CONCEPTE PRIVIND FINANȚELE ȘI CADRUL SPECIFIC MANIFESTĂRII ACESTORA CONȚINUT: 1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor 1.2…. [602490]

8

UNITATEA DE STUDIU 1
CONCEPTE PRIVIND FINANȚELE ȘI CADRUL SPECIFIC MANIFESTĂRII
ACESTORA

CONȚINUT:
1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor
1.2. Conținutul economic și trăsăturile finanțelor
1.3 Sfera de cuprindere și principalele componente ale finanțelor

OBIECTIVE :
– cunoașterea premiselor care au stat la baza apariției finanțelor
– înțelegerea conținutului economic și trăsăturilor finanțelor
– înțelegerea sferei de cuprindere a finanțelor și conținutului componentelor majore ale
acestora

TIMPUL DE STUDIU NECESAR – 6 ORE
ASIMILAREA UNITĂȚII DE STUDIU – 4 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 2 ORE

9

1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor
Apariția și cristalizarea noțiunii de “finanțe” se înscrie în amplul proces evolutiv al societății
omenești. Semnificațiile sale s-au conturat pe fundalul exprimării valorice prin bani a proceselor și
relațiilor economice, sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri și organizării sociale a
comunităților umane.
Sub aspect etimologic, studiile întreprinse au condus la constatarea că la originea cuvântului
“finanțe” s-au aflat unele expresii utilizate, din vechime, în limba latină, precum “finantio”,
“financias” sau “financia pecuniaria” cu înțelesul generic de “plată în bani”. Se admite, de asemenea,
că aceste expresii proveneau, la rândul lor, din cuvântul latinesc “finis”, care, în mod obișnuit, avea
accepțiunea de “termen de plată”.
Totodată, este de remarcat că, încă din secolul al XV-lea, în limba franceză își făcuseră
apariția cuvintele “finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparținând
organelor de stat, respectiv “finances” cu semnificația, mai largă, de patrimoniu al statului.
Aproximativ în aceeași perioadă circulau și expresii ca “hommes des finances” și “financiers”,
folosite pentru a-i denumi pe arendașii de impozite sau persoanele însărcinate cu strângerea
veniturilor pentru rege.
Asemănător, în limba germană, tot din secolul XV, datează folosirea cuvintele “Finanz”, cu
înțelesul de “plată în bani” și “Finanzer”, în accepțiunea generică de cămătar (persoană care acordă
împrumuturi cu dobânzi ridicate).
Rădăcinile de ordin lingvistic ale cuvântului “finanțe” reliefează cu pregnanță îngemănarea
acestora cu “banii”, a căror prezență a marcat profund viața economică și socială, jucând un rol major
în dezvoltarea societății omenești și constituindu-se ca premisă esențială a nașterii și existenței
finanțelor.
În mod obiectiv, apariția “banilor” a precedat-o pe cea de “finanțe”, deși, în planul activității
practice, semnificațiile atribuite acestor noțiuni s-au întrepătruns, iar procesele economice și relațiile
bazate pe folosirea banilor sau exprimate bănește sunt considerate, cel mai adesea, în mod global,
“financiare”.
Existența și folosirea banilor , respectiv dezvoltarea relațiilor marfă-bani reprezintă prima
premisă a manifestării finanțelor, ca fenomen economic și social.
La rândul său, apariția banilor pe scena istoriei a reprezentat un fenomen obiectiv, determinat
de dezvoltarea schimbului de mărfuri, de la forma cea mai simplă, în care o marfă se schimba pe alta,
la folosirea unei singure mărfi, acceptată la schimb ca echivalent general pentru toate celelalte,
denumită generic “bani”. Aceasta s-a produs în cadrul unui proces evolutiv complex și îndelungat, în
relație directă cu diviziunile sociale ale muncii, dezvoltarea factorilor de producție, ridicarea
productivității, creșterea volumului și diversificarea structurii producției, etc.
Este semnificativ faptul că, până la prima diviziune socială a muncii, economia avea un
profund caracter natural închis, producția limitându-se la asigurarea strictului necesar consumului
propriu, fără a permite obținerea unui surplus, care să poată fi destinat schimbului. Abia prin
separarea triburilor de păstori, care a marcat o primă mare diviziune și specializare a muncii, s-a dat
un impuls productivității și s-au creat premisele economiei de schimb, pe seama surplusului de
produse realizat față de nevoile proprii de consum. Adâncirea diviziunii muncii și a specializării în
producție, urmate de separarea negustorilor, au coincis cu dezvoltarea schimbului de mărfuri,
inclusiv a modalităților de realizare a acestuia.
Condițiile obiective de desfășurare a schimbului, ca element esențial în dezvoltarea producției
și economiei, au impus oamenilor preferința pentru procurarea și păstrarea anumitor mărfuri, ținând
seama de valoarea lor de schimb și nu de întrebuințarea lor imediată.
Comparativ cu schimbul direct al unei mărfi pe altă marfă, trecerea la folosirea anumitor
mărfuri și, în final, a uneia singure, respectiv a mărfii-ban ca intermediar a mai multor schimburi, a
eliminat o multitudine de dificultăți în derularea lanțului de tranzacții, permițând reducerea

10
numărului acestora și un cost cu mult inferior pentru efectuarea lor. Astfel, dacă presupunem că toți
participanții la un lanț de “n” tranzacții acceptă schimbarea mărfurilor lor pe una specială (bani),
oricare combinație de transformare a unei mărfi în altă marfă se reduce la numai 2(două) operațiuni,
ce pot fi redate sintetic prin relațiile:
M1-B și B-M n.
În noile condiții, gradul de incertitudine și costurile implicate se reduc foarte mult, iar în
contextul mutațiilor survenite pe planul folosirii lor “importanța banilor rezidă mai ales în conținutul
lor informațional care reduce incertitudinea implicată în specializare (a muncii – n.n.) și comerț”1. Cu
deosebire în lumea modernă, exprimarea prin bani a valorii diferitelor mărfuri și servicii, ce se
produc și comercializează în condiții de timp și spațiu diferite, asigură, mai ales, în cadrul procesului
decizional “ o legătură esențială între prezent și viitor într-o lume incertă”2.
Prezența banilor este, deci, expresia manifestării unor legități economice, constituind un
rezultat spontan al dezvoltării societății și nu un act de voință cu caracter administrativ. Banii nu sunt
o ficțiune juridică sau o creație a ordinii de drept, ci au o existență obiectivă, deși formele concrete
sub care au apărut și funcționează conțin și elemente de ordin subiectiv.
De
sprinsă din lumea mărfurilor, ca o marfă specială având însușiri deosebite, banii s-au
concretizat de-a lungul timpului, mai întâi, prin bunuri de o anumită utilitate, acceptate ca mărfuri la
schimbul cu oricare altă marfă sau serviciu. În această ipostază, inclusiv sub forme ale metalelor
prețioase (aur, argint), banul-marfă echivala, în fapt, cu celelalte bunuri și servicii de diverse
întrebuințări (posibile de achiziționat cu ajutorul său) și exprima valoarea acestora prin raportarea la
propria sa valoare. Utilitatea banului-marfă se revelă, astfel, în primul rând, ca expresie a utilităților
multiple ale bunurilor și serviciilor obtenabile în schimbul său.
Participanții la viața economică și socială desfășoară astfel o amplă activitate mijlocită de
bani și concretizată în evaluarea, procurarea și alocarea resurselor în formă bănească, cumpărarea și
vânzarea diferitelor valori (în schimbul banilor), încasarea de venituri și efectuarea de cheltuieli,
economisirea și investirea unor sume de bani, crearea și stingerea unor datorii sau creanțe bănești,
etc., acestea având și o conotație financiară.
Pe un plan mai larg, menirea social-economică a banului este exprimată prin mai multe
funcții ce revin acestora, dintre care mai reprezentative apar a fi cele de: a) mijlocitor al schimbului
de valori; b) mijloc de măsurare a valorii sau etalon al valorii; c) mijloc de prezervare a valorii.
În mod obiectiv, înfăptuirea fiecăreia dintre funcțiile banilor implică anumite procese și relații
economice în formă bănească ce au loc între participanții la producție, schimb și consum, prefigurând
sau conturând manifestarea finanțelor.
Așa, de pildă, îndeplinirea funcției banilor de mijloc de schimb, definitorie pentru însăși
existența lor pe fundalul dezvoltării schimbului de mărfuri, presupune folosirea acestora, într-o
formă sau alta, în realizarea transferului de valoare între participanții la diferitele tranzacții,
intermediind mișcarea valorilor de întrebuințare concretizate prin bunuri și servicii. Ea semnifică,
concomitent, anumite procese și relații de alocare – utilizare a unor sume de bani și, implicit, de
ve
hiculare a valorii în formă bănească, în primul rând, cele de tipul operațiunilor de încasări și plăți,
care sunt asimilate, de regulă, celor financiare.
Din aceeași perspectivă, în funcția de măsurare (etalon) a valorii, banii servesc la evaluarea și
dimensionarea valorică a diferitelor bunuri și servicii prin exprimarea bănească a costurilor și
prețurilor, veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor unei activități, respectiv prin raportarea la valoarea
recunoscută banilor a căror folosire implică, în acest caz, și latura financiară a proceselor de
producere, repartizare /schimb și consum de valori.
De asemenea, prin prisma funcției de prezervare a valorii, banii mijlocesc acumularea și
păstrarea valorii la dispoziția deținătorilor sub forma sumelor de bani, ca și vehicularea ei în condiții

