.7 Mișcarea național – politică ………………………….. ………………………….. . 144
VI. Dieceza Caransebeșului în perioada 1908 -1918 ………………………….. …….. 154
VI.1 Alegeri de episcop î n perioada 1908 -1909 ………………………….. …….. 154

VI.2 Miron Cristea – personalitate marcantă la Sibiu ………………………….. 156
VI.3 Alegerea, confirmarea, hirotonia întru episcop a lui Miron Cristea. .. 160
VI.4 Organizare și administrație bisericească ………………………….. ……….. 162
VI.5 Învățământul confesional și religi os ………………………….. ……………… 170
VI. 6 Discurs sinodal și pastoral ……………………………………………………………..175
VI.7 Miscarea național – politică ………………………….. ………………………… 192
VI.7.1 Acțiuni cu caracter politic național ………………………….. …………… 192
VI.7.2 Atitudinea național istă a Episcopului Miron Cristea ………………… 194
VI.7.3 Dieceza Caransebeșului și dezideratul Marii Uniri ………………….. 197
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 203
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 207
Anexe ………………………….. ……………………………………………………………………… …217

ABREVIERI

A.E.O.C. – Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului
S.J.C.S. – Arhivele Naționale – Servicul Județean Caraș -Severin
S.J.Tm. – Arhivele Naționale – Serviciul Județean Timiș

1
Introducere

Obiectiv ul acestei cercetări științifice, este evaluarea atitudinii, așezarea și
creionarea poziției pe care Biserica Ortodoxă din zona Banatului a avut -o în timpul
perioadei dualiste. Privind anacronic acest segment temporal, 1865 -1918, am putut
observa apariția și maturizarea factorilor naționali care au dus la reînnoirea vieții spirituale
din zona Banatului, prin muncă și zbucium eroic pe tărâmul administrativ -gospodăreasc și
cultural.
Atât biserica, cât și societatea din perioada studiată, reprezintă realități sau
organisme vii din punct de vedere social, spiritual dar și pragmatic, care au coexistat de
veacuri în devenirea și plămădirea istorică a nea mului românesc. Putem afirma, fiind în
spirit patriotic regional , că Eparhia Caransebeșului a fost una dintre cele mai importante
instituții naționale din pe rioada dualismului austro -ungar. Ea s -a implicat cu hotărâre, nu
numai în zona sacră , însă și înviind profanul, destul de amorțit sau chiar inexistent în
comunitate a bănățeană văduvită de apărare legislativă și morală. Așadar, aportul sacrului
emanat de spiritualitatea și îndârjirea oamenilor profund implicați din partea sacerdoțiului
ortodox bănățean, v a rămâne o moștenire de trezvie, eroism și glas de mărturisire pentru
posteritate.
Lucrarea este structurată în șase capitole .
În primul capitol se prezintă succint, principalele izvoare bibliografice care au stat
la baza cercetării. Se evidențiază lucrări generale, de referin ță pentru studiul istoriografic
întreprins, cât și foarte multe lucrări cu tematică specială, aplecată asupra perioadei
studiate. Deasemenea se prezintă fonduri de documente inedite consultate în a rhivele
principalelor instituții bisericești din Bana t, de la Arhiepisopia Timișoarei și Episcopia
Caransebeșului, precum și laice de la Arhivele Naționale județene din Timiș și Caraș
Severin. Abordarea structurală a acestui proiect de cercetare nu se putea realiza fără
valorificarea informațiilor din ziarele și p eriodicele vremii , care au fost veritabile oglinzi
ale societății vremii ( Foaia Diecezană, Biserica și Școala, Drapelul, Concordia,
Renașterea, Lumina, etc.).
Al doilea capitol face o analiză a vieții spirituale din cele mai vechi timpuri din
zona Banatul ui, cu prezentarea evoluției pe care viața bisericească a suferit -o de la
începuturi și p ână în veacul al XVIII -lea. Pe baza unor mărturii arheologice paleo -creștine

2
din arealul bănățean, situația religioasă din perioada daco -romană, și principalele etape ale
evoluției spiritualității din secolele XIII -XVIII.
O dată cu cel de -al treilea capitol , abordăm probleme în care se pot constata reale
și susținute eforturi de emancipare ecleziastică a societății . Demersurile societății ortodoxe
pentru o spiritualit ate originală, atât dreptmăritoare ortodoxă, cât și autentic românească
prin Duh și Limbă maternă, au culm inat cu separarea ierarhică hotărâtă la Sinodul de la
Carloviț, când Banatul își p rimește biserica înapoi prin re nașterea Episcopiilor de la Arad,
dar mai ales Caransebeș, ca bastioane de credință și românism.
Capitolul al patrulea , prezintă formarea și edificarea Eparhiei Caransebeșului, în
perioada 1865 -1889, prin împlinirea dezideratului princi palilo r actori ai scenei politice,
mai apoi alegerea și venirea la Caransebeș, ca ierarh , a brașoveanului Ioan Popasu ,
personalitate culturală și bisericească de prim rang din Transilvania . În continuare, în
cadrul capitolului am prezentat viața Diecezei sub toate aspectele: organizare
administrativă, învățămân t laic și teologic, activitate culturală și mișcarea naționa l-politică
a vremii.
Capitolul următor, al cincilea , reflectă evoluția binomul ui biserică -societate
oglindit în Eparhia Caransebeșului, în perioada 1889 -1908, atunci când pe scaunul
vlădicesc a s tat eruditul academician, Nicoale Popea. Deasemenea dezvoltarea și aducerea
aportului episcopului asupra vieții ecleziastice le -am evidențiat prin aceeași radiografie
asupra principalelor structuri eparhiale și mișcări politice ale comunității.
Ultimul cap itol, întru început, prezintă tensiunea vacanței pe scaunul eparhial
caransebeșan, prin suucesivele al egeri de episcop din perioada 190 8-1909, iar din 1910
instalarea ca ierarh a lui Miron Elie Cristea, arhipăstor providențial care va contribui
definitv la făurirea unității statului român . De la prezentarea eparhiei prin prisma
administrativ -gospodărească, educațioanlă și culturală, ajungem la principalele acțiuni de
natură politică întreprinse de episcop . Implicarea bisericii bănățene, prin ierarh i, oamen i
providențiali ai amvonului, alături de principalele forțe politice românești ale vremii, a dus
la realizarea celui mai înalt vis al vremii, unirea Transilvaniei și Banatului cu Țara Mamă,
o pagină sublimă de istorie și mărturisire, act la care biserica a avut un rol determinant.
Demers ul nostru științific se dorește a fi o lucrare de sinteză și de radiografiere a
unei perioade destul de grele în evoluția Bisericii și societății românești. Biserica
bănățeană a încercat să impulsioneze afirmarea și moderni zarea societății și elitelor în
ciuda condițiilor grele de ordin socio -economic și politic în care activa . Cei trei vrednici

3
ierarhi bănățeni, a căror activități pastoral -misionare au fost creionate, au reprezentat niște
catalizatori ai afirmării morale, e conomice, culturale și politice ai românilor bănățeni,
înscriindu -se pentru posteritate în ceea ce numim elita majoră a națiunii noastre.

4
I. Istoriografia problemei

Cercetarea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române din Banat și Transilvania a
constituit o preoc upare veche, de secole, a multor teologi și istorici români. Dacă în
celelalte mari provincii românești, Moldova și Tara Românească, am avut șansa să se
păstreze izvoare istorice scrise, documente românești, cum ar fi Cronicile sau Letopisețele,
în Transi lvania și Banat acestea au lipsit pentru mult timp, documente scrise apărând mult
mai târziu.
Societatea și Biserica reprezintă două realități care au coexistat timp de veacuri, în
devenirea și formarea istorică a comunităților românești. Eparhia Caransebe șului, în
perioada dualismului austro -ungar a fost cea mai importantă instituție religioasă din Banat.
Prin implicarea ei vie în societate, a avut un rol, nu doar sacru, tradițional, ci a ieșit
din această sferă, devenind dinamică și prezentă în toate man ifestările și exigențele istorice
ale epocii. Putem afirma, pe bună dreptate, că pe lângă caracterul comunitar, social din
viața omului de rând, rolul bisericii s -a putut vedea împletit cu cel al societății, cu
precădere în perioadele de criză, în acele mo mente istorice în care comunitatea s -a văzut
lipsită și văduvită de sprijinul autorităților statului1.
În istoria Episcopiei Caransebeșului, din perioada studiată în această lucrare, un
astfel de destin poate fi concluzionat. Încă de la începuturile sale, prin Ioan Popasu, până
în zorii Marii Uniri, comunitatea românească ortodoxă din Banat a fost subjugată
autorității politice. Orizonturile și idealurile Vienei și Budapestei, nepăsătoare năzuințelor
bănățenilor, erau contrare dezvoltării și înfloririi fi rești a sentimentului de credință,
cultură, națiune ori libertate socială pentru români. Așadar, viața bisericească promovată
de Eparhia Banatului de Munte prin frământările dar și soluțiile gândite de administrația
episcopiei, a manifestat mereu o preocup are întru rezolvarea problemelor eclesiale sau de
învățământ, precum și întărirea economică, socială, culturală a credincioșilor. Așadar,
acest demers științific se dorește a fi o sinteza asupra perioadei istorice dualiste, o vedere

1 Ioan Ică jr., Gândire a socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize – perspective , Ed.
Deisis, Sibiu, 2002, p. 15

5
de ansamblu asupra pro cesului de închegare, formare, dezvoltare a comunității bănățene în
epoca modernă.
Vom face în continuare o scurtă prezentare a istoriografiei dedicate bisericii și
societății românești din Banat și Transilvania, în multe privințe cele două provincii avân d
un traseu istoric asemănător.
A doua jumătate a secolului al XIX -lea va aduce în prim plan o nouă generație de
teologi și istorici ardeleni și bănățeni, căliți și plămădiți în focurile revoluției pașoptiste,
ale mișcărilor petiționare sau memorandiste.
Pentru această perioadă modernă a istoriografiei, ca bază documentară edită
pentru lucrarea de față au stat lucrări aparținând Episcopului Nicolae Popea2,
arhimandritului Ilarion Pușcariu, care publica la Sibiu în 1889 și 1887 „Documente pentru
limbă și i storie” și în 1900, tot la Sibiu, „Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și
Transilvania”. Istoria Eparhiei Greco -Ortodoxe a Caransebeșului a fost metodic analizată
de către protopopul greco -ortodox al Lugojului, dr. George Popovici, membru
coresponde nt al Academiei Române, într -o lucrare3, reper istoriografic. Date monografice
regăsim de asemenea în valoaroasa lucrare4 a autorilor Andrei Ghidiu, Iosif Bălan .
Date sistematizate în integritatea lor sunt resurse extrem de importante în cercetare.
Astfel sunt protocoalele5 sinoadelor Eparhiale de la Caransebeș, o veritabilă oglindire a
activității Diecezei.
Dinamizarea acțiunii în viața politică a epocii, a Eparhiei Caransebeșului, a
reprezentat confruntarea ideologică cu istoricii contestatari de origine maghiară, care
susțineau suprimarea drepturilor românilor și distrugerea realității etno -confesionale din
Banatul istoric. Istoricii români greco -ortodocși au adus în prim plan, prin scrierile lor6,
lupta pentru apărarea autonomiei de conducere a românilo r.

2 Vechea Mitropolie ortod oxă română a Transilvaniei, suprimarea și restaurarea ei , Sibiu , 1870,
354 p, Idem, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna , Sibiu, 1879, 387 p. (cu același titIu o
broșură în 1873 34 p.)
3 Dr. G. Popovici, Istoria românilor bănățeni , Lugoj, 1 904
4 Monografia orașului Caransebeș , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1909
5 Prtotocoalele sinoadelor eparhiale ale Diecezei greco -ortodoxe române a Caransebeșului între
1865 -1918. Precum și Protocoalele Congreselor național -bisericești din 1865 -1918, Rapoar tele generale ale
sinoadelor protoprezbiteriale din Dieceza Caransebeșului (1865 -1918)
6 Dr. G. Popovici, op. cit , Teodor V. Păcățian, Istoriografi vechi. Istoriografi noi. Studiu critic în
chestia vechei mitropolii ortodoxe române , Tiparul Tipografiei Arh idiecezane, Sibiu, 1904, Idem, Cartea de
aur sau luptele politice națioanale ale românilor de sub coroana ungară , vol. I -VIII, Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1904 -1915

6
O analiză pragmatică a relațiilor pe care le -a avut Episcopia Caransebeșului cu
forurile eclesiale ale Arhiepiscopiei Greco -Ortodoxe a Sibiului se poate vedea în lucrarea
lui I. Lupaș7, despre structura deciziilor de interes națioanal și cultural.
În pe rioada interbelică, au apărut lucrări prețioase care au stat ca bază bibliografică
în redactarea lucrării de față8. O viziune detașată și cu un spirit critic asupra perioadei
studiate se evidențiază în lucrarea generală, cu caracter monografic a lui N. Cor nean9. De
asemenea, același rol hotărâtor în soarta societății, pe care l -a avut Dieceza Caransebeșului
reiese din lucrările lui Gheorghe Cotoșman10, Teodor Botiș11, Caius Brediceanu12, C.
Cornean13 sau Romulus Cândea14.
În perioada comunistă 1945 -1989, activit atea istoricilor și teologilor români a fost
mult îngreunată de rigorile și opresiunea regimului totalitar. Cu toate acestea, lucrări
importante s -au evidențiat. Nu putem uita aportul monografic substanțial pe care scrierile
lui I. D. Suciu15 le-a avut asup ra privirii de asamblu a trecutului Banatului ortodox.
Istoriografia care oglindește viața social -economică a Episcopiei caransebeșene a oferit
cadrul general studiului de față și prin lucrările lui Liviu Maior16 și Vasile Netea17.
Scrierile din perioada com unistă au dovedit caracterul moderat și extrem de rece al
istoricilor care s -au aplecat spre studiul lumii ecleziastice. În general accentul acestora a
țintit problemele școlare ori politice ale societății epocii, extrem de puțin pe organizare
sau viață spirituală a Episcopiilor greco -ortodoxe. Totuși au apărut lucrări ca cele
enumerate mai sus, care au reușit să spargă tiparul vremii. La acestea se mai adaugă și

7 Istoria bisericească a românilor ardeleni , Sibiu, 1918.
8 Elie Miron Cristea, Pasto rale și cuvântări ale unui Episcop român în țară sub stăpânire străină ,
București, 1923 , 306 p.
9 Monografia Eparhiei Caransebeș , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1940.
10 Episcopia Caransebesului până în pragul secolului al XIX -lea, Caransebes, 1941, 202 p. ( teza de
doctorat) , Idem, Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie național -bisericească , Timișoara,
1934,132 p
11 Monografia familiei Mocioni , Editura Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol I"
București, 1939, 474p.
12 Amintiri din viața mea , Tipografia Corvin, Lugoj, 1936.
13 Biserica Banatului , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1935
14 Patriarhul Miron Cristea , Ed. Glasul Bucovinei , Cernăuți, 1925
15 Monografia Mitropoliei Banatului , prefață de Nicolae, M itropolitul Banatului , Timișoara, Editura
Mitropoliei Banatului , 1977 , Idem, Revoluția de la 1848 -1849 în Banat , București, 1968 , I. D. Suciu , Radu
Constantine scu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Volumul 1 , Timișoara, Editura
Mitropoliei Banatului, 1980
16 Mișcarea națională românească din Transilvania 1900 -1914 , Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1986
17 Spre unitatea statală a poporului român: legăt uri politice și culturale între 1859 -1918 , Ed.
Științifică și Enciclopedică, București, 1979

7
lucrarea lui V. Țârcovnicu18, sau mai ales opera istorică a academicianului Mircea
Păcurariu19.
După anul 1989, atunci când libertatea de exprimare a fost redată societății
românești, menționăm câteva lucrări importante care au tratat tema în discuție – biserica și
societate a la românii ortodocși din Banat (1865 -1918) , care ne -au fost accesibile. Noua
istoriografie din perioada post -decembristă s -a evidențiat prin scrisul lui N. Bocșan20, I.
Munteanu21, V.V Munteanu22 ori Carmen Albert23. Studiul întreprins asupra
personalitățiilor vremii, a coordonatelor socio -culturale și a vieții spiritu ale de ansamblu a
Eparhiei Banatului montan, îl regăsim în contribuția lui Constantin I. Stan24, P.S. Lucian
Mic25, Daniel Alic26 sau V. D. Cherciu27.
Episcopia Caransebeșului s -a bucurat tot în această perioadă de studii monografice,
ce au prezentat, pe fasci cule istorice, viața eclesială și socială a Banatului ortodox. De
amintit lucrările bine închegate ale V.D. Cherciu28, prof. Ion Pîrvu29, Constantin
Brătescu30 și Petru Bona31.

18 Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat , 1780 – 1918, Ed. Științifică București,
1970
19 Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Țara Românească și Moldova în
secolele XVI -XVIII , Sibiu, 1968; Începuturile Mitropoliei Transilvaniei , București, 1980; Politica statului
ungar față de Biserica româneasă din Transilvania în perioada dualismului, 1867 -1918 , Sibiu, 1986
20 Ideea de națiune la românii din Austro -Ungaria (secolul al XIX -lea), Edit. Banatica, Presa
Universitară Clujeană, Reșița Cluj -Napoca, 1997, 350 p, Idem, Școală și comunitate în secolul al XIX -lea.
Circulare școlare bănățene , Cluj -Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, 498 p, Idem, Contribuții la
istoria iluminismului românesc , Ed. Facla, Timișoara, 1986
21 Mișcarea națională din Banat . 1881 -1918 , Ed. Antib, Timișoara, 1994
22 Contribuția la istoria Banatului , Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990
23 Cercetarea monogra fică în Banat (1859 -1948), 2002
24 Patriarhul Miron Cristea – o viață – un destin , Ed. Paideea, București, 2009
25 Episcopul Miron Cristea (1910 -1919). Pastorale, ordine circulae și corespondență
administrativă , Ed. Diecezană, Caransebeș, 2006
26 Eparhia Cara nsebeșului în perioada păstoririi Episcopului Miron Cristea (1910 -1919). Biserică
și societate., Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2013
27 Biserică și societate, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; Biserică și comunitate în Banat,
Editura Eubee a, Timișoara, 2014.
28 Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caranseeș (1865 -1869), Editura Marineasa,
Timișoara, 2004
29 Biserică și societate în Episcopia Caransebeșului în perioada păstoririi episcopului Nicolae
Popea (1889 -1908), Editura Eurosta mpa, Timișoara, 2009
30 Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1995 ;
Orașul Caransebeș între 1865 -1919 – file de monografie, Editura Dalami, Caransebeș, 2011

8
Probleme punctuale ale societății vremii, referitoare la învățământ s -au evidenția t
în lucrări ale autorilor contemporani care s -au aplecat asupra perioadei de interes științific,
prin preocuparea dascălilor Angela Rotaru Dumitrescu32, Florin Zamfir33, ori a
protopopului Vasile Petrica34, vis a vis de Institulul Teologic.
Preocuparea Biser icii în sfera social -culturală a tiparului, presei, activității Astrei
ori a diferitelor asociații social -filantropice care s -au dezvoltat cu sprijinul Diecezei
caransebeșene, a fost remarcată de lucrările lui Petru Călin35, Dumitru Tomoni36, Dumitru
Jompan37.
Privind dezideratul împlinirii Marii Uniri, la care Biserica bănățeană a contribuit
din plin, prin realizările importante în viața națională a comunităților românești, s -au
distins și aici lucrări prețioase ale autorilor Ioan Munteanu38, I. D Suciu, Liviu Groza39 ș.a.
***
Conținutul lucrărilor enumerate succint s -a intersectat cu problematica și tematica
studiului prezent. Ori că sunt lucrări monografice, dedicate unor perioade sau personalități
marcante, fie că prezintă tangențial aspecte din viața spirtua lă a epocii dualiste, aceste
volume au stat la temelia acestui studiului nostru. Meritul definitoriu al acestor volume sau
articole din publicații de specialitate este de a încadra, științific și istoric, spațiul temporal
1865 -1918, precum și zona Banatulu i ortodox. Pentru realizarea unei coerențe
bibliografice, pe lângă aceste surse, s -au adus completări din documente ale arhivelor,

31 Episcopia Caransebeșului, Ed. Muzeul Județean de E tnografie și al Regimentului de Grani ță
Caransebeș, Caransebeș, 1995, Idem, Episcopia Caransebeșului 2, Editura Marineasa, Timișoara, 2003;
Episcopia Caransebeșului – contribuții istorice , ediția a II -a, Editura Marineasa, Timișoara, 2003
32 Istoria învățăm ântului românesc din Banat 1900 -1918 , Ed. Eurostampa, Timișoara, 2010, Idem,
Școala și societatea din Banat la începutul secolului al XX -lea, Ed. Excelsior Art, Timișoara, 2011
33 Activitatea învățătorilor români din comitatul Timiș în cadrul reuniunii învă țătorești din Dieceza
Caransebeșului (1869 -1900), în vol. Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului , Ed. Diecezană,
Caransebeș, 2008
34 Institutul Teologic Diecezan Ortodox din Caransebeș (1865 -1927) , Ed. Episcopiei
Caransebeșului, Caransebeș, 2 005
35 Tiparul românesc diecezan din Caransebeș 1885 -1918 , vol. I , Ed. Banatica, Reșița, 1996 ;
Tiparul românesc diecezan din Caransebeș 1885 -1918 , vol. II , Ed. Ionescu, Caransebeș, 2003
36 Societate, Cultură și Politică: ”ASTRA” în Banat (1869 -1948) , Ed. Înv ierea, Timișoara, 2009
37 Coruri și fanfare din Banat , Ed. Mirton, Timișoara, 2003
38 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul și Mare a Unire. 1918 , Ed.
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1992
39 Grănicerii bănățeni în slujba neamului române sc, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002

9
precum și importante aspecte din presa acelor vremi. Aceste surse și documente noi
suprind societatea în mod subiectiv de ce le mai multe ori, fiind bogate în relevante
informații istorice. Astfel s -a putut radiografia viața bisericească, chiar administrativ –
gospodărească, la nivel de eparhie, protopopiat ori parohie, sau conexe legături cu
comunitatea.
Documentele găsite au co nturat concret activitatea de la nivelul Diecezei Ortodoxe
a Caransebeșului, fie ca au fost fonduri arhivistice din Arhiva Națională, sau de la nivelul
eparhiilor. Parcurse, aceste informații cu bogată relevanță istorică au relevat o multitudine
de aspecte din viața bisericească, culturală ori social -filantropică, fapte pragmatice ce au
consolidat demersul nostru.
În ceea ce privește structura lucrării, s -a urmărit ca prezentarea cronologică a
principalelor evenimente din Banatul de munte din perioada păsto ririi ierarhilor Ioan
Popasu, Nicolae Popea și Miron Cristea, să fie un parcurs firesc și logic de la lupta de
emancipare ecleziastică și până la îndeplinirea dezideratului de unitate a națiunii române
din Banat cu celelalte provincii românești.
În concluz ie, în perioada studiată, s -a putut constata că Biserica bănățeană, fără a
se îndepărta, nici o clipă, de la menirea ei mântuitoare și spirituală, a contribuit la
devenirea și ridicarea social -culturală a societății, la consolidarea unui sentiment profund
național și la dezvoltarea principalelor instituții românești ale vremii.

10
II. Viața creștină și Biserica ortodoxă din Banat de la
începuturi și până în veacul al XVIII -lea

II.1 Apariția creștinismului în Banat – mărturii arheologice
paleocreștine

Există un curent larg răspândit în istoriografia românească care susține că după
ocuparea Daciei de către împăratul roman Traian a fost introdus și c reștinismul pe aceste
meleaguri1. Alți autori consideră însă că, abia din secolele IV -V, putem vorbi, cu adevărat
de primele comunități p aleocreștine în această regiune2.
Situația Banatului nu este cu mult diferită. Poziționarea regiunii în proximitatea a
două mari centre creștine, Sirmium și Singidunum, unde avem mărturii arheologice și
istorice cum că aici au existat i mportante comunități creșt ine, încă din timpul Apostolilor
Pavel și Andrei , ne face să credem că, activitatea misionarilor creștini s -a desfășurat cu
succes aici, începând cu s ecolele al II -lea și al III -lea3. Cu toate acestea , nu există dovezi
clare ale c reștinismului timpuriu în Banat până în secolul al IV -lea4.
În Dacia nu putem vorbi de comunități paleocreștine decât începând cu secolele
IV-V, de când datează de altfel și primele mo numente. În secolele anterioare creștinismul
nu a avut o formă riguroa să, nu a avut o organizare clară. Cercetările arhelogice și
istoriografice de la începutul și mijlocul seco lului trecut au arătat că toate o biectele
paleocreștine au fost extrase din zone geografice care au făcut parte integrantă din
Imperiul Roman. Acest fapt dovedește că acestea provin de la populația daco -romana și nu
sunt produsul altor populații, acceptate în terminologia istorică și teologică ca fiind
barbare. În sprijinul acestei idei, Constantin Daicoviciu5 realizează un inventar al
obiectelor paleo creștine găsite până la î nceputul anilor ’40 a secolului XX , acestea fiind în

1 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 24 -25
2 Mihail Macrea, “A propos de quelques decouvertes chretiennes en Dacie “, în Dacia , București, XI -XII
(1945 -1947), 1948, Ed. Cultura națională, p. 300 -301
3 Ibidem
4 Ion Barnea, “Contribuții la studiul creștinismului în Dacia “, în Revista istorică română , (București), XII,
fasc. III, 1943, p. 31
5 C. Daicoviciu, “Există monumente creștine în Dacia Traiană în sec .II-II? “, în Anuarul Institutului de studii
clasice , (Cluj) , 1933 -1935, 1936, Ed. Cartea românească, p.192 -209

11
număr de 12. Printre ele se regăsesc și două obiecte găsite în Banat, și anume: un inel de
aur cu piatra semiprețioasă din secolul IV, descoperit la Băile Herculane, și un opaiț din
bronz sub formă de pește din secolele IV -V, descoperit la Lipova. I storic ul româ n susține
însă că, din cele 12 obiecte paleocreștine, 9 dintre acestea nu au o proveniență clară din
secolele II -III, ci , mai degr abă, apar țin unei epoci ulterioare, cel mai probabil din secolele
IV-V6.
În anul 1948 M. Macrea realizează o nouă i nventar iere a obiectelor paleocreștine7.
Acesta este de părere că răspândirea creștinismului în Dacia s -a făcut în timpul și după
epoca lui Constantin cel M are. Este important de menț ionat că în Banat s -au făcut mult
mai puține săpături arheologice până la acea dată, dec ât în alte zone ale Daciei Romane
(de exemplu Oltenia). Cu toate acestea Macrea ne descrie 7 obiecte paleocreștine găsite în
Banat:
1. Inelul de aur cu piatra semiprețioas ă, amintit deja mai sus, descoperit la
Băile Herculane în 1841;
2. Opaițul din lut sub formă de peș te, care are pe el o cruce și o monogramă
creștină, găsit la Lipova;
3. O cruce metalică albă, descoperită la Vîrșeț în 1895;
4. Un inel de bronz sub formă de cruce, descoperit în râul Caraș;
5. O cataramă de centură sub forma unei cruci pătrate, găsită în localitatea
Szoreg, în 1903, din secolul IV -V, de sorginte romană;
6. Două cruci folosite ca pa ndantiv e, găsite în localitatea Dubovăț;
7. Un inel din bronz, descoperit în Sa cosul Turcesc.
Încercările de i nventariere ulterioare s -au rez umat, mai mult sau mai puțin, la lista
obiectelor paleocreștine din secolul IV -V, adusă în discuția comunității științifice de
Macrea și pe care noi am prezentat -o mai sus. Astfel D. Protase8 analizează 15 obiecte,
dintre care le consider ă pe 10 dintre ele ca fiind sigur de origine paleocreștină din Banat,
iar Marius Moga9 enumeră 7 obiecte ca fiind sig ur paleocreștine, de proveniență din
aceeași regiune. Discuțiile continuă și astăzi, dezbateri le pe marginea provenienței

6 Ibidem
7 Mihail Macrea, op. cit.
8 D. Protase, Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii , Editura Academiei Rep.
România, București, 1966, 141 -158
9 Marius Moga, “Vestigii paleocreștine în Banat “, în vol. In memoriam Constantin i Daicoviciu , Cluj-
Napoca , ediție î ngrijită de Hadrian Daicoviciu , 1974, p. 260

12
obiectelor se fac în continuare, dar alte vestigii arheologice nu au fost încă descoperite și
care să fie catalogate ca fiind sigur paleocreștine și originare din Banat.
Lipsa unor cercetări aprofundate, a unor să pături arheolog ice sistematice în Banat,
a făcut ca părerile istoricilor să fie împărțite, în ceea ce privește atestarea vechimii și
provenienței obiectelor descoperite în această regiune. Astfel este foarte dificil să se
stabilească cu exactitate o anumită epocă sau să se autentifice cu siguranță un vestigiu
arheologic10. Cu toate acestea constatâm că există descoperiri în diverse localități de pe
întreg cuprinsul Banatului, cum ar fi: Bersobis, Orșova, Szoreg, Tibiscum, Vîrșeț, Băile
Herculane, Lipova, Sacosul Turcesc, C enad, Dubovăț11.
Dintre cele mai importante descoperiri paleocreștine, în afara celor menționate mai
sus, amintim: baptisterul de la Cenad; lanțul de fier și candele de la castrul Bersobis;
capacul d e vas de argilă descoperit la Tibiscum, folosit pentru p racticile cultului creștin;
plăcuța de aur inscripționată cu un mesaj gnostic creștin și gema, găsite într -un mormânt
din Orșova, datate secolul III -IV12.
Aria largă a descoperirilor vestigiilor paleocreștine, ne determină să afirmăm că, în
secolele IV -V, c reștinismul era răspâ ndit pe tot cuprinsul Banatului istoric, din
Caraș -Severin până la Cenad, din valea Timocului până în valea Cernei, de la Mureș până
la Dunăre.
În comparație cu Oltenia și Transilvania, numărul obiectelor paleocreștine
desco perite este cu mult mai mic, dar acest fapt se datorează faptului că, în celelalte două
provincii istorice s -au făcut săpături arheologice sistematizate, pe o lungă perioadă de
timp, în schim b în Banat majoritatea descoperirilor a u fost întâm plătoare, făcu te de
persoane private, nu de specialiști. Dacă, în viitor, se vor organiza și în Banat c ercetări
amănunțite, săpaturi a rheologice sistematice , cu siguranță că se vor găsi mult mai multe
vestigii paleocreștine care să aducă argumente valide, științifice, î n sprijinul celor care
afirma c ă în perioada secolelor IV -V creștinismul era deja bin e reprezentat în zona
Banat ului13.

10 Ion Barnea , “Vasile Pârvan și problema creștinismului în Da cia Traiană “, în Studii teologice (X),
București, nr. 1 -2 ianua rie-februarie, 1958, p.102
11 I. D. Suciu, op. cit. , p. 27 -29
12 Ibidem
13 Ibidem

13
II.2 Situația religioasă a populației daco -romane din Banat

La începutul veacului al IV -lea, au loc în Imperiul Roman mari persecuții ale
creștinilor. După anul 304 acești a fug din calea autorităților romane și se refugiază
inclusiv pe malul stâng al Dunării, pe teritoriul Banatului. Creștinii vor avea activități
misionare în zonă, care însă nu au fost din păcate bine documentate. Un argument î n
favoarea acestei idei ar putea consta în faptul că majoritatea vestigiilor paleocreștine
transilvănene din secolul IV, au fost stabilite ca având o proveniență din vestul și sud –
vestul regiunii, a dică de pe teritoriul Banatului14.
Istoric ul Vasile Pârvan susține că activitatea misionară a episcopului Niceta din
Ramesiana (340 -415) s -ar fi ex tins și pe teritoriul Banatului15. Această idee este combătută
de Nicolae Iorga, care consideră că alocuțiunile predecesorului său sunt exagerate și
nefondate16. Cert est e faptul că nu au fost descoperite documente care să ateste teoria lui
Pârvan.
Cu toate acestea, ne este foarte greu să nu afirmăm, chiar și în li psa unor dovezi
științifice, că proximitatea marilor centre creștine și culturale Sirmium și Sigindunum, nu
ar fi avut niciun efect misionar care să propovăduiască creștinismul în Banat, iar populația
autohtonă daco -romană să nu fi luat act de practicile și reprezentările religioase
paleocreștine. Intersectarea acest or populații și idei poate fi explicația faptul ui că
majoritatea cuvintelor care descriu noțiun i de bază ale religiei creștine provin din limba
latină: cruce, biserică, Dumnezeu, creștin, credință, părinte, drac, înger, a boteza, a
închina, preot, a răposa, rugăciune, a ajuna, a cumineca etc . La fel es te și cazul celor mai
importante sărbători rel igioase creștine: Crăciun, Paști , Florii, Rusalii17.
Edictul de la Milan o, din anul 313, care admite religia creștină ca făcând parte din
religiile tolerate de Imperiul Roman, va fi catalizatorul răspândirii cre știnismului pe întreg
cuprinsul Imperiului, ajungând tot mai mult și mai intens și în Banat, propagându -se pe
scară largă în popul ația daco -romană rezidentă aici18.

14 Ibidem , p. 30 -32
15 Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco -roman , Ed. Atelierele
Grafice Socec & Co., București, 1911, p.158 -178
16 Nicolae Iorga, Istoria Românilor , II, București, 1936, p. 104 -105
17 I. D. Suciu, op. cit.
18 Ibidem

14
La data de 14 aprilie 535, împăratul Justinian, prin actul Novella XI, înființează
prefectur a de Illyricum și arhiepiscopia Justiniana Prima. Acest fapt este de o deosebită
importanță istorică pentru situația religioasă a populației daco -romane din Banat, deoarece
arhiepiscopia a luat ființă în Tauresium, locul de baștină al împăratului, identifi cat ca fiind
localitatea sârbă de astăzi Caricin Grad, aflată la 40 de km de Niș, a șadar în proximitatea
Banatului19. Valoarea istorică a documentului este de o importanță remarcabilă, deoarece
cele două castre menționate aici se află pe teritoriul Banatulu i și putem afirma că acum
începe cu adevărat viața creștină religioasă organizată te meinic administrativ în regiune20.
Novella Justiniana atestă întinderea arhiepiscopiei, având în subordine provincii în
totalitate cu populație romanică. Acesta este și moti vul pentru care este singura novellă ,
din cele peste 160 cunoscute, care nu este redactată în limba greacă , limba administrației
bizantine , ci în limba latină , limbă vorbită și înțeleasă de populația locală (desigur o latină
vulgară, populară) . Romanitatea arhiepiscopiei este revelată și prin numele ierarhilor:
episcopul Bau nantius, Benetatus, Catellanus ș .a. Redarea provinciilor în novellă se face în
funcție de importanța lor. Astfel, primele numite sunt cele trei provincii dunărene, urmate
de provinciile de pe teritoriul actual al Albaniei și apoi Macedonia și Panonia de Sud.
Primul castru menționat în novellă a fost identificat cu Litterata, vechea denumire a
ei fiind Lederata, situat pe malul stâng al Dunării în proximitatea orașului V iminacium,
actualme nte Kostolac21.
Pentru cel de -al doilea castru menționat în Novella XI există mai multe păreri
vizavi de localizarea gografică exactă. Vasile Pârvan îl identifică cu vechea Arcidava,
actualmente localitatea Vărădia din județul Caraș -Severin22, în timp ce D. Tudor îl
localizează la Sucidava, actualmente localitatea Cenei din județul Timiș, argumentând prin
faptul că la Cenei s -a descoperit o bazilică bizantină din epoca Justiniană, în timp ce la
Vărădia nu s -a descoperit nimic în acest sens23.
Faptul că Arc idava este atestată pentru prima dată documentar abia în secolul VII
este un argument în plus pentru susținerea ideii că locul celui de -al do ilea castru menționat
în novellă este de fapt Sucidava -Cenei. Cel de -al treilea argument care îi dă crezare lui

19 Ibidem , p. 33 -49
20 Ibidem
21 Ibidem
22 Vasile Pârvan , op.cit ., p.187
23 Dumitru Tudor, Oltenia Romana , Editura Academiei, ed. III, București, 1968, p. 474

15
Tudo r este faptul că Suc idava, se află în apropierea castrelor Viminacium și Litterata, fiind
în același areal geografic, cultural și administrativ.
Așadar, se poate spune că activitatea Arhiepiscopiei Justiniana Prima, între anii
535-731 (când este desfi ințată oficial) nu numai că are jurisdicția și asupra Banatului, dar
influențează foarte mult situația religioasă a populației daco -romane din regiune, ajutând
la apariția și dezvoltarea unei forme organizate a religiei creștine24.
Odată cu începutul secolului al X-lea, pe scena politică a Banatului apare o nouă
forță, ungurii. Aceștia vor încerca să cucerească Banatul, în jurul anului 900, dar se vor
lovi de rezistența lui Glad, care va opri pentru aproape un veac asimilarea Banatului în
regatul maghiar. Vom pun cta în continuare cele mai importante repere ale activității
creștine din Banat, în secolele X -XII:
 1002, Ohtum acceptă la Vidin suzeranitatea Bizanțului;
 Ohtum construiește ulterior o mânăstire la Morisena, care poartă hramul
Sfântului Gheorghe;
 1002 -1028 , mă năstirea de la Morisena, primește o treime din veniturile
cetății25;
 1019 -1020, împăratul Bizanțului , Vasile al II -lea, înf iințează P atriarhia de
la Ohrida, pe care o transformă ulterior în A rhiepiscopie, având caracter autocefal, care
va avea în subord ine, printre altele și episcopia Moraviei. Aceasta din urmă are la
rândul ei în subordine C astrul episcopal de la Dibisiskos (Timiș), acceptat de mulți
istorici ca fiind Tibiscum -Timișoara;
 1028, Cenad (botezat catolic de Ștefan I) îl înfrânge pe Ohtum (ca re moare
în bătălie) la Oroszlanos (Maidan) , iar regele maghiar Ștefan I, încorporează Banatul
în regatul maghiar;
 După bătălie, Cenad îl instalează la mănăstire la Morisena pe benedictinul
Gerhard de Sagredo, iar pentru călugării bizantini construiește o altă mănăstire de rit
bizantin la Maidan ;
 1030 -1046, Gerhard de Sagredo organizează episcopia Cenadului;

24 I. D. Suciu, op. cit.
25 Ibidem

16
 Tezaurele monetare descoperite pe tot întinsul Banatului din secolele IV -XI
sunt alcătuite aproape în totalitate din monede bizantine, ceea ce denotă f oarte clar
influența Imperiului Bizantin în Banat în acea perioadă întinsă de timp;
 Din 1028 până în secolul XII, este atestat documentar în arhivele Bizanțului
existenț a unui mitropolit al U ngariei de rit răsăritean;
 Primele mănăstiri din Banat au fost de rit răsăritean și au fost ulterior
transferate la catolicism: Cenad, Morisena, Maidan;
 1204, în scrisoarea papei Inocențiu III către episcopul Simeon de Oradea,
sunt menționate b iserici de rit grecesc în regatu l Ungariei;
 Mănăstiri benedictine din Banat, întemeiate în secolele XI -XII: Chelmac,
Bisere, Maidan, Cenad, Bulci, Pâ ncota -Arad, Szoreg;
 Mănăstiri cisterciene din Banat, întemeiate în secolele XI -XII: Rahonța,
Igriș;
 Mănăstiri din Banat, la care nu se cunosc întemeietorii, din secolele XI -XII:
Pardan i, Ohtum, Galad, Chineyu, Kemenche, Hodoș -Bodrog, Sasvar, Iso, Sagio,
Tömpös, Horom, Cuvin, Orșova, Mănăștur – lângă Vinga, Mănăștur – pe râul Beghei,
Bistra (sau Bisere -Bicere).
Putem rezuma că, în urma analizei lucrărilor referitoare la documentele din e pocă,
a existat o continuitate a vieții religioase creștine a populației daco -romane din Banat de la
apariția arhiepiscopiei Justiniana Prima până la începutul veacului al XIII -lea, iar castrul
Tibiscum, actuala Timișoara, a fost un centru bisericesc ortod ox import ant, de la începutul
secolului X până la marea invazie tătară din 1241, care, din păcate, a distrus cea mai mare
parte a mănăstirilor din Banat, precum și toate documentele autohtone26.

26 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creștinismului la românii. Mărturii arheologice , Editura
Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Oradea, 1988, p. 51

17
II.3 Evoluția Bisericii ortodoxe din Banat în sec. XIII -XVI

Contextul istoric al începutului veacului al XIII -lea influențează în mod decisiv
evoluția Bisericii ortodoxe din Banat. Deși Marea Schismă a avut loc în anul 1054,
persecuțiile R egatului maghiar asupra ortod oxiei di n Banat nu au loc decât începând cu
anul 12 04, atunci când papa Inocențiu al III -lea inițează cea de -a patra cruciadă, care se va
încheia odată cu ocuparea Constantinopolului de către cruciați, care vor întemeia aici
Imperiul Latin și care va dăinui până în 1261. Împăratul bizantin se va retrage la Niceea,
iar influenta Bisericii catolice este copleșitoare. Așa se explică de ce pe toată durata
secolului al XIII -lea vor exista măsuri tot mai severe, restricționând activitatea ortodoxiei
în Ungaria, din care făcea parte și Banatul,27 dintre care aminti m:
 1215 , Sinodul al I V-lea lateran interzice existenț a episcopilor ortodocși;
 1232 , încercare de desfi ințare a celor dou ă episcopii ortodoxe din sudul
Regatului maghiar;
 1234 , legatul apostolic în Ungaria, Iacob de Preneste, îl obligă pe
coregentul Bela al IV-lea să treacă la o politică de catolicizare forțată a ortodocșilor
din Ungaria;
 1279, S inodul de la Buda interzice preoților ortodocși să oficieze slujbele
religioase și să construiască biserici;
 1299, P apa Bonifaciu al VIII -lea îndeamnă autoritățile b isericești din
Ungaria să intensifice măsurile punitive asupra ortodocșilor.
Odată cu stabilirea în 1315 de către regele Ungariei, Carol Robert d’Anjou a
capitalei la Timișoara, un val ma re de nobili maghiari se vor re loca în Banat. Secolul al
XIV-lea va c ontinua cu aceleași persecutări ale ortodocșilor în Banat, devenind o
discriminare la nivel de politica de stat î n Ungaria, a cărei religie oficială , unică tolerat ă,
era cea romano -catolică:
 1327, P apa Ioan al XXII -lea împute rnicește pe legatul papal din U ngaria ca
inchizitor, împotriva ereticilor polonezi și germani din regat;

27 I. D. Suciu, op. c it., p.51 -52

18
 1330, același papă acordă puteri nelimitate inchizitoriale conducătorului
dominicanilor din Ungaria;
 1332, același papă acordă regelui Carol Robert d’Anjou o treime din
veniturile pa pale din Ungaria pentru a lupta împotriva rutenilor și a altor ortodocși
veniți în regat;
 1334, acordă dezlegare oș tenilor lui Carol care luptă împotriva oricăror
necredincioși (unica credința accep tată fiind cea romano -catolică)28;
 1366, regele Ungariei Lu dovic I, poruncește locuitorilor din comitatele
Cuvin și Caraș să -i predea pe preoții schismatici care locuiesc la ei29.
Secolul al XV -lea aduce tot mai aproape și mai amenințător de gran ițele Ungariei
pericolul otoman. În anul 1428, regele Sigismund de Lux emburg h otărăș te să îi aducă pe
cavalerii teutoni în sud vestul Banatului cu intenția de a apăra granița de turci. În același
timp acesta dă o Diplomă referitoare la Biserica ortodoxă din Banat care va restricționa și
mai mult practicile și drept urile aces teia. Mai mult decât atât, re înoieș te un act al
predecesorului său, Ludovic I, prin care se interzice deținerea de proprietăți funciare a
locuitorilor districtului Sebeș, dacă sunt de altă confesiune decât cea catolică, sub aspr a
pedeapsă de c onfiscare a a celor proprietăți30. Acelaș i document prevede interzicerea
căsătoriilor î ntre ortodocși și catolici, sub pedeapsa confiscării averii. Măsuri similare vor
fi luate și î n anumite z one din districtele Hațeg și Mehadia31.
Aceste măsuri dure ale regelui pot fi ex plicate ca având două cauze: pe de o parte
influenț a călugări lor minioriț i, sta biliți în Caransebeș din 1372, care erau nemulțumiți de
activitatea intensă a preoților ortodocși din zonă pe care nu o puteau eradica, iar pe de altă
parte , opoziția unor cneji româ ni din zonă, care era u foarte numeroși (sursele istorice
indică un număr de 643 de cneji) , împotriva aducerii acolo a cava lerilor teutoni. Motivele
de îngrijorare ale cnejilor se vor adeveri, atunci când la sfârșitul anului 1429 și î nceputul
anului 14 30, aceștia vor primi numeroase privilegii, precum și 24 de cetăți și fortificații, în
marea lor majoritate confiscate de la româ nii ortodocși32.

28 Ibidem , p. 53
29 Ibidem , p. 53 -59
30 Ibidem
31 Ibidem
32 Ibidem

19
Consecința nemulțumirii cnejilor româ ni și a politicii de oprimare a regelui va fi
nefastă pentru Ungaria. În a nul 1432 cavalerii teutoni, fără sprijinul cnejilor româ ni locali,
vor fi înfrânți de turci și alungați din Banat33.
Cu toate acestea, împăratul Sigismund d e Luxemburg continuă politica s a agresivă
de catolicizare a românilor ortodocși din Banat, o bținând acceptul și încurajările papei
Eugen al IV -lea, în anul 1433. Această persecuție va înceta doar odată cu moartea
împăratului. Urmașul să u, Ioan (Iancu) de Hunedoara, catolic fervent, va continua, din
păcate , politica de catolicizare forțată a românilor ort odocși din Banat.
Fiul lui Ioan, Matei Corvin , va deveni regele Ungar iei și va continua și el pe
aceeași linie ca predecesorii săi, re înnoind diploma lui Sigismund din 1428, cu toate
restricțiile și măsurile ei punitive î mpotriva româ nilor ortodocși.34 În anumite cazuri acesta
este chiar mai dur și mai hotărât decât înaintașii săi. De exemplu , în 1468, dă o diplomă
prin care obligă pe româ nii ortodocși transilvăneni care locuiesc pe proprietățile catolicilor
să plătească o dijmă epi scopiei catolice din Alba -Iulia35.
Politica agresivă a Bisericii romano -catol ice asupra ortodoxiei din Banat nu va
înceta decât în momentul în care Ungaria va fi trans formată în pașalâc de turci, în urma
înfrângerii din bătă lia de la Mohacs, din anul 152636.
Cu toate aceste măsuri o presive asupra Bisericii ortodoxe din Banat, din secolele
XIII-XVI, aceasta a supraviețuit, deoarece era credința strămoșească a maselor mari de
româ ni, de la iobagi la cneji37. Deși nu există izvoare arheologice , scrise sau nescrise cu
trimitereclară și d irectă la organizarea superioară a Bisericii ortodoxe din Banat, urme ale
existenței certe a acesteia se găsesc practic peste tot, dintre care vom enumera câteva
exemple:
 Fundația bisericii din piatră și cimitirul de la Ilidia38;
 1377, menționare d ocumentar ă a bisericii din Vaja39;

33 Ilie Minea, Principatele române și politica orientală a împăratului Sigismund , Editura Convorbiri literare,
București, 1919, p.56 -57.
34 Ștefan Lupșa, Catolicismul și românii din A rdeal și Ungaria până la anul 1556 , Cernăuți, 1929, p. 97 -99.
35 I. D. Suciu, op. cit ., p.62 -75.
36 Ibidem
37 Ibidem
38 I. Uzum, Gh. Lazarovici, “Așezarea feudală Ilidia în lumina izvoarelor scrise și a cercetărilor
arheologice “, în Banatica , (Reșița), 1971, nr. 1, p.157 -162.
39 I. D. Suciu, op. cit . p. 62 -75

20
 Atestarea documentară a bisericilor greco -ortodoxe de la Timișoara și
Lugoj40;
 1433 -1434, în satul Ersig sunt menționați preoții ortodocși Mihai și Toma;
 1493, în satul Glimboca este menționat preotul ortodox Oprișa;
 Temelia biseri cii din Căvăran, din secolul al XIV -lea.
După invazia tătară din 1241 , s-au reconstruit o parte din mănăstirile
greco -ortodoxe din Banat distruse, cum ar fi cele de la Hodoș -Bodrog și Bezdin (pe locul
fostei mănăstiri Izo) ori s-au construit altele noi, cum ar fi cele de la Săraca (secolul XV),
Sîngiorge (1487), Ogradena Veche (1453), Zlatița (secolul XV), Voiloviț a (secolul XV),
toate predecesoare cuceririi otomane a Ungariei.
Putem concluziona că , secolele XIII -XVI, deși au consolidat catolic ismul în Banat,
nu au eradicat ortodoxia. După ce episcopatul de Cenad trece la catolicism, centrul
ortodoxiei bănățene se mută la Timișoara, apoi la Mehadia, fără ca să existe întreruperi.

40 Ibidem

21
III. Eforturi de emancipare ecleziastică și încercări de
separație ier arhică
Privind în trecut, prima încercare a românilor bănățeni de a înființa o ierarhie
bisericească superioară autohtonă s -a produs imediat după ocuparea provinciei de
austrieci, între 1717 -1726, când în strânsă colaborare cu episcopul Damaschin al
Râmni cului au cerut numirea unui episcop român pentru Banat și reînființarea Mitropol iei
Severinului. Acțiunea lor s -a izbit de rezistența mitropolitului Moise Petrovici și a
comisiei neoaquistice din Viena și astfel biserica română din Banat a rămas dependentă de
ierarhia superioară străină.

III. 1 Congresul ilir de la Timișoara și introducerea limbii române

În ultimele două decenii ale veacului al XVIII -lea se rid ică din rândurile preoțimii
o strălucită pleiadă de cărturari care reîncep cu mai multă tenacita te acțiunea de
emancipare prin instaurarea unei ierarhii superioare autohtone bisericești și reintroducerea
limbii române în biserică.
Un prim succes a acestei lupte îl înregistăm cu prilejul discuțiilor ce au premers
întrunirea Congresului ilir la Timișoa ra în anul 1790. Avem în acest sens un document de
mare importanță, trecut cu vederea de istoriografie, deși el constituie prima atestare a
luptei de emancipare. Este C irculara nr. 13 din 5 iunie 1790 a episcopului de Vârșeț, Iosif
Ioanovici Șakabent prin care se reglementează ca în comunele române în a căror biserici
se servea in limba slavonă să se introducă limba română , iar în comunele mixte, adică cu
populație română și sârbă, să se folosească alternativ limba română și limba sârbă.
Deoarece pentru cel ebrarea serviciului divin în limba română era nevoie de cărți de ritual,
episcopul ordona ca, treptat, preoții și obștea satului să -și procure cărțile românești
necesare. Circulara s a dat în preajma întrunirii Congresului ilir de la Timișoara și ea este
rezultatul demersurilor făcute de comunele române după cum declară însuși episcopul:
„din iscălirea cea de toate zilele”, adică din reclamațiile care se produceau în fiecare zi.
Episcopul motivează măsura ce a luat -o prin faptul că în satele românești „unde locuitorii
numai limba maici i sale cea românească o știu” s -a făcut obiceiul ca în biserică toate

22
rânduielile și slujbele să se facă în limba sârbească și din acest motiv credincioșii „nici o
țâră ce -i cetes c (preoții n.n.) nu le înțeleg”1.
Așadar, încă d e la 1790 se manifestă hotărât revendicări naționale atât din partea
populației române care prin introducerea limbii române în biserică cucerește o nouă
poziție pe calea emancipării naționale cât și din partea macedo -românilor stabiliți în Banat
și care pr in situația lor economică, foarte înfloritoare, reprezentau un element hotărâtor.
Cu mijlocirea comisarului imperial, împăratul aproba să i se aducă la cunoștință
dezideratele „națiunii ilire” în care era u cuprinși și românii din Banat . În vederea alegerii
deputaților, fiecare protopopiat trimite câte cinci delegați care se întruneau în orașul de
reședință al episcopiei, Timișoara, Arad sau Vârșeț, spre a alege pe deputații congresului și
a pregăti câte un memoriu de revendicări pe eparhii care să fie înain tat Casei Imperiale . În
circulara care convoca consfătuirea de la Vârșeț ce urma să aleagă deputații și să
întocmească memoriul eparhial de revendicări, episcopul Ioanovici Șakabent cerea ca
printre deputații clerului să fie aleși protopopul Constantin Ata nasievici al Lugojului și
Petru Iorgovici, parohul Oraviței2.
Prin urmare, se poate constata faptul că d in totalul de 100 deputați ce aparțineau
celor patru „stări”: clerul, nobilii, militarii și provincialii, 21 deputați erau din eparhiile
românești Timiș oara, Arad, Vârșeț . Dintre aceștia români erau următorii: Ioan Șuboni,
protopopul Timișoarei, Constantin Atanasievici, protopopul Lugojului, Ioan Clintoc, paroh
în Marcheș și administrator protopopesc în Oradea, toți deputați din partea clerului. Dintre
nobili: Toma de Fogarași, judele comitatului Caraș, Nicolae de Faur, primarul orașului
Lipova, Cristofor de Naco, mare proprietar în Sânnicolaul Mare, Ștefan de Damaschin,
mare proprietar în Nemeth, Silvan Giuricico mare proprietar în Modoș. Dintre provincia li:
Ioachim Botoșiu, controlor la minele din Oravița, Mihail Cristof, senator în Oradea,
Atanasie Duca, neguțător în Veroza, George Vuia, neguțător în Lugoj și Dumitru Spă riatu,
neguțător din Caransebeș . Deci din cei 21 deputați a eparhiilor Arad, Timișoar a și Vârșeț,
13 erau români, adică majoritatea dintre care unul singur, Cristofor de Naco era macedo –
român. Din cei 25 deputați ai nobililor, 9 erau macedo -români , iar dintre provinciali ,

1 Arhiva Mitropoliei Banatului, Condica de circulare , Circulara nr. 13/5 iunie 1790. Circulara a fost
publicată cu omisiuni și adausuri de D. Iana, “Circulare din era sârbească “ , în Foaia die cezană ,
(Caransebeș), 1915 (XXX), nr. 25 (7 iunie ), p. 1 -3.
2 I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977 , p. 140

23
numărul mac edo-românilor era „în jur de 8” . Aceasta însemnează că di n 100 deputați ai
Congresului ilir, 30 erau români și macedo -români, adică 30%. Din totalul gospodăriilor
ortodoxe din Ungaria, ce reprezenta cifra de 189.443 gospodării, 130.914 aparțineau
eparhiilor române Timișoara, Arad și Vârșeț și doar 58.529 aparțin eau celorlalte eparhii
(Sirmiu -Carloviț, Buda, Carlstadt și Pacraț). Numărul gospodăriilor ortodoxe din cele trei
eparhii era: Timișoara, 47.447 gospodării, V ârșeț 36.726 iar Aradul, 46.741. Prin urmare
reprezentarea era neproporțională deoarece 130.914 go spodării ortodoxe române , trimiteau
doar 30 deputați , în timp ce 58.529 gospodării ortodoxe sârbe trimiteau 70 deputați. Dar
aceste norme de reprezentare erau stabilite prin Regulamentul ilir . Analizând componența
națională a deputaților din Congresul ilir , constatăm că nu se poate afirma că acest
Congres era doar al națiunii sârbe . La aceleași concluzii ajunge și istoricul sârb Nikola
Petrovic când, recunoscând prezența românilor la Congres, spune că „în timpul soborului
de la Timișoara, sârbii și românii s-au aflat pe aceeași linie de luptă împotriva politicei de
hegemonie și deznaționali zare dusă de feudalii maghiari” . Se dovedește aceasta și din
cuprinsul „gravaminelor” și „postulatelor” congresului înaintate împăratului. Din
examinarea plângerilor și re vendicărilor „națiunii ilire” constatăm că în ceea ce privește
revendicările naționale sunt de trei feluri: de ordin național sârb, de ordin general în care
se cuprind și interesele ro mânilor și de ordin româno -sârb3.
Majoritatea postulatelor se referau la enunțări de caracter general a căror aplicare
se extindea și asupra românilor. Se cerea înființarea de școli triviale în toate comunele cu
populație greco -ortodoxă , unde să se predea în limba maternă a populației și nu în li mba
sârbă . Alt punct prevedea c a învățătorii și preoții ortodocși să fie plătiți din „Cassam
domesticam” în același fel ca și cei romano -catolici deoarece la acest fond contribuie în
egală măsură și populația greco -ortodoxă. Retribuirea burselor la universități și gimnazii
să se facă du pă criteriul capacității fără a se ține cont de naționalit atea sau confesiunea
religioasă . Tineretul „illyr” să fie admis la toate școlile de toate gradele iar celor talentați
să li se acorde burse . Biserica și școala greco -ortodoxă să fie scutite de contr ibuții ca ș i
celelalte instituții publice . Tot de interes comun erau și cererile ca nobilimea „iliră” să fie
admisă în toate posturile și demnitățile , iar vânzarea domeniilor camerale și fiscale să fie
accesibile și membr ilor națiunii ilire . Congresul mai pretindea ca regimentele de graniță

3 A.N. -S.J.Tm, Timișoara , Fond 724, Gravamina und Postulata welche von der Illirischer Natio n ver dem im
Jahre 1790 zu Temeswar abgehaltenen National -Congres angebracht worden sind, nr. 1/24 octombrie/4
noiembrie 1790, f. 1 -54

24
din Banat – deci și cel valaho -ilir – să fie înzestrate cu libertăți și privilegii , iar ofițerii de
origine iliră, adică română sau sârbă , să fie avans ați la fel ca ceilalți fără vre o discriminare .
Congresul cerea ca în orașele Timișoara, Novi Sad, Zombor, Buda, Pesta, Seghedin și
Subotița care erau populate de un mare număr de locuitori de confesiune greco -ortodoxă,
primarul, vice -primarul și doi din membrii magistratului – în ultimele patru orașe – să fie
aleși „din râ ndul populației greco -neunite” iar nu din rândul po pulației de naționalitate
sârbă4.
O a treia cate gorie a postulatelor se referea direct la cele două națiuni, română și
sârbă. Se propunea înființarea unei tipografii „iliro -valahă” care ar aduce națiunii v enituri
considerabile . Se cerea înființarea unui seminar la Timișoara unde să fie pregătiți și preoții
pentru diecezele Transilvaniei, Bucovinei și pentr u comunitățile macedo -românilor . La
Oradea, în locul episcopiei desființate se propunea înființarea unu i vicariat greco -ortodox ,
iar în memoriul eparhiei Aradului se propunea chiar numirea unui episcop greco -ortodox
la Oradea . Populația română și sârbă din diecezele de Vârșeț și Timișoara cerea curmarea
abuzurilor autorităților comitaten se din Timiș, Toront al și Caraș5.
Pe lângă revendicările naționale, dezideratele congresului de la Timișoara aveau și
un pronunțat caracter social care concretizau aspirațiile celor două națiuni, română și
sârbă. Era atacată „aristocrația dominantă” și „Partidul aristocrat” c are au influențat în
mod hotărâtor elaborarea legilor, consolidându -și puterea prin limitarea drepturilor
națiunii ilire și subjugarea popoarelor . Se protesta împotriva instaurării regimului feudal în
Banat prin încorporarea provinciei la Ungaria cât și îm potriva robotelor instituite prin
urbariul bă nățean6.
Faptul că postulatele Congresului ilir de la Timișoara aparțineau și poporului
român e confirmat și în Supplex libellus , unde se afirmă că prezentarea doleanțelor la
împărat s -a îngăduit națiunii române din Banat și din comitatele vecine cu Banatul și
Transilvania precum și sârbilo r și altor neamuri din monarhie . Autorii Supplexului erau
bine informați deoarece episcopul de la Sibiu, Gherasim Adamovici participase la
congresul ilir , iar episcopul greco -catolic de Oradea, Ignatie Darabant era direct amenințat
prin cererea de a se reînființa episcopia greco -ortodoxă la Oradea7.

4 Ibidem
5 Ibidem
6 Ibidem
7 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum , Ed. Enciclopedică, București, 1998, p. 22

25
În timpul congresului s -a pus în mod serios problema separării naționale dintre
români și sârbi. Când congresul a cerut contribuții materiale marilor proprietari macedo –
români din Ban at aceștia s -au înscris cu sume mari , dar le -au condiționat de îndeplinirea
dezideratelor lor naționale: ca macedo -românii să se separe de sârbi în toate comunitățile ,
iar la seminar să fie bursieri și di n rândul macedo -românilor. Pretențiile macedo -românilor
au produs nemulțumiri printre notabilii congresului , dar au avut consecințe, deoarece,
după congre s în toate comunitățile mixte s -a ajuns la separarea celor două națiu ni. Și
cererile românilor de a se introduce limba română în biserici se soluționează tot acum prin
circulara episcopului de Vârșeț pe care am analizat -o mai sus8.
Există o legătură de concepții între revendicările Congresului de la Timișoara și
revendicările cuprinse în Supplex libellus V alachorum din 1791 al ardelenilor. Fondul
revendicărilor era același: egala îndreptățire a națiunilor română și sârbă cu celelalte
națiuni ale Imperiului austriac, delimitarea unui teritoriu pentru fiecare națiune și
participarea în mod proporțional la con ducerea treburilor publice. Sunt deosebiri de nuanțe
specific naționale dar fondul revendicărilor e același. Ele reprezintă rezultatul dezvoltării
conștiinței naționale care venea cu noua concepție, națională și antifeudală, cu principiul
egalității tuturo r popoarelor și desființarea stărilor. Evident că revendicările celor două
națiuni nu vor găsi o soluționare favorabilă la Viena , dar ele constituie un moment
important în lupta de emancipare națională și socială și vor avea urmări însemnate în
evoluția istoriei noastre .

III. 2 Conduita politică a românilor din zona Banatului în secolul al XIX-lea

Odată cu s ecolul al XIX -lea, privind situația Banatului, se pot observa transformări
în viața românilor bănățeni cât și a celor din celelalte provincii române.
Din anul 1790, episcopii ortod ocși din Imperiul habsburgic se bucurau de dreptul
de reprezentare în Dietă. Aceasta însemna că prin instalarea unui episcop român, națiunea
română care până atunci, din cau za stărilor feudale, era împiedi cată de a avea v reun
reprezentant , ar fi avut unul sau mai mulți reprezentanți dintre episcopii de la Arad,
Timișoara și Vârșeț , ceea ce constituia o importantă poziție politică. Iată de ce, în prima
jumătate a veacului, toată acțiunea românilor bănățeni va avea ca scop princ ipal separarea

8 Dušan Popović, Despre Aromâni , București, 1934, p. 157

26
ierarhică și numirea unor episcopi români. Din acest motiv, personalități dinamice ca
Dimitrie Țichindeal, Moise Nicoară, Damaschin Bojincă și mai târziu chiar Vincențiu
Babeș, vor încerca să influențeze postul de episcop, fiind însă sistema tic înlăturați.
Episcopatul le dădea posibilitatea și prestigiul de a acționa pentru emanciparea po litică și
socială a neamului, așa cum făcuse episcopul Inochentie Micu de la Blaj9.
Doleanța Congresului ilir de a se deschide porțile școlilor superioare și pentru
ortodocși a avut efecte pozitive. Din analiza datelor constatăm că la liceul Piariștilor din
Timișoara, între 1805 -1825, elevii de confesiune greco -ortodoxă dețineau a patra parte din
populația școlară. Pe măsură ce ne apropiem de revoluția de la 1 848/1849 , numărul lor
crește, ajungând la aproape o treime în 1845/46. În acest an, din totalul de 326 elevi, 92
erau greco -ortodocși. Dintre personalitățile românilor din Banat, amintim că acest liceu a
fost frecventat de Dimitrie Petrovici Stoichescu, vi itor vicar mitropolitan al Banatului,
Ignatie Vuia, vicarul episcopiei de Vârșeț, frații Andrei și Paul Vasici, Petru Lupulo v,
Petru Cermena și alții10.
La Lugoj se înființează încă din 1837 un gimnaziu care funcționează până la 1851
când își întrerupe acti vitatea. Avem și aici matricolele elevilor și din totalul de 1259 elevi
câți au frecventat școala, 457 erau de confesiune greco -ortodoxă11.
Războaiele napoleoniene dau prilejul Regimentelor românești să -și arate curajul și
drept recunoștință, împăratul Fran cisc I , înființează la 1812 în Arad, prima școală
românească organizată și cu o continuitate neîntreruptă până la realizarea unității statale
pentru pregătirea viitorilor învățători , denumită sugestiv Preparandia . Având profesori ,
personalități ca Dimitrie Țichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici, Ioan
Mihuț și mai târziu Alexandru Gavra, Atanasie Șandor, Vincențiu Babeș, profesorii de la
această preparandie vor continua lupta de separare ierarhică. Din totalul absolvenților
acestei școli în tre 1812 -1918, 75% dintre elevi erau originari din Banat. (Din 1 010
absolvenți, 750 din Banat)12.
Peste un deceniu , în 1822, pe lângă episcopiile ortodoxe de Arad și V ârșeț se
organizează și câte o școala de teologie . La Teologia din Arad toate materiile se predau în

9 I.D. Suciu, op. cit ., p. 144
10 A.N. -S.J.Tm, Timișoara, Fond Matricolae Gymnazii Scholarum Piarum Temesvariensi , 1802 -1827, f. 56
11 Rettegy Károly, A Lugo si állami Fögymnasium története , 1895, p. 87 -88
12 Teodor Botiș, Istoria școalei normale (Preparandiei) și a Institutului teologic ortodox român din Arad,
Editura Consistoriului, Arad, 1922 , p. 414 -500

27
limba română; cea din Vârșeț avea două secții: română si sârbă . Încă din primii ani,
numărul elevilor era destul de mare. În anul 1823 frecventau teologia din Vârșeț, 115
studenți di ntre care 84 români și 31 sârbi . Ambele școli vor avea ca prof esori teologi
distinși din Banat ca Ioan Tomici, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Nicolae Tincu Velia,
Ignatie Vuia, Gherasim Raț, Patriciu Popescu care vor deveni purtătorii de cuvânt în
luptele politice și de emancipare b isericească. La secția sârbă a T eologiei din Vârșeț a
funcționat ca profesor A ndrei Șaguna, care din Banat va pleca în demnitatea de vicar al
episcopiei de la Sibiu13.
Privind planul politic, după numeroase manifestări antifeudale cum erau societățile
secrete „Constituția” din Lugoj sau cea din Rusca sau acțiunea antifeudală a lui Eftimie
Murgu din 1844 -1845, reprimate cu violență de poliția lui Metternich, evenimentul cel mai
de seamă al acestui secol va fi revoluția de la 1848 -1849. În toate adunările din orașele
Arad (30 aprilie), Pesta (3 /15—9/21 mai), Timișoara (25 iunie) precum și în cele două
adunări de la Lugoj (4/16 -5/17 mai și 15/27 iunie) care au fost cele mai im portante,
problema emancipării Bisericii O rtodoxe române din Banat a fost pe primul plan și de
aceea vom reveni asupra ei. Dar pe lângă aceasta, revoluționarii pașoptiști urmăreau și
emanciparea socială prin înlăturarea marii proprietăți feudale și unificarea politică a
națiunii prin unirea tuturor românilor într -un stat puternic și independent. În vederea
realizării acestui program, Eftimie Murgu va încerca să înființeze o armată populară care
va fi interzisă de guvernul maghiar. Fiind împiedicați să realizeze unificarea statală a
poporului român, conducătorii români înaintează împăratului petiția din 13/25 februarie
1849 pri n care cer, în primul rând, unirea tuturor românilor din Imperiul austriac într -o
singură națiune de sine stătătoare cu o administrație prop rie și cu limba română oficială. Î n
ciuda acestor cereri, guvernul din Viena va transforma Banatul într -o „țară de c oroană” a
Imperiului austriac sub denumirea de „Voivodina sârbă și Banatul Timișan” având ca
guvernator un general austriac iar ca limbă oficială, germana. Printr -un memoriu semnat
de 600 fruntași români din Banat se protesta împotriva noii formațiuni poli tice, cerându -se
unirea tuturor românilor din imperiul austriac „într -un singur întreg național” adică
arondarea într -o unitate administrativă separată conform programului din Petiția generală
de la 1849. Deși delegația condusă de marele proprietar Alexand ru Capra de Jupa a fost

13 R. S. Molin, “Șc oalele cliricești sistemiziriute pre limba românească la anul 1822 în Vârșeț “,în Foaia
Diecezană , (Caransebeș), 1924 (XXXIX) nr. 8, 9 martie, p. 3

28
primită de împărat spre a -i înmâna memoriul, totuși situația va rămâne neschimbată până
în 1860, când prin diploma din 20 octombrie, F ranz Joseph, în dorința de a ceda
compromisului cu aristocrația maghiară, anexează din nou Banatul la Ungaria. Măsura
stârnește protestele populației române care se întrunește în conferința de la Timișoara din
18-19 noiembrie 1860 sub președinția episcopului Alexandru Dobra spre a protesta
împotriva anexării. Presa română, atât din Principatele -Unite c ât și din Transilvania
protestează împotriva anexării dar protestele au rămas fără efect încât Banatul va rămâne
anexat Ungariei până la unificarea statală din 1918. Una dintre măsurile importante luate
de guvernul maghiar va fi desființarea în 1872 a Regi mentului de graniță româno –
bănățean , care în timpul revoluției își luase acest nume în loc de valaho -ilir. Pe teritoriul
Regimentului, G uvernul maghiar va înființa un nou comitat, comitatul Severin, care însă
în curând va fi contopit cu comitatul Caraș14.
În această perioadă se vor produce două evenimente care vor influența profund
viața românilor din Banat. Unirea Principatelor la 1859 și cucerirea Independenții de stat
la 1877. În fiecare an, fruntașii românilor bănățeni ser bau ziua de 24 ianuarie, când s -au
pus bazele României modern e. O amploare deosebită au luat aceste manifestații în 1864 și
1869, adică la aniversarea de 5 și 10 ani de la Unire când au participat pe lângă mulți
studenți români și toți fruntașii vieții politice din Banat: Vincențiu Babeș , frații Mocioni,
Emanuil Gojdu, Iulian Grozescu, Ion Ioviță și alț ii. Pe lângă cântece populare s -au intonat
și nelipsitele „Deșteaptă -te române” și „Marșul lui Mihai Eroul” a căror ascultare „a făcut
a bate mai iute inimile și a tresări sângele în venele române”. Un student din Arad,
„închină pentru împlinirea dorințelor noastre, pentru învingerea dreptății și mărirea
națiunii române” – după cum ne relatează Iulian Grozescu în dările de seamă despre aceste
manifestații de solidaritate15.
După abdicare, Ale xandru Ioan Cuza, în drumul spre apus se oprește în orașele
Lugoj și Timișoara, fiind întâmpinat de fruntașii români din cele două orașe. La Timișoara
a fost întâmpinat de protopopul Avram Maxim care anunță despre eveniment preoțimea
prin circulara din 8 m artie 1866: „Ieri principele Cuza cu suita sa au ajuns în Timișoara,
descălecând la Trompeten; cât va sta aici nu pot ști; am avut onoarea de a -l vedea…”16.

