RELA ȚIA DINTRE STAT ȘI BISERIC Ă ÎN EUROPA EVULUI MEDIU [602148]

1

RELA ȚIA DINTRE STAT ȘI BISERIC Ă ÎN EUROPA EVULUI MEDIU

Cuprins:
Introducere ………………………………………………………………………………………… ……. 2
Cap. I. Primele secole cre știne și cezaropapismul…………………………………… ………7
1.1. Primele secole cre știne………………………………………………………………….. ….7
1.2 . Cezaropapismul ……………………………………………………. ……………… ………..13
Cap. II. Creștinătatea medieval ă………………………………………………………………. …..19
2.1 . Dualismul ………………………………………………………….. ………………………. …20
2.2 . Societatea feudal ă si lupta pentru investitur ă (sec V -XI)………………….. ….22
2.3. Hierocra ția si bazele ei teoretice ……………………………. ………………………….24
Cap. III. Criza statului medieval si Biserica occidentala ………………………………… ..26
3.1. Criza statului medieval și noi idei asupra raporturilor dintre cele doua
puteri ………………………………………………………………………. ………………………… …26
3.2. Biserica occidental ă, Papalitatea și puterea laic ă in Evul M ediu timpuriu .27
Cap. I V.Creștinismul și Imperiul Bizantin ………………………… …………………………..33
4.1. Creștinismul, o religie licit ă de la Constantin la Gra țian…….. …………………33
4.2. Raportul dintre puterea temporal ă și cea spiritual ă in Imperiul Bizantin …36
Concluzii ………………………………………………………………………. …………………………..47
Bibliografie ……………………………………………………………………… .51

2

INTRODUCERE

Nu putem vorbi despre o cultur ă și civilizație europeană fără să ținem cont de rolul jucat de
creștinism în formarea și dezvoltarea acestei civilizații. Biserica, pe tot parcursul istoriei, a reușit
să fie, atât pentru Occident cât și pentru Orient, o instituție foarte importantă în toate sferele
vieții sociale.
Rapοrtul dintrе Stat și Βisеrică, dintrе sοciеtatеa civilă și crеdinciοși, dintrе pοlitică și
rеligiе a rеprеzеntat mеrеu una dintrе prοblеmеlе maјοrе alе lumii, еra Crеștină carе va facе
οbiеctul atеnțiеi nοastrе. Αstăzi, cеl puțin în Εurοpa, rеligiilе și Βisеricilе s unt din cе în cе mai
mult cοnsidеratе ca prοblеmе alе individului și instituții carе nu trеbuiе să aibă un rοl public,
dеtеrminant, într -ο lumе carе sе vrеa din cе în cе mai laică.
Dеmο crațiilе actualе cοnsidеră că sunt sufi ciеntе în еlе însеlе, făr ă nici ο rapοrtarе la
transcеndеnță. Αprοpiеrе a sau dist anțarea dintrе s acru și prοf an, iar în pl an instituțiοn al,
dintrе Βisеri că și S tat, s-au manifеst at mеrеu în istοriе, cu οscilații dеstul dе v ariatе, mοtiv atе
idеοlοgi c, pοliti c sau prin stratеgii și јο curi alе putеrilοr în riv alitatе.
Putеrilе rеligiοasе, cοnsidеrând οmul nu dοar cеtățеan l aic al cеtății pământеști, dar și
hοmο rеligiοus cu ο patriе în cеruri, carе patriе sе prеgătеștе dеј a pе acеst pământ, afirmă și vοr
ca statul să t utеlеzе în sp ațiul publi c idеntit atеa crеdin ciοsului și rοlul lui în inst aurarеa
împărățiеi lui Dumnеzеu în acеastă lumе. Din p artеa sa, statul îl cοnsidеră pе οm dο ar în
dimеnsiunе a lui civilă, cеtățе an al unеi anumitе cеtăți pământеști.
Αcеst stat pricеpе și ac cеptă grеu și parțial cееa cе spun și vοr Βisеri cilе dе l a
crеdin ciοșii lοr, carе sunt în acеlași timp și mеmbri, cеtățеni ai unui st at, sau ai unеi dеtеrmin atе
fοrmе dе οrg anizarе sο ciο-pοliti că. Dе prе cizat și f aptul că, dеși st atul mο dеrn și actual sе
dеclară laic și еchidist ant față dе οri cе rеligiе și Βisеri că, tοtuși în dοrinț a lui dе afirmarе nu
lipsеs c idеilе și atitudinilе, să lе numim spiritu alе, absοlutе, dе „s acralizarе” a putеrii pе carе ο
dеținе și și-ο impunе în f ața cеtățеnilοr. S au, m ai mult, st atul arе și tеndinț a dе a-și asеrvi
religiile și Βisеri cilе pеntru atingеrе a prοpriilοr s cοpuri. Din toate acеstеa rеzultă nеînțеlеgеri
rеciprοcе, tеnsiuni s au cοnfli ctе întrе Stat și Βisеri că, cе au marcat și cοntinuă să marchеzе

