SECOLELE AL III -LEA ȘI AL IV – LEA COORDONATOR: Pr. prof. univ. dr. Nechita RUNCAN DOCTORAND : Pr. Nicolaie CIOBANU CONSTANȚA 2017 2 CUPRINS [602512]

1
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” – CONSTANȚA
ȘCOALA DOCTORALĂ

REZUMAT TEZĂ DE
DOCTORAT

REPERE ISTORICE REFERITOARE
LA MISIONARISMUL ÎN SPAȚIUL
DANUBIANO -PONTIC ÎN
SECOLELE AL III -LEA ȘI AL IV –
LEA

COORDONATOR:
Pr. prof. univ. dr. Nechita RUNCAN

DOCTORAND: [anonimizat]. Nicolaie CIOBANU

CONSTANȚA
2017

2
CUPRINS

1. Argument și obiectivele cercetării ………………………….. …………………………. 3
2. Relevanța temei în contextul cercetării actuale ………………………….. ………. 4
3. Scurt cadru al lucrării ………………………….. ………………………….. ………………. 6
4. Metodele de cercetare folosite ………………………….. ………………………….. … 8
5. Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 9

3
1. Argument și obiectivele cercetării

Teza de doctorat Repere istorice privind misionarismul în spațiul danubiano -pontic în
sec. III -IV își propune să aducă în prim plan dimensiunea integratoare și dinamică a credinței
creștine propovăduită în spațiul românesc în primele secole creștine. Din această considerație,
punerea în scenă a unor personalități marcante ale învățăturii creștine (episcopi, teologi) este
esențială, urmărindu -se contribuția fiecăruia la configurarea creștinismului românes c. În
cercetarea noastră se va preciza și elementele de identitate ale creștinismului românesc, desigur
alături de o cronologie a faptelor misionare. Relevanța unei asemenea cercetări rezidă în faptul
că poate oferi un cadru de generalitate în înțelegerea și asumarea contemporană a importanței
creștinismului românesc în primele secole, un creștinism care s -a impus ca un mod de viață de
atunci, care a constituit modul de viață al creștinuluide azi. Evidențierea continuității
creștinismului românesc peste vea curi este un element care ne recentrează în valorile
evanghelice, atât de relevante omului de astăzi, ca norme de redresare a societății contemporane
în declin.
În această ordine de idei se va avea în vedere nu doar o simplă trecere în revistă a
primilor episcopi români din spațiul dobrogean, ci și contribuția teologilor în dezvoltarea și
cristalizarea învățăturii creștine prin participarea unora la primele sinoade ecumenice și la unele
sinoade locale din zona sudului Dunării.
Spațiul dobrogean are import anță edificatoare în istoria arhitecturii creștinării poporului
român. De aceea, orice analiză istorico -teologică a creștinismului românesc trebuie să plece de
la evidența creștinismului tomitan. Teritoriul Dobrogei (Scythia Minor) – cu capitala la Tomi s
– a fost înglobat în granițele Imperiului Roman cu un secol î.d. Hr. Deja în secolul al III -lea,
acest teritoriu devenise provincie romană. În această provincie romană, creștinismul a fost
cunoscut încă din epoca apostolică. Din secolul al III -lea, avem deja mărturii scrise și în privința
unei organizări bisericești în această provincie romană locuită de populația autohtonă (geto –
dacii) și de romani. Actul martiric al lui Epictet și Astion ne dezvăluie numele unui preot
(Bonosus) și a episcopului Evangelicus, considerat a fi „primul episcop de Tomis”. Într -adevăr,
în secolul al III -lea, „episcopul pontifex și întâistătătorul Sfintelor biserici (praeposiîus
sanctorum ecclesiarum) era preafericitul Evangeli cus (beatissimus Evangelicus) . Ac est
întâistătător, „pra epositus” sau „proedros” al Bisericii tomitane avea să fie cunoscut încă de la
sfârșitul secolului al III – ea și începutul ceiui de -al IV-lea cu titulatura de „arhiepiscop ”, la care
a fost apoi asociată cea de „mitropolit ”, odată cu hotărârea luată de prim ul Sinod ecumenic
(Niceea, 325), care a consfințit forma de organizare de tip mitropolitan.