14 I. D. Suciu , Revolu ția de la 1848 – 1849 în Banat , Ed. Academiei R.S.R., București, 1968 , p. 218
15 I. D. Suciu, Monografia …, p. 146
16 Ibidem

29
Înainte de a începe Războiul de independență, primul ministru I. C. Brătianu
trimite pe Eugeniu Ca rada în Banat spre a oferi generalului Traian Doda să primească
comanda armatei române. Prin intermediul doctorului Alexandru Popovici se vede cu
Doda la Băile Herculane. Discuțiile au durat trei zile și Doda a condiționat numirea de
asentimentul împăratul ui. La începutul lunii iunie 1877, I. C. Brătianu trimite două
telegrame lui I. Bălăceanu , agentul diplomatic al României la Viena – cerându -i să
intervină pe lângă Franz Joseph spre a -și da consimțământul ca Doda să vină la București
pentru a fi numit gen eralissim al armatei române. Franz Joseph s -a opus categoric , deși
Doda încă din 1872 se retrăsese în rezervă. Dar pe tot timpul războiului, Traian Doda
menține legătura cu agentul diplomatic român și dădea guvernului de la București sfaturi
de ordin strat egic17.
În orașele mai mari din Banat s -au format comitete ce urmau să colecteze bani și
ajutoare pentru răniți, dar în urma intervenției guvernului, activitatea comitetelor fiind
sistată, încep colectările pe cale individuală. Iulia Rotariu, soția avocatul ui Pavel Rotariu
din Timișoara lansează un apel pentru ajutorarea răniților. Revista „Gura Satului” din Arad
deschide o listă de subscripție în care apar numele tuturor fruntașilor români din acest
oraș. Ajutoare însemnate în bani și bandaje s au adunat în : Timișoara, Oravița, Caransebeș,
Lipova, Orșova, Bocșa și în 41 comune mai mari. Majoritatea ajutoarelor s -au adunat prin
intermediul bisericii ș i preoților. Între femeile ce s -au distins la colectarea de ajutoare au
fost soția protopopului Ioan Țăranu di n Lipova și Iulia Rotariu, fiica protopopului Meletie
Drăghici, care după sfârșitul războiului au fost decorate de guvernul român pentru
activitatea depusă. Căpitanul Moise Groza din Regimentul româno -bănățean se înrolează
în armata română încă din 1874 și se distinge în luptele de la Plevna, devenin d unul din
eroii Războiului de Independență. Proclamarea d ualismului austro -ungar la 1867,
împotriva voinței românilor transilvăneni , va avea drept consecință organizarea politică a
românilor bănățeni. În confer ința de la Timișoara din 7 februarie 1869 se înființează
Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria. Scopul principal al Partidului era
combaterea Dualismului austro -ungar dar în platformă erau și revendicări naționale și
antifeudale. Noul Partid participă p rin deputații săi la sesiunile Parlamentului din 1869 –
1872 și 1872 -1875, remarcându -se prin propunerile progresiste ce le susține la discutarea
legilor și prin combaterea noului regim politic dualist . Spre a -și consolida situația, Partidul

17 Ibidem , p. 147

30
Națio nal al Românilor din Banat și Ungaria co laborează cu Partidul Național S ârb de sub
conducerea lui Svetozar Miletić ș i cu aripa stângă a Partidului Maghiar al I ndependenței18.
După modelul bănățenilor, prin conferința de la Miercurea din 1869, românii din
Ardeal înființează Partidul Național al Românilor din Transilvania19.
Una din sarcinile importante ale conducătorilor români din Banat va fi aceea de a
acționa pentru unificarea națiunii conform programului revoluționarilor pașoptiști înscris
în ”Petiția gene rală” de la 1849. Dar fiind împiedecată atât de guvernul absolutist din
Viena cât și de guvernele dualiste, unificarea nu se va putea realiza decât după multe
stăruințe și în mai multe faze.
Prima fază se realizează în 1865 prin înființarea Mitropoliei Ort odoxe din Sibiu,
când biserica română se detașează de sub tutela Mitropoliei de la Carloviț, constituindu -se
o singură biserică greco -ortodoxă, cu excepția Bucovinei unde episcopul Hakman s -a
opus, împiedicând prin actul lui, unificarea bisericească a româ nilor din Monarhia austro –
ungară. Pe plan economic, un al doilea moment de unificare a națiunii se face la 1872 când
fruntașii români din Banat și Ardeal înființează Banca „Albina” din Sibiu20. Dintre cele
șase filiale ale băncii „Albina”, cinci funcționau în Banat. Al treilea moment al procesului
de unificare a națiunii îl înregistrăm în 1881 când, prin C ongresul de la Sibiu , se decide
fuziunea celor două partide: Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria cu
Partidul Național al Românilor din Tran silvania, alegându -se un singur Comitet C entral cu
sediul la Sibiu și în acest fel se realizează unitatea românilor pe plan politic. Ultimul
moment de unificare a forțelor a națiunii îl constituie congresul „Astrei” de la Lugoj din
1896 când se hotărăște e xtinderea activității „Astrei” și în Banat prin înființarea de filiale
în toate orașele și comunele mai importante. În cadrul luptei pe plan cultural, acțiunea
începe încă dinainte de Revoluția de la 1848 -1849 prin înființarea la Lugoj în 1846 a unei
socie tăți literare continuată în 1848 prin înființarea, la propunerea protopopului Ioan
Marcu, a Societății de lectură din Lugoj. În era liberală, (1860 -1867), acțiunea de înființare
a societăților literare se extinde în toată provincia prin înființarea Asociaț iei naționale
arădene (1863), Societății de lectură din Lugoj (1863), Casina din Sânnicolaul Mare

18 Ibidem
19 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până în
1918 , Editura Arhiepiscopiei Clujului, Cluj, 1992, p. 275
20 Mihai Drecin, ” Banca Albina din Sibiu și Banatul (1871 -1918) ”, în Studii și comunicări – Istorie ,
Caransebeș, 1979, p . 393 -409

31
(1864), Societatea de lectură din Reșița (1866), Societatea culturală din Lipova (1867),
Societatea română de lectură din Timișoara (1868) înființată la propu nerea lui Petru
Cermena și Pavel Rotariu și având la început, ca președinte pe Alexandru Mocioni , iar
vicepreședinte pe Petru Cermena și un comitet de conducere alcătuit din 7 membrii.
Societatea română de lectură din Caransebeș (1871) având ca președinte pe comerciant ul
Ioan Brancovici, Societatea de lectură din Cenad condusă de preotul Ilie Telescu, Casina și
„cabinetul de lectură” din Oravița (1873) având ca fondator pe Simion Mangiuca, iar ca
președinte pe Vasile Bardan și pe scriito rul Ilie Trăilă, vic epreședinte, Societatea română
de lectură din Orșova (1881) condusă de p rotopopul Mihai Popovici, Reuniunea română
de lectură din Bozovici (1885) , precum și în alte numeroase comune21.
Tot în perioada absolutismului, românii din Banat duc o susținută luptă pentru
înlocuirea alfabetului cirilic cu cel latin , în fruntea acțiunii fiind românii din Lugoj și
Caransebeș. În era liberală, la 1861, cu ocazia reintroducerii administrației comitatense, se
decretează limba română ca limbă oficială în administrația comi tatului Caraș, ceea ce se
ceruse și în congregațiile comitatelor Timiș și Arad.

III.3 Bănci și ziare românești – fundament economic și
propagandistic al luptei politice

Din punct de vedere economic, românii din Banat își consolidează pozițiile
înființând în afară de sucursalele Albinei, bănci noi, îndeosebi după 1880. Se înființează
bănci puternice cu capital românesc la Timișoara (Timișana, 1885; Păstorul, 1903) Arad
(Victoria, 1887), Lugoj (1889), Caransebeș (1888), Făget (1891), Ora vița (1892), Lipova
(1893) precum și în toate celelalte centre din provincie, ajungându -se și la înființarea de
bănci sătești pentru întrajutorarea țăranilor. După încheierea procesului de unificare,
națiunea română a devenit o forță primordială în Imperiu l habsburgic. În luptele
parlamentare dintre 1861 –1886 s -au remarcat îndeosebi Vincențiu Babeș, Alexandru

21 Andrei Ghidiu și Iosif Bălan, Monografia orașului Caransebeș , Tiparul tipografiei și librăriei
diecezane, Caransebeș, 1909, p. 223

32
Mocioni, Aloisiu Vlad, Traian Doda și Coriolan Brediceanu care devine purtătorul de
cuvânt al românilor bănățeni mai ales după reluarea activismului d in 1903 -1905 . Deși
fruntașii români din Banat au fost împotriva înaintării Memorandumului în 1892, ceea ce
va duce chiar la demisia lui Vincențiu Babeș de la președ inția Partidului Național Român.
Totuși ei se vor solidariza cu Comitetul central al Partidu lui Național Român împrocesuat,
dând prin aceasta un exemplu strălucit de loialitate și solidaritate românească22.
Programul politic al românilor bănățeni cât și luptele parlamentare din a doua
jumătate a veacului al XIX -lea, pot fi urmărite în ziarele ofic iale care se înființează pentru
apărarea drepturilor naționale și sociale. Primul ziar, „Albina” este înființat de Vincențiu
Babeș cu sprijinul familiei Mocioni, la 1866 , și deși a apărut la Viena și Budapesta își va
consacra activitatea apărării interesel or românilor din Banat23.
După ce în 1877 „Albina” e constrânsă să -și sisteze activitatea, conducătorii
românilor bănățeni vor înființa la 1880 în Timișoara ziarul „Luminătorul”. Deși redactor și
proprietar al ziarului era avocatul Pavel Rotariu, totuși men torul va fi Vincențiu Babeș
secondat de Alexandru Mocioni. Ziarul avea un program moderat , dar pleda pentru egala
îndreptățire a poporului român , ca și pentru unificarea politică prin fuziunea celor două
partide naționale, de la Timișoara și Sibiu. După do isprezece ani de apariție,
„Luminătorul” își încetează apariția, dar la 1894, Cornel Diaconovici împreună cu Valeriu
Braniște, chemat în Banat în mod special pentru acest scop, pun bazele ziarului
„Dreptatea” de la Timișoara. Ziarul se va impune prin atitu dinea dârză a apărării
drepturilor poporului român cât și prin programul de solidaritate națională și din acest
motiv va fi nevoit să -și sisteze activitatea la începutul anului 1897. Dar Valeriu Braniște
ajutat de intelectualii din Lugoj scoate la 1900 zia rul „Drapelul” , care se va bucura de o
mare popularitate între românii din Banat și va apare neîntrerupt până după realizarea
unificării statale a românilor . La un moment dat, în timpul primului război mondial, ziarul
„Drapelul” era singurul ziar românesc care apărea în Monarhia Austro -Ungară.

22 I. D. Suciu, Monografia…, p. 148
23 Ibidem

33

III.4 Etapa luptei peționare a românilor bănățeni

Ierarhia superioară bisericească străină se va menține în Banat până la separarea
ierarhică din 1865. În Transilvania, după moartea ultimului episcop sârb, Gherasim
Adamovici (1796), care sub influența Congresului ilir de la Timișoara, unde participase,
redactase și pentru ardeleni o cartă de deziderate, Sup plex Libellus Valachorum care a fost
înaintată împăratului în martie 1791, a urmat o pauză de 14 ani, caracterizată prin aprige
certuri ale preoților ardeleni pentru ocuparea scaunului episcopal. Până la urmă, la
recomandarea episcopului greco -catolic Samuil Vulcan și a guvernatorului ardelean,
împăratul numește la 1810 pe preotul celib Vasile Moga, căruia îi impune și o serie de
condiții umilitoare, cu scopul propagării unirii printre români, pe care noul episcop le
acceptă. Pent ru românii din Banat, numirea nu avea consecințe , deoarece Moga nu avea
nici prestigiul, nici influența și poate nici dorin ța de a -i ajuta să se emancipeze din punct
de vedere ierarhic de sub control sârbesc .
La Timișoara, Vârșeț și Arad vor continua să funcționeze episcopii străini, având
pe lângă cancelaria lor și câte o secție pentru traducerea și transcrierea circularelor pentru
parohiile române. La Timișoara, în urma decesului lui Petru Petrovici, va fi numit fratele
mai mic al episcopului de Arad, Ștefan Avacumovici (1801 -1822) , urmat de Iosif Putnik
(1828 -1830), Maxim Manuilovici (1833 -1838), Pantelimon Jiveovici (1839 -1851), Samuil
Mașirevici (1853 -1864), Anton Nako (1864 -1869). La Vârșeț, după moartea lui Iosif
Ioanovici -Șakabent, este numit Petru Ioanovici Vidak (1806 -1818), apoi Iosif Putnik
(1819 -1828), Maxim Manuilovici (1829 -1833), Iosif Rajacici (1834 -1842), Ștefa n
Popovici (1843 -1849), Emilian Kengelaț (1853 -1885) . La Arad, seria episcopilor străini
se încheie cu Pavel Avacumovici, care moare în 181524.
Față de veacul trecut, secolul al XIX -lea aduce modificări în ceea ce privește
naționalitatea episcopilor. Unii dintre ei ca Maxim Manuilovici, Ștefan Popovici și
Emilian Kengelaț erau români și făceau caz de originea lor română, alții ca Iosif Putnik, a
cărui mamă era româncă din Șimand, cunoșteau limba română, iar alții erau de origine
macedo -română ca Anton Naco. Aceste excepții nu -i mulțumeau pe românii bănățeni ce

24 Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalități (17 06-1918) , Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2006 , p. 78

34
încep o intensă acțiune pentru emanciparea bisericească prin instaurarea episcopilor
români în eparhiile Arad, Timișoara și Vârșeț25.
Încă de la începutul veacului se cristalizează o mișcare în acest se ns și Dimitrie
Țichindeal în prefața unei cărți ce o tipărește în 1802 le dă numele acestor „iubitori ai
nației” pentru ca nația să -i cunoască și să -i susțină. Ei sunt: Gheorghe Petrovici,
protopopul Hasiașului, tatăl lui Dimitrie Petrovici Stoichescu, Pe tru Murgulovici, preot în
Beregsău, Vasile Georgevici, paroh în Cerneteaz, arhimandritul Pavel Kengelat, de la
mănăstirea Mesici, Mihail Roșu Martinovici, Grigore Obradovici și Paul Iorgovici. Cu
excepția ultimilor doi, toți erau preoți și numele lor îl vo m întâlni în acțiunea de
emancipare bisericească. Li se vor adăuga mai târziu protopopii Ioan Tomici, Ștefan
Atanasievici, Ignatie Vuia, Dimitrie Petrovici Stoichescu precum și Moise Nicoară,
Cristofor Stoika din Lipova, Ioan Teodorovici preotul român din Pesta, Damaschin
Bojincă, Eftimie Murgu, profesorul Nicolae Tincu Velia precum și numeroși alți
intelectuali, preoți și învățători, ce vor începe lupta inegală și disproporționată deoarece de
o parte era o ierarhie dotată cu privilegii , iar de cealaltă era doar credința și convingerea
unor modești intelectuali idealiști , dependenți de ierarhia străină, însă conștienți de
dreptatea și biruința cauzei lor26.
Când, în 1807, împăratul Francisc I trece prin Timișoara, protopopii Ștefan
Atanasievici din Lugoj, Gh eorghe Petrovici din Belinț și preoții Dimitrie Țichindeal și
Petru Petrovici îi prezintă instanța prin care cer ca viitorul director al școlilor naționale din
Banat să fie numit din rândul persoanelor care știu românește . Înființându -se la 1812,
Preparand ia din Arad, sunt numiți a ici ca profesori cărturarii Dimitrie Țichindeal,
Constantin Diaconovici -Loga, Iosif Iorgovici și Avram Mihuț, care profitând de
conjunctura favorabilă intră în legături cu episcopul Samuil Vulcan al Oradiei și pornesc
noile demers uri pentru emanciparea bisericească. Li se alătură și Moise Nicoară și astfel
Aradul devenind în aceas tă perioadă centrul cultural și politic al românilor bănățeni27.
Frământările lor se concretizează în Petiția din 1814 alcătuită de profesorii de la
Prepa randia arădeană în frunte cu Țichindeal, înaintată împăratului de episcopul Samuil
Vulcan, prin care se cerea ca în eventualitatea decedării episcopului Pavel Avacumovici,
bătrân și bolnav, să fie numit în această eparhie un „episcop de neam român, cu sâng ele și

25 I. D. Suciu, Monografia…, p. 150
26 Iosif Vulcan, Dimitrie Țichindeal. Date nouă despre viața și activitatea lui , București, 1893, p. 66 -67
27 Pavel Vesa, op. cit ., p. 80

35
inimă română” , adică un episcop care să reprezinte interesele neamului românesc, pentru
că, după cum am văzut, mai erau și alți episcopi români dar care nu reprezentau interesele
naționale , ci interesele ierarhiei străine. Ceea ce trebuie reținut di n această petiție este
tonul vehement de acuză ce se aduce oprimatorilor ce au privat în mod sistematic poporul
român de la binefacerile culturii: „De ce neamul românesc de abia a ajuns la treapta cea
mai de jos a învățăturilor? … De ce neamul acesta mai totdeauna este gata la turbări din
lăuntru?” – se întreabă autorii petiției. Vinovate de situația jalnică a românilor sunt
privilegiile acordate clerului superior străin care s -a instalat la conducerea eparhiilor,
privâ nd populația română de conducători. Petiționarii nu pierd ocazia de a afirma originea
romană și vechimea pe pământul pe care au ajuns robi: „Nici nu este îndoială că valahii
care și astăzi în limba lor se numesc români și -ar trage începutul lor de la coloniile
romanilor aduse în Dacia, care în zilele alergării neamurilor cei universale, cu venirea
atâtor neamuri varvare, precum numele și stăpânirea și -au pierdut, așa și limba și portul,
prin jalnica tulburare ce aceasta a dezrădăcinat, însă mai puțin nația românească întru
ființa sa nu a înce tat”. Se afirma continuitatea dar în același timp se dovedea și
superioritatea numerică a poporului român pe teritoriul eparhiilor Arad, Timișoara și
Vârșeț. Petiționarii aduc în sprijinul cererii lor și conscripția întocmită în 1769 de contele
Clary, guve rnatorul Banatului, unde din totalul populației de 450.000 locuitori, 300.000
erau români și cer ca viitorul episcop s ă fie ales de clerul eparhiei care va propune trei
candidați dintre car e împăratul va opta pentru unul28.
La acțiunea profesorilor de la Pr eparandia din Arad se alătură și Moise Nicoară29.
El intră în legătură cu Dimitrie Țichindeal, Ioan Tomici, Moise Bota și Cristofor Stoika,
primarul Lipovei. Acesta din urmă adună bani din Banat pentru acoperirea cheltuielilor lui
Moise Nicoară în drumurile lui la Viena spre a susține cauza emancipării bisericii române.
De la marele proprietar, „spăhia” de la Rădmănești și Dobrești, Iordache Sărăceanu, spera
să obțină 1000 de florini în acest scop30.
Instanța clerului și poporului român a avut un efect poziti v, reușind să convingă pe
împărat de necesitatea numirii unui episcop român și când în 1816 a fost ales ca episcop
Sinesie Radivoevici, în urma intervenției lui Samuil Vulcan și a lui Moise Nicoară,

28 I. D. Suc iu, Monografia…, p. 151
29 Cornelia Bodea, Moise Nicoară și rolul său în lupta pentru emanciparea național -religioasă a Românilor
din Banat și Crișana, Ed. Diecezană, Arad, 1943, p. 254 -255
30 Iosif Vulcan, op. cit., p. 285 -290

36
împăratul nu confirmă alegerea. După o lungă sedisvacanță care durează până în 1828, în
care lupta inegală continua cu mare înverșunare, tot la propunerea lui Vulcan, e numit ca
episcop al Aradului, Nestor Ioanovici, român din Făgăraș, care în acea vreme îndeplinea
funcția d e egumen al mănăstirii Besenovo31.
Prin victoria de la Arad, la cârma bisericii ortodoxe române din comitatele Arad și
Bihor se va instala definitiv ierarhia superioară autohtonă , dar eparhiile de Timișoara și
Vârșeț rămân mai departe în vechea situație , deși protestele și memoriile se îndrepta u spre
împărat și din această parte a pământului românesc.
La 1820 se amintește despre un memoriu al „grecilor neuniți” adică macedo –
românilor din Timișoara îndreptat împotriva ierarhiei străine al cărui conținut era
asemănător cu recu rsul lui Moise Nicoar ă din 181632.
Există desigur o legătură între memoriul macedo -românilor de la 1820 și vastul
memoriu al protopopului Timișoarei , Vasile Georgevici, înaintat cercurilor conducătoare
la 29 septembrie 1822. Fostul paroh al Cerneteazului de care amintea Țichind eal la 1807,
se înrolase ca preot militar și acest fapt l -a ajutat să ajungă parohul Fabricului, protopop al
districtului Timișoarei și asesor consistorial după cum sem nează el memoriul din 182233.
Protopopul Vasile Georgevici și -a înaintat memoriul după de cesul episcopului
Ștefan Avacumovici al Timișoarei și scopul principal al petiției lui era ca în scaunele
episcopești vacante de la Arad, Timișoara și Vârșeț să fie numiți episcopi români deoarece
marea majoritate a populației din aceste eparhii era române ască. El salută hotărârea
împărătească care prevedea ca eparhia Aradului să fie condusă „de aci înainte totdeauna cu
episcop născut român” și cerea ca această hotărâre să se extindă și asupra eparhiilor de
Timișoara și Vârșeț. În acest sens, el aduce date statistice concludente, combătând
afirmațiile eronate ale unor statisticieni privitoare la numărul populației, parohiilor și
preoților români. „Pe românii neuniți de ritul grecesc, ceilalți concetățeni de același rit, pe
care românii în număr mare îi într ec … în toată cultura atât intelectuală cât și morală să
nizuesc a -i împiedica și așa sub pretextul defectului culturii se nizuesc a -i exclude și de la
oficii și demnități mai ales bisericești atât mai mici cât și mai înalte și așa, în modul acesta,

31 Gh. Ciuhandu, “ Viața lui N estor Ioanovici, episcopul Aradului (1767 -1830 ) “, în vol. Triumful ortodoxiei,
Arad , p. 135 -160
32 T. Botiș, “ Pagini din istoria dezrobiri i“ în Triumful ortodoxiei , Arad , p. 187 -188
33 N. Bocșan – L. Gyémánt, “ Aspectele luptei culturale și politice a români lor bănățeni în prima jumătate a
secolului al XIX -lea“,în Banatica, ( Reșița ), I ,1971 , p. 349 -351

37
să domnească peste ei” . El cere emanciparea culturală și bisericească a poporului român
printr -o serie de măsuri reformatoare ca: predarea limbii române în școli și înlocuirea
slovelor cirilice cu litere latine „cari sunt mai acomodate firii limbii” românilor . În
biserici să nu mai fie impusă cu forța limba slavonă. Românii cu greu pot fi numiți
protopopi și asesori consistoriali , iar episcopi niciodată. În mănăstiri nu sunt primiți decât
dacă „își știu tăinui naționalitatea” , iar cei primiți, greu ajung la r angul de egumen , iar
arhimandrit niciodată. După ce arată pe baze statistice numărul preponderent al românilor
din eparhiile Timișoarei și Vârșețului, protopopul Timișoarei cere „ca după proporțiunea
numărului sufletelor de ritul grecesc să li se denumeasc ă episcopi de națiunea și limba lor,
de asemenea să se habiteze și pentru demnitatea de mitropolit și acestea stabilindu -se în
acest fel să se împiedice cu efect năzuința pertinace cea până acum practicată și nesuferit ă
a oligarhilor națiunii ilire” . Pentr u înlăturarea „oligarhiei ilire”, Georgevici cerea să
candideze și românii la alegerile de mitropoliți și episcopi. Directorii districtuali de școli
în teritoriile locuite de români să fie români. La consistoarele diecezane și în mănăstiri să
fie admiși și românii. Numărul preoților să fie redus , iar parohiile să fie mai bine dotate.
La institutele teologice nou înființate să fie numiți profesori români. Fiind vacante locurile
de episcopi de la Arad, Timișoara și Vârșeț, pentru care ierarhia străină susține a că
românii n -au persoane potrivite ca pregătire de a le ocupa, el se oferea să propună dintre
români mai mulți candidați potriviți care ca pregătire sunt superiori candidaților susținuți
de ierarhia străină34.
Petiția protopopului Georgevici nu va avea ef ectul celei de la Arad deoarece nu
apăruseră condițiile istorice favorabile, în schimb va influența preoțimea pentru ca prin
alte memorii să lupte pentru emanciparea bisericească. La 1 septembrie 1823, împăratul
trimitea cancelariei ungare o nouă petiție a clerului român din Ungaria și Banat cerând
cancelarului opinia „bine cumpănită”. Petiția cuprindea cinci puncte dintre care reținem
două: Românii din Banat și celelalte părți ale Ungariei să fie separați pentru totdeauna din
punct de vedere bisericesc de sârbi. Episcopiile de Timișoara, Vârșeț și Arad, vacante în
acel timp, până vor putea fi ocupate de episcopi români să fie administrate de protopopii
cei mai vrednici35.

34 I. D. Suciu, Monografia …, p. 15 3
35 Teodor Botiș, art. cit ., p. 186 -187

38
În același an, la 4 octombrie, împăratul trimitea cancelariei ungare, o nouă petiție a
clerului și poporului din eparhia Vârșețului în care se arată că bisericile de sub păstorirea
clerului străin se află într -o stare jalnică. Fondurile bănești se delapidează , iar cultura
clerului inferior se limitează strict la ceremonial. Clerul superior e ra învinuit că a
împiedicat deschiderea unui seminar la Timișoara .
În aceste condiții nu e surprinzător numărul mare al preoților ortodocși români care
aderaseră la Societatea secretă „Constituția” din Lugoj, înființată cu mult înainte de 1830.
Președintel e societății era Dimitrie Petrovici Stoichescu, locțiitor de protopop al Lugojului
și profesor la secția română a T eologiei din Vârșeț „fără de care n ici o hotărâre nu se putea
lua”. Cercetările au constatat că erau implicați în activitatea societății secr ete din Lugoj și
Ioan Lăpădat, preot greco -ortodox, Constantin Popovici, capelan gr. ort., Ștefan Berceanu,
diacon gr. ort., Ioan Teodor alias Roșu, preot gr. ort., toți în orașul Lugoj . Deși nu se
cunoaște cu precizie programul societății, credem că pe lâ ngă scopul antifeudal avea și un
pronunțat caracter de emancipare națională36.
În lup ta de emancipare bisericească, P etiția românilor din ținutul Timișoarei, datată
Ciacova 20 septembrie 1831 și înaintată împăratului Francisc I , constituie o etapă
important ă prin concepțiile avansate ce le prezintă . Ea urmează linia Petiției din 1814.
Totuși în 1831, petiționarii bănățeni merg mai departe: ei cer unirea bisericească a tuturor
românilor din Imperiul austriac prin numirea unui mitropolit român care să aibă în
subordine eparhiile de Arad, Timișoara, Vârșeț, Ardeal și Bucovina. Asta însemna unirea
tuturor românilor greco -ortodocși din monarhie într -un singur corp bisericesc. Cu alte
cuvinte, petiționarii de la Ciacova din 1831 anticipau programul revoluționarilo r pașoptiști
în privința unificării bisericii gr. ort. române. Postulatele petiționarilor din 1831 se remarcă
prin susținerea ideei unității poporului român și protestează împotriva împiedicării
intelectualilor români cu studii superioare de a intra în cin ul călugăresc cu scopul de a
ajunge episcopi. Partea negativă a petiției o constituie denigrarea viitorului episcop,
Gherasim Raț, a cărui numire încercau s -o oprească prin o serie de invective.
Inspirată de petiția lui Vasile Georgevici este și P etiția c elor 35 de preoți din
protopopiatele Timișoara, Hasiaș, Lipova, Jebel și Ciacova din 20 septembrie/3 octombrie
1838. De data aceasta, ei se adresează mitropolitului Ștefan Stankovici cerându -i să

36 Ioan Boroș, Constituția, societate secretă română în Lugoj, 1830 -1834, Tipografi a Minerva Gh.
Tăran , Lugoj , 1928 , p. 14

39
intervină de u rgență pentru înființarea unei T eologii pe lân gă E piscopia din Timișoara
unde să fie numiți și profesori români. Petiționarii nu pierd ocazia de a arăta mitropolitului
repartiția nedreaptă a preoților din dieceza Timișoarei, u nde proporția repartizării preoților
pe naționalități nu era respectată, ace asta fiin d în defavorul preoțimii române . Între preoții
semnatari se află și numele lu i Dimitrie Petrovici Stoichescu37.
Din examinarea acestor petiții reiese clar că preoțimea greco -ortodoxă română din
Banat urmărea prin toate mijloacele, bazându -se pe pro porționalitatea populației și pe
principiul apartenenței naționale, principiu modem în istoria Europei ce apăruse după
marea revoluție din Franța, emanciparea Bisericii greco -ortodoxe române prin instalarea
de episcopi români la Timișoara și Vârșeț precum și ridicarea nivelului intelectual și
material al preoțimii prin înființarea de seminarii, reducerea numărului parohiilor pentru
fortificarea demografică și economică a acestora .
După ce George Barițiu înființează „Foaie pentru minte, inimă și literatură” și
„Gazeta de Transilvania”, orientarea intelectualilor români din Banat se îndreaptă spre
Brașov. Dintre preoții ortodocși români din Banat care încep corespondența cu Barițiu și
publică articole în foile de la Brașov înainte de Revoluția de la 1848 -1849 menționăm pe:
Meletie Drăghici (1837), Nicolae Tincu Velia (1844), Ioan Tomici (1844), Ignatie Vuia
(1844). La aceștia putem adăuga și pe unii laici dar credincioși militanți ai bisericii
ortodoxe române din Banat ca: Damaschin Bojincă (1838), frații Andre i și Paul Vasici
(1845 și 1840), Petru Cermena (1842), Dr. Atanasie Șandor (1843), Petru Lupulov (1844),
profesorul Dimitrie Stoika, fiul lui Cristofor Stoika din Lipova, mai târziu profesor la Iași
(1842), învățătorul Ilie Miescu din Lugoj (1845), învățăt orul Moise Bota din Lipova și
alții38.
Pe lângă articolele cu caracter literar sau istoric, Barițiu publica în foile lui și
dezideratele de ordin bisericesc ale românilor din Bana t și astfel aceste preocupări
căpătând un caracter general și public. În 1845 apare o corespondență scrisă de „un mirean
de legea greco -răsăriteană neunită” sub care se ascundea numele lui Andrei Vasici din
Vârșeț în care se cerea reducerea parohiilor și a preoților. Trecerile la confesiunea greco –
catolică nu se fac în urma vreunor convingeri dogmatice , ci din cauza stolei. Episcopii din

37 Ghe. Ciuhandu, op. cit ., p. 361 -362
38 Ibidem , p. 366 -367

40
Banat numesc în fiecare sat câte 3 -4 preoți cu scopul de a -și mări veniturile lor personale.
Din acest motiv se impune o reducere simțitoare a parohiilor și preoților. „Destul va fi
unul și în locuri mai lățite cu un capelan sau mai mult cu doi, că din Duminecă până în
Duminecă are destulă vreme preotul să alcătuiască o foaie de vorbe cuviincioase, care
spunându -le cu o declamație potrivită să pătrundă inima omului ca să facă bine și să se
păzească de rău”.
Românii din eparhia Aradului cereau la 1845 schimbarea normelor de alegere a
deputaților din congresul național, prop unând la viitoarea întrunire a C ongresului să se
aleagă din cler 25 deputați, din confiniile militare 25, iar din populație 50 depu tați, iar nu
cum era până atunci, când populația trimitea un număr de deputați egal cu clerul și
confiniile militare. Motivul invocat în cererea arădenilor de a se modifica modul de
reprezentare se baza tocmai pe injusta reprezentare a poporului român în C ongres:
eparhiile Carloviț, Bács, Carlstadt, Buda și Pakraț deși aveau doar 581.442 suflete,
trimiteau 50 deputați, pe când eparhiile Arad, Timișoara și Vârșeț ce numărau 1.314.351
suflete trimiteau numai 25 deputați și dintre aceștia doar 13 mireni ceea c e constituia o
discrepanță evidentă . „Aci se cuvine a însemna cu luare aminte – spune corespondentul
Gazetei – că locuitorii neuniți români grăitori de limba română se află așezați tocmai în
diecezele Arad, Timișoara și Vârșeț și precumpănesc departe cu nu mărul pe toți ceilalți; de
aci urmează iarăși că tocmai de două ori mai numeroasa nație română este mai puțin
reprezentată în congres, ba tocmai e lipsită de toată influența, măcar că datorința purtării
sarcinilor comune fiind măsurată după numerositatea l ocuitorilor, românimea a împlinit
totdeauna și împlinește cea mai mare parte”. Pentru aceste motive, vechiul Regulament
este „vătămător de drepturile naționale românești” și „înaintarea și cultivarea no astră
rămâne o dorință deșartă”39.
La acest articol, in tervine din nou Andrei Vasici cerând ca în privința reprezentării
în Congres, românii să se sfătuiască dinainte prin adunări particulare, prin scrisori și prin
presă. Apoi cere – ca și Dim. Petrovici Stoichescu – ca ”fondul religios comun să fie
cunoscut c ât cuprinde și cum se întrebuințează venitul ”. În privința preoților să se reducă
parohiile și în seminarii să intre „tineri aleși și bine nădăjduiți în cari mintea să
strălucească”40 .

39 Ibidem, p. 378 -379
40 Din Bănat, 21 decemvrie 1845, Gazeta de Transilvania , Brașov , 1846, nr. 1, p. 6.

41

III.5 Revoluția de la 1848 -1849 și interferențele acesteia cu viața s pirituală

Având în vedere nu mai poate mira faptul că un deziderat major din timpul
revoluției de la 1848 —1849 era emanciparea Bisericii române și constituirea unei ierarhii
autohtone, independentă de cea sârbă41.
Din acest motiv, în nici una dintre celel alte provincii române nu se constată
prezența unui număr atât de impresionant de preoți ce au participat la evenimentele
revoluționare ca în Banat. Numai la adunarea de la Lugoj au participat vreo 200 de preoți ,
iar după î nnăbușirea revoluției numărul preo ților anchetați, deportați sau închiși pentru
participarea efectivă la revoluție atinge impresionanta cifră de 70 de oameni. La aceștia
trebuie să adăugăm și pe preoții care nu au fost prinși de autoritățile habsburgice deoarece
au avut prevederea de a se refugia în străinătate din timp.
Încă de la 23 martie 1848 în P rogramul de revendicări al tineretului universitar
român, întrunit la Pesta, din totalul celor șapte puncte de revendicări, cinci se refereau la
organizarea Bisericii greco -ortodoxe române din Banat. Separarea celor trei episcopii – de
la Arad, Timișoara și Vârșeț – de mitropolia din Carloviț și unirea lor cu episcopia din
Sibiu sub conducerea unui mitropolit român; mitropolitul și episcopii să fie alegi de popor
prin deputați din rândul preoțim ii și al mirenilor. Pentru întreținerea seminarilor române de
rit ortodox să se înființeze un fond al clerului. Sinodul bisericii române să se întrunească
anual , iar episcopii să poată fi aleși și din rând ul preoților de mir. Deci, pe lâ ngă
revendicările p olitice ca transformarea Banatului într -un teritoriu național cu limba
oficială română, încă de la începutul revoluției, emanciparea și organizarea Bisericii
române constituie etapa cea mai importantă, Biserica fiind singura instituție unde se putea
folosi limba națională42.
În luna aprilie când mișcările revoluționare iau amploare, în orașele Arad,
Timișoara și Lugoj se produc manifestații de împotrivire față de circulara mitropolitului
Iosif Rajacici de a convoca o adunare consultativă la Novi Sad. La iniț iativa lui Emanuil
Gojdu, Vincențiu Babeș și Ioan Arcoși convoacă pe data de 3/15 mai o întrunire la Pesta,

41 I. D. Suciu, Revoluția…, p. 53 -56
42 Ibidem

42
la care să fie dezbătute problemele viitorului congres bisericesc al românilor și să se fixeze
orașul de întrunire al co ngresului, Timișoara sau Ara dul43.
În prima adunare de la Lugoj, ținută sub președinția lui Vasile Fogarași în zilele de
4/16 – 5/17 mai 1848 se hotărăște să nu se trimită delegați la congresul convocat de
Rajacici și se instituie un comitet format de 16 persoane care era împuternicit a lucra în
scopul emancipării Bisericii române prin despărțirea ierarhică. Membrii comitetului de 16
erau aleși dintre personalitățile cele mai de frunte ale provinciei: pe lângă Eftimie Murgu –
care n -a fost prezent la adunare – și Emanuil Gojdu, din cle r erau Ignatie Vuia și Nicolae
Tincu Velia, profesori la teologia din Vârșeț, protopopii Constantin Gruici al Hasiașului și
Ioan Marcu al Lugojului. Dintre mireni amintim pe Andrei Vasici, fratele doctorului Paul
Vasici , apoi pe moșierii Gheorghe Ioanovici de Duleu și Alexandru Capra de Jupa, ambii
macedo -români. Vasile Fogarași, Teodor Petrovici, Gheorghe și Alexandru Atanasievici
ocupau funcții importante în ierarhia Comitatului Caraș; Maxim Pascu era directorul
școlilor române din Banat , iar Ștefan Ioane scu era notarul orașului Lugoj. Tânărul Axentie
Bojincă era nepotul lui Damaschin și își făcuse studiile la Iași unde fu ncționa ca profesor
unchiul lui . Toți membrii comitetului vor avea roluri importante în evenimentele ulterioare
ale revoluției. Față de adunările și protestele de până atunci, adunarea de la Lugoj nu mai
discută componența viitorului congres bisericesc româno -sârb, ci ia măsura radicală, aceea
de separare totală de ierarhia sârbească și înființarea unei ierarhii independente române
ceea ce reprezenta un pas decisiv pentru satisfacerea revendicărilor românești44.
Hotărârea de la Lugo j va influența și dezideratele A dunării de la Pesta dintre 3/15 –
9/21 mai ținută sub președinția lui Emanuil Gojdu unde două treimi dintre deputații
participanți e rau din Banat. În Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat care
formula dezideratele adunării, primele trei priveau Biserica ortodoxă română: se cerea
„ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul Carlovițului”. Până la
alegerea cond ucătorului bisericii române de către sinodul național se va numi imediat un
vicar mitropolitan care să conducă treburile bisericii ortodoxe române ajutat de câte un
reprezentant al clerului și altul al credincioșilor. În al doilea punct se propunea institu irea
comisiei româno -sârbe care sub președinția unui delegat al ministerului cultelor să
cerceteze situația fundațiilor bisericești, mănăstirești și școlare, în vederea separării

43 Ibidem
44 Ibidem

43
ierarhice. În al treilea punct, adunarea de la Pesta cerea instituirea unei c onduceri
bisericești și școlare neatârnată de mitropolitul din Carloviț precum ș i a unui sinod
bisericesc român45.
Toate aceste postulate și propuneri nu aveau efect imediat deoarece erau
condiționate de aprobarea ministerului revoluționar maghiar și acesta nu se grăbea deloc
să le aprobe din teama de a nu agrava relațiile dintre guvernul maghiar și ierarhia
bisericească sârbă.
Mai mult chiar, congresul bisericesc ce urma să se întrunească la Timișoara pe data
de 15/27 iunie, unde sosiseră delegați români di n eparhiile Arad, Timișoara și Vârșeț a fost
interzis din ordinul comisarului Csernovics Peter care a trimis pe Vukovics Sebő, viitorul
ministru în guvernul revoluționar maghiar să înștiințeze pe delegați despre acest fapt.
Delegații români întruniți dinai nte în acest oraș țin o consfătuire restrânsă în care adoptă
revendicările bisericești fo rmulate în adunarea de la Pesta46.
Din aceste motive, în marea adunare populară de la Lugoj din 15/27 iunie, Eftimie
Murgu va adopta tactica revoluționară: adunarea va destitui pe cei doi episcopi,
Pantelimon Jivcovici de la Timișoara și Ștefan Popovici de la Vârșeț și va decreta
independența bisericii române din Banat prin reînființarea Mitropoliei române a Banatului.
Până la alegerea noului mitropolit, adunarea deleagă pe protopopul Dimitrie Petrovici
Stoichescu să îndeplinească funcția de „vicar general” al Mitropoliei Banatului , iar pe
protopopul Ignatie Vuia acela de vicar al episcopiei de Vârșeț. Eftimie Murgu comunică și
Ministerului din Pesta hotărârea adunării: „ … cu un glas neatârnător strigară de neatârnată
biserica și eparhia română de biserica și eparhia sârbească și fiindcă să cunoscu că
Mitropolia Timișoarei ce se află vacantă, trebuie să -și redobândească obicinuitul său
mitropolit românesc, de bunăoară ce acesta precum și episcopii sunt a se alege întru anume
adunare bisericească până la ținerea aceștii adunări să făcu întrebare cine să ocârmuiască
diecezele până la alegerea altor episcopi după canoanele bisericii cu puterea legiuită?”
Deși guvernul maghiar nu va confirma pe cei doi demnitari bisericești decât în luna mai a
anului 1849 când situația devenise foarte critică, totuși atât vicarul mitropolitan cât și cel
al episcopiei de Vârșeț și -au exercitat funcțiile bisericești administrative. Ei au numit
administratori protopopești și preoți în parohiile vacante și au trimis circulare preoțimii

45 Ibidem , p. 66
46 Ibidem , p. 72

44
eparhiale. Dimitrie Petrovici Stoichescu, între alte circulare, a emis două care vor constitui
capul de acuzație împotriva sa după înăbușirea revoluției. În p rima cerea preoților să nu
mai pomenească la slujbe numele împăratului Franz Joseph și al episcopului Jivcovici , iar
în a doua cerea ca românii și ungurii să lupte împreună pentru câștigarea independenț ei47.
Comitetul Român din Timișoara, condus de frații M ocioni și Petru Cermena, ia
legătura cu revoluționarii români din Transilvania susținând pe fostul profesor de la
teologia din Arad, Patriciu Popescu. După ce episcopul Vârșețului, Ștefan Popovici e
suspendat de mitropolitul Rajacici, spre a se da satisfac ție românilor, mitropolitul numește
ca administrator al diecezei de Vârșeț pe Patriciu Popescu. Deoarece Vârșețul era ocupat
de trupele revoluționare maghiare, Popescu își fixează sediul de conducere a eparhiei la
Caransebeș unde avea mai multă siguranță d eoarece a ici era și regimentul româno -banatic.
În fața ofensivei lui Bem în Banat, din primăvara anului 1849, Patriciu Popescu împreună
cu regimentul româno -banatic se retrage în Țara Românească unde va sta până la sfârșitul
revoluției. Dar la întoarcere, Rajacici nu -i va mai încredința administrarea eparhiei , ci îl va
trimite tocmai în mănăstirea Opovo, în Srem, într-un adevărat exil . Măsura era luată cu
scopul de a se împiedica instalarea unui episcop român la Vârșeț deoarece încă din timpul
revoluției, m embrii comitetului român din Timișoara cereau numirea lui Patriciu Popescu
ca administrator al eparhiei Vârșețului, „de la care bărbat născut și crescut fiind în dieceza
Vârșețului se poate aștepta că va fi în stare, mai mult decât oricare altul s ă mângâie pe
românii din Banat”48.
Atât de mare era dorința fruntașilor bănățeni de a emancipa biserica greco –
ortodoxă română de sub ierarhia sârbească , încât doctorul Kanitz care era în strânsă
legătură cu fruntașii revoluționari din Lugoj, ne relatează că la consf ătuirea de la Lugoj din
luna ianuarie 1849 la care s -a hotărât stabilirea unui program politic comun pentru toți
românii din monarhia habsburgică, fiind de față din partea ardelenilor, August Treboniu
Laurian și protopopul Ioan Popasu, bănățenii au cerut c a în platforma de revendicări să se
introducă și numirea unui patriarh pentru românii greco -ortodocși din Imperiul austriac49.
Teama lor era că dacă se va numi un mitropolit român, acesta va fi mai departe sub

47 Ibidem
48 I. D. Suciu , Nicolae Tincu Velia . Viața și opera , București, 1945, p. 33
49 Idem, Revoluția de la 1848 -1849 în Banat , p. 211.

45
jurisdicția lui Rajacici care în adunarea de la Carloviț se proclamase patriarh și fusese
recunoscut de împărat. Ori prin numirea unui patriarh român se înlătura orice posibilitate
de supremație. Totuși în petiția generală din 13/25 februarie 1849 nu se va introduce acest
postulat ea mărginindu -se să c eară o biserică greco -ortodoxă română de sine stătătoare
condusă de un cap bisericesc, având ca subordonați pe episcopii eparhiali ce urmează a fi
aleși de congresul național50. Înfrângerea revoluției și capitularea de la Șiria va aduce
victoria forțelor ha bsburgice și odată cu ea groaznicele umiliri și pedepse ale preoților
români ce au participat la acțiunea lui Murgu. Ignatie Vuia fuge din timp în Serbia unde -și
va trăi restul zilelor obținând o parohie, dar Dimitrie Petrovici Stoichescu va încununa cu
suferinț ă grea, credința lui românească.
Sunt suspendați și deferiți tribunalului militar în stare de arest, la propunerea
episcopului Jivcovici, peste 70 de preoți greco -ortodocși români, fii nd acuzați că au
participat la Adunarea P opulară de la Lugoj și la acțiunea revoluționară a lui Eftimie
Murgu51. Dimitrie Petrovici Stoichescu împreună cu preoții George Petcu și Ștefan Iliev
Bebanu , înainte de a fi trimiși Curții Marțiale , au fost despreoțiți în piața Unirii din
Timișoara. În acest scop s -a ridicat o tri bună în mijlocul pieței apoi la vederea unei
numeroase asistențe, aduse intenționat, a început la fiecare, actul despreoțirii prin tăierea și
raderea bărbii, tăierea de jur împrejur a reverendei și a pălăriei preoțești52. După acest act
de umilință publică, cei trei preoți au fost predați autorităților militare care i -au condamnat
la pedepse grele53. Au urmat alte loturi de preoți suspendați și judecați pentru activitatea
lor revoluționară ca: Ștefan Chirilescu, parohul din Murani, Zamfir Miculescu, parohul
Secusigiului, Gavriil Petrovici, parohul Firiteazului, Aron Popovici, parohul Mănășturului
de lângă Vinga, Mihai Velceanu, Dimitrie Teodori din Lugoj, cât și alții din părțile
Făgetului54.
Reprimarea merge atât de departe, încât episcopul Jivcovici dă o circ ulară prin care
obligă pe fiecare preot ce și -a reluat numele românesc în timpul revoluției să revină la

50 Ibidem , p. 218.
51 George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, III, p. 660; cf. și „Bucovina”, 1849, nr. 37, p. 223 –
224 și a. 1850, nr. 1. Preotul Caius Pascu ridică numărul celor suspendați la peste 90 (Un preot bihorean în
revoluția din 1848/49 din Banat, p. 9).
52 Ioan Damșa, ”Ținuta sârbilor față de români în cauza despărțirii ierarhice ”, Biserica și Școala , (Arad),
1879 (III), nr. 33 -40.
53 Traian Topliceanu, ”Două documente despre protopopul Dimitrie Stoichescu Petrovici ”, Luceafărul ,
(Timișoara), 1935 (I), nr. 4, p. 184 -185.
54 Costin Feneșan, ”Două petiții ale rom ânilor bănățeni după înăbușirea revoluției de la 1848 -49”, Apulum ,
(Alba -Iulia) 1973 (XI), p. 811. I. D. Suciu, Revoluția de la 1848 -49 in Banat, p. 239.

46
numele sârbizat ce i s -a dat când „s -a diaconit sau preoțit căci întru întâmpinare protivnică
neamânat va urma suspensia”55. Ghenadie Popescu, a cărui a vansare o ceruseră românii în
adunarea de la 30 aprilie 1848 din Arad, ca și arhimandritul Patriciu Popescu au fost
îndepărtați din Arad56 spre a nu mai influența pe enoriași în realizarea emancipării
bisericești. La toate acestea se adaugă și circulara din 15 noiembrie 1851 a patriarhului
Rajacici prin care interzice folosirea literelor latine pentru corespondența preoților cu
autoritățile eparhiale57.
Atât cumplitele arestări și reprimări ale preoților revoluționari care au avut curajul în
Adunarea populară din Lugoj să reînființeze vechea ierarhie românească prin proclamarea
mitropoliei Banatului, cât și măsurile administrative luate prin circulare au întărit
solidaritatea românească și au trezit sentimentul de compătimire și simpatie unanimă
pentru suferin țele și umilințele preoților arestați. Presa română protestează împotriva
acestor măsuri , iar în Banat se alcătuiau petiții către împărat prin care se cerea eliberarea
preoților arestați și emanciparea Bisericii greco -ortodoxe române58. Comitetul Român din
Timișoara în frunte cu frații Mocioni se solidarizează cu preoții revoluționari și cu ocazia
vizitei ce o face generalului Mayerhofer, noul guvernator al Voivodinei, delegația
bănățeană de la Viena ridica și problema preoților arestați în urma denunțurilor
episcopului Pantelimon Jivcović59. Când Avram Iancu pornește spre Viena, el are
loialitatea, de a se opri la închisoarea din Pesta unde vizitează pe deputații români în frunte
cu Eftimie Murgu, închiși pentru că au votat detronarea împăratului Franz Joseph . Faptele
acestea indicau până la ce nivel de maturitate politică și de solidaritate națională a ajuns
poporul român în timpul revoluției de la 1848 -1849.

***

Prin introducerea limbii române în bisericile din Banat la 1790, se câștigă o
importantă poziți e în lupta de emancipare bisericească. Congresul ilir din 1790 la care au
participat și deputați români și macedo -români, în postulatele lui cuprindea și deziderate

55 Ioan Damșa, op. cit., p. 318: circularea nr. 377/1850.
56 Ibidem, circulara nr. 305/1850.
57 Ibidem, circulara 530/1851; cf. și „Foaie pentru minte”… 1851, nr. 31 (2 august).
58 Bucovina, 1850, nr. 1; cf. și Costin Feneșan, art. cit., p. 812 -817.
59 Gazeta de Transilvania , 1849, nr. 22, p. 81

47
de ordin general ca și de interes româno -sârb, deci a fost un congres al celor două popoare ,
român și sârb. Sub influența acestui congres, ardelenii vor redacta în anul următor
Supplex -ul lor. Intelectualii în frunte cu preoții încep în veacul al XIX -lea lupta de
emancipare pe calea petițiilor. Ajutați de episcopul Samuil Vulcan al Oradei reușes c să
instaureze în mod parțial ierarhia bisericească superioară română la Sibiu în 1810, iar la
Arad, în urma petiției din 1814, se va instala la 1828, Nestor Ioanovici ca primul episcop
român. Pentru diecezele de Timișoara și Vârșeț -Caransebeș, lupta cont inuă prin
numeroase petiții la împărat cât și prin presa românească. În fruntea petiționarilor se aflau:
protopopul Vasile Georgevici al Timișoarei, Damaschin Bojincă, Ștefan P. Niagoe,
Dimitrie Petrovici Stoichescu și alți preoți și mireni din Banat. Nere ușind să obțină pe
calea petițiilor emanciparea bisericească, în timpul revoluției de la 1848, Eftimie Murgu
procedează pe cale revoluționară. În marea adunare populară de la Lugoj din 15/27 iunie
1848, destituie pe episcopii străini din Timișoara și Vârșe ț și reînființează Mitropolia
Banatului, adunarea alegând ca vicar general mitropolitan pe Dimitrie Petrovici Stoichescu
și vicar al episcopiei de Vârșeț pe protopopul Ignatie Vuia. Astfel, actuala Mitropolie a
Banatului își are rădăcinile în focul revoluț iei, prin hotărârile adunării populare de la
Lugoj. Deși hotărârea de la Lugoj nu s -a putut înfăptui din cauza înfrângerii revoluției , ea
a rămas înscrisă în programul de deziderate al poporului român din Banat. În Petiția
generală din 13/25 februarie 1849 , emanciparea bisericească a românilor din Banat prin
alegerea unui cap bisericesc, independent de ierarhia de la Carloviț, va constitui
dezideratul cel mai important după emanciparea politică. Pentru realizarea acestui
deziderat, fruntașii românilor din B anat vor intensifica lupta în timpul absolutismului.

III.6 Pericolul ”uniației ” și conflictele majore interne

Prin înființarea E piscopiei greco -catolice române din Lugoj la 26 noiembrie 1853 ,
unirea devine periculoasă deoarece amenința unit atea bisericii ortodoxe din Banat mai ales
că nemulțumirile credincioșilor creșteau din cauza dominației ierarhiei străine care f olosea
toate mijloacele de a opri introducerea alfabetului latin în biserică.
Un conflict între episcopul sârb Emilian Kengelaț și credincioșii din Lugoj
izbucnește în 1853. Maistorii (maeștri meșteșugari – n.n) din acel oraș au reparat crucea
din piață pe care au așezat o inscripție cu litere latine. Episcopul ordonă preoților să nu

48
sfințească crucea decât dacă inscripția cu lite re latine va fi înlocuită cu una cu slove cirile.
Adunarea comunei bisericești răspunde episcopului că literele latine sunt proprii limbii
române „a cărei fire nu sufere alte litere”. Refuzând să schimbe inscripția, credincioșii
invită pe „măria sa (episco pul n.n.) să se îndure a ierta pasul făcut și a binecuvânta
literile”60. Episcopul se oferă să sfințească personal crucea , dar condiționează acest fapt de
schimbarea literelor. Adunarea însă îi răspunde că nu se învoiește cu schimbarea
inscripției chiar „la acea întâmplare dacă ar rămâne nesfințită”61. La începutul anului 1854,
crucea era tot nesfințită și din acest motiv protopopul Ioan Marcu propune o soluție de
compromis: să rămână inscripția cu litere latine , dar cu ocazia sfințirii, pe cealaltă parte a
crucii, să se treacă o inscripție cu slove chirilice62. Soluția a fost acceptată și crucea a fost
sfințită63.
Nici nu s -a încheiat bine controversa cu lugojenii în privința literelor latine și
începe o altă polemică între episcopul din Vârșeț și credincioșii din Caransebeș în legătură
cu inscripțiile de pe baldachin și icoanele bisericii. La 1855, neguțătorii Iacob Poșta,
Stancovici și Peția au donat bisericii din Caransebeș un baldachin în valoare de 1200
florini având inscripția de donație, scrisă cu litere latine. Înainte de terminarea
baldachinului, donatorii au primit ordin de la episcopul de Vârșeț să înlocuiască inscripția
de donație deoarece „e păcat” să se scrie cu litere latine și din acest motiv, baldachinul nu
poate fi primit în biserică. Polemica î ntre episcopul din Vârșeț și credincioșii din
Caransebeș a durat un an de zile și până la urmă s -a ajuns la un compromis: în timpul
sfințirii, peste inscripția cu litere latine s -a cusut un petec, care după sfințire s -a descusut,
baldachinul rămânând cu in scripția cu litere latine64. Era un pas înainte, față de 1854,
credincioșii români impunându -și doleanțele în plan vizibil față de presiunile ierarhiei
sârbești, textul cu litere latine rămânând singurul inscripționat pe baldachin.
În 1857 credincioșii din Caransebeș au hotărât să picteze biserica. Lucrarea a fost
încredințată pictorului Dimitrie Turcu din Oravița și pentru executarea ei s -a plătit suma de
10.000 florini. La cererea credincioșilor, împotriva ordinului episcopal, numele sfinților de
pe icoane a fost scris cu litere latine. Protopopul Iancovici din Caransebeș refuzând să

60 Arhiva Protopopiatului român din Lugoj, Protocolul adunărilor comunei bisericești , f. 97. Ședința din 20
septembrie 1853.
61 Ibidem, f. 103 . Ședința din 28 noiembrie 1853
62 Ibidem, f. 104 -104 v. Ședința din 21 ianuarie 1854
63 Ibidem
64 Concordia , 1863 , (III), nr. 67, f. 2

49
sfințească icoanele scrise cu litere latine, credincioșii obligă pe preoți să sfințească
icoanele. Episcopul din Vârșeț cere caransebeșenilor să șteargă literele latine de pe i coane.
Dar credincioșii, înverșunați, au hotărât să nu meargă la biserică în dumini ca în care se va
citi ordinul episcopului , iar dacă se va citi în altă sărbătoare, să părăsească biserica când
preotul va începe citirea ordinului. Drept urmare, ordinul nu s-a mai citit. Comuna
bisericească răspunde episcopului: „… Pentru aceia am scris icoanele cu litere romane…
pentru că noi știm că literele latine adică romane sunt ale noastre și nu cele cirile. Noi știm
și aceia precum că întreaga națiune română, așa dincoace precum și dincolo de Carpați, a
lepădat cirilele și a primit literele romane”. Enoriașii din Caransebeș întrebau pe episcop:
”ce s-ar întâmpla dacă o comună maghiară sau germană ar trece la confesiunea greco –
ortodoxă? Le -ar pretinde și lor să int roducă slovele cirile și limba slavonă în biserică? ”65.
Conflictul dintre caransebeșeni și episcop a durat cinci ani, de la 1857 la 1863 și până la
urmă credincioșii din Caransebeș au câștigat cauza; dar după multe memorii, proteste și
demersuri.
Ierarhia s trăină ia noi măsuri ce măresc nemulțumirile credincioșilor. Astfel
Consistoriul din Timișoara refuză să primească recursul unui învățător deoarece a fost
scris cu litere latine66. Același C onsistoriu emite o circulară cu data de 12 aprilie 1862 prin
care o rdonă preoților și învățătorilor ca toate actele privitoare la biserică și școală „cu
slove și stilul bisericesc să fie alcătuite”67. Se merge așa de departe încât consistoriul din
Timișoara interzice folosirea în biserici a cărților „Orariul” și „Psaltirea ” tipărite la Buda
în 1858 pe motivul că au cuvinte „înnoitoare” adică anumite cuvinte de origine slavonă au
fost înlocuite cu altele de origine latină68. Și această circulară provoacă noi proteste ale
comunei bisericești din Lugoj pe care cu greu le -a apla nat protopopul Ioan Marcu69.
O altă circulară a episcopului Kengelaț de la Vârșeț, din 16 octombrie 1863
provoacă noi agitații în rândul credincioșilor români. Episcopul ordona „aspru”
protopopilor și preoților, amenințându -i cu suspendarea î n eventualitate a neexecutării „de
se vor fi introdus oare undeva noutăți în slujire, în citire, în cântare și în punerea

65 Ibidem, nr. 75, f. 5
66 T. V. Păcățian, Cartea de aur, II, p. 716; cf. și Catone Cenzorul, ”Ierarhia sârbească fața cu interesele
naționale și de cultură ale poporului român ”, în Concordia , 1862 (II), nr. 81, p. 8
67 Arhiva Mitropoliei Banatului, Protocolul Circularelor , Eparhia Timișoara, nr. 358, f. 87
68 Idem, circularele nr. 533 din 10 mai 1862 și nr. 668 din 14 iunie 1862; Cf. și „Amicul Scol ii”, 1862 (III),
p. 280: vezi circulara protopopului Ioan Țăranu din Lipova prin care comunică preoților hotărârea
Consistoriului.
69 Arhiva Protopopiatului rom ân din Lugoj, Protocolul adunărilor comunei bisericești , f. 149 -150 v.

50
inscripțiilor bisericești fără întârziere să le casați”70. Aflând de cuprinsul circularei,
adunarea comunei bisericești din Lugoj respinge circulara ep iscopului motivând că
„schimbarea unor cuvinte slavone în cuvinte române” s -a făcut „în concordanță cu
tradițiile bisericii noastre” și din cauza necesităților, limba română s -a acomodat „limbii
aflătoare în gura poporului”71.
Tot din cauza literelor latin e se ivește un conflict și la Comloș, unde , făcându -se un
steag cu inscripția cu litere latine, preoții refuză să -i primească în biserică și să -i sfințească
de teama sancțiunilor și numai în urma intervenției deputatului dietal, Vincențiu Bogdan,
la locții torul de patriarh Mașirevici, steagul va fi admis în biserică 72. Aici consemnăm un
caz dedefetism al liderilor românilor ortodocși preoți de ierarhia bisericească sârbă.
Aceste măsuri impopulare și antinaționale vor contribui la ascuțirea contradicțiilor
dintre ierarhia sârbă și credincioșii ro mâni. Mișcarea va avea drept consecință mărirea
numărului celor ce treceau la greco -catolicism .
Patriarhul din Carloviț împreună cu episcopii de Timișoara și Vârșeț iau unele
măsuri de apărare a ortodocșilor împotriv a prozelitismului unit dar singura soluție pentru
îngrăd irea uniației” era înființarea ierarhiei ortodoxe române ceea ce ei nu admiteau. În
pastorala din 7 octombrie 1857, scrisă cu stilul greoi și cu influența germană a veacului al
XVIII -lea, episcopul di n Vârșeț, se adresează credincioșilor români îndemnându -i să nu se
lase amăgiți de prozelitismul unit deoarece b iserica ortodoxă are „prin legile țării întărită și
asigurată deprindere”. Agenții greco -catolici afirmă că adevărata biserică română e cea
unită deci creștinii ortodoc și români să se ferească de români i care se arată „peste măsură
iubitori de nație” și prin aceasta caută să -i amăgească.
După cum în sânul bisericii romano -catolice conviețuiesc „nemți și unguri și
slavoni și alte multe neamuri” tot așa și în Biserica greco -ortodoxă „cu duhovnicească
iubire frățească se îmbrățișează” numeroase neamuri ca: români, greci, armeni și altele.
Deci credincioșii români să rămână statornici în credința lor strămoșească, să fie supuși
împăratului și să se păz ească de „așa numiții iubitori de nație care ca râvnitori de români
se arată vouă”. Numai că episcopul a uitat să amintească credincioșilor săi că toate
națiunile din Biserica greco -ortodoxă cât și romano -catolică enumerate de el aveau o
ierarhie națională bisericească proprie , cu excepția românilor din Banat .

70 Arhiva Mitropoliei Banatului, Protocolul circularelor , Dieceza Vârșeț, nr. 696/1863.
71 Concordia , 1864 (IV), nr. 32, p. 126 -127 vezi dezbaterile adunării.
72 Idem , nr. 73, p. 294

51
Mult mai eficace erau cele două circulare, din 1 decembrie 1856 și din 19 februarie
1858, prin care același episcop preconizează măsurile practice ce trebuie să le ia preoții
pentru combaterea prozeli tismului unit73. În prima, episcopul ordonă ca la apariția unui
preot unit în sat, preotul sau protopopul din comuna respectivă să ia ca martori câțiva
credincioși din parohie, să se deplaseze la locul unde s -a adunat poporul și să stea acolo în
mod demonst rativ – până cei întruniți se vor împrăștia – apoi să raporteze episcopiei
despre tot ce s -a disc utat în acea adunare. În anexa P astoralei, episcopul ordonă preoților
să combată afirmațiile uniților prin care susțineau că dacă românii vor trece la unire li se
va ușura traiul, fapt ce nu corespundea realității deoarece iobăgia dispăruse iar condițiile
istorice de la 1700 s -au schimbat mult.
Tincu Velia ne -a lăsat unele detalii interesante în legătură cu această circulară.
Episcopul Kengelaț a cerut lui Șagun a s-o tipărească la Sibiu dar Șaguna a refuzat tipărirea
„pentru stilul ei cel necioplit și provocator, cu fraze vătămătoare de toți uniții”. Episcopul
personal a citit circulara în două comune ce au trecut la unire însoțită de o predică a unui
preot din L ipova. „Dar toate acestea nu ajută nimica căci unirea merge înainte, în mai
multe comunități se scriu oamenii la unire” – încheie Velia74.
Cea de -a doua circulară a fost dată după ce contele Coronini, guvernatorul
Banatului, a dat ordinul din 24 martie 1857 prin care reglementa procedura de trecere la
unire: preoții greco -ortodocși au voie de a îndemna pe credincioși „să rămână în legea lor
de până acuma” dar intervenția preotului neunit rămâne ineficace dacă persoanele ce vor
să treacă la unire se declar ă în fața dregătoriilor locale ș i a preotului greco -catolic. Cu alte
cuvinte, Coronini simplifica și ușura formele de trecere la unire și prin această măsură,
încuraja prozelitismul între români. Episcopii greco -ortodocși din Banat erau nemulțumiți
de măsura lui Coronini și din acest motiv, Emilian Kengelaț cu ocazia comunicării
ordinului își exprima speranța de a câștiga „altă rânduială pentru biserica noastră, mai
folositoare”75.
În C irculara din 1858, episcopul repetă la primul punct cele comunicate în
circu lara din 1856 , iar în al doilea punct le cerea ca în eventualitatea că întrunirile pentru
aderarea la unire se fac în case particulare ale credincioșilor să ceară asistența poliției

73 Arhiva Mitropoliei Banatului, Protocolul Circularelor , Dieceza Vârșeț, nr. 966/1 decembrie 1856 și nr.
250/19 februarie 1858. Cf. și Dănilă Puia, art. cit.
74 I. D. Suciu, Nicolae Tincu V elia…, p. 298.
75 Ibidem

52
pentru stabilirea „liniștei bisericești”, deoarece „nime nu e îndreptățit sub ori și ce cuvânt
în comunitățile cele de credința noastră a întră și pre credincioșii noștri spre desfacerea sa
de către strămoșeasca lor credință a -i îndemna”.
Nici C irculara din 5 noiembrie 1857 dată la ordinul Patriarhului din Carloviț prin
care se interzicea clerului să se mai abonez e la foile lui George Barițiu nu a fost bine
primită de preoții din Banat. Acuzele ce se aduceau Gazetei Transilvaniei erau
neîntemeiate: „cumcă ea are intenția dușmănoasă către eparhia noastră, cum că ea cu
cursele și c u uniatele sale țintiri e primejdioasă și vătămătoare eparhiei și Bisericii noastre”
și mai departe că Gazeta Transilvaniei lucrează „spre surparea și dărâmarea dreptei
credințe a noastre și adevăratei naționalități române”. Intelectualii români din Banat știau
că Gazeta s -a ferit de a face prozelitism pentru unire , dar a dat ospitalitate în coloanele ei
articolelor care cereau emanciparea Bisericii ortodoxe române din Banat și înființarea unei
ierarhii ortodoxe române76.
Ortodoxia română din Banat, nu mai e ra apărată de ierarhia străină care nu se mai
bucura de încrederea națiunii române. Apărarea ortodoxiei române trecuse asupra
credincioșilor în frunte cu intelectualii lor, ajutați de meseriași și țărani. Ei duceau o luptă
dublă pentru emanciparea Biserici i lor și pentru păstrarea legii străbune , atât împotriva
ierarhiei sârbești, cât și a catolicismului austriac .

