Prof. Univ. Dr. Pr. NICOLAE V. DUR Ă DOCTORAND: MITITELU C ĂTĂLINA CONSTAN ȚA 2012 2 INSTITU ȚII JURIDICE ȘI CANONICE REGLEMENTATE DE PRAVILELE… [602371]

UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTAN ȚA
FACULTATEA DE TE OLOGIE ORTODOX Ă
ȘCOALĂ DOCTORAL Ă

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. Pr. NICOLAE V. DUR Ă

DOCTORAND: [anonimizat] 2012

2

INSTITU ȚII JURIDICE ȘI
CANONICE REGLEMENTATE DE
PRAVILELE ROMÂNE ȘTI,
TIPĂRITE, DIN SECOLUL AL XVII-
LEA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. Pr. NICOLAE V. DUR Ă

DOCTORAND: [anonimizat]

3

CUPRINS

Abrevieri
Introducere
Partea I
Dreptul bizantin și impactul s ău asupra institu țiilor juridice și canonice din Țările
Române (secolul al XVII-lea)

A. Dreptul bizantin și receptarea lui în Pravilele tip ărite, în Țările Române, din secolul al
XVII-lea

B. Etapele procesului de receptarea a Dreptului bizantin în Țările Române

Partea a II-a
Pravilele tip ărite în limba român ă, în secolul al XVII-lea, în Țările Române
A. Pravila de la Govora. Izvoare și conținut
B. Cartea Româneasc ă de învățătură (Iași, 1646). Izvoare și conținut
C. Îndreptarea legii (Târgovi ște, 1652). Izvoare și conținut

Partea a III-a
Instituții juridice și canonice reglementate de Pravila de la Govora

A. Judecata civil ă și bisericeasc ă după Pravila cea Mic ă
B. Rudenia și Căsătoria după Pravila de la Govora
C. Clerul ș
i monahii dup ă Pravila cea Mic ă
D. Taina Sfintei M ărturisiri (Spovedania) în lumina prevederilor nomocanonice ale
Pravilei de la Govora

Partea a IV-a
Instituții juridice și canonice reglementate de Cartea româneasc ă de învățătură
și de Îndreptarea legii

I . Domnia și Mitropolia, dou ă vechi institu ții juridico-canonice române ști

A. Institu ția „Domniei” în Țările Române
B. Instituția „Mitropoliei” în Țările Române

4II. Clericii și Monahii dup ă Cartea româneasc ă de învățătură și Îndreptarea legii

A. Clericii și statutul lor juridico-canonic dup ă Pravilele tip ărite, în limba român ă, de
Vasile Lupu și Matei Basarab
B. Monahismul în lumina Pravilelor de la Ia și și de la Târgovi ște

III. Justiția după Cartea româneasc ă de învățătură și Îndreptarea legii. Infrac țiuni și
pedepse

A. Judecata dup ă Pravilele tip ărite în secolul al XVII-lea
1) Justiția domneasc ă
2) Justiția ecleziastic ă

B. Infracțiuni și pedepse prev ăzute de Pravila lui Vasile Lupu și Pravila lui Matei Basarab

1. Infracțiuni prev ăzute de cele dou ă Pravile tip ărite în limba român ă (Iași, 1646, și
Târgoviște, 1652)
a) Infracțiuni biserice ști
b) Infracțiuni laice

2. Pedepse prev ăzute de Pravila lui Vasile Lupu și a lui Matei Basarab
a. pedepse corporale
b. pedepse privative de libertate
c. pedepse pecuniare
d. pedepse accesorii sau complementare

IV. Rudenia și Căsătoria în lumina Pravilei de la Ia și și de la Târgovi ște

A. Rudenia, o veche institu ție juridico-canonic ă în Țările Române
B. Institu ția juridico-canonic ă a Căsătoriei dup ă legislația nomocanonic ă prevăzută de cele
două Pravile (Ia și, 1646, și Târgoviște, 1652)

V. Proprietatea și moștenirea dup ă Pravila lui Vasile Lupu și Pravila lui Matei
Basarab
A. Dreptul de Proprietate dup ă cele două Pravile (Ia și, 1646 și Târgoviște, 1652)
B. Instituția juridică a mo
ștenirii și reglementarea ei dup ă Cartea româneasc ă de învățătură
și Îndreptarea legii

Concluzii
Bibliografie selectiv ă
Anexe

5Istoricii europeni au remarcat faptul c ă pacea de la Vestfalia (1648) a ini țiat și „o
nouă epocă în cultura occidental ă. Respublica christiana este îns ă pe deplin pr ăbușită”1.
Într-adevăr, aceast ă nouă epocă marcată de mișcarea ideologic ă și cultural ă a
Iluminismului a dus și la prăbușirea acelei Republici cre știne decretat ă de edictul
împăratului Teodosie cel Mare din anul 380.
Dacă în Apusul Europei, prin Pacea de la Vestfalia, „Res publica Christiana”
(Republica cre ștină) lua sfâr șit, în schimb, în Țările Române – din vremea aceea – se
afirma în chip învederat – și prin receptarea și traducerea legisla ției nomocanonice –
cultura bizantin ă, iar Republica cre ștină era la ea acas ă.
Spre deosebire de Europa de Vest – unde religia nu mai constituia un liant pentru
unitatea statal ă, ci pentru separa ție, dictat de principiul „cujus regio, ejus religio”, – în
Țările Române, din vremea aceea, religia ortodox ă – unica religie a subiec ților de drept ai
Principilor celor dou ă Țări române ști (Valahia și Moldova) – era atât fermentul unit ății
săpiritual-religioase, cât și al celei politico-statale.
De aceea, la noi, la români, – in illo tempore (la vremea aceea) – nu s-a pus
problema libert ății religioase, și, ipso facto, a demnit ății umane, ca în Țările sau Statele din
Vestul Europei, fiindc ă poporul român avea și mărturisea doar o singur ă credință
religioasă, și aceea de sorginte apostolic ă, a cărei învățătură era de altfel caracterizat ă de
dragostea fa ță de om, pentru care Mântuitorul Iisus Hristos se întrupase pentru a-i restaura
făptura cea dintâi.
La români, se vor întâlni aceste realit ăți de-abia în anul 1700 – când, prin Actul
Uniației, o parte din Românii transilv ăneni – ademeni ți de promisiunile dezrobirii sociale –
au trecut sub jurisdic ția canonic ă a Papei.
În Țările Române, din secolul al XVII-lea, se afirm ă și idei cu un pronun țat caracter
umanist, datorit ă atât activit ății unor c ărturari umani ști, precum, de exemplu, Udri ște
Năsturel și mitropoli ții Teofil și Ștefan ai Țării Române ști și Varlaam al Moldovei etc., –
care au avut și preocup ări de natur ă canonică, cât și, măsurile luate de unii Domnitori
cărturari, cu concep ții și atitudini umanist-cre știne, care au reu șit să înscrie pe români în
aria culturii religioase, juridice și sociale europene, de sorginte atât bizantin ă, cât și vest-
europeană, așa după cum ne adeveresc și textul celor trei Pravile tip ărite în limba român ă
din acest secol, și anume, Pravila de la Govora (1640), Pravila lui Vasile Lupu (Ia și, 1646)
și Pravila lui Matei Basarab (Târgovi ște, 1652).