4
Așadar, despre „o organizare a Bisericii dobrogene ”, într -un cadru etnic și geografic,
bine precizat, de tip arhiepiscopal, putem vorbi „încă de la sfârșitul secolului ai IV -lea. Odată
cu aplicarea hotărârii Sinodului I ecumenic (Niceea, 325) și în Biserica Scythiei Minor –
hotărâre adusă chiar de întâistătătorul ei, participant la acest Sobor ecumenic, și care prevedea
acomodarea for mei de org anizare bisericească l a împărțirea administrativ -teritorială a
Imperiului Roman, Biserica tomitană apare cu titulatura de „Arhiepiscopie ” și „ Mitropolie ”.
Arhiepiscopia Tomisului – care apare în documentele istorice încă de la sfârșitul
secolului ai III -lea – este nu numai cea mai veche eparhie de pe teritoriul actualei Românii, ci
și unica mărturie istorică, irefutabilă, despre existența unei instituții canonice de tip
arhiepiscopal și mitropolitan pe teritori ul țării noastre, din secolul al IV -lea până î n secolul al
XIV-lea.
Fără greșeală se poate preciza faptul că datorită creștinismului dobrogean, România a
devenit creștină. Elementele slavone de mai târziu nu au avut rol decât de precizare cultică,
liturgică a creștinismului deja existent și asumat în experiența oamenilor. Misiunea tomitană a
fost catalizatorul care a dus la valorificarea și încreștinarea poporului român; centralitatea
experienței creștine stă în încentului ei: Dobrogea.

2. Relevanța temei în contextul cercetării actuale

Prezenta te ză de doctorat își propune să evidențieze rolul capital pe care misiunea
creștină l -a desfășurat în spațiul danubiano -pontic și care sunt factorii dinamizanți ai acesteia.
Vorbim astfel de episcopi care au desfășurat un angajament pastoral și apologetic pe ntru
promovarea și păstrarea ortodoxiei credinței și teologi tomitani care au contribuit major la
maximizarea acestei misiuni. Toți acești factori solicită o actualizare astăzi întrucât pot constitui
modele demne de urmat pentru conștiința eclezială contem porană, o conștiință care trebuie să
se articuleze într -o Europă plurireligioasă și amenințată de flagelul fanatismului religios
islamic.
Vorbim, de exemplu de episcopul Teotim I al Tomisului. Din aprecierile lui Ieronim,
Socrate, Sozomen și ale Sfântului Ioan Gură de Aur reiese că episcopul scito -dac al Tomisului
era un om de adâncă și aleasă cultură, admirat de contemporani pentru scrierile și viața sa.
pentru bogata sa activitate misionară, pentr u intervenția sa hotărâtă î n apăr area Sfântului Ioan
Gură de Aur. C ând acesta era acuzat de orige nism (la sinodul de la Steja 403) și, î n fine, pentru
ceea ce Sfântul Ioan Damaschin ( 749) a consemnat în opera sa Sfintele Paralele.

5
Sf. Teotim avea două calități fundamentale pentru a fi un bun misionar: o temeinică
pregătire teologică și o înaltă viață morală. Aceste calități le -au avut dintotdeauna misionarii,
începând cu Sfinții Apostoli care au reprezentat m odele pentru misionarii de după ei.
Sintetizator al teologiei patristice îl așează apropape totdeauna între marii capadocieni sau lângă
marele său prieten, Ioan Gură de Aur, dovedește renumele de care se bucura Sf. Teotim între
teologii vremii.
Un alt element care intră în atenția cercetării sunt Sinoadele din sudul Dunării din sec. IV
și în mod special Sinodul din Sardica. Sinodul de la Sardica reprezintă un moment al istoriei
biseri cești în care Bisericile Răsăritene și Apusene au început să nu mai ajungă la același
consens doctrinar, spiritual și organizatoric. Motivul principal al convocării sinodului a fost
rezolvarea ortodoxiei epis copilor condamnări la Sinodul din An tiohia, în 326 sau 327, și Tyr,
Marcel al Aneyrei , Eustatiu din Antiohia , Asclepius de Gaza și Sfântul Atanasie cel Mare. Pe
lângă aceste motive, au mai fost cercetate abuzurile și violențe le semiarienilor împotriva
clerului și credincioșilor, care nu au acceptat comuniunea cu arienii și semi -arienii. Sinodul a
fost convocat de autoritatea imperială a celor doi împărați, Constans (337 -350) și Constantius
II (337 -361). Episcopul Romei Iulius II (337 -352) a avut inițiativa întrunirii unui si nod încă de
la sfârșitul anului 341. Episcopii din Răsărit nu au dat nici o atenție invitației episcopului
Romei, până când nu au intervenit cei doi suverani imperiali pentru clarificarea situației.
Episcop ul Romei nu a vrut reconcilierea, ci mai degrabă a vrut să dicteze so luția proprie, fără
să țină cont de cele două părți. Nici un canon nu -i permitea episcopului Romei să se implice în
rezolvarea problemelor altor provincii. încercarea Romei de a exercita o autoritate univer sală
trebuie calificată ca fiind un „efort politic pentru extinderea autorității Bisericii Romane ”. Papa
Iulius a fost însărcinat să aducă la cunoștința Bisericii Răsăritene hotărârile luate la Sinodul de
la Roma. Orientalii n -au dat n ici un răspuns. în toamna anului 341 s -a întrunit la Antiohia un
mare sinod, la care au participat peste nouăzeci de episcopi orientali. Cu acest prilej, sinodalii
au alcătuit și aprobat „trei noi formule de credință” . „Formula a doua ” a fost considerată, pentru
mai mult timp, „Simbolul de credință al Bisericii din Antio hia”. Pentru că nu s -a reușit o
întrunire a episcopilor răsăriteni și apuseni într -un singur Sinod și pentru clarificarea
problemelor apă rute fie la Roma sau Antiohia, episcopii Iulius și O sius de Cordoba au cerut
împăratului Constans să -1 convingă pe fratele său din Orient, Constantius, că numai un nou
sinod ar putea rezolva problemele Bisericii Creștine, precum și situația Sfântului Atanasie cel
Mare.
Pe de altă parte, Sf. Ioan Cassian și Dionisie Exiguul n -au fost deci apariții fulgurante
sau cazuri singulare în peisajul culturii autohtone din Scythia Minor. Ei proveneau dintr -un