III.7 Petiț ia din 1860 pentru separ area ierarhică

A doua jumătate a secoului XIX ne prezintă o situație în care ortodoxia română
bănățeană nu mai are nici o protecție, nici o susținere din partea patriarhiei sârbe și din
acest motiv lupta pentru independența administrativă și separare ierarhică a Bisericii
ordodoxe române se întețește. Ecoul acestei lupte se regăsește tot mai mult în rândul
populației romanești din Banat, de la intelectuali la ță rani, de la preoți la enoriași77.

76 Ibidem
77 Idem, Suciu, Monografia… , p.178 -179.

53
În acest context istoric și social, patriarhul sârb Iosif Rajacici propune autorităților
de la Viena, în anul 1860, ca să fie aprobată întrunirea congresului național sâ rb, care va
avea loc în același an78. Ca urmare a acestui fapt, cei trei delegați români din senatul
imperial lărgit (Mocioni, Petrino și Șaguna) vor depune o petiție la autoritățile austriece
prin care se cerea încă o dată reinstaur area Mitropoliei Ortodox e Române, pe baze complet
legale, politice și istorice. Aceștia doreau să organizeze o adunare generală a românilor de
credința greco -ortodoxă din di ecezele Timișoarei, Aradului, Vâ rșețului și Ardealului și în
care să se hotărască separarea ierarhică a Bis ericii ortodoxe române de P atriarhia sârba,
declararea independenței acesteia din punct de vedere organizatoric și administrativ și
alegerea unui mitropolit român care să o conducă.
Deși ministrul imperial al C ultelor de la acea dată, contele Thun, era co nștient de
problemele și persecutările românilor ortodocși din Banat și chiar a intervenit de mai
multe ori pe lângă patriarhul Rajacici pentru ca drepturile enoriașilor și ale preoților
români să fie respectate, acesta refuză autorizar ea unui congres nați onal al româ nilor
ortodocși. Argumentația acestuia a fost că, deși principial persoan a sa și chiar împăratul
însuși ar fi de aco rd cu autonomia Bisericii ortodoxe româ ne, de facto , acest lucru nu se
putea realiza în contexul i storic și social al anului 186 079.
Așadar, C ongresul național sârb are loc în 1860 la Carloviț80, dar fără participarea
intenționată a reprezentanț ilor ort odocș ilor din eparhia Ardealului. Mai mult decât atât, ca
urmare a refuzului p rimirii sprijinului din partea P atriarhiei sârbe în ved erea realizării
separă rii ierarhice a Bisericii ortodoxe române, sinodul de la S ibiu din 1860 va ad uce
acuze grave, îndreptățite, P atriarhiei și va face o întâmpinare împăratului , privitoare la
toate piedicile și persecuțiil e la care sunt supuși de către P atriarhia s ârbă credincioșii
ortodocși româ ni, de unde și necesitatea separării81.

78 Ibidem
79 Ibidem
80 Ibidem
81 Ibidem

54
III.8 Implicarea lui Andrei Mocioni

Moartea patriarului Iosif Rajacici la sfârșitul anului 1861, crează un vid de putere
la vârful ierarhiei bisericii ortodoxe, lupta pe ntru succesiune fiind desch isă. În acest
context se va isca o dezbatere aprinsă în sânul comunității ortodoxe românești dacă
delegații acesteia vor participa sau nu la alegeri82.
Acesta este tabloul în care iese în evidență încă o dată Andrei Mocioni, susți nătorul
emancipării politice necondiționate a populației române ști din Imperiu. Acesta va publica
un articol manifest în care va prezenta, în termeni foarte conciși, poziția românilor
ortodocși vizavi de alegerile patriarhale83.
Ca urmare a zădărnicirii pl anurilor sale de emancipare politică a românilor,
Mocioni își va co ncentra toată atenția și energia pe emanciparea Bisericii ortodoxe
române. Abil politician, speculează tensiunile existente în Imperiu, pe de o parte
intransigența împăratului față de nobil ii maghiari, în urma disputelor din timpul revoluției
de la 1848, pe de altă parte interesul nobililor maghiari de a promova separarea ierarhică a
Bisericii ortodoxe române, pentru a stopa pretențiile politice ale sârbilor nemulțumiți că
patria lor a fost integrată în Ungaria84.
O altă carte câștigătoare jucată de Mocioni a fost , din nou , un factor politic, și
anume unitatea romanilor și a sașilor transilvăneni în nemulț umirea lor viz avi de faptul că
Dieta din 1861 promulga anexarea principatului Transilvani a la regatul maghiar. Așadar,
Mocioni considera că nobilii maghiari, interesați de anexare, sunt mai dispuși în acest
context, să fac ă acest compromis româ nilor, și anume separarea ierarhică a Bisericii,
pentru a mai atenua nemulțumirile în ceea ce priveșt e anexarea85. Marele patriot româ n,
prin jocul purtat cu factorii decidenți ai vremii, și -a demonstrat încă o dată, nu doar
abilitățile sale remarcabile de diplomat, dar a dat dovadă și de un fler politic desăvârșit.
Prin articolul său manifest, Andrei Moci oni, le reaminteș te româ nilor ortodocș i
dominarea autoritară a patriarhiei sârbe asupra tuturor minorităților ortodoxe din Imperiu

82 I. D. Suciu, Monografia .., p.179 -182.
83A. Mocioni, “Ortodoxia noastră și Carlovițul. Un cuvînt național către românii drept credincioși din
Austria “, în Concordia , nr.1, 7/19 ianuarie, 1862, p.2 -3
84 I. D. Su ciu, Monografia …,p. 182
85 Ibidem

55
și care nu era decât î n sluj ba propriilor int erese. Așadar, acesta va susț ine neparticiparea
româ nilor ortodocși la alegerile patriarhale, argumentând că , astfel , enoriaș ii româ ni ar
avea de partea lor motivația supremă pentru a susține că nu sunt reprezentati de
patriarha tul sârb și acesta ar fi drumul sigur spre separarea ierarhică a celor două biserici și
spre câștigarea inde pendenței și au tonomiei bisericii ortodoxe româ ne prin îndeplinirea
dezide ratului de veacuri, acela al reînfi ințării Mitropoliei Ortodoxe Romane86.
Această neparticipare ar atrage atenția întregii administrații imperiale, prin simplu l
fapt că româ nii, în n umăr de două milioane și jumătate, au ales în mod unitar ca să nu mai
aibă nici un conducător ierarhic religios străin de neamul lor, ceea ce se putea constitui
într-un argument pute rnic pentru aprobarea separării87.
Manifestul lui Mocioni va avea un impact major asupra întregii comunități
românești din Imperiu. Acesta va întreprinde imediat și alte acțiuni pregătitoare viitoarei
separări. Astfel, la î nceputul anului 1862 organizează o adunare a celor mai distinș i
reprezentanț i ai eparh iilor Timișoarei, Arad ului și Vâ rșețului , pentru sta bilirea unei
strategii comune împotriva alegerilor patriarhale. Această adunare a mai avut pe agenda de
lucru și alte puncte de interes, cum ar fi: obținerea aprobării imperi ale pentru organizarea
unui congres general al român ilor greco -ortodocș i; obținerea aprobă rii imperiale pentru
reînf iințarea Mitropoliei Ortodoxe româ ne; separarea ierarhică de P atriarhia sârbă de la
Carlo viț; desemnarea lui Șaguna ca și conducător al dele gației care va merge la împărat88.
Rezultatul direct al activității lui Mocioni va fi petiția generală89 care va fi
prezentată de delegația română , condusă de Șaguna și formată din 16 membri, pe data de 8
martie 1862, arhiducelui Rainer, iar pe data de 5 aprilie 1862, împăratului Franz Ioseph
(delegația a fo st restrânsă la doar patru membri: Ș aguna, Hurmuzachi, Mocioni și
Ivacicovici), care, deși va face promisiuni în vederea susținerii cererilor din petiție, nu o v a
lua în considerare90.

86 Ibidem
87 Ibidem
88 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă , vol.II -III, Sibiu, 1890 -1891,
p.128 -129.
89 A. Mocioni, art. cit .
90 I. D. Suciu, Monografia …, p. 162.

56
III.9 Situația premergătoare Sinodului de la Carloviț

Concomitent, și la Lugoj, adunarea bisericească ține o întrunire. Fostul deputat
dietal, Filip Pascu, ia cuvântul în privința reînființării mitropoliei române. El
argumentează din punct de vedere istoric existența în trecut a unei mitropolii române,
arătând modul în care s-a ajuns sub ierarhia bisericii străine, până în timpul revoluției de la
1848 când n -au mai vrut să recunoască autoritatea lui Rajacici. Date fiind împrejurările
istorice favorabile emancipării Bisericii române, Pascu propune ca adunarea bis ericească
din Lugoj să înceapă demersurile în acest sens. Adunarea adoptă propunerea, hotărând să
facă petiția către împărat în vederea separării ierarhice și, după ce se va tipări să fie trimisă
și altor comunități bisericești. Adunarea cere restaurarea m itropoliei ce urma să cuprindă
„pe românii din toată monarhia austriacă” care până atunci erau afiliați mitropoliei sârbe.
Totodată propune întrunirea unui „congres bisericesc numai pentru români” care în
corelație cu congresul sârb să purceadă la stabilir ea punctelor pentru despărțirea
administrativă. Deoarece românii nu sunt reprezentați în raport cu numărul lor, adunarea
declară că nu participă cu delegați la congresul bisericesc din Carloviț. În al cincilea punct,
adunarea alege o comisie alcătuită din Filip Pascu, Iulian Ianculescu, Aurel Maniu și
Atanasie Marienescu care avea menirea să redacteze petiția către împărat , iar către
comunitățile bisericești mai importante din Banat să facă o „provocare” cerându -le
sprijinul în vederea înființării mitropoli ei91.
Comisia însărcinată cu redactarea petiției către monarh nu a întârziat , căci pe data
de 2 februarie s. n. 1862, adunarea se întrunește din nou spre a discuta petiția ce urma să
fie înaintată la Viena. Pentru stabilirea raporturilor româno -sârbe, dintr u început adunarea
își fixează poziția: „Adunarea dechiară cum că dânsa nu voiește a vătăma nici persoanele,
cu atât mai puțin națiunea sârbă, ba din contră, voiește cu această națiune în cea mai bună
armonie și înțelegere să trăiască”92.
După această decl arație, adunarea discută și împrotocolează petiția către împărat.
În expunerea de motive se arată că în eparhia Timișoarei din „aproape jumătate de milion
ortodocși” românii sunt în proporție de două treimi, în eparhia Vârșețului care are peste
300 000 de suflete, românii sunt în proporție de 90%. Cât privește eparhia Aradului, între

91 Arhiva protop opiatului din Lugoj, Protocolul ședințelor adunărilor comunei bisericești , f. 134 -135 v.
92 Ibidem, f. 136.

57
peste 400 000 de români „abia se află vreo 6000 de sârbi”93. Proporția numerică a celor
două populații e precizată spre a arăta nedreptățirea eparhiilor locuite de români întruc ât,
după cum spune în continuare, expunerea de motive, „aproape 1.300.000 sunt îndreptățiți
a trimite numai 22 deputați la congresul electiv”.
În aceeași ședință se hotărăște că, întrucât „ablegații din Lugoj vor avea pe lângă
comuna bisericească a Lugoju lui a reprezenta totdeodată și întreaga românime a
Banatului”, să dea plenipotență lui Andrei și Anton Mocioni pe lângă deputații aleși de
adunare. Deci se aleg următorii reprezentanți ai Lugojului: Andrei Mocioni, Anton
Mocioni, Filip Pascu și Constantin Udria. Toți aceștia, … „se împuternicesc în treaba
regulării referințelor noastre bisericești și ierarhice a ne reprezenta la înaltul for al
maiestății sale, făcând în numele ei toate păsurile trebuincioase”94.
Înainte ca delegația să pornească spre Viena , la 10 februarie 1862 se întrunește o
nouă conferință la Timișoara la care participă reprezentanții celor trei eparhii. Se hotărăște
în numele comunităților române din Banat să aleagă unu sau doi „reprezentanți generali”
prevăzuți cu delegații care să se ocupe în permanență de rezolvarea cauzei. La prezentarea
petiției generale vor putea participa și „deputați locali” ce reprezentau orașele mai
importante. Membrii deputăției se întâlnesc la Viena pe data de 8 martie 1862 s. n.
Delegația era alcătuită din 1 6 membri dintre care: 4 ardeleni, 2 din Crișana, 4 bucovineni
și 6 bănățeni. Ajungând la Viena, delegația află că Franz Joseph lipsea din capitală. Atunci
delegația prezintă petiția arhiducelui Rainer și spre a avea un rezultat mai pozitiv se
hotărăște ca Andrei Șaguna, Procopiu Ivacicovici, Andrei Mocioni și Eudoxiu Hurmuzaki
să rămână în capitală spre a aștepta întoarcerea împă ratului. Abia la 5 aprilie se produce
audiența delegației restrânse și împăratul le dă asigurarea că va dispune să se examineze
de îndată problema separării bisericești95. Dar cu toată promisiunea, cu toate audiențele
particulare ale lui Șaguna, problema mitropoliei nu va fi luată în dezbatere.
Între timp, în Banat, aflându -se de demersurile delegației române, se produc
conflicte în s ânul comunelor mixte.

93 Ibidem.
94 Ibidem.
95 Andrei Mocioni, art. cit., Din Banat erau în delegație: Andrei Mocioni, Anton Mocioni, Vincențiu Babeș,
Emanuil Gojdu, Filip Pa scu, Constantin Udria. Din Episcopia Aradului: Procopiu Ivacicovici, Dumitru
Moldovan.

58
Populația română din granița militară pornește acțiunea pentru introducerea limbii
române în serviciul religios. După ce românii din Satul Nou reușesc, încep mișcări și în
celelalte comune ca Biserica Albă, Mramorac, Alibunar, Doloave , care sunt îndemnate să
se adreseze împăratului pentru a introduce limba română în biserici96. La Ciacova se iscă
un alt conflict bisericesc care dovedește „cât de necesară este despărțirea românilor de
ierarhia sârbă”. Luând apărarea cărților românești af lătoare în biserica din Ciacova,
locuitorii comunei susțineau că Mineele din biserică au fost dăruite „de un proprietar din
Țara Românească”97. Dar mai grav a fost incidentul de la biserica Sf. Gheorghe din
Timișoara -Fabric. Aci se cânta în două strane. În strana stângă se cânta românește, în cea
dreaptă, sârbește. Cu ocazia sărbătorilor de Paști din anul 1863, din cauza spiritelor
înverșunate, fiecare voia să cânte în limba lui. Până la urmă „au început a cânta în
amândouă limbile, nizuindu -se fiecare a str iga cât se poate de tare”. Văzând că nici așa nu
se pot domina unii pe ceilalți, au început să se certe, apoi, să se bată. Preotul a fugit,
întrerupând slujba, iar pentru potolirea lucrurilor a trebuit să intervină poliția98. Interesantă
declarația celor an chetați de provocarea conflictului care e semnificativă pentru
constatarea stării de spirit din acel timp: „dar noi, învăpăiați de spiritul timpului ce ni -a
deschis ochii o spunem apriat ilustrității sale (comitelui de Timiș care conduce a ancheta)
că precu m amă ( iubește) dânsul națiunea sa cea sârbească, chiar așa amăm și noi națiunea
noastră și nu ne lăsăm să ne calce mai mult aceia care ne -au fost despoiat cu totul
drepturile noastre …”99.
În toiul acestor agitații intervine și Eftimie Murgu. Prin mai mu lte articole
publicate în „Concordia”, revoluționarul pașoptist care acum, din cauza bolii, trăia retras,
mai găsește tăria să reia din punct de vedere juridic problema relațiilor dintre cele două
Biserici. El cere guvernului să înceteze de „a mai sprijini supremația necanonică a
coreligionarilor sârbi, ca astfel, noi de o parte, precum și ei de alta să ne putem bucura de
autonomia Bisericii noastre și neavând între noi cerți să trăim ca frați de o lege .. ”100.

96 ”Din Banat ”, în Concordia , 1862 (II), nr. 69 (30 august/11 septembrie), p. 274. La Biserica Albă litigiul
data din 1793, deci îndată după Congresul ilir de la Timișoa ra.
97 Concordia , 1863 (III), nr. 44 (2/13 iunie), p. 175.
98 Idem, 1863 (III), nr. 29 (11/23 aprilie), p. 117.
99 Idem , 1864 (IV), nr. 4 (13/25 ianuarie), p. 15. La Timișoara conflictul era și din cauza școlii române din
cartierul „Fabric” unde la 1861 funcț iona ca învățător Traian Lungu iar ca „director local”, Petru Cermena.
(Telegraful român, 1861, nr. 47 (23 noiembrie), p. 183 -184).
100 Eftimie Murgu , Scrieri, p. 500 -501.

59
Cu toate tulburările care au început, congresul electiv nu a fost convocat decât pe
data de 1 august 1864 la Carloviț. În circulara de convocare a congresului electiv, se
preciza că după alegerea patriarhului se va întruni sinodul episcopesc care va alege
episcopii în eparhiile vacante, va discuta „obj ectele de comun atârnătoare” și – cu un
termen destul de general – va stabili „corelațiunea românilor către ierarhia noastră”101. Era
totuși un progres, căci pentru prima oară, necesitatea separării ierarhice se recunoștea
oficial. Din nou se ridica problema atitudinii românilor din cele trei eparhii: Timișoara,
Vârșeț și Arad. Inițial, în 1862, Andrei Mocioni pleda pentru neparticiparea deputaților
români la alegerea patriarhului. Dar cum, guvernul, prin juzii cercuali, invita populația
română să trimită rep rezentanți la sediul celor trei eparhii spre a alege deputații pentru
congresul electiv de la Carloviț, abținerea de la alegeri preconizată de Andrei Mocioni nu
se putea realiza deoarece preoții depindeau încă de centrele eparhiale respective și
neexecutar ea ordinelor aducea după sine sancțiuni.
În fața acestei situații, intelectualii români se întrunesc în mai multe consfătuiri la
Arad, Lugoj și Timișoara102 după care se produce o schimbare de tactică în sensul că în
toate cele trei eparhii locuite de români , intelectualii, clerul și poporul sunt îndemnați să
participe la alegeri „cu toate puterile și toată energia”103, dar să se aleagă doar persoanele a
căror sentimente de separare erau cunoscute. Acum începe o nouă luptă, îndeosebi în
comunele mixte, pentru a legerea delegaților pe eparhii. La Timișoara, luptele electorale au
fost destul de îndârjite și cu toată atitudinea șovăielnică a protopopului Meletie Drăghici,
au fost aleși fruntașii Andrei Mocioni, Vincențiu Babeș, George Fogarași, „român brav din
Lipov a” și protopopul din Belinț, Constantin Gruici104. Din Episcopia Vârșețului s -au ales
avocații Filip Pascu, D. Atanasievici, dr. Dimitrie Hațegan, dr. Aurel Maniu precum și
protopopul Ioan Marcu din Lugoj. Toți aveau o reputație notorie în lupta de separare. Și
reprezentanții episcopiei Aradului, Sigismund Popovici, Lazăr Ionescu și protopopul Iosif
Beleșiu se vor solidariza cu deputații bănățeni105.

101 Arhiva Mitropoliei Banatului, Protocoalele de circulare , Circulara arhimandritului Ghedeon Țvetici din
24 iunie 1864.
102 Vincențiu Babeș, “În cauza congresului din Carloviț “, în Concordia , 1864 (IV), nr. 52 (28 iunie/10 iulie),
p. 205.
103 Ibidem.
104 “Alegerile de deputați în dieceza Timișoarei “, în Concordia , 1864 (IV), nr. 56 (12/24 ianuar ie), p. 222 –
223.
105 Concordia , 1864 (IV), nr. 57 (16/28 iulie), p. 226 -227.

60
Consistoriul din Oradea a refuzat să trimită deputați la Carloviț. Același lucru s -a
întâmplat și în protopopiat ul Mehadiei precum și celelalte teritorii ale Regimentului român
de graniță unde mai multe companii s -au opus la alegerea delegaților pentru congres106.

III.1 0 Sinodul de la Carloviț (1864 -1865)

Sinodul de la Carloviț a fost convocat la data de 1 augu st 1864 și a avut ca obiect
principal inițial alegerea unui nou patriarh sârb, în urmă de cesului fostului vicar Iosif
Rajacici survenit în decembrie 1861107. După alegere au unui nou patriarh era preconizată
și alegerea noilor episcopi eparhiali din Banat. La deschiderea sinodului au luat parte
14 deputați rom âni aleși de enoriași i din eparhiile bănățene: Timișoara, Arad și Vârșeț108.
La data de 13 august încep lucrările efective ale sinodului sub prezidiul
comisarului imperial baronul Iosif Filipovici, având ca scop o dezbatere largă a
problemelor bisericii greco -ortodoxe din Imperiu. S -a făcut propunerea ca sub conducerea
Mitropolitului , epi scopii diecezelor ortodoxe din I mperiu să se întrunească pentru a
discuta pe baza propunerilor făcute într -o scri soare din 18 60 a fostului patriarh Raiacici109.
În esență, acesta susținea , cu înverșunare , păstrarea status quo -ului administrației
patriarhiei de la Carloviț.
A urmat apoi alocuțiunea patriarhului Samuil Mașirevici, care a reamintit
participanților că împă ratul și -a dat acceptul pentru înfi ințarea unei mitropolii autonome a
românilor greco -ortodocși, fiind pusă astfel, această problemă , pe ordinea de zi a
sinodului110.
În cuvântarea episcopului Andrei Șaguna, acesta menționează că este dorința fermă
și unitar ă, de secole, a poporului român , de a avea o Biserică ortodoxă română ,
independentă și separată ie rarhic de biserica sârba, dar că această separare va funcționa în
folosul general al Bisericii ortodoxe de rit răsăritean, deoarece așa s-ar înlătura orice
tensiuni dintre cele două entități religioase, chiar mai mult , ar contri bui la dezvoltarea unor

106 Idem , 1864 (IV), nr., 55 (9/21 iulie), p. 220; nr. 58 (19/31 iulie), p. 229 -231.
107 Petru Bona, Episcopia Caransebeșului , Ed. Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Gr aniță
Caransebeș, Caransebeș, 199 6, p.95 -99
108 Ibidem
109 Ibidem
110 Ibidem

61
relații armonioase între ele pe viitor și la elaborarea și punerea în practică a unor proiecte
comune , care să ducă la o mai bună păstorire a enoria șilor celor do uă biserici111.
Funcționarea dogmatică simbiotică dintre cele două biserici urma să fie realizată
de un sinod alcătuit din cei doi mitropoliți și din toți episcopii celor două biserici, iar
dezbaterile să s e oficieze în ambele limbi, româ nă și sârbă .
La dat a de 11 septembrie are loc sesiunea sinodală prin care se hotărăște a nu se
mai utiliza pentru enoriași termenul de “creștini ortodocși”, iar biserica să se numească
Biserica Ortodoxă Orientală.
În sesiunile din 11 -15 septembri e se hotărăște că să revină n oile mitropolii
românești: dieceza Aradului; patru protoierii ale diecezei Timișoarei – Jebel, Făg et,
Haziaș, Lipova; 4 protoierii ale diecezei Vîrșețului – Vărădia, Caransebeș, Lugoj,
Mehadia112.
Ședințele ulterioare ale sinodului din datele de 29 decembrie 1864, 20/8 februarie
1865 și 2/14 martie 1865 vor dezbate fiecare detaliu al separării celor două biserici.
Rezultatul sinodului de la Carloviț a fost faptul că , la data de 6 mai 1868, în dieta de la
Pesta se propune proiectul de lege de separare a biseri cii ortodoxe române de cea sâ rbă, iar
la data de 28 mai a aceluiași an, legea este aprobată, realizându -se astfel, dezideratul de
veacuri al credincioșilor ortodocși români113.

III.1 1 Reînfinț area Mitropoliei Ortodoxe Româ ne de la Sibiu ș i a episcopiilor
ortodoxe bănăț ene

Consecințele S inodului de la Carloviț și ale separării ierarhice a Bisericii ortodoxe
române de cea sârbe se vor vedea imediat. După alegerea noului P atriarh al Bisericii sârbe,
episcopul Samuil Mașirevici, care fusese și locțiitor de pat riarh după moartea lui Raiacici,
acesta s -a pronunțat în favoare a separării celor două biserici114.

111 Ibidem
112 Ibidem
113 Ibidem , p.112
114 N. Popea, Memorialul arhiepiscopului și mitropolitului Andrei baron de Șaguna sau luptele naționale
politice ale românilor (1846 -1873 ), t.I, Si biu, 1889, p. 276.

62
Impactul hotărârilor sinodului a fost uri aș în opinia publică românească115, însă
autoritățile habsburgice nu erau dispuse să ușureze munca de unificare a român ilor, așa că
propun un co mpromis meschin, și anume, întemeierea a două sau chiar trei mitropolii
românești: la Arad, pentru Banat și pentru românii din Ungaria; la Sibiu pentru
transilvăneni ș i la Cernăuți pentru bucovineni116. Din păcate, episcopul din Cern ăuți,
slujbajul intereselor personale și al celor austr iece a acceptat acest compromis117.
În acest moment al dezbaterilor își va face apariția pe scena politică , din nou în
mod salutar, Andrei Mocioini, care va dezminți , în mod public , știrile false lansate de
austrieci prin care se încerca denigrarea lui, precizându -se în mod eronat că , el ar fi fost
adeptul ideii de mitropolii separate pe regiuni. El susținuse doar faptul că ar fi fost utilă o
episcopie româ na la Timiș oara, subordonată mitropoliei de la Si biu118.
Cu toate aceste piedici puse românilor de către autoritățile austriece , împăratul
Franz Ioseph este nevoit să aprob e la data de 24 decembrie 1864 înfi ințarea Mitropoliei
Ortod oxe Române de la Sibiu, pentru românii din Transilvania și din Ungaria119.
Poporul român a primit cu multă bucurie știrea înființării mitropoliei și avem o
mărturie contemporană despre felul în care au reacționat credincioșii din Lugoj. În ziua de
Crăciun, 25 decembrie 1864, protopopul Ioan Marcu aduce la cunoștința comunei
biseri cești din Lugoj numirea lui Șaguna ca mitropolit al românilor. „Această știre
îmbucurătoare electriză inimile dreptcredincioșilor care erau mai multe sute coadunați,
întru atât cât nu erau să încete vivatele exprimate din adâncul inimei” – spune procesul
verbal al ședinței. Intelectualii, prezenți în număr mare la adunare în entuziasmul general
au propus telegrame de felicitări, conduct de facle, moțiune de mulțumire către împărat ,
iar o delegație condusă de vicecomitele Ioan Faur să prezinte mulțumiri lui Andrei
Mocioni „bărbatul cel mult meritat al națiunii și religiunei sale, care neobosit a conlucrat
întru recâștigarea mult doritei mitropolii”120. Și în alte părți ale Banatului, reînființarea
mitropoliei a produs un mare entuziasm.

115 I. D. Suciu, Monografia …, p.185 -186
116 Ibidem
117 Ibidem
118 A. Mocioni, “În cauza mitropoliei ortodoxe “, în Concordia , nr.80, 4/16 octombrie, 1864, p.321.
119 I. D. Suciu, Monografia…, p.185 -186
120 Arhiva protopopiatului român din Lug oj, Protocolul adunărilor comunei bisericești , p. 157 -158.

63
Protopopii români din Ba nat prin circulare către parohii au hotărât să se înalțe
rugăciuni de mulțumire indicând și „rânduiala dumnezeeștii slujbe” ce trebuie să o
citească preoții iar după slujbă preotul va aduce la cunoștința credincioșilor „pricina cea
mare pentru carea să săv ârșește rugăciunea de mulțămire către Dumnezeu”. Aceasta se va
face de pe amvon printr -o cuvântare scurtă „dară potrivită pentru actul acesta de
solemnitate și bucurie”121.
Dar Andrei Mocioni nu era atât de mulțumit de atitudinea lui Șaguna față de
bănățeni. Șaguna i -a trimis pastorala de Crăciun împreună cu felicitarea de anul nou. În
răspunsul lui Mocioni se vede dezamăgirea față de situația creată: „împărțirea sau mai bine
zis despărțirea noastră făcută prin excelența ta, despre noi, fără noi, spre adevăra ta daună
și pierirea Bisericii noastre din Banat a cășunat o senzațiune atât de rea, încât preoțimea
laolaltă cu poporul, văzând că în Timișoara n -am căpătat episcopat, vorbește publice că
mai bine va fi să se unească cu toții” … Consternarea lui Andrei Mocioni merge atât de
departe încât, în aceeași scrisoare, face amarnice reproșuri lui Șaguna acuzându -l ca fiind
vinovat de dezorganizarea Bisericii române din Banat: „Acuma, excelentissime, îmi iau
voie a te întreba ce folos avem noi bănățenii, cari am p us atâta osteneală pentru treaba
mitropoliei, din înființarea ei? Răspunsul nu poate fi altul decât, ardelenii au vrut ca să
aibă cu orice preț un mitropolit și pentru adâmplinirea acestui dor al lor a fost de lipsă ca:
1. să fim noi, bănățenii, sacrificaț i; 2. să fie delăturat congresul nostru căruia singur
competează dreptul de a hotărî numărul și locul episcopatelor creânde și așa, în loc de a
ridica bisericii noastre în Banat un stâlp, ai cutremurat -o întreagă”122.
După intervenția negativă a lui Șaguna î n problema înființării gimnaziului român
din Lugoj, aceasta este a doua intervenție negativă care va avea repercusiuni în istoria
culturală a Banatului. Șaguna și -a dat seama de acest lucru și, de aceea, în testamentul lui
va destina o sumă mare pentru org anizarea unei episcopii proprii la Timișoara, dar gândul
acesta nu se va realiza decât la mulți ani după desăvârșirea unificării statale când nu mai
prezenta aceeași importanță politică și culturală, ci doar una religioasă.
După înființarea mitropoliei se ridica o problemă deosebit de grea: aceea a
separării celor două Biserici. Dificultatea consta în împărțirea fondurilor comune care erau

121 Arhiva Mitropoliei Banatului, Protocolul de circulare a eparhiei Vârșeț. Circulara din 27 ianuarie 1865.
Cf. și T. V. Păcățian, ”Crăciunul anului 1864 în Banat ”, Luceafărul , 1935 (I), nr. 12, p. 545-546.
122 T. V. Păcățian, ”Înființarea mitropoliei. Două scrisori a lui Andrei Mocioni către Șaguna ”, Foaia
Diecezană , (Caransebeș) 1915 (XXX), nr. 8 (22 februarie/7 martie), p. 6 și nr. 9 (1/14 martie), p. 3.

64
administrate de patriarhia din Carloviț, apoi în repartizarea mănăstirilor, a fundațiilor
culturale, a bunurilor celor două episcopii (Timișoara și Vârșeț) și a bunurilor parohiale
din comunele mixte.
Problema preocupa presa română, opinia publică și pe majoritatea fruntașilor,
devenind foarte actuală. Eftimie Murgu apare din nou cu o broșură în care milita, cu
vehemența b ătrânețelor, pentru retrocedarea bunurilor comune. Clerul superior sârb –
susținea Murgu – a pus mâna în mod ilegal pe averile Bisericii române. De aceea, acum
când se face separarea ierarhică, nu trebuie împărțit nimic. Ei trebuie să restituie tot ce au
luat în decursul unui secol și jumătate123. Punctul de vedere al lui Murgu era evident
exagerat. Trebuia găsită o cale de înțelegere din care ambele popoare să rămână
mulțumite. În baza autografului imperial din 24 decembrie 1864, Samuil Mașirevici
convoacă c ongresul național sârb. Delegația română era condusă de Șaguna și avea
personalitățile cele mai reprezentative în acțiunea de separare ierarhică: episcopul
Procopiu Ivacicovici, Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș.
Șaguna venea de la Viena unde s -a prezentat împăratului spre a -i aduce mulțumiri
pentru înființarea mitropoliei. La 8 februarie 1865, Șaguna sosește la Timișoara de unde
pornește la Foeni și împreună cu Andrei Mocioni pleacă spre Carloviț. Aici, delegația
prezintă pretențiile române în fața congres ului. Obiectivele discuțiilor constau din:
împărțirea eparhiilor, a mănăstirilor, a fondurilor și fundațiilor comune. Pentru românii din
Banat se propuneau două eparhii: a Timișoarei unde elementul românesc e precumpănitor
și a Caransebeșului. Pentru sârbi urma ca episcopia sârbă din Timișoara să se mute la
Chichinda Mare , iar în sud, Vârșețul să rămână în continuare sediul episcopiei sârbe, deci
tot două eparhii124. Episcopia Aradului urma să fie în întregime mitropoliei române
deoarece din 456 parohii, doar 6 erau mixte, restul fiind române125. În eparhia Timișoarei,
129 comune române rămâneau la eparhia română a Timișoarei, 92 comune sârbești
rămâneau ierarhiei sârbe , iar în 26 comune mixte urma să se facă separarea bisericească126.
Separarea trebuia să se facă pe protopopiate și comune bisericești, adică parohii127.

123 Eftimie Murgu, Scrieri, p. 503 -553.
124 Acte oficioase privitoare la înființarea Mitropoliei greco -răsăritene a românilor din Transilvania, Ungaria
și Banat, Sibiu, 1867, p. 103.
125 Ibidem, p. 95.
126 Ibidem, p. 116, 119.
127 Ibidem, p. 96 -97.

65
Din fon dul național comun, românii pretindeau să li se atribuie 870.100 florini.
Dintre mănăstiri pretindeau patru (Hodoș -Bodrog, Bezdin, Sângeorge și Mesici) care erau
pe teritoriul românesc. Mai pre tindeau toate fundațiile din episcopia Aradului și câte
jumătate din fundațiile eparhiilor Timișoarei și Vârșețului128. Neajungându -se la vreo
înțelegere, tratativele se întrerup și delegația părăsește din nou Carlovițul. Pentru aplanarea
neînțelegerilor, de legația română înaintează pe data de 16/28 februarie 1865 o nouă petiție
cancelariei imperiale. După părăsirea congresului, Andrei Mocioni se adresează din nou
opiniei publice române arătând că, deși nu s -a ajuns la o înțelegere între reprezentanții
celor două popoare, „trebuie să susținem și să cultivăm fără patimă și preocupare
legăturile noastre de frățietate și solidaritate cu acea națiune (sârbă, n.n.). Timpul ne va
lămuri referințele și ne va împăca interesele reciproce”129. Andrei Mocioni își dădea sea ma
că față de marile interese politice ale celor două națiuni, problema separării ierarhice
constituia un litigiu secundar, mai ales după ce prin înființarea M itropoliei s -a realizat
independența Bisericii române.

128 Concordia , 1865 (V), nr. 17 (28 februarie/12 martie), p. 65
129 Andrei Mocioni, “O reprivire la cele petrecute de curând la Carloviț “, în Concordia , 1865 (V), nr. 23 (20
martie/2 aprilie), p. 89.

66
IV. Dieceza Caransebeșului în perioada 1865 -1889

IV.1 Reînf iințarea Diecezei Caransebeșului 1865

Din punct de vedere geografic și demografic, Caransebeșul este situat în centrul
spațiului Banatului Montan, cu o populație covârșitor românească, de religie ortodoxă, cu
vechi și statornice sentimente ale conștiinței de neam, apoi a celei naționale moderne.
Starea materială și gradul de cultură cerut de vremurile secolelor XVIII -XIX le -au permis
acea independență economică și inteligență politică care i -au propulsat în lupta pentru
drepturi politice și reli gioase. Înființarea Episcopiei ortodoxe cu ierarhie românească a fost
un succes obținut la capătul multor eforturi, mai apoi un suport puternic în pregătirea
Marii Uniri de la 1918 -1919.

***

După cum am menționat în capitolele anterioare, autoritățile ha bsurgice și
patriarhatul sârb al Bisericii ortodoxe au încercat î ntre anii 1860 -1865 să se opună
separării ierarhice a Bisericii ortodoxe româ ne de cea sârbă, dar nu au reușit1.
În cele din urmă , Sinodul de la Carloviț, din 1864 -1865, decide această separ are pe
care o va promulga ca și lege Dieta de la Pesta, iar Împărat ul Francisc Iosif I o va aproba2.
Totodată , acesta aprobă ș i înf iințarea Mitropoliei Ortodoxe Româ ne la Sibiu, pentru
credincioșii ortodocși din Ungaria și din Banat, prin a utograful din 24 decembrie 18653.
Mitropolia urma să aibă în subordine doar episcopiile sufragane de la Arad și Caransebeș,
deși, inițial erau prevăzute șase4 episcopii .

1 V. D. Cherciu , Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caranse beș (1865 -1869) , Editura
Marineasa, Timișoara, 200 4, p. 30 -39.
2 Ibidem
3 Ibidem
4 Ibidem

67
Motivul fixării sediului noii episcopii române la Caransebeș trebuie căutat și în
dorința curții de a da o satisfacție populației de pe teritoriul Reg imentului român de graniță
care î și avea sediul la Caransebeș. Prin diploma de înființare a episcopiei se numea și noul
episcop: protopopul Brașovului, Ioan Popasu. Numirea lui a stârnit nemulțumiri în rândul
intelectualilor bănățeni. Popasu era o personalitate clericală cu un trecut frumos. Începând
cu revoluția de la 1848 -1849 a fost prezent în toate actele politice ale românilor din
Transilvania. În acțiunea pentru separarea ierarhică a fost primul colabora tor al lui Șag una,
încât acesta îi era dator . A avut un rol pozitiv și la înființarea și întărirea gimnaziului
român din Brașov. În 1865 avea vârsta de 57 ani, deci o viață împlinită. Dar bănățenii ar fi
dorit să fie numit un cleric autohton. Până în 1862, ochii lor erau îndreptați asupra
arhimandritului Patriciu Popescu. După moartea acestuia, de un mare prestigiu intelectual
și moral se bucura fostul profesor de la teologia din Vârșeț, Nicolae Tincu Velia. Având o
bogată activitate teologică și publicisti că, Tincu Velia s -a retras la Secaș, lângă Oravița,
unde trăia singur. În urma îndelungatei activități didactice, Tincu Velia își câștigase și o
mare stimă în rândul preoțimii bănățene.
Alegerea lui Șaguna și de data aceasta nu a fost dintre cele mai feric ite. Popasu nu
cunoștea oamenii, nu cunoștea împrejurările locale și rodnica lui activitate din trecut nu
era cunoscută bănățenilor. De aceea, primirea lui s -a făcut cu rezervă. Merită relevat felul
cum s -a înregistrat evenimentul în ședința adunării comun ei bisericești din Lugoj. În
ședința din 25 decembrie protopopul Ioan Marcu aduce la cunoștința adunării numirea
noului episcop. Știrea e înregistrată ca un fapt divers, fiind anunțată după ce, cu un punct
înainte, s -a discutat alegerea lui Vasile Nicolesc u ca învățător al școlii locale. Nu s -au
înregistrat nici aplauze, nici entuziasm. În mod protocolar, Atanasie Marian Marienescu a
fost însărcinat să -i facă o adresă de felicitare5.
Nemulțumirile opiniei publice din Banat față de noua situație își află eco u și în
presa contemporană, cum este articolul apărut după reactivarea mitropoliei care
concretizează poziția bănățenilor față de actul emancipării Bisericii6. În primul rând,
autorul regretă că bucovinenii n -au fost cuprinși în cadrul mitropoliei din Sibi u, deoarece
bănățenii urmăresc unirea tuturor românilor din imperiu sub „un cap bisericesc”. Autorul
se vede a fi bine orientat în chestiunile care frământau populația română din acel timp. Dar

5 Arhiva protopopiatului român din Lugoj , Protocolul adunărilor comunei bisericești , f. 162
6 Concordia , 1863 (V), nr. 69 (29 august/10 septembrie), p. 209 -210.

68
după acest deziderat de ordin general, se trece la dezideratel e locale. După ce protestează
împotriva faptului că nu s -a înființat o episcopie română la Timișoara, își exprimă
nemulțumirea față de procedeul de a fi impuși episcopii iar nu aleși: românii bănățeni ar fi
așteptat ca „pre mitropolit și episcopi să -i alea gă poporul”, nu să fie octroați „fiind
Biserica autonomă”. Aluzia era vădită la Popasu , căci atât Șaguna cât și Ivacicovici
funcționau deja ca episcopi, de mult, deci nu se mai punea problema unei realegeri.
Singurul episcop „octroat”, adică impus, era Pop asu. În partea a doua a articolului se
manifestă tendința de laicizare. Românii din Banat așteaptă unele reforme din partea
ierarhiei române. Aceste reforme sunt: consistoriile diecezane să fie alcătuite pe lângă
preoți și dintre laici; să se limiteze pute rea protopopilor care săvârșesc abuzuri în
protopopiatele ce le conduc; să se reducă numărul preoților; seminariile să se reorganizeze
cu profesori bine pregătiți; toți funcționarii episcopești să fie aleși dintre „fiii diecezei”
respective care cunosc bin e împrejurările locale.
Unele dintre aceste deziderate, ca acela al reducerii numărului preoților, erau în
preocuparea intelectualilor bănățeni încă dinainte de revoluția de la 1848. Dar altele ca
acela privitor la ridicarea influenței laicilor în forurile eparhiale sau limitarea atribuției
protopopilor urmăreau să transforme Biserica într -o instituție națională care să nu mai fie
condusă exclusiv de cler.
Dar în curând, după instalare, Popasu va dovedi mult tact, va fi un foarte bun și
energic organizator al noii eparhii, patriot luminat care își iubea mai presus decât orice
Biserica și neamul, iar prin măsurile înțelepte ce le va lua se va face respectat și iubit de
credincioșii din Banat .

***

Separarea ierarhică și înființarea Mitropoliei de la Sibiu c u cele două episcopii
sufragane, la Caransebeș și Arad, vor avea importante consecințe pentru dezvoltarea
Bisericii Ortodoxe Române în toate domeniile7.

7 V. D. Cherciu , op. cit

69
Pe lângă eparhii vor lua ființă și se vor dezvolta școli teologice și școli pentru
pregătirea învățător ilor (preparandii) conduse de profesori pricepuți care pe lângă
activitatea didactică vor desfășura și o vastă activitate literară și culturală. Fiecare
episcopie va avea tipografie proprie și câte o librărie în care se vor desface publicațiile
române. Fie care eparhie avea câte un periodic oficios care nu se limita la dezvoltarea
problemelor profesionale, ci va îmbrățișa toate ramurile de activitate ale poporului român
oprimat. Sinoadele eparhiale cât și congresele naționale ale Bisericii Ortodoxe Române,
din care făceau parte, conform Statutului Organic, toți fruntașii mireni ai românilor din
fosta Monarhie Austro -Ungară, alături de cler, erau mici parlamente locale unde se
întruneau conducătorii românilor din acea vreme, erau prilejuri de întâlniri și conf runtări
de opinii, de strângere a legăturilor și de făurire a planurilor de acțiune pentru viitor. În
condițiile oprimării străine, Biserica și școlile confesionale române, patronate și susținute
de Biserică erau singurele instituții în care se putea vorbi și scrie românește. Era un mare
câștig acesta pentru menținerea ființei etnice a poporului român! într -o perioadă de
jumătate de veac, cu toată oprimarea străină, cultura română din Banat va lua un avânt
necunoscut în trecut, sprijinită fiind de Biserică. Pe plan economic, clerul va avea un rol
important la înființarea băncilor de la orașe cât și a băncilor de ajutor reciproc de la sate.
Pe lângă fiecare eparhie se vor înființa fundațiuni care vor acorda burse tinerilor înzestrați
și în acest fel, vor cont ribui la înmulțirea păturii intelectuale române. În multe cazuri, chiar
episcopii vor trimite la studii înalte mulți tineri dotați, pentru formarea cadrelor didactice
necesare școlilor teologice și preparandiilor. Prin toate aceste acțiuni, orașele de reșe dință
a celor două eparhii, Aradul și Caransebeșul, alături de Sibiu vor deveni cele mai
importante centre ale luptei de emancipare politică și culturală a poporului român din
cadrul Monarhiei Austro -Ungare8.

* *
*

Îndată după înființarea Mitropoliei, Șaguna înștiințează atât pe patriarhul
Mașirevici cât și parohiile ortodoxe române din Banat despre eveniment. Dar patriarhul
Mașirevici comunică episcopilor de Timișoara și Vârșeț că până la întrunirea Congresului
de la Carloviț care în prezența comisaru lui cezaro -crăiesc va efectua separarea

8 I. D. Suciu, Monografia. …, p. 167

70
bisericească, „românii Banatului au a atârna de la stăpânirile duhovnicești cele de până
acum”9, adică de vechea ierarhie străină.
Pentru accelerarea separării bisericești, Șaguna împreună cu episcopul Procopiu
Ivaci covici, întrunindu -se în sinod, aleg la 6 martie 1865 pe arhimandritul Ioan Popasu ca
episcop al eparhiei Caransebeșului. Îndată după confirmarea de către împărat, Șaguna
anunță eparhia Caransebeșului că va stărui ca noul episcop, Ioan Popasu, să fie cât m ai
curând în mijlocul eparhiei „spre mai departe mulțămire și îndestulire sufletească, carea
nici când să nu lipsească dintre voi”10.
Într-adevăr după hirotonia întru arhiereu, Popasu grăbește spre Caransebeș pentru
a-și începe activitatea de organizare a n oii eparhii. Dacă la Arad și Sibiu instituțiile anexe
ale eparhiilor funcționau și era o viață bisericească organizată, în schimb la Caransebeș
trebuia luat totul de la început. Nu exista nici măcar o reședință a episcopului, nu existau
nici institutele te ologice și pedagogice ca la Arad și Sibiu, eparhia trebuia organizată prin
completarea locurilor de protopopi și asesori, nu exista o tipografie și nici un oficios al
eparhiei așa cum era la Sibiu încă din 1853. Cele mai multe parohii cu populație mixtă
unde urma să se facă separarea ierarhică erau în această dieceză. Și tocmai în aceasta va
consta meritul lui Popasu, că pe parcursul unui sfert de veac va dota eparhia lui cu toate
instituțiile necesare, așezând -o pe aceeași treaptă cu cele două eparhii suro ri.

***
La data de 6 iulie 1865, împăratul va emite Diploma de înfi ințare a Episcopiei
Ortodoxe a Caransebeșului, numindu -l totodată la conducerea ei pe arhimandritul Ioan
Popasu. Acesta va fi hirotonisit ca primul episcop al Caransebeșului, la biseric a din
Rășinari, de către mitropolitul Transilvaniei și de către episcopul Ivașcovici al Aradului, în
luna august 1865. Ulterior, sinodul din Sibiu, întrunit în cadru solemn pentru această
ocazie , îi va înmâna noul ui episcop gramata mitropolitană cuvenită.

9 Arhiva Mitropoliei Banatului, Circularele eparhiei Timișoarei , Circulara din 21 ianuarie 1865
10 Idem, Circulara nr. 61 din 10 iulie 1865 semnată de Andrei Șaguna.

71
Episcopul Popasu va pleca împreună din Sibiu spre Caransebeș la data de
18 august 1865, fiind însoțit de convoiul arhieresc și va ajunge în diecez a arondată pe data
de 20 august11.
La Vama Marga are o primire oficială din partea comandantului reg imentului de
grăniceri Caransebeș, maiorul Teodor Iosifovici, care era însoțit de reprezentanți ai
autorităților și administrației locale, precum ș i de clerici. Pe tot traseul de la Vama Marga
până la Caransebeș, episcopul s -a oprit să ofere binecuvântări la bisericile din drumul
cortegiului sau populației ieșite în întâmpinarea s a12.
Ajuns în Caransebeș, primește conducerea episcopiei, î mbracă veșmi ntele
bisericești, binecuvi ntează mulțimea adunată pentru eveniment apoi, împreună cu
însoțitorii săi , va mer ge în biserică unde este întâmpinat cu o declarație de bun venit de
proto popul Oraviței, Iacob Popovici13.
Festivitatea de întronare episcopală oficială va avea loc la data de 30 octombrie
1965, la care au participat, pe lângă oficialități locale și repreze ntați de seamă ai clerului,
și reprezentați ai autorității centrale austriece, printre care amintim pe comisarul imperial
generalul Benko de Boinik. Festivitatea a fost însoțită de on oruri militare, muzică de
fanfară și muz ica tarafurilor din Banat14.
Seara la ora opt și jumătate, în fata catedralei, generalu l de Boinik, va trece în
revistă garda regimentului, va primi onorul și se va intona imnul imperial, după care toate
oficialitățile vor intra în biserică, unde maiorul Carol Cervenca va citi oficial aud itoriului
diploma imperială de reînfi ințare a Episc opiei Ortodoxe a Caransebeșului15.
Festivitatea se va încheia cu săvârșirea Liturghiei ș i servirea prâ nzului oficial la
restaurantul Pomul V erde, la care au participat peste 250 de persoane, dintre care nu au
lipsit printre alții: 12 episcopi, 45 de ofițeri, 6 protopopi, mulți alți preoți de rang inferior,
politicieni, latifundiari, oameni de afaceri sau reprezent anți ai autorităților imperiale16.

11 V. D. Cherciu, op. cit , p. 40 -45.
12 Foaia diecezană , (Caransebe ș), An I, 18 86, Nr. 6 , p.1-2
13 Ibidem
14 Idem, An 1, nr. 8, 1866, p.2
15 Ibidem
16 Ibidem

72
IV.2 Ioan Popasu, o personalitate transilvăneană

Ioan Popasu se n aște la data de 20 decembrie 1808, la Brașov, într -o familie
înstărită de români, originară din Țara Românească, stabiliți în cetatea de sub Tâm pa la
sfârșitul secolului XVIII17.
Viitorul episcop își începe studiile , ca și copil , la școala primară de pe lângă
biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului , avându -l ca dascăl pe Simeon Jinariul18.
Scrisul și cititul în limba română le învață însă acasă, de la un unchi de -al său. Ulterior, va
urma cursuri la școala grecească de pe lângă biserica Sfintei Treimi , unde va învăța să
scrie și să citească în limba elenă veche și mode rnă19.
Studiile gimnaziale le va frecventa atât la gimnaziul din Brașov, cât și la cel din
Sibiu, urmând ca mai apoi să învețe la liceul romano -catolic din Cluj, la secția filozofie.
Între anii 1832 -1836, va urma, în mod strălucit, cursurile Facultății de Teologi e de la
Universitatea din Viena20.
După ce termină facultatea, eminentul tânăr, cunoscător al mai multor limbi,
printre care greacă și germană, va fi luat sub aripa episcopului de Si biu, Vasile Moga,
făcându-l secretarul să u21. La data de 25 februarie/9 martie 1837 va fi sfințit ca diacon,
după câteva zile ca presbiter -celib și va fi ales ca paroh al biser icii Sfântul Nicolae din
Brașov22.
În mai 1837 va fi ales ca protopresbiter al tra ctului al doilea, iar în iunie 1838 va
deveni protopresbiter al tractului întâi, funcție pe care o va avea până în anul 1865 când va
deveni p rimul episcop al Caransebeșului23.
Între anii 1837 -1846 va avea o activitata prodigioasă pe teritoriul protopo piatul ui
de care aparținea. Seriozitatea sa, calitatea slujbelor ținute, activitatea permanentă de

17 Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană , Editura Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1995, p.11 -16.
18 A. Bârseanu, Istoria școalelor centrale românești gr . or. din Brașov , Tipografia Ciurcu et Comp., Brașov,
1902, p.1
19 Constantin Brătescu, op. cit ., p. 16
20 I. T. Badescu, Biografia primului episcop al reînființatei diecese gr. or. române a Caransebeșului Ioan
Popasu 1808 -1889 , Caransebeș, 1899, p.9
21 A.N. -S.J.C.S., Caransebe ș, Colecția de documente bisericești și ale demnitarilor bisericești din
Caransebeș, pachet B , dos. 8 , f.1-2.
22 Ibidem
23 Ibidem

73
îmbunătățire a administrației bisericești, blândețea afișata enoriașilor, și nu numai, i -au
creat lui Ioan Popasu o reputație desăvârșită, devenind unul dintre cei mai erudiți și mai
apreciați oameni ai B iserici ortodoxe transilvănene24.
La data de 27 decembrie 1845, episcopul Transilvaniei, Vasile Moga moare,
scaunul episcopal devenind vacant. Popasu participă la alegerile episcopale din timpul
sinodului de la Turda , din 2 decembrie 1847, pe care nu le câștigă însă, în d auna lui
Andrei Șaguna25. Cu toate acestea, el va avea o colaborare excelentă cu viitorul ep iscop al
Transilvaniei26.
După o muncă începută în anul 1843, întreruptă de evenimentele revoluționare de
la 1848-1849, la 17/29 septembrie 1852, Popasu infi ințează la Scheii Brașovului, primul
gimnaziu ortodox românesc din Transilvania. Acesta va funcționa ca gimnaziu inferior
între anii 1853 -1862, iar din 1863 , ca gimnaziu superior , recunoscut și de autoritățile
maghiare27.
Deși există autori28 care alocă merite mai mari lui Șaguna pentru înf iințarea
gimnaziului, sunt alții29 care nu pun în discuție meritele depline ale lui Po pasu, idee la care
subscriem și noi, considerat ca fiind întemeietorul de drept al primei i nstituții superioare
de educație româ nești din Banat , care va fi pusă în slujba întreg neamului românesc, aici
venind să studieze, de -a lungul timpului, copii de români înstăriți din Transilvania,
Maramureș, Banat, Crișana sau Sătmar, având parte de profes ori erudiți, școliți la Viena,
Budape sta, Praga, Cracovia sau Berlin30.
Evenimentele revoluției de la 1848 -1849, l -au propulsat pe protopopul Ioan P opasu
în fruntea revoluționarilor , alături de nume marcante ca Avram Iancu, Andrei Șaguna sau
Eftimie Murgu. Acesta va avea un rol activ în revoluție , fiind desemnat de marea adunare
de pe Câmpia Libertății de la Blaj ca pe unul din secretariii acesteia. Fiind unul din cei mai
apropiați colaboratori ai lui Andrei Șaguna, George Barițiu îi recunoaște lui Ioan Popa su

24 Cornel Corneanu, “Episcopul Ioan Popasu”, în Altarul Banatului , Timișoara, an I, nr. 11 -12, noiembrie –
decembrie, 1944, p. 165
25 Ibidem
26 I. D. Suciu, Monografia… , p. 179
27 A. Ghidiu, “Amintiri din trecutul fericitului episcop Ioan Popasu “ în Foaia diecezană , (Caransebeș), an
XVII, nr. 6, 1902, p. 2 -3
28 Traian Badescu consideră ca Ioan Popasu a avut mai m ult rolul de a strânge fondurile necesare
achiziționării terenului și construirii gimnaziului, în timp ce A.Șaguna ar fi dost promotorul acestui proiect.
29 Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeșului , Editura Diecezană, Caransebeș, 1940, p. 437
Nicolae Cornean în studiul său, nu numai că îl consideră pe Popasu ctitorul gimnaziului, dar vede în acesta
una dintre cele mai mari personalități culturale române din Transilvania anilor 1850 -1863.
30 C. Brătescu, op. cit ., p.11 -16.

74
activitatea revoluționară, acesta fiind unul din cei mai înverșunați luptători pentru
principiile și dezideratele revolu ționarilor români transilvăneni31.
Între 30 mai 1848 – 10 ianuarie 1850, Ioan Popasu este membru activ al tuturor
delegațiilor revoluț ionarilor români și ajută l a conceperea tuturor memoriilor32.
La 30 mai 1848 face parte din delegația revoluționarilor români care prezintă o
petiție împăratului Ferdinand I, aflat la Insbruck la acea dată33.
În 1848 este însărcinat de prefectura română din Brașov ca să fie reprezentantul
orașului la adunarea de la Dârste, unde are un rol important, ținând maselor adunate acolo
o cuvântare patriotică electrizantă și memorabilă34.
La 25 februarie 1849 face parte din nou din delegația revoluț ionarilor româ ni din
Transilvania, Banat și Bucovina care prezintă la Olmütz, o petiție, noului împărat Francisc
Iosif I35.
În momentul în care trupele revoluționare maghiare ocupa Si biul și Braș ovul, Ioan
Popasu se refugiază la Lugoj, unde își va continua activitatea revoluț ionară și va lua
contact cu doleanțele și necesităț ile revoluț ionarilor din Banat. În urma acestor contacte v a
hotărî să facă parte din delegația condusă de Andrei Șaguna care va cere autorităților
austriece la data de 20 iulie 1849 ca pe s caunul episcopal vacant de la Vâ rșeț să fie numit
un episcop român36.
La 24 octombrie 1849 este depus la Viena un memoriu care va cere separarea
ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă, al cărui co -autor este și Ioan Popasu
(alături de: Teodor Șerb, Constantin Pomuțiu , Petru Cermena și Ioan Dobran)37.
Între anii 1850 -1860, Ioan Popasu își dedică întreaga energie î n vederea dezvoltă rii
învățământului brașovean și cel din protopopiatul să u. La data de 20 octombrie 1860
guvernul imperial va da o Diplomă prin care se va trece de la o guvernare absolutisă la o
guvernare constituțională (1860 -1866) .
În urma acestui act , Ioan Popasu, sprijinit de oamenii politici transilvăneni,
convoacă ș i prezidează la Brașov, la 6/18 noiembrie 1860 , o consfătuire prin care se cerea

31 Ibidem , p.17 -25.
32 Ibide m
33 Ibidem
34 Ibidem
35 Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni , Sibiu, 1918, p.234
36 Iosif Traian Badescu, op. cit ., p. 21
37 Ibidem

75
convocarea congresului politic al naț iunii româ ne din Transilvania, care va avea loc la
Sibiu la data de 1/13 ianuarie 1861 și care a condus la două rezoluții, care cereau38:
 Autonomia Transilvaniei;
 Egalitatea națiunii române cu celelate națiuni din Transil vania;
 Folosirea limbii române în administrație și în justiție;
 Reprezentativitate egală cu celelalte națiuni, a românilor , la conferința de la
Alba -Iulia, pentru elaborarea legii electorale.
Dezideratele de mai sus au fost puse într -o nouă petiț ie care a fost prezentată
împăratului la data de 1 iulie 1861, de o delegație din care a făcut parte și Ioan Popasu39.
Anii 1863 -1864, îl găsesc pe arhimandritul de acum Ioan Popasu ca participant la
lucrările premergătoare dietei de la Sibiu și ca deputat la lucrări le acesteia, inaugurate la
data de 15 iulie 1863. În urma acestor lucrări , s-au luat în discuție două legi fundamentale
pentru româ nii din T ransilvania: cea referitoare la egalitate a între națiuni și cea referitoare
la folosirea lim bii române în înscrisuri le oficiale. Dieta de la Sibiu îl va alege pe
arhimandritu l Popasu ca reprezentant al româ nilor în senatul imperial de la Viena40.
Anii 1864 -1865 vor însemna pentru Ioan Popasu, o luptă acerbă alături de Andrei
Șaguna pentru obținerea separării ierarhice a Bisericii ortodoxe române de cea sârbă și
pentru reînfi ințarea Mitropoliei Ortodoxe Române cu sediul la Sibiu. Aceste două
deziderate românești se vor împlini, așa cum am arătat în capitolele anterioare, iar nou
reînf iințata Mitropolie R omână va fi condusă de Andrei Ș aguna. Ioan Popasu va fi ales la
6 martie 1865 în demnitatea de episcop al Caransebeșului41.
Între anii 1865 -1874 episcopul Popasu va crea noi instituții de cultură ș i artă
durabile, prin munca și dăruirea s ă exemplare va îmbunătății permanent dieceza
Caransebeșului, orașul devenind un focar de cultură, fără precedent în istoria sa, dar și un
simbol al patriotismului româ nesc bănăț ean. Episcopul P opasu a știut să atragă în oraș
intelectuali de caibru, oameni politici ver sați, precum și clerici e rudiți42.

38 A.N. -S.J.C.S., Caransebeș , Colecția de documente bisericești și ale demnitarilor bisericești din
Caranseb eș, pachet G, dosar 19, f.23
39 Cornel Corneanu, ”Episcopul Ioan Popasu”, în Altarul Banatului , (Caransebeș), An I, nr.11 -12 noiembrie –
decembrie, 1944, p.430
40 Ibidem
41 C. Brătescu, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană , Editura Mitropoliei Banatului , Timișoara,
1995, p.26 -32.
42 Ibidem

76
La data de 27 octombrie 1874, sinodul de la Sibiu îl alege pe Popasu ca mitropolit
al Transilvaniei și Banatului, fiindu -i recunoscută astfel întreaga să activitate și pricepere
de până atunci, d evotamentul să u fără limite față de Biserica O rtodox ă Romană ș i față de
neamul românesc. Din păcate , gvernul de la Budapesta nu îl va confirma în funcț ie,
reproș ându -i-se trecutul revoluționar.
Anii 1874 -1886 vor însemna pentru episcopul Caransebeșului din nou o muncă
asiduă cu rezultate remarcabile. Va înf iința noi organisme de cultură, cum ar fi: Institutu l
Teologic și Institutul Pedago gic din Caransebeș. Va înființa Tipografia și L ibrăria
diecezană în anul 1885, va contribui decisiv la apariția Foii diecezane, întreaga s a
activitate fiind sărbătorită cu m ult fast și onoruri cu ocazia jubileului de 50 de ani de la
hirotonisirea s a ca preot, care a av ut loc la data de 9 martie 188743.
În ianuarie 1889 , bătrânul Popasu se îmbolnăvește de pneumonie, care se
agravează cu oc azia participării obligatorii la înmorm ântarea principelui Rudolf de
Habsburg. La data de 5/17 februarie 1889 primul episcop al Caransebeșului se stinge din
viața, lăsând în urma să o activitate cu realizări memorabile, mari regrete și păreri de rău
pentru mulți care l -au cunoscut sau pe care i -a slujit, dar ocupâ ndu-și un loc de seamă în
istoria Bisericii Ortodoxe Române , precum și a neamului românesc44.

IV.3 Organizare și administrație ecleziastică
Pe lângă aura de intelectual și revoluționar, episcopul Ioan Popasu se impune prin
activitatea de org anizator, modernizator și administrator al tuturor elementelor unei
episcopii în condițiile vieții românilor din a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Toată
această construcție a realizat -o respectând principiile democratice ale Statutului Organic
șsagun ian, la a cărui redactare a participat. Așa se explică durabilitatea instituțiilor create
în Episcopia Caransebeșului, cu impact pozitiv asupra evoluției economice, politice și
culturale a românilor bănățeni.