1 L. M. Ferrer, La vittoria del principio cujus regio eius religio. Le clasole religiose della pace di Vestfalia
(1648), în Fontes. Documenti fondamentali di storia della Chiesa, Ed. San Paolo, Milano, 2005, p. 419.

6Despre Pravilele tip ărite, în limba român ă, din secolul ale XVII-lea, s-a spus c ă
acestea au fost „ și un factor de unitate european ă”2 în materie legislativ ă. Într-adev ăr,
printre altele, aceste Pravile, – care au avut și darul de a statornici și o relație „… între
cultura noastr ă juridică și aceea a Rena șterii italiene și a glosatorilor”, pe care, „obiceiul n-
ar fi putut-o stabili în nici un chip, la acea dat ă”3, fiindcă, în epoca respectiv ă, „jus
positivum” (dreptul scris) câ știgase deja vis-a-vis de obiceiul4 juridic dreptul de
preeminen ță în cetate, – au avut darul de a înscrie Țările Române și în aria patrimoniului
culturii juridice europene, contribuind astfel la afirmarea unit ății europene și în materie
legislativă.
Or, aceast ă realitate n-a fost re ținută nu numai de Istoriile Dreptului românesc și de
cele ecleziastice, dar nici de istorici ai vechii literaturi române – exceptând câteva nume – care au scos „literatura religioas ă” din câmpul lor de cercetare și investiga ție, și, ipso facto,
au omis astfel pe „eternii no ștri păzitori ai solului ve șnic”
5, adică pe ctitorii culturii
românești, prejudiciind în felul acesta imaginea real ă a acestei culturi na ționale, din care
face parte integrant ă și cultura juridico-canonic ă a Țărilor Române din epoca feudal ă.
Pravilele tip ărite în limba român ă din secolul al XVII-lea fac într-adev ăr parte din
patrimoniul culturii române ști, al cărei conținut este divers și bogat. Din nefericire, istoricii
acestei culturi – fie ei de forma ție teologic ă, juridică, canonic ă, literară, filosofic ă,
sociologic ă etc. – le-au abordat doar prin prisma preg ătirii lor. Excep țiile sunt rare, și așa
se și explică faptul că unii dintre ace știa au scos din studiile și lucrările lor aspecte și
realități care nu c ădeau sub imediata cunoa ștere și preocupare a evalu ării acestui
patrimoniu al culturii române ști sau nu se supuneau criteriilor de orientare ideologic ă sau
partinică ale epocii respective.
În studiile și lucrările de specialitate, privind Pravilele tip ărite în limba român ă din
secolul al XVII-lea, se constat ă că autorii lor n-au reu șit să ajungă nici la acele sinteze
integratoare care s ă ne dea o imagine complet ă asupra institu țiilor juridice și canonice din
acest secol.

2 Vl. Al. Georgescu, Tr ăsăturile stilistice ale dreptului feudal românesc, în vol. Istoria dreptului românesc,
vol. I, Ed. Academiei RSR, Bucure ști, 1980, p.225.
3Ibidem, p.225.
4 Printr-o celebr ă Constitu ție imperial ă, edictată în anul 319, împ ăratul Constantin cel Mare (306-337)
prevăzuse că obiceiul putea abroga legea scris ă contrară (cf. Codex Justiniani, 8, 52, 2).
5 G. Călinescu remarca faptul c ă istoricii literaturii au izolat „culturalul de artistic”, și au supus întregul
material documentar „la acelea și metode strict literare. Desigur, în chipul acesta, – remarca G. C ălinescu –
<literatura religioas ă> (evangheliare, psaltiri, praxii etc.) au fost ca și înlăturate, școala ardelean ă trecută în
zbor” (G. C ălinescu, Istoria literaturii române de la origini pân ă în prezent, Ed. Semne’94, Bucure ști, 2003, p.
5, 9).

7Într-adevăr, autorii lor s-au mul țumit să întocmeasc ă doar analize par țiale, ceea ce
nu le-a îng ăduit să abordeze problematica institu țiilor juridice și canonice în toat ă
complexitatea con ținutului și a formelor lor de manifestare.
În anul 1980, profesorul Ioan Ceterchi remarca și el că responsabilii cu întocmirea
volumelor Istoriei dreptului românesc n-au g ăsit nu numai lucr ări de sinteze integratoare,
rezultate ale unei investiga ții științifice, ci nici monografii și studii analitice
corespunz ătoare, fiindc ă în unele domenii acestea „lipseau cu des ăvârșire. Iată de ce autorii
au fost adesea obliga ți – remarca profesorul – s ă facă muncă de <pionierat >, adică să
pășească la cercetări analitice, pe care s ă le sfârșească cu alte sinteze”6.
Dar, nu aceea și părere au despre „munca de pionierat” a responsabililor cu
întocmirea acestor volume istoricii zilelor noastre. De pild ă, unul dintre ace știa scria nu de
mult că, „în pofida prestigioaselor semn ături”, cei care au prezentat institu țiile juridice în
această lucrare nu aduc „o contribu ție esențială” asupra problematicii lor, „ci se limiteaz ă
doar la consemnarea selectiv ă a concluziilor provenite din cercet ări anterioare”7.
Aceste concluzii, provenite din studii de cercetare întreprinse de diferi ți autori de-a
lungul timpului, n-au fost reiterate sau consemna te selectiv doar de autorii acestei Istorii a
dreptului românesc – singura de altfel care se poate totu și revendica ca o lucrare de
cercetare, de sintez ă, în domeniu, – ci și de semnatarii altor lucr ări, de unde și lipsa unei
documenta ții de prim ă mână. De altfel, chiar în aceast ă Istorie a dreptului românesc, textul
legii pravilnice este doar în treac ăt menționat sau analizat, ba, mai mult, și atunci când
avem cazuri fericite de trimitere la textul Pravilelor tip ărite în limba român ă, din secolul al
XVII-lea, acesta este analizat doar prim prisma istoricului sau a juristului, și foarte rar prin
aceea a canonistului și a teologului, de și conținutul acestora este unul eminamente juridico-
canonic și teologic.
Iată, deci, și câteva considerente care ne-au determinat ca, în Proiectul tezei noastre
de doctorat, s ă apelăm mai întâi la textul propriu-zis al Pravilelor, – pe care am ținut să-l
reproducem integral sau par țial, atunci când realitatea ne-a impus-o, – și apoi la evalu ările
și concluziile provenite din diferite contribu ții în domeniul muncii de cercetare științifică
privind diferitele subiecte sa u teme abordate în cuprinsul acestora, pe care le-am abordat și
prezentat îns ă în lumina doctrinei canonice și nomocanonice și, în general, a înv ățăturii de
credință, creștină, ortodoxă.
Cercetători aviza ți, din zilele noastre, au remarcat faptul c ă stadiul cercet ărilor
actuale ne relev ă „… numeroase lacune r ămase nerezolvate în dreptul românesc”, pe care