1 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.8
2 Ibidem, p.9

11

avantajoase, permițând oricând transformarea lor în orice fel de utilități de valori echivalente, în
locurile și proporțiile adecvate. În același timp, se realizează, mai ales prin îndeplinirea acestei
funcții, procese financiare de acumulare, alocare și utilizare a resurselor sub denumirea generică de
fonduri bănești, administrate de către diferite entități sau persoane, dând expresie directă manifestării
finanțelor.
Formele pe care le-au îmbrăcat banii pe parcursul existenței lor sunt diverse, începând cu cele
ale unor mărfuri obișnuite (blănuri, sare, vite, podoabe, etc.) și continuând cu crearea unor
instrumente speciale în acest scop, dintre care cea mai larg cunoscută în lumea civilizată a devenit
“moneda”, care, la rândul său a îmbrăcat mai multe forme.
În corespondență cu specificitatea banului-marfă, funcțiile acestuia au putut fi îndeplinite
corespunzător numai prin folosirea ca ban a monedei, în forma cea mai autentică bătută din metal
prețios, cu valoare proprie deplină, egală celei nominale, inscripționate.
Totuși, prin comparație cu semnificațiile noțiunii de “ban”, noțiunea de “monedă”, în
accepțiunea sa inițială, directă și mai limitativă, a desemnat în mod expres, o piesă din metal (aur,
argint, cupru, etc.) confecționată în anumite condiții, cu scopul de a servi ca mijloc de circulație, de
plată și – eventual – de tezaurizare3. În această accepțiune, noțiunea de “monedă” dă expresie unui
anumit tip de bani, reprezentând o parte a banilor, iar baterea și punerea ei în circulație presupune o
decizie cu caracter administrativ, respectiv o reglementare juridică, fiind un atribut al autorităților
abilitate, care se exercită în lumea modernă prin băncile (institutele) de emisiune.
Cercetările cu privire la folosirea banului-monedă au condus la constatarea că primele
monede ar fi apărut în antichitate, în China (sec. XI î.e.n.), iar mai târziu în statul elen Lidia (sec. VII
î.e.n.). În Evul Mediu, s-au emis monede de către căpeteniile feudale, de către orașe și, mai ales, de
către regi, pornindu-se de la reflectarea conținutului în metal prețios prin valoarea nominală marcată
(inscripționată) pe acestea. Raportul dintre valoarea nominală și cea reală, dată de conținutul în metal
prețios, s-a modificat în timp prin reducerea cantității încorporate efectiv de moneda folosită ca bani.
În consonanță cu semnificațiile inițiale ale noțiunii de monedă, ea a constituit forma concretă
de reprezentare a banilor până în secolul al XIX-lea, când baterea și circulația monedelor din metal
prețios s-a restrâns și apoi a încetat, după ce cu mult timp în urmă apăruseră, ca înlocuitori, biletele
de bancă (bancnotele) convertibile în aur, iar operațiunile de plăți-încasări începuseră a se efectua și
prin înregistrarea lor în conturi deschise la bănci. Atât folosirea bancnotelor, cât și efectuarea
operațiunilor prin conturi bancare concretizau forme de manifestare ale banilor, aflate în continuă
extindere, care însă au fost asimilate și noțiunii de monedă. În cele din urmă, odată cu încetarea
obligației de convertire a bancnotelor în metal prețios și trecerea la baterea monedei (divizionare) din
metal neprețios, s-au conturat ca principale tipuri de bani (mai ales, prin prisma proporțiilor deținute
în volumul operațiunilor bănești): a) banii de cont (scripturali), reprezentați prin înregistrări ale
operațiunilor bănești în conturi și b) banii de hârtie, reprezentați prin bancnote neconvertibile emise
de către băncile centrale (de emisiune); c) banii (moneda) din metal neprețios.
Este de interes și pentru semnificațiile atribuite termenului de “finanțe” faptul că interpretările
date noțiunilor de “bani” și “monedă” evidențiază, adesea, deosebiri care merg de la diferențierea lor
netă până la acceptarea substituirii uneia prin cealaltă. “În conversația de zi cu zi, termenul de “bani”
este utilizat pentru a desemna multe lucruri foarte diferite. Unul dintre acestea este chiar “moneda”4.
În același sens, se înscrie și constatarea că “… termenul de monedă a fost extins în vorbirea curentă
pentru denumirea oricărui semn bănesc, inclusiv pentru banii de cont care nu au o existență
materială”5. Totodată, însă, se remarcă și faptul că “… în știința economică modernă, banii nu sunt
niciodată definiți numai ca monedă…”6.