6
mediu în care școala din Scythia Minor dăduse deja filosofi și învățați de statura intelectu ală a
lui Aethicus din Histria. „Sciția Mică” (Dobrogea românească) a fost și patria unor Părinți, care
au fost adevărați savanți ai epocii lor, și de a căror operă s -a servit atât Europa, cât și întreaga
creștinătate. De exemplu, texte filocalice din opera ascetică a Sfântu lui Teotim I al Tomisulut,
– care a fost invocat drept autoritate a dreptei credințe în cadrul lucrărilor Sinodului IV ecumenic
(Calcedon, 451) – au fost citate de Sfântul I oan Damaschtn în lu crarea sa „Sfintele Paralele” .
La rân dul sau, loan, episcopul To misul ui, a scris tratate teologice, de referință, contra
nestori anismului și eutihianismului.
Pe firmamentul culturii europene, medievale, au strălucit însă numele a doi ieromonahi –
savanți născuți și educați în școlile din patria lor natală, Dobrogea român ească de astăzi: I oan
Cassian (sec. IV -V) și de Dionisie Smeritul (Exiguus) (sec. V – VI), care și -au înd estulat nesațul
învățăturii în ș colile adăpostite atât în mari le lavre monahale, cât și în cel e publice de la Tomis,
litere, drept, filozofie, astrono mie etc. În ș colile de înaltă cultură teologică din Scythia Minor,
ei s-au hrănit zilnic cu lectura Sfintelor Scripturi și a lucrărilor Părințil or ecumenici, îndeosebi
capadocieni. Sfântul Ioan Cassian este ctitorul monahismului european occidental, atât p rin
comunitățile monahale înființate în Franța de astăzi, cât și prin lucrările sale cu caracter ascetic –
moral, care s -au bucurat dint r-un început de o l argă circulație și audiență în lumea ecleziastică
și laică, medievală (sec. V – XV). Ele fac de altfel și astăzi obiectul studiului în amfiteatrele
Universităților de prestigiu (Sorbona, Oxford etc).
Sfântul Dionisie, este nu numai părintele Dreptului canonic apusean – fiindcă a înzestrat
Biserica Romei cu prima colecție canonică, ecumenică – ci și părintele „erei noastre” ,
indisociabil raportată ia actul istoric al mântuirii neamului omenesc, adică întruparea
Mântuitorului Hristos.
La acești doi luceferi ai culturii medievale – care au făcut din Europa epocii lor patria
lor de adopție – se adaugă pl eiada ves tiților „călugări sciți din secolele V – VI. Implicați în
disputele hrist ologice ale vremii, între Orient și Roma, și îndeosebi în eforturile pentru apărarea
dogmei (de cr edință) formulată la cel de -al IV-lea Sinod ecumenic (Calcedon, 451), ei au căutat
de fapt „căi spre unitatea Bisericii” , și refacerea unității creștine.

3. Scurt cadru al lucrării

Teza de doctorat este structurată în patru mari capitole, încercându -se o încadrare cât
mai bună a factorilor misionari în spațiul danubiano -pontic.