6 Ioan Ceterchi, Prefa ță, la Istoria dreptului românesc, vol. I, …, p. 9.
7 Florența Ivaniuc, Institu ția hotărniciei în Țara Româneasc ă. Secolele al XIV- lea al XVIII-lea, Ed.
Academiei Române, Bucure ști, 2003, p. 15.

8însă nu doar „o activitate concertat ă a istoricilor și a juriștilor le-ar putea rezolva”8, ci una
de natură inter și pluridisciplinar ă, în care canoni știi și teologii trebuie s ă-și aducă o
contribuție definitorie, fiindc ă, fără aportul lor, institu țiile juridice și canonice din epoca
feudală româneasc ă rămân încă incomplet cercetate și prezentate.
Așa după cum se va putea constata și din textul lucr ării noastre, subiectul temei a
fost abordat interdisciplinar (teologic, canonic, juridic și istoric), iar cercetarea institu țiilor
juridice și canonice reglementate de Pravilele tip ărite în limba român ă din secolul al XVII-
lea a fost f ăcută atât prin prisma orient ării canonistului și a teologului ortodox, cât și a
istoricului institu țiilor medievale române ști.
Unul dintre domeniile mai pu țin studiate și cunoscute de juri știi și istoricii zilelor
noastre continu ă să rămână Dreptul nomocanonic sau pravilnic, și, ipso facto, institu țiile
juridico-canonice pe care acestea le reglementeaz ă. De aceast ă realitate ne-am putut
convinge și în demersul muncii noastre de cercetare științifică privind institu țiile juridice și
canonice prev ăzute de Pravilele tip ărite în limba român ă din secolul al XVII-lea, de unde și
caracterul de pionierat al acesteia, întrucât referin țele pe care le afl ăm prin unele studii,
tratate sau manuale de specialitate sunt fie par țiale sau lapidare, – care se reduc uneori doar
la generalit ăți repetitive – fie lacunare atât în privin ța documenta ției, cât și a analizei
hermeneutice a con ținutului textului Pravilelor.
Până în prezent, nu avem îns ă nu numai o lucrare de sintez ă, cu o viziune
integratoare, privind aceste institu ții juridice și canonice prev ăzute de Pravilele tip ărite în
secolul al XVII-lea, dar nici st udii de specialitate care s ă prezinte una sau mai multe
asemenea institu ții așa după cum rezult ă ele din textele respectivelor Pravile sau
Nomocanoane.
Unii juriști din zilele noastre recunosc și faptul că „… simpla abordare a legilor …
este insuficient ă, fiind nevoie și de o perspectiv ă istorică asupra Dreptului”9. Într-adev ăr,
lipsa acestui studiu al Dreptului, și, în general al legisla ției, și din perspectiva istoric ă, nu
îngăduie celui chemat s ă interpreteze și să aplice legea s ă-i cunoasc ă atât geneza ei, cât și
procesul evolutiv al formul ării conținutului ei, de unde și necesitatea imperioas ă ca juristul
și canonistul s ă aibă și o pregătire adecvat ă – fie ea și succintă – și în istoria dreptului și a
instituțiilor sale de la origini pân ă în prezent.
Fără îndoială, cine n-a studiat Dreptul roman – și îndeosebi Dreptul bizantin – care,
din nefericire, nu mai este studiat la Facult ățile de Drept din țara noastr ă, ci doar în cadrul
disciplinei Dreptul canonic din cadrul Facult ăților de Teologie, dar și acolo destul de

8 Ibidem.
9 Vl. Hanga și M. D. Boc șan, Curs de drept privat roman, ed. a II-a, Ed. Universul juridic, Bucure ști, 2006, p.
13.