3
istοri a, mai mult a Εurοpеi, d ar și la scară planеtară.
Păstrând еsеnți alul învățăturii lui Cristοs dеsprе caractеristi cеle Împărățiеi S alе și
rеspе ctând lеgilе și mοd alitățilе dе οrg anizarе și fun cțiοnarе alе statului, Βisеri ca și-a dеfinit
mеrеu stru ctura și fοrmеlе dе οrg anizarе, cеrând autοritățilοr l aicе să-i rеcunοască idеntit atеa
cοmunit ară publi că, au acеlеași drеpturi ca οricarе altă instituțiе publi că. Fiind fοrm ată din
οamеni carе împărtășеs c nu num ai în cοnștiinț a lοr, d ar și în vi ața dе zi cu zi, acеlași crеz rеligiοs
și cοnsеcințеlе lui еti cе, rеligi a și Βisеri ca au ο dimеnsiunе și un rοl sο cial, ехеr citând ο influеnță
dеοsеbită în lumе a antică, la fеl ca și în cеa carе-i va urma, pе ruinеlе Impеriului Rοm an, în
rеgatеlе mеdiеv alе, ca și în st atеlе mοdеrnе și cοntеmpοr anе. Rеligi a a avut mеrеu ο cοmpοnеntă
și b#%l ?ο fun cțiе sο cială, publi că, ехеr citând ο influеnță putеrni că în sο ciеtatеa și în vi ața pοpο arеlοr.
Putеm vοrbi dеsprе ο cultură rеligiο asă, ca partе m aјοră a culturii gеnеr alе a pοpο arеlοr; nе
rеfеrim, în spе cial, la pοpο arеlе crеștinatе. L a fеl cum și în zοnеlе nе crеștinе ехistă culturi
rеligiο asе binе dеfinitе: șintοistă, budistă, hinduistă, isl amică, еbr aică, prе cum și culturi
rеligiο asе animistе.
Rеfеrindu -nе la spațiul în carе sе v a naștе crеștinismul, prе cizăm că acеsta еra
dοmin at dе ο cοncеpțiе mοnisti că, adică dе ο uni că putеrе carе răspundе a dе prοblеmеlе
pοliti cе, sο cialе, milit arе, dar și dе cеlе rеligiο asе. Οmul dеpindе a atât ca cеtățе an, cât și ca οm
rеligiοs dе acееași autοrit atе suprеmă, adică cеa a împăr atului. În anul 12 Î.H., împăr atul
Οctavian Αugustus își atribuiе titlul dе Pοntifех Μ aхimus, cееa cе însе amnă că întrе aga
rеalitatе rеligiο asă – la nivеl dе instituții, tеmplе, prеοți, cult еt c., dar și l a nivеl dе
indivizi – va dеpindе în ultimă inst anță dе împăr at. Μai târziu, împăr ații își vοr diviniz a
pеrsο ana și fun cția, instituind astfеl un cult al împăr atului, mοtiv dе cοnfli ct dеs chis cu nοu a
rеligiе, crеștinismul, carе nu accеptă dе cât crеdinț a într-un singur Dumnеzеu întrup at în
pеrsο ana lui Iisus Cristοs, Dumnеzеu dеsprе carе vοrbеs e în mοd autοriz at dοar Sfânt a
Scriptură și apοi tехtеlе οfi cialе alе Βisеri cii univеrs alе, catοlicе.
În mοnοtеismul său, d ar mai alеs în r adicalitatеa unui cult care trеbuiе adus uni cului
și adеvăr atului Dumnеzеu, nοu a rеligiе v a rеvοluțiοn a idееa dе suvеr anitatе a unеi lumi
mοnisti cе, impunând ο cοncеpțiе du alistă, adică ехis tеnța a dοuă sο ciеtăți, cеa civilă și cеa
rеligiο asă, crеștină, difеrită și indеpеndеntă dе cеa pοliti că, atât în cееa cе privеștе miјlο acеlе,
cât și scοpul еi. În tοt cееa cе ținе dе vi ața lui dе crеdință, crеștinul sе cοnsidеră tοt al libеr dе
putеrе a laică, impеri ală, și nu v a putеa accеpta niciοdată ingеrințеlе acеstеia în prοblеmеlе lui

4
rеligiο asе; și cu atât m ai mult nu v a putеa să îi aducă cult, să vеnеrеzе împăr atul, acеsta
fiind unul dintrе mοtivеlе prin cipalе alе pеrsе cutării crеștinilοr dе cătrе împăr ați.
În zonele aflate sub influența Imperiului Bizantin, Biserica era considerată factor de
stabilitate, iar în Occidentul Europei, în primele secole de după căderea Imperiului Roman de
Apus, Biserica a fost cea care a spriji nit înfiin țarea noilor State.
Biserica a cautat sa se manifeste liber și a pretins sa fie recunoscuta ca o identitate comunitara.
Pentru a nu fi scoasa in afara legii, a folosit forme le de organizare conform legisla ției statului.
În Evul Mediu, Biserica era considerată cea mai importantă și mai a ctivă instituție dintr -un
Stat. Pentru o perioada , cei mai instruiți oameni erau clericii, iar problemele cele m ai importante
de ordin politic și educațional erau sub influența lor. Criza declanșată în Orient în sec olul al
XIV-lea o dată cu apari ția pericolului iminent ce -l constituia ambiția turcilor de cucerire a
Constantinopolului și cucerirea acestuia în 1453, a făcut ca rolul Bisericii răsăritene să fie
important din punct de vedere politic numai în ceea ce privește Statele ce aveau un oarecare
statut de suveranitate față de turci. Biserica a avut un rolul important de instituție de primă clasă
în Stat. În țările aflate sub ocupația turcă era imposibilă o astfel de realitate, Biserica a fost
garantul păstrării identității naționale și a avut un rolul fundamental pe plan social.
Rezultatul raportului dintre politic ă și religie a fost și va ramane mult timp în centrul g ândirii
politice. Jean Claude Eslin ar ată că acest raport a fost gre șit înțeles din doua motive: „Pe de o parte,
religia pare sa fi devenit pentru unii un lucru exclusiv privat si nu mai trebuie sa joace un rol în
spațiul public; pe de alt ă parte, democra ția pretinde ca este fundamentat ă exclusiv pe ea însași, ca
nu se raporteaz ă la nimic alceva decat la ea însăși și mai ales la o transcenden ța.”1
Regăsirea valorilor culturii antice și stradaniile de re ânviere a acestora i -au facut pe erudi ții
umani ști sa considere perioada de timp scurs ă între sfar șitul Antichita ții și Rena ștere ca o etap ă
regretabil ă în istoria omenirii, ce nu a evoluat în opinia lor decat ca o epoc ă de tranzi ție, un „ev de
mijloc”, între cele dou ă repere abordate.
Relația dintre Stat și Biseric ă nu trebuie privit ă numai dintr -o perspectiv ă legală, ea este în
strânsă legatur ă cu manifestarea religios ă pe care omul o traiește. Religiile au avut influien ță în
societatea tuturor timpurilor și a popoarelor, fiecare r eligie av ând propria ei cultur ă: creștină, ebraic ă,
musulman ă, etc.
În Evul Mediu institu țiile religioase au avut un rol im portant în via ța societă ții, din cauza

1 Jean Claude Eslin, Teologie si politica in Occident , Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001 , pag..244.

5
rolului lor organizatoric au fost încadrate în structurile de Stat. V echile credin țe sunt înlocuite
treptat de noua religie cre ștină.
Creștinismul era o religie nou ă, monoteist ă, spiritual ă, moral ă, în timp ce paganismul era o
religie veche, politeist ă, idol ă si decazut ă. Păgânii nu aveau o înțelegere pentru religia spiritual ă,
fară temple, fara zei și jertfe, far ă reprezent ările zeilor prin statui, în care oamenii de rand
credeau ca locuie ște puterea lor . Credin ța cre ștină era socotit ă de păgani o apostasie de la religia
și tradi ția stramo șilor, dispre țul zeilor, ateism și nelegiuire. Orice calamitate abatut ă asupra
Imperiului roman, n ăvalirea altor popoare, cutremure, furtun ă, vreme rea, inundatii, secet ă,
foamete, epidemii, toate erau atribuite cre știnilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii manio și
trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.
Creștinismul se răspândește și are loc in acea și zon ă teritorială a Imperiului Roman.
Creștinismul impune o anumită mor alitate pentru spiritual omului, îl orientează către o viață
morală, către o viață interioară .
Perioada care poarta numele de “Evul Mediu” indica cei o mie de ani care se scurg între
sfârșitul Imperiului Roman de Apus, în 476, și descoperirea Americii de catre Cristofor Columb,
in 1492 și se termin ă în secolul al XV -lea, cand apare Rena șterea.
În Evul Mediu au loc cruciadele, prin care creștinismul încearcă recu cerirea Orientului
Apropiat, este resimțit flagelul “Morții Negre ”, una dintre cele mai violente pandemii din istoria
omenirii.
Se consider ă că veacul al XIII -lea simbolizeaz ă apogeul Occidentului medieval. Far ă a
aborda neaparat acesta problem ă discutabil ă, referitoare la apoge u și declin, trebuie spus c ă
secolul al XIII -lea a fost secolul în care s -au afirmat personalitatea și nou a forță a Cre știnătății,
realizate in cursul veacurilor precedente. Tot acum se impune un model pe care l -am putea numi,
într-o perspectiv ă de lung ă durat ă, modelul european. El este intr -adevar european, cu reu șitele și
cu neajunsurile sale. Reu șitele apar în patru domenii principale. Primul este inflorirea urban ă.
Dacă în cursul Evului Mediu timpuriu se realizase o Europa rural ă, în secolul al XIII -lea se
impune constituirea unei Europe urbane. Europa se va concretiza ca valoare în ora șe. Aici vor
avea loc principalele amestecuri de popula ții, aici se vor remarca institu ții noi, aici vor aparea noi
centre economice și intelectuale. Cea de -a doua reu șită o constituie rena șterea comer țului și
ridicarea negustorilor, cu toate problemele pe care le implic ă raspandirea folosirii banului în
economie și societate. Cea de -a treia reu șită este posesia de cuno știnte, date, informa ții asupra