3 Ibidem, p.212
4 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, Banii, activitatea bancară și economia, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993,
p.25
5 Costin C. Kirițescu, Op. Cit. p.213
6 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, op. cit. p.25

12
Față de tendința de substituire a noțiunii de bani cu cea de monedă, pot fi semnalate și alte
interpretări date acestora. Adesea, noțiunea de “bani” capătă un înțeles mult prea larg, prin tratarea sa
ca un sinonim al “veniturilor” sau “avuției”, în general, ignorându-se elementele definitorii ce stau la
baza îndeplinirii unor funcții care le sunt specifice. Alteori, urmărind diferențierea celor două noțiuni,
se dă termenului “bani”, un sens abstract, generalizator, iar celui de “monedă” unul mai concret, de
instrument folosit pentru îndeplinirea anumitor funcții ale banilor.
Pe de altă parte, modificarea continuă a raportului dintre utilitatea directă a mărfii speciale
“bani” (cu anumite însușiri intrinsece) și cea indirectă decurgând din folosirea sa ca "ban", a favorizat
îndepărtarea banului-marfă de forma sa concret-materială. La această evoluție a contribuit din plin și
procesul de erodare a conținutului de metal prețios al banului-monedă (pus în circulație cu o anumită
valoare nominală, dar încorporând, în fapt, o cantitate mai mică de metal și având implicit o valoare
reală mai redusă), ca și practicile de falsificare a monedelor, încă din faza de emisiune a acestora. S- a
ajuns, astfel, la banul-convențional, sub forme ale monedei confecționate din metale ordinare și la
bancnote (mai întâi convertibile în metal prețios și apoi neconvertibile), respectiv din hârtie și, în
final, la banul-semn, care au substituit banul-marfă.
Î
n consecință, banul-semn nemaifiind o marfă de o utilitate în sine reprezintă acum o creanță
asupra emitenților de semne bănești, respectiv asupra economiei unei țări sau chiar a mai multora –
având în vedere că existența și folosirea banilor sub formele actuale sunt asumate și reglementate la
nivel național, prin adoptarea monedelor naționale (dolar, franc, leu, etc.), sau internațional (ECU,
DST, EURO). Aceste semne bănești tind să fie transformate în simple informații asupra creanțelor și
datoriilor, conferind posesorilor dreptul de a dobândi în echivalent bunuri și servicii de utilitatea
dorită și, deci, asigurându-le o anumită putere de cumpărare.
Prin urmare, ca termen generic, în zilele noastre, “banul reprezintă un instrument social…, o
întruchipare transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deținătorului dreptul
asupra unei părți din produsul social al țării emitente”7.
Totodată, se constată că, indiferent de interpretările date noțiunilor de bani și monedă,
îndeplinirea funcțiilor și rolului acestora au oferit cadrul propice nașterii și dezvoltării unor procese și
relații distincte în formă bănească, desemnate prin conceptul de finanțe. Or, în sensul de procese
economice cu relațiile sociale corespunzătoare lor, concretizate prin folosirea banilor (monedei),
implicându-l și pe cel de premisă a finanțelor, se poate admite că “Banii sunt prima și cea mai
fundamentală inovație financiară”8, iar "moneda, drept de creanță, imediat și universal, exercitându-
se asupra tuturor obiectelor reale, este principalul obiect (instrument n.n.) financiar…"9
Folosirea banilor (inclusiv sub forma monedei) și îndeplinirea funcțiilor lor generează, între
altele, și crearea de datorii ori de creanțe din participarea la tranzacții, ca și la procesele de repartiție
și cele de consum, antrenând fluxuri bănești (monetare) între persoanele fizice și/sau juridice,
inclusiv între acestea și stat, ca exponent al unei colectivități umane, cu o anumită organizare social-
economică.
Așadar, procurarea de resurse bănești în vederea satisfacerii diferitelor nevoi personale sau
colective, ca și folosirea lor pentru realizarea de tranzacții cu bunuri și servicii, și efectuarea
operațiunilor de încasări și plăți, respectiv crearea și stingerea obligațiilor între persoane, presupun
anumite procese și relații economice prin care se formează, se distribuie și se redistribuie resursele în
formă bănească, ceea ce constituie esența fenomenului financiar și definește conceptul de finanțe.
Asemenea procese și relații sociale de natură economică reflectă în esența lor mișcarea sau
transmiterea valorii exprimată în bani între participanții la viața economică și socială, în condiții
determinate de poziția și rolul ce revin fiecărui participant. Sub acest aspect, se detașează, prin

7 Costin C. Kirițescu, Moneda, Mică Enciclopedie, Ed. Științifică și Enciclopedică,București,1982, p.63
8 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.13
9 Gilbert Abraham-Frois, Economie Politică, Ed.Humanitas, București, 1998, p.14.

13

semnificații și amploare, raporturile dintre stat, pe de o parte, și persoanele fizice sau juridice, pe de
altă parte.
Existența statului , concretizată prin crearea unor instituții specifice, se constituie, astfel, ca o
a doua premisă (cu impact puternic) a dezvoltării finanțelor și a conturării conceptului de “finanțe”.
Funcționarea instituțiilor de stat, care prin menirea lor socială s-au înscris în sfera activităților
nemateriale de interes public, era de natură să antreneze noi procese de consum de resurse și implicit
de redistribuire a produsului creat pentru satisfacerea acestor nevoi considerate publice. Din această
perspectivă, pentru semnificațiile conceptului de “finanțe” este semnificativ și faptul că în imperiul
roman timpuriu erau utilizate noțiunile de “fisc” și de “tezaur public”.
În accepțiunea inițială, cuvântul “fiscus” desemna un fel de coș (paner, cămară), menit a servi
strângerii veniturilor la dispoziția principelui sau împăratului. Spre deosebire, expresia “tezaur
public” semnifica un alt coș (paner, cămară) în care trebuiau colectate venituri destinate să satisfacă
nevoi de consum public aflate în administrarea senatului. Raporturile dintre “fisc” și “tezaurul
public” au evoluat, însă, odată cu cele dintre împărat și senat. Astfel, pe măsură ce principele și- a
subordonat senatul, s-a ajuns la contopirea celor două “coșuri” sau “cămări”, ceea ce a dus, mai apoi,
la folosirea generalizată a noțiunii de fisc și administrarea, la un loc, a resurselor colectate pentru a
acoperi toate cheltuielile publice, inclusiv ale principelui. În aceste condiții, se poate admite că
noțiunile de “fisc” și “tezaur public” aveau semnificații apropiate celei de “finanțe”, și, cu deosebire,
folosirii acestui termen în sfera activităților publice.
Crearea și funcționarea instituțiilor de tip statal, printre care o poziție prioritară a ocupat-o
armata, conțineau și premisele unor noi procese economice corespunzătoare unui nou tip de relații
sociale, ce luau naștere între stat și supușii săi. Anterior, problemele conviețuirii în cadrul
comunităților gentilice, inclusiv cele de apărare împotriva atacurilor din afară, se soluționau în
comun conform tradițiilor și obiceiurilor sau prin reprezentanți aleși, care îndeplineau anumite funcții
în mod onorific, neexistând un aparat special constituit, cu funcții publice. Dar, odată cu înființarea
primelor instituții de stat menite să desfășoare activități nemateriale, (consumatoare de resurse, dar
fără a-și putea asigura direct venituri acoperitoare), a devenit imperios necesară preluarea și folosirea
în acest scop a unei părți din produsul obținut în sfera activităților materiale. Or, procurarea și
utilizarea de către stat a resurselor respective, în virtutea forței sale publice, a dat naștere la procese și
relații de redistribuire a produsului național între acesta – ca exponent al societății – și membrii
colectivităților statale, în ipostaze de contribuabili cu resurse la dispoziția statului sau beneficiari de
servicii publice oferite de către stat persoanelor fizice și juridice, direct sau indirect, gratuit sau la
prețuri inferioare celor de piață.
Căile pe care s-a ajuns la constituirea primelor formații statale și dezvoltarea lor ulterioară se
diferențiază, în timp și spațiu, în funcție de condițiile concrete ale evoluției comunităților umane, iar
procurarea și utilizarea de către stat a resurselor respective a îmbrăcat forme adecvate stadiului
evolutiv al societății. Astfel, la început, resursele utilizate pentru funcționarea statului se asigurau sub
formele naturale ale produselor preluate de la cetățeni, ale trofeelor și jafurilor de război sau ale
prestărilor de servicii către stat. Dar, pe măsura extinderii relațiilor marfă-bani, statul a trecut și la
practicarea unor forme bănești de procurare și utilizare a resurselor (impozite în bani, tributuri în bani
încasate de la popoarele învinse, împrumuturi în bani contractate de stat, cheltuieli cu întreținerea
armatei, plata funcționarilor publici, etc.). Ele marchează prezența finanțelor, ca fenomen economic
și social generat de participarea statului la procesele respective, concomitent cu cele la care participau
numai persoane private.
În mod evident, pentru dezvoltarea finanțelor, prezența statului a avut și are un rol
determinant, inclusiv în conturarea noțiunii de finanțe, atât prin participarea directă și impact în
sensul amplificării fenomenelor financiare, cât și prin prisma preocupărilor de ordin teoretic și
practic, manifestate încă din antichitate, pentru organizarea financiară și tratarea adecvată a

