SPECIALIZAREA COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE ID [602313]

1
UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTAT EA DE FILOSOFIE ȘI STIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE ID

LUCRARE DE LICENȚĂ

PRESA OGLINDĂ SAU PRESA ECOU, DRAMA SPORTULUI
ROMÂNESC
STUDIU DE CAZ: JOCURILE OLIMPICE D E LA RIO, 2016

Coordonator științific:
Conf. univ.dr. Ștefania Bejan
Autor :
Carmen Luca
Iași, februarie 2017

2
DECLARAȚIE

Prin prezenta declar că lucrarea de licență cu titlul „Presa oglindă sau presa ecou,
Drama sportului românesc. Studiu de caz: Jocurile Olimpice de la Rio, 2016 ” este scrisă de mine
și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din
țară sau străinătate. De asem enea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe Internet,
sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

– toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt
scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

– reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința
precisă;

– rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Iași, februarie 2017 Absolvent: [anonimizat]

3
Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………4
Capitolul 1. Mass-media: t ipuri, funcții, putere ………… …….. ………………………….5
1.1. Tipuri de presă ……………………………………………………………6
1.2. Funcții (roluri) ale presei ………………………………………………..9
1.3. Presa – a patra putere în stat ?………………………………………………… …….14
Capitolul 2. Presa româ nească în peri oada post -comunistă. Adevă ruri
incomode………………………………………………………………………… 20
2.1. Cadrul legis lativ..………………………………………………………..20
2.2. Formarea profesională a jurnalistului post -comunist …………………23
2.3. Principiile profesiei de jurnalist. Găsirea u nei identități și formarea
unui set de valori ș i idealuri ……………………………………………………..26
2.4. Jurnaliș ti versus intelectuali. O polemică ?……………………….. …………….31
Capitolul 3. Studiu de caz. Jocurile Olimpice de la Rio, 2016 …… ………….. .32
Concluzii …… …………………………………………………………………….45
Bibliografie….. ……………………………………………… .…………………..4 8
Anex ă

4
INTRODUCERE

Prezenta lucrare are ca scop reliefarea unei problematici cu care ne confruntăm de ani
buni de zile, însă pe care o negăm ori nu o acceptăm: dr ama sportului românesc, accentuată de
presa de specialitate. Astfel, dorim să prezentăm situația reală în care sportul românesc se află –
lipsă de fonduri, echipamente , susținere din partea instituțiilor statului – precum și prezentarea,
din partea presei, a unui adevăr mascat în spatele unor interese ascunse și a preferinței pentru
cancan și scandal.
Primul capitol realizează o introducere în lumea mass -mediei. Vom analiza aici funcțiile
pe care mass -media le îndeplinește (ori ar trebui), tipurile de pres ă cu care, în mod dorit sau
involuntar, intrăm în contact zilnic, precum și puterea pe care presa o are în societate. Vom
stabili dacă, într -adevăr, presa este „a patra putere” în stat ori dacă sintagma este utilizată la
modul peiorativ ori fantasmagoric.
În cadrul celui de -al doilea capitol vom crea o incursiune în lumea presei de după
perioada comunistă, prezentând profesia de jurnal ist la adevărata ei însemnătate . Stabilind cadrul
legislativ în care această profesie renaște după o perioadă tulbure, vom afla în ce constă
pregătirea unui viitor jurnalist și care sunt principiile după care acesta ar trebui să se ghideze în
realizarea meseriei sale. Totodată, vom descoperi dacă între ziariști și intelectuali există atât de
multe diferențe pe cât am fi tentaț i să credem.
Capitolul al III -lea reia ideea potrivit căreia presa reprezintă „a patra putere” în stat.
Analizând mai multe argumente pro și contra și făcând apel la opiniile unor autori de specialitate,
vom ajunge la concluzia că presa nu reprezintă o pu tere legitimă în stat și că ea este, de cele mai
multe ori, supusă ori influențată de celelalte puteri, pe care le critică, însă de care depinde.
Studiul de caz realizat amintește evenimentele sportive petrecute în vara lui 2016 –
Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, menționând cele mai importante momente ale
competiției. Participarea României la Jocuri nu este încununată de lauri și laude, ci de dispute și
critici exacerbate, produse ale presei românești. Sportul românesc își arată fața tristă și nimic ită
de instituții de stat, mass -media și public.

5
CAPITOLUL 1. MASS -MEDIA: TIPURI, FUNCȚII, PUTERE

Comunicarea a reprezentat dintotdeauna calea spre dezvoltare si inovație, spre conexiune
și interacțiune interumană. Omul s -a născut curios și dornic de cunoaștere, așa că și -a creat
propriile sisteme informative, a inventat și a îmbunătățit până la punctul în care a ajuns să fie
dependen t și veșnic avid de informație.
Ar fi infantil din partea noastră să credem că mass -media românească s -a dezvoltat la f el
de rapid ca cea existentă pe plan internațional ori în state precum Marea Britanie sau SUA. Din
fericire, însă, nu am fost nici noi privați de mijloacele de comunica re în masă, care au ajuns să
ocupe un rol deosebit de important în viața românului. Cine oare nu cunoaște imaginea lui Ilie
Moromete citind ziarul și dezbătând vivace viața politică din perioada interbelică? Sau oare cine
nu este familiarizat cu imaginea unui adolescent adânc cufundat în al său smartphone? Desigur,
comparația ar putea una hil ară, însă ambele ipostaze rețin omul în strânsa lui legătură cu
informația.
Mass -media românească a căpătat glas mai târziu decât în alte state europene. Primul ziar
românesc este publicat în aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, și afir mă încă
de pe prima pagină că poporul român este cu 200 de ani în urma Europei de Apus la capitolul
presă. Dacă Marconi inventa radioul în 1901, în România de -abia în 1928 se înființa Societatea
Română de Radiodifuziune, ce avea să joace un rol important î n propagarea valorilor culturale și
sociale. Mari cărturari ai vremii: Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, țineau
conferințe r adio prin intermediul cărora își propagau și expuneau publicului larg crezurile,
opiniile și informațiile. Televiziun ea se dezvoltă tot în secolul XX: în România, prima emisiune
televizată este difuzată în 1937 .
In perioada contemporană, lucrurile au căpătat alte întorsături. Zi de zi sunt tipărite
numeroase publicații , posturile de radio și televiziune se întrec în re latarea celor mai proaspete
știri, internetul reprezintă principal a sursă de informație pentru oricine are la dispoziție un aparat
inteligent și o conexiune la internet. Mass -media ne plasează și pe noi în topul statelor cu grad
înalt de dezvoltare. (Măcar la acest capitol…)

6
1.1. Tipuri de presă
Instituțiile din sistemul mass -media cunosc mai multe clasificări, raportate la diverse
criterii. In funcție de scopul activității, exista instituții comerciale , ce au ca principal obiectiv
obținerea de profit, și inst ituții non-profit . Prima categorie de instituții de bucură de o mai mare
independență în ceea ce privește conținutul și alegerea unei poziții politice; desigur, termenul de
independență nu trebuie interpretat mot -a-mot, ci se referă la independența economi c ce permite
unei instituții de presă să -și desfășoare activitatea fără a depinde de instituțiile statale ori anumite
grupări politice. Influența, însă, vine din partea publicului, care are capacitatea de a decide și a
impune anumite comportamente, idei și ideologii. Instituțiile de presă comerciale se impart, la
rândul lor, în alte două categorii: pot fi instituții autonome ori pot fi integrate în grupuri
economice mai mari, consacrate producției mass -media.1
În ceea ce privește instituțiile non -profit, ș i acestea au nevoie de o finanțare pentru a -și
desfășura activitatea. Finanțarea provine din diverse surse: partide, structure guvernamentale,
organizații ale societății civile, organizații economice sau cu specific filantropic, conținutul
promovat de aces tea depinzând în mod direct de cerințele și opiniile finanțatorilor.
O altă clasificare are drept criteriu apartenența ori poziția politică. Astfel, discutăm
despre instituții de presă neutre și instituții de presă partizane , ce pun un puternic accent pe
propagandă și implementarea unor idei de natură politică.2
Din punctul de vedere al modului de expunere și abordare al subiectelor, avem în vedere
presa de calitate și presa tabloidă. Cea din urmă de bucură de o popularitate crescendă în rândul
publicului larg, probabil datorită unui nivel mediu de cultură și a preferinței pentru divertisment,
în timp ce presa de calitate rămâne destinată unui public restrâns, de elită.
Referitor la aceste două categorii de presă, Colin Sparks, unul dintre cei mai celebri
analiști ai fenomenului de tabloid, realiza o nouă clasificare. Astfel, autorul considera ca sunt
incidente cinci tipuri de jurnalism: presa serioasă , care „se concentrează aproape exclusiv asupra
subiectelor politice, economice și asupra schimbărilor str ucturale din lume‟ (dând ca exemple
aici publicații precum Wall Street Journal , New York Times , Le Monde ); presa semi -serioasă ,
care „are caracteristicile de conținut ale presei serioase, dar cu un număr mai mare de articole
soft și feature, cu un accent m ai puternic pe elemental vizual în prezentare” (așa cum este cazul

1Mihai Coman, Introducere în sistemul mass -media , Ediția a IV -a, Ed. Polirom, Iaș i, 2016 , p. 35
2Ibidem

7
unor publicații precum Times sau The Guardian ); presa serioasă -populară , cea care reunește
„ziarele populare, cu un accent puternic asupra designului și care conțin o doză substanțială de
scandal, sport și divertisment, dar care respectă, în același timp toate – sau măcar o parte
semnificativă din – valorile știrii promovate de ziarele serioase” ( Daily Mail , Daily Express );
presa tabloidă de chioșc sau tabloidul autentic , ce are la bază subi ecte precum scandalul, sportul
și divertismentul, dar care abordează și subiecte precum politica, atunci când se impune (de
pildă, în timpul campaniilor electorale); presa tabloidă de supermarket , dominată de știri de
scandal, sport, divertisment, care are , însă, „deseori și un puternic element fantastic”3.
Transpunând această clasificare pe scena presei românești, vom regăsi exemple pentru
toate cele cinci categorii enumerate mai sus. La categoria presă serioasă vom include o publicație
precum Ziarul Fina nciar, în ceea ce privește presa semi -serioasă exemplificăm ziare precum
Adevărul sau Gândul, în timp ce Evenimentul zilei s -ar încadra în categoria presei serioase –
populare. La categoria tabloid autentic avem ziare ca Libertatea sau Click, pe când presa t abloidă
de supermarket are ca reprezentante publicații ca Ziarul Ring sau Atac.
Cea mai important clasificare rămâne, însă, cea realizată în funcție de tipul de suport prin
intermediul căruia își difuzează mesajele. Discutăm, astfel, despre presa scrisă ș i audiovizualul,
divizate și ele în mai multe subclase.
Presa scrisă . Un prim criteriu în funcție de care ne raportăm în realizarea unei clasificări
a presei scrise este timpul de producție și periodicitatea de apariție; există, așadar publicații
cotidien e, săptămânale, lunare, trimestriale și anuale. Un alt criteriu constă în numărul de
exemplare tipărite pentru fiecare ediție (tiraje), analizat, însă, într -o manieră relativă, în funcție
de suprafața unui stat, dimensiunile populației, nivelul de educație și în raport cu toate celelalte
forme ale mass -mediei. Înainte de „explozia” variantelor online, cel mai mare tiraj a fost
înregistrat de cotidianul japonez Yomiuri Shimbun : 14,5 milioane de exemplare pe zi. Apoi,
publicațiile mai pot fi generaliste sau s pecializate, în funcție de conținutul și temele abordate.
Majoritatea cotidienelor sunt generaliste, pentru a satisface nevoile și preferințele unui public
numeros și eterogen, în timp ce există, desigur, și publicații specializate de mare tiraj, așa cum
sunt gazetele sportive (Pro Sport), economice (Ziarul Financiar) sau religioase (Lumina).4

3 Colin Sparks, Introduction. The Panic over News , în Colin Sparks, Tulloch John, Tabloid Tales. Global Debates
over Media Standards , Sage, Londra, 2000, pp. 13 -16
4Mihai Coman, op.cit., pp. 36 -37

8
Presa anglo -saxonă face o puternică distincție între publicațiile de calitate și cele
populare : primele abordează subiecte cu un impact social major (evenimente și s ituații politice și
economice internaționale), în timp ce publicațiile populare abordează subiecte de tip senzațional,
bazându -se pe exagerări și fapte neconfirmate. Putem încadra aici presa de tip tabloid.5
Audiovizualul. Și instituțiile de presă de tipu l audiovizualului sunt susceptibile de a fi
încadrate în mai multe categorii. Dupa zona de acoperire, ele pot fi locale, regionale, naționale
sau internaționale. În funcție de modul de organizare, se face distincția între posturile
independente și cele afi liate, în timp ce după forma de finanțare există posturi de serviciu public
și posturi comerciale.
După conținut, posturile pot fi generaliste sau specializate . Marile posturi au promovat
dintotdeauna un conținut generalist, pentru a satisface nevoile unu i public larg, eterogen. Astfel,
posturi de radio și televiziune precum CBS, NBC (SUA), BBC, RAI, France 1 (Europa)
difuzează constant un amalgam de programe de știri, dezbateri, emisiuni sportive sau de
divertisment, muzică, filme și seriale, pentru a atr age un public cât mai numeros și cu gusturi
variate.
La rândul lor, posturile de televiziune au început să se specializeze în distribuția de știri
(CNN, BBC), de filme artistice (HBO, Cinemax, TNT), de sport (Eurosport, Fox Sport), muzică
(MTV), știință ( Discovery, History, Animal Planet), programe financiare, programe pentru copii,
emisiuni culinare și lista poate continua.
Aceste clasificări riscă, însă, să devină desuete datorită schimbărilor pe care le promite
tehnologia. Ne vom confrunta, probabil, î ntr-un viitor nu foarte îndepărtat cu modificări majore
în ceea ce privește sistemele de transmisie ale mass -mediei, cu o digitalizare perpetuă,
revoluționară. Și cu noi și îmbunătățite instituții mass -media.