9sumar, – nu poate deslu și și prezenta cum se cuvine atât sensul dispozi țiilor legisla ției
bizantine, pravilnice, – receptat ă de Dreptul feudal românesc – cât și pe cel al institu țiilor la
care acestea fac referin ță expresă.
În literatura juridic ă româneasc ă, de astăzi, nu puține sunt afirma țiile privind Dreptul
canonic sau nomocanonic care s ă nu frizeze fie ignoran ța totală, fie superficialitatea
abordării Dreptului bizantin, de stat și ecleziastic. De pild ă, într-un Curs de drept privat
comparat se afirma eronat c ă, „din secolul XVII, dreptul imperial se desparte de canoanele
bisericești”10.
Pravilele tip ărite în limba român ă, din secolul al XVII-lea, au avut tocmai darul s ă
infirme asemenea afirma ții eronate, întrucât, în Nomocanoane, dreptul bizantin se
regăsește cu dreptul canonic într-un „Corpus juris” unitar, cu aplicabilitate atât în sfera
civilă, cât și în cea religioas ă, de unde și caracterul juridico-canonic, sui-generis, al unor
instituții prevăzute de dreptul pravilnic, bizantin, receptat și aplicat și în Țările Române.
Iată, de ce, consider ăm că cercetarea acestei legisla ții nomocanonice, pravilnice, și
prezentarea institu țiilor juridice și canonice la care aceasta face referin ță, au darul s ă aducă
nu numai un spor în cunoa șterea Dreptului bizantin, dar și a istoriei vechiului Drept
românesc, și, ipso facto, a institu țiilor sale juridice și canonice, f ără de care nu vom putea
niciodată înțelege nici procesul evolutiv al gândirii juridice române ști.
În Proiectul tezei noastre de doctorat – în care am examinat cu aten ție textul celor
trei Pravile tip ărite în limba român ă (Pravila Mic ă, Pravila lui Vasile Lupu și Pravila Mare)
– am învederat și modul în care alc ătuitorii acestora au în țeles textul acestei legisla ții, au
reafirmat și reactivat principiile juridice și canonice enun țate de acestea și au prev ăzut
pedepse pentru diferite infrac țiuni, ținând seama atât de legea divin ă și de cea canonic ă, cât
și de epoca în care au tr ăit.
Pentru a avea îns ă o viziune integratoare asupra acestei geneze a legisla ției
nomocanonice, tip ărită în secolul al XVII-lea în limba român ă, și îndeosebi a recept ării și
aplicării ei, am f ăcut și o prezentare și a Pravilelor slavo-române și a celor române ști din
secolul precedent (XVI), și, atunci când a fost cazul, am trimis la textul lor.
Din paginile Proiectului tezei mele de doctorat, cititorul – avizat sau mai pu țin
familiarizat cu textul legisla ției pravilnice – are mai întâi posibilitatea s ă ia cunoștință
despre etapele procesului de receptare a Dreptului bizantin în aria de formare a poporului
român.
De asemenea, acesta are posibilitatea s ă ia cunoștință de conținutul acelor Colec ții
de legiuiri bizantine care au circulat pe p ământul românesc, și ale căror norme au fost

10 Aurel Bonciog, Curs de drept privat comparat, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2010, p. 57.

10aplicate atât de Domnie, cât și de Biseric ă, adică de principalele dou ă instituții de bază ale
societății medievale române ști.
Lucrarea ofer ă cititorului nostru și posibilitatea de-al introduce în istoria vechilului
Drept românesc scris, din care cel canonic și cel pravilnic au fost și sunt elementele sale
constitutive. Or, tocmai în temeiul normelor prev ăzute de legisla ția canonic ă și
nomocanonic ă au fost reglementate de Pravilele tip ărite, în limba român ă, în secolul al
XVII-lea, și instituțiile juridice și canonice din Țările Române.
De exemplu, din textul lucr ării noastre, despre Domnie , care a fost principala
instituție juridică a Țărilor Române din vremea aceea, cititorul va afla c ă aceasta a g ăsit în
instituția monarhiei bizantine topos-ul sau modelul ei. Având ca precedent modelul
bizantin, românii au adoptata ca form ă de stat monarhia feudal ă fiindcă „… ideologia și
structurile bizantine puteau ajuta la centralizarea statului și la consolidarea
independen ței”11.
De la monarhia bizantin ă, instituția juridică a Domniei și-a împropriat multe dintre
elementele structurii sale, ca, de exemplu, titulatura domnului, concep ția teocratic ă asupra
puterii absolute, alegerea sa divin ă, consfințită prin actul ungerii cu Mir sfin țit, cumulul
prerogativelor de laice și ecleziastice, asocierea la domnie etc.
Printre prerogativele Domnului, la loc de frunte a fost prerogativa legiuitoare, pe
care a întruchipat-o în mod plenar și Bazileul Imperiului roman de R ăsărit, pe care Domnii
Țărilor Române l-au avut ca model și în privin ța exercitării puterii legislative, judec ătorești
și executive.
Fiind unicul legiuitor al Țării, Domnul și-a exercitat prerogativa sa legiuitoare prin
emiterea de decizii domne ști, cunoscute sub numele de „hrisoave”, „a șezăminte”,
„testamente” etc., care i-au oferit domniei „un sistem juridic evoluat și complet, care
permitea solu ții pentru toate problemele laice și bisericești”12.
Această prerogativ ă legiuitoare a Domnului Țării, care „n-a fost contestat ă nici chiar
de turci”, a fost „exercitat ă de Domn de obicei dup ă consultarea cu sfatul domnesc și chiar
cu adunarea st ărilor”13. Într-adev ăr, documentele istorice și juridice al vremii de atunci ne
atestă faptul că, în privin ța exercitării prerogativei judec ătorești, domnul judeca de obicei
împreună cu Sfatul (Divanul) domnesc, „dar hot ărârea o da el, care avea dreptul s ă judece
și uneori judeca singur, atât în pricini civile, cât și în pricini penale, mai ales de tr ădare

11 Petre Strihan, Organizarea de stat. Structura general ă, în vol. Istoria dreptului românesc …, vol. I, p. 250.
12 Ibidem, p. 253.
13 Ibidem.

11(hiclenie), în care uneori domnii au condamnat și executat f ără dovezi și fără proceduri de
judecată”14.
Împotriva acestei atitudini, cu car acter despotic, de sorginte levantin ă, a reacționat
cu vehemen ță – în repetate rânduri – marii boieri ai Țării, care au izbutit s ă smulgă din
mâinile lui Leon Tom șa hrisovul din 15 iulie 1631, prin care se interzicea Domnitorului s ă
condamne la moarte boieri f ără judecata Divanului. De asemenea, documentul din 18
august 1668, emis de Radu Leon, fiul lui Leon Tom șa, ne certific ă că Domnul trebuia s ă
judece „cu boierii divanului, precum iaste legea și obiceiul țării”.Or, în ciuda acestor
interdicții impuse de boierii divani ți, Domnii Țărilor Române au continuat „pân ă la prima
jumătate a secolului al XVIII-lea s ă exercite uneori dreptul lor de a judeca de unul singur,
ca de exemplu Constantin Brâncoveanu sau Nicolae Mavrocordat”15.
Cât prive ște Biserica, – cea de-a doua institu ție de baz ă a acelei „Respublica
christiana”, din primul mileniu16, din Imperiul roman de Apus și din cel de R ăsărit, – se
poate constata c ă „Ecclesia” (Biserica) a continuat s ă urmeze atât „jure romano”, cât și
„jure bizantino”, ale c ăror prevederi se reg ăsesc de altfel în legisla ția transferat ă de Pravile
și în Țările Române.
În această legislație, de sorginte bizantin ă, fie ea laic ă sau ecleziastic ă, s-a precizat
în mod învederat c ă Bazileul se îngrijea doar de „treburile din afar ă ale Bisericii”, a șa după
cum declarase odinioar ă împăratul Constantin cel Mare la S oborul de la Niceea din anul
325, și în secolul al XVII-lea, la români, Matei Basarab, care declara c ă mitropolitul și
episcopii Țării „au întâietate în aceast ă treabă a credinței”17.
În exercitarea prerogativei sale de șef al Bisericii pentru treburile ei „din afar ă”,
Domnul a avut dreptul: „a) s ă decidă înființarea de mitropolii, episcopii, m ănăstiri sau
mutarea re ședințelor; b) să numeasc ă și să revoce pe mitropolit, pe episcopi și pe egumenii
mănăstirilor; c) s ă reglementeze competen ța de judecat ă a organelor biserice ști și să o
coordoneze cu competen ța organelor laice; d) s ă reglementeze activitatea cultelor str ăine
aflate în țară; e) să decidă sau să revoce închinarea unei m ănăstiri către un așezământ
religios din str ăinătate”18.
Documentele vremii ne atest ă faptul c ă, și în exercitarea acestei prerogative,
Domnul a consultat întotdeauna Sfatul domnesc și uneori și Adunarea st ărilor. De altfel,