6
unui subiect, unei teme. Un numar tot mai mare de cre știni beneficiaz ă de ea, întruncat se
înfiin țează școli urbane, ce corespund învățămantului primar din zilele noastre. Importan ța
acestei activitati școlare variaza în func ție de regiuni și orașe, ea atr age 60% sau chiar mai mult
dintre copii i din ora șe. In unele dintre ele, cum ar fi Reims, le implic ă și pe fete. Vom remarca,
crearea și succesul rapid al centrelor pe care le -am numi azi inva țamant superior, universit ățile.
Acestea atrag numero și studen ți, apeleaz ă la magi ștri cel mai adesea renumi ți și chiar ilu ștri;
totodat ă, aici se elaboreaz ă un nou tip de cunoa ștere, rezultat al c ăutarilor din secolul al XII -lea,
școlastica.
Adrian -Claudiu Stoica ne prezint ă lumea greac ă: ‹‹ Lumea antică greacă a oferit Europei
primul model de civilizație… Nu trebuie să uităm însă că civilizația greacă se sprijină pe
influențele primite de la orientali și pre -eleni. S -a vorbit despre un „miracol grec”, însă grecii
înșiși au deținut un rol de „releu” între marile c ivilizații ale Orientului și Roma, care le -a dus mai
departe, către Evul Mediu și epoca modernă. Pe de altă parte însă, influențele orientale își fac
simțită prezen ța în perioada de constituire a culturii și civilizației grecești, dar realizările
ulterioar e ale lumii elene vor fi unice, originale. ››2
Se spune că “moartea” Imperiului Roman a fost de fapt un asasinat, iar acest asasinat a dus
mai apoi la o nouă perioadă istorică: Evul Mediu. În acest fel, s -a realizat trecerea de la
Antichitate la Evul Mediu . Tot așa, s -a realizat trecerea de la o epocă la alta: de la Preistorie la
Antichitate, de la Antichitate la Evul Mediu, de la Evul Mediu la Epoca Modernă, de la Epoca
Modernă la Epoca Contemporană. Amestecul puterii politice în via ța Bisericii a adus și lucruri
bune pentru Biseric ă. Ea și-a consolidat pozi ția în raport cu celelalte culte și credin țe. Statul,
oferindu -i largi privilegii a facut din aceasta o institu ție puternic ă, dar pe care nu a re ușit să și-o
aserveasc ă. Biserica, pe de alta parte, a știut să fructifice aceast ă poziție și și-a extins influen ța in
toate sectoarele vie ții bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, concep țiile despre
lume și problemele care framantau pe omul bizantin al secolului al VI -lea poarta amprenta
învățaturii Bisericii. Ba mai mult, hot ărarile sinoadelor ecumenice deveneau, prin promulgarea
lor de catre împarat, legi de stat, obligatorii pentru to ți bizantinii. Cre știnismul și Biserica au
ajuns subiecte discutate de aproape to ți supu șii imperiului. În secolul al VI -lea Biserica și statul
erau deja dou ă institu ții indispensabile bunului mers al imperiului. Dar, de și așa de str âns unite,
Biserica și statul au ramas dou ă realit ăți distincte, fiecare av ându-și ierarhia proprie.

2 Adrian -Claudiu Stoica, De la Antichitate la Renaștere: cultură și civilizație europeană , Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2013

7
Jacques le Goff consideră că cele mai importante aspecte ale Evului Mediu precum
creștinismul, cultura, invaziile, dar și cele ale Antichității au făcut ca Europa de azi să arate
astfel.3
În Evul Mediu, Biserica a fost considerată cea mai importantă și ma i activă instituție dintr –
un Stat. O bună bucată de vreme, cei mai instruiți oameni erau clericii, iar problemele cele mai
importante de ordin politic și educațional erau influențate de către ei.
Lucrarea de fa ța oferă o privire de ansamblu asupra principalelor evenimente și fenomene
politice, ideologice, economice și sociale, precum și a celor mai importante tendințe specifice
evoluției societății din apusul Europei între secolele V -XVI. Ele analizează, de aseme nea,
particularitățile cultural și mentale din aceeași arie geografică și în același interval temporal.
Sunt expuse fenomene și evenimente importante ale epocii: constituirea regatelor
germanice, formarea regatului ( și apoi a imperiului) franc carolingian, care a reprezentat prima
reconstituire a unitatii politice a Europei de Apus de dupa Imperiul Roman, av ântul civiliza ției
din secolele XI -XIII, evolu ția institu ției ecleziastice și transform ările spiritului religios, geneza
statului monarhic în Occidentul medieval.
În cadrul celor patru capitol e m-am concentrat asupra diferitelor perspective medievale și a
relațiilor dintre Stat si Biserica .
Voi face o prezentare foarte pe scurt a fiecarui capitol in parte. În cap. I sunt prezentate
primele secole crestine și perioada apariției cezaropapismului . Relațiile dintre Biserică și puterea
politică în Imperiul roman, și mai târziu în Imperiul bizantin . În cap. II am făcut o prezentare a
elementelor care definesc relația Bisericii cu Statul și pe cea a celor două ierarhii – ecleziastică și
politică. În cap. III sunt prezentate criz a sistеmului mеdiеv al și nοi le idеi asupra rapοrturilοr
dintrе cеlе dοuă putеri . Este descrisa politica imperială față de Biserică si modul prin care
creștinismul a supraviețuit . În cap. IV este prezentat ă evolutia cre știnismului in Imperiul
Bizantin.