14
problemelor financiare ale Cetății, pornind de la necesitatea acoperirii cheltuielilor sale din venituri
corespunzătoare.
De altfel, tocmai prin raportarea la existența și funcționarea instituțiilor de stat, se apreciază
că perioada tranziției de la comunitățile de tip gentilic la statul sclavagist reprezintă momentul istoric
al apariției finanțelor 10, iar primele elemente de finanțe, implicând participarea statului la un nou tip
de relații bănești, pot fi considerate cele ce au îmbrăcat formele impozitelor în bani (ca resurse
publice) și soldelor acordate militarilor (ca cheltuieli publice).
Ulterior, atât sub impactul dezvoltării producției, schimbului de mărfuri și relațiilor marfă-
bani, cât ca și al amplificării activităților publice și proporțiilor resurselor administrate de stat,
îmbrăcând, din ce în ce mai mult, forma bănească, s-a înregistrat extinderea continuă a ariei de
manifestare a finanțelor, în ansamblu.
Indubitabil, este de admis că elemente ale finanțelor s-au născut și dezvoltat în toate
activitățile economico-sociale caracterizate prin folosirea banilor, începând cu cele din cadrul
proprietății private. În mod deosebit, promovate în sfera activităților private, înțelesurile atribuite
noțiunii de finanțe alcătuiesc o gamă foarte largă, mergând de la a desemna sume de bani implicate în
diferite tranzacții și operațiuni bănești între persoane, până la activități care au ca obiect banii în
toate formele lor de reprezentare, inclusiv pe piețele financiare.
Astăzi, noțiunea de finanțe, având o largă circulație în toate domeniile vieții, este folosită cu
înțelesuri multiple, cele mai uzuale fiind următoarele:
– sume de bani sau fonduri bănești ce se administrează la diferite niveluri și structuri de
organizare a vieții economico-sociale;
– venituri, cheltuieli sau rezultate ale diverselor activități (beneficii, pierderi);
–
forme, tehnici și instrumente prin care se acumulează și se distribuie resursele bănești
(impozite, aport de capital, dividende, subvenții, împrumuturi sau credite, etc.);
– operațiuni de plăți-încasări în numerar sau prin conturi bancare;
– tranzacții bursiere sau pe piețe financiare;
– relațiile dintre persoane (fizice, juridice, stat) implicate în derularea proceselor sau
operațiunilor axate pe folosirea banilor;
S-a ajuns, astfel, la atribuirea unui sens foarte larg noțiunii de “finanțe”, tinzându-se spre a i
se da, adesea, un înțeles similar celei de “bani” și a include în sfera sa totalitatea proceselor și
relațiilor economice realizate în formă bănească.

1.2. Conținutul economic și trăsăturile finanțelor
P
rin semnificații și modul în care s-a conturat conceptul de “finanțe”, rezultă că esența
economică a acestora rezidă în procesele și relațiile bănești pe care le exprimă, deși accepțiunea mai
largă sau mai restrânsă dată acestui concept, ca și sensurile multiple ale folosirii noțiunii respective
generează nuanțări în interpretarea conținutului lor. În acest sens, conținutul economic și implicit
trăsăturile finanțelor apar a fi, atât comune, cât și specifice unor componente circumscrise sferei
acestora.
Prin urmare, pornind de la sensul foarte larg dat finanțelor, conținutul lor economic și, deci,
conceptul de finanțe se definește prin ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor
economice în formă bănească, ce se produc în toate sferele reproducției (consum, producție,
repartiție, schimb sau circulație). Asemenea procese și relații economice vizează, în general,
procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea continuă a resurselor bănești pentru derularea
diferitelor activități în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fizice și juridice, inclusiv statul
sau alte autorități publice. În această accepțiune, sfera de manifestare a finanțelor coincide cu cea a

10 Iulian Văcărel (coordonator), Finanțe Publice, Ed. Did. și Ped., București, 1999, p.33

15

folosirii banilor, iar conținutul economic al acestora constă în procesele și relațiile economice în
formă bănească ce au loc între participanții la activitățile economice și sociale, în ansamblu.
Prin comparație, în sensul mai restrâns dat conceptului de “finanțe”, prin conținutul lor
economic acestea înglobează numai procesele și relațiile economice prin care se constituie, se
distribuie și se utilizează fondurile bănești destinate funcționării diferitelor entități economice și
sociale private și publice, inclusiv a statului. În consecință, ele se manifestă, în prim plan, ca procese
de procurare și alocare a resurselor bănești ce au loc mai ales în sfera repartiției produsului național.
În această accepțiune, conținutul economic al finanțelor constă preponderent în procesele și relațiile
economice de repartiție în formă bănească a produsului național concretizat în constituirea,
distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești corespunzătoare activității specifice fiecărei entități sau
persoane participante la acestea.
Tipice, în abordarea cea mai restrictivă a conceptului de finanțe, sunt considerate procesele și
relațiile economice la care participă statul, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă
parte, pentru constituirea și distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești necesare îndeplinirii
funcțiilor și sarcinilor sale publice, conturând un domeniu mare al finanțelor, cunoscut sub denumirea
de “finanțe publice”, care prezintă și unele trăsături specifice.
Totodată, însă, în cadrul proprietății private, crearea și funcționarea entităților economico –
sociale, respectiv a întreprinderilor, organizațiilor, asociațiilor, etc. și, în general, desfășurarea
oricărei activități, în condițiile dezvoltării relațiilor marfă-bani, generează procese și relații de
constituire și distribuire sau utilizare de fonduri bănești corespunzătoare activităților desfășurate. Ele
se manifestă între entități ori persoane juridice sau fizice private, ca procese și relații de procurare,
alocare, cheltuire sau recuperare de resurse bănești. Aceste procese și relații bănești, dând expresie
aceluiași conținut economic comun finanțelor, conturează un alt domeniu mare de manifestare a
acestora, denumit generic “finanțe private”, caracterizate și prin unele trăsături distinctive de cele
publice.
Structurarea pe cele două mari domenii ale sferei de manifestare a finanțelor are la bază
diferențierea nevoilor de consum și ofertei de utilități în două mari categorii: publice și private.
Evoluția societății umane a impus o anumită separare (delimitare) aproximativă a nevoilor d e
consum de bunuri și servicii și a modalităților de satisfacere a lor pe două paliere (private și publice),
cărora le corespund cele două componente majore ale sferei finanțelor.
S-a constatat, astfel, că nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, habitat,
deplasare, informare, comunicare etc., în interesul personal, al individului pot fi satisfăcute, în mod
convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se realizează, de
regulă, de o manieră privată, pe seama utilităților procurate și administrate, individual sau la nivel de
microgrup (familie), implicând opțiuni și decizii proprii, personale, sub incidența preferințelor,
posibilităților și condițiilor (concurențiale) existente pe piața reală (alimente, haine, locuințe, diverse
servicii etc.).
Pe de altă parte, trăind în societate, indivizii se confruntă cu necesitatea unor activități de
interes mai larg, cu caracter social, care determină consumuri de bunuri și servicii, de o manieră
colectivă, cum sunt cele pentru ordinea internă, apărarea națională, combaterea calamităților naturii,
securitatea socială etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existența unor instituții publice adecvate, care
prin activitățile specifice oferă populației asemenea bunuri și servicii, denumite generic utilități
publice. O trăsătură definitorie pentru acestea este caracterul neconcurențial și indivizibil al accesului
la consumarea lor, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor și serviciilor publice în comun de către o
multitudine de persoane.
În același timp, satisfacerea unor asemenea nevoi prin oferta de utilități publice nu contravine
individualizării consumului ca proces real, iar în anumite domenii (educație, ocrotire sanitară,
asistență socială etc.) denumite generic cvasipublice sau semipublice, consumurile îmbină trăsături,
atât ale utilităților private, cât și publice. Sunt asimilate acestora și unele nevoi de utilități cu caracter