14 Ibidem, p, 254.
15 Ibidem.
16 A se vedea N. V. Dur ă, Le Régime de la synodalité selon la législation canonique, conciliaire,
oecuménique, du Ier millénaire , Ed. Ametist 92, Bucure ști, 1999, p. 267-382.
17 Document din 28 februarie 1645, în Biblioteca Academiei Române, nr. CCCXCVII/47.
18 Petre Strihan, Organizarea de stat. Structura general ă, în vol. Istoria dreptului românesc …, vol. I, p. 256.

12principial cel pu țin, numirea ierarhilor Țării s-a făcut întotdeauna de Domn de comun
acord cu Divanul, dar învestitura acestora o f ăcea Domnul prin acordarea cârjei arhiere ști.
Tot Domnul era cel care intervenea la Poart ă și la Patriarhia ecumenic ă pentru
acordarea binecuvânt ării noului mitropolit al țării. De asemenea, la numirea și revocare
ierarhilor, „domnia respect ă normele dreptului canonic: numirile sunt precedate de o
alegere canonic ă („ipopsifierea”), iar destituirile sunt urmate de caterisire”19.
Exceptând unele cazuri, tot domnitorii Țării au fost aceia care au ap ărat vechiul
statut juridico-canonic de autocefalie și autonomie al Bisericilor în fa ța pretențiilor
hegemonice afi șate de Patriarhia de Constantinopol20 chiar și în timpul st ăpânirii otomane.
De pilă, deși mitropolitul Luca fusese caterisit de Patriarhia ecumenic ă în anul 1616, el a
rămas în Scaun „prin hot ărârea domniei; în 1631, Leon Tom șa, cu adunarea st ărilor, a
hotărât că mitropolitul, episcopii și egumenii sunt cei ale și din țară, Patriarhul urmând s ă
dea numai blagoslovenia, iar în 1732, mitropolitul Ștefan a în științat Patriarhia c ă e numit
mitropolit f ără să ceară vreo întărire: În Moldova, aceia și regulă este atestat ă de izvoare …
Grigore Ureche scrie c ă mitropolitul Teoctist a fost pus de Iuga (1399-1400) cu
blagoslovenia patriarhului de Ohrida, Dimitrie Cantemir arat ă că mitropolitul nu e suspus
nici unui patriarh, c ă domnul dup ă numirea și după ipopsifirea lui în țară, cere ecdosis de la
patriarh, care nu-l poate refuza”21.
Urmând rânduiala și practica bizantin ă, Domnul Țării a fost și acela care î și dădea
acordul și pentru numirea egumenilor, în urma recomand ării făcută de mitropolitul sau
episcopul locului, a șa după cum prev ăzuse și canonul 4 al Sinodului IV ecumenic
(Calcedon, 451), care constituie pân ă astăzi adevărata Constitu ție a monahismului
ortodox22.
Desigur, și din aceste succinte m ărturii furnizate de istoriografia vremii și reținute și
de istoricii dreptului românesc, se poate constat c ă românii, din perioada feudal ă, au avut
nu numai con știința independen ței politice și administrative a Țărilor lor, ci și a Bisericii
lor, care în termeni de doctrin ă canonică se exprim ă prin noțiunea de autocefalie. De aceea,
această realitate, care este atestat ă în chip expres și de Pravila ce Mare, trebuie cunoscut ă,
valorificat ă și exprimat ă și de istoricii, teologii și canoniștii Bisericii noastre ori de câte ori

19 Ibidem.
20 Vezi, N. V. Dur ă, 120 de ani de la recunoa șterea Autocefaliei (1885-2005) și 80 de ani de la întemeierea
Patriarhiei Române (1925-2005) , în BOR, CIII (2005), nr. 1-3, p. 444-456; Idem, Forme și stări de
manifestare ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. M ărturii istorice, ecleziologice și canonice , în vol.
Autocefalia, libertate și demnitate , Ed. IBMBOR, Bucure ști, 2010, p. 113-155.
21 Petre Strihan, Organizarea de stat. Structura general ă, în vol. Istoria dreptului românesc …, vol. I, p. 257.
22 Vezi, N. V. Dur ă, Monahii, al treilea element constitutiv al Bisericii , în BOR, CXXI (2003), nr. 7-12,
p.469-483; Idem, Monahismul în Dacia Pontic ă. „Călugării sciți (daco-romani) și contribu ția lor la
afirmarea unit ății ecumenice și la dezvoltarea culturii umanist-cre știne europene , în BOR, CXXII (2004), nr.
3-4, p. 347-357.