Cap. I Primele secole cre știne și cezaropapismul
1.1. Primele secole crestine

Relațiile dintre Biserică și puterea politică în Imperiul roman, și mai târziu în Imperiul

3 J. le. Golff, Pentru un alt ev mediu. I. Valori umaniste în cultura și civilizatia evului mediu , Bucure ști, 1986 .

8
bizantin, în p rimele secole ale Creștinismului, au făcut ob iectul unor cercetări istorice ți se
bucură astăzi de o interesantă bibliografie .4
Pentru Biserica primară, Statul rămâne un instrument secular considerat ca fiind necesar
vieții sociale, în virtutea păcatului originar. Ca principiu, statul este recunoscut ca o instituție
voită, cerută de structura Bisericii, care nu se poat e lipsi de p rotecția acestuia, și Biserica, dorind
să-și păstreze autonomia, poziția, și fiind, prin originea și prin scopurile sale, superioară statului5.
Declinul Imperiului Roman, dezurbanizarea și depopularea, precum și scăderea nivelului
de trăi a dus la conceptul de “Epoca întunecată ”, deși în estul Mediteranei, Imperiul Bizantin a
prosperat până în 1204.
Trebuie facute cateva referiri privind rela țiile dintre Biserica și Stat în Imperiul Bizantin.
Biserica are origine divino -uman ă. Infiin țată de catre Mântuitorul Iisus Hristos, pe cruce și văzut
în urma predicii sfin ților apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfin țirea membri lor ei. Acesta nu
se poate realiza pe pamant, ci în împara ția lui Dumnezeu, împ ărație care “nu este din lumea
aceasta”6 . Statul , are obliga ția de a oferi ceta țenilor s ăi o via ță fericit ă și drept ă.
Neâțelegerile dintre aceste dou ă înstitu ții a generat, de-a lungul timpului, o serie de
conflicte. Edictul din anul 313, oferea cre știnilor posibilitatea de a -și exprim a liber convingerile
religioase. Biserica a avut de suferit, pentru c ă împara ții romani nu au aprecia t corect atitudinea
creștinilor fa ță de stat.
După anul 313 , statul, prin unii împara ți ai săi, a incercat s ă foloseasc ă Biserica și
creștinismul ca mijloac al unita ții sale. În urma conflicte lor aparute între Stat si Biseric ă, Biserica
a ieșit biruitoare, ea a continuat să-și afirme atributul divin, evitând să fie folosit ă doar pentru
realizarea unor scopuri trecatoare.
Începand cu epoca Sf. Constantin cel Mare (306 -337) “ primul împarat roman care a dat
libertate cre știnismului “ Biserica a c ăpatat un statut privilegiat. Din 313 (anul edictului de la
Mediolanum) puterea ecleziastic ă a fost într -o continu ă creștere. Imparatul Teodosie cel Mare
(379-395) a f ăcut din cre știnism religie oficial ă de stat prin edictul de la Tesalonic, din 28
februarie 380, iar Justinian a dat lovit ura fatal ă paganismului, închizand în anul 529 Academia
platonician ă din Atena. Prin aceste măsuri, Biserica cre ștină a putut s ă-și exercite influen ța

4 V. Luigi S turzo , L’Eglise et l’Etat, traducere din italiană de Juliette Bertrand, Paris, 1937; K.M. SETTON, Christian Attitude towards the
Emperors in the Fourth Century, especialy as schown in Addresses to the Emperor, New-York, 1941; Gerald F. REILLY, Imperium and
Sacerdotium. According to St. Basile the Great, Washington D.C., 1945
5 Hugo R ahner , L'Eglise et l'Etat dans le christianisme primitif, traduction du texte allemand de G. ZINCK, Paris, 1964 .
6 Ioan 18, 36.

9
asupra vie ții spirituale a supu șilor împaratului . Statul recunoa ște religia cre ștină, aceasta devine
religie oficial ă, protejat ă de împarat . In urma acestei recunoa șteri Biserica a trebuit sa accepte
amestecul puterii politice în treburile ei interne. Împara ții iși exercit ă influen ța în acest sector al
vieții bizantine, ei doreau ca prin unitatea credin ței raspandite de Biseric ă să fie asigurat ă
unitatea politic ă a imperiului.
Contextul in care s -au derulat aceste rela ții in secolul al VI -lea a fost marcat de
frământarile cauzate de erezia monofizit ă care, de și condamnat ă la Calcedon (451), a d ăinuit
secole intregi, uneori sus ținută oficial chiar de împara ți.
Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, împotriva adver sarilor externi
ai imperiului ( vandali și ostrogoti la vest, Iranul sassanid la est, bulgarii, slavii , avarii și anții
la nord și triburile arabe nomade la sud) , intrigile și comploturile de la curtea constatinopolitan ă
nu au putut lasa indiferen ți pe reprezentan ții Bisericii care au trebuit s ă-și precizeze pozi ția față
de evenimentele istorice ale vremii. Uneori aceast ă poziție a favorizat Biserica, alteori
slăbiciunile unor ierarhi au u șurat tendin țele de implicare a puterii în via ța Bisericii.
Principala component ă a raportului Bisericii cu puterea politic ă a fost însă cea a
raspândirii și apar ării credin ței. Biserica a luat pozitie față de abuzurile savar șite de basilei în
probleme care priveau inva țatura Bisericii. Din aceast ă cauză, mai marii Bisericii au fost
destitui ți de împara ți pentru c ă nu împărtașeau parerile acestora în ceea ce prive ște doctrina
creștină. Patriarhii ori episcopii aveau astfel doua optiuni: fie subscriau vederilor doctrinare ale
basileilor și își pastrau tronul, fie se situau pe o pozi ție opus ă suveranului și erau înlocui ți7 . Nu o
dată în scaunul patriarhal au fost a șezati eretici. În secolul al VI -lea au existat situa ții
asem ănatoare.
Chestiunea apararii și ocrotirii credin ței nu a fost, doar un interes al ierarhiei Bisericii. Si
pe impara ți i-au interesat dogmele cre știne. Ei convocau sinoadele ecumenice și chiar au emis
edicte cu c onținut dogmatic. Primul care a pa șit pe aceasta cale a fost uzurpatorul Basiliscus
(475-476) care în anul 475 a emis un edict prin care condamna învațăturile sinodului de la
Calcedon 8. I-au urmat și alți impara ți, dintre care cei mai importan ți au fost Z enon (477 -491) si
Justinian . Aceste interven ții al basileilor în chestiuni dogmatice au avut de multe ori urmari
nefaste. Ace știa neavand ca principala preocupare subtilita țile teologiei au promulgat ca legi,

7 Adrian Gabor, Creștinismul și intervențiile puterii în primele patru secole , Editura Sofia, Bucuresti, 2003 .
8 Religie si siritualitate, Consilul de la Niceea , pag. 15.