5Mihai Coman, op.cit. , p. 37

9
1.2. Funcții (roluri) ale presei
Diferitele cer cetări sau eseuri consacrate mass -mediei au condus la i dentificarea unor
serii de funcț ii socio -culturale . Ne vom ocupa în cele ce urmează de cinci dintre ele.
1. Funcț ia de informare
Prima dintre funcț iile analizate se refer ă la nevoia indivizilor ș i grupuri lor de a controla
mediul înconjurător: oamenii evaluează , în funcție de informațiile pe care le pr imesc prin mass –
media, importanța evenimentelor ce ar putea să -i afecteze în mod direct, anticipează unele
tendinț e ale vieț ii economice, sociale sau politice și iau, în cunoștință de cauză , anumite decizii.
Dimensiunea pragmatic ă a acestei funcții este subliniată, în terminologia americană, prin
utilizarea expresiei „funcț ie de supraveghere”, ce reliefează rolul de instrument de control al
realității pe care î l joacă presa. Din multitudinea de mesaje cu care intrăm în contact zilnic, doar
o parte ofer ă informaț ii de imediata utilitate (starea vremii, situația prețurilor, manifestă rile
cultural e, transportul î n comun, etc.). O altă parte se referă la fapte și pr ocese mai puțin legate de
mediul nostru imediat: știrile privitoare la o lovitură de stat dintr -o țară aflată la mii de kilometri
depă rtare, la moartea unui mare scriitor dintr -o zonă lingvistică necunoscută ori neinteresantă
pentru noi , la descoperirea un ei noi planete sau la rezultatele unei regate de iahting nu ne
influențează viața zilnică și nu ne oferă puncte de sprij in pentru deciziile cotidiene. În schimb,
asemenea informații formează un repertoriu c ultural specific, care se adaugă reprezen tărilor
simbolice și sistemelor de valori dobândite prin alte canale și din alte experiențe; acest ansamblu
de cunoștințe ș i convinge ri contribuie la crearea concepției despre lume pe care se întemeiază
toate deciziile cotidiene ale indivizilor.6
În ceea ce priveșt e presa sportivă, aceasta îndeplinește funcția de informare prin
prezentarea evenimentelor sportive de mai mică sau mai mare importanță, prin informarea
publicului asupra datelor și orelor la care au loc competiții și concursuri, precum și prin aducerea
la cunoștință asupra premiilor, victoriilor, înfrângerilor sau clasamentelor sportive. Informa țiile
trebuie întotdeauna să fie de actualitate, precise și reale, căci plăsmuirile fantasticului nu își au
locul și rostul aici.

6Mihai Coman, op.cit. , p.109

10
2. Funcț ia de interpretare
O știre n u reprezintă doar un cumul de informații. O ș tire constituie o viziune, cultural
determinată, asupra unor informații. Cu alte cuvinte, într -o știre sunt sintetizate atât informații,
cât și semnificațiile lor; știrile nu oferă doar date concrete, ci și o in terpretare a evenimentelor ori
stărilor expuse.
Prima și (poate) cea mai importantă formă de interpretare constă î n chiar decizia de a face
publică (sau de a ignora) o anumită informaț ie. Simplul gest de a selecta, di n noianul de date care
asaltează zilni c o redacție, un numă r limitat de știri și material implică atât o judecată de valoare,
cât și un proces, nu întotdeauna perfect conș tientiz at, de interpretare a realului în funcț ie de un
ansamblu de norme, reprezentă ri, simboluri, principii, etc. După ace st prim filtru urmează o altă
treaptă de int erpretare: stabilirea proprietăților. Astfel, în fiecare zi, un grup restrâns de oameni
stabileș te o ie rarhizare a evenimentelor, plasându -le în partea superioară a paginii de ziar sau în
partea inițială a progra melor de știri din radio ș i televiziune.7
Dacă selectarea și ierarhizarea informației reprezintă forme directe ș i implicite (dar la fel
de puter nice) de interpretare, punerea în context și comentarea ș tirilor constituie forme directe,
asumate, de semn ificare a evenimentelor. Interpretarea nu es te prezentă numai ca un adaos în
conținutul informațiilor – prin selecț ie, prin e valuarea ori prin semnificarea în actul scrierii și
prin poziționarea î n ansamblul produsul ui mediatic; ea se concretizează și în forme proprii de
exprimare, î n genuri jurnalistice bine determinate.
Interpretarea în presa sportivă probabil că nu pare atât de activă ori importantă, însă ea
trebuie realizată și aici. Informațiile trebuie selectate și organizate în funcție de priorități, genu ri
specifice, grad de popularitate ori și oferite publicului într -o formă clară, inteligibilă. Un rezultat
obținut de o echipă de fotbal, de pildă, trebuie analizat și interpretat comparativ cu altele, trebuie
a-i fi expusă însemnătatea și valoarea. Căci p resa nu se poate baza strict pe cultura generală a
publicului său, trebuie să îi și ofere, de cele mai multe ori, explicații și informații complete. Și
corecte!

7Ibidem , pp. 113 -114

11
3. Funcția de legatură
Consumâ nd produsele mass -media, milioane de oameni se vor găsi conectați p rin niște
legături invizibile: fiind expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtășească aceleași
valori ș i reprezentă ri cultural e, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească prin informații,
idei, povești ș i simb oluri analoage. Oferind inform ații comune, idei comune ș i, implicit, subiecte
comune de dialog, mass -media leagă oameni depărtați și diferiți î ntr-un fel de comunicare care
nu mai este bazată pe proximitatea spaț ială, națională, religioasă ori cultural ă, ci pur și simplu pe
aceea infor mațională .8
Astfel, presa se dovedește a fi o „creatoare de public”, deci o făuritoare de reț ele sociale,
adeseori mai ample și mai active decâ t cele uzuale. Datorită presei, oamenii descoperă că
împărtășesc aceleași valori, că se pot mobiliza pentru acele ași scopuri, într -un cuvânt, că fac sau
pot fac e parte dintr -o comunitate umană de dime nsiuni infinit mai complexe decât acelea ale
comunității î n care își desfășoară viața ș i activitatea de zi cu zi.9
Dar presa nu este numai un factor de solidaritate glob ală: ea acționează în același mod ș i
la nivel micro -structurilor societății. În numeroase situații, diferiți oameni, care nu se cunosc ș i
care se a flă, din întâmplare, împreună (în mijloace de transport în comun, în săli de așteptare, pe
stadioane sau în p arcuri) constată că pot iniț ia un dialog, d eoarece au un punct de referință
comun: o emisiune sau un film TV , un program de radio, un articol sau o revistă . Și dacă nici
sportul nu este subiect de discuție, atunci ce ne mai rămâne? Dezbateri amănunțite, ar gumente
pro și contra, relevarea unor probleme și găsirea unor soluții, toate acestea pot interveni de la un
banal meci de tenis sau o competitie de gimnastică televizată. Preferința pentru un anumit sport
ori susținerea unei echipe a creat dintotdeauna legături puternice între oameni care, deși nu se
cunosc și nu sunt compatibili ca personalități ori poziții sociale, au ceva în comun și devin uniți
la nevoie. Nu știm sigur dacă și legăturile amoroase se nasc astfel, însă în privința prieteniilor nu
avem ni ciun dubiu!

8Mihai Coman, op.cit. , pp. 117 -118
9Ibidem

12
4. Funcț ia de culturalizare (educare)
Încă de mici, copiii sunt modelați de mediul social în care trăiesc; astfel, treptat, ei
dobândesc și asimilează normele de comportament, interdicțiile, prescripțiile și restricț iile,
valorile, rep rezentări le simbolice și categoriile de gândire specific colectivităț ii lor. Acest proces,
de cunoaștere, învățare, deprindere și formare a caracterului a fost, dintotdeauna, controlat în
mod exclusiv de familie, de mediul social ori de instituțiile religioase și, ulterior, școlare. Odată
cu apariția și creș terea ponderii mass -mediei, o mare parte a activităț ilor de transmitere a
valorilor ș i modelelor cultural e, de formare a gândirii și a comportamentului (adică de educare)
au fost preluate de mesajele presei. Că s unt ele pozitive ori negative, asta încă rămâne
discutabil…
Pe langă această funcție de socializare implicită , numeroase seg mente ale mass -mediei au
o funcț ie de socializare explicit asumată: în acest sens pot fi invocate, în primul rând, emisiunile
sau pu blicațiile desti nate copiilo r, ciclurile televizate de pregătire școlară sau de învățare a
limbilor stră ine, docu mentarele cu conținut educativ sau magazinele de vulgarizare științifică .10
Transmiterea informaț iilor prin intermediul mass -mediei con tribuie l a realizarea
stabilității sociale și la menținerea î n timp a stru cturilor și valorilor culturale. Prin această
acțiune, presa apare ca o forță în egala măsură conservatoare și inovatoare, stabilizatoare și
dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradițion ale și generatoare de noi valori.11
Este adevărat, prea puține articole de presă vin să explice regulile unui joc, istoria vreunui
sport sau diverse principii de organizare. Însă ele există; și nu doar pentru îmbogățirea culturii
generale ori umplerea inuti lă a unor pagini de ziar cu câteva rânduri scrise, ci pentru un scop
mult mai nobil: pentru a -i oferi cititorului informații. Un om informat este un om bogat (probabil
nu material, cât cultural), deci și presa sportivă duce la bun sfârșit misiunea de infor mare a
publicului larg. Educația pornește din cunoaștere, iar cunoașterea capătă valori reale atunci când
este amplă și variată, bogată în detalii și generatoare de idei, principii, întrebări și răspunsuri. Și
da, chiar și presa sportivă oferă cunoaștere ( atunci când își respectă scopurile și își face treaba
„ca la carte”).

10Mihai Coman, op.cit. , p.119
11Ibidem, p. 120

13
5. Funcț ia de divertisment
O part e dintre produsele mass -media ră spund nevoii oamenilor de rela xare, de odihnă , de
evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut
și timpul rămas la dispoziț ia individului pe ntru orice fel de alte activități a crescut, cat egorii tot
mai largi ale populației au î ncepu t să folosească mass -media ca principal fu rnizor de bunuri
destinate ocupă rii timpului liber. D in secolul al XIX -lea până în prezent, evoluț iile tehnolog ice
permanente au dus la perfecț ionarea in strumentelor de difuzare pe spații geografice mari și î n
intervale scurte de timp, a unor mes aje de interes general. Datorită acestui fenomen și creșterii
rolului publicității ca sursă majoră de finanț are a sistemul ui presei, mass -media a ajuns să fie
instituț ia care vinde divertisment la costurile cele mai reduse – în raport cu teatrul, turismul, arta
sau sportul.
În ansamblul sistemului mass -media, ponderea mesajel or de divertisment este diferită de
la un canal la altul, de la un tip de instituț ie la altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile
comerciale specializate î n difuzarea de filme sau de desene animate, posturile de radio axate p e
programe muzicale ori publicaț iile ce ofer ă subiecte de lectură pentru timpul l iber constituie
produse ale unei prese d estinate aproape integral relaxării ș i amuzamentulu i; în publicațiile
cotidiene sau în posturile consacrate distribuirii de știri, divertismentul ocupă o poziție
marginală .12
Consumul de divertisment nu răspunde numai dorințelor de relaxare și refacere după
oboseala u nei zile de activitate; din altă perspect ivă, el satisface și nevoia omului de a scă pa de
sub pres iunea cotidianului, de a evada și de a găsi refugiu într -o lume imaginară, completamente
distinctă de cea a realității înconjurătoare.

12Mihai Coman, op.cit. , p. 121

14
1.3. Presa – a patra putere în stat ?

Gânditori iluminiști precum J. J. Rousseau, Voltaire, Daniel Defoe sau Jonathan Swift au
ajuns la concluzia că in dividul nu se poate elibera de sub opresiunea autorităților externe și a
intruziunilor acestora în existența umană decât printr -o „cultivare”, o culturalizare ce culminează
prin crearea unei gândiri autonome, elevate. Acesta a fost și motivul pentru care e i și-au însușit
misiunea de a -i „lumina” pe reprezentanții claselor populare, de a le oferi un suport în baza
căruia ei să își dezvolte personalități independente. Oamenii „luminați” prin lectură și educație
au, astfel, capacitatea de a împărtăși idei, opi nii, de a dezbate subiecte și căi de acțiune. Oamenii
„luminați” nu trebuie să fie doar formați , ci și informați asupra ideilor și evenimentelor puse în
discuție. În opinia acelorași iluminiști, instituțiile de educație și formare aveau un statut bine
definit, pe când organismele ce jucau rolul informativ nu aveau o identitate clară și un real
prestigiu.13
Secole de -a rândul, informarea s -a realizat prin comunicare interpersonală: oamenii care
asistau la anumite evenimente transmiteau mai departe o opinie su biectivă asupra celor trăite,
opinie care ajungea la urechile altora în diferite forme, fie mai sărăcită, fie îmbogățită cu noi
informații mai mult sau mai puțin veridice. La finalul lanțului rezulta o cu totul altă relatare.
Încercările de a fixa în scris anumite evenimente importante s -au lovit de mai multe neajunsuri
(puține manuscrise, mijloace de transport lente, imposibilitatea de a transmite mai departe
informațiile), astfel că zonele mărginașe, „populare” au rămas în umbră în ceea ce privește
inform ația și au continuat să păstreze formele clasice de informare – oralitatea, imaginația.
Apariția tiparului, însă, a doborât toate aceste granițe și a dus la lărgirea sferelor de comunicare;
tot mai multe clase au avut acces acum la ziare și reviste, idei ș i opere literare.
Dacă la început spațiul tipografic avea în prim plan reprezentanții clasei elevate și
produsele lor, lărgirea publicului alfabetizat a permis accesul la cultură către tot mai mulți
doritori. Presa scrisă a luat locul cărților în preferinț ele publicului, au apărut noi genuri precum
dezbaterile, interviurile, anchetele, reportajele și, odată cu ele, și un nou personaj specializat –
jurnalistul. Munca sa nu era similară cu creația sau arta; el prezenta informații de natură politică,
socială, culturală într -o manieră obiectivă și impersonală. În secolele XVII -XIX, mulți oameni de