13Scaunul de Constantinopol î și arogă pretenții hegemonice care vizeaz ă statutul juridico-
canonic al primatului papal23, străin de duhul autentic al Ortodoxiei primului mileniu24, așa
după cum ne confirm ă de altfel și legislația ei canonic ă ecumenic ă25.
Principala institu ție juridico-canonic ă reglementat ă de Pravilele tip ărite în limb ă
română, din secolul al XVII-lea, a fost aceea a Mitropoliei.
În Pravilele tip ărite în limba român ă, în secolul al XVII-lea, Mitropolia și
conducătorul ei, recte Mitropolitul, ocup ă un loc aparte, dând astfel expresie învederat ă
atât ideologiei și mentalit ății bizantine, cât și realității române ști din acea epoc ă.
După constituirea Statelor române ști și legitimarea lor de c ătre Imperiul bizantin
prin cele dou ă căpetenii ale sale, bazileul și patriarhul, în secolul al XIV-lea, Mitropolia și
Domnia sunt principalele institu ții de bază ale societ ății române ști medievale.
În statele feudale, române ști, în vârful ierarhiei ecleziastice s-au aflat mitropoli ții.
Dacă la conducerea statului s-a aflat domnitorul, în schimb, la conducerea Bisericii s-a
aflat Mitropolitul, fiind practic a doua persoan ă în stat dup ă Domn. Desigur, acest sistem
amintește de bicefalia Bizan țului, „deși acolo – ca și la noi – primul și ultimul cuvânt îl avea
în fapt domnul”26.
Din documentele vremii respective, rezult ă că mitropoli ților le revenea sarcina de a
unge pe domn, de a întocmi anaforale, de a lua parte activ ă la promulgarea actelor
legislative ale statului, de a exercita atribu ții judecătorești, de a redacta C ărți de blestem27
în cadru procedurii juridice de hot ărnicie etc., de unde și necesitatea ca re ședința lor să fie
în cetatea de Scaun a Domnului.

23 Referitor la primatul papal, revendicat de episcopul Romei, unii teologi ortodoc și au arătat că acesta este
clădit pe falsuri (Donatio Constantini și Decretalele lui Pseudo Isidor) și pe denaturarea unor texte sinodale.
(A se vedea, de exemplu, Michael Whelton, Papi și patriarhi. O perspectiv ă ortodoxă asupra preten țiilor
romano-catolice, trad. V. Baidoc, Ed. Theosis, Oradea, 2010, p. 166-196). S-a spus de asemenea c ă „… ceea
ce separă Roma și Ortodoxia este rolul exact al papei în conducerea Bisericii universale. Schisma este, mai
mult sau mai pu țin, o disput ă politică. Dacă, prin urmare, papa e dispus s ă facă anumite concesii în privin ța
prerogativelor sale, atunci Biserica Ortodox ă ar trebui s ă fie capabil ă să recunoasc ă din nou primatul
Episcopului Romei, ne mai r ămânând nici un obstacol de trecut”. Or, „dificultatea în privin ța acestei opirnii
constă în faptul c ă ea nu este și nu a fost vreo dat ă convingerea Bisericii Orto doxe” (Clark Carlton, Adev ărul
ortodoxiei fa ță de catolicism: ce trebuie s ă știe fiecare romano-catolic despre Biserica Ortodox ă, trad. D.
Dâscă, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 13).
24 Vezi, N. V. Dur ă, The "Petrine primacy": the role of the Bishop of Rome according to the canonical
legislation of the ecumenical councils of the first millennium, an ecclesiological-canonical evaluation, în The
Petrine ministry: Catholics and Orthodox in dialogue: academic symposium held at the Pontifical Council for
Promoting Christian Unity, ed. Walter Kasper, New York, Newman Press, 2006, p 164-184; Idem, Episcopul
Romei și statutul s ău canonic. Scaunul apostolic al Romei și procesul de refacere a unit ății creștine
ecumenice, în Ortodoxia, LVIII (2007), nr.1-2, p. 7-34.
25 Idem, Le Régime de la synodalité selon la législation canonique, conciliaire, oecuménique, du Ier
millénaire , Ed. Ametist 92, Bucure ști, 1999, p. 287-382.
26Gh. Cronț, Biserica și statul feudal, în vol. Istoria dreptului românesc …, vol. I, p. 370.
27 În Țara româneasc ă, prima Carte de blestem cunoscut ă până în prezent, privind probleme de hotar, a fost
emisă de Mitropolitul Grigorie prin anii 1630-1632, și se adresa preo ților, dar și orășenilor „mici și mari ot
varoș București”, adică din orașul Bucure ști. Doar ace știa aveau drept de m ărturie pentru o mo șie a mănăstirii
Banului (din episcopia Buz ăului) (DRH, B, XXIII, nr. 53).

14Documentele Țărilor Române din secolul al XVII-lea ne certific ă de altfel faptul c ă
Mitropolitul era și cel care legitima pe Domnii Țării, și la care apelau nu numai boierii, ci
întreg norodul atunci când se sim țeau îndrept ățiți de aceștia, adeseori în coniven ță cu
„grecii” veni ți „din Țarigrad”.
Pe lângă activitatea sa judiciar ă, Biserica a avut și o competen ță judecătorească, așa
cum afirm ă și Predosloviile vechilor legiuiri, al c ăror text autentic era de obicei dat în
custodia mitropoli ților. Dacă în elaborarea diferitelor acte normative, mitropoli ții aveau
doar rolul de consilieri, „iar alteori urmau s ă-și dea un asentiment, sub forma unei
„binecuvânt ări”, a cărei valoare ținea mai mult de domeniul formei decât de cel al
fondului”, în schimb, în momentul în care au ap ărut legile scrise, „promulgarea lor avea un
îndoit aspect: laic și religios”28.
Așa după cum se va pute constata și din analiza textului Pravilelor tip ărite în limba
română, din secolul al XVII-lea, institu ția Mitropoliei și reprezentatul ei, Mitropolitul
Țării, s-au bucurat de o aten ție deosebit ă din partea alc ătuitorilor acestora, care au g ăsit în
legislația canonic ă a Bisericii ecumenice și în legisla ția imperial ă, bizantin ă, privind
diferite chestiuni ale Bisericii, – transferat ă î n C o l e c ții cunoscute sub numele de
Nomocanoane sau Pravile – temeiul pentru statutul lor canonic și juridic.
În aceleași Pravile se precizeaz ă atât competen ța judiciar ă, cât și cea judec ătorească
a Bisericii, exercitat ă de ierarhii ei și de împuternici ții lor în spiritul dispozi țiilor de
principiu enun țate de legisla ția canonic ă, ecumenic ă, din primul mileniu, la care și
Pravilele alc ătuite și tipărite în limba român ă, din secolul al XVII-lea, fac într-adev ăr
trimiteri din abunden ță.
Încheiem aceste pagini – în care am încercat s ă rezumăm conținutul Proiectului tezei
noastre și să învederăm ideile for ță care ne-au c ălăuzit în alc ătuirea acestuia – cu
convingerea c ă acestea vor oferi atât cititorului avizat, cât și celui care nu are înc ă o
pregătire canonic ă, juridică și istorică, posibilitatea s ă constate c ă lucrarea noastr ă aduce o
contribuție reală – bazată pe mărturii documentare de prim ă mână și pe o bogat ă literatură
de specialitate – și la cunoa șterea institu țiilor juridice și canonice reglementate de cele trei
Pravile, tip ărite în limba român ă din secolul al XVII-lea, adic ă Pravila de la Govora
(1640), Pravila lui Vasile Lupu (1646) și Pravila lui Matei Basarab (1652).