16
economic (combaterea eroziunii solului, constituirea de rețele rutiere și căi ferate, lucrări de irigare,
desecare, împădurire, explorări geologice și exploatări miniere sau forestiere, crearea unor ramuri sau
subramuri economice considerate de interes național), mai ales, atunci când sectorul privat întâmpină
dificultăți în asigurarea unei oferte adecvate, adesea indispensabile.
Limitele în care nevoia totală de utilități se acoperă pe cale privată sau publică se pot
modifica sub impactul cerințelor de optim sau mutațiilor de ordin politic, ideologic, etc.
În principiu, însă, satisfacerea nevoilor de utilități prin ofertă privată, respectiv publică trebuie
să
răspundă unor criterii de raționalitate, care în final se regăsesc în dimensiunile PIB. Maximizarea
PIB devine, astfel, un criteriu deosebit de relevant în optimizarea raporturilor dintre utilitățile private
și cele publice, în societatea modernă, în care alături de sectorul privat al economiei ființează și un
sector economic public.
Armonizarea ofertei de bunuri și servicii private cu cea publică apare, la rândul său, ca
premisă favorabilă dezvoltării economice și sociale, nivelul optim al acestora situându-se la
confluența utilităților marginale ale celor două tipuri de ofertă. Ea presupune evitarea, atât a unor
acțiuni publice ce asigură o utilitate inferioară celei marginale, cât și acoperirea prin ofertă privată a
unor nevoi care, prin natura lor, pot fi satisfăcute mai avantajos în variantă publică, luând drept
criteriu al opțiunilor, în acest sens, maximizarea utilităților totale oferite pentru satisfacerea cât mai
deplină a cererii.
În concordanță cu raționamentul anterior, optimizarea proceselor de formare, alocare și
cheltuire a fondurilor bănești, în cadrul finanțelor publice, respectiv al celor private, presupune
maximizarea ofertei totale (private și publice) de utilități, la o mărime dată a resurselor ce pot fi
consumate, admițând relațiile următoare:
s p tU U U 
(1)
s p s pU U C C  
(2)
în care: U t = utilități totale; U p = utilități private; U s = utilități sociale (oferite de stat); C p =
consumuri (nevoi) private; C s = consumuri (nevoi) sociale.
Sub aspectul posibilităților de asigurare a ofertei de utilități (private și publice) într-o
economie mixtă, raportul de mărime dintre acestea înregistrează modificări importante, atât în timp,
cât și în spațiu, sub influența unei multitudini de factori obiectivi și subiectivi. Acest raport se află și
sub incidența modului de funcționare a mecanismelor economiei de piață care, în condiții specifice,
face necesară sporirea sau restrângerea ofertei de utilități publice, în corespondență cu modificările ce
survin în oferta privată și cererea agregată. Mutațiile ce survin și întrepătrunderea dintre ofertele și
cererile de utilități private și publice se reflectă pregnant în derularea și intercondiționarea fluxurilor
financiar-monetare, ce au loc în cadrul economiei naționale, respectiv între cele două mari domenii
a
le finanțelor.
Indiferent de accepțiunea dată noțiunii de finanțe (largă sau restrânsă) și de domeniile de
manifestare ale finanțelor (publice sau private), în prim plan, se relevă conținutul lor comun, de
procese și relații de natură economică, ce presupun, în principiu, formarea, distribuirea și utilizarea
resurselor bănești în activitatea economică și socială.
În același context, se remarcă și existența unor diferențieri în interpretarea conținutului
finanțelor, accentuându-se fie asupra laturii economice, fie asupra celei sociologice. Prima pune la
baza conceptului de finanțe conținutul de procese economice în formă bănească și elementele tehnice
de înfăptuire a acestora. Cea de-a doua are în vedere, ca element definitoriu, caracteristicile relațiilor
sau raporturilor sociale dintre participanții la procesele respective.
În raport cu semnificațiile atribuite conceptului de “finanțe” și conținutul economic pe care îl
exprimă, finanțele pot fi definite, deci, ca procese economice și relații sociale, prin care se constituie,
se distribuie și se utilizează fonduri bănești, pentru îndeplinirea funcțiilor și obiectivelor diferitelor
entități economico-sociale, inclusiv ale statului și persoanelor fizice.