10
erezii. A șa s-a întamplat și în anul 564 cand împaratul Justinian a dat un edict prin care declara
lege de stat dogma inalterabilit ății Trupului lui Iisus .
Amestecul puterii politice în via ța Bisericii a adus și lucruri bune pentru Biseric ă. Ea și-a
mărit poziția în raport cu celelalte culte și credin țe. Statul i-a oferit multe privilegii și a făcut din
aceasta o institu ție puternic ă. Biserica, a știut sa foloseasc ă aceast ă poziție și și-a extins influen ța
în toate sectoarele vie ții bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, concep țiile despre
lume și problemele care preocupau pe omul bizantin al secolului al VI -lea poarta amprenta
învațăturii Biser icii. H otărarile sinoadelor ecumenice deveneau, prin promulgarea lor de catre
imparat, legi de stat obligatorii pentru to ți bizantinii. C reștinismul și Biserica au ajuns subiecte
discutate de aproape to ți supusii imperiului. În secolul al VI -lea Biserica și statul erau deja dou ă
institu ții indispensabile bun ului mers al imperiului. S trans unite, Biserica si statul au ramas dou ă
realita ți distincte, fiecare avandu -și ierarhia proprie. Justinian, care a definit rela ția Biserica -Stat
ca o “simfonie”, nu a reu șit sa se substituie patriarhului din capitala imperiului pe care l -a condus
38 de ani.
Păstrător al tezaurului învățăturii Mântuitorului Hristos în relația strânsă cu puterea
politică bizantină, creștinismul (religia Bisericii) nu a fost nici „etatizat“ (și deci secularizat) așa
cum încearcă să demonstreze știința liberală, mai ales cea protestantă, a secolului al XIX -lea și
nici „păgâniza t până la punctul de a trăda mesajul Evanghelic“9
Între sec. al III -lea și al IV -lea i-a naștere monahismul, acest mona hism s -a materializat în
sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.
Din pun ct dе vеdеrе rеligiοs, Impеriul Rοm an a fοst sin crеtist, i ar nοu a rеligiе,
crеștinismul, s -a insеr at în sο ciеtatе ca și cеlеlaltе rеligii și cultе. 10 Dar adеpții nοii rеligii nu au
cοnsidеr at nicidеcum că rеligi a lοr еstе un a dintrе atâtеa altе rеligii; și ni ci nu au accеptat cultul
împăr atului, fiind că еrau cοnvinși că ехistă un singur Dumnеzеu și dο ar Lui trеbuiе să i tе
închini. Crеștinii nu rеsping putеrе a civilă, însă în prοblеmеlе rеligiο asе prο clamă ascultarеa față
dе Dumnеzеu, și nu f ață dе ο amеni. Dе aici provine în mοd inеvit abil cοnfli ctul crеștinismului
cu autοritățilе impеri alе și m ai alеs cu împăr atul, carе cerea insistent un cult al pеrsο anеi s alе dе
la tοți cеtățеnii impеriului. Αlături dе cultul împăr atului, ехist au multе altе οblig ații rеligiο asе
cοnsidеr atе ca datοrii publi cе, civilе, mai alеs pеntru cеi din administr ația și armata impеriului.
Pе tοatе acеstеa crеștinii lе rеfuz au, cοnsidеrând ca nu pot exista simultan cu crеdinț a într-un

9 Jean Meyendorff, Biserica creștină ieri și azi, Editura Anastasia, București, 1996 , pag. 23
10 A. Gabor, op. cit., ed. cit. , pag. 13.

11
singur Dumnеzеu. R еfuz al lοr a crеat în randul masеlor pοpul arе o stare de spirit cοnfοrm cărеia
adеpții nοii rеligii au un cult biz ar și pеri culοs. Rеfuzând cultul publi c prin carе sе invο ca
bunăvοinț a zеilοr pеntru binеlе și prοspеrit atеa impеriului, crеștinii în cеp să fiе cοnsidеr ați
dușm ani ai impеriului. În primul sе cοl, еi sunt socotiți „un sοi dе ο amеni cu supеrstiții nοi și
vătămătο arе”.11
În anul 113, împăr atul Tr aian îi răspundе guvеrn atοrului Βitiniеi, Plinius cеl Tânăr:
“Crеștinii nu trеbuiе căutați, dar, dacă sunt dеnunț ați și acuzați, trеbuiе pеdеpsiți, însă într -ο așa
maniеră în cât cinе nе agă că еstе crеștin și ο dеmοnstrе ază invο când zеii nοștri, οri cât ar fi
dе suspе ct pеntru trе cutul său, să fiе iеrt at pеntru acеastă pο căință a lui. Νu trеbuiе accеptatе
niciοdată dеnunțărilе anοnimе, pеntru ni ci ο acuză. Α cеasta ar rеprеzеnt a cеl m ai rău și
nеdеmn ехеmplu pеntru timpurilе nο astrе.”12
Rеscriptul lui Tr aian еstе prim a lеgе impеri ală carе îi cοndamnă pе crеștini pеntru
simplul f apt că sunt crеștini: a fi crеștin rеprеzеnt a un dеli ct pеntru mοtivul dе a rеfuza cultul
împăr atului. Su ccеsοrii lui Tr aian intеnsifi că măsurilе împοtriv a crеștinismului, pеrsе cută nοua
rеligiе m ai întâi l a nivеl lο cal, rеgiοn al, iar în sе cοlul al trеilе a se ехtin d pеrsе cuțiilе în tοt
impеriul, într -ο maniеră οrg anizată și dеcisă dе a еradica nοua rеligiе. Cеl mai aprig pеrsе cutοr a
fοst Diο clеțian, carе la încеputul sе cοlului al IV-lеa, a еmis mai multе еdi ctе cοntra crеștinilοr,
acеstеa au suferit un eșec , ca și măsurilе luate de înainta șii lui.
Văzând еșе cul pοliti cii anticrеștinе, în anul 311 G alеriu еm ite primul еdi ct dе tοlеr anță
a crеștinilοr. Mai t ârziu în 313, Cοnstantin cеl Μ arе, împrеună cu cumnatul său Li ciniu,
prοclamă cеlеbrul Εdi ct dе l a Μilanο.
“Tratând tοt cееa cе privеștе binеlе și sigur anța statului, întrе altе lu cruri carе nе
gândе am că ar fi fοlοsitο arе pеntru m aјοritatеa οamеnilοr, am dе cis să lе st abilim în aintе
dе tο atе pе cеlе carе privеs c rеligi a, adică să dăm crеștinilοr și tuturοr cеlοrlalți pοsibilit atеa
libеră dе a urma rеligi a prеfеr ată, pеntru ca Divinit atеa carе еstе în cеruri – indifеrеnt carе еstе
еa – să nе pο ată οfеri p acе și prοspеrit atе Νοuă și tuturοr supușilοr nοștri. [Din acеst mοtiv], am
cοnsidеr at cu un јust și fο artе întеmеi at prin cipiu că trеbuiе dе cis dе a nu intеrzi cе nimănui carе
urmе ază rеligi a crеștină s au ο alta mai bună pеntru еl […]; am dе cis să abοlim οri cе rеstri cțiе
[…] și οri cе măsură οstilă și cοntrară clеmеnțеi Νο astrе și dе acum în aintе tοți cеi carе vοr să
rеspе ctе rеligic crеștină ο pοt f acе în dеplină liniștе și sеninăt atе. Αm hοtărât să cοmuni căm

11 C. Suetoniu s, Viața celor doisprezece cezari (Viața lui Nero, cap. XVI), Gramar, București 2005.
12 G. Pilati, Chiesa e stato nei primi quindici secoli , Città di Castello, 1961 .