43 C. Corneanu, art. cit.
44 Ibidem

77
IV.3.1 Sinodul Eparhial
Sinodul eparhial este un orga nism care aparți ne structuri i ierarhice a Bisericii45.
Înainte de reînfi ințarea Mitropoliei Ordodoxe Române și a Episcopiei Caransebeșului, în
anul 1865, sinoadele bisericești s -au ținut unde și când s -au putut întruni, în funcție de
necesitățile de moment, dar și de vitregiile vremuri lor de atunci46.
Sinoadele de la Arad și Si biu din 1850 au jucat un rol determinant în evoluția
ulterioară a dezvoltă rii Bisericii Ortodoxe Romane din T ransilvania ș i din Banat47.
Acestea au f uncționat practic ca ș i parlamente ro mânești locale, deoarece în cadrul lor nu
s-au discutat doar probleme bisericești, ci și politice și culturale. Aceste sinoade au jucat
de asemenea un rol important și în timpul revoluției pașoptiste48.
Rolul unui sinod eparhial este acela de a funcționa ca și corp legiu itor și de control
al eparhiei din care fac parte clerici, dar ș i mireni. Fii nd un organ deli berativ, sinodul
eparhial are urmă toarea structură49: episcopul diecezei, 20 de preoți și 40 de mireni. În
cazul diecezei Caransebeșului, printre cei 40 de mireni se regăsesc 10 militari, aleși din
garnizoana orașului. În cazul în care locul episcopului este vacant, prezidiul sinodului este
luat de către vicar sau de către decanul de vârstă din senatul bisericesc50.
Preoții din sinod sunt aleși de către clerici, iar mirenii de către enoriași. Dreptul de
a fi aleși este acordat doar preoților sau enoriașilor care aparțin de parohia respectivă.
Membrii sinodului eparhial sunt aleși pentru 3 ani, având dreptul să c andideze și la alageri
viitoare51.
Sinodul e parhial este convocat de către episcop sau de către consiliul diecezan, în
sesiune ordinară, o dată pe an sau în sesiune extraordinară, ori de câte ori nevoia o impune.
Organizarea pentru alegeri se face î n dieceză, în 20 de cercuri electorale bine
proporț ionate, în fiecare dintre ele alegându -se câte un preot și doi mireni. Consiliul

45 V. D. Cherciu, op. cit ., p. 72
46 Ibidem
47 S. Dragomir, Studii și documente privitoare la Revoluția românilor în anii 1848 -1848 , Sibiu, vol. II, 1944,
p. 19
48 I. D. Suciu, Monograf ia…, p. 148
49 V. D. Cherciu, op. cit ., p. 74
50 I. A. Preda, Constituția bisericei gr. -or. române din Ungaria și Transilvania sau Statutul Organic
comentat și cu concluzele și normele referitoare întregit , Sibiu, 1914, p. 181
51 Ibidem

78
diecezei desemnează câte doi comisari consistoriali pentru fiecare cerc, unul cleric și unul
laic52.
Membrii sinodului sunt numiți deputați. Alegerea celor mireni se face tot p rin
intermediul sinoadelor parohiale. Voturile exprimate pot fi secrete sau publice, în funcție
de dorința alegătorilor. Rezultatul alegerilor se face public, iar protocolul este d epus la
comisarul consistorial53. Procesul de votare durează șase săptămâni. Contestațiile
procesului electoral pot fi luate în considerare numai dacă sunt depuse la consistoriul
diecezan î n termen de maxim 15 zile de la data desfășurării scrutinului. Dacă pe timpul
executării mandatului, un deputat demisionează sau moare, se vor o rganiza imediat , în
cercul electoral respectiv, alegeri pentru ocuparea locului vacant54.
Primul sinod eparhial a avut loc la episcopia Caransebeșului la data de 20 aprilie
1870 în catedrala Sfântulu i Ghorghe din oraș și a fost prezidat de episcopul Ioan Po pasu,
care cu acest prilej deoseb it a ținut un discurs memorabil55.
La fiecare ședință sinodală este desemnat de că tre prez idiu un notar pentru ședinț ă
și doi pentru consemnarea discuțiilor56. Pentru a fi eficiente ș i ope rative, sinoadele sunt
împărțite pe c omisii de lucru, fiecare dintre ele având un caracter și o responsabilitate
specifică57:
Comisia petițională;
Comisia financiară;
Comisia verificatoare;
Comisia pentru alcătuirea regulamentului de ordine interioară a sinodului58.
IV.3.2 Consistoriul diecezan
La da ta de 2 6 august 1865 a avut loc o consfătuire î n care epis copul Ioan Popasu a
convocat o ședință plenară pentru data de 23 septembrie a aceluia și an în care să se discute

52 Ibidem , p. 182
53 Ibidem
54 Ibidem , p. 173
55 Protocoloalele șiedințelor celui d -anteiu Sinodu eparchialu alu Diecesei Romane dreptmaritorie din
Caransebeș, Tipografia Em. Bartalitis, Pesta, 1870
56 Ibidem , p. 174
57 Ibidem
58 Ibidem

79
luarea unor măsuri pentru organiz area Cosistoriului diecezan care să funcț ioneze pe v iitor
ca organ administrativ și judecă toresc59.
La această primă ședință a Consistoriului a fost ales secretar Ioan Bartolomei ș i
fisc consistorial , Constantin Rădulescu. La ședință au participat protopopii din cele șase
districte românești, precum ș i asesorii c onsistoriali români din parohiile românești. Au fost
aleși administratori protopopi români, care să -i înlocuiască pe cei sârbi, după cum
urmează60:
 Nicolae Tincu Velea la Vâ rșeț;
 Nicolae Andreevici la Caransebeș;
 Iosif Popovici la Biserica Albă;
 P. Șeimanu la Ciacova;
 Simion Dimitrievici la Panciova;
În aceeași ședință se dispune și mutare a Institutului Teologic de la Vâ rșeț la
Caransebeș61. Rolul Consistoriului eparhial era acela de a rezolva problemele
administrative, cele de ordin material, precum ș i pe cele de ordin disciplinar.
Complexitatea și mutitudinea problemelor de rezolvat au condus la necesitatea întrunirii
Consistoriului de mai multe ori pe an.
În anul 1870, o dată cu crearea cadrului legislativ bisericesc și o dată cu intrarea în
vigoare a Statutului Organic, au fost organizate alegeri și în Episcopia Caransebeș ului, în
ședința din 9 iulie, cu următoarele rezultate care au dat structura primului Consistoriu
diecezan62:
 Protopopul Oraviței, Iacob Popovici – asesor consistorial;
 Preot la Lugo j, Mihail Pocrean – asesor consistorial;
 Protopopul Mehadiei, Dimitrie Iacobescu – asesor consistorial;
 Protopopul Je belului, Alexandru Ioanovici – asesor consistorial;
 Preot la Berzasca, Radu Columba – asesor consistorial;
 Preot la Voiteg, Ioan T. Șeimanu – asesor consistorial;

59 V. D. Cherciu, op. cit , p. 94
60 A.E.O .C., Protocoalele ședințelor consistoriale 1866, 1 -1, 1769
61 Ibidem
62 Idem, Protocoalele ședințelor consistoriale 1870, 1 -1077

80
 Preot la Cebza, Andrei Bugarin – asesor consistorial;
 Protopopul Făgetului, Atanasie Ioanovici – asesor consistorial;
 Preot la Petroveselo, Avram Murgu – asesor consistorial;
 Paroh la Iam, Iosif Popovici – asesor consistorial;
 Preot la Lu goj, Alexandru U rsulescu – asesor consistorial;
 Protopopul Caransebeșului, Nicolae Andreevici – asesor consistorial;
 Preot la Lugoj, Matei Ignea – asesor consistorial;
 Preot la Mercina, Ioan Popovici – asesor consistorial;
 Preot la Sudriaș, George Emanuel – asesor consistorial;
 Protopopul Lugojului, George Peșteanu – asesor consistorial;
 Preot la Cărbunari, Ioan Mihailovici – asesor consistorial;
 Preot la Sculea, nicolae Bolocan – asesor consistorial;
 Preot la Mâtnicu Mare, Ioan Ștefanovici – asesor consist orial;
 Preot la Iablanița, Nicolae Tătucu – asesor consistorial;
 Preot la Rusova, Ioan Pavlovici – asesor consistorial;
 Preot la Bocșa Montană, Zaharia Botoșiu – asesor consistorial;
 Preot la Dognecea, mihail Velceanu – asesor consistorial;
 Preot la Prigor , Ilia Câmpeanu – asesor consistorial;
 Preot la Mehadia, Constantin Țepeneagu – asesor consistorial;
 Preot la Zorlențu Mare, Lazăr Țiapu – asesor consistorial;
 Preot la Petroman, Trifon Țăranu – asesor consistorial;
 Mireanul Ștefan Antonescu – protojude c ercual;
 Mireanul Ioan Bartolomeu (notar consistorial);
 Mireanul Constantin Rădulescu (avocat);
 Mireanul Ioan Poșta (neguțător);
 Mireanul Ioan Bartolomeu (neguțător);
 Mireanul Iulian Ianculescu (perceptor general comitatens);
 Mireanul Alexandru Stancovici(n eguțător);
 Mireanul Ioan Peția (neguțător);
 Mireanul Vasile Nicolescu (învățător);
 Mireanul Dimitrie Popavița (neguțător);
 Mireanul Ion Brancovici (neguțător);
 Mireanul George Băiașu (neguțător);

81
Conform Statutului Organic, Consistoriul diecezan este acel organism care aparține
de eparhie, care funcționează permanent și care are în activitatea sa rezolvarea
problemelor administrative ale bisericii respective (episcopie, protopopiate, comune
bisericești). Acesta are în componența sa trei senate care funcțion ează separat63:
 Strâns bisericesc;
 Școlar;
 Epitropesc.
IV.3.3 Statutul O rganic, deziderat important în constitu ționalismul
ecleziastic
În anul 1868 este adoptat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania și din Banat, de către congresul Naționa l Bisericesc de la Sibiu. Acest statut
va fi ratificat, la data de 28 mai 1869 de autoritățile austriece. Din ace st moment Biserica
Ortodoxă Română va intra într -o nouă fază a dezvoltării sale, cea a m odernismului și a
constituționalității bisericești64.
În anul 1863, autorităț ile de la Viena recun osc credința ortodoxă ca având drepturi
egale cu celelalte confesiuni din Imperiu. Pe această bază este construit Statutul Organic,
care are la bază două principii fundamenta le, și anume: autonomia și sinodalitate a Bisericii
Ortodoxe Româ ne din Transilvania și din Banat65.
Promotorul principal al Statutului Organic a fost Arhiepiscopul și Mitropolitul
Andrei Șaguna, a cărui elocință și cunoștințe în Dreptul canonic erau bine cunoscute în
întreaga Europă, prin lucrăr ile sale: “Compendiu de drept canonic al unei sfinte
sobornicești și apostolești Biserici”, publicată la Sibiu în 1868 și “Echiridoniul”, care se
concentrează pe interpretarea corectă a canoanelor bisericești în practic a religioasă66.
O realizare deosebită a lui Andrei Șaguna este includerea mirenilor în structurile
organizatorice ale Bisericii, considerându -i la fel de imp ortanți ca și cleric ii, aceștia fiin d
reprezentanții maselor largi de enoriași, care aveau astfel posi bilitatea, nu numai de a

63 Ibidem
64 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,
București, 1981, p. 96
65 Ioan Lupaș, Fazele istorice în evoluțiunea constituțională a Transilvaniei , Sibiu, 1944, p. 5
66 Gheorghe Tulbur, Mitropolitul Șaguna , Sibiu, p. 20

82
asista la activitatea organizatorică a Bisericii, dar și de a fi participanți activi, apărători
direcți ai d repturilor și intereselor laice67.
Drumul parcurs de la concepere până la realizarea acestui Statut, a fost unul sinuos
și dificil și a parcurs mai multe etape , pe care vom încerca să le redăm succint, în cele ce
urmează :
În 1849 , Andrei Șaguna întocmește primul proiect referitor la structura
organizatorică a Bisericii Ortodoxe Româ ne68;
În noiembrie 1850 , Andrei Șaguna întocmește cel de -al doilea proiect referit or la
structura organizatorică a Bisericii Ortodoxe Româ ne;
În cadrul soborului bisericesc din 1850, Șaguna cere din nou autorităților imperiale
egalitatea în drepturi a ortodoxiei romaneș ti cu celelalte confesiuni din I mperiu, fără nici
un rezultat însă69;
În 1862, Ioan Doran, agent la Viena, așteaptă un plan de organizare co ncret al
Bisericii Ortodoxe Româ ne, dar Ș aguna este ez itant și nu i -l trimite;
În 1864, Șaguna propune spre aprobare sinodului eparhial un proiect de Statut
Organic al Bisericii Ortodox e Româ ne, care ave 187 de pagini, în care insista pe
autonomia fiecărei structuri organizatorice bisericeș ti a Mitropoliei Române: parohii,
protoprezbiterate, mănăstiri, eparhii. Sinodul alcătuiește o comisie formată din 12 membri
care să analizeze documen tul lui Șag una70;
În 1868, la Congresul Național Bisericesc, Șaguna propune spre a fi dezbătut
proiectul său inițial al Statutului Organic și nu pe cel modificat de sinodul eparhial,
dovedind că existau disensiuni între cele două părți. La data de 18 septem brie Congresul ia
în discuție documentul și formează o comisie de analiza alcătuită din 27 de membri, aleși
în mod egal de la cele trei eparhii, iar președintele acest ei comisii este ales bănățeanul
născut la Timișoara în anul 1821, George Ioanovici, secre tar de st at în Ministerul
Cultelor71.

67 R. Radu, ”Mitropolitul Andrei Șaguna. Un mare luptător pentru drepturile române, în Altaru l Banatului ,
(Timișoara ), an IV, nr. 7 -9, 1993, p. 111
68 E.R. Roșca, Monografia mitropoliei ortodoxe române a Ardealului începând de la repausarea
arhiepiscopului -mitropolit Andrei baron de Șaguna până astăzi. Contribuții istorice , Sibiu, 1937, p. 16
69 I. Mateiu, Contribuțiuni la istoria dreptului bisericesc , vol I, Tipografia Cărților Bisericești, București,
1922, p. 210
70 N. I. Floca, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească , vol. I, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al B. O.R., București, 1990, p. 251
71 Ibidem

83
Proiectul Statutului Organic, analizat și modificat de Comisia Congresului
Național Bisericesc, va fi examinat ulterior de către ministrul cultelor E ötvös și
promulgat de împărat în 1868, cu mențiunile c ă: împăratul ar e dreptul suprem de inspecție
generală, noul episcop va trebui să depună un jurământ de fidelitate împăratului,
convocarea Congresului bisericesc trebuie făcută și cu informarea monarhului, folosirea
limbii române în mod oficial de Biserica Ortodoxă Romana să fie în conc ordanță cu
legislația imperială72.
Deși Statutul Organic din 1868 a creat multe discuții ș i dezbateri î ntre
mitropolitului Șaguna și Comisia Congresului Național Bisericesc și are anumite lacun e
sau exprimări ambigue, a reprezentat piatra de temelie a organizării m oderne a Bisericii
Ortodoxe Româ ne din Transilvania și Banat73.
Statutul Organic cuprindea normele de organizare și funcționare a Bisericii
Ortodoxe Române su pusă Imperiului austro -ungar. Ba za o constituie parohiile urmate de
protopre sbiterate, mănăstiri, eparhii și mitropolia. Fiecare din aceste părți componente ale
Bisericii se conduceau după principii democratice. Pe lângă fiecare parohie și
protopresbiterat funcționau câte un sinod, comitet și epitropie care ajutau pe preoți și
protopopi la conducerea parohiilor și protopresbiteratelor.
Mănăstirile depindeau direct de eparhie deoarece erau echivalate cu protopopiatele.
Eparhiile erau conduse de episcopi ajutați de sinodul și consistoriul eparhial.
Sinodul eparhial era compus din 60 membri dintre care 20 clerici și 40 mireni. El alegea
episcopul în decurs de trei luni de la vacantarea scaunului. Alegerea însă trebuia să fie
confirmată de regele Ungariei. Consistoriul era organul administrativ și judecătoresc
permanent care dirija treb urile bisericești, școlare și fundaționale ale eparhiei. Avea trei
secții conduse de câte un consilier eparhial. În fruntea provinciei mitropolitane stătea
mitropolitul cu sediul în Sibiu. El era ajutat la conducerea mitropoliei de: congresul
național bise ricesc, consistoriul mitropolitan și sinodul episcopesc. Congresul național
bisericesc avea 90 membrii dintre care 30 din cler și 60 dintre mireni. Fiecare eparhie
trimitea în congres câte 30 membri, 10 din cler și 20 din mireni. Se întrunea din trei în tr ei
ani și el alegea pe mitropolit. Pentru alegerea mitropolitului se întrunea în ședință
extraordinară și numărul deputaților se lărgea la 120 dintre care jumătate erau din

72 V. D. Cherciu, op. cit ., p. 70 -71
73 Ibidem

84
arhidieceză. Consistoriul mitropolitan era organul suprem administrativ și judecăto resc
pentru întreaga provincie mitropolitană și avea tot trei secții: bisericească, școlară și
epitropească. Sinodul episcopesc se compunea din episcopii sufragani prezidați de
mitropolit și se ocupa de problemele spirituale, dogmatice și simbolice ale Mit ropoliei.
Prin paragrafele 108 și 109 mitropolitul și episcopii erau obligați să -și testeze jumătate din
avere cât și biblioteca eparhiilor respective74.
Abia pe data de 24 iulie 1869, Popasu aduce la cunoștința preoților și
credincioșilor din eparhie sancț ionarea și punerea în aplicare a Statutului Organic deși
acesta fusese sancționat de Franz Joseph la 28 mai 1869. Îndemnurile lui Popasu erau de
natură religioasă, morală dar și națională: „însuflețiți -vă de adevărata dragoste către legea
strămoșească și l imba maicii noastre și aduceți fiecare după putință jertfa pe altarul
bisericii și școalei noastre naționale române, ca așa să puteți întemeia fonduri pentru
trebuințele cele mai însemnate ale vieții noastre bisericești și școlare”75.
Aplicarea Statutului O rganic consolidează Ortodoxia română din fosta Monarhie
Austro -Ungară și dă răgaz episcopului să -și îndrepte activitatea spre noi realizări. În
primul rând, se punea problema unei reședințe, deoarece în vechea reședință se instalase
Institutul T eologic, tr ansferat de la Vârșeț. În acest scop, episcopul intră în tratative cu
Ministerul de război din Viena și la 1870 cumpără palatul generalului rezident în
Caransebeș pe care îl transformă în reședință episcopală după ce -l amenajează conform
cerințelor.

IV.3.4 Congresul Național B isericesc

Instituția bisericească numită Mitropolie avea următoarele roluri: de a face legătura
dintre eparhii, de a susține unitatea dogmatică a Bisericii, de a susține interesele generale
ale tururor celorlalte unități administrative bi sericești care îi sunt în subordine76.

74 Statutul organic al Bisericei greco -orientale române din Ungaria și Transilvania, cu un Suplement, ed. II –
a, Sibiu, 1900.
75 Arhiva Mitropoliei Banatului, Timișoara, Circularele eparhiei Caransebeș , Circulara din 24 iulie 1869.
76 Gheorghe Soare, Mitropolia în dreptul canonic ortodox , București, 1939, p. 15

85
În provinciile istorice Transilvania și Banat, până la adoptarea Statutului Organic,
Biserica Ortodoxă Română era condusă administrativ și dogmatic prin intermediul
sinoadelor episcopale care au fost înlocuite ulterior cu Congresul Național Bisericesc. Î n
Statut va fi prevăzută componenț a Congresului, care va fi alcătuit din 90 de deputați, câte
20 de mireni și 10 clerici de la fiecare din tre cele trei eparhii a flate în subordinea
Mitropoliei77.
Cei trei episcopi și Mi tropolitul sunt de asemenea membrii de drept ai Congresului,
acesta din urmă având și funcția de Președinte. În cazul în care Mitropolitul lipsește, va fi
înlocuit pe timpul congresului respectiv, î n functia de Preș edinte de către episcopul cel
mai în vârs tă. Provincia care î l dă pe Mitropolit, are dreptul garantat de Statut , de a avea o
reprezentare dublă în Congres, de 60 de deputați78.
Fiecare eparhie este împărțită în 20 de cercuri electorale, deputații aleși în Congres
având un manda t de trei ani, care poate fi reîn noit. La rândul său, Congresul poate fi
convocat de către Mitropolit sau, în cazul în care scaunul acestuia este vacant, de către
consistoriul mitropolitan79.
Anul 1878 aduce și abrogarea unui Regulament de ordine interioară al Congresului
Național Bisericesc care definește funcțiile principale ale acestuia80:
 De a conduce, în integralitatea lor, activitățile Mitropoliei;
 De a alege Mitropolitul și membrii consistoriului acestuia;
 De a susține libertatea religioasă;
 De a garanta autonomia Biseric ii Ortodoxe Române.
La data de 23 august 1868, la propunerea episcopului Caransebeșului Ioan Popasu,
este întrunit consistoriul mitropolitan care va organiza alegerile deputaților primului
Congres Național Bisericesc. Alegerile vor ave a loc conform instruc țiunilor transmise de
consistoriu, astfel că , este posibilă întrunirea primului Congres Național la Sibiu, la data
de 16 septembrie 186881.
În cadrul Congresului Național Bisericesc , notarul general este legiu itorul care
răspunde de agenda de zi a organismu lui, iar personalul notarial, care este în directă

77 V. D. Cherciu, op. cit ., p. 108
78 Ibidem
79 I. A. Preda, Constituția bisericei gr. -or. române din Ungaria și Tr ansilvania sau Statutul Organic
comentat și cu concluzele și normele referitoare întregit , Sibiu, 1914, p. 235 -238
80 Ibidem
81 A.E.O.C., Protocoalele ședințelor consistoriale extraordinare din 23 august 1868

86
subordine a prezidiului c ongresual , este cel desemnat să se ocupe de bună desfășurare a
tuturor eveni mentelor din timpul Congresului82.
Activitatea Congresului se desfășoară prin intermediul comisii lor, pe ntru a asigura
o eficență și o expediență ridicată a lucrărilor. Aceste comisii sunt supervizate de către
Președinte, care are în atribuții o gamă largă de sarcini și responsabilități83. Ședințele
comis ilor sunt, în mod ordinar, publice84.
La data de 3 octom bie 1868, deputatul Vicențiu Babeș depune o petiție în Congres
în care se cere reînf iințarea Episcopiei Timișoarei , care nu se va împlini decât după mulț i
ani î nsă85. Importanța Congresului din 1868 este cu adevărat deosebită, deoarece prin
intermediul ace stui organism bisericesc se va discuta, definitiv a și se va aproba Statutul
Organ ic al Bisericii Ortodoxe Române86.
La Congresul Național Bisericesc din 1 octombrie 1870, se aduce în discuție pentru
prima dată , înființarea episcopiei din Oradea Mare87.
La Co ngresul din 1874, deputații bănățeni aduc din nou în discuț ie înființarea
Episcopiei Timișoarei, fiind total nemulțumiți de activitatea defectuoasă și de dezinteresul
manifestat față de prolemele lor de că tre dieceza Aradului, petiție care nu are , din păcate,
nici un rezultat88.
Aia în anul 1878 Congresul Național Bisericesc se pronunț ă în principiu de acord
cu înfi ințarea episcopiilor de T imișoara și de Oradea Mare, iar în 22 aprilie 1880 episcopii
sufragani primesc o informare oficia lă de la mitropolitul M iron Roma nul, prin care sunt
informați că acesta are în vedere să propună un plan concret de înfi ințare a celor două
episcopii89.
Congresul din anul 1881 nu reușește nici el să rezolve problema noilor posibile
episcopii, motivând lipsa banilor, iar în anul 1884 i se comunica Mitropoliei de către

82 Ibidem
83 Ibidem
84 I. D. Suciu, R. Constantine scu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului , vol. 2, Ed.
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980, p. 887 -890
85 Ibidem
86 Ibidem
87 Protocolul Congresului Național -Bisericesc Român de religie greco -răsăriteană , Sibiu, 1870, Ședința din
1 oct. 1870, p. 12 -13
88 G. Ardelean, Istoricul episcopiilor noue. Studiu istoric, Sibiu, 1901, p. 51
89 Ibidem

87
Ministerul Cultelor că se amână convocarea Congresului Național Bisericesc până în anul
1886, care va avea loc în luna iunie a acelui an și ca re nu va aduce schimbări majore90.
Unul dintre cele mai importa nte subiecte discutate la C ongresul din 1888, a fost
separarea ierarhică pe cale judecătorească dintre Biserică Ortodoxă Română și cea sârbă,
în acele situații în care nu s -a putut realiza pe cale amiabilă91.
IV.3.5 Unităț i administrati ve teritoriale. Protopopiatele ș i parohi ile
Dintr -un docum ent din anul 1749, descoperim că dieceza Caransebeșului era
alcatuită din următoarele districte: Caransebeș, Lugoj, Vâ rșeț, Mehadia și Palanca. În
subordinea diecezei se aflau 232 de comune bisericeș ti92.
Această împărțire administrativă a diecezei Caransebeșului, dar ș i cea a Timișoarei
(cealaltă dieceză or todoxă din Banat) va fi valabilă în Imperiu până în anul 1769, câ nd
sinodul de la Sremski Karlovici pune bazele reorganizării Bisericii Orto doxe din Ungaria,
așa fiind î nființate și prot opopiatele. În acelaș i an, arhivele patriarhiei de la Sremski
Karlovici menționează că î n Episcopia Caransebeșului activau 389 de preoți, dintre c are
317 erau localnici bănățeni93.
Autoritătile vieneze erau foarte int eresate de a fi bine informate în legatu ră cu tot
ce ținea de activitatea Bisericii ortodoxe din Imperiu ș i din acest motiv, în perioa da
1793 -1848, “Departamentum Graeci Rit us non Unitorum” din Buda, funcț iona ca
organism imperial cu rolul de for executiv și de monitorizare al eparhiilor orto doxe din
comitate. Prin intermediul acestui for, eparhiile erau obligate de a face rapoarte periodice
și să țină eviden țe stricte , în arhive , referitoare la preo ții lor ( începând cu 1814)94.
Din anul 1865, Episcopia Ortodoxă a Caransebeșului este reînfi ințată și are în
subordine zece protopopiate , însumând 325 de parohii95:
1. Caransebeș, protopresbiter Nicolae Andreevici , 50 parohii ;

90 Ibidem
91 Foaia diecezană , (Caransebeș), anul III, nr. 51, 1888, p.1
92 ”Statistici sârbești din dieceza Caransebeșului și Aradului în veacul XVIII” , în Foaia diecezană ,
(Caransebeș), nr. 50, 1908, p. 51 -52
93 I. B. Mureșianu, ”Un document din 1767 privind aspecte ale vieții bisericești ”, în Mitropolia Banatului ,
(Timișoara), an, XXVI, nr. 5 -8, 1976, p. 522
94 N. Bocșan, Contribuții la istoria iluminis mului românesc , Ed. Facla, Timișoara, 1986, p. 91
95 V. D. Cherciu, ”Înființarea și organizarea Episcopiei Caransebeșului ”, în Altarul Banatului , an IX, serie
nouă, nr. 7 -9, 1998, p. 174

88
2. Mehadia, protopresbiter Dimitrie Iacobescu , 37 parohii ;
3. Lugoj, protopresbiter Ioan Marcu , 31 parohii ;
4. Vîrșeț, protopresbiter Ioa n Popovici , 19 parohii ;
5. Jebel, protopresbiter Alexandru Ioanovici , 29 parohii ;
6. Biserica Albă, protopresbiter Iosif Popovici , 28 parohii ;
7. Oravița, protopresbiter Iacob Popovici , 32 parohii ;
8. Ciacova , protopresbiter Ioan Șeimanu , 12 parohii ;
9. Panciova , protopr esbiter Simion Dimitrievici , 7 parohii ;
10. Făget , protopresbiter Atanasie Iovanovici , 41 parohii ;
La data de 2 noiembrie 1868, Episcopul Caransebeșului emite o circulară prin care
cerea tuturor preoților parohiilor din dieceză să oficieze zilnic slujbe, în mo d obligatoriu,
în caz contrar fiind pasibili la sanc țiuni disciplinare96.
Dintre toate protopopiatele diecezei, cel al Caransebeșului era cel mai însemnat, cu
un total de 50 de parohii, dintre care le enumerăm pe cele mai mari, cu peste 200 de
familii97:
 Teregova cu 264 de familii;
 Caransebeș cu 394 de familii;
 Ezeriș cu 345 de familii;
 Târnova cu 360 de familii;
 Rucsberg cu 209 familii;
 Soceni cu 206 familii;
Dintre protopopii remarcanți ai Caransebeșului, îi reamintim , în ordine
cronologică, pe98:
 Ioan Popes cu în anul 1738;
 Lazăr Popovici în anul 1748;
 Ghorghe Daicovici în anul 1764;
 Gheorge Iliescu în anul 1765;

96 A.E.O.C., 1868, III 501 -600, f. 77
97 A. Ghidiu, I. Bălan, Monograf ia orașului Caransebeș , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1909, p. 6
98 Ibidem

89
 Ghorghe Iorgovici între anii 1778 -1791;
 Dimitrie Popovici între anii 1778 -1790;
 Nicolae Bumbăcilă între anii 1781 -1795;
 Metodie Lazarovici între ani i 1787 -1812;
 Ghorghe Stoica între anii 1792 -1801;
 Ghorghe Popovici între anii 1799 -1832;
 Ioan Creța între anii 1801 -1830;
 Ioan Tomici între anii 1804 -1839;
 Gheorghe Andreevici între anii 1830 -1877;
 Nicolae Gruici între anii 1839 -1841;
 Gavril Iancovici într e anii 1831 -1867;
 Nicolae Andreevici între anii 1855 -1886;
Protopopiatul Făgetului, cu cele 41 de parohii, este al doilea ca mărime din dieceză
și este atestat documentar din anul 1736. Protopopi de seamă ai Făgetului au fost99:
 Dimitrie Fagetsk y în anul 17 36;
 Ioan Teodorovici în anul 1867;
 Iosif Popovici între anii 1787 -1812;
 Ioan Iancovici între anii 1787 -1812;
 Petru Atanasievici între anii 1815 -1854;
 Atanasie Ioanovici între anii 1861 -1886;
 Sebastian Olaru între anii 1888 -1939.
Protopopiatul Mehadiei, al treilea ca mărime din dieceză cu cele 37 de parohii, a
avut următorii conducători remarcați prin faptele lor100:
 George Iliescu între anii 1745 -1760;
 Ștefan Dimitrievici în anul 1795;
 Nicolae Stoica între anii 1795 -1832;
 Lazăr Rădac între anii 1833 -1841;

99 C. Feneșan, ”Circulația cărților bisericești din sec. Al XVII -lea în Banat”, în Studia Universitas Babeș
Bolyai , Series Historia, fasciculus I, Cluj Napoca, 1972, p. 22
100 I. Băc ilă, Monografia Mehadiei , Editura Marineasa, Timișoara, 1977, p. 172

90
 Iacob Popovici între anii 1841 -1850;
 Dimitrie Iacobescu între anii 1850 -1872;
 Mihai Popovici între anii 1874 -1910.
Protopopiatul Oraviței, al patrulea ca mărime cu cele 32 de parohii, a avut la
conducere mari patrioți români bănățeni101:
 Sofronie Ivacicovici în tre anii 1829 -1847;
 Ignatie Vuia în anul 1848;
 Maxim Popovici în anul 1881;
 Andrei Ghidiu între anii 1883 -1888;
 Alexandru Popovici între anii 1888 -1915.
Protopopiatul Lugojului, cu 31 de parohii, a avut ca lideri conducători pe102:
 Gavriil între anii 1658 -1722;
 Pascu Popovici între anii 1723 -1751;
 George Popovici între anii 1752 -1758;
 Petru Popovici între anii 1759 -1778;
 Constantin Atanasievici între anii 1779 -1802;
 Ștefan Atanasievici între anii 1802 -1847;
 Ioan Marcu între anii 1847 -1867;
 Ghoerghe Peșteanu î ntre anii 1867 -1886;
 Gheorghe Popovici între anii 1887 -1927.
Protopopiatul Jebelului, avea în componență 31 de parohii, a fost atestat
documentar din anul 1747 și a funcționat până în anul 1882 când a fost mutat la Buziaș.
Protopopi de seamă ai Jebelului a u fost103:
 Martin Șuboni în anul 1763;

101 I. Petreuță, Monografia Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului , Timișoara, 1979, vol I, p. 172
102 B. Țurcanu, ”Biserici, ctitori și clerici din Lugoj”, în Mitropolia Banatului , (Timișoar a), an XXXIV, nr.
3-4, 1984, p. 200
103 I. B. Mureșianu, ”Din trecutul protopopiatelor Jebel și Ciacova”, în Îndrumător bisericesc misionar și
patriotic , Mitropolia Banatului, Timișoara, 1984, p. 77

91
 Ioan Șuboni în anul 1771;
 Dumitru Mihailovici în anul 1811;
 Emanuil Teodorivici în anul 1828;
 Meletie Dreghici între anii 1847 -1957;
 Alexandru Ioanovici între anii 1855 -1892.
Protopopiatul Ciacovei, avea în 1865 un numă r de 12 parohii în subordine.
Documentele arată că acest protopopiat a fost mutat în anul 1760 de la Ghilad. Cei mai
importanți protopopi ai Ciacovei au fost104:
 Ciorei în anul 1805;
 Dimitrie Petrovici în anul 1843;
 Ioan Șeimanu în anul 1877;
 Ioan Pinciu între anii 1896 -1909.
O dată cu separarea ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă, Episcopiei
Caransebeșului i -au revenit și cele trei protopopiate din Banatul Sârbesc, respectiv
Biserica Albă (28 de parohii românești), Vâ rșeț (19 parohii românești ), Panciova (7
parohii românești)105.
IV.4 Biserica și școala. Învățământul confesional ș i teologic
Biserica și școala erau la vremea respectivă cele două instituții naționale care au
prezentat și dezvoltat sentimentul național al românilor. În fond, Școala era s ub patronajul
Bisericii, mulți dascăli fiind clerici de formație, mai ales la școlile sătești unde preotul era
în același timp și învățătorul. Această simbioză se reflecta și în publicațiile vremii, revista
arădeană ”Biserica și Școala” fiind un exemplu co ncludent în acest sens.

104 Ibidem , p. 78
105 A.E.O.C ., Caransebeș , Fond 1868 , III, 501 -600

92
IV.4.1 Institutul Teologic Diecezan
Din anul 1822 funcționa la Vâ rșeț o școală românea scă care avea drept scop
instruirea preoților români care erau trimiși să slujească apoi în parohiile românești aflate
în subordinea P rotopopiatului de V îrșeț106.
După investirea s a ca episcop al Caransebeșului, în anul 1865, Popasu hotărăște
imedia t ca secția de Teologie de la Vâ rșeț să fie mutată la Caransebeș, luând naștere astfel
Institutul Teologic Diecezan107.
Înscrierile pentru I nstitut se făceau în pe rioada 1-13 septem brie, examenele de
admitere se susț ineau î ntre 15 -27 septembrie, iar cursurile începeau la data de 1
octombrie108.
Prima promoție își va începe cursurile la data de 10 noiembrie 1865, sub prezidiul
episcopului, care va deține această funcț ie până în 1870109. Primii profesori ai Institutului
au fost Mi hai Velceanu și George Peșteanu110.
Regulamentul de ordine interioară a Institutul ui Teologic Diecezan a fost conceput
de episcop încă din anul 1865 ș i desă vârșit de Petru Popovici în anul 1872 , devenind
„Legile institutului clerical din Caransebeș”, care conțineau reguli stricte de conduită,
obligații, drepturi și responsabilități pentru studenții teologi, dintre care amintim111:
 Frecventarea obligatorie, în mod regulat, a slujbelor religioase de la
biserică;
 Adoptarea unei conduite exemplare în biserică;
 Așezarea corectă a studenților în biserică;
 Interzicerea absențelor de la cursuri;
 Adoptarea unei ținute vestimentare stricte;
 Comunicarea obligatorie către Institut a domicil iului cursanților.

106 Ioan Lupaș, op. cit ., p. 141
107 A.N. -S.J.C.S., Caransebeș, Colecția de documente bisericești și ale demnitarilor bisericești din
Caransebeș , pachet A, dosar 7, f.13
108 P. Negrescu, S. Negrescu, Biserică și societate , Ed. Tradiție, București, 1999, p. 65
109 Cornel Corneanu, ”Episcopul Ioan Popasu ”, în Altarul Banatului , Timișoara, an III, nr. 7 -8, iulie -august,
1946, p. 171
110 Constantin Brătescu , op. cit ., p. 61
111 A.E.O.C, Fond școlar , nr, 1872

93
La data de 14 decembrie 1888 este adoptat de către Consistoriul diecezan un plan
de învățămâ nt pentru I nstitut care va cuprinde studii teologice și studii auxiliare, care vor
fi predate cursanților pe timpul a șase semestre, însumând un număr de 180 de ore112.
Studiile teologice erau în număr de 17 și cuprindeau: Exegeza Noului Testament;
Teologie fundamentală; Dogmatică; Drept canonic; Arheologie; Istoria universală a
Bisericii; Morală; Hermeneutică; Pastorală; Isagogia celor două Testamente; Liturgică;
Stilisti că; Tipicul; Retorică; Catehetică; Cântare bisericească ; Encic lopedie ș i
Metodologie113.
Studiile auxiliare erau în număr de 9 și cuprindeau: Istoria limbii ș i literaturii
române; Muzică instrumentală ; Muzică Vocală; Gramatică; Logică; Psihologie;
Pedagogie; Igienă ; Economie114.
În anul 1888 este cumpărata o casă care va deveni sediul Institutului de acum în
colo115 și care va avea tot timpul un corp profesoral de elită, dintre care îi amintim pe116:
Atoniu Sequens din Cehia, Ghorgehe Petrescu, Vasile Goldiș, Leo M ureșan, Ioan Piciu,
George Popovici, Iosif Bălan, Ioan Mihailovici, Patriciu Dragalina,Vasile Mândrean,
Filaret Mu sta, Petru Popoviciu, Iuliu Ola riu, Filip Adam, Iosif Tempea, G eorge Mărginean
sau Ioan Mihailovici.
Prin activitatea sa și prin promoțiile fo arte bine pregătite de preoți pe care le -a
scos, Institutul Teologic Diecezan devine renumit în întreg Imperiul la sfârșitul secolului
al XIX -lea,, fiind, de exemplu, bine cunoscută situația din 1888, când Institutul similar din
Belgrad cere sprijinul cond ucerii caransebeșene de a le trimite copii după regulamentele
de ordine interioară, după programa de învățământ și după structura cursurilor predate,
spre a le servi ca model de organizare117.
IV.4.2 Institutul Pedagogic din Caransebeș
Încă din primii ani ai păst oririi sa le, Popasu dorea ca alături de I nstitutul Teologic
să funcționeze și un Institut P edagogic care să pregătească viitoarele cadre didactice ale

112 Ibidem , f. 168, Vezi ”Planul cursurilor” de la Institutul Teologic semnat de către Iosif Olariu.
113 Ibidem
114 Ibidem
115 Ibidem , actul nr. 365 E/4 aprilie 1889
116 V. D. Cherciu, Biserică și societate .. , p. 188 -189.
117 Ibidem

94
eparhiei așa cum era la Arad și Sibiu118. Caransebeșul era încă din veacul al XVIII -lea
centrul școlar al c omunelor de pe teritoriul Regimentului român de graniță și aici au
funcționat ca directori ai școlilor române , pedagogi distinși ca protopopul Ioan Tomici,
Constantin Diaconovici -Loga, Petru Lupulov, Nicolae Andreevici care au organizat
cursuri de perfecți onare pe timpul verii pentru învățătorii români cu durata de trei luni,
căutând prin aceste metode să ridice calificarea profesională a luminătorilor satelor119.
După desființarea confiniului militar din 1872, sistându -se cursurile de pregătire ale
învățător ilor, nevoia unei școli pedagogice pentru învățătorii din eparhie se resimțea tot
mai mult. La 1876 , Popasu reușește să obțină consimțământul Ministerului maghiar pentru
înființarea Institutului Pedagogic necesar pregătirii viitorilor învățători de la școl ile
confesionale române120.
Prima atestare documentară a unei școli romanești din Banat o avem din anul 1582,
când este menționată școala calvină cu predare î n limba română din Caransebeș121.
Împreună cu școli similare din Făget, Hațeg sau Lugoj, școala calvin ă din Caransebeș
pregătea preoț ii româ ni, pentru a putea activa î n parohiile româ nești din Banatul seco lului
al XVII -lea122.
Prin localizarea sa, Caransebeș ul a fost, timp de secole , un important centru
comercial, cultural și religio s, situat strategic la co nfluenț a drumurilor ce legau Imperiul
Otoman de Imperiul Habsburgic, Banatul de Ungaria sau Transilvania. Din aceste motive,
autoritățile imperiale au dus o politică susținută de dez naționalizare a comunităților
românești prin înv ătățămâ nt și prin catolici zare forțată123.
Această politică de discriminare este stră lucit dejucată de arhimandritul episcopiei
de Vâ rșeț, Feldvari, care în anul 1776, împreună cu Nicolae Stoic , traduc din slavonă în
română „Cartea de mână a dascălilor”, care va fi un instrument ext rem de folositor pentru
pedagogia româneas că din Banat124.

118 Ibidem , p. 190
119 A. Ghidiu, I. Bălan, op. cit., p. 218 -221.
120 Protocolul si nodului eparhial , Sibiu, ședința IV din 26 aprilie 1886
121 V.D. Cherciu, Biserică și societate , p.189
122 Ibidem
123 A. Ghidiu, I. Bălan, op. cit . , p. 230
124 Ibidem

95
În anul 1820, după o muncă asiduă de mai mulți ani, protopopul Ioan Tomici
reușește să înființeze la Caransebeș școala preparandă, care avea cursuri ce durau trei
luni125.
În anul 1876, Sinodul eparhia l ia hotărâ rea de a înf iința la Caransebeș un Institut
Pedagogic care să pregătească dascăli pentru școlile confesionale diecezane126. Ministe rul
Cultelor Ungariei, aprobă la data de 30 septembrie 1877 planul de învățământ al
Institutului și , astfel, cursuri le po t începe în toamna aceluiași an127.
Profesor dirigent al Institutului Pedagogic din Caransebeș, este numit, în toamna
anului 1877, eruditul Ștefan Velovan, fost bursier cu studii la Gotha și Viena. Având o
bogată activitate publicistică de metodologie ș i pedagogie, Velovan va preda la Institut
materiile: geometrie, aritmetică, istorie naturală , pedagogie, fizică și metodică128.
Cel de -al doilea profesor remarcabil , cu care Institutul și -a început activitatea a fost
Patriciu Dragalina, care a fost intens sp rijinit de episcopul Ioan Popasu pentru a -și finaliza
studiile la Viena și Gotha. Acesta va preda la Institut ul Pedagogic din Caransebeș:
aritmetică, geografie, pedagogie, istorie universală și desen.
Nicolae Popovici este desemnat în anul 1882, ca profeso r de muzică instumentală
și vocală la Institut. Acesta este absolve nt al conservatoarelor din Leipzig și Viena129. Tot
în același an, dr. Leon Mureșan, preia catedra de Igienă a Institutului Pedagogic130.
Printre alți profesori erudiți care au activat în aceas tă perioadă la Institut ul
Pedagogic din Caransebeș, îi amintim pe: Vasile Goldiș, eminent absolvent al
universităților din Viena și Pesta; Iosif Bălan, absolvent al Institutului Agronomic din
Magyar -Ovár; Enea Hodoș, profeso r de Istoria literaturii române131.
Cele două instituții de învățămâ nt româ nesc de pe lângă Episcopia Caransebeșului,
Institutul Teologic Diecezan și Institutul Pedagogic, au contribuit decisiv la emanciparea
și educarea populaț iei româ nești din Banat, prin calitatea cursurilor predate, pr in
seriozitatea profesorilor de aici și prin pregătirea temeinică a promoțiilor de preoți sau de

125 Ibidem
126 Ibidem
127 Foaia diecezană , (Caranebeș), anul III, nr. 26, 1888, p. 3
128 C. Brăte scu, ”Ștefan Velovan (1852 -1932)” , în Mitropolia Banatului , (Timișoara), an XXXII, nr. 7 -9,
1982, p. 524
129 Ibidem
130 Ibidem
131 V.D. Cherciu, Biserică și societate …, p.189

96
dascăli care au ieșit de pe porțile celor două instituții, acestea ocupându -și în acest fel, un
loc de seamă în istoria școlii și a învățământului românesc.
O statistică eparhială a anului 1887 -1888, ne comunică că, un număr de 697 de
tineri româ ni erau cursanții unor ș coli româ nești de pe teritoriul diecezei Caransebeșului,
printre care ș i cei de la cele două Institute132.
IV.4.3 Reuniuni învăță torești
Secolul al XVIII -lea aduce gâ ndirea iluministă și pe meleagurile bănățene.
Învățământul începe să ia ampl oare, iar cadrele didactice româ ne să aibă o tot mai bună
pregătire. Un rol important în această perioadă î l au școlile pre parande de la Carasebeș și
Arad133.
Secolul XI X și, în special a doua s a jumătate, după revoluț ia paș optistă, va aduce o
creștere și mai mare a emancipării didactice și pedagogice în Banat. Putem vorbi de
primele cursuri de pregă tire suplimentară a dască lilor româ ni, ținute la Arad, în perioada
1862 -1865, sub atent a conducere a lui Constantin Ioanovici și a episcopului Emilian
Kengelaț134.
Prima asociație a î nvăță torilor bănățeni este menționată în anul 1835 , la Timișoara ,
și va întruni 46 de învățători și profesori germani135.
La 16 mai 1867, sub conducer ea lui Iosif Ri ll, va avea o întrunire la Periam, care
va hotărî înființarea Asociației Învățătorilor din Banat, care va avea reprezentați din toate
naționalitățile bănățene136:
 Traian Lungu, reprezentatntul românilor;
 Iosif Rill, reprezentatntul germanilor;
 G. Ioanovici, reprezentatntul sârbilor;
 K. Kaujai, reprezentatntul ungurilor;
 Aron Kohn, reprezentatntul evreilor.

132 Ibidem
133 G. Onița, Organizațiile profesionale ale cadrelor didactice din Român ia între 1865 -1944 , București,
1969, p. 13
134 V. Țârcovnicu, ”Asociațiile învățătorești din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX -lea”, în Studii
de istorie a Banatului , vol II, Timișoara, 1970, p. 155
135 Ibidem
136 Ibidem

97
Asociația va publica un apel la data de 4 noiembrie a aceluiași an, în care va invita
pe toți învățătorii din comitatele Caraș, Timiș și Tor ontal să participe la prima adunare
generală a învățător ilor din Banat , pe data de 27 -28 decembrie 1867.137
Evenimentul a avut o amploare deosebită , fiind onorat cu par iciparea a peste 400
de învățători și la care s -a pus în discuție, s -a formulat și aproba t un statut de funcționare
al Asociației, care se va numi de acum înainte: „Reuniunea învățătorilor din Banat ”
(Banater Lehrerverein)138. Totodată a luat ființă și publicaț ia oficiala a Asociației , numită
„Ungrischer Schulbote”139.
Statutele de org anizare și funcționare ale Asociației au fost aprobate de autoritățile
maghiare în anul 1871, iar limbile oficial e folosite au fost: cea maghiară pentru
comunicarea cu autoritățile de la Pesta ș i cea germană pentru dezbateri și comunica re
internă în cadrul Asociației140. Observăm că limba română era neglijată, mostră a
exclusivismului politic austro -maghiar. Membrii români ai Asociației nu vor tolera
situația, se vor organiza pentru a -și impune personalitatea, cu atât mai mult cu cât
populația românească era în majorita te.
În anul 1862 i se acorda Bisericii Ortodoxe Române, de către autorităț ile imperiale,
dreptul de a înfi ința școli confesionale româ nești141. Pe baza acestui drept, în toamna
anului 1868, episcopul Caransebeșului pro pune înf iințarea unei r euniuni a învățăt orilor
româ ni de pe teritoriul eparhiei. Vasile Nicolescu va ajuta la elaborarea statutelor
Reuniunii, iar la data de 29 aprilie 1869142, acestea sunt depuse la Ministerul Cult elor de la
Pesta, care le aprobă la data de 17 iulie a aceluiași an, reuniunea avâ nd denumirea oficială
de: „Reuniunea învățătorilori români de școale capitale și elementare populare din d ieceza
dreptmăritoar e răsăriteană a Caransebeșului”143.
Reuniunea a avut, în anul 1869, un număr de 25 de membri onorari, printre care
amintim pe Ioan Popasu, Andrei Șaguna sau Vicențiu Babeș , și un număr de 197 membri
ordinari144.

137 Ibidem
138 Ibidem
139 G. Joa ndrea, Conferințe învățătorești introduse de episcopul Ioan Popasu (1866 -1876) , Caransebeș,
1912, p. 15 -16
140 Ibidem
141 Ibidem
142 Ibidem
143 V. Țârcovnicu, op. cit . p. 159
144 V. D. Cherciu, Biserică și societate , p.174 -182.

98
Având că principală sarcină rolul de a stabili metodologia necesară activității
învățătorilor bănățeni, activitatea Reuniunii p oate fi împărțită în două etape145.
În prima etapă a existenței sale, între anii 1869 -1880146, Reuniunea a funcționa t
după Statutul aprobat în 1889147. În această perioadă Reuniunea se întrunea o singură dat ă
pe an într -o adunare generală148.
În cea de -a doua etapă a existenței sale, cuprinsă între anii 1880 -1918149,
Reuniunea va funcționa după Statutul aprobat în 1880 și se va desfășura atât în adunări
generale, dar și în adunări ale „despărțămintelor”150. Acestea din urmă au fost create
pentru c a activitatea membrilor pe regiuni să fie mai eficientă și mai expeditiv ă.
Regiunile -despărțaminele episcopatului au fost: Oravița, Bocșa, Caransebeș, Lugoj, Vîrșeț,
Biserica Albă, Buziaș, Ciacova151.
Reuniunea îl va alege în fruntea sa, la data de 1 august 1883, pe eruditul pedagog
bănățean Ștefan Velovan, a căr ei activitate și energie va impulsiona activitatea ace stui
organism, ducându -l pe cele mai înalte culmi profesiona le, având realizări remarcabile152.
Cu toate că, după revoluția pașoptistă și până la sfârșitul primei conflagrații
mondiale, încheiate cu Marea Unire, Banatul și Transilvania au fos t în permanență asaltate
de naționalismul maghiar, uneori dus la extrem, prin impunerea forțată a limbii și culturii
ungare, Reuniunile învățătorești au avut rolul de a proteja limba și cultura română, de a fi
focare și epicentre ale școlii românești, de a fi promotoare ale culturii românești,
producătoare și distribuitoare de carte românească, contribuind decisiv la salvarea limbii
române și a spiritului neamului românesc153.

145 Ibidem
146 Ibidem
147 Ibidem
148 Ibidem
149 Ibidem
150 Ibidem
151 Ibidem
152 Ibidem
153 Ibidem

99
IV.5 Activitatea culturală și socială
IV.5.1 Asociații ș i societăți
Asociațiile și societățile studențești din Banat și Transilvania au copiat, la
începutul secolului XIX, pe cele maghiare sau germane, care au avut o libertate de
expri mare și o vechime mult mai mare154.
După revoluția pașoptistă, o dată cu renaș terea spiritului patriotic românesc, nevoia
de exprimare a culturii, obiceiurilor și tradițiilor românești a fost tot mai mare. Această
nevoie a fost satisfăcută p rin înf iințarea mai multor asociații și societăți românești, în care
intelectualitatea în for mare, dar și cea erudită, putea găsi o cale de exprimare directă și
eficientă155. Dintre aceste asociații și societăți amintim:
 Academia de dre pturi, societate literară înființată de junimea română la
Oradea Mare, în anul 1851156;
 Societatea de lectură a stude nților româ ni, înființată în anul 1859 la Satu
Mare157;
 Societatea culturală a studenți lor româ ni ortodocși, înființată în anul 1865,
pe lângă Institutul Teologic și Pedagogic di n Sibiu158;
 Societatea culturală a studenți lor româ ni ortodocși, înființată în anu l 1867,
pe lângă Institutul Teologic și Pedagogic din Arad159.
În anul 1868, la insistențe le episcopului Ioan Popasu, se înf iințează la Caransebeș,
Societatea culturală a clericilor româ ni de la Institutul Teologic. Necesitatea înf iințării
acestei Societăți era dată de setea de cunoaștere a studenț ilor româ ni de la Insttitutul de
Teologie, dar și din lipsa totală a unor cursuri despre limba și literatura română , despre
istoria sau fol clorul românesc. Prin intermediul acestei Societăți , studenții au putut avea
acces la aceste informații, puteau avea dezbateri ideologice sau să fie ei la rândul lor
promotori ai culturii ș i valorilor româ nești160.

154 Idem, Biserica în modernitate .., p. 235
155 Ibidem
156 Viorel Faur, Societatea de lectură din Oradea, 1852 -1875 , studiu monografic, Ed. Muzeului Țării
Crișurilor, Oradea, 1995
157 V. D. Cherciu, Biseri ca în modernitate…, p. 235
158 Ibidem
159 Ibidem
160 Protocolul sinodului eparhial al diecezei gr. or. Române a Caransebeșului , Tipografia diecezană din
Caransebeș, 1888, nr. 402 E 1888

100
O dată cu nașterea Institutului Pedagogic din Caransebeș, în anul 1876, afluxul de
minți luminate, de dascăli eminenț i româ ni a fost mult mai mare. A devenit astfel, necesar
ca în Societate să fie primiți și studenții de la pedagogie, nu doar cei de la teologie.
Această unitate se va realiza în anul 1888, când Statutul vechi al Societății culturale va fi
înlocuit cu unul n ou, mai modern și adaptat n ecesităților curente161.
Una din cele mai importante sarcini ale Societății culturale caransebeșene, care
după moartea ilustrului ei promotor, episcopul Ioan Popasu, îi va prelua numele, devenind
„Societatea de lectură Ioan Popasu a studenților teologi și pedagogi din Caransebeș”, a
fost aceea de a înfi ința, d ezvolta și îngriji o bibliotecă162. În anul 1889 -1890, bibli oteca
Societății va cuprinde 838 de volume și va fi estimată la o valoare foarte mare, de circa
3000 de florini163.
Biblioteca se va îmbogăți continuu cu noi lucră ri valo roase, prin diverse donații și
achiziții, dintre care amintim:
 Episcopul Nicolae Popea, donator de cărți în anii1889 -1890;
 Coriolan Brediceanu, donator de cărți în anii1889 -1890;
 Căpitanul Nicolae Martin, d onator de cărți în anii1889 -1890, printre care:
„Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu; „Ranele națiunii”
de Iosif Vulcan; „Memorialul conferinței naționale din 1881”;
 O colec ție remarcabilă de periodice oferite gratuit de reda ctorii lor:
„Transilvania”, „Gazeta Transilvaniei”, „Biserica ortodoxă”, „Biserica și școala”,
„Candela”, „Tribuna”, „Foaia diecezană”, „Amicul familiei”;
 În anul 1894 sunt achiziționate sau donate bibliotecii 504 volume, printre
care și: „Cuvântarea festi vă rostită la serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare”
a lui A. D. Xenopol;
 Tot în anul 1894 episcopul suplimentează fondurile Societății pentru a fi
achiziționate „Letopisețele Moldovei” ș i „Lepturariul” lui Aron Pumnul.
Membrii Societății de lectură vor tipă ri propria lor publicație, numită
„Progresul”164, încă din anii de început și care va fi , până în anul 1886 , singura publ icație
românească din Cransebeș165.

161 V. D. Cherciu, Biserica în modernitate .., p. 237
162 Ibidem
163 Ibidem
164 Ibidem

101
Războiul de Independență din 1877 -1878, a creat o mare stimulare a culturii și
creaț iei româ nești. Operele nemuritoare ale lui Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Mihai
Eminescu, Șt. O. Iosif sau Alexandru Vlahuță au avut un renume și un impact uriaș în
Banat și Transilvania, creuzetul propagandei l or fiind societățile și asociațiile studențe ști
de aici. Aceste opere de artă au contribuit decisiv la formarea conștiinței naționale î n cele
două regiuni istorice166.
Această activitate intensă culturală românească, acest suflu patriotic a continuat
până la începutul secolului XX, până la î nceperea Primul ui Raz boi Mondial, culminând cu
Marea Unire din 1 decembrie 1918.
Putem afirma, fără tăgada de a greși că, Societatea literară a studenților teologi și
pedagogi din Caransebeș, prin activitatea ei continuă, intensă și extrem de eficientă și
progresi stă, pe o perioadă întinsă pe mai mult de jumătate de secol, a avut o contribuție
majoră la dezvoltarea culturii și educației populației românești din Banat.
IV.5.2 Tipografia ș i Libră ria diecezană
În anul 1882 abia, este deschisă prima tipografie bănățeana, la R eșița, de către
Simeon Pocrean167, care va tipări aici timp de trei ani, trei periodice: „Revista ”, „Opinca”
și „Privighetoarea”168.
La data de 18 aprilie 1884, deputatul Petru Broștean propune în sinodul eparhial
alocarea sumei de 10.000 de florini pentru înf iințarea unei tipografii a diecezei. La data de
14 aprilie 1885, referentul comisiei numite să se ocupe de problemă, F. Musta, prezintă
planul de lucru, care este aprobat de sinod. În acest sens este formată o comisie de
supraveghere a lucrărilor formată din: Iosif Bălan, Filaret Musta și Traian Barzu169.
În toamna anului 1885, episcopul Ioan Popasu, folosindu -și numeroasele
contacte170, ia legătura cu mai multe firme austriece și primește mai multe oferte pentru
utilajele tipografice, dintre care o va alege pe cea a „H. Löser’s Maschinenfabrik Ludwig

165 C. Brătescu, Episcopul…, p. 89
166 Ibidem
167 G. Jurma, Presa și viața literară în Caraș Severin , Reșița, 1978, p. 12
168V. D. Cherciu, Biserica în modernitate…, p.225 -232.
169 Ibidem
170 C. Brătescu, ”Savantul dNicolae Teclu, medicul Constantin Po pasu și Tipografia diecezană din
Caransebeș”, în Mitropolia Banatului , (Timișoara), nr. 10 -12, an XXIX, 1979, p. 738

102
Kaiser”171 pentru achiziționarea unei mașini tipografice, în format 48 x 64, contra sumei
de 2100 de florini172 și pe cea a „K.K. Hoftschriftgiesserei Poppelbaum”173 pentru litere,
contra sume i de 2310 florini174. Ambel e comenz i vor fi livrate la Caransebeș până la
sfârșitul lunii noiembrie 1885175.
În luna februarie 1886, firma H.L.M. Ludwig Kaiser va trimite și o presă manua lă
în valoare de 500 de florini. În al doilea trimestru al anului 1885 încep lucrările la ș antier,
care era condus de I.Popovici și George Băiaș. Construcția clădirii se face , pe terenul
atunci achiziționat de episcopie după planurile arhitectului Adrian Diaconu -Diaconovici,
iar acesta va și superviza lucrările176.
Pentru achitarea utilajelor și a lucr ărilor la tipografie se vor contracta la sfârșitul
anului 1885 două credite la Banca Albina din Sibiu, unul în valoare de 7000 de florini, iar
celălal t în valoare de 2000 de florini177.
Pentru a conduce tipografia este adus Eduard Haustein178, care nu va sta m ult însă,
demisionând în luna august 1886. Dieceza va angaja î n continuare personal calificat
(recomandat de p ersoane credibile și influente ): Ioan Biruescu, Constantin Bălean, Ioan
Bocean, George Gruia și Ni colae Muntanu ca om de serviciu179.
La data de 11 noiembrie 1885 , Ioan Popasu depune o cerere oficială de înregistrare
a Tipografiei și a Librăriei diecezane, la autoritățile orașului Caransebeș, care iau act de
aceasta și înregistrează cele două entități economice și administrative la data de 20
noiembri e. La data de 17 martie 1836, așezământul este asigurat la Casa de Asigurare
Transilvania. Suma totală a investiției s -a ridicat la 14.671 de florini180.
La data de 2 decembrie 1885 are loc mult așteptat a inaugurare a Tipografiei
diecezane din Caransebeș , oficiată cu mult fast și la care au participat toate autori tățile

171 dA.E.O.C., Actul nr. 821 , 1885
172 Ibidem
173 Ibidem
174 Idem, Actul nr. 940, 1885
175 Ibidem
176 Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Ca ransebeș 1885 -1918 , vol. 1, Ed. Banatica, Reșița, 1996, p.
22
177 A.E.O.C., Actul 477/1885
178 Idem, Actul 554/25 Iulie 1885
179 P. Călin, op. cit. , p. 23
180 ”Aceste așezăminte – tipografia și librăria diecezană sunt anume create cu scopul de a ne fi întru
ajutoriu în afacerile administrațiunei bisericești și pentru înaintarea afacerilor noastre școlare și peste tot
pentru răspândirea învățăturilor morale religioase și folositoare între poporul dreptcredincios”

103
orașului, iar pe data de 30 noiembrie este scoasă prima tipă ritură : circulara eparhială nr.
935181.
La data de 5 ianuarie 1886 apare primul număr al mult așteptatei și mult doritei
„Foaie Diecez ană”, care este scoasă sub atent a îndrumare a redactorului Cornel
Corneanu182 și care va deveni din acel moment oficiosul diecezei Caransebeșului.
Hârtia pe care se tipărea Foaia era achiziționată de la firma vieneză „Neusiedler
Actien -Gesellschaft”183, iar c erneala tipografică de la „F. Wüste”, de asemenea o firmă din
capitala imperială184.
În locul demisionarului austriac, Popasu îl va numi la conducerea Tipografiei pe
George Imbronovici, recomandat de latifundiarul Capra, decizie ce se va dovedi în timp
extre m de inspirată. Munc a asiduă și profesionistă, calitățile sale umane și de bun
administrator și organizator al activității Tipografiei, va duce la multe recuno așteri și
distincț ii pe care le va primi de -a lungul anilor Imbronovici, printre care, amintim ai ci,
Diploma de recunoștința a Ministerului Comerț ului185.
Primii ani ai producției tipografice au fost axați pe asigurarea necesarului diecezei
(pe lângă tipărirea periodicului Foaia Diecezană ), adică: cărți și manuale școlare,
formulare, etichete, anunțuri, circulare, conscripții parohiale, invitații, calendare, cărți
poștale, cataloage de publicitate etc. Producția de carte științifică și bel etristică va începe
din anul 1900186.
La data de 25 februarie 1886 est e inaugurată Librăria diecezană187. După demisia
lui Haustein, conducerea Librăriei este încredințată lui Iosif Karl Reich din Oravița.
Începând cu anul 1887 este angajat ca și casi er la Librărie Contantin Călțun188.
Fiind gândită ca și unitate de desfacere a Tipografiei, Librăria va avea o activitate
prodig ioasă în anii următori inaugurării ei. Aici se vindeau nu doar cărți și periodice din

181 C. Corneanu, Foaia diecezană , (Caransebeș), nr.1 , 1935, p.5, an XLV
182 Ibidem
183 A.E.O.C., Act nr. 911 , 1885
184 Idem, Act 95 , 1885
185 P. Călin, op. cit ., p. 24
186 Ibidem , p. 51 -86
187 V.D. Cherciu, Biserica în modernitate…, p.233 -234.
188 dA.E.O.C , Decizia Consistoriului diecezan , nr. 1215/1887

104
producția proprie, dar și din alte locuri din Imperiu și din străinătate. Aici găseai cărți și
periodice în toate limbile de circulație din Banat: română, maghiară, germa nă, sârbă189.
Librăria , împreună cu Tipografia , au funcționat c a un ansamblu unitar, fiind două
stabilimente care au contribuit enorm la progresul culturii românești în Banat, la
promovarea ideilor naț ionaliste, la formarea conș tintei naționale a poporului român din
această provincie istorică atât de greu încercată, toate aceste lucruri regăsindu -se în
activtivitatea intelectualilor și a patrioților bănățeni , care au luptat din răsput eri pentru
dezideratul suprem, U nirea cu Patria Mamă.
IV.5.3 Presa bisericească. Foaia diecezană
Presa românească își începe apariția în primele decenii ale secolului XIX.
Condițiile vitrege sociale, economice și politice din această parte a Europei, au făcut ca la
noi presa scrisă să apară mult mai târziu decât î n statele dez voltate di n Occident190.
Presa din Banat și Transilvania se înscrie pe același calapod, cu mențiunea că, deș i
aceste z one erau mult mai dezvoltate, atât economic, cât și cultural, decât celelalte
provincii istorice românești, aici , națiunea româ nă a fost mereu o bturat ă de naționalismul
stăpânitorilor, fiind tot timpul împiedicată să -și propage cultura, să -și folosească limba și
să se dez volte ca popor191.
Cu toate acestea, după revoluția pașoptistă va avea loc o emancipare ș i o
dezvoltare a presei românești, fără precede nt. În Timișoara de exemplu, în perioada
1771 -1919, pe lângă cele 98 de ziare germane , 72 ungurești și 4 sârbe , apar și 13 ziare
romanești (majoritatea după 1850)192.
Presa bisercicească apare ca o necesitate socială, culturală ș i politică din cele două
provincii istorice romanești ale Imperiului Austro -Ungar.
„Telegraful Româ n”193, înființat de Andrei Șaguna a fost cel mai longegiv periodic.
Deși era și un ziar economic, politic și cultural, Telegraful Roman era un periodic
bisericesc. Printre redactorii car e au co ndus destinele gazetei, îi amintim pe: Visarion

189 V. Popp, Dizertație despre tipgrafiile românești din Transilvania și învecinatele țări de la începutul lor
până la vremurile noastre , Sibiu, 1838
190 G. Cătană, ”Datorințele extrașcolare ale învățătorilor”, în Foaia diecezană , (Caransebeș), nr. 37, 1911,
p.5
191 I. Ilie scu, O istorie deschisă a presei române 1575 -1925 , Timișoara, Ed. Mirton, 1999, p. 10
192 I. Munteanu, Timis. Monografie , Timișoara, Ed. Marineasa, 1998, p, 283
193 Mircea Păcurariu, Istoria…, p. 295

105
Roman, Aron Florian, Pavel Vasici, Nicolae Cristea, Zaharia Boiu, Euseb iu Roșca sau Ilie
Miron Cristea194.
„Speranța” între anii 1869 și 1871 -1872 și „Lumina” între anii 1872 -1875, au fost
editate de epa rhia Aradului, sub îndrumarea lui Iosif Goldiș , George Popa și Vicențiu
Mangra195.
„Biserica și școala”196, apărută la data de 30 ianuarie 1877, este cea mai importantă
și influen tă publicație bisericească din Banat și Crișana. Tipărită în condiții grafice
excepționale, la Tipografia diecezană din Arad, înființată de episcopul Ioan Mețianu,
revista va apărea din anul 1883 cu ortografia și gramatica limbii române stabilite de
Academia Română de la București197.
„Foaia Diecezană”198 apare la data de 5 ianuarie 1886199, la Tipografia diecezană
din Caransebeș și va deveni oficiosul episcopiei. Gazeta va avea o frecvență săptămânală.
Conducerea Foii este încredințată lui Ioan Bartolomei, care este ș i secretar eparhial și care
avea o solidă educație juridică. Sub conducere a sa, Foaia Diecezană , tipărită în format de
30,5 cm x 22,5 cm, în două coloane, va deveni buletinul oficial al Episcopiei
Caransebeșului, care va avea rolul de a informa și culturaliza masele de enoriași200.
Apariția și activitatea presei scrise din Imperiu , intrau sub incidența legii din 17
decembrie 1862201. La data de 7 aprilie 1888 redactorul Foii Diecezane este amendat de
Tribunalul regesc din Caransebeș cu 50 de florini , pe motivul încălcării codului
deontologic imperial al ziariștilor, atunci când a pub licat un aticol care critic a autori tățile
politice austriece202.
Prin apariția Foii Diecezane, s -a completat încă un spațiu în promovarea, nu numai
a valorilor bisericești, dar și a limbii și culturii românești în Banat. Oficiosul Episcopiei a
contribuit la creșterea nivelului de informare și educație a populaț iei româ nești din Banat.

194 Ibidem
195 G. Lițiu, ”Presa bisericească de la Arad (186 9-1948)”, în Altarul Banatului , (Timișoara), an I (40), nr. 9 –
10, 1990, p. 88
196 Ibidem
197 O. Ghibu, Ziaristica bisericească la români, Studiu istoric , Sibiu, 1910, p. 59
198 Ibidem
199 Foaia diecezană , (Caransebeș), anul I, nr. 1, 18, p. 1
200 A. Ghidiu, I. B ălan, op cit ., p. 175
201 Foaia diecezană , (Caransebeș) , an III, nr. 21, 1888, p. 7
202 Ibidem

106
IV.5.4 Junimea ieșeană în Banatul de munte
Activitatea intensă a Junimii în Banatul de munte, cu epicentrul său Caransebeșul,
se datorează influenț ei deosebite pe care a avu t-o episco pul Ioan Popasu. Unchiul
eruditului ierarh fiind Titu Maiorescu, fondator ul Junimii la Iași în anul 1865203.
Ioan Popasu a luptat foarte mult pentru c a profesorii și elevii celor două Institute să
fie în permanent contact cu tot ce se întâmplă în Patria Mam ă. Astfel , a insistat ca Librăria
diecezană să fie abonată la toate periodicele de limba ro mână din țara sau din Imperiu,
printre care a pus mare preț pe „Convo rbiri Literare”, gazeta Junimii204.
În anul 1888, Gherasim Sârb, având la dispoziție lucrările Lib răriei, va efectua un
studiu pe care îl va publica sub titlul: „Despre c ărțile și foile române moderne”205. Tot aici
își desăvârșește educația și își completează informațiile culturale Ioan
Popovici -Bănățe anu206.
Titu Maiorescu va veni la Car ansebeș ori de câte ori va avea ocazia pentru a -l
onora și sprijini pe unchiul său și pentru a sprij ini activitățile junimiste aici207. În 1863 ,
acesta îi trimite lui Ioan P opasu, unul din primele volume tipărite de versuri ale lui
Eminescu, iar episcopul va deveni cel mai fervent promotor al marelui poet și patriot în
Banatul imperial208.
Între anii 1883 -1886, la Caransebeș a profesat renumitul junimist dr. Ioan Paul și
tot în același mediu cultural s -a format și marele om politic Vasile Goldiș, care va profes a
la rândul său la cele două institute între anii 1886 -1889209.
Unul din tinerii eminenți sprijiniți cu burse de Ioan Popasu pentru a studia la Viena
și Gotha, a fost pedagogul Ștefan Velovan. Acesta se va cunoaște cu Titu Maiorescu la
Caransebeș, unde profe sa la cele două institute, pe care î l va impresiona în mod
deosebit210.