13 Mihai Coman, op.cit. , pp. 113 -115

15
cultură se dedicau atât scrierii de opere literare, filosofice, opere de artă, cu alte cuvinte, cât și
articolelor din presa vremii. Exemple în acest sens sunt multipl e: Emil Zola, Balzac, Voltaire,
Mark Twain, Albert Camus sau Mircea Eliade, niciunul însă rămânând în posteritate grație
carierei jurnalistice.
La sfârșitul secolului al XIX -lea se produce o scindare între jurnaliști și creatorii de artă:
jurnalistul profe sionist rămâne dedicat știrilor și articolelor de informare, pe când „scriitori”
rămân activi doar în spațiul articolului de opinie (cronică, pamflet, comentariu etc.). Deci de -abia
după două secole presa capătă un statut și o identitate profesională pe ca re curentul iluminist i le
nega. Rolul ei urmează să fie, de -acum, unul important pe scena socială și politică a vremii,
intervenind acerb în jocul democratic.
Intrarea presei în spațiul public a însemnat crearea unui nou formator al opiniei publice –
jurnalistul. Acesta devine tot mai auzit și se detașează de structurile instituționale ale statului,
îmbrățișând un important rol de supraveghetor al „puterii” și funcționării sistemului politic.
Bernard Miege spunea că spațiul public mediatic este influențat de amploarea populației
implicate, relațiile stabilite între partenerii actului de comunicare, stilul presei (de la presa de
opinie la presa de informare), raportul cu puterile politice și economice și modul de organizare a
mass -mediei. La toate acestea se adaugă și noile tehnologii care aduc și ele modificări de esență
în ceea ce privește funcționarea și puterea presei.14
Mass -media a jucat un rol important în ceea ce privește crearea unui spațiu public
popular, preocupat atât de frământările clasei neprivi legiate, cât și de jocurile clasei politice.
Presa s -a implicat activ în viața politică, mai ales prin prisma influențelor pe care le exercita
asupra conducătorilor și publicului. Astfel, presa a devenit a patra putere în stat.
Formula este asociată cel ma i adesea cu Edmund Burke. Desigur că nu discutăm aici
despre o putere legitimă, așa cum este în cazul celorlalte puteri în stat (legislativă, executivă,
judecătorească), ci despre o revendicare de drepturi, libertăți. Ideea lui Burke va fi preluată de
mai mulți scriitori și oameni de cultură, precum Balzac, Dumas sau Zola, suferind, desigur, și
unele modificări. Presa va fi considerată o „a patra putere” tocmai prin prisma intruziunii sale în
viața politică și asigurarea unui echilibru al democrației și pri n obligațiile sale față de societate.
Este flatant, bineînțeles, pentru jurnaliști să fie priviți ca o „putere” în stat. Se pare că,
astfel, li se acordă dreptul de a se opune celorlalte puteri în stat și li se scuză orice exces sau

14 Bernard Miege, Societatea cucerită de comunicare , Ed. Polirom, Iași, 1997, p.115

16
eroare intervenită într -o luptă împotriva unei alte puteri. Presa ca putere în stat s -a transformat,
totodată, într -o reală instanță adversativă, care critică și controlează comportamentul instituțiilor
statale, care supraveghează și relevă orice greșeli sau nerelugarități. Adev ărul rămâne, însă,
undeva la mijloc.
Colin Sparks susținea că utilizarea acestui termen ( presa – putere) nu își are bazele într -o
literatură de specialitate. Acesta era de părere că există 3 tipuri posibile de raportare a presei față
de structurile puteri i:
a) Presa ca a patra putere : „Această terminologie atribuie presei, în mod implicit același rol de
conducere, diferit de societatea civilă, pe care îl exercită și celelalte puteri”. Cu alte cuvinte,
presa ar fi un alt actant public, alături de puterea execu tivă, legislativă și judecătorească. Ea
nu s-ar mai afla sub controlul publicului/cetățenilor, ci s -ar transforma într -o reală elită a
puterii. Putere autonomă, presa s -ar afla într -un echilibru cu celelalte puteri și nu ar mai fi
controlată de publicul ci titor. Colin Sparks crede că în cadrul modelului presei de serviciu
public se configurează cel mai bine ipostaza de „a patra putere” a presei (în sensul propriu al
termenului „putere”). Istoria ne spune, însă, că doar într -un sistem comunist mass -media
joacă o asemenea ipostază, în lupta împotriva partidului conducător. Presa, transformată într –
un activit agitator al maselor, se opune conducerii și impune moduri de gândire și planuri de
acțiune.
b) Presa ca a patra stare : sistemul de reprezentativitate din sec olul al XVIII -lea rasfrângea
societatea în mai multe stări, corespunzătoare unor categorii sociale relativ omogene; fiecare
dintre acestea ocupa în Parlament un anumit număr de locuri, corespunzătoare cu importanța
sa. Făcând o astfel de conexiune, presa c a stare reprezintă acele categorii care, din varii
motive, nu își pot apăra singure interesele și drepturile. Presa vorbește în numele celor ce nu
au putere, celor fără „voce publică”, în numele categoriilor defavorizate, al celor pe care
viața politică îi ignoră, asuprește sau reneagă. Scopul presei este acela de a reliefa erorile
celorlalte instituții de stat, de a face publice toate situațiile în care unele grupuri sociale sau
minorități sunt defavorizate ori nedreptățite. Această perspectivă întruchipea ză jurnalismul de
investigație.
c) Presa ca un watchdog (câine de pază): „Presa acționează în numele publicului, pentru a -i
atrage atenția asupra abuzurilor Puterii”. Acest termen scoate în vedere rolul de

17
supraveghetor pe care îl are mass -media, care verific ă deciziile instituțiilor publice și
corectitudinea lor. 15

Conceptul de a patra putere în stat nu este unanim acceptat de teoreticieni și nici măcar
jurnaliști. Argumentele sunt suficiente și edificatoare.
În primul rând, presa nu reprezintă o putere leg itimă, așa cum este cazul parlamentarilor,
de pildă, validați prin actul electoral și cărora legea însăși le oferă acest statut. Legitimitatea ei,
însă, poate fi una de natură culturală: nu de puține ori ne -a arătat istoria că jurnaliștii au
contribuit la un echilibru între puteri, prin asigurarea dreptului la libera exprimare. Multiple
Constituții și legi au oferit legitimitate activității realizate în presă și au contribuit la conturarea
unei identități profesionale.
Apoi, independența presei nu este una absolută, care să îi permită să își exercite pe deplin
rolul de putere (sau contra -putere). Independența presei poate fi asigurată prin două căi:
legislativă și economică. Ori știm prea bine că presa are nevoie și de surse de finanțare pentru a
exista și f uncționa și, de cele mai multe, ori acestea sunt statul și partidele politice. Și, din nou,
nu mai putem discuta despre o independență deplină, căci a patra putere rămâne cumva
subordonată celorlalte puteri ale statului.
Să ne mai punem, totuși, o întrebar e: sunt jurnaliștii suficient de competenți, morali,
exigenți și imparțiali pentru a putea deține o putere în stat? Desigur, codurile deontologice ale
profesiei de jurnalist impun multiple norme morale elevate. Totuși, practica vine să le conteste și
să în fățișeze un jurnalist fără scrupule, lipsit de principii sau respect pentru profesia sa. (Două
exemple dăm în acest sens: campania de denigrare care a dus la sinuciderea fostului prim –
ministru francez Beregovoy, în 1993, și moartea tragică a prințesei Dian a, în 1997.)
Numeroși analiști arată că, în prezent, pe lângă formele clasice de limitare și influențare a
presei (prin cadre legislative și regulamentare rigide, presiuni economice, hegemonie culturală,
blocarea accesului la informație etc.), apar forme n oi de realizare a interfeței între politic și mass –
media, care pot influența activitatea jurnaliștilor: marketingul politic și relațiile publice. Acestea
nu vizează restrângerea accesului presei la informare sau manipularea jurnaliștilor, ci au ca scop
constituirea anumitor evenimente publice sau plasarea unor mesaje în produsele mass -media, în
colaborare cu jurnaliștii. Chiar dacă sunt profund corecte în esența lor, asemenea activități sau

15 Colin Sparks, The Media as a Power for Democracy , în The Public , nr. 1, 1995, p.47

18
tehnici sunt percepute de jurnaliști ca limitări ale sferei de acți une a mass -mediei: profesioniștii
presei afirmă că, datorită acțiunii acestor producători și distributori de informație, ei pierd
controlul asupra fabricării și difuzării știrilor de interes public, devenind doar un suport și un
intermediar între clasa pol itică și audiență. În aceste condiții, statutul de „a patra putere” al presei
nu poate fi un drept câștigat definitiv și iremediabil; el apare ca o obligație și un „privilegiu” ce
trebuie dobândite, justificate și păstrate prin fiecare act de participare l a dezbaterile din spațiul
public.16
În anul 1947, doi filosofi lansau în lucrarea lor Dialectica iluminismului sintagma
„industrie culturală”, pentru a desemna ansamblul tehnicilor de producție și reproducție
industrială a operelor culturale. Numele lor, Th eodor Adorno și Max Horkheimer, au devenit
nume de referință pentru așa -numita „Școală de la Frankfurt”, un grup de cercetători prigoniți
de nazism care vor emigra în SUA și vor exercita puternice influențe asupra cercetării culturii de
masă și mass -mediei . Potrivit acestora, termenul de industrie culturală era sinonim cu
standardizarea și raționalizarea producției, cu fabricarea de bunuri culturale în serie, după
modelul benzii rulante; cei doi filosofi amintiți anterior considerau ca industrializarea cult urii
afectează într -un mod negativ cultura, creația și inovația artistică. Termenul lansat de ei va fi
utilizat după 1970 de alți cercetători , având, însă, un sens diferit: industria culturală va desemna
„organizațiile particulare și de stat care au ca obi ectiv producția, sponsorizarea, expunerea și
distribuția de bunuri și servicii culturale”.17
Presa, deși inițial născută ca o activitate intelectuală, asociată mai ales cu creația artistică,
a intrat în secolul al XIX -lea în cercul larg al industrializării și comercializării, devenind, astfel,
obiectul unei piețe și o industrie a produselor mass -media. Produsele oferite de mass -media au
un caracter complex: apar atât ca bunuri, cât și ca servicii (simultan), pofi fi atât produse
autonome, cât și produse ce n ecesită alte echipamente pentru a funcționa (aparate radio,
televizoare, calculatoare etc.), sunt bunuri destinate totodată consumului colectiv, cât și
consumului individual, reprezintă atât valori perisabile (știrile radio și TV), cât și valori cu o
durat ă mai mare de consum (reviste specializate, filme documentare).18

16 M. Coman, op.cit. , p. 221
17Peter Brooker, Cultural Theory , Ed. Arnold -Hodder Headline, Londra, 1999, p. 58
18Mihai Coman, op.cit ., p. 43

19
În ciuda eforturilor de a promova bunurile culturale și pentru a crea noi nevoi de consum
ale publicului, piața produselor mass -media rămâne una limitată: aria de circulație a unui produs
este determinată de constrângeri de natură fizică (zona de acoperire a unui post de radio, aria de
circulație a unui ziar), culturală (obiceiuri, tradiții, mentalități), socială (gradul de alfabetizare al
publicului, timpul disponibil oferit surselor de infor mație și divertisment din mass -media),
fiziologică (ore de muncă, ore de somn, ore petrecute cu transportul etc.).19
În multiplele lor forme de manifestare, industriile culturale creează și distrib uie o mare
varietate de produse: editarea de mărfuri cultura le (cărți, discuri, casete video etc.), producția de
flux (radio și televiziune), producția de informație scrisă (ziare, reviste), producția de programe
informatice și producția de spectacole publice și transmiterea lor către publicul mass -media. Ce
se poa te remarca, însă, este că latura intelectuală a industriei culturale (efortul de a înțelege sau
memora o informație, analiza critică a produsului oferit și încadrarea lui într -o categorie) a fost
înlocuită într -o mare măsură de latura afectivă (identificar ea cu mesajul ori cu cei care îl expun ,
interpretarea prin prisma experiențelor personale etc.). Acesta este și motivul pentru care o mare
parte din produsele mass -media sunt concepute pentru a corespunde orizontului cultural și
emoțional majoritar, în jur ul unor valori sau sentimente percepute de un public cât mai larg.20
„Personificarea” presei ca o putere în s ocietate nu ar trebui utilizată într -un sens propriu.
Căci nimeni și nimic nu legitimează instituția presei ca o putere în stat, așa cum se întamplă în
cazul celorlalte puteri (executivă, legislativă, judecătorească), aflate într -o relație de coordonare.
Presa nu este și nici nu a fost vreodată atotputernică; ea se supune publicului cititor și, de cele
mai multe ori, celor ce o finanțează. Presa este o putere doar atâta timp cât puterea culturalizează
și informează.