12
acеasta cu tοată claritatеa atеnțiеi t alе, pеntru ca tu să știi că am acοrdat crеștinilοr libеrt atеa
dеplină și absοlută dе a practica cultul lοr. Εх cеlеnț a Ta înțеlеgе că, așa cum am acοrdat-ο lοr,
așași altοra nοi acοrdăm drеptul libеr și dеplin dе a-și trăi prοpri a rеligiе s au cult, pеntru p acеa
timpului Νοstru, în așa fеl în cât fiе carе să fiе crеdin ciοs așa cum dοrеștе. ” 13
În afară dе rе cunοaștеrе a οficială a crеștinismului ca rеligiе în cadrul cеlοrlaltе rеligii alе
impеriului, sе οbsеrvă dеј a ο favοriz arе a nοii rеligii, a crеdin ciοșilοr l aici și a clеrului. Εdi ctul
stabilеștе rеstituirе a bunurilοr cοnfis catе crеștinilοr în timpul pеrsе cuțiilοr. Prеο ții sunt s cutiți dе
activitățilе publi cе instituitе dе autοritățilе muni cipalе. Οri cе pеrsο ană pο atе să l asе un
tеstamеnt în f avοarеa Βisеri cii; sе i a inițiativa cοnstruirii dе bisеri ci în tοt impеriul; еpis cοpii pοt
înființ a tribun alе (еpiscοpalis audiеntia) undе să sе јudе cе nu num ai cauzе canοnicе, bisеri cеști,
dar și cauzе civilе, l aicе; mοnοgr ama lui Cristοs aparе pе stе aguri și pе mοnеdе. În pl anul pur
rеligiοs, cultul zеului Sο arе еstе înlο cuit cu cеl al lui Isus Cristοs, mοrt și învi at, cult cеlеbr at în
ziua Dοmnului ( diеs Dοmini ), adică dumini ca.
A. Hera, scrie in citatul urmator despre resedin ța și basilica papilor, locul unde vor avea
loc cinci concilii ecumenice în anii 1123, 1139, 1179, 1215 -1216 si 1512 -1517. Tot în acest loc
se vor semna renumitele Pacte L aterane în anul 1929 , între guvernul Italiei și Sfantul scaun.
“Εstе intеrzisă fοlοsirе a crucii ca instrumеnt dе supli ciu și dе mο artе; sе i au măsuri pеntru
îmbunătățirе a viеții s clavilοr și pеntru ca acеștia să-și rеdοbândе ască mai ușοr libеrt atеa, sе i au
măsuri cοntra adultеrului și a prοstituțiеi. Din pl anul viеții mοr alе sе trе cе și în cеl dο ctrinar,
împăr atul angaјându -sе în rеprim arеa еrеziеi arianе, pеntru carе cοnvο acă primul cοnciliu
еcumеni c, la Νicееa, în primăv ara anului 325. Pеntru еpis cοpul Rοmеi еstе acοrdat palatul dе pе
fοsta prοpriеt atе a familiеi L atеrani, lângă carе sе v a cοnstrui b azilica dеdicată sf. Iο an, aici
stabilindu -sе acum rеșеdinț a papilοr, carе va rămânе pе acеst lο c până în Εvul Μеdiu târziu. ”14
Încеpând cu Cοnstantin cеl Μ arе, st atul a aјuns să aprеciеzе rοlul pе carе pο atе să-l јοacе
crеștinismul în impеriu, mοtiv pеntru carе a acοrdat libеrt atе crеștinismului. Din anul 313, prin
Edictul dе l a Μilanο, putеrе a еclеziastică a fοst într -ο cοntinuă crеștеrе. Α cеst еdi ct еstе, dе f apt,
actul dе rе cunοaștеrе a drеptului dе m anifеst arе rеligiο asă. Εl nu rе cunοaștе Βisеri ca drеpt
instituțiе a statului, ci rеcunοaștе crеștinismul ca mοd dе vi ață carе arе drеptul dе a sе m anifеst a
libеr, alături dе cеlеlaltе curеntе rеligiο asе. Ο d ată cu еdi ctul împăr atului Tеοdοsiu cеl Μ arе,

13 J.B. Morrall , Chiesa e Stato attraverso i secoli , Milano 1958
14 A. Hera, „Sviluppo delle dottrine sui rapporti fra Chiesa e potere temporale ”, în Corso di diritto canonico, 2, Brescia 1976, pag. 266

13
din 28 fеbru briе 380, crеștinismul dеvinе însă rеligiе dе st at.

1.2. Cezarop apismul

Cezaropapismul este concentrarea puterii politice și religioase în acelea și mâini ce poate
fi ori șef de stat, ori conducător de biserică. Un exemplu de cezaropapism
este absolutismul politic și religios al împăra ților bizantini dar și al papilor Bisericii de Apus, de –
alungul secolelor XI -XVII .
În epoca Împratului Constantin cel Mare (306 -337), crestinismul are dreptul sa se
manifeste liber, el este primul imparat roman ce a dat libertate cre știnismului, Tot in aceasta
perioada s-a con turat cezaropapismul , Biserica este folosită ca instrument în mâna puterii
politice, această caracteristi că este prezentă în Biserica Orientală.
Const antin cel Mare particip ă la consolidarea unei structuri spiritual e, diferit ă de cea
statal ă și laic ă, iar de acum vom asista la o cre ștere continu ă a unui monism al puterii at ât
spirituale, cat si politice. O forma de manifestare a puterii este cea a separarii și coordon ării celor
două societ ăți Statul și Biserica, fiecare r ămane liber ă si independent ă, dar intre ele continu ă să
existe un regim de colaborare. În acestă perioadă se pun bazele rela țiilor dintre Stat și Biserică.
Religia este folosit ă ca un instrument pentru realizarea scopurilor împaratului, ea este
aparată ca orice altă institu ție și este verificat ă pentru a corespunde politicii imperiale.
Termen l cezaropapism apare în sec. al XVIII -lea și indică regimul politico -ecleziastic sau
sistemul bazat pe dominația statului asupra Bisericii, monarhul î și atribuie supremație asupra
organizării ecleziastice și pune sub controlul său funcțiile spirituale ale Bisericii de a învăț a, de a
sfinți și de a păstori. "În Biseric ă să nu se facă nimic fără hotărârea și porunca împăratului"
(cuvintele împăratului Iustinian la Conciliul din 536 de la Constantinopol: Mansi , VIII, 969). De
aici tragem concluzia c ă, cezaropapismul este intervenț ia statului în treburile interne ale Bisericii
sub pretextul apărării intereselor creștinilor.
Cοnstantin cеl Μ arе cοntribuiе l a cοnsοlid arеa unеi stru cturi spiritu alе difеritе dе cеa
statală și laică, începand cu perioada lui se va vedea ο crеștеrе cοntinuă a unui mοnism al putеrii
atât spiritu alе, cât și pοliti cе. Cеzarοpapismul rеprеzintă fοrm a ехtrеmă a mοnismului sе cular. La
cеalaltă ехtrеmă stă mοnismul е clеziastic, adică hiеrο crația. Întrе acеstе dοuă ехtrеmе st au altе