203 C. Brătescu, Episcopul Ioan Popasu …p.141 -143.
204 Ibidem
205 P. Oallde, Lupta pentru limba românească în Banat , Editura Facla, Timișoara, 1983, p. 270 -271
206 Ibidem
207 Alexandru Bârsescu, ”Titu Maiorescu în Banat”, în Semenicul , (Reșița), V, 1977, p. 34
208 Ghe. Jurma, Presa și viața literara în Caraș Severin , Reșița, 1978, p. 102
209 Ibidem
210 V. Țârcovnicu, op. cit ., p. 301

107
La data de 2 iunie 1887, într -una din întrunirile Junimii din Iaș i, se va citi raportul
său științific „Raportul între știință și artă”, iar tot în acelaș i an se va public a o analiză
efectuată pe zeci de pagini despre lucrarea sa „Moral a inductivă”211.
La 3 iunie 1887 T itu Maiorescu îl recomandă printr -o scrisoare pe Ștefan Velovan
la „România Jună” din Viena. În anul următor, în cel de -al doilea număr scos pe piață al
renumitei gazete, i se va publica lui Velovan lucrarea „Intelectualitatea ca notă esențială a
plăcerilor estetice și morale”. Cu această ocazie anvergur a de intelectual rasat a lui
Velovan va deveni de talie europeană212.
După ce a mai publicat lucrări sau studii ale sale și î n „Foaia Diecezană”,
„Romänische Revue” sau „Zeitscrift für exakte Philosophie”, în anul 1893 Ștefan Velovan
va pleca în Regat, unde își va c ontinua prodigioasa activitate științifică și publicistică213.
Nepotul Episcopului , dr. Cons tantin Popasu se stabileș te în Caransebeș în anul
1895 , devenind medic și profesor de Igienă la cele două institute diecezane214. Acesta va
contribui foarte mult și la ajutarea construcției Tip ografiei și Librăriei diecezane215. De
asemenea tot el este cel care l -a ajutat foarte mult pe Mihai Eminescu în anii internării sale
la Viena , 1883 -1884, pe care î l va ajuta să se însănătoșească216. În anul 1882 dr. Popasu
devine președintele soci etății „România Jună” din Viena217.
Enea Hodoș a fost profesorul celor două institute, între anii 1889 -1904. Acesta a
fost cun oscut pentru activitatea sa excepțională de promovare a marilor oameni de cultură
ai Junimii, în mod special , a lui Mihai Eminescu218.
Între anii 1892 -1893 va publica în peste 35 de numere a Foii Diecezane lucrarea
intitulată atunci „Sc hițe din Istoria literaturii româ ne pentru ti nerimea Institutului
pedagogic și teologic diecezan”, car e va deveni ulterior manualul să u de Istorie a
literaturii române după care vor învăța gene rații de studenți caransebeșeni219. Activitatea

211 Mircea Traian Biju, ”Ștefan Velovan”, în Contemporanul , (București) nr. 22, din 29 mai 1987
212 V. Țârcovnicu, op. cit ., p. 301
213 Z. Ornea, Junimea și junimismul , Ed. Eminescu, București, 1978, p. 396
214 C. Brătescu , Episcopul Ioan Popasu …, p.144
215 Ibidem
216 Tiberiu Boșcaiu, ”Un sprijinitor a l lui Eminescu: medicul Constantin Popasu, în Studii de limbă,
literatura și folclor , (Reșița), vol. III, 1976, p. 275 -283
217 Foaia diecezană , (Caransebeș) , nr. 4, 22 ianuarie 1921, p. 7
218 C. Brătescu, Episcopul Ioan Popasu …p.145
219 Foaia diecezană , (Caransebeș) , VIII, nr. 18, 2 mai 1893, p. 3 -4

108
sa, deosebit de r odnică, de profesor, pedagog, editor și folclorist, va fi apreciată la
adevărata s a valoare de Academia Rom ână, care îl va omagia în anul 1904220.
Ioan Popovici -Bănățeanu, poet și prozator junimist din Banat, a fost extrem de
apreciat de marele Titu Maioresc u221. Bănățeanu studiază la școala confesionala ortodoxă
de la Lugoj între anii 1885 -1889, urmând mai apoi cursurile Institutului teologic din
Caransebeș între anii 1889 -1892222.
Între anii 1888 -1890, Bănățeanu care era la Brașov, este colaborator la revista
„Tribuna” din Sibiu, căreia îi furnizează peri odic poveș ti, schițe, poezii sau dizertații,
semnând sub pseudonimul Oreste. Este introdus apoi în cercul Junimii de că tre T itu
Maiorescu, unde primeș te aprecieri deos ebite223. Din păcate în anul 1893, după o boal ă
cumplită, Ioan Popovici -Bănățeanu (n. 1869 Lugoj) se stinge din viață224.
IV.5.5 Arta și pictura bisericească
Secolul XVIII aduce și î n Banat o emancipare a artei si picturii bisericesti. Este
perioada cand locul zugravului este luat de pictorul biserice sc califi cat și educat la ș coli
erudite, care va crea opere de artă desăvârșite de care avem onoarea și acum să ne
bucurăm. Printre aceș ti pictori s -au re marcat î n mod special Constantin Daniel , Nicolae
Popescu și Ioan Zaicu225.
Constantin Daniel (1798 -1873) va avea o activitate prolifică, realizând pictura
interioară la multe biserici b ănățene, printre care a pictat ș i iconostasul bisericii ortodoxe
române din Uzdin, din Banatul sârbesc sau iconostasul Catedral ei Ortodoxe Sârbe din
Timișoara226.
Nicolae Popescu (1835 -1877) își incepe educaț ia în atelierele de pictură din Bocșa
și Oravița și o desavârșește la școlile de pictură din Viena si Roma, fiind benefi ciarul u nei
burse date de familia Mocioni227. Printre lucrari le cele mai de seamă ale sale amintim:
biserica din Sel euș în anul 1870; biserica din Târgu -Jiu în anul 1874; biserica din Pesac

220 C. Brătescu, Episcopul Ioan Popasu …p.14 7
221 Ibidem
222 A.E.O.C., Fondul Seminarului teologic din Caransebeș , doc 107/1891 -1892
223 Traian Topliceanu, Viața și opera lui Ioan Popovici -Bănățeanu , Tiparul Dieceza n, Caransebeș, 1930, p.
1-19
224 Ibidem
225 Suciu, I.D., Monografia …, p.209 -210.
226 I. Miloia, ” Constantin Daniel a fost sârb sau român ”, în Luceafărul , (Timișoara), 1935, I, p. 21 -26
227 Suciu, I.D., Monografia … , p.209 -210

109
între anii 1876 -1877; portretul lui Ioan Popasu, realizat in 1877; biser ica mare din Lugoj în
anul 1877228.
Ioan Zaicu (1869 -1914) după ce a început să studieze a rta picturii bisericeș ti la
Bocșa, îș i continuă studiile la Academia de Artă din Viena. Adept al artei religioase
occidentale, Zaicu va picta numeroase biserici, d intre care amintim: biserica Sfâ ntul Ilie
din Timișoara, biserica din Nădlac, biserica din Cenad, biserica din Cern eteaz, biserica din
Șiclău, biserica din Ilidia, biserica din Sânnicolau, biserica din Foeni, biserica din Chece a
Română, biserica d in Doclin, biserica din Borlova229.
IV.6 Mișcarea național -politică
Mișcarea național -politică a bănă țenilor din perioada analizat ă în acest capitol, anii
1865 -1889, vine pe fondul marilor evenimente politice și istorice petrecute la sfârșitul
veacului al XVIII -lea și prima jumătate a veacului al XIX -lea în Banat și Transilvania, dar
și în celelalte provincii românesti, care au trezi t conști ința națională a populației
românești, a intensificat lupta pentru obținerea drepturilor naț iunii române și a urmat
dezideratele majore ale acesteia : libertatea și unitatea românilor din toate p rovinciile
istorice si constitui rea Statului Național Unitar Român. Amintim evenimentele istorice
majore la care am făcut referință:
 Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan din anul 1784;
 Mișcarea supleantă transilvăneană, între anii 1790 -1792;
 Revoluția din 1848 -1849;
 Mișcarea petiționară a românilor bănățeni ș i transilvăneni din anii 1849 –
1851;
 Unirea Principatelor Române în 1859;
 Războiul franco -habsburgic din Piemont în 1859;
Toate aceste evenimente vor determina autoritățile imperiale austriece, la
Conferința de pace de la Paris din anul 1856, să declare pub lic că sesisează intenția

228 I. Miloia, ”Date și documente noi referitoare la pictorul Nicoale Popescu”, în Analele Banatului , 1929, II,
ianuarie -iunie, p. 7 -40
229 Idem, ”Pictorul Ioan Zaicu, în Analele Banatului”, 1928, nr.1, p. 9 -16, Cf. Aurel Cosma, ”Pictorul
academic Ioan Zaicu”, în Mitropolia Banatului , 1974, XXIV, nr. 10 -12, p. 671 -676

110
româ nilor de a crea un stat independent (care s -a și realizat î n ianuarie 1859). Acesta este
principalul motiv pentru care autorităț ile de la Viena vor duce o politică agresivă de
izolare și de intimidare a populației românești di n Banat ș i din Transilvania.
La 26 ianuarie/7 februarie 1869 , în conferința de la Timișoara, ia ființă Partidul
Național Român din Banat care va apăra de acum înainte interesele naț ionale al e tuturor
românilor din Imperiu230. Partidul va lupta aprig pe scena politică î mpot riva agresiunii
imperiale, dar și î mpotriva extremismului Part idului Maghiar al Independenței , forța lui
crescând din 1881 când se va uni cu PNR din Transilvania, creându -se PNR -ul unificat .
Contextul politic al Crizei balcanice din anii 187 5-1878, va face ca toate popoarele
balcanice subjugate de Imperiul Otoman să facă front comun în lupta lor pentru
independență . În această perioadă, Europa suferă transformări majore pe scena geopolitică
– unificarea Germanie i și a Italiei, Interesele Impe riului Habsburgic de a recupera teritorii
pierdute î n războai ele anterioare, inter esul R usiei de a se redresa după înfrângerea din
Războiul Crimeei – toate aceste a ducând la un val anti -otoman și la crearea premiz elor
necesare declanșării luptei pentru ind ependență a tâ nărului Regat Român, nerecu noscut
oficial de Înalta Poartă231.
Din toate provinciile Imperiului austro -ungar – Banat, Transilvania, Bucovina,
Maramureș, Crișana – au plecat români ca să se înroleze în Armata Regală Română ș i care
să lupte ală turi de frați i lor munteni, olteni, moldoveni sau dobrogeni, pentr u independenț a
Patriei Mamă232.
Conștientizâ nd faptul că, acest spirit patri otic este larg răspâ ndit la românii din
Imperiu, autorită țile maghiare vor emite un ordin la data de 29 iulie 1877 pr in care interzic
în școlile românești folosirea acelo r cărți care induc spiritul conștinț ei naționale sau
patriotismul româ nesc. Totodată li s -a impus prefecților ca să supravegheze î ndeaproape
activitatea intelectualilor români bănăț eni, cu noscuți patrioț i, care pledau în favoarea
unității naționale româ ne233.
După anul 1878, când România și -a câștigat independența, în Banat și Transilvania
va avea loc o mișcare de armonizare și unitate politică, în vederea creării unei forțe

230 M. Milin, De la autonomism la Memorand , Timișoara, Ed. Facla, 1986, p. 18
231 N. Ciachir, Războiul pentru independența României în contextul european (1875 -1878) , București, Ed.
Științifică și Enciclopedică, 1977, p. 7 -8
232 Ibidem
233 I. Munteanu, ”Contribuția Banatului la războiul de in dependență a României din 1877 -1878” în
Independența României. Participări bănățene , vol. colectiv, Timișoara, Ed. Facla, 1977, p. 47

111
politice comune care să aibă un ecou puternic în Parlamentul maghiar234. Pe acest trend,
este redactat Memorandumul din 1892235, care este creația intelectualității și a oamenilor
politici bănățeni și transilvăneni și care era un document politic extrem de valoros care
făcea referire directă la: legea electorală, la egalitatea în drepturi a națiunii române cu
celelalte naționalități din Imperiu, la orga nizarea Bisericii și a Școlii românești, la
politicile agrare și industriale din cele două regiuni istorice, la liber tatea de exprimare a
presei etc236.
Memorandul va fi difuzat în peste 10.000 de copii în toate limbile de circul ație
europeană: franceză, germană, maghiară și italiană . Publicarea și difuzarea documentului
va declanșa o acțiune fățiș ostilă, nedisimulată , a autorităților de la Budap esta, împotriva
întregului Comitet Național, căruia îi intentează un Denu nț penal la data de 13 mai
1893237.
Cu toate că ecoul diplomatic puternic al Memorandului se răsfrânge în întreaga
Europă, de la București la Londra, de la Haga la Berlin, de la Budape sta la Paris sau de la
Viena la Roma, autoritățile maghiare nu sunt dispuse la nici un fel de concesie, intentând
un proces memorandiștilor care va avea loc la Cluj între 7 și 25 mai 1894238. La eveniment
au fost prezenț i peste 25.000 de româ ni veniți din to t Imperiu ca să -i susțină pe
memorandiști. Aceștia au primit sentințe grele, de ani de zile, cu executare239.
Totuși, la data de 15 septembrie 1895 , la presiunea Casei Imperiale de la Viena ,
autoritățile maghiare revin asupra sentințelor și îi grațiază pe c ondamnați, fiind încă o
dovadă a faptului că, Memorandul , în particular , și miș carea național -politică a românilor
din Banat și Transilvania , în general, începea să -și spună cuvâ ntul, să aibă efectele
scontate240.

234 I. Chindriș, Naționalismul modern , Ed. Celsium, Cluj Napoc a, p. 169.
235 L. Maior, Memorandul. Filosofia politico -istorică a petiționalismului românesc , Ed. Fundației Culturale
Române, 1992, p. 189
236 D. Radosav, De la Memorand la Marea Unire. Evoluția discursului politic , p. 270, p. 13
237 Ibidem
238 Ș. Polverejan, N. Cordoș, Mișcarea memorandistă în documente (1885 -1895), Cluj Napoca, Ed. Dacia,
1973, p. 25 -26
239 L. Maior, op. cit., p. 190
240 Ibidem

112
V. Dieceza Caransebeșului în perioada 1889 -1908
Perioada de sfârșit de secol XIX – început de secol XX, a fost una foarte dinamică
pentru starea Europei Centrale. În acest context, Imperiul dualist se va confrunta cu o
creștere a sentimentului național al națiunilor pe care le stăpânea, mai ales dator ită
afirmării unor noi generații de oameni politici. Tânăra generație a românilor transilvăneni
va părăsi tactiva pasivismului politic și va îmbrățișa activismul, ceea ce stimulează a
activitate intensă în Parlamentul de la Budapesta pe linia impunerii dre pturilor naționale
de tip european.

V.1 Nicolae Popea ș i Banatul – primele contacte

La momentul când episcopul Caransebeșului Ioan Popasu ducea lupta sa intensă de
a înființa o Tipografie diecezană în oraș și de a avea propriul oficios , Foaia Diecezană , a
căutat să afle informații pert inente despre organizarea și ad ministrarea unei astfel de
instituții. Este firesc că a cerut sprijinul mitropolie i de la Sibiu care avea experiență în
domeniu, Tipografia diecezană de acolo având deja o vârstă venerabilă. Recoma ndat
pentru această sarcină i -a fost arhimandritul Nicolae Popea, care i -a pus la dispoziție lui
Popasu toate documentele și datele necesare pentru a înfi ința, organiza și administra
viitoarea Tipogr afie diecezană de la Caransebeș1.
Dacă mai adăugăm și fa ptul că, în perioada 1884 -1889, Nicolae Popea are o
activitate și o legătură tot mai strânsă cu reprezentanții Partidului Național Român din
Transilvania, putem socoti că aceasta este perioada de început în care arhimandritul are
primele contacte cu Banatu l, când descoperă specificul regiunii ș i când cunoaște oamenii
de aici2.

1 Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeș 1885 -1918 , vol. 1, Ed. Banatica,
Reșița, 1996 , p. 4
2 C. Brăt escu, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1995 , p. 123

113
După înfi ințarea Tipografiei și Librăriei diecezane a Car ansebeșului, arhimandritul
Nicolae Popea va continua să ofere informații din vasta sa experiență editorială, noului
administra tor al instituției caransebeșene, F. Musta, cu care va păstra legături cordiale și
profesionale și în anii care vo r urma3.
De asemenea, Popea a avut o relație deosebit de strânsă și respectuoasă, în acești
ani, cu corpul didactic al celor două institute ca ransebeșene, cel teologic și cel pedagogic,
sprijinindu -i frecvent pe aceștia în activitatea lor didactică, dar și în cea de membrii activi
ai mișcării naționale și culturale a românilor din Banat4.
V.2 N. Popea – Instalarea ca vladică al Eparhiei Caransebeș ului
La 5/17 februarie 1889 primul episcop al Caransebeșului, Ioan Popasu, se stinge
din viața, postul de ierarh al diecezei rămânând vacant5. Câteva săptămâni mai târziu, la 1
martie 1889 este convocat Sinodul E xtraordinar pentru alegerea episcopului de
Caransebeș, pentru data de 26 -27 martie, la care au participat 55 de deputați.
Arhimandritul N. Popea a obținut 52 de voturi și astfel a fost ales episcop al
Caransebeșului6.
Anumiți autori consideră că Mitropolitul M. Romanul a influențat în mod decisiv
alegerile, știindu -se foarte bine că acesta era în relații excelente cu N. Popea, și aveau
colaborări de mult timp, fi ind favoritul pentru scaunul episcopal7.
Este foarte adevărat că intenția lui Popea de a candida la scaunul episcopal și -a
manifestat -o pub lic prin cor espondența avută cu clerici și intelectuali din Transilvania, în
acel an 1889, ceea ce l -a făcut să fie expus anumit or critici, într -o oarecare măsură .
Trebuie să se țină cont că, aceste alegeri episcopale, au survenit pe un fond de luptă
politică intensă în Transilvania, cu jocurile de culise aferente, în cadrul Partidului Național
Român, în care se coalizau tabere, care la rândul lor, aveau favoriți separ ați pentru scaunul
episcopal vacant.

3 M. Păcurariu, op.cit., p. 64 -65.
4 Ibidem
5 I. D. Suciu, Mongrafia…, p. 212
6 A.E.O.C., Fond Prezidiale , Arhiva Episcopiei Caransebeșului, Dosar 343/1889, f.1.
7 Plămădeală, A ., Lupta împotriva deznaționlizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro –
ungar în vremea lui Miron Romanul (1874 -1898), după acte, documente și corespondență , Sibiu, 1986,
p.17-19; p.148 -149

114
Era o luptă deschisă între membrii Partidului Națion al Român din Caransebeș și
cei din Transilvania, dar și între membrii moderați ai partidului, printre care îi amintim pe
Alexandru Roman sau Iosif Gall și cei conservatori, cum ar fi: G. Barițiu, Al. Mocioni sau
V. Babeș.
Cu toate că nu cunoaștem toate de desubturile acestor jocuri politice, este evident
faptul că, ele au existat și că au implicat și o seamă de oameni ai Bisericii, dar care au
deranjat în mare măsură autoritățile maghiare, care au instistat ca desemnarea candidaților
la scaunul episcopal va cant să fie făcuta în termen de maxim trei luni, așa cum prevedea
de altfel, Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transi lvania și Banat, care
fusese ap robat.
La 30 martie/11 aprilie 1889, în cadrul sinodului episcopesc extraordinar de la
Budap esta, Mitropolitul Romanu este desemnat ca să facă demersurile necesare, pentru
confirmrea lui Popea ca și episcop al Caransebeșului, la Ministerul Cultelor de la
Budapesta și la aut oritățile imperiale de la Viena8.
Împăratul Franz Iosif I aprobă alegerea ca episcop al Caransebeșu lui pe N. Popea,
prinr -o diplomă imperială. În acest mod, se încheie luptele interne dintre membrii din
Caransebeș ai Partidului Național Român și cei din Transilvania și Ungaria. Confirmarea
numirii sale ca epis cop va fi făcută de Mitropolit prin Gramata mitropolit ană redactată cu
această ocazie9.
Noul episcop al Caransebeșului se va despărți de dieceza sibiană printr -un prânz
oficial oferit membrilor Consistoriu lui și oficialitatior din Sibiu10. Ulterior, s -a stabilit că
data ofici ală a instalării sale ca episcop la Caransebeș să fie pe 2/14 iulie 1889.
Pregătirile pentru festivitatea oficială de investire a noului episcop au fost făcute cu
mult fast și au fost supervizate de Filaret Musta. Printre numeroșii partici panți la
evenimen t îi amintim :
 Oficialitățile din Caransebeș și din regiune;
 Reprezentații clericali din dieceza Caransebeșului;
 Liderii Bisericii Greco -Catolice din Lugoj;
 Reprezenții corpului ofițeresc ai garnizoanei Caransebeșului;

8 I. D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., , p.349 -355
9 Ibidem
10 Foaia Diecezană , (Caransebeș), An IV, 1889, Nr.26, 2/14 iulie, p.7.

115
 Primarul Caransebeșului , I. Nemoianu, care a fost cel care a întâmpinat
cortegiul episcopal la intrarea lui în oraș;
 Episcopul Aradului I. Goldiș, care a ținut slujba de instalare și a citit
Gramata mitropolitană de investire a noului episcop de Caransebeș;
 Reprezentanții breslelor și a oameni lor de afaceri din oraș;
 Membrii Partidului Național Român din Caransebeș și din Banat;
 Profesorii și elevii Institutului Teologic și ai Insitutului Pedagogic
diecezan.
Episcopia Caransebeșului intra într -o nouă etapă a evoluției sale, care se va
suprapune peste o accentuare a politicii de maghiarizare a guvernului din
Budapesta și reacția vehementă a PNR, a noii generații de oameni politici români.
V.3 Biografia intelectual ului N. Popea
La 17 februarie 1826, într -un sat brașovean, numit Satulung, vede lumina z ilei
pentru prima dată, cel ce avea să devină, la vârsta senectuții, al doilea Episcop al
Caranse beșului, eruditul Nicolae Popea11.
Inteligența sa nativă, deosebită, dar și afinitate a pentru carte, îi sunt remarcate de
timpuriu de către dascălii săi, care î l vor îndruma să urmeze studiile cursului secundar de
la Blaj, ceea ce o va și face cu rezul tate excepționale la învățătură12.
Între anii 1843 -1846, în regăsim pe N. Popea ca și student al Facultății de Drept
din Cluj13. Tânărul intelectual în formare nu va trece neobservat nici în această instituție.
Având deja u n înalt spirit patriotic, dragostea sa nemărginită pentru cultură, îl îndeamnă
pe Popea să înf iințeze în anul 1845 o so cietate studențească de lectură14. Mai mult decât
atât, redactează și editează ș i un periodic al societății, numit „Aurora sau zorile pentru
minte și inimă”, în care Popea va avea primele studii fi liozofice și literare publicate15.
Între anii 1846 -1848 N. Popea va fi prezent în capitala imperială p entru a studia
teologia16. Aici îl prin de revoluția din 1848, dar se va întoarce la Brașov , unde va face

11 P. Bona, Episcopia Caransebeșului 2 , Editura Marineasa, Timișoara, 2003, p.26 -29.
12 I. Lupaș, Episcopul Nicoale Popea, membru activ al Academiei Române , Cluj, 1933, p. 4
13 Ibidem
14 Ibidem
15 Ibidem
16 Ibidem

116
parte din garda românilor din oraș, iar după moartea lui Pantazi va deveni și secretarul lui
Andrei Șaguna17.
Anul 1856 este anul hirotonisirii lui Popea ca preot, atunci când și primește num ele
de botez Nicolae, cel din naștere fiind Neagoe, continuând să fie omul d e încredere și
secretarul mitropolitului Șaguna18.
Anul 1870 este anul nu mirii sale ca vicar, iar 1871 este anul ridicării sale clericale
ca arhimandrit19. Fiind membru permane nt al Consistoriului v a îndeplini , în acti vitatea sa
de aici , mai multe funcții, culmi nând cu cea de vicar episcopal20.
După trecerea în neființă a mitropolitului Șaguna, o mare parte din clerul superior
al Transilvaniei vedea în arhimandritul Popea, fosta mână dreaptă a defunctului mitropolit ,
ca pe succesorul firesc la sc aunul mitropolitan vacant21.
Intrigile și jocurile de interese din sânul Bisericii, și nu numai, l -au determinat pe
Popea să nu mai candideze, într -o primă fa ză, pentru postul de mitropolit22. Rezultatele
alegerilor succesive dintre anii 1873 -1874, consecință direct ă a tensiunii și luptelor interne
din Biserică, au fost, după cum urmează23:
 În 1873, Procopiu Ivacicovici, episcopul Aradului, a oținut 74 de voturi, iar
Ioan Popasu, episcopul Caranse beșului, 20 de voturi;
 În 1874, Popasu a obținut 74 de voturi, iar N. Popea 40 de voturi, însă
episcopul Caransebeșului nu este confirmat de împărat;
 La data de 2 decembrie 1874 au loc, în sfârșit, alegerile definitive, care -l
vor desemna ca Mitropolit pe Miron Romanul, care a obținut 51 de voturi, în timp ce N.
Popea nu a obținut decât 31 de voturi.
În urma alegerilor , adepții fostului mitropolit Șaguna, se vor ralia în spatele lui
Popea, vor intra în opoziție și vor forma Partidul Naț ional Bisericesc, car e va conduce
destin ele Bisericii până în anul 188824. Din platforma program a partidului, amintim aici25:
 Respectarea direcției de acț iune a fos tului mitropolit Șaguna;

17 Ibidem
18 Ibidem
19 Ibidem
20 Ibidem
21 Ibidem
22 Ibidem
23 Ibidem
24 Ibidem
25 Ibidem

117
 Autonomia mitropoliei transilvănene;
 Îmbunătățirea stării materiale a preoț ilor româ ni;
 Îmbunătățirea stării materiale a învăță torilor româ ni;
 Susținerea școlilor romanești;
 Respectarea cu strictețe a Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române;
 Promovarea în funcții bisericești pe bază de competenț ă;
 Administrarea judicioasă și responsabi lă a fodurilor bisericești.
Aflându -se în permanență opoziț ie cu mitropolitul, N. Popea va bloca în mod
constant acțiunile acestuia în Consistoriu, unde deținea majoritatea26, fapt care îi va atrage
reproșuri și acuze din parte a taberei adverse, cum că , aceste acțiuni ale sale urmăresc doar
o vendetă personală împotriva lui Romanu27. Popea va susține , în întrega perioadă dintre
anii1874 -1889 , că nu a urmărit decât in teresele generale ale Bisericii28.
Din anul 1889, nou î nființatul Partid al Mironiștilor, care erau, așa cum le
sugerează și numele, adepții mitropolitului Romanu, preiau majoritatea în Consistoriu,
având de acum înainte cale liberă și deschisă, fără a mai întâmpina o opoziție remarcabilă,
în a promova și aplic a ideile mitropolitane în acțiunile de organizare și administrare a
Bisericii Ortodoxe Româ ne din T ransilvania și Banat29.
La vârsta de 63 de ani, în anul 1889, N. Popea este ales Episcop al Caransebeșului
și este confirmat de autoritățile imperiale, unde va rămâne în funcție timp de 19 ani, pân ă
la moartea sa. Sprijinul mitropolitului Romanu a fost decisiv î n alegerea sa ca epis cop,
marele zel depus de acesta în acest demers, fiind pus de mulți autori pe seama dorinței sale
de a-l îndepărta pe Popea de Mitropolie.
Activitatea politică a lui N. P opea a fost de asemenea remarcabilă. În fun cția de
deputat în parlamentul maghiar se va lupta , din 1863 , ca să fie votată legea prin care
națiune a română să fie recunoscută în Imperiu și să aibă drepturi egale cu celel alte națiuni
din Austro -Ungaria30.

26 Ibidem
27 Ibidem
28 Ibidem
29 A. Ghidiu, I. Bălan, op. cit ., o. 13
30 Ibidem

118
De asemenea, cere î n mai multe râ nduri , în Parlamentul maghiar , discutarea și
aprobarea unei legi care să dea dreptul românilor de a folosi limba română în înscrisurile
oficiale și în cadrul Bisericii31.
Când a devenit senator imperial, N. Popea va fi susțină torul îmbunătăț irii stării
materiale a clerului ortodox româ n, cerâ nd în mai multe rânduri, suplimentare a fondurilor
alocate pentru aceștia32. Tot în senatul imperial va cere ș i înf iințarea unei Acad emii
românești de drept la Cluj33. Numirea și hirotonisirea sa ca episcop al Caransebeșului , la
data de 11 iunie 1889, va întrerupe activitatea sa politică în forurile regale și/sa u imperiale,
viața și energia sa, fiind de acum înainte consacrate D iecezei caransebeșene34.
Episcopul Popea a avut și o bogată activita te literară și publicistic ă. Din numărul
mare de articole, studii și lucrări, menționăm35:
 Articole de istorie publicate în „Telegraful Român” în anul 1868;
 „Vechea mitropolie română ortodoxă a Transilvaniei și a părților
Ungurești” – lucrare de istorie a B isericii;
 „Schiță biografică a Excelenței Sale Arhiepiscopului și Mitropolitului
Andrei baron de Șaguna” . lucrare bigrafică, publicată în „Telegraful Român”, începând cu
anul 1873;
 „Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Baron de Șaguna”, publicată în anul
1879;
 Diferite studii, recenzii și articole publicte de -a lungul vieții în reviste din
Viena – „Ost und We st”, „Die Zukunft”, „Wanderer” ș .a.
La 13 septembrie 1877 este ales ca membru de onoare al Academiei Române din
București, iar de la data de 30 aprili e 1899 ca membru deplin, fiindu -i astfel recunoscută,
încă o dată , activitatea sa intelectuală remarcabilă și statutul său de membru marcant al
spiritualităț ii ardelene și bănățene36.
Colaborarea episcopului cu membrii Academiei Române va fi extrem de rodn ică și
elaborioasă, până la sfârșitul vieții sale, fiind în Banat și Transilvania , unul dintre pilonii

31 I.D. Su ciu, Monografia… , p. 112
32 Ibidem
33 Ibidem
34 Ibidem
35 P. Bona , Episcopia Caransebeșului 2 , Editura Marineasa, Timișoara, 2003, p.30 -31.
36 Al. I. Ciurea, ”Clerici și personalități ale bisericii române din Transilvania și Banat, membri ai Academiei
Rom âne înainte de 1 Decembrie 1918”, în Mitropolia Olteniei , (Craiova), 1969, nr. 1 -2, p. 23

119
programului cultural de promovare a naționalismului românesc și de ridicare a prestigiului
poporului român37.
La 26 iulie 1908, eminentul cărturar, presti giosul om al Bisericii, Episcopul
Caransebeșului Nicolae Popea va trece în neființă, lăsând cele lumești pe veci în urma
sa38. Marele slujbaș devotat și credincios al Bisericii Române Ortodoxe îș i va dona, prin
testament, întreaga sa avere, de circa un sfer t de milion de coroane, fundațiilor care
acordau burse de studii tinerilor români39.
V.4 Organizare și administraț ie ecleziastică
Reorganizarea Episcopiei Caransebeșului în perioada 1889 -1908 s -a realizat
ținându -se cont de r ealitatea istorică a Banat ului de la sfârșitul scolu lui XIX, începutul
secolului XX40. Banatul era o provincie istorică multietnică și multiculturală.
După revoluția pașoptistă spiritul de identitate națională a populației românești a
crescut foarte mult. După unirea Principatelor în 1859 și după obține rea independenței
României în 1877 -1878, un spirit de modernitate a cuprins întreaga provincie. Acest spirit
a făcut ca tradiționalismul să cedeze teren și să se adapteze din mers, la noile condiț ii, la
noile realități istorice41.
Pe acest fon d ideatic, cu această nouă mentalitate, se va încerca și reorganizarea
Episcopiei Caransebeșului, în această perioadă. Deși populația ortodoxă română, cerea
aceste schimbări, ea se află totuși, sub controlul politic, economic și administrativ al
autorități lor ungare. Acesta este principalul motiv pentru care vom vedea, pe întreaga
durată a acestei perioade, măsuri contradictorii, care se anulau câteodată unele pe celelate,
ale conducerii Episcopiei Caransebeșului.
Această contradicție a existat și în raportul dintre Episcopia Caransebeșului și
Statul maghiar, fiecare parte slujindu -și interesele proprii, de unde și premisele
conflictuale. Ambele părți sesizau necesitatea unor reforme, dar modul lor de aplicare,
motivele din spatele lor, erau diferit e.

37 I. D. Suciu, Monografia…, p. 124
38 Petru Bona, Episcopia Caransebeșului 2 .., p. 30
39 Ibidem
40 Ion Pârvu, Biserică și societate în Episcopia Caransebeșului în p erioada păstoririi episcopului Nicolae
Popea (1889 -1908) , Editura Eurostampa, Timișoara, 2009, p.98 -100.
41 Ibidem

120
În această perioadă, factorul economic începe să primeze în societate, în dauna
celui politic. Principiul învechit al dreptului istoric este înlocuit și de români cu principiul
modernist care viza aspectul etnic și pe cel economic. În acest sens, stati stica oficială
maghiară, ne arată că, în anul 1895, 50,1% români aveau proprietăți agricole, fiind
majoritari în Banat, în timp ce doar 41,8% dintre maghiari dețineau proprietăți agricole în
regiune, așadar românii erau îndreptățiți să ceară anumite dreptu ri și să fie egalii c elorlalte
națiuni din provincie42.
Populația românească, majoritar ortodoxă, era discriminată economic, avea
suprafețe mici de pământ, de 1 -5 iugăre, astfel fiind mult mai ușor de influențat de orice
fluctuație fi nanciară și mult mai ex pusă cri zelor economice europene de la începutul
secolului XX. Așadar, pe acest fond de discriminare, orice măsură luată de guvernanții de
la Budapesta, risca să se transforme într -o nemulțumire generală în rândul populației
românești, majoritare în Banat43.
Episcopia Caransebeșului a luat act de aceste realități istorice și de nevoile
populației ortodoxe române din Banat, pe care a sprijinit -o, pe toată durata acestei
perioade, din toate punctele de vedere: moral, economic, religios, financiar.
Această acți une a episcopiei a fost în concordanță cu acțiunile politicienilor și ale
intelectualilor de a crea ș i sprijini dezvoltarea unei pă turi mijlocii de proprietari româ ni,
atât de la țară, cât și de la orașe, pentru a contracara politica agresivă de maghiariza re a
Banatului. Așadar, reorganizarea Diecezei caransebeșene a ținut cont de toți acești factori,
pentru a ven i în sprijinul enoriasillor săi44.
În cadrul organizării ecleziastice a Episcopiei Caransebeșului în perioada
1889 -1908, dar nu numai, sinod ul eparhial era un organism de primă importanță, fiind
alcătuit din deputați aleși, atât din rândul personalului biserice sc, cât și din rândul
mirenilor45.
În conformitate cu Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Banat și
Transilvania, alegerile deputaților se făceau pe nivele ierarhice, de la cel mai mic la cel
mai mare, după cum urmează46:

42 L. Vajda, ”Despre situația economică și social -politică a Transilvaniei în primii ani ai secolului al XX –
lea”, în Studii și materiale de is torie modernă , vol II, (București), 1957, p. 289
43 Ion Pârvu, op. cit ., p. 99
44 A.E.O.C., Fond III , Circulara nr. 2227 din 18 oct. 1899, f. 1
45 Ion Pârvu, op. cit ., p. 9 4
46 Statutul organic , Tiparul Arhidiecezan, Sibiu, 1910, p. 56

121
1. Primul nivel era cel al comitetului parohial;
2. Nivelul al doilea era cel al sinodului parohial;
3. Nivelul al treilea era cel al Congresului național -bisericesc.
Alegerile deputaților sinodului eparhial se făceau în cadrul cercurilor electorale,
prestabilite de conducerea diecezană, care erau supervizate de doi comisari, numiți de
Consistoriul diecezan, câte unul din rândul clerului și, resp ectiv, unul din rândul l aicilor47.
Fiecărui cerc electoral îi revenea responsabilitatea de a desemna prin vot trei d eputați, un
cleric și doi laici48. Alegerile organizate în acest mod puteau avea un caracter public s au
privat, depinzând de opțiunea mem brilor cercului electoral, și erau consemnate oficial de
către un notar care redacta un protocol al alegerilor pentru a fi trimis ca să fie va lidate de
Consistoriul diecezan49.
Convocarea sinodului eparhial era făcută de către episcop, iar în cazul în care
acesta lipsea sau scaunul epi scopal era vacant, sinodul era convocat de către Vicarul
Episcopesc sau de cel mai în vârstă asesor ordinar al Senatului bisericii50.
Etapele de desfășurarea ale unui sinod diecezan erau următoarele51:
 Convocarea sinodului decezan, în conformitatea cu regula mentul Statutului
Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Banat și Transilvania;
 Oficerea Liturghiei de către episcop în Biserica episcopală;
 Oficerea unei slujbe de parastas în amintirea liderilor trecuți în neființă;
 Invitația oficială făcută de deputaț i către episcop , pentru a participa la
lucrările sinodului diecezan;
 Deschiderea oficială a lucrărilor sinodului diecezan făcută de către episcop.
În conformitate cu regulamentul Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române
din Banat și Transilvania, a ctivitatea sinodului diecezan se desfășura pe comisii52:
 Bisericească;
 Financiară;
 Specială;
 Petițională;

47 Ibidem
48 Ibidem
49 Ibidem
50 Ibidem
51 Ibidem
52 Ion Pârvu, op cit . , p.96 -100.

122
 Școlară.
În anul 1906, ținând cont de criz a financiară tot mai acută î n care se afla E piscopia
Caransebeșului și pentru a stopa disensiunile și controv ersele dintre parohii, pe principiul
că, alegerea deputaților era strict legată într -o interdependență vădită, de numărul
enoriașilor din parohia respect ivă, Congresul Național Bisericesc va vota un nou
regulament cu pr ivire la dotația preoților53.
Acest regulament, dat spre analiză de dieceza episcopală către oficiile
protoprezbiterale, a stârnit numeroase controverse, nu a reușit să rezolve problemele
anterioare, ba mai mult , au existat numeroase voci care doreau să se păstreze regulamentul
din 1898, car e era mai realist în ceea ce privește situația economică și finan ciară a
comunelor bisericești54.
Anual, prin rapoarte amănunțite, oficiul diecezan analiza „starea de hărnicie” a
enoriașilor, lua măsurile necesare, făcea corecțiile respective și apoi se tra nsmiteau ordine
către preoți și învățători care erau responsabili de acest lucru. Aceștia erau prezenț i zi de z i
în comunitate, puteau vedea în mod realist ce se întâmplă cu enoriașii și puteau interveni
în mod eficient pentru a -i face mai implicați în act ivitatea lor economică sau în cea
socială , legată de comunitate sau de biserică55.
În anul 1889, cel al numirii lui Popea ca episcop, dieceza caransebeșeană avea
următoarea structură administrativă56:
 10 protopopiate, având la conducere 8 protopopi și 2 prot oprezbiteri;
 470 de preoți, dintre care 354 erau parohi;
 358.998 de enoriași.
În anul 18 90 dieceza caransebeșeană avea următoarea structură administrativă57:
 10 protopopiate;
 385 de parohii;
 Aproximativ 360.000 de enoriași.

53 A.E.O.C., Protocolul Sinodului pe anul 1906 , f. 30
54 Istoria României. Transilvania 18 87-1947 , vol II, Editura Presa Universitară, Cluj Napoca, 1999, p. 316
55 Ibidem
56 V. D. Cherciu, Înființarea. .., p. 78
57 Calendarul Românului , (Caransebeș) , pe anul 1891, p. 34 -35

123
În anul 18 97 dieceza caransebeșea nă avea următoarea structură administrativă58:
 11 protopopiate, s -a adăugat protopopiatul Jebelului;
 359 de comune bisericești ;
 391 de preoți;
 388.769 de enoriași.

Protopopiatele diecezei Caransebeșului din perioada episcopului Popea au fost59:
 Protopopiat ul Buziaș, mutat de la Jebel în anul 1892;
 Protopopiatul Biserica Albă, redenumit Palanca în anul 1892;
 Protopopiatul Caransebeș;
 Protopopiatul Bocșa Montană;
 Protopopiatul Vîrșeț;
 Protopopiatul Oravița;
 Protopopiatul Panciova;
 Protopopiatul Lugoj;
 Protopo piatul Făget;
 Protopopiatul Ciacova;
 Protopopiatul Mehadia.
Număru l de parohii, pe protopopiate, î n anul 189760:
 Caransebeș, 58 de parohii;
 Mehadia, 47 de parohii;
 Biserica Albă, 34 de parohii
 Lugoj, 31 de parohii;
 Bocșa Montană, 30 de parohii;

58 Idem, pe anul 1898, p. 40 -59
59 Ibidem
60 Ibidem

124
 Vîrșeț, sub 30 de parohii;
 Ciacova, sub 30 de parohii;
 Panciova, sub 30 de parohii;
 Oravița, sub 30 de parohii;
 Buziaș, sub 30 de parohii;
 Făget, s ub 30 de parohii.
Situația administrativ -teritorială a diecezei Caransebeșului va suferi o schimbare în
anul 1903, când v or trece în administrația Episcopiei Aradului, parohiile Lipovei,
Timiș oarei, Belințului și Comloșului61.
Între anii 1891 -1893, autoritățile maghiare dau o serie de legi care vor aduce
intervenția politicului în afacerile bisericești, în ceea ce privește62:
 căsătoria religioasă în mod obligatoriu ;
 procesele matrimoniale transfer ate pe codul judecătoresc civil;
 procesele cu inculpați personal al clerului etc.
Ca urmare a acestei intervenții politice, din anul 1897 este introdus în D ieceza
caransebeșeană „R egulamentul pentru procedura judecătorească”, care investește Scaunul
protoprezbiteral ca primă instanță de judecată în cazul proceselor matrimoniale, a
dispensei de căsătorie sa u a disensiunile dintre clerici63.
În cadrul protoprezbiteratelor se ținea anua l un sinod care să rezolve problemele de
pe teritor tiul să u, care era p rezidat de protopopul respectiv64. Convocarea ședințelor
sinodului se făcea conform Statutului Organ ic, acestea fiind ținute public65.

Lucrările sinodului protoprezbiteral aveau ca subi ect66:
 Probleme legate de biserică;
 Probleme legate de școală;

61 Ion Pârvu, op. cit ., p. 102
62 Ibidem
63 Arhiva Protopopiatului Caransebeș, Exbitul de protocol al Cancelariei Protoprezbi teriale Caransebeș, pe
anii 1895 -1900, f. 68
64 Ibidem
65 Ibidem
66 Ibidem

125
 Probleme epitropești;
 Situația Cancelariei protoprezbiteral e;
 Situația Oficiului protoprezbiteral;
 Situația religoasă a enoriașilor;
 Situația morală a enoriașilor;
 Situația materială a enoriașil or.
Repartizarea preoților și învățătorilor pe parohii era făcută în funcț ie de pregat irea
lor, iar remunerarea era făcută în funcție de puterea economică și financiară a unităț ii
administrative bisericesti, din acest punct de vedere, acestea fiind împărț ite pe trei clase67:
 Parohii de clasa I -a;
 Parohii de clasa a II -a;
 Parohii de clasa a III -a;
Această repartizare, nu numai că dovedea o cunoaștere temeinică a situației de
facto a stării enoriașilor din parohia respectivă, dar a dus, în timp, la o creștere
semnificativă a nivelului de educație și bunăstare a populației române ortodoxe din Banat,
prin activitatea acestor cadre bine instruite și bine motivate. Învățătorul și preotul de la sat
vor juca un rol din ce în ce mai importan t în societatea rurală bănă țeană , ei fiind liderii
morali și spirituali ai comunității sătești.
În cadrul comitetelor parohiale se discutau și donațiile către biserică, de cine erau
făcute, cum se colectau și cum se repartizau, în funcție de nevoile enoriașilor și a le
Bisericii68:
 pentru diverse renovări;
 pentru constr ucția unor lăcașuri noi de cult;
 pentru diverse reparații;
 pentru picturi murale în biserici;
 pentru ajutorarea celor nevoiași;
 pentru școli etc

67 Ibidem
68 I. Pârvu, op. cit ., p. 105

126
Meticulozitatea organizării administrației ecleziastice din Episcopia
Caransebeșului sub păstorirea Episcopului N. Popea a dus la consolidarea
comunităților românești, fundament al ridicării gradului forței economice și de cultură
a enoriașilor, precum și la maturizarea lor politică.

V.5 Biserica și Ș coala. Învățământul confe sional ș i teologic

Activitatea de reformă instituționala a academicianului N. Popea, atât la nivelul
Bisericii, dar și al școlilor din dieceza caransebeș eană, este rezultatul direct al ancorării în
realitatea istorică a momentului, dar și a luptei de cont racarare a măsurilor ostile a po liticii
guvernamantale maghiare69.
Din anul 1867, Ministerul Cultelor de la Budapesta va pune în aplicare o serie de
legi care obstrucționau și limitau fățiș activitatea școlilor confesionale ortodoxe românești,
impunând rest ricții tot mai mari70.
Anul 1889 îl va aduce în prim planul acestei lupte pe noul episcop al
Caransebeșului N. Popea. Acesta a înțeles imediat rolul extrem de important care îi
revenea școlii în vederea promovării limbii române și a culturii naț ionale româ ne.
Activitatea culturală a populaț iei româ nești va avea sprijinul necondiționat al episcopului,
care va fi îndrumătorul și coordonatorul ei, î n conformitate cu dezideratele româ nești ș i cu
obiectivele Academiei R omâne de la București71.
Episcopia Caransebeș ului va fi în această perioadă, a conducerii lui Popea,
elementul principal de organizare ș i administrare a școlilor româ nești din Banat. Reforma
episcopală în învățământ va ține cont de cauzele economice și naționale ale populației
româ nești din Banat, in sistând pe descentralizare. În acest scop, la data de 17 august 1890,
episcopul va da o Circulară în care va însărcina comitetele parohiale cu administrarea,
organizarea și îngrijirea școlilor a flate pe raza lor de activitate72.

69 G. Joandrea, Primii șase ani din trecutul reuniunii noastre invățătoresti (1869 -1874) , Tiparul Diecezan,
Caransebeș, 1910, p.7 -9.
70 Ibidem
71 I. Pârvu, op. cit ., p. 64
72 A.E.O.C., Fond IV, Circulara nr. 175/1890 , f.1

127
Din anul 1893, odată cu intr area în vigoare a Legii Instrucțiunii Publice, episcopul
Popea va avea o activitate intensă de a convinge persoanele sau instituțiile potente
financiar să sprijine activitatățile dascălilor români , prin asigurarea prete ntilor pecuniare
impuse de lege73.
Din anul 1902, când autoritățile maghiare dau o directivă care să oblige orice cadru
didactic să învețe limba maghiară, N. Popea va căuta să se asigure că toți dască lii româ ni
să paricipe la cursuri de învăț are a limbii maghi are, pentru a nu fi scoși din sist emul de
educație al ș colilor româ nești74.
Reforma educațională și culturală a lui N. Popea a avut ca rezultat crearea unor
regulamente de funcționare temeinice ale celor două institute diecezane, ale corpului
didactic, dar și al activităților sinoadelor sau al Consistoriului diecezan, privitoare la
administrarea și organizarea școlilor din diecez ă75.
Cu toate că a întâmpinat pe tot parcursul acestei perioade, 1889 -1908, mari piedici
din partea autorităților maghiare în impunerea acestor regulamente, care pro tejau scoala și
pe dască lii româ ni, cu ajutorul celor două instrumente de producție și promovare,
Tipografia și Li brăria diecezană , dar și cu ajutorul și sprijinul necondiționat al
politicienilor ș i intelectualilor româ ni din Banat, N. Popea a reușit să re dacteze, să
tipărească și să impună respectarea noilor regulamente, care erau mult mai bine ancorate
în realitatea istorică a Banatului sfârșitului secolului al XIX -lea și începutul secolu lui al
XX-lea, decât cele vechi76. Dintre figurile marcante ale Banat ului epocii, în care episcopul
caransebeșean a găsit sprijin în demersurile sale, amintim pe: I. Bălan, I. Nemoianu, P.
Barbu, I. Curescu, G. Popovici, I. Bartolomeiu, Șt. Petroviciu, C. Brediceanu sau G.
Dobrin77.
Între anii 1901 -1908, N. Popea va avea o a ctivitate asiduă de promovare a celor
două Institute diecezane, de strângere de fonduri pentru a putea asigura cât mai multe
burse pentru tinerii să raci româ ni bănățeni. Pentru că aceștia să poată plăti cursurile și
internatul de la cele două institute, ep iscopul a atras fonduri private de la mai multe bănci
românești, dar și de la persoane particulare cu d are de mână78.

73 Arhiva Mitropoliei Banatului, Registrul XXVII, 29, poziția 447
74 A.E.O.C ., Fond IV , Circulara din 9 septembrie 1902 , f.1
75 I. Pârvu, op. cit ., p. 6 6
76 Ibidem
77 Ibidem
78 A.E.O.C , Fond III , Circulara nr. 471/1902; Circulara 21/1904; Fond IV, Registrul 1905 -1906

128
Una din cele mai de seamă fundații ale acelei perioade, care administra fonduri
strânse pentru bursierii româ ni, a fost „Fundația Emanoil Gojdu”, care -și ave a sediul
principal la Budapesta79.
Reforma episcopului a atins, cum era firesc, și cele două instituții diecezane,
Tipografia și Librăria. Încă de la venirea sa , impune în anul 1889 sinodului eparhial un
nou regulament al celor două insti tuții, care să asigure un control mai bun al resurselor
financiare, o administrare mai eficientă și o creștere a p roductivității lor80.
Rezultatul reformei poate fi lesne înțeles , de exemplu, din raportul de activitate pe
anii 1897 -1903, întocmit de T. Bâr zu, în care se arăta că, ac tivitatea celor două instituții a
crescut de la an la an, înregistrându -se, pe această perioadă, chiar și un profit de aproape
1000 de coroane81. După anul 1903, episcopul insistă pe diversificarea produselor la
Tipografie și spre atragerea pulicului larg românesc în vederea achizition ării lor de la
Librărie82.
V.6 Activitatea culturală
Activitatea culturală a epi scopului N. Popea este angrenată în curentul epocii ,
numit „romantism istoriografic”, fiind axată pe individualitatea etnică a poporului român
și pe dreptul istoric al acestuia asupra Banatului și a Transilvaniei.
În anul 1870, Popea publică la Sibiu lucrarea „ Vechea Mitropolie ortodoxă
română a Transilvaniei, suprimarea și res taurarea ei, Sibiu 1870, 354 p. ”, care prezintă o
istorie a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Banat, conformă cu ideile și
conceptele lui A. Șaguna. Lucrarea a fost foarte bine primită de intelectualitatea română
din Imperiu și din Regatul României, constituindu -se în a fi un adevărat î ndrumar pentru
tinerele generații de studenț i, viitorii intelectuali româ ni83.
În biografia lui Șaguna, având numele de „Excelenți’a Sea Arhiepiscopulu și
Mitropolitulu Andrei Baron de Șaguna”84, N. Popea prezintă în detaliu informații cu
privire la activitatea pet iționara a baronului, la reînf iințarea Mitropoliei Ortodoxe a

79 Al. Roz, ”Emonoil Gojdu, mecenat al culturii românești”, în Transilvania , (Sibiu), nr. 5 -6, 2003, p. 11
80 Foaia Diecezană , (Caransebeș) An V, 1890, nr. 29, 14 marti e, p. 2
81 A.E.O.C ., Fond V /114, 903, act nr. 69/1903

82 P. Călin, op. cit ., p. 50 -90
83 N. Bocșan, Contribuții la istoria iluminismului românesc , Ed. Facla, Timișoara, 1986, p. 286
84 Vechea Mitropolie gr. or. română din Ungaria și Transilvania , Tiparul A rhidiecezan, Sibiu, 1879

129
Românilor din Transilvania și Ungaria, precum ș i la î nființarea instituțiilor diecezane
sibiene85.
Lucrarea va fi publicată în mai multe numere ale ”Telegrafului Român”, valoarea
sa fiind recunos cută de Slavici86, dar și de Sinodul Arhidiecezan si bian care o premiază în
anul 18 7987. Popularitatea cărții va fi foarte mare, ea fiind prezen tă în toate școlile ș i
bibliotecile românilor din Transilvania, Banat, Româ nia, Bucovina, Maramureș sau
Crișana, biblioteci particulare sau publice, școlare, parohiale sau aparținând diverselor
asociați i culturale laice sau clericale88.
Erudit cărturar, N. Popea, face trimitere în mod științific în cele două lucrări ale
sale, „Vechea Mitropolie…” și „Excelenți’a Șea Arhiepiscopulu și Mitropolitulu Andrei
Baron de Șaguna” , la surse variate și de încredere, cum ar fi89:
 Autori cunoscuți – Șincai, Maior, Molnar sau Clain;
 Publicații cu o mare circulație în epocă și cu un subs tanțial conținut
științific și documentar – „Gazeta Transilvaniei”, Foaia de Duminică”, „Luminătoriul”,
”Telegraful Român”, „Tribuna” sau „Aurora”;
 Diverse publicații străine în germană , maghiară sau sârbă;
 Circularele Mitropolitului Șaguna din anul 1862;
 Lucrarea „Pastorală” a aceluiași Mitropolit di n anul 1868.
Având o temeinică pregătire în dreptul cano nic, Popea este desemnat de A. Șaguna
ca să -i scrie prefața la lucrarea „Compendiu de drept canonic”90. Lucrarea va avea o
apreciere deosebită î n Imperiu, dar și în a fara lui, în România sau Europa91. Bazele solide
ale educației în dreptul canonic ale episcopului caransebeșean au mai multe surse, dintre
care amintim92:
 Profesori și autori vienezi, pe care i -a studiat la Universitatea de Drept din
Viena;
 Documentele, manuscrisele și memoriile pe care le -a moștenit de la
Mitrop olitul Șaguna;

85 Ibidem
86 Telegraful Român , (Sibiu), An XXVII, 1880, nr. 1/ 4 ian., p. 4
87 Idem, nr. 9, 29 aprilie, p.1
88 I. Pârvu, op. cit ., p. 84
89 Ibidem
90 N. Popea, Introducere la Compendiu de drept canonic , Tiparul Arhidiecezan, Sibiu, 1 885
91 Pârvu, I., op. cit ., p.82 -84.
92 Ibidem

130
 Biblioteca sibiană a Institutului teologic de acolo;
 Programa cursului de Drept Canonic pe care Popea l -a predat la Institutul
din Sibiu.
Activitatea publicistică a lui N. Popea din „Telegraful Român” va lansa o dispută
ideologică între intelectualii români de confesiuni diferite, respectiv greco -ortodoxă și
greco -catolică. Rezultatul acestor dezbateri se concretizează în anul 1872, când la Blaj,
Ioan Mincu Moldovan va publica „Critica” referitoare la ideile lui Popea, ca re îi va
răspunde prin „Contra -Critica l a Critica d -lui I. M. Moldovanu”93.
Schimburile de păreri dintre cei doi intelectuali româ ni au fost îndeaproape
urmărite , nu doar de intelectualitatea româ nă eclesiastică transilvă neană , dar și de cea
laică, deoare ce aduceau în discuție probleme profunde legate de istoriografia Mitropoliei
Ortodoxe Române din Transilvania94.
O preocupare deosebită a lui N. Popea a f ost aceea de a introduce scrierea fonetică
română în rândul omului de rând . Din acest motiv propune mod ernizarea limbii române, în
conformitate cu gramatic a și ortografia limbii române stabilit e de Academia Română, în
anul 1878, la S inodul mitropolitan din 187895.
Acțiunea sa va fi conjugată cu eforturile liderilor Bisericii Greco -Catolice, care
aveau acela și deziderat, de data aceasta nemaiexistând dezbateri, disensiuni sau puncte de
vedere diferite între cele două confesiuni religioase ro mânești96.
Această unitate confesională s -a văzut și în cazul acțiunii de formare a unui fond
arhivistic românesc, iniția te de N. Popea, prin care el îndemna pe preoții, dascălii ș i
intelectualii români, ind iferent de confesiune, să strângă documente vechi românești,
tezaure monetare sau alte izvoare istorice scrise, care să ateste unitatea și vechimea
populaț iei româ nești din Transilvania și din Ungaria97.
N. Popea a dat dovadă în întreaga s a activitate culturală că , este capabil , în mod
diplomatic, să depășească anumite diferențe dogmatice, în vederea susținerii unor
deziderate majore, de interes național, la care se raliau toți românii din Transilvania și

93 I. Lupaș, Nicolae Popea și Ioan Micu Moldovan , București, 1920, p. 6 -7
94 Ibidem
95 I. Pârvu, op. cit ., p. 87 -88
96 Ibidem
97 Ibidem

131
Ungaria, indiferen t de apartenența lor religioasă98. Avem multe exemple de acest fel, în
activitatea lui Popea, dintre care amintim aici99:
 Îl susține pe G. Barițiu, în anul 1860, în Senatul Imperial, atunci când
acesta depun e un Mem oriu pentru dreptul tuturor româ nilor din Imperiu100;
 Susține discret poziț ia dizidentă a Blajului vizavi de conducerea Partidului
Național Român, în anul 1872101;
 Nu aduce critici în 1879, poziției singulare a delegației Blajului vizavi de
„Proiectul de Lege Școlară Trefort”;
 Susține ca cele două confesiuni să aibă delegații comune între anii 1889 –
1907, ori de câte ori mergeau la Viena sau Budapesta pentru a depune petiții împotriva
legilor discriminatorii școlare date de autoritățile maghiare;
 Este pr omotorul extinderii Asociațiunii ASTRA, în anul 1896, la care au
participat intelectuali români de ambele confesiuni.
Prin anvergura să intelectuală, prin activitatea sa culturală intensă, N. Popea a fost
respectat de întreaga intelectualitate românească ș i străină, indiferent de apartenenț a
religoasă sau de părerile divergente pe anumite teme și subiecte.
Episcopul Caransebeșului a știut ș i a reuș it, pe tot parcursul vieții sale, să -și pună
interesele personale în slujba intereselor generale, ale Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania și Banat, ale neamului românesc de pretutindeni.
N. Popea a avut o influență majoră în formarea multor generații de intelectuali
români bănățeni, care a dus la constituirea unei elite int electuale românești în provincie ,
care va avea un înalt grad de conștiință națională pat riotică, care va fi extrem de mâ ndră și
conștientă de valorile culturale românești, de vechimea tradițiilor și a limbii române și care
vor fi în final, promotorii dezideratului național de veacuri al nea mului românesc,
realizarea unității naționale.
V.6.1 Acțiuni culturale în Dieceza Caransebeș ului
Acțiunile culturale în Dieceza Caransebeșului au fost intense și înfloritoare în
Banat, în perioada 1889 -1908. Această stare de emancipare culturală s -a înfăptuit în

98 Ibidem
99 Ibidem , p. 89
100 V. Netea, George Barițiu. Viața și activitatea sa, București, 1966, p. 121
101 I. Pârvu, op. cit ., p. 87 -88

132
special în mediul rural, iar principala cauză a fost creșterea l egăturilor cu românii din
regat102.
Dieceza Ca ransebeșului a coordonat o seamă largă de activități și instituții
culturale în Banat, creând un fenomen c ultural de masă103. Dintre instituțiile și
organismele culturale aflate sub oblă duirea Bisericii Ortodoxe Româ ne din Banat,
amintim104:
 „Reuniunea femeilor române”;
 „Fondul de Teatru Român”;
 „Reuniunea de lectură, cântări și muzică”;
 „Reuniunea învățătorilor greco -ortodocși din Episcopia Caransebeșu lui”;
 „Asociațiunea A.S.T.R.A.”
 Comitetele de comemorare a unor personalități;
 Conferințele învățătorești.
Acțiunile culturale în Dieceza Caransebeșului au fost răspunsul direct dat de
Episcopie la atacurile și măsurile tot mai discriminatorii ale autorită ților mag hiare vizavi
de școala și de populația românească din Banat105. Pe această linie se înscrie, de exemplu,
„Ședința festivă a Societății teologice -pedagogice Ioan Popasu”, din data de 24 aprilie
1894, ocazie cu care, deși era interzis, corul soc ietății a interpretat numeroase cântece
patriotice românești, iar membrii societății au ținut o serată cu poezii ale unor renumiți
autori și patrioți româ ni (Eminescu, A lecsandri, Iosif , etc.)106.
V.6.2 Casinele româ ne
„Casinele române”, așa cum erau numite în mod uzual reuniu nile de lectură107,
cântări și muzică , erau activități culturale la care publicul larg avea acces g ratuit și care se
organizau pe î ntreg teritoriu diecezan, de la Caransebeș la Oravița, de la Lugoj la Bocșa

102 N. Bocsan, Contribu ții la istoria Banatului , Editura Facla, Timi șoara, 1986, p.210
103 I. Pârvu, op. cit ., p. 87 -88
104 Ibidem
105 Ibidem, p. 196.
106 Ibidem
107 I. Munteanu, Mișcarea națională din Banat 1881 -1918 , Editura Antib, Timișoara, 1994, p. 152

133
sau Reșița, dar și la sate108. În mediul rural , în această perioad ă, dascălul sau preotul se
ocupa u de organizarea ș i buna desfășurare a casinelor române, cum a fost cazul la109:
 Marga, organizator învățătorul N. Iovănescu;
 Răcășdia, organizator învățătorul E. Novacovici;
 Fizeș, organizator preotul M.Ți apu;
 Ocna de Fier, organizator preotul D. Izverniceanu;
 Sânandrei, organizator învățătorul G.Subțire;
 Ciclova Montană, organizator preotul P. Popovici;
 Opatița, organizator învățătorul M. Damaschin;
 Jebel, organizator preotul I. Surlașiu;
 Domașnea, organiz ator preotul S. Rusovan;
 Cenad, organizator învățătorul C. Seracin.
Casinele erau organizate cu prilejul h ramurilor Bisericii din satul sa u orașul
respectiv și in cludeau printre manifestările culturale: piese de tearu, cântări, recitări ale
unor poezii din folclorul bă nățean sau ale unor mari autori româ ni110.
Cu ocazia acestor evenimente culturale se organizau și colectări de fonduri pentru
proiectele ult erioare ale parohiei respective111. Cu banii strânși erau susținuți : copiii
săraci, familiile nevoiașe, se acordau burse pentr u tinerii merituoși care nu aveau
posibilități materiale pentru a avea o educație pe măsura in teligenței sau a talentului lor112.
O altă destinație a fondurilor , acumulate prin donații la casinele române, era cea
privitoare la : întreținer ea, repararea, renovarea sau construirea unor lăcașuri de cult113.
Sunt, de exemplu, binecunoscute cazurile bisericilor din Iaz114, unde s -a efectuat o pictură
murală, sau a celei din Zorlenț, parțial renovată, care au fost beneficiarele unor astfel de
ajuto are material e115.

108 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Ilieșiu , Chestionare din localitățile Dognecea, Ocna de fier, Ciclova
Montantă, Mehadia, Jebel, Cenad, Domașnea, Sânandrei, Fizeș, Marga, Dalboseț, Igriș, , Slatina Nou ă,
Gruia, etc.
109 Ibidem
110 Familia , (Oradea Mare ), An XXXVII, 1901, Nr. 19, 13 mai, p. 224
111 Ibidem
112 Idem, An XL, 1904, nr. 5, p. 59
113 I. Pârvu, op. cit ., p. 199.
114 Foaia diecezană , (Caransebeș ), An XV, 1896, 15 mai, p. 6
115 Idem, An XIV, 1893, nr. 17, 2 ap rilie, p.6 -7

134
Aceste manifestări culturale aveau ca scop promovarea limbii și a culturii române ,
a comunității și școlii românești, toat e puse în slujba societății românești din Banat, sub
atenta îndrumare și organizare a Bisericii, care a jucat un rol de terminant în susținerea și
activitatea lor.
Odată cu trecerea anilor, localitățile în care se organizau casinele române, au
crescut ca importanță și chiar au devenit , pas cu pas, centre culturale românești, repere ale
româ nismului și ale manifestărilor pat riotice romanești.
Casinele române au dat prilejul și manifestărilor muzicale românești, printre care
un loc de seamă îl ocupau cele corale. Cu aceste ocazii , corurile româ nești băn ățene aveau
contact în permanenț ă și făceau schimb d e experiențe cu alte co ruri româ nești din Regatul
României s au din alte provincii imperiale116. Aceste contacte periodice, desfășurate pe tot
cuprinsul Banatului, de -a lungul întregului an, vor duce la crearea unor leg ături artistice
foarte strânse î ntre regiuni, care vor ușura cr earea undei identități i culturale naționale, unul
dintre fundamentele unei conș tiințe politice unitare naționale a poporului român. De
exemplu, în anul 1906, la „Expoziția Jubiliară de la București”, cele 12 coruri bănățene
participante au transformat Aren ele Romane într -un ecou al manifestărilor cântecelor
populare și patriotice românești, care au fost extrem de bine apreciate de public, de jurați ,
dar și de presa româ nească de pretudindeni117.
Emanciparea culturală și națională pur românească în Banat, prin intermediul
casinelor, a fost posibilă doar cu sprijinul unei noi generații de învățători și preoți, mult
mai bine pregătiți decât generațiile anterioare. Acest fapt a fost posibil datorită eforturilor
susținute , de-a lungul anilor , de Episcopia Caransebe șului, care a căutat tot timpul să aibă
profesori de elită la cele două institute diecezane, unde au fost educați majoritatea acestor
preoți și învățători , care vor deveni organizatorii acestor minunate eveniment e culturale118.
Sinergia perfectă care a avut loc, cu timpul , între tradiția populară regională și
renașterea unui spirit politic activ românesc în Banat, au f ăcut ca , după anu l 1906, casinele
să devină locul afirmării dezideratelor româ nești legate de unitatea, integritatea și
suveranitatea Statului Român. Manifestările tradiționale, ale folclorului bănățean, integrate

116 Idem, An XVII, 1902, nr. 39, 29 septembrie, p. 5 -6
117 Drapelul , (Lugoj), An VI, 1907, Nr. 44, 14 aprilie, p. 7
118 I. Pârvu, op. cit ., p. 200

135
idealului politic al unității naționale, au fost cheia succesului casinelor române, bine
organizate de noua gen erație de preoți și dascăli româ ni119.
Casinele române au avut tot timpul su sținerea Episcopiei Caran sebeș ului, care
atunci când era nevoie, îi proteja pe organizatori, dar și pe participanți , de acțiunile ostile
ale autoritățil or maghiare120. Ierarhul diecezei încuraja în mod vădit ca manifestările să nu
aibă nici un fel de piedici , să fie ecoul nestingherit ale patriotismu lui și naționalismului
românesc121.
Biserica Ortodoxă Română din Banat s -a implicat efectiv, într -un mod constant și
activ, în susținerea și organizarea casinelor române, prin instruirea și educarea oamenilor,
prin alocarea de fond uri, prin orientarea activităților cul turale spre masele largi de româ ni,
care s -au constituit în a fi un public receptiv la aceste manifestări cultural -nationale și care
vor avea o conș tiință etnică și națională tot mai clară, tot mai sol idă.
V.6.3 Activitatea ASTRA
Asociația ASTRA a luat ființă la Sibiu, în anul 1861, și a avut drept scop, încă de
la început, acela de a crește nivelul cultural al p opulației românești din Imperiu122.
În anul 1894, în cadrul Adunării Generale a Asociației este prop usă extinderea
activității sale și în regiunea Banat. Această decizie și linie de activitate va fi confirmată și
cu ocazia Adunării Generale de la Lugoj, din anul 1896123.
La data de 29 octombrie 1898, la iniț iativa me mbrilor bănățeni ai Partidului
Național Român, se ia hotărâ rea de a se înfi ința „despărțământul” din Oravița al ASTREI.
La această întrunire a u participat peste 50 de membri ai elitei regionale: preoți, învățători,
intelectuali, politicieni, avoca ți, notari, țărani sau breslași124. Inițial , a fost desemnată ca
arie geografică de activitate a acestei filiale, satele de pe Valea Carașului și de pe malul
Dunării, dar ea a fost extinsă ulterior până la Iam ș i Moldova Nouă125.
La 22 aprilie /4 mai 1869 ia ființă și filiala (despărțământul) din Caransebeș al
ASTREI. Din parte a centralei de la Sibiu au participat la eveniment protopopul A. Ghidiu,

119 Ibidem
120 Ibidem
121 Ibidem
122 I. Pârvu, op. cit ., p.218 -219.
123 Dreptatea , (Timișoara), An III, 189 6, nr. 182, 19 august, p. 1
124 I. Pârvu, op. cit ., p. 219
125 Ibidem

136
care a trasa t obiectivele viitoare ale nou înf iințatei filiale. Au fost înscriși noi membri în
asociație cu această ocazie ș i li s-a pus la d ispoziț ie materialul n ecesar extinderii ASTREI
în zonă. Președintele filialei a fost numit Ghidiu, iar în comitetul de conducere au fost
aleși, printre alții: preotul Musta, preotul G. Tătucu, profesorii I. Olariu și G. Șerb126.
Între anii 1899 -1902, în conformitate cu politica A STREI, membrii asociați ei vor
ține o serie de conferințe și prelegeri în mediul rural pentru a spori nivelul de cunoștinț e
economice ale ță ranului bănățean, cum ar fi127:
 Cultivarea pomilor fructiferi;
 Eficientizarea cultivării pământului;
 Raționalizarea cul tivării pământului;
 Cultivarea legumelor;
 Creșterea bovinelor;
 Creșterea ovinelor;
 Creșterea porcinelor;
 Creșterea nivelului de cunoștințe agrotehnice;
 Creșterea nivelului de cunoștințe zootehnice;
 Creșterea nivelului de cunoștințe viticole.
Între anii 189 8-1900, a fost dusă o muncă intensă de extindere a me mbrilor și
activităților ASTREI din filiala din Caransebeș, luând naștere mai multe subfiliale, cum ar
fi cele de la : Vasiova, Ramna sau Bocșa -Română128. În același timp au fost alocate fonduri
pentru înfi ințarea asociațiilor agricole în zonă, așa numitele î n epocă „tovărășii de
consum”: asociația pomicolă Vasiova, „Uniunea economică” din Lugoj ș.a.129.
Ca urmare a insistenț ei protopopului M. Popovici, în anul 1900, Caransebeșului și
Bozoviciului, li s -au aloc at fo nduri substanțiale, care proveneau din România și care au
ajutat la implementarea pr ogramului economico -agrar promovat ani de zile de filial a
ASTRA din Bocșa Română130.