Cuvinte cheie: Pravila de la Govora, Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei
Basarab, institu ții juridice și canonice

28Gh. Cronț, Competen ța judecătorească, în vol. Istoria dreptului românesc …, vol. I, p. 372.

15

Bibliografie Selectiv ă:

A. IZVOARE

„ Anciens documents de droit roumain, vol. I-II, Paris-Bucure ști, 1930-1931.
BUJOREANU IOAN, Colecțiunea de legiuirile României vechi și cele noui, vol. III, Bucure ști, 1885.
CANTEMIR DIMITRIE, Descriptio Moldaviae , ed. Gh. Gu țu, Bucure ști, 1973.
***Cartea româneasc ă de învățătură, ed. crt., Bucure ști, 1961.
Canoanele Bisericii ortodoxe, ed. I.N. Floca, Sibiu, 1991.
***Documente privind istoria României, seria A, veac XVII, vol. II, Bucure ști, 1951-1956.
***Documenta Romaniae Historica, seria A, vol. I, II și V și seria B, vol. I, II, V și XXV, Bucure ști, 1965-
1988.
GHIBĂNESCU GHEORGHE, Ispisoace și zapise , vol. III și XXIII, Ia și -Huși, 1906-1933.
IORGA NICOLAE, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. V-VI, Bucure ști, 1901-1916.
***Îndreptarea legii , ed. crt., Bucure ști, 1962.
Pidalion Cârma Bisericii Ortodoxe , ed. Neofit, Patriarh al Constantinopolului, trad. V. Costachi, Ed.
Credința strămoșească, Iași, 2007.
Pravila bisericeasc ă de la Govora , ed. Gheorghe I. Petre – Govora, Ed. Tribuna, Rm. Vâlcea, 2004.
Sintagma sfintelor și dumnezee știlor canoane , (Sintagma atenian ă), ed. G.A. Rhali – M. Potli, vol. I-VI,
Atena, 1852-1859.
„ Surete și izvoade , vol. III și XXII, Ia și, 1906-1933.

B. LUCRĂRI GENERALE

BERECHET ȘTEFAN, Istoria vechiului drept românesc. I. Izvoarele, Iași, 1933.
BITOLEANU ION, Istoria dreptului românesc, Constanța, 2004.
CARTOJAN NICOLAE, Istoria literaturii române vechi, vol. II, Bucure ști, 1942.
CERNEA EMIL, Istoria statului și dreptului românesc, vol. I, Bucure ști, 1976.
CERNEA EMIL, MOLCU Ț EMIL, Istoria statului și dreptului românesc, ed. a VI-a, Bucure ști, 1998.
COSTĂCHEL M., PANAITESCU P.P., CAZACU A., Viața feudală în Țara Româneasc ă și Moldova
(secolele XIV-XVII), București, 1957.
DURĂ V. NICOLAE, Dreptul nomocanonic, în „În justiție”, 2002, nr. 17, p. 19; nr. 18, p. 19.
DUȚU ALEXANDRU, Sinteză și originalitate în cultura român ă (1650-1848) , București, 1972.

16ERBICEANU C., Material inedit pentru istoria dreptului canonic oriental, în „Biserica Ortodox ă Română”,
1892-1893, p. 319-334.
FIROIU DUMITRU, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1976.
FLOCA N. IOAN, Drept canonic ortodox. Legisla ție și administra ție bisericeasc ă, vol. I-II, Ed. IBMBOR,
București, 1990.
FOTINO GEORGE, Pagini din istoria dreptului românesc, București, 1972.
GEORGESCU CRISTINA, Teoria general ă a dreptului , Constan ța, 2000.
GEORGESCU VALENTIN, Bizanțul și instituțiile române ști până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
București, 1980.
HANGA VLADIMIR, Istoria statului și dreptului românesc, vol. I, ed. a III-a, Bucure ști, 1957.
HERLEA ALEXANDRU, Studii de istorie a dreptului, vol. I, Cluj-Napoca, 1983.
„ Studii de istorie a dreptului românesc, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1985.
***Instituții feudale din Țările Române. Dic ționar, București, 1988.
IORGA NICOLAE, Istoria bisericii române ști și a vieții religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a, Bucure ști,
1929.
***Istoria dreptului românesc , vol. I-II, Bucure ști, 1980-1984.
***Istoria românilor, vol. IV, Ed. Enciclopedic ă, București, 2010.
LONGINESCU ȘTEFAN, Istoria dreptului românesc. Din vremurile cele mai vechi și până azi, București,
1908.
MILAȘ, N., Dreptul bisericesc oriental , trad. D. I. Cornilescu și V. S. Radu, rev ăzută d e I . M i h ălcescu,
București, 1915.
MOLCUȚ EMIL, Drept roman , ed. a VI-a, Bucure ști, 2002.
PANAITESCU P. P., Contribuții la istoria culturii române ști, București, 1971.
PASCU ȘTEFAN, HANGA VLADIMIR, Crestoma ție pentru studiul istoriei statului și a dreptului RPR, vol.
II-III, Bucure ști, 1958-1963.
PERETZ IOAN, Curs de istoria dreptului român, vol. II, Bucure ști, 1928.
POPA VASILE, BEJAN ADRIAN, Instituțiile politice și juridice române ști, București, 1998.
RĂDULESCU ANDREI, Pagini din istoria dreptului românesc, București, 1970.
TANOVICEANU ION, Tratat de drept și procedur ă penală, ed. a II-a, Bucure ști, 1924.
ȚIGHILIU IOLANDA, Societate și mentalitate în Țara Româneasc ă și Moldova: secolele XV-XVII,
București, 1998.
VALDMAN TRAIAN, Principalele probleme de drept bisericesc cuprinse în vechile legiuiri ale Țării
Românești, în „Glasul Bisericii”, 1974, nr. 3-4, p.270-284.
XENOPOL A. D., Istoria românilor din Dacia Traian ă, vol. II și VII, Iasi, 1896.
ZANE IULIU, Proverbele românilor, vol. VIII, Bucure ști, 1897.