19Mihai Coman, op.cit , p. 58
20Ibidem , p.91

20
CAPITOLUL 2. PRESA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA POST –
COMUNISTĂ. ADEVĂRURI INCOMODE

2.1. Cadrul legislativ

Libertatea presei și libertatea de exprimare sunt printre cele mai importante caracteri stici
ale unei societãți democratice. Aceste drepturi fundamentale nu au fost dintotdeauna protejate.
Este vorba de perioa da regimurilor totalitare, când toate instituțiile au fost centralizate, prin
urmare și mass -media au avut de suferit.
Este bine cunos cut faptul cã mass -media în România s -a dezvoltat rapid dupã cãderea
comunismului. Numãrul publicațiilor a crescut considerabil din 1989 pânã în prezent, toate
formele de mass -media – radio, presã și televiziune – devenind accesibile tuturor, oferind astfe l
posibilitatea diseminãrii informației.
Este notabil de urmărit traiectoria pe care a urmat -o mass -media de -a lun gul celor
aproape trei decenii de la revoluția din 1989, precum și caracteristicile unui sistem mass -media
post-comunist, în societatea române ascã.
Sistemul comunist se concentra asupra celei mai importante resurse a le mass -medie i, și
anume informația. Puterea obligă atunci la distibuirea unei informații difuze, amestec de
adevãruri parțiale și minciuni credibile, de real și iluzoriu. Astfel, ju rnaliștii aveau obligația sã
scrie și sã vorbeascã despre ceva diferit de ceea ce trãiau și vedeau, sã prezinte o falsã realitate a
reușitelor, a progresului, a bunãstãrii, a adeziunii și a mobilizãrii maselor, sã producã și sã
reproducã un discurs oficial , golit de conținut și de adevãr. Accesul la informație era posibil
numai prin intermediul instanțelor stabilite de Putere: comitete de propagandã, agenții de presã
de stat, documente oficiale, ședințe, congrese și conferințe minuțios regizate. Acestea ofe reau
date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandisticã, nu informativã.21
Controlarea informației conduce la generalizarea caracterului planificat al activitãții
mass -media: ziarele și revistele apar în tiraje fixate, stabilite dinainte, indiferent de reacțiile sau
interesele publicului; grilele de programe respectã strategii propagandistice, adeseori în
contradicție cu ritmul vieții casnice a populației; temele sunt fixate conform calendarului

21 Mihai Coman, Mass -media î n România post -comunistă , Ed. Polirom, Iași, 2003, p.55

21
evenimentelor oficiale, fapt ce plaseazã presa într -o ipos tazã de „campanie” de mobilizare și
propagandã permanentã.
Orice stat democratic are obligația de a sprijini sistemele mass -media orientate spre
informare și spre educare, ca o garanție a menținerii bazelor democratice ale respectivului stat. În
România po stcomunistã, modelul de organizare cel mai rãspândit în mass -media este cel liberal.
În România nu există un sistem legislativ bine conturat, cu caracter generic și integrator,
prin care să se protejeze interesele breslei în raport cu clasa politică și cu patronatul. Domeniul
audiovizualului a fost stabilizat prin două legi: Legea audiovizualului (1992 și 2002) și Legea
privind înființarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române
de Televiziune (1994). Prima lege a condus l a înființarea Consilului Național al Audiovizualului
și la declanșarea procesului de alocare a frecvențelor într -un ritm alert. A doua lege definește
modul de funcționare specific instituțiilor audiovizuale de serviciu public.
Cotidianele, revistele și pos turile de radio și televiziune sunt majoritatea de tip comercial,
adică funcționează după legile economiei de piață. Proprietatea privată s -a constituit în presa
românească pe două căi:
– Prin privatizare spontană a instituțiilor mass media comuniste
– Prin crearea de noi întreprinderi
S-a încercat astfel obținerea unui control asupra instiuțiilor deja create prin apariția altora
noi. Au mai fost adoptate și alte legi, cum ar fi Legea dreptului de autor, Legea privind liberul
acces la inform ațiile de interes public. Aceasta din urmă a fost adoptată în 2001 și a fost însoțită,
pe lângă dezbaterile și contestările de rigoare, de o amplă campanie de informare a publicului.
Cu toate acestea, mai multe anchete jurnalistice au arătat că la nivelul instituțiilor publice nu
există nici structurile, nici logistica, nici competențele și, mai ales, nici conștiința specific
funcționarului public dintr -o societate democratic necesare aplicării prevederilor legii. Proiectul
și textul de lege au fost aspru c ontestate de jurnaliști, care le -au privit ca pe o formă de
intimidare a presei.
Mass -media postcomunistă a fost și ră mâne cea mai elocventã, palpabilã și activã dovadã
a liber tății de expresie câștigate după pră bușirea to talitarismului. Liberta tea de exprimare nu este
însã sinonimã nici cu dobândirea maturitãții profesionale, nici cu exercitarea responsabilã a
misiunii de „a patra putere în stat” și nici cu egalizarea drepturilor și a șanselor de acces ale
tuturor cetãțenilor sau organizațiilor la exprimarea prin intermediul mass media. Libertatea de

22
exprimare a cunoscut numeroase manifestãri puse în slujba interesului public, dar și ieșiri
motivate de orgolii, interese sau ignoranțã.
În toți acești ani, mass -media au constituit instituția cea ma i apropiatã de public, iar
aceastã apropiere explicã plasarea constantã a mass -media în plutonul puținelor instituții în care
publicul are încredere. Într -o epocã în care fi ecare dintre noi se confruntã frecvent cu nepãsarea,
disprețul și corupția repezent anților justiției, partidelor politice, administrației, bãmcilor, etc.,
faptul cã presa spune și expune în public ceea ce pãțesc oamenii obișnuiți oferã alinare și un
sentiment de solidaritate.
Toate sistemele mass -media sunt o sumã de produse diferite din multiple puncte de
vedere: al suporturilor, al tipurilor de public vizate, al conținuturilor, al modurilor de finanțare, al
zonelor de distribuție, al atitudinii politice etc22. Este deci vorba despre o eterogenitate a
sistemului global, compus din subsist eme cu contururi clare. În cadrul presei autohtone,
postcomunismul a creat nu numai aceastã diversificare, fireascã pentru un sistem mass -media
eliberat de controlul etatic, de planificare și de cenzurã, ci și o amalgamare haoticã în interiorul
subsistemel or și a produselor mass -media.
Presa, născută atât ca o activitate intelectuală (asociată îndeosebi cu creația artistică și cu
dezbaterea de idei în cercuri restrânse), cât și ca o formă artizanală de producție, a intrat,
începând cu secolul al XIX -lea, în spirala industrializării și a comercializării: ea deve nit astfel
obiectul unei piețe, respectiv, al unei industrii a produselor mass media. În calitate a ei de marfă
culturală, presa apare sub forma unor produse reproductibile, de tip aparte, care includ, în moduri
diferite, o muncă artistică sau culturală . Produse care sunt apoi vândute unui public specific sau
nespecific, în funcție de destinațiile și caracteristicile lor.

22 Mihai Coman, op.cit., p. 57

23
2.2. Formarea profesională a jurnalistului post -comunist

Jurnalismul post –comu nist se manifestă tacit, în redacții, încadrându -se în categoria
acțiunii politice (ca misiune) și în descendența literaturii (ca mijloace). Jurnalismul era definit
sub acțiunea propagandei ca o misiune politico -ideologică, ca o „ activitate plasată mai m ult în
apropierea artelor și a actului politic și mai puțin în aceea a activităților economice sau
civice ”.23
Deși afișeazã formule grafice sau grile de program diferite, produsele mass -media post –
comuniste au rareori o identitate proprie. Cele mai multe di ntre ele copiazã o formulã pe care o
considerã de succes, dintr -un și într -un anume stil sau moment al istoriei presei noastre sau al
altor mass -media: „Supralicitarea senzaționalului și a mediilor obscure, cãutarea cu orice preț a
subiectului ieșit din co mun sunt nu doar boli din copilãrie ale presei noastre, dar și dovezi cã
jurnaliștii noștri au înghițit cam pe nemestecate forme ale jurnalismului occidental, fãrã sã -i
asimileze și regulile”.24
Una din cele mai importante caracteristici ale evoluției mass -media în acești ani este
trecerea de la o presã militantã, de opinie, la una de fapt divers. Aceastã schimbare de registru s -a
produs într -un interval de timp foarte scurt, a cuprins toate componentele mass -media și s -a fãcut
prin amalgamarea stilurilor, g enurilor și formatelor. Modul tabloid de a face presã nu a ajuns sã
reprezinte un tip de produs și de discurs jurnalistic independent de celelalte, ci a devenit un fel de
plasmã care scaldã toate tipurile de media și toate formele de discurs jurnalistic.
Explozia presei post -comuniste s -a concretizat și prin desch iderea profesiei cãtre lumea
„exterioarã”: astfel mass -media a creat, de -a lungul acestor ani, unul din puținele domenii care
dãdeau de lucru. Instituțiile nou create au absorbit o masã impresionan tã de oameni, iar între
aceștia majoritari au fost cei care, prin jocul deciziilor politice ale epocii Ceaușescu și prin
hazardul demografic, reprezentau cel mai important rezervor de forțã de muncã ieftinã: tinerii.
„Nicio o profesie din România nu este a tât de dominatã de tineri ca presa post -revoluționarã” .
(Mihai Coman – „Mass media în România post -comunistã”. )
Despre limba de lemn se vorbește din ultimele decenii a le secolului nostru, iar în spaț iul
românesc, doar după revoluția din decembrie 1989. Fen omenul lingvistic este anticipat de către

23 Mihai Coman, op.cit. , p.160
24 Ibidem , p. 161

24
George Orwell în romanul „O mie nouă sute optzeci și patru”, dar mai cu seamă în eseurile
Politics and English Language si The Principles of Newspeak . Limba de lemn este o trăsatură a
regimurilor totalitare și era utilizat ă în mod determ inat pentru a masca realitatea ș i pentru a
impun e formelor de comunicare socială și membrilor societăț ii, posibilitatea de a -i manipula pe
alții, de a le induce moduri de gâ ndire conforme cu ideologia. Ca subsi stem al unei limbi,
nouvorba, așa cum mai este denumită, desemnează elemente lex icale si unităț i frazeologice
specifice, cu caracter de expresii fixe si clisee, ceea ce ofera o minima transparenta si o
exprimare codificata. Astfel, prin receptarea si utilizare frecventa în diver se mijloace de
comunicare, se ajunge la anihilarea gândirii maselor receptoare si supunerea lor unei sugestii
colective. Totusi, acest stil de lemn nu a fost folosit doar de regimurile totali tare sau de factori de
putere, îl întâlnim și astă zi în discursur ile politice din țări democ ratice, unde politicienii evită
prin limbaj să spună adevarul, îl ocolesc.
Perioada 1990 -1996 se dovedește o perioadă grea pentru mass -media, căci o dată cu
abolirea comunismului, jurnaliștii sunt presați să găsească soluții la p robleme care parca nu -si
găsesc rezolvarea, probleme de ordin economic, sau probleme de ordin deontologic, necesare
într-o societate democratică. Cu suisuri și coborâșuri, mass -media în perioada postcomunistă s -a
dezvoltat haotic, datorată în mare parte ne cunoașterii, neprofesionalizarii meseriei de jurnalist.
După anul 1989, presa scrisă se diversifică și este caracterizată prin cresterea subiectelor
tratate, a titlurilor si a tirajelor, fapt ce demonstreaza atât nevoia jurnalistilor de a scrie
neînlantuit i, cât si nevoia cititorului de a afla noi tipuri de idei si noi informatii. Astfel, presa
scrisă se dezv oltase cel mai repede, aparuseră peste o mie de publicaț ii noi, atât la nivel na țional
cât ș i local, iar subiectele abordate erau diverse, de la cele d in domenii specializate pentru
cititorul intelectual, până la cele satirice sau pornografice, pentru un public larg. Acest fapt era
benefic pentru o societate în drum spre democrat ie, caci îi stimula pe oameni să se comporte și să
gândeasc ă diferit față de până acum. Tot atunci se diversifică ș i genurile jurnalistice, iar discursul
mediatic se putea tra nsmite prin mai multe posibilități, de la critică și comentariu, la anchetă,
adică la un jurnal ism de investigaț ie notabil , ceea ce f ace din noul jurnalism o producție mai
serioasă și mai credibilă .
În perioada comunistă se vorbește despre breasla jurnalistică , ai cărei reprezentanți
controlează fluxul de mesaje și își pun amprenta asupra scrisului, fixând orientările opiniei
publice.

25
Imediat după căderea reg imului comunist, breasla jurnalis tică a cunoscut o creștere
numerică spectaculoasă, care a condus inevitabil la crearea unui grup profesional eterogen din
punctul de vedere al originii sociale, al educ ației, al prestației profesionale.
Jurnaliștii încearc ă să-și găsească un set de valori: ei trebuie să contribuie la înțelegerea
unor fenomene și evenimente pentru ca oamenii să poată evalua corect situațiile în cauză și să ia
decizii. Ca să îi facă pe alții să înțeleagă corect evenimentele, jurnaliștii trebu ie să dovedească o
are mobilitate a spiritului, pentru a evalua diferitele puncte de vedere implicate într -o problemă și
pentru a l e prezenta echilibrat. Pentru avea o pers pectivă holistică, Mihai Coman consideră că
este necesară gândirea critic.25 Aceasta se formează în timp prin dezbateri, lecturi, reflecții, prin
căutări febrile a le adevărului ascuns.
Același autor remarcă sistemul de formare profesională a jurnalistului post -comunist ca
fiind redus la o sumă de proceduri, la care se adaugă și cunoaștere a limbii române26. Astfel,
exercitarea profesiei era posibilă fără vreo pregătire prealabilă.
De asemenea, formarea a mai fost posibilă și prin accesul la:
1. Cursuri intensive desfășurate în redacție;
2. Stagii de formare și vizite de studiu în străinătate;
3. Orientarea către școlile vocaționale sau către facultățile de profil (Școala BBC și
Centrul pentru Jurnalism Independent)
Facultățile de profil nu au pus accentul pe concepția curriculară, pe calitatea și numărul
echipamentelor. Foarte puține au optat pent ru un model de pregătire axat exclusiv pe
transmiterea deprinderilor, a culturii profesionale și a gândirii critice specifice jurnalismului
(programele de la Univ ersitatea din București, Univer sitatea Media, Universitatea „Lucian
Blaga ” din Sibiu, Universi tatea „Al. I. Cuza ” din Iași, Universitatea din Pitești). Alte facultăți au
preferat formula profilului mixt, cel filologico -jurnalistic, care presupune inserția absolvenților în
alte câmpuri profesionale.
A existat chiar și o reconversie profesională din rândul inginerilor, medicilor,
economiștilor și juriștilor. Acum nu mai este necesar să fii absolvent al unei facultați de
jurnalism pentru a putea lucra în domeniu. Dovadă stau chiar și anunțurile de angajare. Să luăm

25 Mihai Coman, op.cit. , p.122
26 Ibidem

26
un exemplu : Ziarul de Iași angajeaz ă reporter pentru departamentul Economic. Iată care sunt
cerințele postului :
– cunoștințe temeinice de limba română;
– abilități de comunicare și relaționare;
– studii superioare sau student în ani terminali.27
Nicio mențiune referitoare la pregătirea prof esională, experiență în jurnalism sau alte
abilități specifice (cu excepția cunoștințelor de limba română pe care le poate avea chiar și un
absolvent de școală generală !).