17

Trăsături ale finanțelor

Prin modul de manifestare și conținutul lor economic, finanțele prezintă anumite trăsături
distinctive, față de celelalte categorii de procese și relații economico-sociale.
T
răsătura definitorie a finanțelor , în ansamblu, rezidă în forma bănească de exprimare a
proceselor și relațiilor economice pe care le desemnează acest concept, atât în accepțiunea largă, cât
și în cea restrânsă, date acestora.
Așadar, se cuprind în sfera finanțelor procesele economice și relațiile sociale bazate pe
folosirea banilor; ele având același conținut economic și această trăsătură comună. Conform acestei
trăsături, se impune constatarea că numai procesele economice care se exprimă în formă bănească au
un conținut financiar și se înscriu, deci, în categoria denumită generic “finanțe”. În mod implicit, este
de admis că toate celelalte procese economice, inclusiv cele de repartiție a produsului național
realizate în formă natural-materială nu se încadrează în sfera finanțelor.
Pe de altă parte, în condițiile exprimării valorice prin bani, procesele economice în formă
bănească și cele în formă natural-materială se condiționează reciproc, iar activitatea financiară apare
ca parte integrantă a activității economico-sociale. Sub acest aspect, este de observat că prin
derularea continuă a proceselor respective au loc mișcări ale sumelor de bani, ce reprezintă fluxuri
financiare, care interacționează direct sau indirect cu cele ale transmiterii valorii (între participanți)
prin fluxurile reale, exprimate sub formele natural-materiale ale bunurilor și serviciilor.
În concordanță cu această caracteristică, procesele și relațiile economice cuprinse în sfera
finanțelor se concretizează, în principiu, prin acumularea, alocarea și utilizarea de resurse bănești de
către persoane fizice sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare sau constituire),
respectiv de ieșire (distribuire sau utilizare) a sumelor ce alcătuiesc fiecare fond bănesc, financiar.
O altă trăsătură invocată, mai ales pentru a caracteriza finanțele publice și în mai mică
măsură pe cele private, constă în transferul de valoare care se produce între participanții la
respectivele procese și relații economice. Potrivit acestei trăsături, manifestarea finanțelor,
presupune, în principiu, un transfer din valoarea aflată, la un moment dat, la dispoziția unui
participant, către un alt participant la relațiile respective. Pentru a avea conținut financiar, acest
transfer de valoare se presupune a fi efectuat în formă bănească.
Î
n principiu, un asemenea transfer antrenează și modificări în mărimea patrimoniului
administrat de către participanții la aceste procese și relații, modificări ce vizează ambele sensuri,
după cum participanții cedează sau primesc sume de bani în cadrul acestor raporturi financiare.
Astfel, dacă un participant acumulează resurse bănești suplimentare, el își majorează fondurile
financiare de care dispune, iar dacă cedează sume de bani altor utilizatori își diminuează aceste
fonduri, înregistrând și modificări corespunzătoare ale patrimoniului administrat. Prin comparație,
procesele ce presupun mișcarea valorii în ambele sensuri, între participanți, nu determină
modificarea mărimii valorice a patrimoniilor, ci doar schimbarea structurii acestuia, sub aspect
material și bănesc. Asemenea procese sunt tipice vânzării-cumpărării de mărfuri pe bani.
Pe un plan mai general transferul de valoare apare ca o cedare-primire (între participanți) a
valorii exprimate printr-o sumă de bani și reprezintă , implicit, un transfer de putere de cumpărare .
El are, deci, ca efect direct și imediat, reducerea disponibilităților bănești și a puterii de cumpărare la
persoana care cedează o sumă de bani și creșterea acestei puteri de cumpărare la cea care primește
suma respectivă. Spre deosebire, un transfer în formă naturală a bunurilor și serviciilor, nu are un
conținut financiar.
În fine, transferul de valoare caracteristic finanțelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe
principiul rambursabilității . Este evident că, dacă transferul are caracter definitiv, suma de bani și
puterea de cumpărare aferentă nu mai revin persoanei de la care s-a făcut transferul. Prin comparație,
atunci când suma respectivă urmează a se restitui persoanei de la care provine, transferul se
realizează cu titlu rambursabil și el apare numai ca un fenomen temporar. Ca urmare, după un

18
interval de timp, suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând o mișcare a valorii în
sens invers, specifică relațiilor de credit, care fac parte, însă, tot din categoria generală a finanțelor.
Fenomenul transferului de valoare prezintă însă anumite particularități, de concretizare în cele
două domenii ale finanțelor.
Cu deosebire în domeniul finanțelor publice, se pot distinge următoarele particularități ale
transferului de valoare, între persoane fizice și juridice, pe de o parte și stat sau alte autorități publice,
pe de altă parte.
În primul rând și în mod obișnuit transferul are un caracter definitiv, și se face cu titlu
nerestituibil, atât dinspre persoanele fizice și juridice către stat sau autorități publice cât și invers. El
are principial un singur sens, în momentul respectiv, fără a implica returnarea sumelor de bani, cu
excepția celor împrumutate – care sunt restituibile (rambursabile) la anumite termene.
În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regulă, fie acumularea, fie distribuirea
(utilizarea) de resurse (fonduri) bănești și se realizează , în principiu, fără o contraprestație directă și
imediată, din partea beneficiarului sumei de bani transferate. Caracterul de transfer fără
contraprestație presupune că persoana de la care se face transferul nu obține, în schimb, foloase
(bunuri, servicii) sau bani din partea persoanei în favoarea căreia se face transferul. Cazul tipic al
unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă
parte, cu prilejul încasării de impozite etc. și finanțării de cheltuieli publice, respectiv a constituirii și
distribuirii fondurilor bănești administrate de către autoritățile de stat, implicând, de regulă, trecerea
fără echivalent a valorii dintr-o formă de proprietate în alta. Astfel, preluarea prin transfer a unor
venituri (impozite) de la persoanele fizice sau juridice la aceste fonduri are loc fără obligația statului
de a oferi în mod direct persoanelor respective o valoare compensatorie. În mod asemănător,
transferul în sens invers, de la fondurile financiare publice către persoanele beneficiare de sumele de
bani distribuite, nu implică o contraprestație directă din partea acestora către stat. Sub acest aspect,
este de remarcat că pentru aceeași persoană, nu se stabilește vreo legătură între sumele transferate
către stat și cele de care beneficiază ea din partea statului. Dar, în mod indirect și în momente
diferite, este posibilă, fie și parțial, o compensație valorică privind sumele de bani cedate de către
diferitele persoane și foloasele de care beneficiază ele pe seama cheltuielilor făcute de către stat.
Admițând, însă, procurarea sumelor de bani prin împrumuturi contractate de stat,
contraprestația apare (tot ca excepție) sub forma dobânzilor plătite către persoanele care împrumută
statul.
În al treilea rând, transferul de valoare și de putere de cumpărare vizează, în principiu,
scopuri (nevoi) cu caracter colectiv . Așa, de pildă, transferurile bănești de la persoanele fizice și
juridice la stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societății. Se pot asimila acestora și
transferurile de resurse bănești între persoanele fizice și juridice care vizează realizarea obiectivelor
specifice și desfășurarea activității diferitelor organizații economice și sociale, cum sunt:
întreprinderile, companiile, instituțiile, etc.
Fenomenul de transfer se realizează, de asemenea cu particularități în sfera finanțelor private,
unde relațiile dintre participanți se bazează pe proprietate privată, personală. În mod deosebit, în
cazul întreprinderilor private, mișcarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea loc, fie prin
raporturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin operațiuni interne ce vizează constituirea
(sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri bănești pentru propria activitate. În primul caz,
transferul are loc în mod asemănător celui din domeniul finanțelor publice, deși în principiu
participanții sunt persoane private. În cel de-al doilea caz, nu se mai realizează un transfer veritabil
de valoare dintr-o proprietate în alta, ci doar o dirijare internă a valorii către anumite fonduri bănești
proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de satisfăcut. În acest caz,
puterea de cumpărare este afectată doar sub aspectul posibilității de acoperire a diferitelor categorii
de nevoi (de funcționare, de investiții) în interiorul entității respective. În plus, toate operațiunile de
plăți și încasări, implicând mișcarea sumelor de bani, chiar cele legate de cumpărări-vânzări de

19

bunuri și servicii sunt asimilate celor financiare, incluzându-se în domeniul de manifestare a
finanțelor private.
Față de unele particularități ale transferului de valoare, evidențiate mai sus, rezultă că anumite
procese și relații economice, deși realizabile în formă bănească, dar implicând schimburi de
echivalente, cum este și vânzarea-cumpărarea mărfurilor pe bani, nu corespund deplin accepțiunii
restrictive a noțiunii de finanțe. În același timp, însă, în accepțiunea largă, sfera finanțelor tinde a se
suprapune pe cea a folosirii banilor în toate funcțiile acestora și în toate domeniile de activitate. În
acest sens, toate operațiunile bănești efectuate de entități (persoane) private sau publice pot fi și sunt
considerate, mai ales în practică, de domeniul larg al activităților financiare, respectiv al finanțelor.