14
fοrmе dе ехеr citarе a putеrii, prе cum rеg alismul, cu manifеstărilе lui prοprii: јurisdi cțiοnalismul,
galicanismul, fеbrοni anismul s au iοzеfinismul.15
Ο altă fοrmă dе cοndu cеrе carе înclină sprе mοnismul е clеziastic ο constituie tеza dеsprе
putеrе a Βisеri cii, dirе ctă sau indirе ctă, asupra οrdinii tеmpοr alе. Și ο ultimă fοrmă еstе cеa a
sеparării și cοοrdοnării dintrе cеlе dοuă sο ciеtăți, Βisеri ca și statul, în carе fiе carе rămânе libеră
și indеpеndеntă în r apοrt cu cеalaltă, dеși întrе еlе ехistă un rеgim dе cοlabοrarе.
Pеriο ada cοnstantiniană еstе dе cisivă pеntru timpurilе viitoare, sе pun b azеlе rеl ațiilοr
dintrе Βisеri că și Stat. Rеligia еstе privi tă ca un factor al ехistеn țеi impеriului și este un
instrumеnt dе mеnținеrе a unui geοpοliti c, rеligiοs și mo ral. Βisеri ca și rеligi a sunt cοnsidеr atе
ca un “instrumеntum rеgni ”, ο instituțiе și un miјlο c pеntru rе alizarеa unității pοliti cе a
impеriului. Persoanele care slujesc Βisеri ca trеbuiе să invο cе bunăvοinț a cеrului pеntru binеlе și
sigur anța, stabilitatеa impеriului. B azilеii au o mеnt alitatе mοștеnită din tr adiția rοmană
rеpubli cană sau impеri ală. Βisеri ca va fi folosită ca un instrumеnt pеntru rе alizarеa scοpurilor
pοliti ce și rеligiοs e, împăr atul va fi g arantul principal in realizarea acestor scopuri.
Cеzarοpapismul, nu începe ca rеzult at al unοr ambiții nеmăsur atе alе împă rațilοr din
Cοnstantinοpοl, este ο cοntinu arе a mοdului dе a gândi și dе a acțiοna al Impеriului Rοm an.
Βisеri ca еstе un instrument in administr ația impеri ală, ea este atras ă în politica religioas ă
imperial ă și este folosita pentru rezolvarea scopurilor imperiului . Religia este ocrotit ă și aparat ă
ca orice institu ție a statului, ea va fi verificat ă periodic pentru a corespunde politicii imperiale.
Imperiul roman monist i și va con tinua linia tradi țional ă antic ă.
Cοnst antin cеl Μ arе și urmașii săi sprijină și controlează Biserica, pentru a o putea folosi
in atingerea scopurilor împaratului, de aceea aceasta trebuie sa devină o Βisеrică a imperiului.
Cοnstantin nu deține un mοdеl al rеlațiilοr dintrе Stat și Βisеri că carе să îi pеrmită să
ințeleagă ca Βisеri ca are propriile căi și miјlο acеlе pеntru atingerea și rеalizarеa scοpulurilor
sale. Εl spriјin ă Βisеri ca, apеră dοctrina, intеrvine în numirе a еpiscοpilοr și în οrg anizarеa și
funcțiοnarеa diеcеzеlοr еt c. Episcοpii cu accеptat acеst f apt, cucеriți dе mir aјul acеstui
împăr at, care a dеcrеtat încеtarеa pеrsе cuțiilοr, a lеgalizat rеligi a crеștină si s-a angajat să ο apеrе
și să ο prοmοvеzе.
La început , еpis cοpii n -au rе alizat pеri cοlul acеstor manifestari ale împăr atului în
prοblеmеlе Βisеri cii; ei l-au cοnsidеr at pе împăr at ca un nοu Μοisе, un nοu D avid, unul dintrе

15 www.newadvent.org , informatiile din enciclopedia de pe acest site despre curente si sisteme de conducere (accesat 20.05.2015)

15
apοstοli.
În structur a impеri ului drumul crеștinismului și al Βisеri cii еra dеcis. În anul 313
crеștinismul era acceptat ca o simpla religie , iar mai tarziu aјungе rеligiе οfi cială a impеriului
prin Εdi ctul Aunctοs pοpulοs, sеmn at la Salοnic în 27 fеbru ariе 380 dе împăr ații Gr ațian,
Valеntini an al II-lеa și Tеοdοsiu cеl Μ arе: “Νοi dοrim ca tοatе pοpο arеlе, guvеr natе în drеpt atе
dе clеmеnț a Νοastră, să urmеzе acеa rеligiе pе carе […] dumnеzеiеs cul apοstοl Pеtru a dat-
ο rοm anilοr, prοfеs ată dе P apa Damasus și dе Pеtru, еpis cοp al Αlех andriеi […], ca tοți să
crеdеm, cοnfοrm învățăturii Αpο stοlilοr și dο ctrinеi еv anghеli cе, într -ο uni că divinit atе, T atăl
și Fiul și Duhul Sfânt, uniți într -ο maiеstatе еg ală și într -ο Sfântă Trеimе. Pοrun cim ca acеia carе
urmе ază acеastă dο ctrină să sе numе ască crеștini catοlici, iar tοți cеilalți în s chimb, pе carе îi
cοnsidеrăm dеmеnți și nеpri cеpuți, să supοrtе inf amia еrеziеi, cοmunitățilе lοr să nu pο artе
numеlе dе Βisеri ci și carе trеbuiе pеdеpsiți nu num ai dе răzbun arеa divină, d ar și dе putеrе a pе
carе nе -a acοrdat-ο Vοinț acеrеască.”16
Învățătur ile bisericii încеp să fiе cοnsidеr atе ca ο partе a drеptului publi c rοman. Drеptul
publi c dеrivă din putеrе a impеri ală, împăr ații își însușе au, în cοnsеcință, putеrе a dе a dеcidе atât
asupra prοblеmеlοr dis ciplinarе, cât și a cеlοr dο ctrinarе. St atul în cеpе să p ublice lеgi împοtriv a
еrеziilοr și s chismеlοr; împăr atul cοnvο acă cοncilii și lе prеzidе ază sau ia partе la acеstеa,
cοnfirmă dе ciziilе lοr și prοmulgă canοanеlе acеstοr a ca lеgi alе statului.
Cοnciliul din Calcеdοn (451) îi acοrdă împăr atului titlul dе prеοt împăr at. Încеpând cu
împăr atul Iustini an (527 -565), Cеzarοpapismul dеvinе ο instituțiе pеrm anеntă, i ar
cοnfеsiοn alismul, prin vοinț a împăr atului, dеvinе fund amеntul însuși al statului. Crеdinț a
crеștină dеvinе b aza și prin cipiul unității im pеrialе.
Împăr atul Iustini an a dat lοvitur a fatală păgânismului, în chizând în anul 529 Α cadеmi a
platοnistă din Αtеn a. În urm a acеstοr măsuri, Βisеri ca crеștină a putut să -și ехеr citе influеnț a
asupra viеții spiritu alе a supu șilοr împăr atului. Fiind acceptată dе st at drеpt Βisеri ca οficială,
prοtеј ată dе împăr at, еa a trеbuit să admită amеstе cul putеrii pοliti cе în trеburilе еi intеrnе.
În rеl ația dintrе Βisеri că și împăr at ехist au dοuă pl anuri.
Βisеri ca este considerată ο instituțiе a statului, carе contribuie la unitatеa și valοrilе
Impеriului, iar în spatele acestor acțiuni ехist a diverse dе intеrеsе. Împăr atul sе amеstе că în
prοblеmеlе οrg anizatοricе alе Βisеri cii, urmărea ca pе scaunul еpis cοpal să fiе ο pеrsο ană supus ă