2.3. Principiile profesiei de jurnalist. Găsirea unei identități și
formarea unui set de valori și idealuri

Fenomenul cel mai important al presei post -comuniste a fost bătălia pentru controlarea
câmpului profesional. Au existat două grupuri opuse, unul care a luptat pentru intrarea și
rămânerea în sistem, iar un alt grup, mai restrâ ns, ce-i drept, pentru crearea și legitimarea
instrumentelor de control. S -au dat lupte de supremație pentru impunerea și asigurarea
controlului asupra resurselor materiale, de putere și de prestigiu oferite de sistemul mass media.
Funcția majoră a presei a fost mai mult una simbolică și mitol ogică decât una
informativă. Realitatea era descrisă din persectiva jurnalistului, în conformitate cu așteptările
publicului, iar discursul era unul metaforic.
Totuși, mitul se bazează și el pe date istorice și științifice, așa că poate fi ușor asociat cu
ideologii. Conexiunea dintre lumea politică și comunicare îmbracă, cel mai adesea, forma unui
cerc al puterii și informației, însă există și o altă conexiune pe care majoritatea o ignoră.
Jurnalismul și mitul sunt unite pri ntr-o legătură funcțională și cognitivă, care conduce către o
nevoie primară: povestirea și dorința de a dărui un sens pentru tot ceea ce ne înconjoară.28
Const rângerile simbolice care modelează comportamentul și discursul jurnalistic se
regăse sc, în ansamb lul reprezentărilor referitoare la misiunea și funcția socială a jurnalismului.
Aceste reprezentări sunt transmise atât în mod direct, prin interacțiuni care au loc în redacții, pe

27 www.ziaruldeiasi.ro , accesat în data de 24 ianuarie 2017
28 Mihai Coman, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 99

27
teren sau în cluburi, cât și indirect, prin discursul despre rolul jurnaliș tilor, făcut public de mass
media: dezbateri, polemici, profesiuni de credință, filme, cărți. Jur naliștii dețin, cu alte cuvinte,
un monopol asuprea textelor și a discursului care ajung la public. Ei au tendința de a -și idealiza
profesia și de a -i exagera atât reușitele (eroizare), cât și eșecurile (victimizar e).
Nu este mai pu țin adevărat faptul că între mit (lumile și epocile în care el se
manifestă plenar) și presă (sistemul, limbajul și societatea modernă) distanța – istorică, socială și
culturală – pare deosebit de mare. Atât savanții, cât și opinia comună accepta mult mai ușor ideea
unei filiații sau a unor permanențe în ceea ce privește manifestările rituale decât în ceea ce
privește fenomenele mitice: evidența marilor ceremonii ș i sărbători publice, precum și a
numeroaselor rituri și sărbători domestice susț ine sentimentul unei continuități rituale între
vechime și prezent, sau între zonele exotice și cele ale civilizației moderne. Mitul, î n schimb,
pare a fi produsul prin excelență al culturilor „dif erite”; el funcționează ca un indice al alterităț ii,
care, at unci câ nd este identificat în lumea „noastră”, depune mă rturie despre enclave (istorice,
sociale, de mentalitate), despre situații ieș ite d in comun (crize) sau despre greș elile pe care
le (mai) f acem î n procesel e de aplicare a mecanismelor raționale, ș tiințifice de explicare a
universului. Aceste imagini comune asupra locului mitului în cultura contemporană explică
insistența cu care cercetă torii care au abordat dimensiunile mitice ale mass -media
au cautat forme culturale mediatoare, capabile să arate prin ce canale s -a strecurat mitul, din
vechime în prezent, și să explice continuitatea unor asemenea constructe simbolice29.
Cea mai mare parte a articolelor publicate au un caracter polemic accentuat . Ziarele
favorabile Puterii se opun celor care sprijină opoziția și toate se acuză reciproc de publicare de
informații false, propagandă, conduită imorală, calomnie și minciună. Se folosesc cu precădere
aceste motive: independența (reală sau iluzorie) jurnaliștilor, excesul de limbaj, vulgaritatea sau
atacurile la persoană, calomnia, dezmințirile .
Conceptul de profesionalism este rar invocat. Talentul jurnalistului este vag conturat și il
plasează pe acesta mai aproape de sfera artistului, văzut ca o vict imă a unui sistem social agresiv,
care generează violența verbală și presiunile politice.
Criticii tot vorbesc despre lipsa de profesionalism și incompetența jurnaliștilor de azi.
Aceștia din urmă încearcă , totuși, să elimine din presă discursul autorefer ențial, preivit ca un
manifest, ca expresie a opoziției față de Putere. Dezbaterea privind rolul presei este reluată de

29 Mihai Coman , op.cit., p. 106

28
revistele culturale, unde elita intelectuală condamnă stilul popular și comercial al presei și, prin
aceasta, lipsa de profesionalism, sinomină, în opinia lor, cu lipsa de cultură, ce îi caracteriza pe
jurnaliști.
Jurnaliștii au fost catalogați în tr-un mod brutal ca simboluri ale non-intelectualismului,
din cauza ipostazei lor de „avocați ai intereselor politice, de agenți ai comercialis mului, de
plăsmuitori de inform ații false și calomnioase”30.
Presa românească a fost decenii de -a rândul una misionară, cu o puterni că aureolă
intelectuală, o presă făcută de oameni care dorea să -și afirme o vocație și să -și confirme
personalitatea, talentu l. Termenii de referință în conturarea „portretului” jurnal istului autohton au
fost valorile raționale ca normele deontologice, conștiință profesională, categorii de analiză
specifice acestui domeniu, tehnici de lucru. Altfel spus, exercițiul jurnalistic a fost definit prin
improvizație, și nu prin proceduri. Toate aceste au condus la identificarea jurnalismului cu o
simplă îndeletnicire și nu cu o profesie. Stilul jurnalistic românesc era bazat pe opinie, pe
senzaționalism, care se confruntă în perioada po st-comunistă cu aceleași probleme specifice
instituționalizării, în cadrul unui sistem bazat pe economia de piață și pe un ansamblu politic de
tip democratic.
O parte a problemelor cu care s -a confruntat mass -media românească după perioada
comunistă a ven it din modul de prezentare a informațiilor pentru public ș i, tototdată, din
credibilitatea lor. Deș i scena mass -media s -a transforma t într -una diversã, liberă de prejudecăți,
ea n-a putut să se descurce total în a ajuta procesul soci al de schimbare a forme i, abordării și
funcț iilor discursu lui social. Handicapul ei consta în înclinația celor mai mulți jurnaliști veterani,
dar ș i a mult ora noi, de a utiliza încă folosirea orwelliană a cuvint elor vechi în sens nou, învățată
de-a lungul celor peste patru decen ii de comunism. Mai mult, limbajul schizofrenic adoptat de
noul jurnalism al Românie i, în special de presa de opoziț ie/a intelec tualității conducă toare în
avangarda sprijinirii democratiză rii, a accentuat separare a elitei intelectuale de populația
predomin ant țărănească31.
Se vorbește chiar despre o dilemă de identitate: jurnaliștii nu se pot defini prin obiectivele
lor reale (obținerea și păstrarea controlului asupra câmpului profesional) și trebuie să inventeze și
impună diverse sisteme de reprezentări des pre locul și rolul profesiei în perioada de trecere de la

30 Ibidem , p. 172
31 Peter Gross, Colosul cu picioare de lut , Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 86

29
comunism la post -comunism. Ei simt nevoia să -și definească misiunea, să -și justifice interesele,
formele de acțiune și țelurile. Ei nu respectă întocmai modelele sau tehnicile de lucru specifice
domeniului.
În perioada imediat următoare comunismului, profesia de jurnalist era practicată de tineri,
cu o medie de 32 de ani, în proporție de 46,7 % care provin din familii cu studii superioare. S -au
identificat două tipologii de jurnaliști: artizanul , cel care este conștient de misiunea și
responsabilitățile sale, și boschetarul, sau jurnalistul care vrea și poate să scrie orice, indiferent
de veridicitatea informației.
Se consideră că cel mai important instrument prin care breasla și -a asigurat stăpânir ea
câmpului profesional a fost controlarea mecanismului angajărilor . Criteriile de angajare
aparțineau în mod exclusiv conducerii redacției, adesea prin relații sau simulacre de concursuri.
De asemenea, jurnalismul reprezintă singurul câmp profesional din România în care
reprezentanții profesiei sunt total controlați de grupurile de conducere: jurna liștii nu au contract
colectiv de muncă, nu au sisteme de salarizare unitare, nu sunt apărați de un cadrul legal specific
în ceea ce privește drepturile lor de salariați și de profesioniști. Ei dețin o poziție slabă în cadrul
unui sistem de tip „feudal”. Se consideră astfel că „marea masă a celor care se autointulează
jurnaliști a pierdut controlul asura profesiei și se află într -o poziție de dependență cvasi -totală
față de șefi – situație pe care nici o profesie și nici o meseria nu o mai are în România post –
comunistă” .32
Totuș i, în mod paradoxal, mass -media nu reprezintã o societate civilă bine dezvoltată.
Societatea civilă este redusă în România, fără îndoialã într-un stadiu de evoluț ie inc ipient. Mass –
media nu reprezintă nici o democraț ie participativã. Ea constituie o societate în tranziție, în care
numeroase grupuri și indivizi, idei și puncte de vedere, dorințe și nevoi își caută o definiție ș i un
loc în s ocietate. Cel puțin ca formă și intenț ie, mass -media nu este neapărat eficientă în a
contribui constructiv la creșterea societăț ii civile. Dar, pe de altã parte, ele reprezintă germenii
simbo lizând promisiunea unei societăț i civile bogate, presupunân d cã nu vor fi distruși sau
menținuți într -o perpetuă somnolenț ã.33
Pentru a -și menține poziția dominantă, jurnaliștii sunt nevoiți să accepte sau să
promoveze coaliții, de obicei cu grupuri de presiune economică. Se refuză astfel orice formă de

32 Mihai Coman, op.cit ., p.159
33 Peter Gross, op.cit., p. 105

30
instituționalizare a sistemului mass – media și promovarea unei ideologii a „deschiderii”, axată pe
lipsa de criterii la angajare și promovare, sanctificarea elementelor anti -intelectuale (talentul,
intuiția), eliminarea standardelor specifice deontologiei și culturii profes ionale. Jurnalistul poate
oricând fi înlocuit de un altul. În plus, condițiile materiale lasă de dorit: gazetarii practică
activități manufacturiere, lipsite de responsabilități morale și profesioanale, nu posedă avantaje
materiale, au un capital de presti giu social redus.
Mass media în România post – comunistă s -a caracterizat, după cum afirmă Mihai
Coman, printr -o „lipsă de profesionalism a breslei și prin goana după senzaționalul facil pe care
îl încurajau mulți dintre liderii redacțiilor, pe de o parte , iar de pe altă parte, prin interesele unor
lideri ai clasei politice de a menține ascunse numeroase activități și slăbiciunea unui aparat de
justiție înclinat spre compormisuri în favoarea centrelor de putere”34.
Timp de un deceniu, gradul de profesiona lizare a jurnalismului din România a avut de
suferit, dovedind lipsă de experiență în oferirea unui mesaj obiectiv, pe măsură ce sistemul
politic și economic se stabilizau. Relația între media și guvernământ a fost una turbulentă, în loc
să promoveze refor me si să evalueze în mod obiectiv activitățile guvernamentale, media a fost
uneori exilată în opoziție – “guvernul și noi” – încă de pe vremea FSN -ului și PDSR -ului.
De asemenea, mass -media, în timpul anilor de tranziție, au fost instituția cea mai
apropi ată de public . Această apropiere explică modul în care mass -media sunt percepute ca una
din instituțiile ce sunt investite cu încredere din partea publiculu i. Cât de bine și -au jucat rolul
mass -media pe fundalul anilor de tranziție rămâne încă de discutat . Cucerirea libertății de
exprimare în 1989 nu e sinonimă nici cu atingerea unei maturități profesionale , nici cu asumarea
unei misiuni responsabile, cea de “a patra putere” a statului. Un lucru e cert, mass -media, alături
de alte instituții, sunt într -o perioadă de definitivare35.
Cu toate acestea, și -au asumat un rol activ și dinamic pentru a -și găsi un loc legitim în
modelarea propriilor instituții. Instituțiile mass -media sunt parte a procesului de comunicare
necesar într -o tranziție.

34 Mihai Coman, op.cit. , p.58
35 Ibidem , p.53

31
2.4. Jurnaliști vers us intelectuali. O polemică?