1.3 Sfera de cuprindere și principalele componente ale finanțelor
Ansamblul proceselor și relațiilor economice în formă bănească constituie sfera largă a
finanțelor care înglobează, în prim plan, atât finanțele publice cât și finanțele private. În cadrul
acesteia se diferențiază mai multe componente sau categorii financiare, cu particularități de
manifestare imprimate de formele de proprietate, specificul activităților, caracterul definitiv sau
temporar al transferului de valoare etc.
Cele mai importante componente ale sferei finanțelor sunt: finanțele statului – reflectate prin
bugetul de stat – și finanțele locale – reflectate prin bugetele entităților administrativ-teritoriale
(locale) – fiecare dintre acestea încadrând categorii financiare specifice, concretizate prin venituri și
cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocații, credite bugetare, subvenții, etc.);
creditul; asigurările; finanțele întreprinderilor (firmelor) etc.
Finanțele statului, respectiv bugetul de stat concentrează relațiile financiare ce se desfășoară
între stat și persoanele fizice și juridice în cadrul proceselor de constituire și distribuire/utilizare a
fondurilor bănești destinate îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Resursele bănești vehiculate
prin relațiile aferente acestei componente a finanțelor se administrează de către stat prin autorități
publice centrale în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate realizării unor
acțiuni publice de interes general, ale colectivităților statale.
Finanțele locale, respectiv bugetele locale înglobează ansamblul relațiilor și proceselor
financiare la care participă autoritățile publice locale, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe
de altă parte, în ipostaze de contribuabili la constituirea de fonduri sau beneficiari ai distribuirii și
utilizării fondurilor bănești administrate prin bugetele locale. Prin relațiile financiare publice locale
se vehiculează resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice considerate a fi în interesul specific al
colectivităților umane din perimetrul teritorial al fiecărei entități administrativ-teritoriale (locale).
Î
ntre finanțele statului și finanțele locale există, totodată, o puternică interdependență,
inclusiv zone de interferență implicând prezența finanțelor statului în asigurarea unor premise
necesare manifestării finanțelor locale. Raporturile de interacțiune ale finanțelor statului cu finanțele
locale diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta (în aceeași țară), în funcție de politicile
promovate de către guverne. În general, acestea sunt marcate de dependența, într-o măsură sau alta, a
finanțelor locale de finanțele statului, pornind de la opțiunile privind delimitarea nevoilor publice ce
pot fi satisfăcute la nivel local sau central, respectiv a resurselor financiare ce pot fi utilizate la
fiecare nivel al administrației publice.
În principiu, este de admis că întrepătrunderea finanțelor locale cu cele ale statului se află în
relație directă cu gradul de autonomie acordat entităților locale prin politica promovată de fiecare
stat. De regulă, în statele unitare, autonomia locală este mai redusă, deși, în prezent, se constată o
tendință de creștere a acestuia, considerându-se că o autonomie largă are care are un impact puternic
și asupra dezvoltării fiecărei entități locale, și , în același timp, implică dezvoltarea finanțelor locale.
Prin comparație, statele federale se caracterizează printr-un grad de descentralizare administrativă
mult mai mare și o autonomie locală mai largă a entităților teritoriale (statele membre și structurile
administrative interne ale acestora). Ca urmare, în aceste state, sfera de manifestare a finanțelor

20
locale are dimensiuni mult mai mari și ele îndeplinesc un rol considerabil sporit în viața economică și
socială din țările respective.
Totodată, este de remarcat că funcționarea entităților administrativ-teritoriale în cadrul
oricărui tip de stat implică realizarea de acțiuni și consumuri de resurse care antrenează cheltuieli
publice atât la nivel central (federal) cât și la nivel locale, ceea ce presupune implicarea statului și a
autorităților publice locale și în procurarea și utilizarea resurselor financiare acoperitoare. Or, finanțe
publice, considerate în ansamblu, trebuie să asigure atât mobilizarea cât și redistribuirea resurselor
financiare, contribuind implicit și la realocarea celorlalte resurse, între toate componentele sistemului
socio-economic. Astfel, la nivelul administrațiilor centrale se constituie și se distribuie resurse
financiare în raport cu activitatea economică și socială considerată de interes național și desfășurată
pe întreg teritoriul național. Acțiunile de interes național finanțate pe seama acestor resurse se
răsfrâng pozitiv asupra întregii țări, indiferent de mărimea aportului la constituirea resurselor. În
același timp, la nivelul autorităților locale, resursele financiare necesare se pot forma, în mare parte,
pe seama activităților economice și sociale desfășurate în perimetrul structurii teritoriale respective
(ca resurse proprii ) sau prin redistribuire de la nivel central. De altfel, în practică, o parte din
cheltuielile cuprinse în bugetele locale se finanțează din resursele administrate la nivel central, fiind
realocate entităților administrativ-teritoriale în diferite forme și proporții. Este cazul transferurilor sau
subvențiilor din bugetul de stat (central) către bugetele locale, inclusiv a cedării unor părți din
veniturile bugetului de stat.
Redistribuirea de resurse financiare publice între autoritățile situate la diferite niveluri ale
administrației publice, în primul rând, între autoritățile centrale și cele locale, devine astfel un suport
pentru înfăptuirea autonomiei locale, care este condiționată, în mare măsură, de asigurarea resurselor
financiare acoperitoare față de cheltuielile de efectuat.
În acest context, transferarea unor acțiuni, considerate anterior de interes național, în sarcina
autorităților locale trebuie însoțită și de transmiterea dreptului acestora de a dispune de resursele
bănești corespunzătoare pentru realizarea procesului de descentralizare și modernizare a
administrației publice, respectiv de integrarea europeană a României.
În cadrul finanțelor locale se pot dezvolta și relații financiare axate pe contractarea (în nume
propriu) de împrumuturi publice, uneori garantate de către guvernul central, care se manifestă,
totodată, ca relații de credit între autoritatea locală (care lansează împrumutul) în ipostaza de debitor
și persoanele fizice și juridice care subscriu la acel împrumut, în ipostaza de creditori.
Creditul reprezintă o altă componentă a finanțelor, desemnând acele procese și relații
financiare, ce se desfășoară pe principiul rambursării (restituirii) sumelor de bani (care fac obiectul
lor) și al plății de dobândă de către beneficiar (debitorul) în favoarea părții care cedează temporar
dreptul de folosință a sumei respective (creditorul). Ca relație financiară, creditul presupune, adesea,
participarea unor instituții financiar-bancare (denumite generic intermediari financiari) specializate în
redistribuirea resurselor bănești între deținătorii de disponibilități și utilizatorii acestora, ele
mijlocind un transfer temporar de valoare, grefat pe mișcarea în formă bănească a valorii în ambele
sensuri, între creditor și debitor.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă reprezintă o componentă distinctă a
finanțelor ce constă în procese și relații financiare generate de necesitatea prevenirii și combaterii
efectelor distructive ale unor fenomene sau evenimente cu caracter aleatoriu și cu impact negativ
asupra vieții și activității umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri.
Ele exprimă, deci, raporturi economice, în formă bănească, între participanții la contractul de
asigurare – reprezentați prin societăți sau organizații de asigurare private sau cu capital de stat, pe de
o pa
rte, și asigurați, care pot fi persoane fizice și juridice, pe de altă parte.
P
rocesele și relațiile financiare aferente se concretizează prin constituirea și utilizarea unui
fond bănesc numit fond de asigurare (pentru bunuri, persoane și răspundere civilă), acestea