C. LUCRĂRI SPECIALE

BERECHET ȘTEFAN, Obiceiul p ământului românesc și istoricul adun ării obiceiurilor la noi și vecini , în
„Minerva”, 1930, nr. 2-3, p.1-23.
„ Particularit ățile cojurătorilor la români. Dup ă documente slave, Chișinău, 1925.

17„ Dreptul vechilor no ștri ierarhi la judecata mirenilor, în „Biserica Ortodox ă Română”, 1938, nr. 11-12,
p. 3-23.
„ Legătura dintre dreptul bizantin și românesc , vol. I, Vaslui, 1937.
CONSTANTINESCU BUCUR, Obiceiuri juridice la români, în „Dobrogea Jun ă”, 1927, nr. 3, p. 1-15.
CRONȚ GHEORGHE, Influențe romano-bizantine în dreptul românesc din epoca fanariot ă, în „Studii.
Revistă de istorie”, 1973, nr. 25, p. 340-347.
„ Instituții medievale române ști. Înfrățirea de mo șie. Jurătorii, București, 1969.
„ Dreptul de ctitorie în Țara Româneasc ă și Moldova, în „Studii și materiale de istorie medie”, 1960, nr. I,
p. 77-116.
„ Nomocanonul lui Manuil Malaxos în Țările Române, în „Omagiu lui P. Constantinescu”, Ia și, 1965.
„ Dreptul bizantin în Țările Române. Îndreptarea legii din 1652, în „Studii. Revist ă de istorie”, 1960, nr.
1, p. 97-80.
„ Dreptul bizantin în Țările Române. Pravila Moldovei din 1646, în „Studii. Revist ă de istorie”, 1958, nr.
5, p. 33-56.
DURĂ V. NICOLAE, 350 de ani de la tip ărirea Pravilei de la Govora , în „Altarul Banatului”, 1990, nr. 3-4,
p. 58-59.
„ Dreptul și Religia. Norme juridice și norme religios-morale ; în Analele Universit ății Ovidius. Seria:
Drept și Științe Administrative, nr. 1 / 2003, p. 15-24
„ Ideea de Drept. „Dreptul”, „Dreptatea” și „Morala” , în „Analele Universit ății Ovidius, Seria Drept și
Științe Administrative”, nr. 1 / 2004, p.15-45.
„ Dreptul canonic, disciplin ă de studiu în Facult ățile de Drept din prestigioase Universit ăți europene , în
Analele Universit ății Ovidius. Seria: Drept și Științe Administrative, nr. 1/2007, p. 328-332.
„ Dreptul la demnitate uman ă (dignitas humana) și la libertate religioas ă. De la “Jus naturale” la “Jus
cogens” , în Analele Universit ății Ovidius Constanța, Seria Teologie, nr. 1 / 2007, p. 47-107.
ELIESCU MIHAIL, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul României, București, 1966.
FILITTI I. C., SUCHIANU I., Contribuții la istoria justi ției penale în Principatele române, București, 1928.
GEORGESCU VALENTIN, Câteva contribu ții la studiul recept ării dreptului bizantin în Țara Româneasc ă
și Moldova (1711-1821), în „Studii. Revist ă de istorie”, 1965, nr. 1, p. 49-73.
„ Preemțiunea în istoria dreptului românesc, București, 1965.
GEORGESCU VALENTIN, STRIHAN PETRE, Judecata domneasc ă în Țara Româneasc ă și Moldova
1611-1831, vol. I-II, Bucure ști, 1979-1980.
GRECU AL., Începuturile dreptului scris în limba român ă, în „Studii. Revist ă de istorie și filosofie”, 1954,
nr. 4, p.215-228. IAVORSCHI IOAN, Dreptul feudal scris al Moldovei și Țării Române ști, Iași, 1956.
LONGINESCU ȘTEFAN, Fragmente din istoria dreptului penal român, în „Curierul judiciar”, 1926, nr. 41,
p. 641-643.
„ Părerile domnilor Iorga și Peretz despre pravila lui Vasile Lupu, în „Curierul judiciar”, 1915, nr. 61, p.
1-31.
LUPU IOAN, Vina și procesul ei la români, Iași, 1934.

18MITITELU C ĂTĂLINA, Regimul succesoral în Cartea româneasc ă de învățătură și Îndreptarea legii , în
Analele Universit ății Ovidius, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1 / 2004, p.157-163.
• Aspecte privind persoanele în Pravila lui Vasile Lupu și în Îndreptarea legii, în Analele Universit ății
OVIDIUS Constanța / Seria Drept și Științe Administrative Nr. 1 / 2005, p. 235-241.
• Elemente de drept succesoral în Cartea româneasc ă de învățătură și Îndreptarea legii , în Vol. Omagiu
profesorului Nicolae V. Dur ă la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, 2006, p. 1442-1446.
• Considera ții privind Legea Țării și instituțiile ei , în Analele Universit ății OVIDIUS Constanța / Seria
Drept și Științe Administrative Nr. 1 / 2007, p. 291- 312.
PIPPIDI ANDREI, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, București, 1983.
POPESCU ANICU ȚA, Instituția căsătoriei și condiția juridică a femeii în Țara Româneasc ă și Moldova în
secolul al XVII-lea, în „Studii. Revist ă de istorie”, 1970, nr. 1, p. 55-80.
RĂDULESCU ANDREI, Pagini inedite din istoria dreptului vechi, București, 1991.
„ Dreptul de mo ștenire al so țului supravie țuitor, București, 1925.
„ Dispozițiuni din vechiul drept moldovenesc privitoare la testament, în „Dreptul”, 1908, nr. 55, p. 7-8.
SĂVOIU EMANOIL, Contribuțiuni la studiul succesiunii testamentare în vechiul drept românesc, Craiova,
1942.
SPULBER C. A., Le concept byzantin de la loi juridique, , București, 1939.
STOICESCU NICOLAE, Matei Basarab, București, 1988.
ȘERBAN CONSTANTIN, Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653), București, 1991.
ȘTEFĂNESCU ȘTEFAN, Evoluția propriet ății feudale în Țara Româneasc ă până în secolul al XVII-lea, în
„Studii. Revist ă de istorie”, 1958, nr. 1, p. 53-64.
VULCĂNESCU ROMULUS, Etnologie juridic ă, București, 1970.