Deși după căderea comunismului se părea că presa a luat un avânt și înflorea, în
profunzime, schimbările nu erau evidente: discursul presei a rămas unul de opinie, orientat către
efectul de convingere. Presa a devenit un mare distribuitor de zvonuri, marginalizând informația.
A dus astfel la apariția „unei situații de haos pozitiv” în care toți participanții la mass media
voiau doar să se exprime în presa scrisă sau audiovizuală. Jurnalismul s -a orientat spre o
prezentare polem ică și subiectivă a evenimentelor, idelor36.
Începând cu 1990, discursul jurnaliștilor despre presă a cunoscut o evoluție paradoxală. În
prima parte a acestei perioade, opiniile despre rolul presei apăreau în publicații cotidiene sau
săptămânale. După 1994, locul acestora a fost preluat de reviste culturale, unde autorii sunt acum
personalități intelectuale, fără experiență în practica jurnalismului de masă. Acest fapt se explică
prin climatul politic mai liniștit, prin conștientizarea de către jurnaliști a faptului că polemicile
conduc la pierderea credibilității.
Încep astfel să se distingă în peisaj ul mediatic românesc două tipuri de discurs: unul al
jurnaliștilor „profesioniști” și unul al reprezentanților elitei intelectuale.
Este o idee preconcepută, în să bine implementată, aceea că jurnaliștii nu dau dovadă de
profesionalism. Salvarea presei se poate realiza doar cu ajutorul intelectualilor. Elita intelectuală,
izolată în lumea principiilor și insensibilă, doar ea este capabilă să exercite o influență p ozitivă,
care să transforme societatea încă bântuită de fantomele post -comuniste într -o adevărată
societate civilă.
Astfel, jurnaliștii se axau pe presa cotidiană, iar intelectualii se limitau la revistele
culturale.
În concluzie, mass -media, îndeplinind funcțiile de informare, observare a arenei politice,
de influe nțare și formare a opiniilor, a fost un factor fundamental în tranziția spre democrație, cu
o responsabilitate sporită în special în societatea românească. Efectele influenței unei mass –
media l ibere, fie că sunt subtile și indirecte, fie că se adresează punctului central a problemelor,
consistă în crearea unei opinii publice informată și receptivă. Drept consecință, mass -media
devin e indispensabilă în construirea unei societăți democratice.

36 Ibidem , p. 163

32
CAPI TOLUL 3. STUDIU DE CAZ. JOCURILE OLIMPICE DE LA RIO,
2016

Motto: „După libertatea presei nu țipă decât cel care vrea să abuzeze de ea .”
(Johann Wolfgang von Goethe)

Jocurile Olimpice. Scurt istoric
Jocurile Olimpice au debutat în Grecia Antică, fiind par te componentă a unui festival
religios în cinstea lui Zeus . Festivalul ș i jocurile se desfășurau la Olympia, sanctuar rural din
partea de vest a Peloponezului. Atleții erau doar cetățeni ai orașelor -state din lumea grecească,
din Iberia și până la Marea Ne agră; toți bărbați.37
O prima privire asupra jocurilor olimpice la greci ne este oferită de Homer, în cartea a
23-a a Iliadei, când Achile organizează jocuri funerare pentru Patrocle, prietenul său ucis în
războiul troian. Mulți istorici ai vremii au vorbit în relatările lor despre jocurile olimpice, despre
desfășurare, organizare și premii. Conform relatarilor lui Plutarch, un atenian învingător la
Olimpiadă primea, în anul 600 d.Hr., un valoros premiu în bani – 500 drahme, o adevărată avere.
Desigur că pre miile puteau consta și în bijuterii, vase, femei sau chiar mâncare! Dintr -o inscr ipție
ateniană din sec. al V -lea d.Hr., descoperim că un învingă tor olimpic a tenian a primit mâncare
gratuită în piața orașului pentru tot restul vieț ii sale, un fel de pensiu ne zilnică . Atleții câștigători
erau văzuți ca eroi, căpătau un înalt statut în societate, li se ridicau statui și li se dedicau opere
literare.38
Pentru cetă țenii greci risipiți prin oraș ele-state, celebrarea Jocurilor Olimpice în
antichitate era o ocazie unică de a se reuni. La jocuri ei discutau probleme politice importante,
celebrau victorii militare comune ș i chiar încheiau alianțe politice ș i militare. Desigur, conflictele
erau și ele nelipsite.
Începând cu anul 776 î .Hr., Jocurile Olimpice s -au tinut în Olympia la fiecare 4 ani ,
vreme de aproape 12 secole (până în 393 d.Hr. , când au fost interzise de Biserica Creștină, pentru
că erau considerate adevărate ritualuri păgâne ). Au fost nevoie de 1503 ani pentru a fi reluate.

37 www.encarta. com, Ancient Olympic Games , accesat în data de 5 ianuarie 2017
38 Ibidem

33
Primele Jocuri Olimpice moderne au avut loc la Atena (Grecia), în 1896. Responsabil
pentru renașterea lor a fost baronul francez Pierre de Coubertin, care și -a sus ținut id eea în 1894,
în fața delegațiilor din 34 de țări. Și deși se dorea ca primele jocuri olimpice moderne să aibă loc
în 1900, la Paris, data a fost stabilită pentru 1896, în t imp ce locația a rămas Atena, în semn de
omagiu pentru locul nașterii olimpiadelor.
În 1911 s -a aprobat și desfășurarea Jocurilor Olimpice de iarnă, separate de cele de vară,
începând cu anul 1916 . Începerea Primului Război Mondial a modificat aceste planuri, astfel că
primele primele Jocuri Olimpice de iarnă au avut loc în 1924, la Chamonix. În 1994, la
Lillehammer, s -a decis ca fiecare an par să fie an olimpic (cu Jocuri Olimpice de vară și de iarnă
alternativ), ele desfaș urându -se la fiecare 4 ani.39

Jocurile Olimpice – simboluri
Jocurile Olimpice sunt prezentate publicului alături de mai multe simboluri, multe dintre
ele reiterând ideile și idealurile lui Coubertin. Cel mai cunoscut dintre acestea este, probabil,
simbolul celor 5 inele olimpice . Aceste cinci inele înlănțuite simbolizează unitatea celor cinci
continente (cele două Americi sunt considerate un singur continent). Ele apar în cinci culori pe
steagul olimpic de culoare albă. Culorile : alb (fondul drapelului), roșu, albastru, verde, galben și
negru au fost alese astfel încât fiecare națiune să aibă cel puțin una din ele reprezentată pe
steagul național.
Drapelul olimpic a fost adoptat în 1914 , însă primele Jocuri la care a fost ridicat au fost
Jocurile de la Antwerp , din 1920.
Deviza olimpică oficială este „Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai
puternic).
Probabil idealurile lui Coubertin sunt cel mai bine reprezentate de jurământul olimpic :
„Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câștigi , ci să participi, așa cum
în viață nu contează triumful , ci lupta. Esențial nu e să cucerești , ci să lupți bine.” Jurământul
olimpic a fost introdus în 1920.40

39 www.olympic.org , accesat în data de 6 ianuarie 2017
40 Ibidem

34
Flacăra olimpică este aprinsă la Olympia, Grecia și purtată până în orașul gazdă de
atleți; joacă un rol important la ceremonia de deschidere și arde pe tot parcursul olimpiadei.
Torța olimpică a fost introdusă la Olimpiada din 1936 de la Berlin.
Mascota olimpică , un animal sau o figură umană , reprezintă moștenirea cultura lă a țării
gazdă și a fost introdusă la Jocurile din 1968 , din Mexico. A început să joace un rol important de
la Jocurile Olimpice din 1980 , de la Moscova , cu debutul ursulețului Misha.
Franceza și engleza sunt cele două limbi oficiale ale mișcării olimpic e.

Jocurile Olimpice de la Rio, 2016
Jocurile Olimpice d e vară din 2016 , cunoscute oficial sub numele de a XXXI -a Ediție a
Jocurilor Olimpice de vară41, au reprezenta t ediția cu numărul 31 a Jocurilor Olimpice , cel mai
mare eveniment multi -sportiv care a re loc o dată la patru ani. Evenimentul s -a desfășurat la Rio
de Janeiro, Brazilia.
Rio de Janeiro a fost desemnat oraș gazdă în cadrul celei de -a 121 -a Sesiuni a CIO
(Comitetul Internațional Olimpic) , desfășurată la Copenhaga, Danemarca , pe 2 octombrie 20 09.
Celelalte orașe finaliste au fost Madrid, Tokyo și Chicago. Rio este primul oraș sud -american
care a găzduit Jocurile Olimpice de vară, al doilea din America Latină , după Ciudad de México
în 1968 și primul din Emisfera sudică după 2000.
Jocurile au avu t loc în perioada 5 —21 august 2016. Peste 11.400 de sportivi de la 207
Comitete Olimpice Naționale (CON -uri), printre care debutantele Kosovo și Sudanul de Sud, dar
și Echipa Olimpică a Refugiaților, au pa rticipat la probele sportive. Au fost incluse 28 de sporturi
— inclusiv rugby în șapte și golf, adăugate de Comitetul Internațional Olimpic în 2009. Probele
sportive s -au desfășurat în 33 de arene , răspândite în 4 regiuni ale orașului — Barra da Tijuca,
Copacabana, Deodoro și Maracanã, iar meciurile de fot bal s -au jucat pe mai multe stadioane din
țară.42
Jocurile Olimpice au fost umbrite de mai multe scandaluri și controverse, precum
instabilitatea guvernului federal al Braziliei, posibilitatea răspândirii virusului Zika, poluarea
golfului Guanabara și scan dalul de dopaj în care implicată a fost delegația Rusiei.

41 Rio2016.com , Olympic Athletes , accesat în data de 5 ianuarie 2017
42 www.olympic.org , accesat în data de 5 ianuarie 2017

35
Rolul de țară gazdă i -a permis Braziliei să se califice automat în competițiile pentru
anumite sporturi, printre care toate probele de ciclism și șase locur i în probele de haltere. Primele
trei țări care au avut sportivi calificați la aceste Jocuri au fost Germania, Marea Britanie și
Olanda cu câte patru sportivi calificați în proba de dresaj la echitație, la Jocurile Mondiale din
2014.
Ca urmare a crizei refugiaților în Europa , sportivii provenind d in țări afectate de conflicte
politice și militare au putut concura sub steag olimpic , în echipa atleților refugiați. În trecut,
acești sportiv i nu puteau concura din cauza incapacității d e a-și reprezenta CON -urile. Pe 3
martie 2016, CIO a realizat un pla n al acestei echipe, extrăgând din 43 de sportivi eligibili, zece.
Rusia a fost suspendată provizoriu , în noiembrie 2015 , de IAAF (International
Association of Athletics Federations ) de la toate competițiil e de atletism, inclusiv de la Jocurile
Olimpice 2016, după publicarea unui raport al Agenției Mondiale Anti -Doping referitor la
dopajul din sport. IAAF a anunțat că atleț ii ruși urmau să poată concura ca „atleți neutri”, sub
steagul olimpic, dacă testele independente le dovedeau nevinovăția.

România la J ocurile Olimpice de la Rio, 2016. Drama sportului românesc,
accentuată de presa de specialitate .
România s-a numărat și de această dată printre participanții la Jocurile Olimpice de vară
din 2016 . 96 de sportivi români au conc urat în cadrul a 15 sporturi, însoțiți de șapte rezerve. Cele
mai numeroase delegații au fost cea de la atletism , cu 23 de sportive, și cea de la canotaj , cu 18
sportivi. Gimnasta Cătălina Ponor a fost portdrapelul Româ niei la ceremonia de deschidere, în
timp ce la ceremonia de închide re drapelul a fost purtat de scrimera Simona Pop, medaliată cu
aur în proba de spadă pe echipe .
Rezultatele obținute de echipa română nu au mai fost atât de bogate și nu s -au mai ridicat
la nivelul așteptărilor: 5 medalii, una de aur, una de argint și trei de bronz. Aurul a fost adus de
echipa feminină de spadă (Simona Gherman, Simona Pop, Ana -Maria Popescu, Loredana Dinu),
argintul a fost obținut de tenismenii Florin Mergea și Horia Tecău la dublu masculin, bronzul a
fost luat de Gabriel Sîncrăian la halte re (cat. 85 kg), de canotoarele de la 8+1 (Roxana Cogianu,
Ioana Strungaru, Mihaela Petrilă, Iuliana Popa, Mădălina Bereș, Laura Oprea, Adelina Boguș,
Andreea Boghian și Daniela Druncea) și de Albert Saritov (lupte libere, cat. 97 kg).