7
CAPITOL UL I – Spațiul dobrogean: un mediu de efervescență a mărturiei creștine în
sec. III -IV. Coordonate istorico -religioase ale particu larității creștinismului tomitan – își
propune prezentare a arhitecturii creștinismului tomitan de la bun început. S -a avut în vedere
următoarele idei: 1.1. Dobrogea – spațiu prin excelență cu voc ație misionară. Cadru istoric; 1.2.
Argumentații istorice care confirmă identitatea aposto lică a creștinismului românesc; 1.3.
Organizarea bisericească la Tomis în sec. III -V: o realitate incontestabilă care legitimizează
dinamismul misionar tom itan ; 1.3.1. Tomisul – un centru radiant religios, cultural, economic,
politic din primele secole ; 1.3.2. Scaunul episcopal de la Tomis în sec. III -V – argumente care
confirmă canonicitatea s tructurii ierarhice dobrogene; 1.3.4. Scaunul mitropolitan al Tomisului
în sec. VI. Mitropolitul Valentinian; 1.3.5. Mitropolia Tomisului (sec. VII – XI) – contin uitate
în structură eclezială.
CAPITOLUL II – Factori ai misiunii creștine în spațiul danubiano -pontic : martirii și
episcopii tomitani – evidențiază factorii misionari ai creștinsimului tomitan: 2.1. Mărturia și
martiriul – structuri de asumare a valorilor creș tine; 2.2. Martiriul în spațiul dobrogean:
catalizator al asumării creștinismului la nivel social și al d ezvoltării organice ierarhice; 2.3.
Contribuția misionară a episcopilor Vetranion și Timotei I la articularea crești nismului în
spațiul dobrogean – 2.3.1. Episcopul Vetranion; 2.3.2. Episcopul Teotim I.
CAPITOLUL III – Promovarea dreptei credințe în spațiul tomitan conform hotărârilor
sinoadelor ecumenice din sec. IV – aduce în prim plan contextul desfășurării sinoadelor
ecumenice din sudul Dunării (sec. IV), evenimente care au avut un rol substanțial în păstrarea
credinței creștine autentice: 3.1. Participarea episcopilor tomitani la sinoadele ecumenice – act
de prez ență ecume nică și mărturie a Ortodoxiei; 3.2. Dimensiunea apologetică a păstrării
credinței în spațiul tomitan; 3.3. Sinodul de la Sardica (343); 3.4. Si noadele de la Sirmium (348 –
258).
CAPITOLUL IV – Teologii dobrogeni din sec. III -V – factori ai mărturie i și credințe
ortodoxe și promotori ai spiritualității răsătitene în Apus – subliniază, în primul rând,
contribuția teologilor tomitani la păstrarea Ortodoxiei: 4.1. Elemente ale învățăturii ortodoxe și
ale spiritualității reflectate în experiența creștini smului tomitan din sec. III -V. Mărturii istorico –
epigrafice; 4.2. Sfântul Ioan Casian – un monument de teologie misionară ș i spiritualitate
răsăriteană; 4.3. Sfântul Dionisie Exiguul – un rafinat teolog sc it cu valențe misionare
complexe; 4.4. Ioan Maxenți u; 4.5. Dominante misionare și ecumenice la teologii sciți; 4.5.1.
Contextul istoric al activității mi sionare al părinților sciți; 4.5.2. Complexitatea exercițiului
misionar; 4.5.2.1. Călătoriile misionare – un mod de interacțiune teologică și culturală a
valori lor tomitane cu cele străine; 4.5.2.2. Relația de colegialitate sinod ală cu ceilalți episcopi;

8
4.5.2.3. Episcopii și teologii tomitani – mediatori între Răsăit și Apus în dinamica misiunii ;
4.5.2.4. Dimensiunea practică a msiunii sciților ; 4.5.2.5. Ancorarea în conștiința patri stică
teologică a sec. IV -V; 4.5.2.6. Păstrarea ortodoxiei credinței – mărturie a implicării efective
scitice î n tezaurul universal ortodox; 4.5.2.7. Hristologia părinților sciți – identitate de
invățătură împotriva ereziilor ; 4.5.2.8. Elemente filocalice în experiența misionar -practi că a
sciților ; 4.5.2.9. Mănăstirile scitice – centre radi ante de viață duhovnicească; 4.5.2.10.
Traducerile – un mod de conectare la gândirea teologică a marilor teologi ai vremii; 4.5.2.11.
Dimen siunea ecum enică a activității tomitanilor.
CAPITOLUL V – Actualitatea mesajului misionar al spațiului danubiano -pontic în
europa de azi. Legitimitatea identității creștine în fața provocărilor contemporane – este o
analiză la situația actuală a creștinisu mul dobrogean și în ce măsură acest spațiu multicultural
și multietnic poate răspunde provocărilor pluralismului religios: 5.1. Misiunea creștină –
criterii, cadru și vocație a procl amării identității hristice; 5.2. Caracterul exhaustiv al principiilor
misiunii ortodoxe: criterii de legitimitate a mărturiei; 5.3. Mărturia credinței în postmodernitate:
discursul teologic în societatea „postcreștină ”; 5.4. Provocarea pluralismului religios pentru
Europa creștină și relevanța spațiului dobrogean ca matrice a b unei-conviețuiri; 5.4.1.
Pluralismul – o realitate incontstabilă a cadrului social european; 5.4.2. Europa
creștină/postcreștină – cadrul reglementării leg ale a pluralismului religios ; 5.4.3. Spațiul
tomitan – model de relaționare interreligioasă și inter etnică.