21

îmbrăcând forme specifice dintre care cele mai cunoscute sunt primele de asigurare (plătite) și
despăgubirile primite de către asigurați.
Această componentă a finanțelor se remarcă și prin faptul că îmbină caracteristici ale
bugetelor publice cu cele ale creditului, în funcție de producerea evenimentelor față de care iau
naștere relațiile de asigurare. Astfel, dacă evenimentele (riscurile) asigurate se produc, generând
pagube și nevoia de “despăgubiri”, procesele și relațiile ce compun această categorie financiară se
aseamănă mai mult cu cele de “credit”, întrucât față de mișcarea inițială a valorii, de la asigurat la
asigurător (sub forma contribuțiilor sau a primelor de asigurare), se realizează și o mișcare inversă
ocazionată de plata despăgubirilor (sumelor asigurate), ceea ce semnifică și o restituire a contribuției
plătite, ce poate fi asimilată rambursării unui împrumut (credit).
Asigurările sociale sunt , de asemenea, o componentă a finanțelor și reprezintă un grup de
procese și relații financiare generate de necesitatea protecției unor categorii de persoane care, din
diverse motive obiective, își pierd capacitatea de muncă și nu pot obține venituri din munca prestată.
Participanții la aceste relații sunt autorități de stat specializate în domeniu, sindicate sau organizații
private, care administrează fonduri bănești pentru asigurări sociale, pe de o parte, și persoane fizice,
în calitate de persoane asigurate, care contribuie (parțial) cu resurse bănești la constituirea acestor
fonduri și beneficiază se sumele alocate din fondurile respective.
Este semnificativ și faptul că în sistemul public de asigurări sociale constituirea fondurilor se
realizează în bună măsură prin relații financiare de forma contribuțiilor ce se plătesc de către
angajatorii de persoane în diverse activități (agenți economici, instituții, organizații publice sau
private) dar și de angajați (salariați). La rândul lor, destinațiile ce se dau fondurilor de asigurări
sociale se concretizează prin cheltuieli specifice, dintre care cele mai reprezentative ( prin proporții și
arie de cuprindere) sunt pensiile și ajutoarele /indemnizațiile bănești acordate persoanelor fizice
beneficiare.
Finanțele întreprinderilor (firmelor) constituie o componentă fundamentală a finanțelor (în
ansamblu) și cea mai reprezentativă a finanțelor private. Ea înglobează relațiile economice prin care
sunt procurate, distribuite și utilizate resursele bănești în desfășurarea activității întreprinderilor sau
organizațiilor economice și se concretizează prin procesele de constituire de fonduri bănești la nivelul
acestora sau de formare și utilizare a capitalului lor. Între formele tipice pe care le îmbracă acestea se
disting: aportul de capital (în bani) adus de acționari inclusiv de către stat (prin cumpărarea acțiunilo r
emise de firmă); plasamentele de capital în proiecte de investiții, respectiv pe piața financiară;
repartizarea rezultatului financiar (profitului) pentru reinvestire sau acordare de dividende etc. Dar, în
accepțiunea largă, pot fi luate în considerare și veniturile, cheltuielile și celelalte procese sau relații în
formă bănească generate de crearea, funcționarea și eventual lichidarea întreprinderii.
O componentă distinctivă a finanțelor se consideră a fi finanțele menajelor (gospodăriilor) ,
cuprinzând relațiile financiare la care participă entitățile de tip familii sau alte comunități restrânse,
celibatari care realizează venituri și le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile și
serviciile necesare consumului, inclusiv economisirea și plasamentele de resurse bănești.
Desigur, manifestarea concomitentă a diferitelor componente ale finanțelor implică și
posibilitatea interacțiunii sau întrepătrunderii lor, respectiv existența unor zone de interferență în care
se regăsesc tipuri de procese și relații financiare aparținând diverselor categorii financiare.
În mod obișnuit, însă, finanțele publice sunt asociate cu existența și funcționarea statului,
inclusiv a unităților administrativ-teritoriale și, în general, a instituțiilor de drept public, iar
problematica lor vizează procurarea resurselor bănești necesare funcționării entităților publice,
efectuarea de cheltuieli pentru înfăptuirea de obiective și acțiuni de interes public, inclusiv
contractarea de împrumuturi și datorii publice. În mod implicit, problematica lor include și asigurarea
echilibrului financiar macroeconomic, folosirea eficientă a resurselor, susținerea dezvoltării
economiei și sociale.

22
Prin comparație, finanțele private sunt asociate cu activitatea economico-financiară bazată p e
proprietatea privată a firmelor, întreprinderilor (societăților comerciale), organizațiilor, societăților de
asigurare, a celor de investiții, a băncilor și altor entități private. Ele abordează procesele și relațiile
de formare a resurselor bănești necesare acestora, cheltuielile, împrumuturile contractate, creanțele de
încasat și obligațiile de plată aferente activității lor, inclusiv rezultatele financiare, distribuția
profitului, echilibrul financiar microeconomic etc. Lumea finanțelor private, în accepțiunea sa
modernă, este reprezentată prin ansamblul de operatori (agenți) economici și sociali care realizează
gestiunea financiară a patrimoniilor individuale sau a patrimoniului întreprinderilor, având la bază
exprimarea și evaluarea prin bani a tuturor resurselor angajate în fiecare activitate, iar domeniul
principal de manifestare a ei este cel al piețelor financiare și al evaluării activelor ce se schimbă pe
aceste piețe11.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOȘTINȚELOR

1. Care sunt rădăcinile etimologice ale cuvântului fi nanțe ?
2. Care sunt formele pe care le-au luat banii în evoluția lor?
3. Care sunt funcțiile îndeplinite de bani și în ce măsură îndeplinirea acestora dă naștere
proceselor cu conținut financiar ?
4. În ce constă conținutul economic al finanțelor în accepțiune extinsă?
5. În ce constă conținutul economic al finanțelor în accepțiune restrictivă ?
6. În ce constă transferul de valoare ca trăsătură distinctivă a finanțelor ?
7. Care sunt particularitățile manifestării transferului de valoare în domeniul finanțelor private
comparativ cu cel a finanțelor publice ?
8. Care sunt componentele majore ale finanțelor ?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Bistriceanu, Gh., ș.a., Finanțele agenților economici, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2004
2. Bodie Zvi, , Merton Robert, Cleeton David, Financial Economics, Pearson Education,
International, New York, USA, 2008
3. Filip, Gh. (coord), Finanțe , Editura Junimea, Iași, 2002
4. Moșteanu, T, Finante publice, Ed. Universitara, București, 2008
5. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc,
1989
6. Stancu, I., Finanțe, Ed.IV, Editura Economică, București, 2007
7. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008

11 Stancu Ion, Finanțe, Ed.Economică, București, 1997, p.46.