36
Tricolorii au mai re ușit, de asemenea, o clasare pe locul 4 (gimnastul Marian Drăgulescu
la sărituri), trei locuri cinci (Corina Căprioriu — judo, cat. 57 kg, luptătorul de greco -romane
Alin Alexuc — cat. 98 kg și sabrerul Tiberiu Dolniceanu), un loc 6 (gimnastul Andrei Munte an
la paralele), două locuri șapte (judoka Andreea Chițu — cat. 52 kg, gimnasta Cătălina Ponor —
bârnă) etc.
Cu toate acestea, nu rezultatele au captat atenția publicului și nu premianții au fost
elogiați și apreciați, căci presa românească s -a încăpățâna t să facă ce știe mai bine: scandal.
Chiar și cele mai importante competiții sportive din lume au devenit subiect de „circ” mediatic,
eșecurile fiind puse în fața oricăror premii și scoase la rampă ori de câte ori se ivea ocazia.
România nu a câștigat nimi c în urma Jocurilor Olimpice de la Rio, în afara unui prost renume pe
care jurnaliști așa -ziși „profesioniști” au avut grijă să -l creeze și a unui ideal de patriotism călcat
în picioare cu nerușinare.
Competiția a fost văzută la noi ca un scandal de doping ce i-a avut î n prim plan pe atleții
și sportivii români și ca un colaps în care echipa română de gimnastică se află . Atleții Claudia
Ștef și Mihai Donisan au fost depistați pozitiv cu substanța Meldonium, conform unu i anunț
făcut pe 13 mai 2016. Pe 22 iun ie, lui Mihai Donisan i s -a ridicat suspendarea provizorie din
partea ANAD, deoarece substanța prelev ată era în concentrații mici iar pe 15 iul ie a fost validat
și de WADA. Donisan a fost reinclus în lotul olimpic pe 19 iulie. Claudia Ștef a fost reinclusă în
lot pe 6 iulie . Deci sportivii au fost găsiți nevinovați și reincluși în lotul olimpic . Iată, însă, cum
sunau știrile sportive la vremea respectivă:

4. ProSport ( www.prosport.ro ) stabilea încă de pe 3 noiembrie 2015 c ă echipa
masculină de gimnastică „nu și -a depășit condiția în calificări” și că „eșecul
înregistrat de gimnastica românească a ieșit în evidență”: „Eșecul înregistrat de
gimnastica românească a ieșit în evidență, însă reflectă de fapt situația întregului
sport românesc. Cea mai vie dovadă este numărul de sportivi calificați în acest
moment pentru Rio, 27! O cifră încredibil de mică, dacă ne raportăm la delegațiile
prezentate de România la precedentele ediții. Cu excepția Mondialelor de handbal
feminin și ha ltere, toate celelalte competiții majore din acest an, care au fost criterii
de calificare la JO, s -au încheiat. Este adevărat, numărul sportivilor români va crește
în primăvară, când se trage linia la diverse discipline individuale în care contează

37
ierarh iile mondiale (scrimă, judo, tenis, tenis de masă) sau mai sunt programate
întreceri preolimpice de calificare (gimnastică, handbal, lupte), dar chiar și așa,
România va fi departe și de ce a deplasat la Londra, în 2012, unde a avut și cea mai
slabă reprez entare din ultimii 40 de ani, cu doar două titluri olimpice (Alin
Moldoveanu – tir, Sandra Izbașa – gimnastică). (…) După înlăturarea regimului
comunist, în 1989, România nu a plecat niciodată la o ediție a Jocurile Olimpice cu o
delegație mai mică de 100 d e sportivi! La edițiile desfășurate în Barcelona, Atlanta,
Sydney și chiar Atena și Beijing (Constantina Diță și echipajul de canotaj Georgeta
Andrunache / Viorica Susanu, medaliate cu aur în 2008 au crescut la rândul lor într –
o altă "școală"), sportul rom ânesc a cules roadele investițiilor și programelor de
pregătire începute și desfășurate în regimul lui Nicolae Ceaușescu. Din 2012,
România a început să se "hrănească" din ceea ce a produs pentru sport după 1990,
adică aproape nimic! Medaliile olimpice au fost roadele unor excepții, în niciun caz
obținute în urma unor strategii, a unor investiții, a unor programe! ”
5. Gazeta Sporturilor , 21 noiembrie 2015, reamintește toate cazurile de dopaj la halterofilii
români din ultimii ani: „ Comitetul Executiv al Fed erației Internaționale de Haltere a
decis să retragă României o poziție calificantă pentru Rio 2016, din cauza numeroaselor
cazuri de dopaj din ultimii ani. (…) Doar în 2015, trei halterofili români au fost găsiți
pozitiv – Adrian Lingurar și Daniel Vizitiu la Stanozolol, ambii în urma unor controale
inopinate, și Mihai Popescu la Boldenon, în competiție. ”;
6. News.ro , 13 mai 2016 , analizează abuziv subiectul „meldonium”, discutând amănunțit
cazuri multiple de dopaj, suspiciuni și eșecuri, căci publicul roman ș i fanii înrăiți sunt
veșnic doritor i să afle despre te miri ce substanță cu denumire ciudată a mai fost
interzisă:
„Atleții Mihai Donisan și Claudia Ștef, ambii calificați la Jocurile Olimpice de la Rio de
Janeiro, au fost depistați pozitiv cu meldonium. (…)Mihai Donisan obținuse calificarea
la JO, la săritura în înălțime (2,29 metri) și Claudia Ștef la 20 km marș (timp de 1:34.31
ore).
Donisan și Ștef se alătură altor două sportive din România, care au fost depistate pozitiv
cu meldonium, atleta Mirela La vric și biatlonista Eva Tofalvi.

38
Un alt caz de dopaj, dar cu un hormon de creștere, a fost confirmat, tot vineri, de ANAD,
în cazul canoistului Liviu Dumitrescu.
La jumătatea lunii aprilie, Agenția Mondială Antidoping (WADA) anunța că de la
începutul anulu i au fost înregistrate 172 de cazuri de dopaj cu meldonium. Cel mai
cunoscut sportiv depistat pozitiv cu meldonium a fost jucătoarea rusă de tenis Maria
Șarapova.
Agenția Mondială Antidoping a adăugat de la 1 ianuarie substanța activă din
medicamentul mild ronat, meldonium, pe lista celor intezise, la clasa S4, modulatori
hormonali și metabolici. Meldoniumul ar fi eficient mai ales la probele de viteză,
deoarece crește vascularizarea mușchiului cardiac și îmbunătățește performanțele
sportive.
Produsul a deve nit interzis de WADA după ce a fost înscris în programul de
supraveghere în 2015, “pentru a detecta posibilele tendințe de abuz”. ”
7. News.ro , 11 iunie 2016, același subiect „interesant”, căci pare -se că sportivii depistați
pozitiv sunt o sursă nesecată pentr u articole:
„ Comitetul Executiv al COSR, întrunit vineri, a decis ca sportivii depistați pozitiv să nu
fie selecționați pentru Jocurile Olimpice de Rio de Haneiro, care vor avea loc în
perioada 5 -21 august, informează site -ul oficial al Comitetului Olimpi c și Sportiv
Român. ”
8. Agerpres , 22 iulie 2016, ne informează despre cazul atletului Andrei Toader, depistat
pozitiv la controlul antidoping : „Atletul Andrei Rareș Toader (aruncarea greutății) a
fost depistat pozitiv la controlul antidoping în data de 4 iuni e, la Campionatele
Internaționale ale României, desfășurate la Pitești, și va rata participarea la Jocurile
Olimpice de la Rio de Janeiro.”
9. Gazeta Sporturilor , 17 iulie 2016, vorbește din nou despre dopaj (căci de când nu o
mai făcuse?!), analizând situați a „trișorilor” de la kaiac -canoe și reamintind și cazul
halterofililor excluși din lotul olimpic (în caz ca ni se făcuse dor…): „ (…) în cazul
României este vorba despre un caz de dopaj sistematic .
În luna aprilie, Agenția Națională Antidoping a efectuat t este doping întreg lotului
național și foarte puțini nu l -au picat. Canoiștii Leonid Carp și Ștefan Strat, precum
și kaiaciștii Petruș Gavrilă, Traian Neagu, Cătălin Turceag, Daniel Burciu,

39
Constantin Mironescu, Ionuț Mitrea și Elena Meroniac au fost depis tați pozitiv la
Meldonium, în timp ce canoistul Alexandru Dumitrescu, multiplu medaliat la
Europene și Mondiale, la un hormon de creștere.
(…)După 60 de ani de continuitate la Jocurile Olimpice și 34 de medalii cucerite,
România nu va avea reprezentanți în probele de kaiac -canoe de la Rio. Sportul care a
produs povești minunate și eroi ca Ivan Patzaichin, Leon Rotman, Dumitru Alexe,
Simion Ismailciuc, Serghei Covaliov sau Toma Simionov traversează unul dintre cele
mai negre momente. ”
Desigur, acestea sunt doar câteva exemple în care presa română analizează până la
epuizare un subiect precum doping -ul și ajunge la concluzia că în sportul românesc există un caz
sistematic de dopaj! De parcă asta ar fi o materie de studiu la care sportivii românii excelează și
pe care trebuie să o menținem vie în atenția publicului, care nu cumva să uite ce halterofil a mai
luat o pastilă!
Nu, nu adevărul este deranjant aici, căci nimeni nu susține astfel de practici, nu le
încurajează și nici promovează. Din câte se poate obs erva, cazurile de doping sunt doar câteva la
număr, nu atât de „abundente” pe cât ni se prezintă, iar sportivii respectivii și -au primit
sancțiunile dispuse de autoritățile în domeniu. Deranjant și lipsit de profesionalism este faptul că
toate aceste știri se repetă la nesfârșit, fără a mai aduce îmbunătățiri ori noutăți, fără a prezenta
cititorului o privire de ansamblu asupra faptelor și evenimentelor și fără a -l lăsa să înțeleagă că
realitatea este întotdeauna diferită în funcție de cel ce o privește. De -a dreptul revoltător este
faptul că li se neagă unor oameni meritele doar pentru că au îndrăznit să comită o singură
greșeală. Că rezultatele de excepție nu mai sunt văzute și lăsate a fi apreciate, căci acestea nu
vând și nu aduc bani!
Desigur ca n ici măcar Televiziunea Română nu se lasă mai prejos în a aduce în atenția
publicului același subiect – doping – și îl menționează pe halterofilul Gabriel Sîncrăian care își
pierde medalia de bronz obținută la Rio , după ce este depistat pozitiv la testul antidopi ng:
„Gabriel Sîncrăian a câștigat bronzul olimpic la categoria 85 de kilograme după ce și -a depășit
cu 20 de kg cel mai bun rezultat din carieră. Bucuria victoriei este acum spulberată de rezultatul
testului antidoping. Medalia îi va fi retrasă.

40
În plus, C OSR va fi obligat să plătească o amendă de 100 de mii de euro. Astfel, bilanțul
României după Jocurile de la Rio, unul dintre cele mai modeste din istorie, devine mai sărac cu
o medalie. Vestea vine în același timp cu confirmarea demisiei liderului COSR, A lin Petrache.
Gabriel Sîncrăian a câștigat bronzul olimpic la categoria 85 de kilograme după ce și -a
depășit cu 20 de kg cel mai bun rezultat din carieră.
Bucuria victoriei este acum spulberată de rezultatul testului antidoping.
Proba A a fost negativă, da r pentru că era prea mare nivelul de epitestosteron, s -a cerut
și proba B.
Gabriel Sîncrăian a declarat pentru TVR că nu a primit nicio informare oficială. „Nu mi –
e teamă, nu am de ce să îmi fie teamă”, a subliniat el.
În vârstă de 27 de ani, Sîncrăian a f ost o adevărată revelație la Rio, după ce a ridicat un
total de 390 de kilograme.
Cu performanța de la RIO, Sîncrăian a ajuns la doar 6 kilograme de recordul mondial.
Sîncrăian nu este la prima abatere: a mai fost suspendat pentru dopaj între 2013 și
2015.
Fără medalia de la haltere, tricolorii vor coborî la un bilanț de doar 4 medalii, dintre
care una de aur, cucerită de fetele de la scrimă, și una de argint, adusă de băieții de la tenis. ”
(www.tvr.ro , 29 august 2016 )
Și pen tru că insuccesul trebuie veșnic amintit, la încheierea Olimpiadei aceeași
televiziune vorbește despre neîndeplinirea obiectivului la Jocurile Olimpice de la Rio 2016,
realizând o comparație cu participările din anii precedenți și stabilind că acesta este „un sfârșit de
drum în sportul românesc” : „Obiectivul era ca România să obțină 6 -7 medalii la ediția din acest
an a JO.
În cadrul Comisiei Tehnice se vor analiza rezultatele și pregătirea competiției.
Președintele COSR speră ca întreaga echipă de conducere să își depună mandatul în fața celor
care i -au ales pentru ca analiza activității să nu fie blocată din considerente ierarhice, de
funcție.
Alin Petrache: ”Poate că Jocurile Olimpice de la Rio vor fi borna care marchează
sfârșitul unui drum în sportul rom ânesc și, în același timp, un nou început, o schimbare
structurală, profundă, a acestuia.”

41
Președintele COSR mulțumește tuturor sportivilor și antrenorilor români prezenți la Rio,
tuturor celor din echipa olimpică.
”A fost o onoare pentru mine să fiu alătu ri de voi. Așa cum am spus mereu, victoriile
sunt doar ale voastre.” – încheie Alin Petrache.
România a avut cea mai slabă poziție în clasamentul pe medalii la Jocurile Olimpice
după al doilea război mondial, locul 47.
Cea mai bună clasare a României la o ediție a Jocurilor Olimpice a fost în 1984, la Los
Angeles, locul al doilea, urmată de un loc 5 la Montreal, în 1976, și locul 6 la Moscova, în 1980.
La Jocurile Olimpice de la Atena, țara noastră a terminat competiția pe locul 14, la Beijing pe
17 și la L ondra pe 27. ” (www.tvr.ro , 23 august 2016)
O altă publicație stabilește că pierderea unui meci de handbal este un „coșmar” și „una
dintre cele mai umilitoare partide din istoria acestui sport”!
Adevărul ( www.adevarul.ro ), 7 august 2016, articol publicat de Iulian Anghel: ” Noapte
de coșmar pentru handbalul românesc, care a trăit una dintre cele mai umilitoare partide din
istoria acestui sport.
La finalul primei zile de la Jocurile Olimpi ce din 2016, în care lucrurile au mers prost
pentru sportivii noștri, naționala de handbal feminin a pus bomboana pe colivă și a pierdut
meciul cu Angola. Iar după cum s -a jucat, scorul de 23 -19 nu e un accident și urmarea unei
evoluții deazamăgitoare în f ața singurei echipe de pe “Continentul Negru”. Cel mai bun om al
României în meciul cu Angola a fost portarul Paula Ungureanu, ceea ce spune totul despre felul
în care a evoluat naționala noastră. Cristina Neagu a înscris de șapte ori, dar a irosit și trei
lovituri de la șapte metri. România a ratat incredibil , în special pe extreme și a avut o apărare
atât de fragilă încât angolezele au reușit să puncteze și cu două jucătoare în minus. Naționala a
avut de două ori superioritatea pe teren, 6 contra 4, dar a ngolezele au reușit să păstreze
diferența de patru goluri chiar și în acele moment.
De fapt, Angola ne -a condus de la bun început, având după câteva minute 3 -0. România
a egalat apoi la 3, la 4, la 5 și la 6, după care africancele au trecut la conducere din nou și nu
ne-au mai dat nicio șansă, ținându -ne la distanță și de cinci goluri. În poarta Angolei a strălucit
Teresa Almeida, o jucătoare care anul trecut cântărea 123 de kilograme, iar acum a slăbit până
la 98. Cifrele dezastrului pentru fetele noast re au arătat așa: 40% eficiență, 5 goluri din 10
aruncări de pe linia de 6 metri, 2 goluri din 8 aruncări de pe extreme, 5 din 15 de la 9 metri.