126 Ibidem
127 I. Muntean, Mișcarea națională …, p. 158 -160
128 A.N. -S.J.CS, Fond ASTRA – despărțământul Bocșa Montană , dosar 5/1899, f. 2
129 Ibidem , f. 1 , În fond cooperative de producție
130 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învățământul românesc în date , Iași, p. 283

137
În cadrul programului de culturalizare a populaț iei româ nești din Imperiu, propus
și susținut de Comitetul C entral ASTRA din Sibiu, filialele bănățene ale asociației au avut
o activitate unitară și au susț inut un efort comun pentru impleme ntarea lui.
O pârghie i mportantă în vederea culturalizării propuse erau noile „ biblioteci
poporale”, înființate de asociație cu acest scop, atât în mediul urban, cât și în cel rural, care
erau în permanență alimentate cu studii, lucrări și broșuri de specialitate, la care populația
avea acces facil și gratuit131.
Un rol important în această activitate deos ebit de complexă ș i de dif icilă a
asociației, l -a avut Episcopia Caransebeșului, care a susținut în permanență acest program,
atât cu fonduri proprii, cât și cu material tipărit , produs la Tipografia diecezană, dar și prin
circu larele emise constant de die ceză către parohii, pe întreaga perioadă 1898 -1908, prin
care comunicau decizii ale ASTREI sau cereau bilanțuri din teren ale activităților
membrilor asociației132.
ASTRA a fost, la fel ca și celelalte societăț i culturale româ nești din Imperiu,
promotoarea ș i suținatoarea afirmării identității naționale românești, promovâ nd valorile
culturale româ ne printr -o serie de manifestări și evenimente, cum ar fi133:
 Spectacole cultural -artistice destinate publicului larg;
 Evenimente pentru strângerea de fonduri necesare programelor ș i
activităț ilor ASTREI;
 Excursii de documentare;
 Strân gerea de fonduri pentru achiziționarea cărț ilor româ nești;
 Evenimente care promovau tradiț iile româ nești;
 Evenimente care promovau valorile muzicale românești ;
 Evenimente care promovau fol clorul bănățean și românesc;
 Înființarea de biblioteci la sate și oraș e.
Pentru a ridica nivelul de alfabetizare și cultivarea dorinței de a citi a populaț iei
româ nești din Banat, ASTRA a organizat diferite concursuri care aveau ca premii
abonam ente anuale la publicațiile româ nești din Imperiu și din România, un rol important
în acest sens avându -l și co nducerea diecezei caransebeșene134.

131 I. Pârvu, op. cit ., p. 220
132 Ibidem , p. 221.
133 Foaia diecezană , (Caransebeș), An XV, 1900, Nr. 6, 6 februarie, p. 6
134 Idem, p.218 -221.

138
Periodic, Comitetul Central ASTRA din Sibiu publica date oficiale despre
activitatea filialelor din terit oriu, în revista „Transilvania”135. Cu ocazia recunoașterii
meritelor deosebite în activitatea întreprinsă de la înfi ințare, filia lei orăvițene a asociației i
se acordă onoarea de a organiza în anul 1902 Adunare a Generală ASTRA136, la care
A. Mocioni a ținut cuvânt area de deschidere a lucrărilor137.
Unul din ob iectivele principale ale ASTREI a fost sprijinul acord at unităților de
învățământ româ nești sărace din Bana t. În acest sens, de exemplu, pe tot parcursul anilor
1901 -1902, au fost organizate strângeri de fonduri pentru școli, acțiune în care, la
Caransebeș, profesorul I. Vuia a avut un rol determinant138.
Un alt obiectiv major al ASTREI în Banat a fost modernizarea școlilo r româ nești
bănățene și aplicarea unei programe școlare comune, uni tare, care să cultive limba română
într-un mod eficient, în râ ndul copiilor româ ni139. Acest deziderat a fost preocuparea unor
genera ții întregi de intelectuali româ ni bănățeni, precursori ai ASTREI, la care Comitetul
Central di n Sibiu va lua act de importanța sa deosebită și o va tra nsforma, din anul 1902,
într-o politică sistematizată, prin hotărârea din 19 februarie, în care s -a impus
uniformizarea gramaticii și orto grafiei limbii române în școlile bănățene, conforme cu
standardele Academiei Române140.
La data de 22 fe bruarie 1902 , Consistoriul diecezan caransebeșean ia act de
directiva ASTREI și va impune parohiilor respectarea regulamentului limbii române în
școli. Această reformă a limbii române în școlile bănățene va dura ani de zile,
încheindu -se cu succes în anul 1905141.
Rolul major pe care l -a avut episcopul N. Popea în activitat ea ASTREI în Banat,
încă de la înfi ințarea filialei caransebeșene, nu poate fi pus în discuție de nimeni, noi vom
încerca doar să punctăm câteva din meritele sale142:
 A fost membru fondator al filialei ASTRA din Caransebeș;
 A ținut în permenență legătura cu Comitetul Central ASTRA din Sibiu;

135 Transilvania , (Sibiu), An XXXII, 1901 , Nr. 10/decembrie, p. 284
136 Idem, An XXXII, 1901, nr. VIII, sept -oct, p. 166
137 Foaia diecezană , (Caransebeș ), An XVIII, 1902, nr. 36/8 august, p.1 -2
138 A.N. -S.J.CS, Fond ASTRA – despărțământul Caransebeș , dosar 3/1901, f. 1 -2
139 Ibidem, dosar 3/1902, f. 3
140 Ibidem
141 Ibidem, p.222 -223.
142 I. Pârvu, op. cit ., p. 223

139
 A participat în mod frecvent și constant la ședințele filialei ASTRA din
Caransebeș;
 A suplimentat cu fonduri diecezane filiala ASTRA din Caransebeș, ori de
câte or i a avut posibilitatea;
 A sprijinit achiziționarea de cărț i pentru bibliotecile poporane înfinț ate de
ASTRA;
 A pus la dispoziție Tipografia și Librăria diecezane pentru nevoile
ASTREI;
 A sprijinit activitatea membrilor ASTREI;
 A încurajat primirea de noi m embri în asociație; etc.
Consistoriul eparhial din Caransebeș a fost în permanență un liant între centrala
sibiană a ASTREI și filialele sale bănățene. Prin interesul manifestat și prin activitatea sa,
Consistoriul a ușurat foarte mult expansiunea și a ctivitățile asociației în Banat143.
Prom ovarea ASTREI a atras tot mai mulți intelectuali româ ni, care la începutul
secolului XX, au susținut programul ASTREI, participând activ la o serie de expuneri,
ședințe și prelegeri pentru populația românească din Banat, care se doreau a ridica nu doar
nivelul de informare economică și socială, dar și pe cel cultural sau al identității naționale
în provincie.
Prin promovarea și difuzarea publicațiilor românești în mediul rural, ASTRA a
contribuit decisiv la integrarea pres ei scrise în cultura socială rurală bănățeană . Tot mai
mulți țărani erau alfab etiza ți și cititori ai gazetelor româ nești și , astfel , erau la curent cu
evenimentele care se desfășurau pe tot întinsul Imperiului Habsburgic s au al României de
peste Carpați144.
Filialele ASTRA din Banat au avut o atitudine politică națională și unitară
românească ori de câte ori evenimentele din epoca au impus -o. Membrii bănățeni ai
ASTREI au reușit într -un mod strălucit să îmbin e activitatea cultural -educativă , cu cea
cultural -națională și cu activitatea politică, toate puse în slujba populației românești, din
nenumăratele exemple, noi vom menționa câteva145:

143 Ibidem , p.224 -226.
144 C. Brătescu, Activitatea desparțăm ântului Bocșa al Astrei în slujb a unirii Banatului cu România, în
Banatica , Reșița, An VI, 1981, p, 293
145 Idem, p.224 -226.

140
 La 8/12 septembrie 1904 la Adunarea Generală de la Timișoara, a fost
adop tată o rezoluție cu privire la activitatea politică146;
 În 1905, toate filialele au fost prezente la inaugurarea Muzeului ASTRA
din Sibiu147;
 Diviziunile dintre diferitele fracțiuni din cadrul Episcopiei Caransebeșului
nu aveau nici o infl uență sau chiar dispăreau în acț iunile întreprinse în mod unitar , în
cadrul ASTRA148; etc.
Ca urmare a rezultatelor nesatisfăcătoare a filialei AS TRA din Caransebeș din anii
1905 -1906 și după criza din Alegerile electorale din 1905 -1906, în anul 1907 se începe o
activitate de reorganizare a filialei, ia r la data de 4 iulie, Adun area G enerală a reconfirmat
conducerea ei, aflată în funcție și în perioada 1899 -1905, în frunte cu președintele
A. Ghidiu149.
Programul viitor sta bilit de Adunare, cuprindea, printre altele150:
 Înființarea unor noi subfiliale în mediul rural;
 Const ruirea a 10 noi biblioteci în mediul rural;
 Reluarea și intensificarea prelegerilor pentru populație; etc.
Anul 1908 aduce, în sfârșit, liniștea de dinainte de 1905 și stingerea conflictului
politic și bisericesc din dieceza caransebeșeană. Rezultatul dire ct al acestei noi stări de
fapt a fost faptul că, filialele bănățene ASTRA, au putut demara un amplu program impus
de Comitetul Central din Sibiu, de alfabetizare a țăranilor româ ni bănățeni151.
V.6.4 Asociații și societăți de cultură
Episcopul Popea va sprijini c u toată energia sa asociațiile culturale românești din
Banat, fiind perfect conștient de faptul că acestea erau catalizatoarele promovării limbii și
literaturii românești, fiind creuzetul conservării tradițiilor și obiceiurilor neamului

146 I. Munteanu, Mișcarea.. , p. 158 -160
147 Foaia diecezană , (Caransebeș ), An X X, 1905, nr. 29, 17 iulie, p. 3
148 I. Pârvu, op. cit ., p. 22 5
149 Renașterea , (Carasebeș), An. II, 1906, nr. 29/9 iulie, p. 3
150 N. Bocșan, ” nIstoriografia bănățeană nîntre multiculturalism și n identitat e națională ” m, în Bana mtica, (Reșița),
XIV/2, Reșița, n1996, p. 265 -280
151 Ibidem

141
românesc. Nu doar c ă va sprijini aceste asociații, dar va fi și membru fondator la multe
dintre ele, printre care amintim152:
 „Reuniunea învățătorilor greco -ortodocși români”, fondată în 1895;
 „Asociațiunea ASTRA” Caransebeș;
 „Societatea de lectură Ioan Popasu”;
 „Reuniunea de Cântări și Muzică, Fondul de Teatru Român”.
V.6.5 Asociația femeilor creș tine
Una dintre cele mai importante asociații ale femeilor creștine din Banat a fost
„Reuniunea Femeilor Române” din Lugoj care era condusă de H. Maniu153. Între anii
1890 -1910, printr -o seri e de acțiuni de strângere de fonduri, asociația reușește să
agonisească suma necesară pentru construire a unei Capele ortodoxe la Viena154.
O altă acțiune de strângere de fonduri a Reuniunii Femeilor Române din Lugoj a
avut ca destinație ajutorare a Școlii de fete din localitate155. Toate aceste activități , asociația
le făcea sub înaltul patronaj al Bisericii Ortodoxe Române din Lugoj, fiind sprijinită în
permanență de învățătorii, profesorii, preoții și intelectualii locali.
În Caransebeș a existat în acee ași pe rioadă o filială a Reuniunii Femeilor Române,
care se afla sub înaltul patronaj al Epitropiei Bisericii greco -ortodoxe din Caransebeș și al
Oficiului eparhial caransebeșean. Una din liderele asociației a fost E. Bujiu care era
învățătoare l a Școala de fete din Caransebeș156.
Activitatea Reuniunii din Caransebeș a fost bogată și elaborioas ă. Membrele
societății reușesc să strângă fonduri pentru îngrijirea adecvată a cim itirului ortodox din
Caransebeș157. Asociația reușește să -i convingă pe A. Velovan și M. Român u să
organizeze în oraș prima Expoziție etnografică română, unde au fost etala te lucrările
femeilor din Banat158. La eveniment s -au organizat și licitații pentru vânzarea obiectelor

152 I. Pârvu, op. cit ., p. 22 8
153 Ibidem , p.230 -231
154 Arhiva Protopopiatului ortodox Lugoj, Fond Protopopiatul greco -ortodox al Lugojului , pacht 1891, act.
Nr. 47/1891, f.1
155 Ibidem
156 A.E.O.C . , Fond III , Act. Nr. 428/1891
157 Foaia diecezană , (Caransebeș), An VI, 1891, nr. 14, 7 aprilie, p. 7
158 C. Brătescu, Ștefan Velovan. Pedagog și filozof român , Editura Ionescu, Caransebeș, 2000, p. 28

142
casnice expuse159, iar fondurile acumulate au fost folosite pentru ridicarea u nui monument
la mormântul patrio tului bănățean Diaconovici Loga160.
După anul 1890 activitatea culturală a Reuniunii Femeilor Române din Caransebeș
se va multiplica și se va intensifica161. Această activitate era conformă cu interesul
românesc național, de pro movare a culturii românești, de susținere și răspândire a
cunoașterii și folosirii corecte a limbii române, fiind sprijinită de mari nume ale
intelectualităț ii româ ne, cum ar fi V. Alecsandri162.
Reuniunea Femeilor Române din Caransebeș a luptat tot timpul p entru păstrarea
tradițiilor locale și regionale care erau prezentate, afișate și promovate, la orice spec tacol
al asociației, mai ales cu ocazia sărbătorilor de omagiere a hramului bisericii, al satului sau
orașului respectiv bănățean, chiar dacă de multe ori se loveau de cerbicia unei mentalități
învechite din partea oficialităț ilor sau chiar a unor me mbrii ai clerului ortodox român163.
Spectacolele asociației aveau c a public țintă masele largi de țărani și orășeni
bănăț eni româ ni ortodocș i, acesta fiind unu l din principalele motive pentru care au primit
sprijinul larg al elitelor din provincie, de la preoți la intelectuali, de la învățători la Biserica
Ortodoxă Română di n Banat, ducând la o mobilizare și o angrenare , în fenomenul cultural
de masă , fără prec edent, a femeii româ ne din Banat. La evenimentele organizate de
asociație participa u atât intelectuale, cât și tără nci, femei din înalta societate, dar și eleve
de la ș colile româ nești din Banat.
V.6.6 Asociaț ia de teatru
Dorința de secole a intelectualilor bănăț eni de a av ea un fond de t eatru românesc se
va împlini la data de 17/29 septembrie 1899 atunci când, la insistențele episcopului N.

159 Aurel Turcuș, Catalogul obiceiurilor popu lare calendaristice din Banat , Ed. Orizonturi Universitare,
Timișoara, 2008, p. 59 -65
160 I. Pârvu, op. cit ., p. 2 31
161 Ibidem , p.230 -231
162 Poetul se afla in acea perioada la tratament la Băile Herculane, cf. P. Vintilă, ”Un portret necunoscut al
lui Vasile A lecsandri”, în Magazinul , (București), Nr. 740, februarie, 1968, p.4
163 În conflictul dintre Reuniune și preotul I.Stoian, a intervenit E.Bujiu ca reprezentant al asociației, și,
ulterior, A.Ghidiu, la insistențele episcopului Popea, pentru o soluționare a acestuia, cf. A.E.O.C., Fond II ,
Act Nr. 9328 B, ex. Din 3 aprilie 1902, 1 f.

143
Popea este infi ințat la Cara nsebeș „Fondul de Teatru Român”164. Alături de episcop,
printre membrii fondatori s -au afla t: A. G hidiu, M. și G. Popovici165.
Modelul de organizare și administrare al Fondului de Teatru Român
caransebeșean, a fost „Reuniunea de teatru” din Oravița care avea state vechi de
funcționare166. Cele două asociații de teatru bănățene își aveau originea în casinel e române
din cele două urbe, cu care de altfel, se păstrau legături foarte strânse. După modelul celor
două asociații au fost organizate teatre de amatori români și în alte localități bănățene, cum
ar fi: Lugoj, Reșița sau Bocșa Montană167.
Adunarea generală a Fondului de Teatru Român din anul 1908 a fost organizată la
Oravița, de la care nu au lipsit repre zentanți de seamă ai episcopiei168. La această Adunare
se va pune bazele unei organizări judicioase a filialelor Fondului de Teatru Român169, pe
protopopiate, care e rau conduse de intelectuali româ ni bănățeni și a căror activitate va fi de
acum înainte mult mai eficientă, ducând la o revigorare a asociației, în strânsă legătură cu
alte activități culturale, cum ar fi, de exemplu, cea de a alfabetiza masele largi de ță rani
româ ni.
În acest mod, de sinergie culturală, se creau acț iuni comune î ntre asociații culturale
diferite din dieceza caransebeșeană, evitântu -se în acest mod , activități singulare , ale căror
efort ș i eficienț ă nu aveau amploarea dorită și nu duce au rezultatele scontate. Acțiunile
culturale , având ca ț intă masele largi de româ ni, dacă erau organizate ca un efort conjugat
al mai multor asociaț ii, aveau un impact mai mare ș i erau absorbite mai bine de populația
roamâ nească .
Cu to ate aceste eforturi d eosebite, înfi ințarea efectivă a unui teatru românesc în
Banat a întârziat din motive obiective: lipsa fondurilor necesare unui astfel de proiect;
opoziția permanentă a autorităților maghiare și imperiale , etc.
După anul 1910 eforturile întreprinse pentru realizarea acestui deziderat au fost
intensificate170. Astfel, la întrunirea din același an de la Caransebeș au participat delegații
ale Societăților de Teatru din Transilvania și din Crișana care și -au manifestat interesul și

164 Foaia diecezană , (Caransebeș) , An IV, 1899, nr. 32 , p. 7
165 Ibidem
166 I. Crișan, Teatrul din Oravița (1817 – 1967), Ed. Timpul, Reșița, 1968, p. 240
167 Foaia diecezană , (Caranseb eș), An XI, 1896, nr. 44, 26 decembrie, p. 2
168 Idem, An. XXIII, 1908, nr. 35. 15 august, p. 5
169 Ibidem
170 V. Neuman, Ideologie și fantasmagorie. Perspectivele comparative asupra istoriei gândirii politice în
Europa de Est, Timișoara, 2001, p. 6 -8

144
sprijinul necondiționat pentru formarea unui fond de teatru comun și unitar românesc care
să includă toate organiz ațiile de acest gen din Imperiu171.
V.7 Mișcarea național – politică
Mișcarea național – politică a Episcopiei Caransebeșului în perioada 1889 -1908,
cea a păstoririi episcopului Nicolae Popea, a fost pe linia generală a politicii intelectualilor
româ ni de la sfârșitul veacului al XIX -lea și începutul veacului al XX -lea, de a apăra
interesele naționale românești, de formare a unei conștiințe naț ionale unitare româ ne172.
Puțin înainte de această perioadă, la începutul ultimei decade a secolului al
XIX-lea, erau încă dezbateri aprinse î ntre intelectualii româ ni bănățeni și ierarhii Bisericii
Ortodoxe Române din Banat, vizavi de pasivitatea ierarhilor bisericești în activită țile
electorale ale bănățenilor173. În acest sens , la data de 3 februarie 1890, printr -o scrisoare
adresată lui F. Mu sta, V. Babeș sprijină atitudinea mai multor gazete românești, printre
care: Românul din București, Tribuna din Sibiu sau Luminătoriul din Timișoara174.
Reputatul intelectual român avea o voce sonoră și de un mare impact național în
peisajul intelectualității bănățene ș i româ ne, fiind membru al sinoadelor diecezane din
Caransebeș și Arad și deputat în Parlamentul m aghiar, care reprezenta Banatul175. Aces ta a
insistat în această pe rioadă ca, Biserica Ortodoxă Română să acționeze necondiționat în
slujba intereselor naționale ale poporului român, care includea o atitudine pasivă politic,
dar deosebit de activă în plan cultural și educațional176.
Începând cu a nul 1892, atitudinea de expectanță în plan politic a Bisericii Ortodoxe
Române din Banat se va schimba radical, o dată cu susținerea fățișă a memorandiștilor
între anii 1892 -1894. N. Popea a fost în permanență cel care a căutat să sprijine acț iunile
tuturo r româ nilor din Imperiu, ori de câte ori aceștia încercau să -și apere drepturile177.
Schimbarea de atitudine a Bisericii a venit și pe fondul măsurilor tot mai restrictive
și mai opresive față de populația românească din Banat a autorităților imperiale și

171 I. Mun teanu, Mișcarea…, p. 228
172 I. Pârvu, op. cit ., p.237 -239.
173 Ibidem
174 A.N. -S.J.CS, Caransebeș, Fond Colecția de documente bisericești și ale demnitarilor bisericii greco –
ortodoxe, dosar C16, f. 1 -2
175 I. Pârvu, op. cit ., p.237
176 Ibidem
177 A. Plămădeală , Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului
austro -ungar în vremea lui Miron Romanul , Tiparul Arhidiecezan, Sibiu, 1986, p. 12

145
maghiare. Reprimarea acțiunii memorandiste nu a făcut decât să crească nemulțumirea
ierarhilor bisericești, care primeau lovitură după lovitură de la autorităț i. Așa a fost și în
cazul amestecului politic imperial în treburile bisericești , prin legea dată în anul 1893,
privitoare la căsătoriile civile, prin care se dorea laicizarea lor178.
Mai mult decât atât, legea privind azilele de copii, îl determină pe N. Popea să ia
atitudine fățișă împotriva amestecului Statului austriac în tre burile interne ale Biserici i
Ortodoxe Române din Transilvania și Ungaria, atunci când a a avut un discurs incendiar la
Casa Magnaților din Caransebeș prin care acuza acest abuz179.
Pe acest fond, episcopul Popea permite organizarea unor acțiuni premergătoare
Memorandului, pe teritoriu l diecezei, în perioada 1891 -1893, deși se afla în contradicție
directă cu politica mitropolitană180. Atitudinea pro -memorandistă va ieși clar la iveală la
data de 23 -24 iunie 1893, prin poziția delegaților bănățeni la Conferința Națională a
Partidului Naț ional Româ n ținută Sibiu. La această manifestare , reprezentații clericali
bănățeni, G. Popovici și Șt. Petrovici vor susține deschis și public acțiunile Partidului
Național Româ n, gruparea sibiană181.
Printre susținătorii memorandiș tilor s -au aflat și învățăt ori ortodocș i româ ni, care
erau la rândul lor membrii importanț i ai partidului și care erau în același timp și membrii
ai „Reuniunii învățătorilor greco -ortodocși români de la școalele confesion ale din dieceza
Caransebeșului”182.
Sprijinul acordat de N. Pope a memorandiștilor între anii 1892 -1894 a avut ca
rezultat inte nsificarea activității acestora, fiind protejați în dieceză, cu toate că , autoritățile
maghiare și imperiale puneau o presiune uriașă asupra Mitropoliei de a eradica acest
fenomen. Și din acest motiv vom vedea reprezentanți de seamă ai episcopiei
caransebeșene, laici sau clerici, că vor avea o activitatea intensă de susținere a
Memorandului, printre care îi amintim pe183:
 Șt. Petrovici, avocat, membru eclesial la Lugoj, face parte dintre semnatarii
„Rezoluției de subșternere a Memorandului”;
 I. Lințu, administratorul Librăriei diecezane;

178 I. Munteanu, Mișcarea…, p. 230
179 Ibidem
180 L. Vajda, op. cit ., p. 177
181 I. Muntean u, Mișcarea…, p. 23 1
182 Luminătoriul , (Timișoara), An XIV, 1893, nr. 44, 16 iunie, p.1
183 I. Pârvu, op. cit ., p.239

146
 A. Ghidiu, protopop, recomandat la Sibiu de I.Lințu;
 Șt. Velovan, renumit intelectual, profesor la institutele diecezane;
 G. Popovici, protopop, recomandat la Sibiu de Șt. Velovan;
 S. Olariu, protopop, recomandat la Sibiu de Șt. Velovan;
 I. Pinciu, protopop, recomandat la Sibiu de Șt. Velovan;
La data de 1 octombrie 1893, Conferința confidențială a Partidului Național
Român de la Timișoara, la propunerea lui G. Popov ici, hotărăște realizarea unui ziar
politic numit „Dreptatea”, care să funcționeze ca oficios al partidului și care să aibă rolul
de susținere a mișcării memorandiste în timpul anticipatului proces al autorilor
Memorandului. Alături de Popovici, la această conferință a participat și preotul și
învățătorul diece zan D. Terfeloagă din Iablanița184.
În anul 1893, Memorandul este înfățișat împăratului, din delagatia care a f ăcut
acest lucru posibil, făcând parte și istoricul de renume național I. Sârbu, fiind
reprezentantul memorandiștilor din sudul Banatului, care va deveni ulterior paroh al
bisericii din Rudăria185.
În timpul procesului memorandiștilor de la Cluj, din anul 1894, autoritățile
imperiale au cerut cu insistență neamestecul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania
și Banat, dar ierarhii nu au ținut cont de această recomandare, ba dimpotrivă, i -au susținut
public pe memorandiști, înscri iându -se în acest fel, în curentul larg de simpatie pentru
memorandiști , care se regăsea în rândul p opulației românești din Imperiu186.
Sprijinul acordat memorandiștilor în timpul procesului se vede și din acțiunile
profesorilor și studenților de la cele două institute diecezane187, dar și din cele ale
episcopiei care, la sinodul eparhial, condus de arhimandritul F. Mu sta, va redacta o
telegramă188 care va fi trimisă ulterior lui I. Coroianu, liderul Partidului Naț ional R omân
din Cluj, în care se exprima adeziunea față de actunile memorandiștilor și susținerea
nevinovăției lor în fața autorităților austriece și maghiare. Printre semnatarii acestei
telegrame se aflau și profesorii institutelo r diecezane, cum ar fi: P. Barbu, P. Ionescu,
I. Olariu sau A Ghidiu189.

184 A.N. -S.J.Tm , Fond Prefectura Severin , Act 4807/1894, f. 2
185 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond acte de valoare pe ani diferiți , Dosar Dr. I. Sârbu (1893 -1894), f. 5 -9
186 Revista Fundațiilor Regale , (București), An I, 1934, nr. 5, p. 348
187 I. Pârvu, op. cit ., p.240
188 Dreptatea , (Timișoara), An I, 1894,nr. 94, 27 aprilie, p.2
189 Ibidem

147
La data de 5 mai 1894, are loc la Teiuș190 o amplă manifestație de susținere și de
simpatie la adresa memorandiștilor, de la care nu au lipsit profesorii și studenții de la cele
două instiute diecezane, printre care și P. Barbu și I. Bălan, care erau în același timp și
preoți ai eparhiei din Caransebeș191.
Deși au fost făcute multe reclamații la adresa studenților particip anți la eveniment,
Corpul profesoral al celor două institute i -a exo nerat pe aceștia de orice culpă192.
Răspunsul imediat al autorităților a fost dur și a constat în : sporirea forțelor polițienești din
oraș, anchete ale procuraturii și perc hezitii la institu țiile de învățământ diecezan, dar și la
locuințele private ale profesorilor193.
În opoziție cu directivele și recomandările Mitropoliei din Sibiu, care era supusă
presiunilor autorităților vieneze și maghiare, mulți preoți ortodocș i româ ni de la parohiile
bănățene au urmat exemplul ati tudinii Episcopiei Caransebeșului și al profesorilor și
studenților de la institutele diecezane. Astfel, putem vedea manifestări pro -memorandiste
în toată provincia Banatului, dintre care menționăm194:
 S-a cântat la sate „Doina lu i Lucaciu” compusă de Gheorghe Bocu;
 A fost publicată această cântare patriotică în ziarul „Dreptatea”195;
 S-au ținut de către pr eoții ortodocși români predici comemorative la adresa
patriotismului memorandiștilor;
 Au fost trimise autorităților sute de scris ori și telegrame de susținere a
memorandiștilor;
 I. Cotoșmanu, preot în Sânnicolaul Mare, strânge pe o telegramă, de la
țăranii români, peste 300 de semnături de adeziune pentru cauza memorandistă;
 Protopopul Lugojului, G. Popovici, trimite și el o telegra mă de susținere a
memorandiștilor;
 Ziarul „Dreptatea” publică telegramele româ nilor de susț inere a
memorandiș tilor, care au fost cenzurate și nefăcute public de autorități;

190 A.E.O.C ., Caransebeș, Fond IV , 1894, Act. Nr. 117, f.2
191 Valentin Sandu, ”Atitudini promemorandiste ale profesorilor și elevilor Institutului Teologic și Pedagogic
din Caransebeș”, în Biserică și Comunitate în Banat și Transilvania , Editura Mirton, Timișoara, 2007, p.
195-200
192 Ibidem
193 Ibidem
194 Ibidem
195 Dreptate a, (Timișoara), An II, 1895, nr. 44, 15 iulie, p. 1

148
 În zilele de 5 -7 mai 1894, preotul din Bata va oficia slujbe comemorative
pentru me morandiști;
 La îndemnul aceluiași preot, 60 de săteni din Bata trimit o telegramă de
susținere a memorandiștilor la redacția ziarului „Dreptatea”;
 Acțiuni similare de susținere a memorandiș tilor au loc, la îndemnul
preoților, și la: Oravița, Doman, Obreja, Grebenați, Becicherecul Mare sau Mădăraț .
Autoritățile maghiare vor desf iința Partidul Națio nal Român și îi vor interzice
activitatea politică196. Pentru a preveni dispariția acestuia, la data de 3 ianuarie 1894, în
cadrul Consfătuirii de la Sibiu es te ales un Comitet Substitut, p rintre membrii acestuia
fiind numit și Șt. Petrovici, care era și membru al consitori ului diecezan al
Caransebeșului197.
La data de 5 mai 1894 este ales la Consfătu irea P.N.R. de la Cluj, un nou C omitet
Central al partidului din care făceau parte Șt. Petrovici și G. Popovici c are era și
protopopul Lugojului198.
La procesul memorandiștilor de la Cluj, printre miile de susținători aflați acolo,
s-au regăsit și numeroși oameni politici, intelectuali, învățători, preoți și ță rani româ ni din
Banat veniți să facă cauză comună cu frații lor din Transilvania, Maramureș , Crișana sau
Sătmar199.
După anul 1895, odată cu interzicerea Partidului Național Român de către
autoritățile maghiare, liderii Bisericii Ortodoxe Româ ne au acționat ferm pentru a
contracara dezbinarea partidului și pentru a aplana conf lictele apă rute între garda veche,
conservatoare, a partidului și cea nouă, tânără și emancipatoare.
Prin acțiunile sale, G. Popovici a reușit să păstreze un echilibru în partid între cele
două taber e, autoritatea sa morală și flerul său politic având o influența foarte mare pri ntre
toți membrii P.N.R. Numit conducător provizoriu al partidului, Popovici se va retrage la
Lugoj, de unde va încerca să pă streze un ech ilibru, o punte a dialogului democrati c, între
fracțiunile rivale din partid de la Arad, Sibiu, Timișoara sau Brașov. Funcția de președinte

196 Aurel Cocora, ”Din lupta românilor arădeni pentru eliberarea națională în perioada 1895 -1905”, în
Ziridava , (Arad), An VIII, 1977, p. 357
197 Ibidem , p.243
198 Arhiva Protopopiatului ortodox Lugoj, Fond Pro topopiatul greco -ortodox al Lugojului , Pachet 1894, act
248, f.1
199 I. Pârvu, op. cit ., p.244

149
a Comitetului Supleant al P.N.R. i-a dat posibilitatea să fie în p ermanent contact și cu
membrii gărzii vechi ai partidului , care se aflau la acea dată în carcerați200.
La 25 martie 1895, în special la intervenția episcopului N. Popea și a episcopului I.
Mețianu, autoritățile vieneze îi eliberează pe memorandiști, fapt care nu a dus însă la
stoparea disputelor di ntre taberele divergente din partid201. În anul 1 897, tabăra arădea nă,
aflată în opoziț ie cu cea sibiană , va scoate propriul ziar, numit „Tribuna Poporului”, având
din acel moment , un punct de vedere politic de neclintit, adeptul neacceptă rii oricărui
compromis venit di n partea autorităților maghiare202.
Criza din sânul Partidului Național Român va avea repercusiuni și asupra
conducerii Bisericii Ortodoxe R omâne din Sibiu, care , după moartea lui M. Roma nul,
survenită în anul 1898, îl va înscăuna Mitropolit pe episcopul arădean I. Mețianu, care a
venit pe fo ndul retra gerii candidaturii lui Nicolae P opea, deoarece ar fi iscat și mai multe
divergențe între fracțiu nile rivale de la Arad și Sibiu203.
La data de 6 iunie 1899, fiind președintele Consfătuirii Confidențiale a Partidului
Național Român de la Cluj, G. Po povici și -a susținut punctul de vedere pentr u păstrarea
unității partidului204. Fără a întruni majoritatea în acțiunea de votare a acestui demers la
această reuniune, în anul 1901 va avea loc o nouă Consfătuire la Lugoj, urmată de cea de
la Timișoara din dat a de 13 iulie a aceluiași an. În toate aceste întâlniri Popovici cere
liderilor P.N.R. ca , orice conflict ideologic intern să înceteze, pentru a se păstra unitatea
partidului205.
Rezultatul final al acestor eforturi a fost că, s -a hotărât ca să se refacă Co mitetul
Național al P.N.R., pentru a se uni toate fracțiunile rivale din Transilvania, Banat și
Crișana sub o conducere unică și având o platformă poltică unitară ideologic.
La începutul secolului al XX-lea, Europa era într -o stare precară de stabilitate,
marile imperii ancorate în tradiționalismul învechit al secolului XIX se luptau din răsputeri
să facă față noilor provocări ale secolului ce avea să devină cel mai frământat din istoria
omenirii. Situația nu era diferită nici în Imperiul Austro -Ungar, ba dimpotrivă, acesta era
cel mai afectat de mișcările so ciale și politice din interiorul său.

200 Dreptatea , (Timișoara ), An I, 1894, 15 noiembrie, p.1
201 L. Maior, Mișcarea…, p. 151
202 Ibidem
203 T. Botiș, Monografia Familiei Mocioni, București, 1939, p. 416
204 Ibidem , p.257
205 Ibidem

150
Multitudinea de naționalități care erau parte integrantă din Imperiu, aveau deja la
începutul secolului al XX-lea o conștiință și o identitate națională bine defin ite. Revoluția
de la 1848 a făcut ca întreg imperiul să fie zdruncinat din temelii și ca națiunile să se
deștepte, având o viziune tot mai clară asupra identității lor și asupra drumului pe care
urmau să -l parcurgă pentru câștigarea independenței și a unit ății naționale. Pe acest fond,
monarhia dualistă, la sfârșitul secolului XIX și începutul secoului XX, încerca din
răsputeri să eradicheze acest spirit patriotic al popoarelor subjugate. Printr -o serie de
măsuri opresive încercau să estompeze acest elan și să oprească un proces care, de altfel,
era inevitabil și ireversibil.
Începând cu anul 1880, autoritățile de la Budapesta au dus o politică excesivă de
maghiarizare a Banatului. Fiind conștiente de emanciparea culturală și politică a populației
romanești din provincie, care era majoritară, autorităț ile maghiare considerând că aceasta
este una din măsurile care pot combate unitatea ș i spiritul patriotic -naționali st al
româ nilor. Astfel , între anii 1880 -1901, vor fi înfi ințate colonii maghiare în zonele cu
populație majoritar românească, cum s -a întâmplat la: Cireșa, Făget, Margina, Valea
Lungă, Copăcele, Zorile, Tomești, Balinț, Mănăștur, Nevricea, Satu Mic etc.206.
Rezultatul acestei politici opresive de maghiarizare forțată a Banatului, gândită de
autorități le Ungariei și ca să schimbe în timp , raportul demografic dintre români i și
maghiari i din provincie, nu numai că nu a fost cel scontat, ba dimpotrivă , a fost opusul
așteptărilor. Această politică discriminatoare i -a făcut pe româ ni să fie și mai uniți în
convingerile lor și să reacționeze promt pentru a contracara această manevră a Budapestei,
mai ales începând cu anii 1901 -1903, iar un rol important în aceste acțiuni îl va juca
episcopia caransebeșeană, care, prin liderii și membrii săi , vor opune o rezist ență fățișă
colonizărilor207.
Ecoul acestei lupte va f i amplificat și de gazetele româ nești care relatau tot felul de
nedreptăți și abuzuri la care era supusă populația românească din Banat, în această
perioadă. Unul din ziarele de frunte care acopereau în p aginile sale tot timpul această
problemă a fost Ziarul „Drapelul”208.

206 I. B. Mureșianu, V. Lăzărescu, ”George Popovici în mișcarea agrară din 1903 a țăranilor de pe Valea
Bigheiului” în Mitropolia Banatului , (Timișoara), 1977, nr. 1 -3, ian -martie, p. 172
207 I. Munteanu, ”Activitatea românilor bănățeni în Congregațiile comitatense la începutul secolului al XX –
lea”, în Apulum , (Alba Iulia), 1996, p. 183 -191
208 Ibidem

151
Dintre numeroasele acțiuni de rezistență și protest împotriva acțiunii guvernului
maghiar, în care au fost implicați și clericii diecezei Caransebeșului sau membrii
Partidului Național Rom ân din Banat, amintim aici209:
 Prin cooptarea membrilor Partidului Național Român în Congregația
comitatensă a Comitatului Caraș -Severin s -a încercat contracararea acțiunii de
maghiarizare din zonă;
 În anul 1901 , la Congregația comitatensă din Lugoj, G. Popo vici ia
atitudine fermă împotriva abuzurilor suferite de ță ranii româ ni din Dumbravă;
 La aceiași întrunire G. Popovici prezintă o situație generală a tuturor satelor
și comunelor afectate de colonizarea forțată și cere să se ia măsuri împotriva abuzurilor
maghiarilor;
 Ziarul „Drapelul” publică în permanență articole pe această temă, în urma
sesizărilor primite de la învățători, țărani, preoți , din localitățile afectate de colonizare
sau de la ierarhii Episcopiei Caransebeșului;
 La Valea Begheiului au fost o rganizate adunări de protest împotriva
acțiunii guvernului maghiar;
 În anul 1903 este organizată o adunare de protest la Margina care va critic a
dur guvernul; etc.
Începutul veacului al XX -lea va aduce pe scenă politică imperială o nouă generație
de politi cieni româ ni, formată în creuzetul mișcărilor petiționare și a Memorandului de la
sfârșitul veacului anterior. Această nouă generație va avea un cu totul alt gen de activism
politic, care va fi axat, într -o primă fază , pe lupta pen tru obținerea votului uni versal210.
Unul din reprezentații de seamă ai noului val a fost la Caransebeș D. Ciolca ,
originar din Șipet, care era referent consistorial școlar și membru al Partidului Național
Român. Acesta se va opune cu succes autorităților maghiare care au încercat d in răsputeri
între anii 1894 -1904 desfi ințarea celor două institute diecezane211.
Un alt activist al noului curent a fost redactorul Foii Diecezane , profesorul
P. Barbu, care va sprijini prin articolele publicate, pe durata î ntregii perioade 1889 -1908,
pe toți profesorii de la institutele diecezane care aveau și o activitate laborioasă în plan
politic, fiind membrii Partidului Național Român. Mai mult decât atât, în perioada

209 I. Pârvu, op. cit ., p.24 8
210 Telegraful Român , (Sibiu), 1904, 2 iunie, p. 893
211 I. Pârvu, op. cit ., p.2 51.

152
1901 -1908, sub conducerea sa, oficiosul episcopiei va deveni o gazet ă care era formatoare
de opinii politice naț ionaliste româ nești212.
Din anul 1904, la insistențele lui N. Popea, episcopia va fi și mai activă în plan
politic, fiind decisă să ia măsuri concrete și publice pentr u sprijinirea politicenilor româ ni
din Banat. Ca urmare a impunerii de către guvernanții maghiari a Proiect ului de lege
școlară din 1904, e piscopia va sprijini și organiza ample mișcări de protest împotriva încă
unui abuz la adresa populației românești, prin amestecul direct al politicianismului
maghia r în problemele lega te de educația tinerilor români213.
În același an , Adunarea generală ASTRA de la Timișoara va adopta o rezoluție în
ceea ce privește noul activism politic și susținerea votului universal. Și la această întrunire
unul dintre cele mai impor tante personaje care au făcut ca aceasta rezoluție să treacă , a
fost G. Popovici214.
Anul 1905 aduce, ca urmare a acestei schimbări în mentalitatea politică a
bănățenilor, noi întreprinderi semnificative. La Conferința Națională A Partidului Național
Român , întrunită la Orăștie , este ales un nou Comitet Executiv al partidului (din acest a au
făcut parte și protopopul G. Popovici, M. Popovici și A. Ghidiu) și este lansată o nouă
platformă -program , pentru a se pregăti temeinic alegerile p arlamentare care urmau să
vină215.
În același an, la Conferința Națională a P.N.R. de la Sibiu , este adoptat și noul
program general politic al partidului, „activismul”, ieșind astfel complet din zona politicii
relativ pasiviste din anii anteriori216.
La data de 5 noiembr ie 1905, G . Popovici organizează la Lugoj o Adunare
populară la care au participat peste 10000 de susțină tori româ ni ai partidului, la care s -a
prezentat noua platforma -program a P.N.R217. După această adunare , preoții și profesorii
din satele bănățene vor duce mesaju l acolo și vor face o propagandă politică intensă în
rândul maselor largi de ță rani româ ni, cu toate că , riscau să intre în conflict deschis cu
autoritățile maghiare , fiind pasibili de ped epse severe . Același lucru l -au făcut și profesorii

212 P. Călin, Tiparul…, 57 -114
213 A.E.O.C , Fond IV , Registrul nr. 39, act. nr. 820, f. 1 -10

214 Drapelul , (Lugoj), An IV, 1904 -1905, nr. 119, p. 1
215 V. Braniște, Amintiri din închisoare , vol II, Ed. Albatros, 1982, p. 437
216 Ibidem
217 I. Pârvu, op. cit ., p.2 59

153
institutelor die cezane, care au promovat noul program P.N.R. și au organizat c ercurile
electorale din dieceză218.
Alegerile electorale , din anul 1906, au fost prefațate pe tot cuprinsul Banatului de
campanii electorale pentru candidații P.N.R., care au avut o largă susținer e în masa
populaț iei româ nești, reușind să treacă peste toate bari erele și restricțiile impuse , și peste
toate abuzurile, intimidă rile, amenz ile și arestările efectuate de autorităț i, iar rezultatul a
fost că, în cercurile electorale din Banat, au fost ale și ca deputați î n parlamentul ungar,
membrii Partidului Național Român: G. Popovici, Șt. Petrovici, C. Brediceanu și A.
Novac219.
Crearea unui curent de opinie favorabil schim bării de atitudine politică, favorabil
coalizării tuturor forțelor politice româneș ti în jurul unui singur partid , P.N.R., dovedind
forță, inteligență și maturitate politică, nu ar fi fost posibil fără sprijinul publicaț iilor
româ nești din Imperiu, în general, – „Drapelul” din Lugoj, „Libertatea” din Orăștie,
„Tribun a” și „Tribuna Poporu lui” din Arad, „Votul Poporului” – și al celor care aparțineau
de Episcopia Caransebeșului, în particular, – „Foaia Diecezană” și „Calendarul
Românului”.

218 Ibidem
219 Renașterea , (Cara nsebeș), An II, 1906, nr. 31, 3 aprilie, p. 1

154
VI. Dieceza Caransebeșului î n perioada 1908 -1918

Într-o perioadă în care procesul de maghiarizare din Tra nsilvania, Banat, Crișana și
Maramureș a intrat într -o fază deosebit de dură, personalitățile românilor care se
împotriveau politicii guvernului din Budapesta, considerați ”naționaliști”, vor fi vizați în
mod special, înlăturați sau blocați în acțiunule ce se organizau pentru ocuparea unor
funcții, inclusiv în Biserică și Școală.
O astfel de situație o întâlnim în cazul alegerilor pentru ocuparea funcției vacante
de episcop al Caransebeșului.

VI.1 Alegeri de episcop î n perioada 1908 -1909
Trecerea în neființă a episcopului Nicolae Popea, la data de 26 iulie 1908, a creat
un vacuum de putere care a fost premisa unei lupte înverșunate pentru alegerea unui nou
episcop, Biserica Ortodoxă Română din Banat fiind divizată în două, pe de o parte se
situau cei care erau n aționaliș tii româ ni, iar de cealaltă parte se regăseau bănă țenii
simpatizanți cu maghiarii1. Această scindare a făcut ca , inițial, pentru scaunul episcopal să
existe mulți candidați2:
 Arhimandritul Augustin Hamsea, administrator al diecezei caransebeșene,
favoritul Mitropolitului I. Mețianu și al ministrului cultelor maghiar, Albert Appony;
 Arhimandritul Filaret Mu sta, care era vicarul episcopiei din Caransebeș;
 Protosinghelul Traian B adescu;
 Protosinghelul Iosif Iuliu Olariu.
La data de 21 septem brie/4 oct ombrie 19083 au fost or ganizate alegerile episcopale
la care au candidat F. Mu sta și I. I. Olariu4. Președinte al Sinodului care organiza alegerile
a fost episcopul Aradului I. I. Papp, iar la ședința propriu -zisă au participat 58 din cei 60

1 Constantin Brătescu, Florin Dobrei, Daniel Alic, ”Episcopia Caransebeșului”, în vol. Autocefalie și
responsabilitate , Ed. Basilica, București, 2010, p. 828
2 N. Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeșului , Ed. Diecezană, Caransebeș, 1940, p. 49
3 A.E.O.C , Fond bisericesc , III, dosarr 293/1908
4 C. Cornean, ”O pioasă aniversare”, în Foaia Diecezană , (Caransebeș), 1933, nr. 31/29 iulie, p. 1

155
de deputați, p e lângă episcop și cei doi candidați, și multe din person alitățile eparhiei,
printre care îi amintim pe: protopo pul Gheorghe Popoviciu, Ilie Trăilă, Geza D uca de
Cădar, Gheorghe Szerb, Patriciu Drăgă lina, Virgil Nemoian, Ioan Budințianu, Andrei
Ghidiu, Ioa n Sârbu, Ștefan Petrovici, Alecsiu Onțiu ș.a.5.
Cele 57 de voturi posibile (Filaret Mu sta ca și candidat nu avea acest drept, deși
era deputat) au fost repartizate astfel: 41 de voturi în favoarea lui Mu sta, 13 voturi în
favoarea lui Olariu și 3 abțineri6. În urma acestui vot, Filaret Mu sta va fi proclamat de I. I.
Papp ca și Episcop al Caransebeșului7. Rezultatul alegerilor episcopale vor fi trimise apoi
ca să fie validate de Sinodul episcopal sibian și apoi să f ie aprobate de curtea imperială8.
După șase luni de astep tări în zadar, la data de 31 martie/13 aprilie 1909, guvernul
maghiar a comunicat, prin rezoluția de la data de 2 aprilie 1909, că nu va accepta validarea
lui Filaret Mu sta ca și Episcop al Caransebeșului și va convoc a un nou sinod pentru aleg eri
episcopale la data de 29 iunie 19099. Ca urmare, sunt organizate noi alegeri, la data
menționată, la care vor candida pentru scaunul episcopal vacant , protosinghelul Iosif
Traian Badescu și omologul său Iuliu Olariu10.
La celui de -al doilea scrutin epis copal au participat 57 de deputați, iar rezultatele
au fost: 32 de voturi pentru candidatul naționaliștilor români Iosif Traian Badescu și 22 de
voturi pent ru protosinghelul Iuliu Olariu11. Așadar Olariu a fost învins pentru a doua oară.
Din păcate nici pro tosinghelul Iosif Traian Badescu nu va fi confirmat în scaunul
episcopal de autoritățile regale maghiare12 și va fi convocat al treilea sinod pentru alege ri
la data de 21 noiembrie 190913.
Pentru a nu mai fi refuzat de autoritățile maghiare încă un candidat local, tabăra
naționalistă va aborda o nouă strategie la viitoarele alegeri. Membrii marcanți ai Sinodului
episcopal caranse beșean, în frunte cu A. Ghidiu, vor merge la Sibiu și îi vor propune

5 Protocoalele Sinoadelor eparhiale extraordinare ale diecezeii ortodo xe a Caransebeșului din 21 sept
1908, 29 iunie și 21 noiembrie 1909 pentru alegerea de Episcop , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1915, p. 5
6 Ibidem
7 I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente…, p. 977
8 Ibidem
9 C. Cornean, O pioasă …, p. 3
10 Protocoale le Sinoadelor eparhiale…, p. 43 -44
11 P. S. Lucian Mic, ”Cele trei candidaturi ale protosinghelului dr. Iosif Iuliu Olariu pentru ocuparea
scaunului de episcop al Caransebeșului”, în vol. Mărturisire și devenire în Episcopia Caransebeșului , Ed.
Mirton, T imișoara, 2010, p. 65 -72
12 Ibidem
13 Ibidem

156
candidatur a și sprijinul la viitoarele alegeri , protosinghelulu i Elie Miron Criste a, care va
accepta să candideze14.
La cel de -al treile a scrutin al alegerilor episcopale au fost candidați protosinghelul
Elie Miron Cristea (care nu a fost prezent la sinod) de la Sibiu și protosinghelul Iuliu
Olariu de la Caransebeș. Un număr de 58 de deputați au fost prezenți, din totalul de 60, iar
rezultatele alegerilor au fost: 31 de voturi pentru Elie Miron Cristea și 24 de voturi pentru
Iuliu Olariu,15care va fi validat atât de Sinodul episcopal de la Sibiu, cât și de autori tățile
maghiare de la Budapesta16.
Numirea noului Episcop al Caransebeșului, Miron Cristea, va încheia o luptă
internă , din sânul Bisericii Ortodoxe Române din Banat, care a durat 16 luni și care dacă
ar mai fi continuat risca să ia amploare și să scindeze profund Biserica.
VI.2 Miron Cristea – personalitate marcantă la Sibiu
La data de 18 iulie 1868 se naște Elie Miron Cristea, la Toplița Română în
Transilvania, părinți fiindu -i George și D omnița Cristea, români ardeleni17. Din cei șapte
frați și surori pe care i -a avut Miron Cristea, doar patru dintre ei au avut șansa să devină
adulți: Elvira, Elie, Maria și Ileana18. Genealogic, viitorul episcop, avea legături pe linie
maternă cu Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan și cu soția lui Bogdan Petriceicu
Hașdeu, Iulia19.
În anul 1924 , Miron Cristea își pierde ambii părinți, aceștia trecând în veșnicie la
vârste respectabile, de peste 80 de ani. Viitorul ierarh va fi botezat în rit greco -ortodox, de
sărbătoarea Sfântul ui Ilie, la data de 20 iulie 1868, primind ș i numele de botez al
prorocului20.
În anul 1874, Miron Cristea va fi înscris la școala confesională românească din
localitatea de baștină, unde va dovedi încă de mic copil că are nativ un spirit ager al minții

14 V. Lăzărescu, ”Dr. G. Dobrin, (1862 -1952)”, în Mitropolia Banatului , (Timișoara), nr. 10 -12/1982, p. 698
15 A.E.O.C., Fond Bisericesc , III, dosar 328/1909, nr. 6688
16 Idem, p. 41 -44.
17 D. Alic, Eparhia Caranse beșului în perioada păstoririi Episcopului Miron Cristea (1910 -1919). Biserică
și societate , Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2013, p. 45 -47.
18 Ibidem
19 Maria Roșca, Pios omagiu, cuvânt introductiv la volumul Mihai Eminescu, luceafărul poezi ei românești ,
Ed. Ginta Lantină, București, 1997, p. 6
20 Ilie Șandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea , Casa de editura Petru Maior, Târgu Mureș, 1998,
p. 20 -21

157
și o dragoste adevărată pentru învățătură, apoi va trece di n clasa a III -a la școala săsească
din Bistrița21.
La vârsta de 10 ani, după ce a absolvit patru clase primare, urmează studiile medii
timp de patru ani la Liceul săsesc din Bistrița și apo i la Liceul românesc din Năsăud22.
Aici va fi numit, în ultimul an de liceu, președintele societății studențești literare „Virtus
Romana Rediviva”, predecesorul său fiind viitorul mare poet George Coșbuc, care, de
altfel, îi va marca întreaga dezvoltare literară și culturală a lui Cristea, fiind u nul din idolii
săi intelect uali23.
La data de 22 iunie va susține și va lua examenul de bacalaureat cu calificative
maxime24, urmând apoi să se înscrie pentru a -și continua studiile la Seminarul teologic
mitropolitan de la Sibiu, pe care l -a absolvit după trei ani, în anul 1890, la fe l ca și în cazul
bacalaur eatului, cu calificative maxime25. Dintre activitățile deosebite din timpul
studenției la Sibiu, este demn de a fi menționată cea literară ș i oratorică în cadrul
„Societății de lectură Andrei Șaguna”, al căr ei președi nte a și fost î n anii 1889 -189026.
La terminarea studiilor teologice de la Sibiu, Miron Cristea va cere și va primi
aprobarea de a deveni dascăl, fiind repartizat la Școala primară din Orăștie, unde își va lua
și examenul de calificare pent ru a putea profesa ca învățător27. În anul școlar 1 890-1891 va
publica și primul să u articol în „Telegraful Român” , intitulat „Învierea morților”28.
Din toamn a anului 1891, din luna octombrie mai precis, Miron Cristea va deveni
student al Facultății de Litere și Filozofie a Universității d in Budapesta, în urma sprijinului
acordat de profesorul Ioan Popescu de la seminarul sibian și al Mitropolitului Miron
Romanul , care l -au ajutat să obțină o bursă de studii din p artea „Societății Transilvania”29.
În timpul celor patru ani cât a fost student la Budapesta, Miron Cristea va urma
cursuri aprofundate interdisciplinare de: literatură română , maghiară și german ă;
psihologie și pedagogie; științe naturale. Între anii 1893 -1895 este și președintele

21 Ibidem
22 I. R. Abrudeanu, Patriarhul Românieii Dr. Miron Cristea. Omul și faptele , Ed. Cartea Românească,
București, 1929, p. 44
23 Valentin Bugariu, ”Contribuția vlădicii Elie Miron Cristea la dezvoltarea culturii românești. Etape
semnificative”, în vol. Credință și mărturisire , Ed. Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2010, p. 411
24 I. R. Abrudeanu, op. cit ., p. 46
25 Ibidem
26 D. Alic, op. cit ., p. 46
27 Ibidem
28 M. Roșca, op. cit ., p. 7
29 Ibidem

158
„Societății Literare Petru Maior” care avea ca memb rii pe studenț ii româ ni din capitala
regatului maghiar30.
În anul 1894 va susține examenul final de stat în trei limbi – română, maghiară și
germană – , pentru că anul următor, la data de 18 mai să își susțină teza de doctorat „Viața
și opera lui Mihai Emin escu”, care era un studiu biografic de 78 de pagini dedicat marelui
poet naț ional31 și care va fi publicată în limba maghiară, în același an, d e către Tudoran
Endre la Gherla32.
Lucrarea sa de doctorat , care va avea denumirea completă la editare „Eminescu.
Viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi din literatura română”33, va fi publicată
și în limba română , abia în anul 1984, l a 100 de ani de la redactarea ei34.
La data de 1 iulie 1895, Miron Cristea este numit provizoriu , secretar al
Consistoriului diecezan de la Sibiu , pentru că la data de 5 februarie 1896 să fie numit
definitiv în această funcție, pe care o va ocupa cu onoare ș i eficienț ă până la data de 30
iunie 190235.
În cadrul activităților din primii săi ani de la Mitropolia Sibi ului, cea mai
importantă sarcină pe care a pr imit-o Cristea a fost aceea de a rezolva problemele legate de
dotațiile parohiale și a fondurilor financiare alocate de stat pentru preoțime, generate de
legea XIV din 1898 , dată de statul maghiar, care cre ea con fuzii și avea ambiguități în
redactare36.
După o muncă titanică, Miron Cristea reușește să prezinte Dietei de la Budapesta
proiectul de lege modificat , la data de 14 fe bruarie 1900, iar rezultatul a fost binefăcător
pentru cler și stat, modificările fiind acceptate și astfel înlăturâ ndu-se e xprimă rile
ambigue , neclaritățile, inadvertențele și incertidudinile legate de formularea, de obiectul și
de metodologia de aplicare a legii37.
Între anii 1898 -1900, Miron Cristea a fost redactorul „Telegrafului Român”,
îngrijind ca să editeze sau să scrie și să publice articole, studii și lucrări de o înaltă ținută

30 V. Bugariu, art. cit ., p. 411
31 Ibidem
32 Ibidem
33 Ghe. Bulgăr, ”O carte uitată despre Eminescu, studiul t eologului Ilie Cristea din 189 5”, în Telegraful
Român , (Sibiu), 1981, nr. 25 -26, p. 4
34 M. Roșca, op. cit ., p. 8
35 D. Alic, op. cit ., p. 50
36 Ibidem , p. 50 -52.
37 Ibidem , p. 50 -52.

159
morală, calitate intelectuală și informațională, de simț național și patriotic, referitoare la
domeniul biserices c, dar și la cel cultural, munca sa aici fiind apreciată l a unison , atât de
laici, cât și de clerici, atât de către colaboratori, cât și de către cititori, de intelectuali,
preoți, dar și de simplii țărani sau muncitori de la oraș38.
În anul 1902 va fi ales și numit pe viaț ă asesor consistorial al Arhidiecezei
Ortodoxe Române a Transilvaniei de la Sibiu, iar de acum înainte va avea în atribuție
organizarea administrativ -teritoriaă a a parohiilor arhidiecezane, muncă pe care o va face
cu mare sârg și dăruire, rez ultatele acesteia fiind impresionante39.
În această cali tate, Miron Cristea va avea în atribuție și asigurarea legă turii d intre
Arhidieceză ș i comunitatea româ nilor emigrați în America. Aceste comunități de
emigranț i, proveneau majoritar din Transilvania , care au început să plece de aici înspre
America începân d cu a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Ori de câte ori aveau nevoie
preoții de acolo să înființeze o nouă paroh ie se adresau lui Miron Cristea40.
Pe plan spiritual, l a data de 30 ianuarie 1900, Miron Cristea va fi hirotonisit ca
diacon, iar la data de 8 septembrie 1901 ca arhidiacon. La 23 iunie 1902, la mănăstirea
Hodoș Bodrog, este tuns ca monah și își alege numele de călugăr Miron, în cinst ea
Mitropolitului Miron Romanul41. De remarcar este și faptul că acesta îi și dedică o lucrare
biografică, semna tă sub pseudonimul Dinurseni42.
Un rol deosebit de important l -a avu t Miron Cristea în construirea C atedralei
ortodoxe române din Sibiu. Acest deziderat al românilor nu s -a putut înfăptui, din cauza
lipsei fondurilor necesare, sub oblăduirea Mitropolitului Șaguna. După îndelungi eforturi,
Miron Cristea continuă cu succes col ceta începută de Șaguna și reușește să strângă suma
de 400.000 de coroane în aur, pe ntru a putea construi catedrala43. La data de 5 august 1902
se pune în sfârșit piatra fundamentală la temelia v iitoarei catedrale, lucrările finalizându -se

38 Telegraful Român , (Sibiu), 1909, nr. 128/2 nov., p. 542
39 Romulus Cândea , ”Patriarhul Miron Cristea ” în Candela , an. XXXVI, 1925, nr 3 -7, p. 73 -95
40 Aurel Jivi, ”Începuturile vieții bisericești la românii ortodocși din America ”, în Revista Teologică , An VI,
nr. 3-4/iulie -decembrie, 199, p. 283
41 D. Alic, ”Episcopul Miron Cristea”, în Calendarul Românului , 2009, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2008, p.
168
42 Ilie Dinurseni, Arhiepiscopul și Mitropolitul dr. Miron Românul , Tiparul Ardiecezan, Sibiu, 1998, p. 66
43 Laurețiu Streza, Vas ile Oltean, Mitropolitul Andrei Șaguna în documentele din Șcheii Brașovului , vol III,
Ed. Andreiană, Sibiu, 2009, p. 96

160
în 1906, când noul lăcaș de cult, simbol al ortodoxiei române în Transil vania, va fi
sfințit44.
Printre alte funcții ocupate de Miron Cristea în ani i petrecuți la Sibiu,
menționăm45:
 Între 1906 -1908, membru ales în Congresul național -bisericesc al
Arhiepiscopiei Sibiului;
 Între 1906 -1908, membru al senatului Arhidiecezei Transilvaniei;
 Între 1906 -1908, membru în comisia de examinare a pr eoților aspiranți la
un post în Arhiepiscopia Sibiului.
VI.3 Alegerea, confir marea, hirotonia î ntru episcop a lui
Miron Cristea.
La cel de -al treilea scrutin al alegerilor pentru scaunul vacant episcopal de la
Caransebeș , pentru a nu mai fi refuzat de autoritățile maghiare încă un candidat local,
tabăra naționalistă va aborda o nou ă strategie. O parte din membrii marcanți ai Sinodului
episcopal caransebeșean,vor merge la Sibiu și îi vor propune candidatura și sprijinul la
viitoarele alegeri, protosinghelului Elie Miron Cristea, care va onora această cerere.
În acest fel, la data de 21 noiembrie 1909, la alegerile episcopale au fost
candidați protosinghelul Elie Miron Cristea de la Sibiu și protosinghelul Iuliu Olariu de la
Caransebeș. Din cei 58 de deputați care au fost prezenți, din totalul de 60, voturile s -au
repartizat în felu l următor: 31 de voturi pentru Elie Miron Cristea și 24 de voturi pentru
Iuliu Olariu, care va fi validat atât de Sinodul episcopal de la Sibiu, cât și de autoritățile
maghiare de la Budapesta.
Numirea noului Episcop al Caransebeșului, Miron Cristea, va î ncheia o luptă între
cele două tabere – cea naționalistă română și cea filo -maghiară – care a durat aproape un
an și jumătate , dar care a avut un ecou pozitiv foarte mare atât în Banat, cât și în celelalte
provincii românești din Imperiu sau din România și va marca o nouă eră de liniște, pace și
prosperitate în dieceza caransebeșeană, binevenită după o perioadă tristă, marcată de lupta
internă din cauza orgoliilor .