4. Metodele de cercetare folosite

Întrucât analiza noastră vizează un exercițiu de cercetare analitic istoric, metoda
generalăpe care am folosit -o este cea istorică, întrucât prin metoda ei am reușit să punem cât
mai bine în atenție structura și relevanța misiunii creștine în spațiul doborgean.
Ca surse am folosit documentele istorice prezente în cele două ediții Patrologia Grecae
și Patrologia Latina , manuscrise, tratate de istorie și de specialitate și o literatura cât se poate
de comprehensiv ă a temei cercetate.

9
5. Bibliografie

1. Barnea, I., Dinogetia et Noviodunum, deux villes byzantines du Bas – Danube , în Revue
des études sud -est européennes , IX ( 1971 ), nr. 3.
2. Barnea, I., Inscripții paleocreștine inedite din Tomis , în Pontica , VII (1974).
3. Barnea, I., Martyrion -ul de la Niculițel , în „Biserica Ortodoxă Română”, 1973, nr. 1 -2.
4. Barnea, I., Nouvelles considirations sur les basiliques chretiennes de Dobroudja, în
Dacia. Reserches et decouvertes archeologiques en Roumanie , XI-XII, 1945 -1947,
București, 1948.
5. Coman, Ioan, Les scythes Jean Cassien et Denys te Petit et leurs relations avec le monde
mediterraneen, „Klironomia”, Tomul VII, vol. I, Tesalonic, ianuarie 1975, p. 27-35.
6. Coman, Jean, Le patrimoine de l'oecuminisme chretien du IV -e au VI siecles en Scythie
Mineure (Dobroudja). Contribution des auteurs partistiques de la Region, în
„Contacts”, în XXVII Annee, Nr. 69, 1970 .
7. Guran, Petre, Le culte de Jean Cassien dans l`Eglise d`Orient , in „Jean Cassien entre
l`Orient et l`Occident: act es du colloque international:Bucarest, 27 -28 septembre
2001” , ed.: Cristian Bădiliță et Attila Jakab – Paris, Beauchesne Editeur; Iași, Polirom,
2003, pp. 239 -257.
8. H. Delehaye, Les origines du culte des martyrs , p. 226; Ibidem, Saints de Thrace et de
Mésie , p. 259 – 260.
9. Hassan, Ihab, „The Question of Postmodernism”, în Performing Arts Journal , Vol. 6,
No. 1, 1981.
10. Hatch, W. H. P., The Idea of Faith in Christian Literature from the Death of St. Paul to
the Close of the Second Century , 1925.
11. Hausherr, Irenee Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin ,
Editura Deisis, Sibiu, 1999
12. Hefele, Ch. J., H. Ledereq, Histoire des conciles d'apres les documenls originaux, t. I,
2, Paris, 1907.
13. Honigmann, Ernest, La liste originale des p eres de Nicee. A propos de l eveche de
Sodome en Arabie, în Byzantion, t XIV (1939), 1, pp. 17 -76.
14. Honigmann, Ernest, Recherches sur les listes des percs de Nicee et de Constantinople,
în Byzaniion, t XI (1936), 2, pp. 429 -449.
15. nul II), Constanța, 1996, nr. 1.
16. Parthey, G., Hieroclis Synecdemus et Notitiae Graecae episcopatum, Berolini, 1866.
17. Pârvan, V., Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco -roman , București,
1911.
18. Pascu, Șt., N. Constantinescu, V. Spinei, R. Popa, Cnezatele și Volevodatele ; „țările”
românești și tendințele lor de autonomie și unificare, în Istoria Românilor , vol. III,
2003.