42
România a marcat primul gol din acțiune abia în minutul 12. Surprinzător, selecționerul
Tomas Ryde, recunoscut ca un antrenor care știe să motiveze și să redreseze situații delicate, a
părut paralizat în timpul meciului, fiind lipsit de reacție și ezitând să ceară time -out atunci când
era clar că trebuie schimbat ceva. Din păcate, nu e pentru prima dată când Român ia capotează
lamentabil în fața Angolei. În 2001, la Campionatul Mondial din Italia, echipa africană învingea
România cu 28 -27 și o trimitea acasă. Era prima victorie a Angolei la un Campionat Mondial în
fața unei echipe din Europa!
Aceasta este abia a p atra victorie a Angolei la Jocurile Olimpice, în toate timpurile,
România trecând pe lista rușinii, lângă Marea Britanie (2012), Grecia (2008) și Australia
(2000). Mai trebuie menționat și faptul că Angola are un lot format numai din jucătoare care
evoluea ză în campionatul intern, cele mai multe la Primeiro de Agosto, echipă susținută de
armata angoleză .”
Să analizăm puțin spusele jurnalistului Iulian Anghel, reprezentant al unei publicații
semi -serioase, așa cum este ziarul Adevărul . Așadar, pierderea unui meci de handbal echivalează
cu un „coșmar” , în opinia ziaristului , reprezentând „una dintre cele mai umilitoare partide din
istoria acestui sport”. Cu alte cuvinte, în toată istoria handbalului (apărut la sfârșitul secolului al
XIX-lea), echipa României a reușit performanța de a juca una dintre cele mai umilitoare partide!
(Dacă am fi loviți de optimism, a m putea privi înfrângerea ca pe un succes , căci se pare că
suntem chiar buni la a juca prost…) Apoi, după ce stabilește că „ lucrurile au mers prost pentr u
sportivii noștri ” (adică toți sportivii români, care se întâmplă să mai fi câștigat și câte o medalie
la Jocurile Olimpice…) , iar „ naționala de handbal feminin a pus bomboana pe colivă și a
pierdut meciul cu Angola ”, același jurnalist decide că România s e află pe lista rușinii , după ce „a
ratat incredibil” !
Desigur că apreciem sinceritatea debordantă a domnului în cauză, însă nu reușim să
remarcăm obiectivismul ce ar trebui să caracterizeze un articol de presă. Probabil pentru că , în
cazul de față , nu ex istă. Și probabil pentru că sintagme precum „a pune bomboana pe colivă” nu
sunt nici academice și nici nu denotă profesionalism.
În toate articolele prezentate mai sus nu ni se prezintă fapte, sporturi, competiții sau
premii obținute (care există din plin, Slavă Domnului!). Nu ni se amintesc oamenii care au adus
faima țării, care au făcut Imnul României să răsune în urechile a sute de mii de străini ce,
probabil, habar nu aveau unde ne situăm pe hartă. Ni se expun doar erori și ni se arată doar o față

43
a spo rtului românesc, cea mai tristă și urâtă pe care o poate avea. Nu se caută și nu se cer soluții,
pentru că presa și -a luat, mai nou, rolul de călău pe care -l poartă cu mândrie.
Sportivii români fac performanță pe gratis. Nu au echipamente noi, nu li se asi gură un
venit decent, condiții de muncă și pregătire corespunzătoare, nu li se oferă ajutoare și sprijin și
nici vreo distincție fantastică pentru medalii la olimpiadă. Cluburile sportive există și rezistă de
pe o zi pe alta, căci primăriile și consiliile locale rareori găsesc fonduri și pentru ele. Iar când le
primesc din alte surse, se ajunge la concluzia că fondurile obținute sunt ilegale și trebuie să -și
înceteze activitatea! Cam asta -i realitatea sportului românesc căruia îi cerem performanță și
pentru care nu găsim niciodată nimic de oferit.
Să realizăm și o comparație. Există state care și -au răsplătit sportivii campioni cu sute de
mii de euro (într -un top realizat de publicația independent.co.uk , câștigătorii medaliilor de aur au
primit în Singapore 668.000 de euro, în Indonesia 340.000 de euro, Azerbaijan – 226.000 euro,
Kazahkstan – 204.000 euro, Italia – 164.000 euro43). În România, medaliile de aur au fost
răsplătite cu 35.000 de euro și o mașină.
Este celebr ă deja de câțiva ani situația precară în care se află gimnastica românească.
Antrenorii Octavian Bellu și Mariana Bitang, reveniți să pregătească echipa olimpică, nu sunt
plătiți pentru munca depusă, ca de altfel întregul staff medical (doctorii de medicină sportivă,
fizioterapeuți, kinetoterape uți). Nici măcar bani de medicamente nu primesc, așa că sunt obligați
să le procure din propriile venituri. Pasiunea rămâne pasiune, totuși, și oamenii muncesc cot la
cot pentru performanță. Și ce laude primesc? Ziarele vorbesc după Jocurile Olimpice doar despre
faptul că, după 44 ani, gimnastica nu a adus nicio medalie acasă!
Este trist faptul că se cere performanță fără a se asigura condițiile necesare obținerii
acesteia. Este și mai trist că, în timp ce alte state europene precum Ungaria investesc masiv în
sport pentru a obține rezultate, România procedează la tăierea fondurilor pentru cluburile
sportive și continuă să aibă așteptări ridicate.
Dacă tot ne lăudăm că presa este a patra putere în stat, de ce nu folosim această putere în
scopuri nobile? De ce presa românească nu ia atitudine și nu încearcă să schimbe ceva?
Schimbările mari pornesc de la lucruri mici și gesture mărunte, așa că totul este posibil. O
strângere de fonduri pentru un club sportiv aflat în derivă, promovarea fără așteptări de

43 www.independent.co.uk , accesat în data de 23 ianuarie 2017

44
îmbogăț ire a unui atlet ce are nevoie de susținere, prezentarea reușitelor pe care sportul românesc
le înregistrează și lăsarea deoparte a subiectelor de scandal și cancan sunt doar câteva idei.
Căci dacă grecii antici își venerau sportivii, îi priveau ca pe eroi și le dedicau statui și
ode, noi, societatea civilizată ce ne lăudăm că suntem, am putea să îi apreciem și fără să le
privim constant erorile și să refuzăm să căutăm soluții acolo unde găsim doar greșeli și
disfuncționalități.

45
CONCLUZII

Mass -media rom ânească a căpătat glas mai târziu decât în alte state europene. Primul ziar
românesc este publicat în aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, și afirmă încă
de pe prima pagină că poporul român este cu 200 de ani în urma Europei de Apus la c apitolul
presă. Dacă Marconi inventa radioul în 1901, în România de -abia în 1928 se înființa Societatea
Română de Radiodifuziune, ce avea să joace un rol important în propagarea valorilor culturale și
sociale. Mari cărturari ai vremii: Nicolae Iorga, Mirce a Eliade, Vasile Voiculescu, țineau
conferințe radio prin intermediul cărora își propagau și expuneau publicului larg crezurile,
opiniile și informațiile. Televiziunea se dezvoltă tot în secolul XX: în România, prima emisiune
televizată este difuzată în 19 37.
Transmiterea informaț iilor prin intermediul mass -mediei con tribuie la realizarea
stabilității sociale și la menținerea î n timp a stru cturilor și valorilor culturale. Prin această
acțiune, presa apare ca o forță în egala măsură conservatoare și inovat oare, stabilizatoare și
dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiționale ș i generatoare de noi valori .
Mass -media postcomunistă a fost și ră mâne cea mai elocventã, palpabilã și activã dovadã
a liber tății de expresie câștigate după pră bușirea to talitarismului. Libertatea de exprimare nu este
însã sinonimã nici cu dobândirea maturitãții profesionale, nici cu exercitarea responsabilã a
misiunii de „a patra putere în stat” și nici cu egalizarea drepturilor și a șanselor de acces ale
tuturor cetãțenilor sa u organizațiilor la exprimarea prin intermediul mass media. Libertatea de
exprimare a cunoscut numeroase manifestãri puse în slujba interesului public, dar și ieșiri
motivate de orgolii, interese sau ignoranțã .
Mass -media a jucat un rol important în ceea c e privește crearea unui spațiu public
popular, preocupat atât de frământările clasei neprivilegiate, cât și de jocurile clasei politice.
Presa s -a implicat activ în viața politică, mai ales prin prisma influențelor pe care le exercita
asupra conducătorilor și publicului. Astfel, presa a devenit a patra putere în stat.
În acest context, presa românească a contribuit la distrugerea unor visuri și idealuri, la
nimicirea respectului față de performanța sportului românesc. Jocurile Olimpice de la Rio, 2016,
la care și România a participat, rămân în istorie nu ca o competiție în plus de la care echipa

46
română s -a întors cu nenumărate distincții, ci ca o compeție pe care am pierdut -o pentru că presa
s-a obișnuit să reliefeze erorile unor oameni , iar nu ale întregulu i sistem de stat.
Presa sportivă se încăpățânează să analizeze abuziv câteva cazuri de doping, reluate și
preluate la infinit. Se vorbește despre faptul că România a ajuns pe „lista rușinii”, că „România a
ratat incredibil”, că, după 44 de ani, gimnastica nu a mai adus acasă nicio medalie. Și totuși, se
cunoaște foarte bine situația în care gimnastica românească se situează de câțiva ani: a ntrenorii
Octavian Bellu și Mariana Bitang, reveniți să pregătească echipa olimpică, nu sunt plătiți pentru
munca depus ă, ca de altfel întregul staff medical (doctorii de medicină sportivă, fizioterapeuți,
kinetoterapeuți), nu primesc bani pentru medicamente, așa că sunt obligați să le procure singuri,
din propriile venituri, sportivilor nu li se asigură echipamente și con diții pentru pregătire.
Aceleași probleme se regăsesc și în alte domenii sportive.
Desigur că nu este recomandată încurajarea unor comportamente ilegale precum dopajul,
însă trebuie reținut faptul că problemele sportului românesc nu constă în cele câteva c azuri atât
de blamate și analizate de doping. Problemele sportului românesc sunt mult mai profunde de atât.
Dincolo de orgolii și lupte pentru succes , sportul românesc nu primește susținere nici din partea
statului, nici din partea mass-mediei, cu atât mai puțin din partea susținătorilor de ocazie și
fanilor așa-ziși înfocați. Sportul românesc are nevoie de fonduri pentru a exista, care de cele mai
multe ori sunt infime ori lipsesc cu desăvârșire. Sportul românesc cumulează o mulțime de
sportiv i dedicați carierei pe care o urmează și care îi conduce către sacrificii enorme și
insatisfacții uriașe. Căci, uneori, nu există premiu care să încununeze cu desăvârșire o muncă
asiduă de ani de zile.
Sportivii români nu primesc laudele meritate atunci când obțin premii și nici nu sunt
răsplătiți cum se cuvine. Dacă în alte state medaliile la Jocurile Olimpice de la Rio au fost
recompensate cu sute de mii de euro ( câștigătorii medaliilor de aur au primit în Singapore
668.000 de euro, în Indonesia 340.000 de euro, Azerbaijan – 226.000 euro, Kazahkstan –
204.000 euro, Italia – 164.000 euro), în România s -au oferit do ar câte 35.000 de euro și câte o
mașină.
În România se cere performanță fără a se asigura condițiile necesare obținerii acesteia. În
timp ce alte state europene precum Ungaria investesc masiv în sport pentru a obține rezultate,
România procedează la tăiere a fondurilor pentru cluburile sportive și continuă să aibă așteptări
ridicate.

47
La ce concluzii ar trebui să ajungem? Că perfomanța presupune sacrificii și investiții. Că
nu ne putem aștepta la rezultate excepționale atunci când nu există susținere și condi ții propice
obținerii acestora. Că un premiu în plus sau în minus nu crește și nici nu scade valoarea unui
sportiv. Că succesul trebuie apreciat, iar nu lăsat în umbra unor evenimente și fapte neplăcute. Că
rolul presei în lumea sportivă este unul importan t și trebuie asumat ca atare.

48
BIBLIOGRAFIE

1. Brooker, Peter , Cultural Theory , Ed. Arnold -Hodder Headline, Londra, 1999
2. Coman, Mihai , Mass -media în România post -comunistă , Editura Polirom, Iași, 2003
3. Coman, Mihai , Manual de jurnalism. Te hnici funda mentale de redactare , Vol. II, Editura
Polirom, Iași, 1999
4. Coman, Mihai , Mass -media, mit și ritual . O perspectivă antropologică , Ed. Polirom, Iași,
2003
5. Coman, Mihai , Introducere în sistemul mass -media , Editura Polirom, Iași, 2016
6. Crowley, Dennis ; Thayer, Peter (eds.), Communication în History , Longman, New York,
1990
7. Drăgan, Ion , Paradigme ale comunicării de masă , Ed. Șansa, București, 1996
8. Gross, Peter , Colosul cu picioare de lut , Ed. Polirom, Iași, 1999
9. Miege, Bernard , Societatea cucerită de comunicare , Ed. Polirom, Iași, 1997
10. Mihăilescu, Ioan , Sociologie generală , Ed. Polirom, Iași, 2003
11. Sparks, Colin; Tulloch, John , Tabloid Tales. Global Debates over Media Standards , Sage,
Londra, 2000
12. Sparks, Colin, The Media as a Power for Democracy , în The Public , nr. 1, 1995
13. Vlăsceanu, Mihaela, Organizații și comportament organizațional , Ed. Polirom, Iași, 2003
14. www.adevarul.ro
15. www.encarta.com
16. www.olympic.org
17. www.rio2016.com
18. www.agerpres.ro
19. www.news.ro
20. www.prosport.ro
21. www.gsp.ro
22. www.tvr.ro
23. www.ziaruldeiasi.ro
24. www.independent.co.uk

49
ANEXĂ
Clasament Jocurile Olimpice de la Rio, 2016

50