44 Ibidem
45 D. Alic, Eparhia…, p. 58

161
La data de 20 aprilie 1910 are loc la Sibiu ceremonia oficială de sfințire a lui
Miron Crist ea ca Episcop al Caransebeșului46. La importantul eveniment au participat
oameni de seamă din toate provinciile locuite de români, clerici și intelectuali, lideri
politici sau importanți oameni de afaceri, învățători, profesori și academicieni români,
printr e care îi amintim pe47: Mitropolitul Ion Mețianu (care a oficiat slujba de
hirotonisire48), episcopul Ioan Papp, dr. Valeriu Braniște, arhimandritul Augustin Hamzea,
maestrul Ghorghe Dima (care a condus corul bisericesc al bisericii Sfântul Nicolae din
Brașo v care a prestat la eveniment49), dr. C. Dobrin, protosinghelul Roman Ciorogariu,
I.M. Roșu, diaconul Constantin Lazăr, Ioan Pepa, arhimandritul Filaret Mu sta, Traian
Oprea, protopopul Andrei Ghidiu, protopopul Sebastian Olariu50 ș.a.
La 23 aprilie 1910, no u hirotonitul episcop va pleca spre Caransebeș însoțit de un
cortegiu episcopal format din peste 30 de persoane, înalte fețe preoțești, teologi, istorici,
avocați, notari publici sau redactori la gazetele românești ca să relateze evenimentul,
dintre care f ăceau parte și51: Teodor Păcățeanu, redactor la „Telegrafu l Român”; Nicolae
Ioan, asesor consistorial la Arhidieceza Sibiului; Vasile Stan, profesor la Seminarul
teologi c sibian; George Proca, secretar al Consitoriului Arhidiecez ei Sibiului; Nicolae
Bălan, profesor la Seminarul teologic sibian; George Stoica, redactor la „Foaia Poporului”
ș.a.
Cortegiul episcopal va avea mai multe opriri pe traseul de la Sibiu la Caransebeș,
unde au avut loc evenimente de felicitare, iar episcopul Miron Cristea a ținut cuvân tări, a
adus mulțumi ri sau a împărțit binecuvântări52. Aceste popasuri au fost făcute la: Arad,
Timișoara, Lugoj, Găvojdia, Jena, Sacu, Căvăran, Zăgujeni, Jupa53.
La 25 aprilie 1910, are loc la Caransebeș ceremonia oficială de ocupare a scaunului
episcopal d e către Miron Cristea, organizator fiind Filaret Mu sta, iar minuta oficială
mitropolita nă a fost citită de Vasile Stan54. După litania , ținută în catedrala ortodoxă

46 I. R. Abrudean, op. cit ., p. 17
47 Constantin I. Stan, Patriarhul Miron Cristea – o viață – un destin , Editura Paideea, București, 2009, p. 57
48 Ibidem
49 Foaia Diecezană , (Caransebeș), XXV, 1910, nr. 17/25 apr., p. 2
50 Ibidem,
51 Ibidem
52 Ibidem
53 Biserica și școala , (Arad), XXXIV, 1910, nr. 17/25 apr., p. 6
54 Florin Dobrei, ”Alegerea, hirotonirea și instalarea episcopului Miron Cristea al Caransebeșului (1910 –
1919) – reflectare în presa bisericească sibiană și arădeană a vremii”, în Credință și mărturisire , Editura
Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2010, p. 247 -265

162
episcopală, s -a desfășurat recepția oficială la care au fost prezente 34 de delegații venite de
pe tot cuprinsul Imperiului, dar și din România55.
Recepția, la rândul ei, a fost urmată de prânz ul festiv care a fost onorat de peste
220 de persoane de vază din elita majoră a societății românești din Transilvania și Banat ,
invitate la acest evenimen t oficial, deosebit de important , care va da din nou o legimitate
îndreptățită Bisericii Ortodoxe Române din Ban at și Episcopiei Caransebeșului56.
VI.4 Organizare și administrație bisericească
În perioada în care Miron Cristea a fo st episcop al Caransebeșului, e parhia avea în
componența sa 11 protopopiate57, care la rândul lor, fiecare dintre ele, aveau următoarele
organisme și foruri bisericești58:
 Sinod protopopesc;
 Scaun protopopesc;
 Comitet protopopesc;
 Epitropie.
Dintre protopopi, erau aleși câte doi reprezen tanți care făceau parte din senatul
bisericesc al Consistoriului diecezan. Parohiile, la rândul lor, erau date în grija unor preoți
sau administratori parohi și aveau: conducere sinodală , epitropie și comitet parohial59.
Forumul legisl ativ al E piscopiei era Sinodul eparhial, care se întrunea, în mod
ordinar, o dată pe an și în cadrul căruia: se rezolvau problemele eparhiei; se discutau
regulamentele de ordine interioară; se propuneau noi regulamente, dacă era cazul; se luau
măsuri, dacă acestea erau încălcat e etc.60.
În perioada păstoririi episcopului Miron Cristea, între anii 1910 -1919, sinodul
eparhial s -a întrunit de șapte ori, în anii 1915, 1918 și 1919, nefiind posib il acest lucru
datorită evenimentelor din timpul și d upă prima conflagrație mondială61. Numărul de

55 Ibidem
56 Foaia diecezană , (Caransebeș), XXV, 1910, nr. 17/25 aprilie, p. 15 -16
57 N. Bocșan, Marius Eppel, Ioan Leb și Gabriel Viorel Gârdan, Instituțiile Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania (1850 -1918): studii , Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2009, p. 83 -84
58 Statutul organic al Bisericii greco -orientale române din Ungaria și Transilvania cu un suplement , Sibiu,
Tiparul Arhidiecezan, 1881, p. 31
59 Ibidem
60 Ioan Munteanu, ”Sinoadele eparhiale. Contribuții la afirmarea spiritualității ortodoxe în Dieceza
Caranse beșului la începutul sec. XX ”, vol. Taină și comuniune , Caransebeș, 2010, Tiparul diecezan, p. 34
61 Foaia diecezană , (Caransebeș), XXXV, 1920, nr. 16/25 aprilie, p. 1

163
ședințe din timpul unui sinod parohial varia în funcție de numărul și complexitatea
problemelor care urmau a fi dezbătute. În perioada 1910 -1914 avem urmă toarea
statistică62:
 Sinodul eparhial din anul 1910 a necesitat 6 ședințe de lucru;
 Sinodul ep arhial din anul 1911 a necesitat 5 ședințe de lucru;
 Sinodul eparhial din anul 1912 a necesitat 6 ședințe de lucru;
 Sinodul eparhial din anul 1913 a necesitat 7 ședințe de lucru;
 Sinodul eparhial din anul 1914 a necesitat 5 ședințe de lucru;
Ca și organ su prem legislativ al eparhiei, Sinodul acesteia era organul deliberativ al
episcopiei în care se revizuiau statutele și regulamentele bisericești și se luau hotărâri care
erau mai apoi trimise Consistoriului diecezan spre a fi puse în aplicare, acesta din ur mă
fiind organul executiv episcopal. Membrii Consistoriului erau aleși de Sinodul eparhial și
li se încredința u un mandat de trei ani63.
Pentru a avea o eficiență sporită, ședințele sinodului eparhial se desfășurau pe
comisii, care erau alcătuite atât din c lerici, cât și din mireni , specialiști în domeniu
respectiv . Pentru a înțelege mai bine structura organizatorică și modul de funcționare a
unui sinod eparhial din acea perioadă, vom prezenta î n detaliu componenț a și atribuțiile
comisiilor, așa cum a fost e a stabilită la Sinodul eparhial din anul 191264.
„Comisia verificatoare ” avea în atribuții65: analizarea reclamațiilor cu privire la
alegerile deputaților, validarea lor și comunicarea oficială a rezultatelor alegerilor etc.
Această comisie era alcatuită din66: Traian Oprea, G ehorghe Popovici și Andrei Ghidiu din
partea personalului bisericesc; Petru Zepeneag, Valeriu Braniște , Aurel Oprea, Ioan Caba,
Patriciu Drăgălina și Pet ru Cornean din partea mirenilor.
„Comis ia bisericească” avea în atribuții analizarea rapoartelor consistoriale cu
privire la67: căsătorii, concubinaj, prejudicierea imaginii Bisericii, probleme legate de
școlile din eparhie, probleme economice, plângeri referitoare la personalul bisericesc,
organizarea și administrarea parohiilor etc. Aceas tă comisie avea următoarea componență:

62 D. Alic, Eparhia …, p. 96
63 Statutul organic …, p. 35
64 A.E.O.C ., Fond Miron Cristea , dosar 1, f. 170
65 Protocolul sinodului eparhial al diecezei gr. or. române a Caransebeșului, convocat la Duminica Tomii,
1912 , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1912, p. 14
66 Ibidem
67 Ibidem

164
Trifon Miclea, Iosif Olariu, Ghorghe Popovici din partea personalului bisericesc; Cornel
Petriciu, Ghorghe Breban, Dimitrie Cioloca, Ghorghe Dobrin și Corn el Cornean din partea
mirenilor.
„Comisia școlară” avea în atr ibuții: analizarea, aprobarea și soluționarea
rapoartelor consistoriale cu privire la organizarea, administrarea și buna funcționare a
școlilor din eparhie și la situația elevilor, studenților și cadrelor didactice care activau în
aceste instituții etc. Această comisie avea următoarea componență68: Ioan Sârbu, Ioan
Pepa și Sofronie Nedici din partea personalului bisericesc; Iosif Popoviciu, Valeriu
Braniște, Ilie Orzescu, Ioan Marcu, Ioan Gruescu și Patriciu Drăgălina din partea
mirenilor.
„Comisia financiar ă” avea în atribuții analizarea69: rapoartelor financiare întocmite
de senatul epitropesc, rapoarte financiar -economice privitoare la activitățile episcopiei,
bilanțuri și balanțe financiare periodice, situația salarială a angajaților episcopiei etc.
Aceast ă comisie avea următoarea componență70: Sebastian Olariu, Filaret Musta și Petru
Barbu din partea personalului bisericesc; Ilie Trăilă, Virgil Budințian, Dominic Rațiu,
Ghorghe Breban, Ghorghe Gârda și Pet ru Cornean din partea mirenilor.
„Comisia petiționar ă” avea în atribuții71: analizarea și soluționarea cererilor
referit oare la colecte sau acordarea de ajutoare diferitelor comunități sau persoane din
eparhie; analizarea diverselor propuneri venite de la parohii, de la unitățile de învățământ
sau alte insti tuții care erau pe teritoriu sau aparțineau eparhiei etc. Această comisie avea
următoarea componență72: Traian Oprea, Petru Ieremia și Nicolae Novacovici din partea
personalului bisericesc; Samuil Vladone, Ioan Crăciunel, Octavian Proștean, Mihai
Gropșianu, Gheorghe Miclea și Ioa n Mangiuca din partea mirenilor.
„Comis ia specială” avea în atribuții analizarea și soluționarea73: abuzurilor
electorale; administrarea fondului de pensii; înființarea unor noi unități administrative
bisericești; separarea unor unită ți administrative bisericești; administrarea fondului salarial
al corpului didactic eparhial; administrarea fondurilor primite de la stat; acțiuni caritabile;

68 Ibidem
69 Ibidem
70 Ibidem
71 Ibidem
72 Ibidem
73 Ibidem

165
construirea de internate sau orfelinate; donații, testamente etc. Această comisie avea
următoarea componență74: Ghorghe Popovici, Filaret Musta și Iosif Traian Badescu din
partea personalului bisericesc; Ștefan Petroviciu, Ilie Trăilă, Petru Zepeneag, Alexandru
Bireescu, Ghorghe Dobrin și Valeriu Braniște din partea mirenilor.
Pe timpul mandatului lui Miron Cristea , Consistoriul diecez an redevine organismul
fundamental al administrației episcopiei în care erau deliberate toate problemele legate de
eparhie și care func ționa și ca organ de judecată. Consistoriu l era permanent în activitate,
pe care și -o desfășura eficient cu ajutorul necontenit al cancelariei diecezane , care
prezenta diferitele cauze senatelor consistoriale, competen te pe anumite domenii
specifice75. Aceste senate, în număr de trei, aflate în componența Consistoriului erau
formate și organ izate în conformitate cu Statutul de organiza re76.
În conformitate cu „Regulamentul pentru organizarea trebur ilor bisericești, școlare
și funcț ional e”, membrii Consistoriului diecezan erau aleși, se numeau asesori consistoriali
și erau de de două feluri, o rdinari sau onorifici, ambele categorii având drept de vot. Cele
trei senate consistoriale erau: școlar și economic, ai că ror membri erau aleși pentru a
îndeplini un mandat de trei ani; și cel bisericesc, ai că ror membri erau aleși pe viață77. În
anumite ca zuri excepționale, în perioad a la care ne referim, anii 1909 -1919, s -a întâmplat
ca și anumiț i membri ai senatelor consistoriale ș colare sau economice să fie aleși pe
viață78.
În conformitate cu Statutul de organizare, președintele Consistoriulu i diecezan e ra
episcopul Miron C ristea, iar în lipsa acestuia , funcția era îndeplinită de un vicar care era
numit de episcop79.
Nemulțumit de activitatea consitoriului de până la venirea sa, Miron C ristea va
propune și va obține o reorganizare a acestui organism, care s-a petrecut, începând cu anul
1911, când a intrat în vigoare noul „Proiect de organizare a Consistoriului diecezan”.
Această schimbare a fost deosebit de benefică pentru episcopie, activitatea sa
desfășurându -se de acum înainte într -un mo d mai eficient ș i mai organizat80.

74 Ibidem
75 D. Alic, Eparhia… , p. 99
76 Statutul …, p. 45
77 Ibidem
78 D. Alic, Eparhia… , p. 99
79 Ibidem , p. 102 -105.
80 A.E.O.C , Fond epitropesc , V, Dosar 200/1911, nr. 3486/1911

166
Una dintre cele mai importante atribuții ale Consitoriului diecezan era acea de a fi
în contact permanent cu enoriașii, cu populația din E parhia Caransebeșului , pentru a putea
să intervină și să rezolve promt orice problemă care putea sur veni, indiferent că aveau
cauze sociale, economice, financiare sau legate de nevoile comunitare și bisericești.
Mai mult decât atât, episcopul Miron Cistea a ținut foarte mult ca asesorii
consistoriali diecezani să aibă informații de o mare acuratețe în c eea ce privește populația
din eparhie, întocmindu -se statistici minuțioase , care erau de mare ajutor pentru a -i putea
sprijini și ajuta pe enoriași.
Vom prezenta în continuare una din aceste statistici, și anume , numărul total al
populației din eparhia Car ansebeșului, în perioada 1908 -191781:
 În anul 1908 erau un total de 401.649 persoane;
 În anul 1909 erau un total de 401.148 persoane;
 În anul 1914 erau un total de 410.515 persoane;
 În anul 1915 erau un total de 410.937 persoane;
 În anul 1916 erau un total de 401.881 persoane;
 În anul 1917 erau un total de 397.538 persoane;
Protopopiatele din eparhia Caransebeșului82 aveau î n componenț a lor, ca ș i
structură administrativ -organizatorică , în timpul lui Miron Cristea, una asemănătoare cu
perioada anterioara si p e care o prezentăm pe scurt, in cele ce urmează83.
„Scaunul protopresbiterial” se ocupa de problemele bisericești ale protopopiatului
și era alcătuit din: protopop, 6 parohi , defensor matrimonial și notar84.
„Sinodul protopresbiterial” era alcătuit după form atul celui epa rhial, membri săi
fiind aleși pe o perioadă de 3 ani și se ocupau de probleme similare cu cele ale Sinodului
eparhi al, dar la nivel de protopopiat85.
„Comitetul protopresbiterial” care era organul executiv al protopopiatului și se
ocupa și de problemele de ordin: economic, financiar, caritabil, educațional etc.86.

81 Idem, Fond epitropesc , III, Dosar 171/1910, nr. 9236/1910, dosar 17/1915, dosar 12/19 18
82 P.S. Lucian, Petru Bona, Parohiile Eparhiei Caransebelului, Ed. Episcopiei Caransebeșului , Caransebeș,
2012, p. 50
83 Statutul organic …, p. 24
84 Ibidem
85 Ibidem
86 Ibidem

167
„Epitropia protopresbiterială” avea atribuții similare cu cele ale Senatului
epitropesc și ale Consistoriului die cezan, la nivel de protopopiat î nsă.
Aceasta era compusă din 6 membri, doi supleanți și patru ordinari87.
În perioada 1910 -1919 au aparținut administrativ -teritorial de Episcopia
Caransebesului, condusă de M iron Cristea, 11 protopopiate88:
 Protopopiatul Vârșeț;
 Protopopiatul Biserica Albă;
 Protopopiatul Bocșa -Montană;
 Protopop iatul Buziaș;
 Protopopiatul Caransebeș;
 Protopopiatul Ciacova;
 Protopopiatul Făget;
 Protopopiatul Lugoj;
 Protopopiatul Mehadia;
 Protopopiatul Oravița;
 Protopopiatul Panciova.
Protopopiatul Vârșeț, care avea în subordine 30 de comune, 27 de biserici și 17
școli, în anul 1911 , și o avere bisericească estimată la 554.115 coroane, iar cea școlară la
120.700 coroane. Conducerea a fost asigurată în perioada 19 10-1919 de protopopul Traian
Oprea89.
Protopopiatul Biserica Albă era condus între anii 1909 -1911 de admin istratorul
protopresbiterial Sofronie Nedici90. În anul 1911 , protopopiatul avea în subordine 33 de
comune91, iar averea bisericească era estimată la 644.338 coroane92 și ce a școlară la
136.300 de coroane93. În perioada 1912 -1916 la conducere vine protopopul G eorge

87 Ibidem
88 Calendarul Românului pe anul comun de la Christos 1910 , an XXII, Ed. Diecezană, Caransebeș, 1909, p.
63
89 D. Alic, ”Protopopiatul Vârșețului – istoric și evoluție (1865 -1918)”, în Calendarul Românului pe 1910 ,
Ed. Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2009, p. 62
90 Calendarul Românului pe anul comun de la Christos 191 0, an XXII, Ed. Diecezană, Caransebeș, 1909, p.
63
91 A.E.O.C ., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 935/13 feb. 1911
92 Ibidem
93 Ibidem

168
Dragomir94, în anul 1917 Sofronie Nedici a fost administrator interimar95, iar din 1918
protopopul Traian Opr ea a condus destinele tractului96.
Protopopiatul Bocșa Montană era păstorit în anul 1910 de administratorul
protopresbiterial Petru Ieremia. Di n anul 1911 protopopiatul va fi condus de
protobrezbiterul Mihail Gașpar97. Tractul bocșan avea în subordine 30 de comune, iar în
anul 1911, averea bisericesca era estimată la 493.100 coroane, iar cea școlară la 150.700
de coroane. În anul 1916, protopopiat ul păstorea 30 de comune și avea 30 de biserici și 30
de școli98.
În anul 1910 protopopiatul din Buziaș era condus de protopopul Ioan Pepa. În anul
1911 averea bisericeasc ă a protopopiatului era estimată la 422.600 coroane, iar cea școlară
la 96.500 coroane . Protopopiatul avea în subordine, în anul 1916, 29 de comune , 28 de
biserici și 30 de școli99.
Protopopul Andrei Ghidiu100 conducea destinele tractului din Caransebeș, în anul
1910 și a rămas la conducerea sa pe întreaga perioadă la care ne referim (1910 -1919), care
avea în grijă 50 de comune. În anul 1911 averea bisericească a protopopiatului a fost
estimată la 51.510 coroane, iar cea școlară la 74.100 coroane. În anul 1916, protopopiatul
Caransebeșului avea în subordine 50 de com une, 51 de biserici și 19 șc oli101.
În anul 1910 , protopopiatul Ciacova păstorea 18.000 de enoriași în cele 17 comune
ale sale, conducerea sa fiindu -i încredințată preotului Aurel Drăgan. În anul 1911 averea
bisericească a protopopiatului era estimată la 503.370 coroane, iar cea școlar ă la 109.230
coroane. Din anul 1912 tractul Ciacovei va fi condus de protopopul Augustin Ghilezan. În
anul 1916 pe teritoriul proto popiatului se aflau 19 biserici102.
Protopopiatul Făget a fost condus în perioada 1910 -1919 de protopopul Sebastian
Olaru103, avâ nd sub îngrijirea s a 50 de comune, în anul 1911, cu o avere bisericească

94 Ibidem
95 Ibidem
96 Ibidem
97 V. Bugariu, Repere bio -bibliografice, Mihail Gașpar, D -ale vieții , vol I, Ed. Eubeea, Tim ișoara, 2008, p.
11
98 A.E.O.C., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 2498/9 aprilie 1911
99 A.E.O.C., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 1532/5 martie 1911
100 C. Brătescu, Protopresbiterul Andrei Ghidiu (1849 -1937). Între Biserică și Neam , Ed. Dalami ,
Caransebeș, 200, p. 45
101 A.E.O.C., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 1968/23 martie 1911
102 A.E.O.C ., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 2350/4aprilie 1911
103 I. Cipu, Fragmentarium făgețean (1733 -1920), Populația , vol I, Ed. Nagard, Lugoj, 2008 , p. 21 -24

169
estimată la 323.480 coroane și o avere școl ară estimată la 118.000 coroane.. În anul 1916,
în protopopiat se afla u 45 de biserici și 42 de școli104.
În anul 1910 protopopiatul Mehadiei105 era păstorit de Mihail Popoviciu106. În anul
1911, protopopiatul avea în subordine 47 de comune, cu o avere bisericească estimată la
883.991 ș i o avere mobilă estimată la 302.399 coroane. Singura școala confesională din
protopopiat se afla la Orșova. Din an ul 1912 până în 1918 protopopul Ioan Pepa se va
ocupa de destinele tractului Mehadia, o perioadă de mari frământări economice și politice,
respectiv criza economică central -europeană din 1911 -1912 și Primul Război Mondial .
Protopopiatul avea grijă de : 47 comune, 46 biserici și o școală107.
În anul 1911108 protopopiatul Oravița109 avea o avere bisericească estimată la
624.000 coroane, o avere școlară estimată la 117.144 coroane și avea în componenț ă 23 de
comune bisericești. Conducătorul tractului a fost între ani i 1910 -1912 protopopul
Alexandru P. Popoviciu, urmat la conducere de protopopul Mihail Gașpar. În anul 1918
protopopiatul avea în subordine 23 de comune, un schit și averea bisericească era estimată
la 794.000 coroane110.
Protopopul Trifon Miclea a păstorit în ac eastă perioadă tractul Panciova111. În anul
1911 , averea bisericească a protopopiatului era estimată la 816.000 coroane, iar cea
școlară la 10.000 coroane. În anul 1916 protopopiatul avea 15 comune, 15 b iserici și 3
școli confesionale112.
Observăm o rețea de protopopiate bine organizate, cu comune și școli ce dispuneau
de capitaluri bănești apreciabile. Biserica era centrul vieții administrative și culturale,
întreținând sentimentul național și ridicând gradul intelectual și spiritual al credincioșilor.

104 A.E.O.C., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, 821/8 feb. 1911
105 Nicoale Danciu Petniceanu, Mehadia – vatră istorică milenară , Ed. Gordian, Timișoara, 2007, p. 5 și
Idem, Ortodoxie, istorie și tradiție în Banatul de munte , Ed. Gordian, Timișoar a, 2010, p. 89 -110
106 Calendarul Românului pe anul comun de la Christos 1910 , an XXII, Ed. Diecezană, Caransebeș, 1909, p.
58
107 A.E.O.C., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 8501/12 martie 1911
108 Calendarul Românului pe anul comun de la Christos 1910 , an XXII, Ed. Diecezană, Caransebeș, 1909, p.
65
109 Ioan Văran, Monografia protopopiatului Oravița , Ed. Marineasa, Timișoara, 2003, p. 20 -45
110 A.E.O.C., Fond Epitropesc , V, dosar 105/1911, nr. 1744/11 martie 1911
111 Calendarul Românului pe anul comun de la Christos 1910 , an XXII, Ed. Die cezană, Caransebeș, 1909, p.
61
112 D. Alic, Monografia…, p. 153

170
VI.5 Învățământul confesional ș i religios
În perioada 1908 -1918, școala este un factor esențial de afirmare socială în cadrul
comunităților de români din Banat. Alături de biserică, ea este unul din pilonii de bază ai
comunității, fiind un element accelerant în procesul de modernizare a societății românești
în Banat, în perpetuarea dezideratelor românești, în cultiv area și păstrarea limbii
române113.
Școlile confesionale bisericești au fost cele care au susținut tot timpul
obligativitatea învățământului primar, c reșterea numărului de copii alfabetizați și
acumularea unor cunoștințe de bază din materiile studiate. Aceste școli, aflate în
administrarea parohiilor, vor fi din ce în ce mai greu încercate la începutul secolului XX,
datorită politicii agresive a guvernulu i de la Budapesta, de m aghiarizare forțată114.
În anul 1907 vor intra în vigoare un pachet de legi pentru învățământul din
Ungaria, cunoscute în istorie ca „legile Apponyi”115, după numele promotorului lor,
ministrul Cultelor din Ungaria, în acea perioadă, con tele Albert Apponyi, care aduceau
fățiș imixtiunea Statului ungar în treburile interne ale Bise ricii Ortodoxe Române din
Banat116.
Legea XXVII din 1907 va fi revizuită și completată în 1913117 și va deveni legea
XVI din același an, numită „Despre regularea sa larelor învățătorești de la școlile
elementare comunale și confesionale” și care cerea ca învățătorii să fie remunerați în
conformitate cu vechimea și calitatea muncii prestate, iar comunitățile locale erau obligate
în a le as igura și o locuință de servici u118.
Consecințele legii Apponyi119 asupra școlilor confesionale din dieceza
caransebeșeană au fost deosebit de grave, dintre care amintim120:

113 Idem , Eparhia…, p.164 -166.
114 Angela D umitrescu, ”Crearea sistemului de învățământ române sc din Banat sub egida Bisericii”, în vol.
Studii bănățene , Ed. Mirton, Timișoara, 2007, p. 411
115 Ibidem
116 Ibidem
117 Idem, Școala și societatea din Banat la începutul secolului XX , Ed. Excelsior Art, Timișoara, 2011, p. 16
118 Ibidem
119 Stelian Mândruț, ”Le gile Apponyi și activitatea parlamentară a deputaților români”, în Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj-Napoca, vol XXI, 1978, p. 444
120 I. Munteanu, Banatul istoric. 1867 -1918. Școala. Educația , vol. III, Ed. Excelsior Art, Timișoara, 2008,
p. 83 -87

171
 Presiunea permanentă a autorităților maghiare c a școlile confesionale să
treacă sub controlul statului ungar;
 Imposibil itatea comunităților mici și sărace de a plăti învățătorii conform
noii grile de salarizare;
 Imposibilitatea comunităților mici și sărace de a dota școlile în
conformitatea cu Legea Aponyi;
 Școlile de stat vor crește ca număr de la 21 în anul 1905 la 71 în anul 1910;
 Numărul copiilor romani bănățeni care nu au mai beneficiat de învățământ
în limba maternă a crescut considerabil în perioada 1907 -1914;
 În perioada 1900 -1914, vor dispărea din Banat 99 de școli cu predare în
limba romană.
Obligată să se adaptez e legii Aponyi, școala confesională diecezană, după 1910, va
lua totuși un avânt considerabil datorită eforturilor susți nute de episcopul Miron Cristea121.
Statistica anului 1910122 ne prezintă următoarea situație a școlilor de pe teritoriul
Episcopiei Caranse beșului:
 233 de școli confesionale;
 107 școli care au aparținut confiniului militar și acum au intrat în jurisdicția
diecezei;123
 81 de școli comunale;
 71 de școli de stat;
 11 școli care au aparținut Societății căilor ferate și care au trecut din anul
1903 s ub jurisdicția statului.
La începutul anului școlar 1909 -1910 , situația elevilor români de pe teritoriul
diecezei era următoarea124:
 Numărul copiilor din dieceză cu vârsta cuprinsă între 6 -12 ani, care era
obligatorie pentru școală, era de 40.081;
 Numărul co piilor din dieceza cu vârsta cuprinsă între 12 -13 ani, obligați la
școala de repetiție a fost de 17.568;

121 Nicoale Bocșan, Valeriu Leu, Școala și comunitate în secolul al XIX -lea. Circulare școlare bănățene , Ed.
Presa Universtară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002, p. 59
122 Ibidem
123 Ibidem, p.167 -168
124 Protocolul sinodului eparhial al diecezei gr. or. române a Caransebeșului, period XIV, sesiunea III,
convocat la Caransebeș în Duminica Tomii, 1911 , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1911, p. 73

172
 La școlile confesionale s -au înscris 18.322 de copii cu vârsta cuprinsă între
6-12 ani, reprezentând 46% din totalul lor și 5500 de copii cu vârsta cup rinsă între 12 –
13 ani, reprezentând 32% din totalul lor.
În anul 1910 existau în dieceza Caransebeșului 327 de școli, dintre care 72 nu
întruneau condițiile necesare pentru desfășurarea unei activități normale școlare, așa că n u
au putut fi puse în funcțiu ne125.
Pentru a combate efectele legii, Consitoriul diecezan emite la data de 30
septem brie 1910 o circulară126, prin care înști ințează parohiile că vor trebui să susțină
cheltuielile cu școlile (salariile profesorilor, dotări, asigurarea unei locuințe de ser viciu
etc.) din veniturile proprii, în acele comunități care sunt prea mici și prea sărace ca să
poată genera veniturile necesare întreținerii acestor unități școlare. Această măsura era
deosebit de importantă și extrem de necesară și binevenită , pentru a nu mai pierde unități
de învățământ românești , devaforizând comunităț ilor de româ ni bănățeni și care riscau să
fie prel uate de statul ungar ca să fie ulterior maghiarizate.
Începând cu toamna anului 1914, datorită izbucnirii Primului Razoi Mondial, statul
ungar va diminua considerabil sau chiar va sista ajutorul financiar acordat școlilor din
Banat. În această situație , comunitățile locale au trebuit să facă mari eforturi și sacrificii
pentru a nu mai fi închise și alte unități de învățământ românești127.
O situație ambiguă creată de lega A pponyi a fost și aceea a obligativității predării
în limba maghiară la școlile de stat. În curicula școlară figura și religia maternă ca obiect
de studiu obligatoriu, dar care era firesc să fie predată copiilor î n limba româ nă și nu în
cea mag hiară128. Forțat de aceste împrejură ri, episcopul Miron C ristea va acționa decis, se
va deplasa la Budapesta , la Ministerul cultelor, iar la 27 iunie 1910 va obține o audiență la
ministrul de resort, contele Zichy, în fața căruia își va su sține cu îndârjire cauz a, rezultatul
fiind că a obținut astfel , derogarea dorită de la lege. De atunci , preoții învăță tori româ ni
aveau dreptul să predea religia ortodoxă română în școlile de stat , în limba maternă129.
O altă formă de imixtiune a statului un gar în treburile interne ale Bisericii
Ortodoxe Româ ne din Banat a fos t o hotărâre a autorităț ilor maghiare , prin care , școlile

125 Ibidem
126 A.E.O.C ., Fond școlar , IV, dosar 68/1907, nr. 3331/11 iunie 1910
127 D. Alic, op. cit., p. 175
128 A.E.O.C., Fond școlar , IV, dosar 33/1910, nr. 419/1910
129 Foaia Diecezană , (Caransebeș), XXV, 1910, nr. 25/iunie, p. 5

173
confesionale erau obligate să folosească sigilii diferite față de parohiile de care aparțineau.
Această măsură restrictivă avea ca scop să îndepărteze unitățile de învățământ de tutelarii
lor, autorităților bisericești. Protestul Episcopului Cristea nu a fost luat în considerare de
autoritățile de la Budapesta, astfel încât , Consist oriul diecezan a fost nevoit să producă la
Libră ria diecezană sigilii noi , pentru toate școlile confesionale din eparhie, care nu numai
că au generat niște costuri mari și nedorite, dar au creat și multă confuzie și indignare î n
rândul învățătorilor și preoților care au trebuit să le folosească, mai ales că, numele
școlilor era scris pe sigiliu doar î n ungurește, nu și în românește130.
În perioada Primului Război Mondial, 1914 -1918, condițiile de desfășurare a
activităților școlare în Banat s -a înrăutățit și mai mult. Efectele ră zboiului vor fi dure și de
lungă durată și vor afecta grav procesul de în vățământ și școlile bănățene131.
Dintre cele mai importan te efecte pe care le -a suferit școala bănățeană ,
menționăm132:
 Destabilizarea financiară și materială a comunelor care susțineau școlile ,
prin rechiziții masi ve și frecvente de produse gospodărești și agricole din partea
armatei austro -ungare133;
 Destabilizarea demografică și socială a comunelor care susțineau școlile ,
prin mobilizare a masivă a bărbaților la război134;
 La data de 21 iulie 1914, episcopul Miron Cri stea este forțat de autorități să
dea o circulară către toate parohiile din eparhie , în care stipula că erau obligate să pună
clădirile școlilor la dispoziția armatei austro -ungare, în caz de necesitate de război,
ceea ce s -a și întâmplat cu multe dintre e le, fiind transformate în : spitale, unități de
cazare pentru ofițeri, ca zarme sau depozite militare etc135;
 Lipsa cadrelor didactice , dator ată faptului că învățătorii româ ni erau
mobilizați forțat și obligatoriu în armata austro -ungar ă136;
 Autoritățile maghiar e au dispus ca elevii din clasele mari ale școlilor
confesionale să fie scutiți d e obligativitatea frecventării c ursurilor , pentru a putea ajuta

130 A.E.O.C., Fond școlar , IV, dosar 461/1912, nr. 4657/8 iulie 1913
131 I. Munteanu, Banatul istoric …, p. 454
132 Ibidem
133 Ibidem
134 Idem, p.194 -195.
135 A.N. -S.J.CS, Caransebeș, Fond Episcopia Caransebeșului , dosar nr. 1/1914, f. 9
136 D. Alic, op. cit ., p, 194

174
la treburile gospodărești și agricole, din cauza lipsei acute a forței de muncă, datorate
faptului că adulții e rau concentraț i în armata austro -ungară137 ș.a.
Episcopul Miron Cristea și Consistoriul diecezan au l uptat din răsputeri pentru a
ține școala confesională și comunală din Banat pe linia de plutire, în timpul anilor grei de
război. Astfel, au căutat să gândea scă și să pună în practică măsuri care să contracareze
situația dificilă prin care trecea învățământul românesc din Banat și care să suplinească
lipsurile de toate felurile ale acestuia.
Dintre măsurile luate pentru a păstra învățământul confesional și pe cel comunal,
amintim138:
 Parohiile au preluat responsabilitatea financiară a întreținerii școlilor
confesionale și comunale, acolo unde comunitățile locale nu o mai puteau face;
 Au fost închiriate sau construite noi spații care să servească proviz oriu, pe
durata razboi ului, ca unități școlare unde se puteau ține cursuri;
 Lipsa cadrelor didactice a fost acoperită cu preoți sau cu elevii din anii
superiori ai Institutelor diecezane;
 Ori de câte ori se putea, angajații parohiilor, preoți sau laici, ajutau
comun itățile românești la treburile gospodărești și/sau agric ole pentru ca elevii din
clasele mari ale școlilor primare să nu mai fie nevoiți să lipsească de la cursuri;
 La data de 10 august 1915, episcopul Miron Cristea emite o circulară , pe
motiv de război , în care reduce durata cursurilor anuale pentru clasele a III -a (1
octombrie – 30 aprilie) și a IV -a (15 noiembrie – 15aprilie), pentru că elevii să poată
participa la activitățile agricole de la începutul toamnei, de la sfârșitul primăverii și de
la început ul verii 139 ș.a.
Terminarea războiului și Marea Unire de l a 1 deembrie 1918 au adus sfârșitul
problemelor pentru învățământul confesional, comunal și de stat din Banat. Măsurile care
trebuia u să fie luate imediat pentru ca învățământul să fie mult mai bine organizat în
Banat, au fost următoarele140:
 Creșterea numărului de unități școlare în funcție de necesarul fiecărei
regiuni;

137 Ibidem , p. 194 -203
138 Ibidem
139 A.E.O.C ., Dosar. 1915, nr. 51/1915 , f.2
140 A.E.O.C., Fond școlar , IV, dosar 263/1914, nr. 5300/1916 , f. 3

175
 Formare a unor clase care să funcționeze în paralel la școlile confesionale și
la cele normale;
 Crearea de condiții pentru a putea fi recrutați suplinitori dintre absolvenții
școlii primare;
 Trimiterea asolvenț ilor de la seminar ca să ocupe locurile vacante de
învățători;
 Toți învățătorii să fie demobilizați și să își reocupe în mod obligatoriu, la
data de 1 septembrie 1919, post urile la școlile lor, unde au activat înainte de război;
 Trimiterea preoților de la seminar ca să ocupe locurile vacante de
învățători;
 Reactivarea învățătorilor pensionari;
 Suplinitorii care aveau mai puțin de patru clase să poată da examenul de
calificar e, dacă aveau 5 ani de experiență în învățământ;
 Absolvenții de la Filologie să beneficieze de cursuri intensive de
pedagogie , de trei luni , ca să poată da examenul de calificare și să ocupe posturile vacante
de învățători la orașe.
Învățământul bănățean î n limba română de la începutul secolului al XX -lea a
parcurs un drum tensionat între maghiarizare și păstrarea limbii române în școală.
În final, limba română reușește să rămână în școlile confesionale, parțial în cele de
stat, contribuind la pregătirea at mosferei națioanale și naționaliste care a dus la
Marea Unire.
VI.6 Discurs sinodal și pastoral

Din mulțimea de informații documentare existente pentru perioada 1910 -1919,
la care se adaugă mărturiile contemporanilor presărate în presa vremii, circularele,
cuvântările și pastoralele sale reiese că ierarhul caransebeșan dr. Elie Miron Cristea a fost
o personalitate complexă, un purtător de grijă al credincioșilor încredințați spre păstorire,
un om al faptelor imediate cu o capacitat e uriașă de a -i atrage și pe alții de partea sa. În
momentele de cumpănă nu a dat dovadă de șovăieli, ci de curaj și maturitate. I -au fost și i –
au rămas sfinte idealuri Biserica, școala si cultura națională, o trinitate fără de care nu se
poate explica ade vărata iubire de neam.
Într-un articol deumit ,, 21 noiembrie 1909 ”, apărut în ,, Foaia diecezană ”,
se face o situație analtică a perioadei de cinci ani petrecuți de la alegerea și confirmarea lui

176
Miron Cristea ca episcop al Eparhiei Caransebeșului. Se evid ențiază faptul că ,, începând
cu această zi și -a consfințit întreaga viață binelui și propășirii eparhiei noastre. Imediat
după întronizarea sa a început să taie brazde adânci pe toate terenele vieții noastre
bisericești, școlare și epitropești. A devenit b ănățean, gata fiind întotdeauna a -și da și
sufletul său pentru turma sa cuvântătoare ”141
În concepția sa, un slujitor al altarului, ca și membrii familiei acestuia,
trebuiau să aibă asigurat un trai cât de cât omenesc și după pensionare. În acest sens, în 16
martie 1912, Miron Cristea a convocat la Caransebeș un număr mare de preoți spre a -i
consulta în privința creării unui fond de pensie. Le mărturisea acestora că ,, scopul
întrunirii noastre de astăzi este crearea unui mijloc de a trăi mai cinstit pentru văduvele și
orfanii preoților la caz de moarte sau chiar pentru înșiși preoții la cazuri de incapacitate
de a lucra ”142, amintind că această problemă a fost propusă cu ocazia Sinodului eparhial
din 1911. Așezând fondul de pensie pe principiul unității, ierar hul – care avea o experiență
însemnată în acest domeniu din perioada sibiană – considera că vor dispărea ,, rivalitățile
păgubitoare între preoți, protopopi și membrii consistoriului, îndrumând interesul și
munca tuturor spre întărirea fondului comun, cărui a eu îi prorocesc un viitor frumos,
dacă toți și mai ales preoții vor fi punctuali întru împlinirea dorințelor față de el; iară
membrii și mai ales văduvele și orfanii vor binecuvânta memoria celor ce s -au ostenit
pentru întemeierea și întărirea lui ”143. La această dezbatere de mare interes, pe lângă
protoprezbiterii tractuali și câte doi preoți din fiecare protopopiat, au participat dr. Valeriu
Braniște, dr. George Popovici din Lugoj, Mihai Gașpar ș.a.
Un eveniment pe care românii ortodocși din părțile Vârș ețului și Panciovei îl
așteptau de multă vreme, s -a înregistrat la Vârșeț în 23 mai/5 iunie 1913, când Miron
Cristea a sfințit biserica ortodoxă română, în prezența unei impozante suite care îl însoțea,
a reprezentanților Bisericii ortodoxe sârbe și mai al es a mulțimii de români sosiți din satele
românești apropiate.
La primirea episcopului, Traian Oprea l -a întâmpinat astfel: ,, Ne-ai
poruncit, stăpâne, să -ți adunăm fiii risipiți. Lucrul dat l -am săvârșit, căci iată am înființat
parohia de mult dorită și b iserica de mult visată am zidit, biserica care va fi cetate de

141 Foaia Diecezană , (Caransebeș), an XXIX, nr. 47, 23 noiembrie/6 decembrie 1914, p. 1
142 Idem, an XXVII, nr. 13 din 25 martie/7 aprilie 1912, p.2
143 Ibidem

177
apărare a românismului din Vârșeț și din jur ”144. Se aprecia că în Vârșeț trăiau circa 4.000
de români, obligați până la acel eveniment, cu adevărat istoric, să caute mângâiere în
bisericile sârb ești.
În cuvântarea sa Miron Cristea a considerat această construcție ,, o strajă, o
sentinelă neadormită a legii noastre strămoșești cu toate tradițiunile trecutului, un sfânt
simbol ”145. Impresionat de mulțimea care participa la eveniment, ierarhul de la
Caransebeș, considera că este o dovadă despre ,, dragostea nețărmurită ce o are poporul
nostru cătră credința -i răsăriteană atunci când adevărurile ei se îmbracă în graiul dulce
și plin de farmec al limbei sale românești ”146.
În aceeași cuvântare, ținută și în prezența episcopului sârb al Vârșețului,
Gavril, Miron Cristea s -a referit la necesitatea despărțirii de sârbi. ,, Formarea parohiei
speciale române a produs la în Cristos frații noștrii sârbi oarece susceptibilități, care (…)
au devenit acute cu ocazi a unor înmormântări de credincioși de -ai noștri ”. Cu multă
degajare a vorbit despre îndreptățirea românilor de a avea propria organizare
bisericească :,,…era lucrul cel mai firesc ca toți românii răsăriteni să se alipească de
biserica acestei mitropolii p roprii, mai ales că precum la sârbii din patrie așa și la noi
Românii, care trăim în și prin biserică, interesele naționale sunt strâns unite de cele
bisericești și deci conștiința lor națională trezită numai în sânul bisericii lor proprii găsea
deplina l iniște și mângâiere sufletească ”. A atins și coarda destul de sensibilă a
intoleranței religioase din trecut: ,, Această dorință și tendință, fie și a Românilor celor mai
răzlețiți de pe teritoriul patriei, nu poate fi supărătoare pentru nimenea, deci nici pentru
frații sârbi, ierarhiei cărora ne -au supus trista intoleranță din trecut, vitregă mai ales
pentru ortodoxismul român ”, dar și sprijinul primit din partea bisericii sârbe, mai ales în
secolul al XVIII -lea, ,, cea mai tristă epocă din viața bisericii o rtodoxe române”, ,,când
am fost lăsați pe largul mării inviforate ca o corabie fără cârmaci, fără păstori și
episcopi”. ,,Bătuți, luați ni -au fost păstorii și – dacă turma risipită nu ni s -a risipit – pe
lângă conservativismul ce caracterizează poporul rom ân și alipirea lui de legea sa –
meritul revine acelor arhierei sârbi, cari mai ales în părțile ardelene, unde am fost
atacați, au dezvoltat întru salvarea ortodoxismului o neobosită misiune apostolică ”147.

144 Idem, nr. 26 din 30 iunie/13 iulie 1913, p. 2.
145 Idem, nr. 21 din 26 mai/8 iunie 1913, pp. 1 -5
146 Ibidem
147 Ibidem.

178
Cu ochiul experimentat al bunului econom, episcop ul Miron Cristea
constata încă din primele zile ale venirii sale în orașul de reședință, că atât pe el, cât și pe
membrii Sinodului eparhial îi aștepta o muncă încordată. Chestiunea cea mai arzătoare era
a școlilor confesionale.
Într-o Circulară din 10 mai 1910, cel mai probabil prima de acest gen redactată
și difuzată după întronizare, se adresa astfel protopopilor și preoților de pe raza eparhiei:
,,Din parte -mi vă îndemn și sfătuiesc să grijiți de școala noastră confesională ca de
lumina ochilor din cap și să faceți tot ce puteți pentru susținerea ei …”148. Asupra acestui
aspect va reveni, de altfel, foarte des pe parcursul anului 1910, atenționând preoții și
învățătorii asupra consecințelor privind nerespectarea îndatoririlor. La 16 iunie 1910,
constată c ă ,,nu numai comitetele parohiale, ci mai ales preoții ca directori școlari și
conducători firești ai tuturor afacerilor oficiale din parohii, sunt de multe ori indiferenți,
nepăsători, ba unii chiar indolenți ”. Le pretindea o implicare mai mare în treburi le școlii
și îi făcea responsabili pentru deficiențele pe care le constatau inspectorii școlari ai
statului149. În același timp ordona epitropiilor parohiale ca ,, să se îngrijească de încasarea
la timp a repartițiilor școlare și de plătirea regulată a salari ilor învățătorești ”, în
interesul bunului mers al instrucției și pentru a le oferi învățătorilor condiții de viață și de
muncă150.
Relațiile cu guvernul maghiar îl obligau pe episcopul caransebeșan să se
deplaseze la Budapesta pentru probleme dintre cele ma i spinoase. La puțină vreme după
întronizare s -a întâlnit oficial cu groful Zichy – ministrul Cultelor, cu care a discutat
probleme de mare interes pentru Biserică, ,, îndeosebi în cauza ordinului nefericit al
ministrului Apponyi în cauza catehizării de la școalele de stat ”151. Acesta, în timpul
mandatului său, ceruse preoților ca lecțiile de religie să fie predate de preoții ortodocși în
limba maghiară, cei mai mulți refuzând să aplice ordinul primit.
Pentru ca școlile confesionale să nu fie amenințate cu în chiderea, Miron
Cristea a reușit în primul an de păstorire să impună repararea și adaptarea a peste 60 de

148 Nicolae Cornean, „Lupta împotriva legii școlare a lui Albert Apponyi ” în vol. Un luptător bănățean:
Ștefan Jianu , Tiparul Tipografiei diecezane, Caransebeș, 1935, p. 20
149 P.S. Lucian Mic, Episcopul Miron Cristea. Pastorale, ordine circulare și corespndență administrativă ,
Editura Diecezană, Caransebeș, 2007 , pp. 17 -19
150 Ibidem , p. 56
151 Foaia diecezană, (Caransebeș), an XXV, nr. 25 din 20 iunie c.v. 1910, p. 5

179
localuri de școală la condițiile pretinse de legile școlare152. El era conștient de faptul că în
săli de clasă insalubre, neîncăpătoare, neîncălzite și cu o dotare materială precară nu se
putea desfășura un proces de învățământ cu bune rezultate, analfabetismul fiind o piedică
majoră în calea progresului material și cultural.
În urma intrării în vigoare a legilor școlare ale contelui Albert Apponyi,
școala confesională românească și Biserica sub al cărei scut se afla, trecea prin momente
foarte grele. Cazurile cele mai sensibile erau salarizarea învățătorilor și predarea limbii
maghiare conform pretențiilor ministeriale.
Aflat la Budapesta în primăvara anului 1913, împreună cu mitropolitul Ioan
Mețianu, Miron Cristea a discutat cu noul ministru de Culte și Instrucțiune Publică, dr.
Bela Iankovich, despre greutățile întâmpinate cu aplicarea legii apponyiene care ,,vătăma
școala confesională română în toat e fibrele ei și cere lucruri nerealizabile cu privire la
limba maghiară. Învățătorii ca să facă pe voia inspectorilor neglijă celelalte obiecte de
învățământ. Astfel suferă cultura generală, scopul școlii primare”153.
Analizând situația învățământului prima r confesional din eparhie cu ocazia
Sinodului eparhial desfășurat în primăvara anului 1913, Miron Cristea sublinia greutățile
întâmpinate datorită neîncasării contribuțiilor cu care comunele bisericești s -au angajat
pentru susținerea școlilor. Pe de altă p arte, creșterea salariilor învățătorilor, prevăzută într –
o nouă lege, stârnea îngrijorare, în condițiile arhicunoscute de sărăcie ale unor comunități
bisericești.
Totodată, își exprima bucuria pentru faptul că s -au făcut mari jertfe materiale
pentru păstr area caracterului confesional al școlilor, în perioada 1907 – 1912, doar câteva
școli pierzându -și caracterul confesional. În condițiile nou create, Miron Cristea considera
că ,,pentru multe din parohiile care susțin școale, sarcinile noi – fără ajutor din visteria
țării – ni se par insuportabile ”154.
Cerând Consistoriului diecezan să găsească căile și mijloacele pentru salvarea
școlilor, el însuși își asumă sarcina de apărător și sprijinitor al acestora.

152 Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeș . 1885 – 1918, vol. I, Editura Banatica, Re șița,
1996, p. 227
153 Foaia diecezană (Caransebeș), an XXVIII, nr.13 din 31 martie/13 aprilie 1913, pp. 3 -4
154 Idem, nr. 16 din 21 aprilie/4 mai 1913, pp. 1 -2

180
La 12 iunie 1913, episcopul Miron Cristea, constatân d unele deficiențe în
pregătirea metodică a învățătorilor și catehetilor de la școlile confesionale din eparhie,
revine cu o Circulară către aceștia, pretinzând ,, ca atât învățătorii cât și cateheții să
năzuiască a -și însuși o metodă de predare cât mai in tuitivă, atât prin citirea de prelegeri
de model, care apar în revistele noastre pedagogice, cât și mai ales prin participarea la
conferințele și cursurile învățătorești unde învățătorii cu practică țin asemenea prelegeri
de model ”. Rigurosul și fostul înv ățător confesional, acum ierarh într -o eparhie cu un
bogat trecut istoric, pretindea ca întreg procesul de învățământ să -și găsească aplicarea
pentru viață, după principiul non scholae sed vitae discimus155, adică învățătura nu se face
pentru școală ci pentr u viață.
Surprinsese cu un an înainte, la 30 aprilie 1912, când s -a adresat oficiilor
protopoprezbiterale și parohiale, dar mai ales învățătorilor din eparhie, atrăgându -le atenția
că științele naturii nu se bucură în școală de atenția cuvenită. Pe lângă utilizarea
mijloacelor intuitive la ore, pretindea un contact direct cu natura (plante și animale), cu
efecte benefice pentru copil care nu ar înregistra ,, mai multe pagube intelectuale și
materiale, în cursul întregii lui vieți ”. Dincolo de acest contact organizat prin excursii,
propunea, după modelul american, instituirea unei sărbători a păsărilor și plantelor, pentru
acestea din urmă propunând ca fiecare elev ,, să planteze și să altoiască pe un loc părintesc
un anumit număr de pomi roditori ”, contribuin d și la creșterea numerică a acestora pe
teritoriul eparhiei156. Era adeptul unei culturi armonioase și diversificate, școala fiind
primul pas în formarea unui cetățean conștient de menirea sa, prin intermediul unor
învățători capabili să înțeleagă această e xigență. Și nu în mod întâmplator o asemenea
sărbătoare a naturii trebuia să beneficieze și de tezaurul muzical românesc, indicând
piesele corale cele mai adecvate, îndeosebi din creațiile lui Timotei Popovici, fiu al
Banatului și profesor seminarial la Si biu157.
În cuvântarea ținută în biserica din Caransebeș la 16 septembrie 1912,
episcopul Miron Cristea a ales din Sfânta Scriptură textele cele mai elocvente pentru a -și
convinge ascultătorii, mulți dintre ei tineri proveniți din satele grănicerești, unde școlile
erau fie comunale, fie de stat, iar limba de predare preponderent maghiară, că trebuie ,, să
devină oameni învățați, oamenni cu carte”, ca să poată ,,ocupa poziții alese în societate ”.

155 P.S. Lucian Mic, op. cit ., p. 128
156 Ibidem , pp. 87 -91
157 Foaia diecezană (Caransebeș), an XXVII, n r. 20 din 13/26 mai 1912, pp. 1 -2

181
Cuvântarea adresată mai ales tineretului și celor care îl aveau în ocrotire a
presărat -o cu întâmplări din activitatea mitropolitului Șaguna și cu portretul cărturarului
preot, profesor și fabulist Dimitrie Țichindeal, dar mai ales cu sfaturi, unele de mare
valoare pedagogică; aduce în atenție nevoia completării educa ției și cunoștințelor elevilor
care nu urmau o școală românească, ,, cu cunoștințele de lipsă despre noi înșine, despre
limba și literatura noastră românească, despre datinile și obiceiurile noastre și despre
toate câte sunt ale noastre și cari sunt de lips ă oricărui cărturar român. Societatea
noastră (cea caransebeșană –n.n) trebuie să fie pentru ei o școală de creștere socială și
românească ”. Atenționând despre valoarea acestui tezaur care definește un popor, eruditul
prelat îi îndemna pe tinerii de la șco lile străine: ,, Vorbiți, scrieți, cântați, jucați, simțiți,
purtați -vă românește, pentru Dumnezeu”158.
Făcând bilanțul activității ierarhului Miron Cristea după primii cinci ani de
arhipăstorire, în domeniul școlar, ,,Foaia diecezană” remarca următoarele: ,,Spre a nu
pierde școale s -au forțat toate puterile pentru a le face corespunzătoare legilor (…), s -au
reparat, adaptat sau zidit din nou cel puțin 150 edificii școlare făcându -se moderne, iar
celelalte edificii școlare încă au primit reparațiuni ”. Măsu rile luate și în planul
personalului didactic au dus la ,, acel rezultat poate cel mai favorabil în metropolia noastră
că eparhia noastră n -a pierdut până azi decât câteva școale confesionale, cu toate că
vremuri mai grele pentru școala românească nu cred s ă fi fost undeva ”159.
Permanent neîmpăcat cu atmosfera tensionată creată de legile școlare ale
contelui Apponyi, Miron Cristea va face pe tot parcursul anului 1914 demersurile necesare
pe lângă Curtea din Viena pentru anularea sau neaplicarea unor preveder i care amenințau
existența învățământului românesc din provinciile asuprite. A făcut parte din grupul lui
Valeriu Braniște, Vasile Hossu și Teodor Mihaly, care au impus modificarea statutului
școlilor confesionale pentru ca să fie pe mai departe menținute sub scutul Bisericii160.
Pentru activitatea desfășurată de Miron Cristea pe lângă guvern, Reuniunea
învățătorilor din dieceza Caransebeșului i -a adus mulțumiri acestuia161.

158 Idem, an XXVII, nr. 39, 23 septembrie/6 octombrie 1912, pp. 1 -4.
159 Idem , an XXIX, nr. 47, 23 noiembrie/6 decembrie 1914, pp. 1 -2
160 Ionel Popescu, Constantin Brătescu, Patriarhul Miron Cristea, ierarh providențial al naț iunii române:
Cuvântări , Editura Învierea, Timișoara, 2009, pp. 34 -35
161 Arhiva Episcopiei Caransebeșului, Fond Miron Cristea, doc. 7282/5 noiembrie 1914, f.1

182
În anii Primului Război Mondial activitatea tuturor instituțiilor eparhiale a
fost g rav perturbată. Episcopul Miron Cristea era însă preocupat de revenirea la normal
mai ales în unitățile de învățământ, care au avut de suferit de pe urma arestării și deportării
unor învățători, înrolării acestora în armată și trimiterea pe front sau a ocu părilor clădirilor
școlare de către unitățile militare.
Dacă în anul 1916, cu ocazia Sinodului eparhial, a arătat că a reușit să salveze
școlile confesionale prin reașezarea salariilor învățătorilor ,, tocmai în timpul acesta al
crizelor financiare, al poto purilor și al războiului mondial ”162, un an mai târziu, la
deschiderea următorului sinod eparhial, făcea o radiografie, deloc îmbucurătoare, privind
învățământul din dieceză, cauzată de înrolarea în armată a unui număr de 148 de învățători
din totalul de 272 . Cu o situație asemănătoare se confrunta Institutul Teologic, mai gravă
fiind însă situația de la Institutul Pedagogic, ai cărui studenți din anii III și IV au fost
înrolați aproape toți. La Institutul Pedagogic se simțea lipsa acută de elevi163. La același
sinod eparhial el creionează planuri de viitor mai ales după terminarea războiului, atenția
urmând să fie îndreptată spre tipărirea unor broșuri cu conținut religios ,, căci nu ne poate
fi indiferent din ce izvor își stâmpără credincioșii Bisericii noastre setea sufletului lor ”164.
Miron Cristea întărea ideea necesității ca limba română să fie predată chiar
într-un număr de ore mai mare decât cel prevăzut: ,, Nu-i nici o trebuință de restrângerea
limbii de propunere românești. Din contra, toți au trebuință în măsură mult mai mare de
instrucție în limba română, pe care n -au mai învățat -o și deci n -o posed în gradul în care
se cere pentru un învățător de la o școală confesională românească ”165.
Aluzia privitoare la nerecunoașterea limbii române, în conformitate c u
exigențele învățământului pedagogic, se referea și de această dată la elevii proveniți din
fosta graniță militară bănățeană, unde după 1872 școlile naționale române au fost
transformate în școli comunale sau de stat.
Privitor la conservarea culturii naț ionale Miron Cristea a arătat că ,, este un
drept pe care mai ales astăzi îl recunoaște lumea pentru fiecare popor. Deci, când toată
lumea tinde a asigura drepturile fiecărui popor la limba și cultura sa, când toată lumea

162 Foaia diecezană (Caransebeș) , an XXXI, nr. 16 din 17/30 aprilie 1916, p.1
163 Idem , an XXXII, nr. 15 din 9/22 aprilie 1917, p. 2
164 Ibidem
165 I.D. Suciu, Radu Constantinescu, op. cit,. , pp. 991 -992

183
tinde a asigura drepturile fiecărui popor la limba și cultura sa națională, ar fi un lucru
nedemn pentru un popor de 4 milioane ca să admită astăzi restrângerea dreptului de
cultivare în limba sa națională ”166.
Episcopul Miron Cristea a fost, atât la Sibiu cât și ca ierarh la Caransebeș,
susținătorul unei mișcări culturale românești armonioase, în care să fie implicate major
Biserica, școala și asociațiile culturale. Tocmai de aceea pretindea tuturor o diversificare și
o amplificare a acțiunilor culturale, prin utilizarea textelor literare, cultivarea teatrului și
muzicii corale, combaterea analfabetismului, impulsionarea tipăriturilor pentru popor,
inclusiv a celor cu sfaturi practice în domeniul economiei rurale, cultivarea idealurilor
naționale și apărarea limbii, tradițiilor și datinilor, toate laolaltă asigurând progresul la
nivelul națiunii.
În cuvântarea rostită după hirotonia întru episcop, Miron Cristea arăta:
,,Făgăduiesc însă că, precum până acum, așa și de acum înainte, credință și legea
strămoșească, limba și cultura românească, dragostea și înaintarea patriei străbune vor fi
stele conducătoare ale activității mele”167. Această idee a fost reluată și amplificată în
cuvântarea de instalare rostită în catedrala din Caransebeș, la 25 aprilie/8 mai 1910: ,, Eu,
iubiți credincioși, care s emțesc căldura dragostei mele pentru Biserică, căreia din tinerețe
mi-am închinat viața întreagă, nu pot fi călăuzit în pașii mei decât de gândul curat de a vă
închina de aici înainte munca mea și a tuturor lucrătorilor mei, clerici, dascăli și fruntași
mireni din întreaga eparhie (…). Și cum credința noastră strămoșească a crescut laolaltă
cu Biserica noastră cu limba românească, această cultură propovăduită de Biserică,
numai națională poate să fie, Adevărata cultură a unui popor nu se poate mijloci de cât în
limba proprie ”168. Din cele declarate se degajă cu claritate un program național -cultural,
pe care dorea să -l aplice permanent, antrenând pe lângă clerici, învățători, juriști și alte
categorii sociale, neomițând marea masă de credincioși, care trăia mai ales în mediul rural,
unde credința, datinile, portul, dar mai ales limba erau prea puțin alterate de factori străini.
Animat de nobile preocupări culturale, episcopul Miron Cristea a participat
la ședința festivă a Societății de fond de teatru român desfășurată la Blaj, în anul 1911. Cu
această ocazie ierarhul de la Caransebeș a ținut o conferință foarte documentată din care

166 Ibidem
167 Ilie Șandru, Valentin Borda, Dorel Marc, Ioan Lăcătușu , Patriarhul Miron Cristea , Editura Casa de
Editurǎ Petru Maior, Sfântu Gheorghe, 1998, p. 91
168 Ibidem, p. 93

184
extragem un pasaj edificator despre concepția sa față de cultură și artă: ,, Între
așezămintele de cultură ale unui popor, teatr ul național trebuie să ocupe un loc de frunte,
care, dacă teatrul e bine condus, poate să devină o școală din cele mai importante pentru
creșterea si entuziasmarea maselor mari ale poporului, o școală care ne mobilizează ca
oameni, o școală care evocă și r eprezintă faptele glorioase ale strămoșilor, înălțându -ne
virtuțiile cetățenești cu toate semnificațiile iubirii de patrie și de neam, o școală care mai
presus de toate, contribuie la formarea caracterelor, fără de care nici un popor nu mai
poate ajunge la creanga verde ”169. Cu același prilej, omul de aleasă cultură teologică,
filosofică, literară și istorică, înzestrat cu talent și inteligență, afirma că ,, teatrul trebuie să
cultive muzica, cântările și dansurile originale ale poporului, care sunt comori din cele
mai de preț ale românului ”170. El precizează apoi că unora s -ar putea să li se pară ciudată
preocuparea unui preot și mai ales a unui arhiereu față de aceste lucruri considerate
profane sau lumești, dar și Sfântul Ioan Gură de Aur a cercetat în tinereț e teatrul din
Atena. A argumentat cu date istorice că ,, jocul și teatrul au izvorât din religia
popoarelor ”171. Procesiunile religioase din zilele noastre – de la noi și din țările catolice –
sunt doar rămășițele unor asemenea practici cu jocuri rituale păgâ ne și exemplifica cu
obiceiul încetățenit la Lugoj, de hramul bisericii, de rugă, când tot poporul joacă în curtea
bisericii: ,, Cel mai mare preot – protopopul – fie și de 80 de ani, începea hora cu cea
dintâi femeie din parohie ”172.
Venind din mediul cultu ral sibian unde trona spiritul ASTREI făurită de
Șaguna și apropiații săi, Miron Cristea – care conducea o eparhie așezată la margini de
hotare românești – și-a propus să revitalizeze despărțămintele ASTREI și să profite de toate
foloasele oferite de acest a. La 1 ianuarie 1912 a trimis un ordin circular către parohiile din
eparhie, precizând ca un exemplar să fie oferit fiecărui învățător. În acest ordin arată că din
vechime Biserica a lucrat pentru ,, lățirea unei culturi temeinice ” în popor și primele școl i
,,s-au deschis în tinda vechilor bisericuțe de lemn ”. Astăzi școlile sunt confesionale, de
aceea el dispune ca preoții să popularizeze în comunele noastre ideea bibliotecii poporale a
Asociațiunii , să înființeze cursuri pentru analfabeți, că ,, vai va fi de poporul nostru dacă

169 Ioana Burlacu, Cristina Dinu, “Valoarea documentar -istorică a fondului arhivistic Miron Cristea” în
,Angustia , Sfântu Gheorghe, I (1996), p. 215
170 Ibidem
171 Ibidem
172 Ibidem

185
fii(i) săi nu se vor sili a ști ceti și scrie ”, apoi să se grupeze cu toții: preoți, învățători și
inteligența mireană la muncă sub stindardele Asociațiunii (ASTRA – n.n.). Rândurile cu
care se încheie acest ordin sunt cu adevărat im presionante și reliefează grija nefățarnică și
dragostea neîmpuținată a episcopului față de păstoriții săi: ,, Toți, nu numai preoții –
spunea el – ci și medicii, avocații, oficianții de bănci etc. trebuie să se coboare jos la sate
în mijlocul poporului și să-l instruieze și învețe toate câte are lipsă, ca să cultiveze și să
dea înainte ”173 . Ni se pare prea actual ordinul, mai bine zis îndemnul la mobilizare pentru
triumful culturii.
Cu ocazia Sinodului eparhial din aprilie 1912, Miron Cristea a dedicat
cuvâ ntarea combaterii semidoctismului, care a cuprins multe localități românești.
Amintind de relația preot -credincios, care s -a răcit în timp, datorită unor cauze enunțate
dar și anumitor curente și mișcări sociale, el conchidea că: ,,…o foarte mare parte a
credincioșilor noștrii a ajuns într -o stare de semidoctism, care e încă tare departe de
nivelul unei culturi adevărate și în conformitate cu firea noastră etnică ”174.
În același timp indica și căile și mijloacele pentru atingerea scopului:
,,Trebuie deci s ă reluăm firul unei dezvoltări normale încopciate de tradițiile trecutului.
Aceasta se poate numai prin mijloacele unei culturi adevărate și temeinice, izvorâte din
trebuințele proprii și scutite de curentele, care nu se potrivesc cu noi și cu țara
noastră ”175.
Preocuparea episcopului de la Caransebeș pentru ridicarea prin cultură a
păstoriților săi este evidentă și în alte împrejurări. Astfel, într -o cuvântare de felicitare a
membrilor Consistoriului diecezan cu prileul Anului Nou 1913, episcopul spunea cu regret
că ,,trebuie să scoatem la iveală tristul adevăr, că în afară de biserică prea puțină hrană
sufletească să ofere poporului nostru și puțin să lucră pentru ridicarea lui. Avem atâtea
terene neglijate, cum e cel economic și agronomic, cel al higienii caselor și oamenilor, al
cultivării pomilor, al însoțirilor de tot soiul, al analfabetismului, al alcoolismului, al
portului, al lățirii cunoștințelor de lipsă pentru viață prin ținerea de prelegeri, șezători și
producțiuni culturale etc. Toate aceste ofe ră un frumos câmp de lucru și invită pe

173 Ibidem, pp. 385 -387.
174 Ionel Popescu, Constantin Brătescu, op. cit ., p. 89
175 Ibidem

186
cărturarii noștrii și mai ales tinerimea la muncă culturală universală ”176. Modelul și
cadrul oficial de desfășurare a unui asemenea program cultural îl considera a fi
despărțămintele ASTREI : ,,Doresc, deci, ca barem d in anul acesta tot natul inteligent de la
noi să -și iee partea sa de muncă extraoficială pentru luminarea și întărirea poporului și a
cetățenilor, din sânul cărora am ieșit…”177.
Sinodul eparhial din 13/26 aprilie 1913 îl deschide episcopul Miron Cristea
cu o cuvântare dedicată misiunii culturale a Bisericii în societatea românească de la vest
de Carpați și îndeosebi în eparhia Caransebeșului. În acest eseu dedicat culturii a solicitat
mai ales de la intelectuali ca să facă tot ce le stă în putință ,, pentru întărirea nu numai a
ortodoxismului credinței noastre, ci și pentru promovarea culturii noastre românești,
infiltrate de duhul învățăturilor bisericești ”. Făcea observația că lipsește o organizație
conștientă care să promoveze cultura după un program bi ne gândit ,, în satele și cătunele
locuite de credincioși de -ai noștri. Cauza principală este de a se căuta în faptul că ne sunt
prea slabe instituțiile din centru ”. Se referea de fapt la situația financiară precară și
propunea instituirea unei ,, dări cultu rale” pe care s -o plătească cărturarii în favorul
eparhiei și instituțiilor ei centrale178. Ca urmare a dezbaterilor din Sinod, la care au
participat mulți intelectuali și – după modelul altor eparhii – s-a hotărât introducerea
,,dării culturale ”, sumele urm ând să fie acordate pentru întreținerea institutelor diecezane,
dar și pentru alte scopuri culturale. În acest sens Miron Cristea a emis o Circulară care
începea astfel: ,, Viitorul unui popor îl asigură așezămintele sale culturale, cari stau în
serviciul i dealelor omenimei, adică biserica și școala cu toate ramificațiile lor multiple.
Una călăuzește popoarele spre înălțimile înviorătoare ale mulțumirii sufletești; cealaltă îți
deschide ochii și luminează mintea cu toate cunoștințele de lipsă în viață, dându -ți
totodată în mână și mijloacele economice pentru dobândirea unei stări materiale care să -i
întărească omului rădăcinile cu pământul moșiei și al țării și să -i înlesnească progresul în
toate direcțiunile ”179.
Cuvântările, circularele și pastoralele lui Mi ron Cristea din primii ani ai
păstoririi sale, cele mai multe cu accent pe nevoia de cultură, nu au fost întâmplătoare.

176 Foaia diecesană, (Caransebeș, )an XXVIII, nr. 1 din 6/19ianuarie 1913, p. 1.
177 Ibidem
178 Idem, XXIX, nr. 15 din 13/26 aprilie 1914, pp. 1 -2
179 Idem , nr. 22 din 1/14 iunie 1914, p. 1

187
În anul 1918, în condiții încă nesigure privind soarta românilor bănățeni, cu
toată dorința lor de unire necondiționată cu Patria Mamă, episcopul Miron Cristea s -a
întâlnit la Băile Herculane cu renumitul profesor universitar din București, matematicianul
Traian Lalescu, după părinți originar din părțile Mehadiei. Ierarhul ortodox al diecezei
Caransebeșului și -a exprimat cu acel prilej în grijorarea față de ,, situația precară a culturii
române din Banat ” și i -a dezvăluit aspecte aberante pentru satul românesc, mai ales cel
grăniceresc: ,, Școale primare cu învățători care nu știu românește decât cei de la școalele
eparhiei; școale secundare deloc de fete etc. Trebuie o mișcare culturală ca să ne ridicăm
prin cultură peste străin ”180. Întâlnirea dintre cei doi nu a rămas fără ecou și măsuri
concrete de o maximă eficiență.
Astfel, în jurul episcopului Miron Cristea și cu sprijinul entuziaștilor
intelectuali caransebeșeni dr. Cornel Corneanu, Sabin Evuțian, Ilie Orzescu ș.a. s -a creat
nucleul care a pus în scurtă vreme bazele unei asociații culturale, care se va numi la
sugestia lui Iosif Iuliu Olariu, Asociația Culturală din Banat . În luna august 1919, dr.
Miron Cristea, cunoscând greutățile în domeniul propagării culturii naționale, cauzate de
lipsa cărții românești și a manualelor școlare, a convocat ,, un număr de bărbați de la
școalele din Caransebeș și câțiva învățători dintre cei de la Mehed inți, în frunte cu
revizorul școlar Manoliu Stăncescu, (…), în scopul de a preciza și cristaliza cele de făcut
în aretul Bănatului și a reduce sau delătura lipsele accentuate mai sus ”181.
Foaia diecezană dezvăluie faptul că pentru procurarea cărților, man ualelor și
hărților care lipseau se cerea să nu se aștepte sprijin numai de la Consiliul Dirigent ci să se
impulsioneze legăturile cu autorii români, edituri, Casa Școalelor, Academia Română și
ministerul de resort. S -a constituit un comitet care să pregăt ească înființarea Asociației
Culturale pentru Banat .
În planul luminării poporului, în primăvara anului 1917, cu ocazia Sinodului
eparhial, dr. Miron Cristea creionează planuri de viitor și – plecând de la constatarea
îmbucurătoare că, datorită activități i culturale de până acum poporul de la țară a început să
citească, mai ales cei concentrați. Își exprimă convingerea că ,, acest dor după lectura
instructivă nu va înceta nici după războiu. Deci trebuie oferită țărănimei noastre lectură
aleasă și de cuprins religios, căci nu ne poate fi indiferent din ce izvor își stâmpără

180 Ionel Popescu, Constantin Brătescu , op. cit. , p. 78
181 Foaia diecezană , (Caransebeș) an XXXIV, nr. 33 din 28 septembrie 1919, pp. 1 -2.

188
credincioșii Bisericii noastre setea sufletului lor ”182. În acest sens, episcopul face un apel
de suflet la preoțimea eparhiei, îndemnând -o să-și intensifice activitatea catehetică și
antici pa tipărirea unei ,, foi de cuprins religios, bisericesc și cultural, cu ceva instrucții din
economie și cu spicuiri din întâmplările zilei, scrisă anume pe seama țăranilor noștri de
cei mai buni educatori, scriitori poporali și folkloriști ”183. Pentru moment , această foaie,
ce s-ar fi dorit și a eparhiilor surori, dacă ar fi fost înțeles rostul proiectului, nu a apărut din
păcate. Peste ani, mai exact la 4/17 ianuarie 1918, adică după scurgerea a 32 de ani de la
apariția primului număr din ,, Foaia diecezană ”, a apărut din inițiativa episcopului
săptămânalul ,,Lumina – Foaie religioasă culturală pentru popor”, care a dăinuit până la 20
decembrie 1918, când datorită presiunii comandamentului sârb din localitate și lipsei mai
îndelungate a episcopului de la reșed ință, din motive de ordin bisericesc și personal, a
încetat să apară.
Chiar pe prima pagină a acestei foi, episcopul publică un articol în care arată
că ,, poporul și toți românii au nevoie de hrană sufletească din domeniul frumos al
literaturii românești c are cuprinde atâtea mărgaritare admirabile de poezii și de producte
literare în proză ”184.
Pentru că împrejurările în care apare ridică serioase probleme financiare,
Miron Cristea face următorul apel: ,, În numele culturii românești și al credinței
strămoșeș ti, cerem sprijinul moral și material al tuturor ”185. În cel de -al doilea număr al
foii, episcopul constata că ,, foaia noastră a fost primită de toți oamenii de bine cu brațele
deschise și cu multă bucurie ”186. Nici nu putea fi altfel, pentru că acest săptămân al era
redactat de dr. Cornel Corneanu, reprezentant remarcabil al intelectualității bănățene, cum
îl numește profesorul Petru Călin187.
O serie de articole sunt publicate pentru a -i determina pe enoriașii eparhiei să
urmeze școala. Cuprinsul este structura t astfel încât să ofere cititorilor informații,

182 Idem, an XXXII, nr. 15 din 9/22 aprilie 1917, p.2.
183 Ibidem
184 Lumina, (Caransebeș), an I, nr. 1 din 4/17 ianuarie 1918, p. 3
185 Ibidem
186 Idem, an I, nr. 2, 2 februarie 1918, p. 2
187 Călin Petru, Tiparul românesc diecezan din Caransebeș: 1885 -1918 , Vol. I, Editura Banatica, Resita,
1996, p. 22

189
materiale din domeniul culturii, educației, teologiei, literaturii, folclorului, istoriei și chiar
sfaturi pentru gospodari, anunțuri publicitare, mărturii, evocări și foarte multe știri188.
Pastorala de la C răciunul anului 1917 este primul mare semnal de
nesupunere a episcopului caransebeșan față de stăpânirea vremii. Prin ideile cuprinse,
făcute publice tuturor enoriașilor, devenea un act de îmbărbătare și de afișare cu demnitate
a pretențiilor și aspirațiil or tuturor românilor, nu numai a celor din eparhia sa, prin
utilizarea pârghiilor puse la dispoziție de principiile elementare ale democrației.
În textul Pastoralei se găsește chintesența nedreptăților suferite de poporul
român din regatul maghiar, dar și căile de urmat pentru ca aceste suferințe să fie curmate.
În contextul vremurilor, iată ce a gândit și transmis ierarhul de Caransebeș la Praznicul
Nașterii Domnului din anul 1917 când declară public: ,, Duhul acestei democrații (…) au
produs în zilele n oastre o mișcare atât de mare, un curent atât de viu, încât – ca un vânt
puternic – tinde să răstoarne nedreptățile câte s -au făcut și se mai fac mai ales față de
mulțimea uriașă a celor săraci și în parte dezmoșteniți de drepturi sau împiedicați a se
împă rtăși binefacerile drepturilor prin legi aduse de o anumită clasă de oameni, care
până acum și -a îngrădit (apărat –n.n.) mai mult interesele proprii ”189.
Dezvoltând ideea participării maselor la conducerea treburilor statului, dar
și a dreptului cetățeanul ui de a ocupa demnități doar în funcție de ,, cinstea sa, mintea sa,
talentul și puterea sa de muncă ”, Miron Cristea – în numele democrației – refuza
inechitățile între popoare și declara: ,, Iar dacă democrația nu admite ca o clasă de oameni
să-și facă treb ușoarele pe contul și în spinarea și în paguba altor clase, tot așa nu admite
nici ca un popor să asuprească și apese pe celălalt, ci fiecare națiune, fiecare neam să
aibă dreptul de a trăi așa cum cer interesele lui, cu limba sa, cu credința sa, cu portul său,
cu datinile și obiceiurile sale, și cu toate ale sale, adică în sinele său. Cu un cuvânt, cere
ca fiecare națiune, fiecare neam – fie mare, fie mic – să fie stăpân pe sine, să se conducă
însuși spre binele și înaintarea sa și prin sine și spre progre sul țării și al omenimei ”190.
Așadar, în locul supunerii umilitoare care dăinuia de secole se impunea o despărțire
onorabilă de stăpânirea austro -ungară, respectându -se tot ceea ce avea mai scump un
popor și acceptând separarea și evoluția în sinele său.

188 Ibidem
189 Ionel Popescu, Constantin Brătescu , op. cit ., p. 67
190 P.S. Lucian Mic, Episcopul Miron Cristea…Pastorale …, p.186

190
Pentru asemenea idei, Miron Cristea a intrat în atenția autorităților
maghiare, care îi pregătiseră un viitor sumbru. În momentul în care ministrul de Culte și
Instrucțiune Publică din Budapesta, Zichy Karoly, a hotărât – în vara anului 1918 –
statificarea t uturor școlilor confesionale, Miron Cristea și Consistoriul din Caransebeș au
hotărât, la 13 iunie 1918, că vor susține și pe mai departe ca ,, toate școalele și nu poate
intra în nici o pertractare pentru cedarea vreunei școale de ale noastre ”191.
Urmare ac estui refuz categoric, cei trei ierarhi români sunt chemați la
Budapesta, însă cei din Caransebeș și Arad au făcut cunoscut că problema școlilor
confesionale aparține Sinodului arhidiecezan și Congresului național bisericesc și
nicidecum guvernului192.
Analiza faptelor sale din perioada decembrie 1917 – decembrie 1918 ne
îndreptățește să concluzionăm nu numai că a dat dovadă de nesupunere, ci că pregătise
ruptura cu autoritățile statului maghiar și dovedea un curaj care uimea atât pe apropiații săi
cât și p e credincioși. Făcând referire la acea perioadă, la 26 decembrie 1919 recunoștea în
Catedrala din Caransebeș, în fața celor care veniseră să -și ia rămas bun de la ierarhul lor,
că ,,în împrejurări atât de grele ” cuvintele lui de însuflețire ,, au trecut de mult hotarele
înguste ale eparhiei Caransebeșului și au devenit glasul de mângâiere și încurajare a unui
neam întreg ”193. Ideile și îndemnurile sale au avut darul să coaguleze într -o singură
direcție conștiințele avansate ale națiunii române, așezându -l într e cei mai importanți
oameni politici ai momentului.
La 26 decembrie 1919, în urma alegerii sale ca mitropolit primat al
României, Miron Cristea s -a despărțit oficial de credincioșii săi din eparhia
Caransebeșului, rostind în Catedrala episcopală Sfântul M are Mucenic Gheorghe o
cuvântare194 prin care și -a rememorat anii petrecuți în Banat, din care aproape jumătate

191 I. D. Suciu, Constantinescu, op. cit ., p. 999
192 Foaia diecezană , (Caransebeș), an XXXIII, nr. 32 din 5/18 august 1918, p. 2
193Idem , an XXXV, nr. 3 -4 din 29 ianuarie/11 februarie 1920, p.3
194 După alegerea ca mitropolit primat și patriarh al României, Miron Cristea a publicat următoarele volume:
Cuvântări și predici ale unui teolog, mai târziu cleric român în țară sub stăpânire străină , vol. I, București,
1923, 383 p. +IV p.; vol.II, București, 1923, 306 p.+II p; Trei ani de propovăduire. Pastorale și cuvântă ri,
vol. III, București, 1923, 356 p.; Pastorale, predici și cuvântări , vol. IV, București, 278 p.+IIIp.; vol. V,
București, 1938, III+298+IIIp.; vol. IV, București, 278 p.+III p.;vol. V, București, 1938, III+298+III p.; vol.
IV, București, 1939, 238p., cf . Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români , Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1996

191
sub presiunea războiului distrugător. Atunci și -a creionat și un autoportret: ,, Am însă
conștiința împăcată, că atât aici cât și în alte părți pe unde am muncit, pururea m -am
nizuit a face numai bine, că în mod conștient rău n -am făcut nimenui, îndemnat de
cuvintele evanghelistului Ioan, că binele este de la Dumnezeu, iară cine face rău acela n -a
văzut pe Dumnezeu” (III, Ioan); din contră – precum o știți – am fost pururea omul păcii
atât aici cât și în alte părți”195. Acest autoportret a fost completat în modul cel mai fericit
de cuvinte rostite de protoprezbiterul Andrei Ghidiu la încheierea acelei solemne adunări:
,,Când vă vedeam în acest modest tr on arhieresc, erați podoaba bisericii; când slujați la
sfântul pristol erați frumusețea altarului de câte ori urcați acest amvon, erați mângâierea
poporului ”196.
Așa s -a despărțit energicul și curajosul episcop Miron Cristea de
caransebeșeni și de cei aproape 400.000 de credincioși, ca podoabă a Bisericii, ca
frumusețe a altarului și ca mângâiere pentru popor, pe care le -a dus cu sine într -un alt loc
mai înalt, întreținându -le și amplificându -le la nivel național.

p. 134
195 Foaia diecezană , (Caransebeș), an XXXV, nr. 3 -4 din 29 ianuarie/11 februarie 1920, p. 2
196 Ibidem, p. 6

192
VI.7 Miscarea național – politică
Elitele națiunii române, atât cea ”majoră” – a orașelor și funcțiilor din
fruntea bisericilor naționale, a școlilor mai înalte, a profesorilor, cât și cea ” rurală ” – a
satului, preoți, învățători, notari , țărani mai î nvățați – s-au unificat în lupta pentru drepturi
naționale, împotriva maghiarizării, a abuzurilor autorităților administrative.
Episcopul Miron Cristea nu putea să rămână în afara acestei lupte. În fond, el
aparținea generației ”tinerilor oțeliți” care a î mbrățișat atitudinea politică spre Unirea cu
Regatul României. Întreaga sa prestație ca episcop și intelectual veritabil a fost
subordonată afirmării economice, sociale, culturale a românilor bănățeni, fundament
trainic al maturizării lor politice și al ac ceptării ideii potrivit căreia ”Pentru tot românul,
soarele la București răsare”.

VI.7.1 Acțiuni cu caract er politic -național
Situația româ nilor din Banat la sfârșitul anului 1909, atunci când Miron C ristea a
deven it Episcop al Caransebeșului , nu era deloc înfloritoare în Imperiul Austro -Ungar,
lupta lor pentru emancipare na țională continuând cu îndârjire197. Guvernul de la Bu dapesta
își întețea acțiunile de oprimare și discriminare a minorității românești din Imperiu , dar
care era majoritară în Banat198.
Eforturile politi cienilor bănățeni în parlamantul Ungariei de a se opune politicii
opresive a guvernului , sau de a promova legi care să protejeze populația românească erau ,
de cele mai multe ori , zădărnicite de majorit atea deți nută de parlamentarii maghiari199.
În acest context , al încercărilor necontenite ale guvernului de la Budapesta de a
maghiariza forțat Banatul , Biserica Ortodoxă , în frun te cu episcopul Miron Cristea, nu a
precupețit nici un efort pentru a proteja populația românească, enoriași ortodocși , și de a
sprijini lupa pentru emancipare și unitate națională200.
La alegerile parlamentare din 1910, cu toate că autoritățile maghiare au continuat
să obs trucționeze pe politicienii româ ni și chiar să fraudeze a leger ile, slujitorii Bisericii

197 I. Munteanu, ”Contribuția protopopului dr. G. Pop ovici în mișcarea națională din Banat”, în Sargenția ,
Deva, XXI -XXIV, 1988 -1991, p. 475 -476
198 Ibidem
199 Ibidem
200 Ibidem

193
Ortodoxe Romane din Banat au făcut eforturi deosebite pentr u a informa masele largi de
româ ni vizavi de platforma -program a candidaților Partidului Național Român și de a -i
îndemna să participe în număr c ât mai mare la alegeri pen tru a -i vota pe politicienii
româ ni, ca să se câștige cât mai multe locuri de d eputați în Parlamentul Ungariei201.
După alegerile p arlamentare din 1910, lupta româ nilor bănățeni a fost focalizată pe
un singur obiectiv: introducerea votului u niversal202. În ace st scop , au fost organizate
adunări populare de către memb rii Partidului Național Român, di mpreună cu membrii
clerului ortodox bănățean, la care au participat , de fiecare dat ă, mii de româ ni din toate
categoriile sociale. Printre acestea , le amintim pe cel e organizate pe tot parcursul anului
1911 la: Lugoj, Mehadia, Iablanița sau Bozovici203.
Rezultatul acestor mișcări populare a fost că, autoritățile maghiare și -au intensificat
politica de opresiune asupra populației romane ști din Banat și du pă alegerile din anul
1914204. Unul dintre cele mai bune exemple ale acestei politici este acela al preoților
agresați fizic și umiliți public de jandarmii unguri pentr u faptul că l -au sprijinit în
campania electorală pe candidatul Partidului Național Român, Aurel Vlad205.
În toată această perioadă , lupta româ nilor bănățeni împotriva opresiunii
autorităților maghiare și pentru emancipare națională , a fost sprijinită și de in telectualii și
politicienii româ ni de marcă , din afara Imperiului. Dintre numeroșii susținători ai cauze i
româ nilor din Banat, îi menționăm pe generalul Daniil Mătărângă (1850 -1918), și pe
Valeriu Braniște , ca pe unii din tre cei mai apropiați colaborato ri ai episcopului Miron
Cristea206.
Între anii 1913 -1914, Miron Cristea a încercat din răsputer i la Viena să obțină o
anulare din partea autorităților imperiale, a anumitor măsuri obstrucționiste și opresive a
legilor școlare Appo nyi, însă fără nici un rezultat207.
Atitudinea de luptă deschisă împotriva nedreptăților comise de guvernul maghiar și
de sprijinire a e mancipării și unității naționale a românilor a lui Miron Cristea, l -au
transformat pe acesta într -un personaj incomod și indezirabil la Budapesta. Rezultatul a

201 Liviu Maior, Mișcarea națională românească din Transilvania 1900 -1914 , Ed. Dacia. Cluj -Napoca,
1986, p. 97 -114
202 Ibidem
203 I. Muntea nu, Mișcarea…, p. 188
204 Ibidem
205 Drapelul , (Lugoj), XIII, 1913, nr. 34/21 martie, p. 1
206 D. Alic, Eparhia …, p. 314 -315
207 Drapelul , (Lugoj ), XIII, 1913, nr. 3 6/26 martie, p. 3

194
fost că i s -a blocat accesul , în anul 1916 , la scaunul mitropolitan vacant de la Sibiu, în
urma morții fostului m itropolit Ioan Mețianu. La alegerile organizate pe data de 14 iulie
1916, arhimandritul Vasile Mangra, sprijinit puternic de guvernul maghiar, va obține 71 de
voturi și va deveni noul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvani a și din
Ungaria. Miron Cristea nu a obținut decât 24 de voturi208.
Episcopia Caransebeșului a avut o activitate intensă în această perioa dă cu caracter
profund național, în rândul populației românești din dieceză . Episcopul Miron Cristea,
fiind promotorul i deii naț ionale de unitate a tuturor româ nilor , din toate provinciile
istorice, i -a îndemnat în permanență pe slujbașii Bisericii să aibă o activitate pastorală
intensă , petru a promova în rândul maselor largi de enoriași , spiritul de identitate
națională, și spiritul de luptă pentru apărarea tradițiilor, va lorilor și moralității . În acest
sens, au fost tipărite la Tipografia diecezană broșuri care aveau un bogat conținut editorial
patriotic și național românesc, care au fost distribu ite gratuit enoriașilor româ ni prin
intermediul Librăriei diecezane sau direct, la sate și oraș e, de către slujitorii eparhiei209.
În întreaga perioadă, 1909 -1918, slujbașii Episcopiei Caransebeșului, conduși
într-un mod extraordinar de episcopul Miron Cristea , prin activitatea l or neobosită, au
contribuit foarte mult la lupta de emancipare națională a românilor din Banat. Din păcate ,
rezultatele confruntărilor dure cu autoritățile maghiare nu au fost satisfăcătoare, însă, din
fericire pentru neamul românesc, Primul Război Mondial a dus la înfrângerea Germaniei și
a Austro -Ungariei, iar consecința directă a fost că, pe fondul dezmembrării Imperiului
Habsburgic și al participării Românie i în război (din 1916) ca aliată a puterilor Antantei
câștigătoare, au fost create premiz ele pen tru îndeplinirea dezideratulu i național major al
tuturor româ nilor: unitatea națională.
VI.7.2 Atitudinea naționalistă a Episcopului Miron Cristea
Declanșarea Primului Răz boi Mondial a atras de la sine condiții foart e grele în care
a trebuit să -și desfășoare activitate a Episcopia Caransebeșului , păstorită de Miron Cristea.
Concentrare a dascălilor și a preoților diecezani210 în armata austro -ungară a creat un gol

208 Roman Ciorogariu, Zile trăite. Războiul mondial până la armistițiu , Fundaț ia celor trei Crișuri, Oradea,
1994, p. 61 -62
209 D. Alic, Eparhia …, p. 322
210 Marcu Bănescu, ”Granița bănățeană și unirea din 1918”, în Mitropolia Banatului , Timișoara, XXVIII, nr.
10-12, oct -dec, 1978, p. 600

195
imens, foarte dificil de înlocu it în rândurile corpului didact ic, care afec ta grav activitatea
școlilor confesionale și ale celor comunale din eparhie. În același timp , au fost afectate,
din lipsa preoților, multe din parohiile din dieceză .
La aceste dificultăți , se adăugau și directivele date , pe tot parcusul războiului , de
către guvernanții maghiari, care cuprindeau diferite ordine și decizii care erau obligatorii a
fi respectate. Astfel, episcopul Miron Cristea a fost obligat să emită tot felul de circulare
care au fost transmise catre parohii, preoții de acolo fiind obligați s ă le citească pentru a
înștiința populația, înainte de oficierea slujbelor religioase. Tonul acestor circulare era
unul laudativ la adresa autorităților, dar erau stipulate și anumite lucruri care îndemnau
populația românească să lupte pentru integritatea comunităților lor211.
Din păcate, pe tot timpul războiului, populația românească a trebuit să îndure tot
felul de acțiuni opr esive ale autorităților , de la rechiziții de produse agricole la mobilizări
forțate în masă. Una din deciziile G uvernului de la Budap esta, care a creat mari
nemulțumiri în rândul enoriașilor eparhiei, a fost ordinul de rechiziționare a clopotelor
bisericilor pentru efortul de războ i, dat la data de 5 martie 1915212. Tonul discursului
episcopului a fot de această dată unul de liniștire a p opulației, comunicând enoriașilor că ,
dacă nu o vor face de bună voie, armata le va rechiziționa forțat clopotele, chiar mai mult ,
le vor lua și pe cele mici, care au fost lăsate bisericilor , conform înțelegerii încheiate
dintre episcopie și Ministerul de Război de la Budapesta213.
La data de 4 august 1917 , episcopul înști ințează parohiile că vor fi rechiziționate și
acoperișurile de aramă ale bisericilor, fapt care a stârnit din nou nemulțumire și indignare
în rândul populației214.
Ca o recompensă, pentru am eliorarea nemultmirilor populației românești
majoritare în Banat, ministrul de inter ne maghiar, Ianós Sándor, acordă dreptul
comunităților românești de a arbora drapelul n ațional tricolor, în vara anului 1916215. Ca
urmare a acestei decizii, episcopul Miron Cristea va încu raja toate parohiile din dieceză să
folosească tricolorul, acesta fiind simbolul unității naționale a românilor216.

211 D. Alic, Eparhia…, p. 232
212 A.E.O.C ., Fond protopopiat Vârșeț , dosar 1915, nenumerotat
213 Ibidem
214 Foaia Diecezană , (Caransebeș), XXXII, 1917, nr. 33/13 august, p. 1
215 A.E.O.C., Fond bisericesc , III, dosar 332/1914, nr. 7375/10 nov. 1915
216 Foaia Diecezană , (Caransebeș ), XXX. 1915, nr. 29/19 iulie, p. 1

196
După intrarea României în război de partea puterilor Antantei, împotriva
Austro -Ungariei, G uvernul maghiar va obliga Mitr opolia Ortodoxă Română din Ungaria
și Transilvania să ia ati tudine pu blică, cee a ce o va și face prin circulara emisă la Oradea ,
la data de 8 septemrie 1916, în care se declară loialitatea necondiționată a românilor
ortodocși din Imperiu față de autorităț ile maghiare și austriece și în car e se condamnă
acțiunea României217.
În acest context, Miron Cristea va da emite o scrisoare pastoral ă, la doar o zi de la
intrarea R omâniei în război, la data de 16 august 1916, în care îndeamnă poporul român
din eparhie să rămână fidel monarhiei dualiste218. Politica antiromânească dictată de
guvernul maghiar a făcut ca Biserica Ortodoxă Romana din Banat să o accepte în mod
formal, public, dar la nivel diplomatic, episcopul Miron Cris tea va îndemna autoritățile de
la Bucureșt i să ia apărarea intereselor româ nilor din Banat și Transilvania.
Acțiunile de rezistență ale sl ujbașilor Bisericii Ortodoxe Româ ne din Banat, care
erau sprijiniți de episcopul Caransebesului , s-au văzut pe toată durata războiului, de la
acțiuni de opoziți e fățișă , la sprijinul acordat multor româ ni, simplii țărani sau intelectuali ,
de a trece fraudulos granița în România. Acțiunile lor au fost aspru pedepsite de
autoritățile maghiare prin arestări sau chiar condamnări la moarte219.
Abia în primăvara anului 1 917, odată cu intrarea Americii în război de partea
Antantei și schimbarea evidentă a balanței puterii în război în defavoarea Austro -Ungariei
și Germaniei , episcopul Miron Cristea va putea să aibă public un discurs cu caracter tot
mai pronunțat național, declarațiile sale fiind un factor de impulsionare a rezistenței
româ nilor din Banat și din Transilvania220.
La data de 21 iunie 1917, î n Camera Magnaților din Budapesta, va ține un discurs
care viza principiile universale ale democrației și care a avut pronu nțate nuanțe
patriotice221. Atitudinea sa, de acum tot mai deschisă împotriva autoritățilo r maghiare, va
continua pe tot p arcursul anului 1917, când va cere cu vehemență e liberarea tuturor
preoților româ ni arestați sau când va emite o pastorală, cu ocazia C răciunului, în care

217 D. Alic, Eparhia…, p. 332
218 Ibidem , p. 334
219 Ibidem , p. 338
220 Liviu Groza, Caransebeșul și Marea Unire , Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003, p. 82 -84
221 Drapelul , (Lugoj), XVII, 1917, nr. 64/10 iun., p. 2

197
promovează de mocraț ia, pa cea între popoare și dreptul acestora de a lupta pentru unitate
națională.
În același timp, el menționează în pastorală, jertfa româ nilor din Imperiu, pe toate
fronturile, prin care au câștigat poporului român dreptul de a fi liber să -și aleagă soarta pe
care și -o dorește în viitor, în unitate cu frații lor de dincolo de Carpați. Atitudinea
episcopului evident filo -română și pro -unitate națională a deranjat foarte mult autoritățile
maghiare, care, din acest mome nt îl vor ține pe Miron Cristea sub strictă observație,
considerându -l un element disturbator periculos222.
Și în anul următor, ultimul al războiul ui, episcopul își va păstra acee ași atitudine de
opoziție vizavi de autorități – de opoziție – și vizavi de ide alurile naționale – de luptă și
sprijinire a acestora. În luna ianuarie , va înfi ința săptămânalul „Lumina”, care, deși vă fi
tipărit la Tipografia diecezană și va fi promovat în Foaia Diecezană , nu va fi publicat sub
egida episcopiei, pentru a putea fi un ziar cu opinii politic e și pentru a nu atrage represal ile
autorităților maghiare asupra eparh iei. Publicația a fost prolifică , apărâ nd în 50 de numere
în anul 1918223.
Discursul național al Episcopului Miron Cristea a fost trunchiat și reținut doar în
prima parte a războiului, din motive evidente și obiective, acesta neputând avea atunci o
atitudine fățișă publică pro -unitate națională, deoarece repercusiunile asupra eparhiei și
asupra populației românești din Banat ar fi fost incalculabile. De la începutul a nului 1917
însă, când soarta războiului a devenit potrivnică Im periului dualist, Miron Cristea și-a
putut exprima public adevăratele sim țăminte patriotice. Discursul să u politic a rămas de
aunci pro-unitate națională, pro -Româ nia și a urmărit în permanență emanciparea
culturală, morală și politică a poporului român din Banat și din Transilvania, a urmărit
continuarea luptei româ nilor de aici pentru îndeplinir ea dezideratului suprem, Marea U nire
cu Patria Mamă, care s-a și întâmplat, din fericire, la sfârșit ul războiului.
VI.7.3 Dieceza Caransebeșului ș i dezideratul Marii Uniri
Situația monarhiei dualiste la sfârșitul războiului era dez astruoasă . Imperiul nu mai
avea autoritatea morală și forța necesară ca să se opună prăbuș irii sale și a dezmembră rii
totale, pe fondul pierderii războiului, a gravei criz e economice, sociale și politice prin care

222 I. R. Abrudeanu, Patriarhul…, p. 269
223 P. Călin, Tiparul …, p. 256

198
trecea. Pe acest fond , națiunea româ nă, alături de celelalte națiuni subjugate de secole de
Imperiu , și-au manifestat deschis dor ința de autoderminare și de urmă rire a idealurilor
naționale, printr e care cel mai de seamă, la româ ni, a fost desăvârșirea unității naționale , a
tuturor româ nilor într -un singur stat, România224.
Pe acest fond istoric și politic, se întrunește la Oradea, în 12 octombrie 1918,
Comitetul E xecutiv al Partidului Național Român225 – din care făcea parte și protopopul
Lugojului, George Popovici – care va redacta o declarație care va fi citită de Alexandru
Vaida -Voevod în parlamentul Ungariei, la data de 18 octombrie226 și în care se specifică în
termeni c lari că , dorința românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș este
aceea de a nu mai face parte din Ungaria227.
La data de 21 octombrie 1918 are loc la Lugoj, care era centrul politic al
comitatului Caraș -Severin, o adunare populară în care se va constitui Consiliul Național
Român din Lugoj. La eveniment au participat și: George Popovici, Vic tor Bârlea sau
Valeriu Braniște228.
La data de 24 octombrie , episcopul Miron Cristea emite o circulară către p arohii
prin care li se transmite că, de acum înaint e, să nu se mai predea în limba m aghiară la
școlile confesionale229.
La data de 25 octombrie 1918, Consiliul militar al Ungariei încearcă să remedieze
situația și face o propunere minorităților din regat , de a se reveni la granițele feudale ale
vechii Ungari i. Pro punerea este respinsă ferm, urma rea fiind faptul că, la data de 31
octombrie , Banatul este declarat republică independentă230.
La data de 25 octombrie 1918 are loc o ședință la Caransebeș în care se va forma
Consiliul Național Român231. La data de 26 oct ombrie 1918, episcopul Miron Cristea
emite o circulară prin care îi informează pe enoriașii di ecezei despre formarea forului de

224 Sorin Marius Petrescu, ”Presa străină și Unirea din 1918”, în Studia Caransebesiensia , Ed. Nereamia
Napocae, Cluj -Napoca, 2004, p. 47 -49
225 D. Alic, Eparhia…, p. 344
226 Ioan Clopoțel, Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România , Editura revistei Societatea de mâine,
Cluj, 1926, p. 39 -47
227 Ibidem
228 Ieremia B. Ghiță, George Nicolaeviciu, ”Document inedit privind elementele premergătoare unirii din
1918”, în Mitropolia Banatului , Timișoara, XXVIII, nr. 10 -12, octombrie -decembrie, 1978, p. 713
229 D. Alic, Eparhia…, p. 350
230 Ibidem , p.344 -345
231 Wiliam Marin, Ion Munteanu, Gheorghe Radulovici, Unirea Banatului cu România , Muzeul Banatului,
Timișoara, 1968 , p. 143

199
conducere al poporului român, consiliul tocmai constituit, iar ziarul „Lumina” va reda
detaliat în paginile sale , evenimentul po litic împlinit232.
La data de 27 octombrie 1918, este constituit Consiliul Național Român din Bocșa
Montană, al cărei președinte va fi ales A. Oprea, în funcția de comisar al poporului fiind
numit protopopul Mihail Gașpar233.
În zilele de 27 -29 octombrie 1918, protopopul Andrei Ghidiu și învățătorul Iuliu
Vuia, se vor deplasa ca și delegați ai Consiliului Național Român din Caransebeș, în satele
și orașele din eparhie pentru a ajuta la înf iințarea consiliilor locale234.
La 2 noiembrie, la Arad, s -a format Consili ul Național Român Central, ca organ
politic unic reprezentant al româ nilor din Banat și Transilvania, care va da un comunicat
națiunii române prin ca re i se spune că războiul s -a încheiat și că erau îndemnați să aibă o
atitudine calmă și să fie vigilenți î n a-și apăra proprietățile235.
La 5 noiembrie 1918 se înf iințează la Oravița , Comitetul Național Român și
Consiliul Național Român de aici, președintele primului organism fiind numit Petru
Cornean, iar al celui de -al doilea , Mihai Gropșianu236.
Pană la sfârși tul primei decade a lunii noiembrie a anului 1918, în toate orașele
diecezei Caransebeșului s -au constituit consilii naționale românești care și -au depus
jurământul de credință ș i unitate politică237, forului suprem tutelar de la Arad238.
La 8 noiembrie /1 dece mbrie 1918 , bisericile româ nești din Transilvania și Banat
și-au declarat adeziunea față de Consiliul Național Român de la Arad, prin liderii lor:
Episcopul Caransebeșului Mir on Cristea; Episcopul Aradului și locțiitor de mitropolit Ioan
Papp; episcopul gr eco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu; Episcopul Lugojului
Traian Frențiu; episcopul greco -catolic al Gherlei, Iuliu Hosszu239.
La 8/21 noiembrie 191 8, Consiliul Național Central dă un cominicat prin care cere
tuturor consiliilor naționale române locale ca în termen de maxim 12 zile să organizeze

232 Lumina , (Caransebeș), I, 1918, nr. 43/14 nov., p. 2
233 C. Brătescu, M.Milin, T. Moț, I. Munteanu, Făurirea statului național unitar român. Contribuții
documentare bănățene. 1914 – 1918 , coordonator Ioan Munteanu, Editura Direcției Arhivelor de Stat,
București, 1983 , p. 69
234 Lumina , (Caransebeș ), I, 1918, nr. 4 5/28 nov., p. 2
235 Virginia Aedelean, ”Alba Iulia – 1918. Momente de neuitat”, în Studia Caransebesiensia , Ed. Nereamia
Napo cae, Cluj -Napoca, 2004, p. 73
236 C. Brătescu, M.Milin, T. Moț, I. Munteanu, Făurirea …, p. 54
237 C. Brătescu, ”Învățătorii români din zona Caransebeșului în sprijinul unirii Banatului cu România”, în
Banatica , Reșița, 1979, p. 395
238 Foaia Diecezană , (Caransebeș), XXXIII, 1918, nr. 44 din 11 nov., p. 3
239 Idem , XXXIII, 1918, nr. 4 5 din 1 8 nov./1 dec. 1918 , p. 1

200
alegeri, pe bază de vot universal, pentru a fi desemnați reprezentanții lor pentru Marea
Adunare Națională240.
La 10/23 noiembrie 1918, sub prezidiul lui Andrei Ghidiu, sunt organizate
alegerile la Caransebeș, unde au fost votați ca delegați pentru Marea Adunare Națională:
Ion Sârbu, Ion Gore, Ilie Român, Nicola e Ivănescu și Alexandru Murariu241.
La 14 noiembrie 1918, ședința plenară a Consistoriului diecezan, prezidată de
Miron Cristea îl va desemna ca și reprezentan t al eparhiei la Marea Adunare Națională pe
secretarul Consistoriului, Cornel Cornean. Totodată, episcopul îi va invita pe toți
profesorii de la institutele diecezane la mult aștept atul eveniment de la Alba Iulia242.
În 24 noiembr ie 1918, Foaia Diecezană pu blică un amplu material despre decizia
Consiliului Național Central , din 20 noiembrie , de a convoca Marea A dunare Națională de
la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, la care au fost invitați să participe toți reprezent anții
aleși din circumscripțile electoral e din Banat, Transilvania, Cri șana și Maramureș,
împreună cu reprezentanții Bisericii ș i cei ai societăților culturale243.
Pe traseul parcurs de la Caransebeș spre Alba Iulia, vladica Miron Cristea a fos t
escortat de către ofițeri ai G ărzii naționale, în fr unte fiind căpitanul Mihail Gropișanu, dar
și protopopul dr. I. Sârbu. Această escortă reprezenta o gardă de onoare, dar și pază244.
Drumul din Banat spre cetatea unirii nu a fost unul lipsit de peripeții, fiindcă convoiul de
caransebeșeni a fost oprit de ma i multe ori pe drum, de către jandarmi sârbi245.
În 30 noiembrie, delegații bănățeni s -au întrunit la restaurantul Dacia din Alba
Iulia. Aici lucrările și discuțiile au fost conduse de către dr. Aurel Cosma, dintre cei
prezenți făcând parte și dr. George Pop ovici, dr. Ion Sârbu, protopopi, care au adus vorba
despre trecutul zbuciumat și dramatic al Banatului, cu toții trăgând concluzia că nevoia de
unitate cu Țara Mamă reprezintă o mare necesitate și răsplătire morală246.
Pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, în mult așteptata zi de 1 decembrie 1918, s -au
adunat peste 100.000 de țărani români, 2000 de delegați nintelectuali, conduși de ierahii

240 D. Alic, Eparhia …, p.354 -355
241 Ibidem
242 Foaia Diecezană , (Caransebeș ), XXXIII, 1918, nr. 4 5 din 1 8 nov., p. 4
243 Idem , nr. 44 din 11 nov., p. 3
244 C. Răileanu, ”Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române din Banat la Alba Iulia”, în Mitropolia
Banatului , XXVII, nr. 10 -12, 1978, p. 617
245 D. Alic, Eparhia …, p.356
246 I. Munteanu, V. M. Zaberca, M. Sârbu, Banatul și Marea Unire. 1918 , Editura Mitropolia Banatului,
Timișoara, 1992 , 71-73

201
români. În orele dimineții s -a slujit Sfânta Liturghie, iar mai apoi episcopul Aradului, I.
Papp, în finalul Te -Deumului oficiat, a rostit memorabilele cuvinte liturgice: ”Cel ce ai
nînviat din morți, dHristos, adevăratul 1Dumnezeul nostru, 1Tu ai înviat și neamul dromânesc și
ne-ai 1dat să avem mareața zi dde azi a Unirii dNeamului. dAjută Doamne, dȚara noastră,
dRomânia Ma re, ssă înflorească și ssă se întărească spentru a preamări sîn veci numele sTău”247.
Din fața altarului, episcopul Miron Cristea al Caransebeșului a rostit o rugăciune
de dîngenunchiere, alcătuită de preotul G. Ciuhandu, cuprinzând cuvinte de mulțumire și
urări de sănătate regelui Ferdinand I și reginei Maria248.
În fața poporului adunat la Marea Adunare Națională, după serviciul religios, a fost
proclamat actul Marii Uniri, citit de către Vasile Goldiș. Deasemenea un discurs înălțător a
fost ținut de către M iron Cristea. Cu un pronunțat accent istoric și național, a amintit de
jertfelnicia neamului românesc de veacuri, privind lupta acerbă pentru libertate și
demnitate națională. Hotărârile unirii au fost aprobate de către Adunarea formată din peste
100.000 de români, astfel înfăptuind un act istoric prin care s -a statuat și dreptul
inalienabil al nnațiunii române asupra Banatului și Transilvaniei249. Tot acum s -a ținut și
realizat Marele Sfat Național Român , un veritabil Parlament provizoriu al Transilvaniei , în
cadrul căruia Banatul avea 44 de e me mmbri250.
Marea Adunare de la Alba Iulia nu a reprezentat, din păcate, imediata încorporare a
Banatului la dstatul unitar român. Abia în 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, se
consfințește în mod definitiv unirea Banatului cu Român iia251.
În decursul veacurilor, Biserica Ortodoxă Română a contribuit la menținerea trează
a conștiinței unității de neam și de limbă, confundându -se cu ființa etnică a neamului. Toți
cei care s -au îndepărtat de la o rtodoxia străbună, nobi lii ce, spre a -și menține privilegiile și
domeniile, au trecut la catolicism sau la reformă, și -au pierdut după câteva generații
originea etnică și s -au înstrăinat de neamul din care s -au ridicat. Prigonită și umilită de cei
de altă lege, în teritoriul rom ân supus de străini, Biserica Ortodoxă Română s -a adaptat
vremurilor dar nu și -a încetat activitatea misionară, ducând din generație în generație

247 Coriolan Băran, ”Am fost la Alba Iulia”, în Mitropolia Banatului , nr. 10 -12, oct. -dec., 1978, p. 640
248 Ibidem
249 I. Clopoțel, Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România, Ed. Rev. Societatea de mâine, Cluj –
Napoca, 1926, p. 73
250 I. D. Suciu, Monografia …, p. 215
251 Idem, Unitatea poporului român. Contribuții istorice bănățene , Ed. Facla. Timișoara, 1980 , p. 150

202
bunele tradiții ale poporului. În lunga perioadă a ocupațiilor străine, în jurul Bisericii s -au
concentrat toa te manifestările spirituale ale națiunii, ea fiind singura instituție în care se
putea vorbi și scrie românește. Biserica Ortodoxă Română a participat la toate actele mari
ale neamului aducându -și contribuția de sacrificiu, împărtășindu -i bucuriile și dure rile.

203
Concluzii

Viața religioasă, instituția bisericii, pe de o parte, societatea și națiunea, pe de altă
parte, reprezintă file din istoria națiunii române. Prezentarea și cinstirea trecutului, a
înaintașilor, a aportului decisiv al oamenilor providenți ali, precum și a ortodoxiei de pe
meleagurile bănățene, reprezintă momente istorice care merită toată atenția noastră,
fiindca sunt obiecte ale cercetărilor, menite să aducă la lumină o importantă evoluție pe
plan social, cultural, economic și politic, pre cum și stringente necesități obiective ale
zilelor noastre.
”…Cultura națională are să îmbrățișeze întreaga viață națională în toate
manifestațiunile ei. Ea are să conserve, să cultive și unde e de lipsă să nobiliteze toate
elementele naționale ale vieții poporului. Ea are să dezvolte conștiința națională”, sunt
cuvintele pe care le -a rostit Alexandru Mocioni în toamna anului 1902 la Oravița, unde
prezida și conducea adunările generale ale Astrei. Un asemenea crez național, spiritual,
cultural și revelator i-a îndemnat pe ierarhii bănățeni care au păstorit Dieceza Greco
Ortodoxă a Caransebeșului în greaua perioadă dulistă, să așeze și să construiască Ziduri
din materie și spirit, edificiu lângă edificiu, durabile, dărunindu -le generațiilor viitoare
spre afir mare, dezvoltare și consolidare. Cei trei ierarhi bănățeni, a căror operă este
evidențiată în această lucrare au făurit o intelectualitate românească de calitate, omogenă
pentru societatea bănățeană, mai ales rurală. Preoții și învățătorii formați la insti tutele
caransebeșene au propagat idealurile naționale în întreg spațiul bănățean, istoric definit,
locuit majoritar de români. În lumea satului bănățean au apărat cu îndârjire cele doua
instituții, cărora le -au sfințit și consfințit permanența: Biserica și Școala. Mai mult, au fost
propagatori și făuritori de cultură națională, promotori ai unor trainice și tainice legături cu
Patria Mamă, alături de care s -au identificat și în final, unit.
În principalele zone ale Banatului, treptat s -a format, cu ajutorul Bisericii
strămoșești, o veritabilă elită românească, constituită din clerici, dascăli, avocați, medici și
chiar ingineri. Ei trebuiau să servească operele încă nescrise, dar fin conturare ale
neamului. Crearea acestei elite românești care s -a răspândit d in Orșova și până la Biserica –
Albă, azi zonă din Banatul orfan, Voievodina, trecând prin Caransebeșul grăniceresc,
centrul gugulan, Lugojul, Pantheon al Banatului timișean, Timișoara și Oravița, nu ar fi

204
fost posibilă fără eforturile materiale și spiritual e ale unor oameni de aleasă cultură, care s –
au format, iată, în tinda Bisericii Mamă, a ortodoxiei bănățene.
Oameni de talia lui Andrei Șaguna, Ioan Popasu, Nicolae Popea ori Miron Cristea,
au amendat inerția și au promovat progresul, au creat deziderate durabile pentru afirmarea
plenară a românilor. Ei au fost, și sunt pentru generațiile de astăzi, care la mai bine de
secol privesc spre opera lor, deschizători de drumuri, icoane vii ale spiritualității și istoriei
noastre.
Acest demers științific, monog rafic, se vrea o incursiune într -o epocă agitată din
punct de vedere economic, politic, social ori spiritual a Banatului, în care s -au prefigurat,
afirmat și confirmat, alături de Biserică, alte instituții cardinale: școala confesională și
societățiile cul turale, create de români, pentru români. Împreună, într -o simbioză Biserică –
Societate, aceste edificii de învățământ și cultură au fost salvate de la pieire, creând frontul
comun pentru conservarea credinței, limbii, tradițiilor și obiceiurilor strămoșești . Împreună
au făurit o cultură națională care nu a ținut seama de vicisitudinile epocii, de frontierele
vremelnice, nedrept așezate între frați români de sânge și grai.
În ultima perioadă, perioada istoriei moderne a Diecezei Caransebeșului a stat în
atenț ia multor cercetători. Și dacă perioada veche a centrului spiritual din această zonă,
perioadă zbuciumată datorită incertitudinilor evoluției societății feudale românești, a fost
mai puțin evidențiată istoriografic, a sporit, însă, numărul lucrărilor care vorbesc despre
societatea și Biserica din Banat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX -lea, mai
exact despre existența Episcopiei Ortodoxe după reactivarea ei din anul 1865.
De la reînființare, scaunul episcopal al Caransebeșului a fost ocupat de o ameni cu
dragoste de biserica lui Hristos, care, prin activitatea lor au devenit emblematici pentru
Banat. Îi amintim aici pe episcopii Ioan Popasu (1865 -1889) și Nicolae Popea (1899 –
1908), ucenicii marelui mitropolit Andrei Șaguna și pe episcopul Miron Cr istea (1910 –
1919), devenit primul patriarh al României, ierarhi providențiali care, în perioada păstoririi
lor, au înfruntat politica statului austro -ungar, defavorabilă bisericii și instituțiilor
românești. În condiții istorice grele, Eparhia Caransebeșul ui a purtat stindardul
spiritualității, dar și al culturii din Banat, episcopii caransebeșeni și elita eclesială luptând
pentru afirmarea duhovnicească, națională și patrimonială a Bisericii Ortodoxe.
Descriind oameni și fapte, instituții și așezăminte ale credinței strămoșești, realizări
pe plan material și spiritual, fiecare puse la locul și în contextul potrivit, ne sunt dezvăluite
și tâlcuite vremi și epoci care aparțin istoriei unui popor, precum și istoriei unei Biserici,

205
ambele îngemănate precum le -a fost destinul. Descrierea vieții ecleziastice a ortodocșilor
români din Banat, apare în această lucrare organic legată de evoluția în timp a întregii
națiuni.
Privirea diacronică pe care o avem asupra vieții ecleziastice din perioada studiată,
1865 -1918, are repere de natură a demonstra legătura strânsă între nevoia societății de a
evolua în mod propriu și necesitatea mânturii neamului prin biserică și limbă românească.
Așadar, am pornit de la elemente de viață creștină de la începuturi și până în zorile
veacului al XVIII -lea, apoi am evidențiat, prin fapte și mărturii istorice, nevoia și lupta
acerbă de emancipare bisericească a destinului ortodoxiei autohtone vitregite în sânul
Bisericii Sârbe. Prin reînființarea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, apoi p rin renașterea
Eparhiilor Ortodoxe Române a Aradului și Caransebeșului, s -au pus bazele construirii
idealului de decenii a slujirii, vorbirii și administrării unei biserici cu caracter național.
Ierarhi și arhipăstori de suflet românesc, oameni ai clerulu i, oameni politici,
precum și dascăli de seamă, au pus bazele la Caransebeș la construcția unei adevărate
cetăți de cultură, spiritualitate și românism. Prin episcopul Ioan Popasu, se fundamentează
administrativ și logistic centrul eparhial, iau naștere In stitutul Pedagogic și Teologic, se
întemeiază Tipografia și Librăria diecezană, oficiosul eparhial Foaia Diecezană. Tot acum,
se nasc asociații și fundații de cultură și filantropie, iar pe plan politic se duc lupte pe linia
păstrării identității național e.
Acțiunea de făurire a centrului român de rezistență și afirmare caransebeșan este
continuată din 1889 de către eruditul Nicolae Popea, care, din scaunul vlădicesc, continuă
lupta de mecenat și dezvoltare a importantelor departamente ale diecezei.
Lupt a inegală și profund incorectă de discriminare, până la refuz, a autorităților
austro -ungare pentru distrugerea credinței și românismului, duce la jertfă prin mărturisire
și tenacitate a instituției Bisericii. Elie Miron Cristea, personalitate sibiană, est e cel care
duce mai departe lucrarea de zidire a Bisericii bănățene din anul 1910. Observând idealul
ca națiunea să fie Una, încet, încet duce o lucrare de dizidență față de autorități, și se
afirmă ca un luptător al făuririi Statului român modern, prin Un ire cu Regatul României,
conducând nu doar destinul bisericii, dar și cel al năzuinței omului simplu, de a trăi în
unitate.
Pe baza documentelor inedite de arhivă din presa vremii, precum și a altor evidențe
istorice, se poate afirma cu certitudine că Epis copia Caransebeșului a promovat, prin toate
mijloacele aflate la dispoziția ei, modernizarea societății bănățene. Întreprinderile sociale

206
și culturale, susținerea educației economice și sanitare, popularizarea cărților și a altor
monumente de cultură român ească, au fost acțiunile complementare susținerii bisericești a
comunităților. De aceea, în perioada la care facem referire, Biserica și Societatea au avut o
istorie comună, care nu poate fi despărțită ori divizată.

207
Bibliografie

A. Izvoare arhivistice

1. Arhiva Mitropolia Banatului
2. Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului
3. Arhiva Protopopiat Lugoj
4. Arhiva Națională jud. Timiș
5. Arhiva Națională jud. Caraș -Severin

B. Documente

1. Actele Sinoadelor Bisericii greco -răsăritene din Ardeal din anii 1850 și 1860, Sibiu,
1861.
2. Acte oficioase privitoare la înființarea Mitropoliei greco -răsăritene a românilor din
Transilvania, Ungaria și Banat, Sibiu, 1867
3. Protocoloalele șiedințelor celui d -anteiu Sinodu eparchialu alu Diecesei Romane
dreptmaritorie din Caransebeș, Ti pografia Em. Bartalitis, Pesta, 1870
4. Statutul organic al Bisericei greco -orientale române din Ungaria și Transilvania, cu un
Suplement, ed. II -a, Sibiu, 1900

C. Periodice
1. Calendarul Românului, Caransebeș.
2. Dreptatea, Timișoara.
3. Foaia Diecezană, Caransebeș.

208
4. Renașterea, Caransebeș.
5. Triumful ortodoxiei, Arad
6. Telegraful român, Sibiu
7. Banatica, Reșița
8. Gazeta de Transilvania, Brașov
9. Biserica și Școala, Arad
10. Bucovina, Cernăuți
11. Altarul Banatului, Timișoara
12. Familia, Oradea
13. Lumina, Caransebeș
14. Drapelul, Lugoj

D. Lucrări gen erale

1. Alic, D., Eparhia Caransebeșului în perioada păstoririi Episcopului Miron
Cristea (1910 -1919). Biserică și societate., Editura Episcopiei
Caransebeșului, Caransebeș, 2013.
2. Badescu, I. T., Biografia primului episcop al reînființatei diecese gr. or.
române a Caransebeșului Ioan Popasu 1808 -1889 , Caransebeș
3. Barițiu, G., Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din
urmă, vol. II -III, Sibiu, 1890 -1891.
4. Băcilă, I., Monografia Mehadiei , Editura Marineasa, Timișoara, 1977
5. Bârseanu, A., Istoria școalelor centrale românești gr. or. din Brașov ,
Tipografia Ciurcu et Comp., Brașov, 1902
6. Bodea, C., Moise Nicoară și rolul său în lupta pentru emanciparea
național -religioasă a Românilor din Banat și Crișana, Ed. Diecezană,
Arad, 1943
7. Bona, P., Episcopia Caransebeșului, Ed. Muzeul Județean de Etnografie și
al Regimentului de Graniță Caransebeș, Caransebeș, 1995.
8. Bona, P., Episcopia Caransebeșului 2, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.

209
9. Bona, P., Episcopia Caransebeșului – contribuții istorice, ediția a II -a,
Editura Marineasa, Timișoara, 2003.
10. Bocșan, N., Contribuții la istoria iluminismului românesc , Ed. Facla,
Timișoara, 1986
11. Boroș, I, Constituția, societate secretă română în Lugoj, 1830 -1834,
Tipografia Minerva Gh. Tăran, Lugoj , 1928
12. Botiș, T., Istoria școalei normale (Preparandiei) și a Institutului teologic
ortodox român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922
13. Bugariu, V., Repere bio -bibliografice, Mihail Gașpar, D -ale vieții , vol I,
Ed. Eubeea, Timișoara, 2008
14. Brătescu, C., Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1995.
15. Brătescu, C., Orașul Caransebeș între 1865 -1919 – file de monografie,
Editura Dalami, Caransebeș, 2011.
16. Călin, P., Tiparul românesc diecezan din Caransebeș 1885 -1918 , vol. 1,
Ed. Banatica, Reșița, 1996
17. Ciachir, N., Războiul pentru independența României în contextul european
(1875 -1878) , București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1977
18. Ciorogariu, R., Zile trăite. Războiul mondial până la armistițiu , Fundația
celor trei Crișuri, Oradea, 1994
19. Cherciu, V.D., Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caranseeș
(1865 -1869), Editura Marineasa, Timișoara, 2004.
20. Cherciu, V.D., Biserică și societate, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.
21. Cherciu, V.D., Biserică și comunitate în Banat, Editura Eubeea, Timișoara,
2014.
22. Chindriș, I., Naționalismul modern , Ed. Celsium, Cluj Napoca
23. Cornean, N., Monografia Eparhiei Caransebeș, Editura Autorului,
Caransebeș, 1940.
24. Cristea, E.M., Pastorale și cuvântări ale unui Episcop român în țară sub
stăpân ire străină, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923.
25. Daicoviciu, C., Există monumente creștine în Dacia Traiană în sec.II -II?,
în Anuarul Institutului de studii clasice (1933 -1935), Cluj, 1936. Reprodus
în idem, Dacica, Cluj, 1971.

210
26. Dumitru Tudor, Oltenia Romana , Editura Academiei, ed. III, București,
1968
27. Dragomir, S., Studii și documente privitoare la Revoluția românilor în anii
1848 -1848 , Sibiu, vol. II, 1944,
28. Floca, N. I., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească ,
vol. I , Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1990
29. Ghidiu, A. și Bălan, I, Monografia orașului Caransebeș , Tiparul
tipografiei și librăriei diecezane, Caransebeș, 1909
30. Gudea, N., Ghiurco, I., Din istoria creștinismului la românii. Mărt urii
arheologice , Editura Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Oradea, 1988
31. Iorga, N., Istoria Românilor, II, București, 1936.
32. Iliescu, I., O istorie deschisă a presei române 1575 -1925 , Timișoara, Ed.
Mirton, 1999
33. Joandrea, G. Primii șase ani din trecutul reuni unii noastre invățătoresti
(1869 -1874) , Tiparul Diecezan, Caransebeș, 1910
34. Joandrea, G., Conerințe învățătorești introduse de episcopul Ioan Popasu
(1866 -1876), Caransebeș, 1912
35. Koloman, J., Das Tschanad – Temesvarer Bistum im frűhen Mittelarter,
1030 -1307 , Műnster, R.F.G., 1930.
36. Lupaș, I., Istoria bisericească a românilor ardeleni , Sibiu, 1918
37. Lupaș, I., Fazele istorice în evoluțiunea constituțională a Transilvaniei ,
Sibiu, 1944
38. Lupaș, I., Episcopul Nicoale Popea, membru activ al Academiei Române ,
Cluj, 1 933
39. Lupaș, I., Nicolae Popea și Ioan Micu Moldovan , București, 1920
40. Lupșa, Șt., Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul
1556, Cernăuți 1929.
41. Macrea, M., A propos de quelques decouvertes chretiennes en Dacie, în
Dacia, XI -XII (1945 -1947) , București, 1948.
42. Maior, L, Memorandul. Filosofia politico -istorică a petiționalismului
românesc , Ed. Fundației Culturale Române, 1992

211
43. Minea, I., Influența bizantină în regiunea Carpato -Dunăreană pînă la
sfîrșitul secolului al XII în baza monetelor răspîn dite, în Buletinul societății
numismatice române, 1933 -1934 (XXVII -XXVIII), nr.82 -83.
44. Milin, M., De la autonomism la Memorand, Timișoara , Ed. Facla, 1986
45. Minea, I., Principatele române și politica orientală a împăratului
Sigismund, București, 1919.
46. Mic, P .S. Lucian, Petru Bona, Parohiile Eparhiei Caransebelului, Ed.
Episcopiei Caransebeșului , Caransebeș, 2012
47. Mic, P.S. Lucian, Episcopul Miron Cristea. Pastorale, ordine circulare și
corespndență administrativă , Editura Diecezană, Caransebeș, 2007
48. Moga, M., Vestigii paleocreștine în Banat, în In memoriam Constantini
Daicoviciu, Cluj, 1974.
49. Munteanu, I., Timis. Monografie , Timișoara, Ed. Marineasa, 1998
50. Munteanu, I., Mișcarea națională din Banat 1881 -1918 , Editura Antib,
Timișoara, 1994
51. Oallde, P., Lupta pe ntru limba românească în Banat , Editura Facla,
Timișoara, 1983
52. Onița, G., Organizațiile profesionale ale cadrelor didactice din România
între 1865 -1944 , București, 1969
53. Păcurariu, M., Dicționarul teologilor români, Editura Enciclopedică,
București, 2002.
54. Păcurariu, M., Istoria bisericii românești din Transilvania, Banat,Crișana
și Maramureș, Cluj-Napoca, 1992.
55. Păcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe române, vol.III, București, 1981.
56. Păcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe române, ediția a II -a, Bucureșt i,
1991.
57. Păcurariu, M., Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu 1787 -1987,
Sibiu, 1987.
58. Pârvan, V., Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco -roman,
București, 1911.
59. Pârvu, I., Biserică și societate în Episcopia Caransebeșului în perio ada
păstoririi episcopului Nicolae Popea (1889 -1908), Editura Eurostampa,
Timișoara, 2009.

212
60. Pârvu, I., Episcopul Nicolae Popea (1826 -1908). Destinul unui luptător
național., Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015.
61. Plămădeală, A., Lupta împotriva dezna ționlizării românilor din
Transilvania în timpul dualismului austro -ungar în vremea lui Miron
Romanul (1874 -1898), după acte, documente și corespondență, Sibiu,
1986.
62. Petreuță, I., Monografia Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului ,
Timișoara, 1979
63. Popea, N., Memorialul arhiepiscopului și mitropolitului Andrei baron de
Șaguna sau luptele naționale politice ale românilor (1846 -1873 ), t.I, Sibiu,
1889.
64. Popea, N., Introducere la Compendiu de drept canonic , Tiparul
Arhidiecezan, Sibiu, 1885
65. Popović, D., Despre Aromâni , București, 1934
66. Popescu, I., Brătescu, C., Patriarhul Miron Cristea, ierarh providențial al
națiunii române: Cuvântări , Editura Învierea, Timișoara, 2009
67. Polverejan, Ș., Cordoș, N., Mișcarea memorandistă în documente (1885 –
1895), Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1973
68. Prodan, D., Supplex Libellus Valachorum, Ed. Enciclopedică, București,
1998
69. Protase, D., Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și
numismaticii, București, 1966.
70. Rettegy Károly , A Lugosi állami Fögymnasium története , 1895
71. Suciu, I.D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei
Banatului, Timișoara, 1977.
72. Suciu , I. D., Nicolae Tincu Velia . Viața și opera , București, 1945
73. Suciu, I.D., Revoluția de la 1848 -1949 în Banat, București, 1968.
74. Suciu, I.D., Unitatea poporu lui român. Contribuții istorice bănățene , Ed.
Facla. Timișoara, 1980
75. Șandru, I., Patriarhul Miron Cristea, Editura „Grai Românesc” a
Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, Miercurea -Ciuc, 2008.
76. Soare, Ghe., Mitropolia în dreptul canonic ortodox , Bucu rești, 1939

213
77. Topliceanu, T., Viața și opera lui Ioan Popovici -Bănățeanu, Tiparul
Diecezan, Caransebeș, 1930
78. Tudor, T., Oltenia Romană, ed.III, revezută și adăugită, București, 1968
79. Văran, I., Monografia protopopiatului Oravița , Ed. Marineasa, Timișoara,
2003
80. Vesa, P., Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalități (1706 -1918) ,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2006
81. Vulcan, I, Dimitrie Țichindeal. Date nouă despre viața și activitatea lui ,
București, 1893

E. Lucrări speciale

1. Alic, D., ”Pr otopopiatul Vârșețului – istoric și evoluție (1865 -1918)”, în
Calendarul Românului pe 1910 , Ed. Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș,
2009
2. Barnea, I., ”Contribuții la studiul creștinismului în Dacia ”, în Revista istorică
română, XII, fasc. III, București, 1943.
3. Bănescu, M., ”Granița bănățeană și unirea din 1918”, în Mitropolia Banatului ,
Timișoara, XXVIII, nr. 10 -12, oct -dec, 1978
4. Bocșan, N. – Gyémánt, L., “ Aspectele luptei culturale și politice a românilor
bănățeni în prima jumătate a secolului al XIX -lea“,în Banatica, Reșița, I
(1971)
5. Bocșan, N., ”Istoriografia bănățeană între multiculturalism și identitate
națională”, în Banatica , (Reșița), Reșița, 1996
6. Botiș, T., “ Pagini din istoria dezrobirii “ în Triumful ortodoxiei , Arad
7. Barnea, I., ”Vasile Pârvan și problema creștinismului în Dacia Traiană ”, în
Studii teologice (X), nr. 1 -2 (ianuarie -februarie), București, 1958.
8. Brătescu, C., ”Ștefan Velovan (1852 -1932)” , în Mitropolia Banatului ,
(Timișoara), an XXXII, nr. 7 -9, 1982,

214
9. Brătescu, C., ”Activitatea de sparțământului Bocșa al Astrei în slujba unirii
Banatului cu România ”, în Banatica , Reșița, An VI, 1981
10. Brătescu, C., ”Savantul Nicolae Teclu, medicul Constantin Popasu și
Tipografia diecezană din Caransebeș”, în Mitropolia Banatului , (Timișoara),
nr. 10 -12, an XXIX, 1979
11. Ciuhandu, Ghe., “ Viața lui Nestor Ioanovici, episcopul Aradului (1767 -1830 “,
în Triumful ortodoxiei, Arad
12. Cherciu, V. D., ”Înființarea și organizarea Episcopiei Caransebeșului”, în
Altarul Banatului , an IX, serie nouă, nr. 7 -9, 1998
13. Corne anu, C., “Episcopul Ioan Popasu”, în Altarul Banatului , Timișoara, an I,
nr. 11 -12, noiembrie -decembrie, 1944
14. Daicoviciu, C., “Există monumente creștine în Dacia Traiană în sec.II -II? “, în
Anuarul Institutului de studii clasice, Cluj, 1933 -1935, 1936, Ed. Cartea
românească
15. Damșa, I., ”Ținuta sîr bilor față de români în cauza despărțitii ierarhice ”, în
Biserica și școala , nr.33 -40, 24 august -12 octombrie, 1879.
16. Drecin, M., ”Banca Albina din Sibiu și Banatul (1871 -1918)”, în Studii și
comunicări – Istorie , Caransebeș, 1979
17. Dobrei, F., ”Alegerea, hirotonirea și instalarea episcopului Miron Cristea al
Caransebeșului (1910 -1919) – reflectare în presa bisericească sibiană și
arădeană a vremii”, în Credință și mărturisire , Editura Episcopiei
Caransebeșului, Carans ebeș, 2010
18. Dumitrescu, A., ”Crearea sistemului de învățământ românesc din Banat sub
egida Bisericii”, în vol. Studii bănățene , Ed. Mirton, Timișoara, 2007
19. Feneșan, C . ”Două petiții ale românilor bănățeni după înăbușirea revoluției de
la 1848 -49”, Apulum, 1973 (XI)
20. Feneșan, C., ”Circulația cărților bisericești din sec. Al XVII -lea în Banat ”, în
Studia Universitas Babeș Bolyai, Series Historia, fasciculus I, Cluj Napoca,
1972
21. Macrea, M., “A propos de quelques decouvertes chretiennes en Dacie “, în
Dacia , București, XI -XII (1945 -1947), 1948, Ed. Cultura națională
22. Miloia, I., ”Constantin Daniel a fost sârb sau român”, în Luceafărul , 1935

215
23. Miloia, I., ”Date și documente noi referitoare la pictorul Nicoale Popescu”, în
Analele Banatului , 1929
24. Moga, M., “Vestigii paleocreștine în Banat “, în vol. In memoriam Constantini
Daicoviciu , Cluj -Napoca, ediție îngrijită de Hadrian Daicoviciu, 1974
25. Mocioni, A., ”Ortodoxia noastră și Carlovițul. Un cuvînt național către românii
drept credincioși din Austria ”, în Concordia , nr.1, 7/19 ianuarie, 1862.
26. Mocioni, A., ”Viena în 20 martie 1862 ”, în Concordia, nr.20, 11/23 martie,
1862.
27. Mocioni, A., ”În cauza mitropoliei ortodoxe ”, în Concordia, nr.80, 4/16
octombrie, 1864.
28. Munteanu, I., ”Contribuția Banatuluil la războiul de indep endență a României
din 1877, 1878” în Independența României. Participări bănățene , vol. colectiv,
Timișoara, Ed. Facla, 1977
29. Mureșianu, I., ”Un document din 1767 privind aspecte ale vieții bisericești”, în
Mitropolia Banatului , (Timișoara), an, XXVI, nr. 5-8, 1976
30. Mureșianu, I., ”Din trecutul protopopiatelor Jebel și Ciacova”, în Îndrumător
bisericesc misionar și patriotic , Mitropolia Banatului, Timișoara, 1984
31. Petrescu, S. M., ”Presa străină și Unirea din 1918”, în Studia
Caransebesiensia , Ed. Nereamia Napocae, Cluj -Napoca, 2004
32. Suciu, I.D., ”Contribuții la problema continuității: Castrul Timiș ”, în Revista de
istorie , nr. 7, București, 1976.
33. Suciu, I.D., ”Aspecte ale unității poporului român în secolele XIV -XV”, îm
Studii, t.22, nr.6, București, 1969.
34. Suciu, I.D., ”Protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu ”, în vol. Prinos închinat
Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României , Bucure ști, 1946.
35. Suciu, I.D., ”Cîteva precizări privitoare la arhimandritul Patriciu Popescu ”, în
Revista istorică română , București, 1943 (XIII).
36. Ștefan, Gh., ”Justiniana Prima și stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în
secolul al VI -lea”, în Drobeta , Dro beta-Turnu Severin, 1974.
37. Topliceanu, T., ” Două documente despre protopopul Dimitrie Stoichescu
Petrovici ”, Luceafărul , 1935 (I), nr. 4
38. Țârcovnicu, V., ”Asociațiile învățătorești din Banat în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea”, în Studii de istorie a Banatului , vol II, Timișoara

216
39. Țurcanu, B., ”Biserici, ctitori și clerici din Lugoj”, în Mitropolia Banatului ,
(Timișoar), an XXXIV, nr. 3 -4, 1984
40. Uzum, I., Lazarovici, Gh., ”Așezarea feudală Ilidia în lumina izvoarelor scrise
și a cercetărilor arheologice ”, în Banatica , 1971 (I).
41. Vajda, L., ”Despre situația economică și social -politică a Transilvaniei în
primii ani ai seco lului al XX -lea”, în Studii și materiale de istorie modernă , vol
II, (București), 1957
42. Vintilă, P., ”Un portret necunoscut al lui Vasile Alecsandri ”, în Magazinul ,
Nr. 740, februarie, București, 1968.

217

ANEXE

Caransebeș ul, un străvechi centru spiritual al Banatului, și -a redobândit
Episcopia prin intermediul diplomei imperiale din 6 iulie 1865: „ kCaransebeșul, ca re
și în timpuri nvechi a avut episcopie de rit mgreco -oriental, decidem ja-l împodobi de
aici înainte n cu scaun episcopal. Eparhia sa kcuprinde toate parohiile mromânești care se
află, s mau în viitor se vor afla m, în teritoriul mprotopopiatelor: Caransebe ș, nMehadia,
Lugoj, nFăget, Oravița, mJebel, Vârșeț, Palanca, mPanciova și Ciacova“.

218

Episcopul Ioan Popasu

219

Oficiosul eparhial, Foaia Diecezană

220

Episcopul Nicolae Popea, al Caransebeșului

221

Miron Elie Cristea, episcop al Caransebeșului

222

Andrei Șaguna, mitropolit al Ardealului

223

Arhiereul Filaret Musta al Caransebeșului

224

Protosinghelul Iosif Iuliu Olariu
Miron Cristea la Alba Iulia, la Marea Unire 1918

225

Institutul Pedagogic Diecezan din Caransebeș

226

Institutul Teologic din Caransebeș
Centrul eparhial din Caransebeș

227

Ziarul oficial al Episcopiei Aradului

228

Lucrarea lui Nicolae Popea, închinată mentorului său, Andrei Șaguna
Palia de la Orăștie, izvor de creștinism timpuriu

229

Ștefan Velovan

230

Vechea Cat edrală episcopală a Caransebeșului

231

232

Statuia episcopului Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul
patriarh al României

233

Rezoluția Marii Uniri
Aurel Cosma Eftimie Murgu