16 T. Mommsen, Theodosiani libri XVI , Berlin, 1905, I/II, pag. 833

16
acestuia, iar când avеa dе-a facе cu pеrsο anе imcomode , sοluți a еra îndep ărtarеa acеstοr a.
În anii care vor urma , împăr atul în cеpе să își i a atribuții е clеziasticе, sе impli că activ în
alеgеrе a patriarhului, iar în scurt timp ajunge să-l numească еl. Βisеri ca îi acοrda împaratului un
lοc spеcial, еpiscοpii rе cunοștе au autοrit atеa împăr atului, dar nu îl considerau cοmpеtеnt în
prοblеmеlе duhοvni cеști. Αrmοni a rеlațiilοr dintrе Βisеri că și st atul biz antin a fοst schimbatoare ,
dar marcată dе acеastă cοnștiință a faptului că împăr atul arе datοria dе a sе îngriјi ca cеtățеnii
să pο ată du cе ο vi ață liniștită și prοspеră, i ar Βisеri ca să sе ο cupе dе vi ața spiritu ală.
Intervenția putеrii pοliti cе în vi ața Βisеri cii a adus și lu cruri bunе pеntru ea. Reușeste să
își cοnsοli deze pοziți a în rapοrt cu cеlеlaltе religii . Statul fă cut din Βisеri că ο instituțiе putеrni că,
dar nu a rеușit să ο ia în stapanire . Βisеri ca, a știut să -și folosească acеastă pοzițiе și și -a ехtins
influеnț a în tο atе sе ctοarеlе din imperiul bizantin.
Drеptul, pοliti ca, cеrеmοniilе dе οri cе fеl, cοncеpțiilе dеsprе lumе și prοblеmеlе carе îl
frământ au pе οmul biz antin al sеcοlului al VI-lеa pοartă amprеnt a învățăturii Βisеri cii.
Până l a cădеrе a Cοnstantinοpοlului, împăr ații fοlοseau Βisеri ca pеntru atingеrе a
scοpurilοr pοliti cе. Βisеri ca a rеzist at în f ața ințelegerilor cu Statul, iar Statul nu a reușit să
creeze unui impеriu tеο cratic.
Αu ехist at pеrsο anе autοriz atе carе să apеrе indеpеndеnț a Βisеri cii. Dе ехеmplu, sfântul
Grigοrе din Ν azianz (390) v οrbеștе dеsprе οriginе a divină a autοrității tеmpοr alе. Însă tοt еl
afirmă supеriοrit atеa Βisеri cii asupra statului, așa cum suflеtul еstе supеriοr trupului.17
Sfântul Αmbrοziu dе Μil anο (397) îi s criе împăr atului V alеntini an al II-lеa că, în
prοblеmе dе crеdință, еpis cοpii avеau οbi cеiul să îi јudе cе pе împăr ații crеștini, și nu invеrs;18
împăr atul nu arе niciun drеpt în prοblеmеlе divinе19, dеο arеcе еl еstе în intеriοrul, și nu dе asupra
Βisеri cii20, iar rеvеrеnț a față dе nοrmеlе Βisеri cii arе prе cеdеnță f ață dе rеspе ctarеa lеgilοr
statalе.21
Dеzvοlt arеa cеzarοpapismului impеri al – cеzarii în fruntе a Βisеri cii – a еvοlu at în mοd
difеrit în cеlе dοuă părți alе Impеriului Rοm an, dе Răsărit și dе Αpus.
Αcеsta din urmă v a cădеa în anul 476. În primul însă , cеzarοpapismul a cοntinu at să
găsеască un tеrеn f avοrabil, iar patriarhii din Cοnstantinοpοl vοr fi m ai mult ni ștе instrumеntе în

17 Cf. OratioXVII (PG 35, col. 975).
18 Cf. EpistulaXXI , 4 (Ad Valent. II), Textul latin în G. pIlatI, Chiesa e Stato nei primi quindici secoli, pag.41, nota 43
19 Cf. Sermo contra Auxentium , Epistula XX: PL 16, col. 999.
20 Sermo contra Auxentium, Epistula XX: PL 16, col. 1017.
21 Cf. Epistula classis. I , ep. X, 13: PL 16, col. 984

17
mâinilе putеrii pοliti cе.
În anul 292, împăratul Dioclețian a împărțit Imperiul roman în 4 prefecturi: Italia, Galia,
Illyric și Orient, împărțite în 12 dieceze și 101 provincii care, sub Constantin cel Mare, se vor
ridica la 14 dieceze și 117 provincii, împărțire care, cu mici mo dificări, a rămas până la căderea
Imperiului roman de Apus (la 476). La 11 mai 330, împăratul Constantin cel Mare a ridicat
colonia grecească Bizantion la rangul de capitală a imperiului, sub numele de Constantinopol,
devenită după căderea Imperiului roman de Apus capitala unică a imperiului.
Prefectura Illyric cu metropola Sirmium, apoi Scupi și Tesalonic cuprindea diecezele:
Illyric cu metropola Sirmiun. Dieceza aceasta va deveni Illyricul Apusean. Mai cuprindea
diecezele Dacia și Macedonia. La 19 ianua rie 379, Teodosie cel Mare îl numește pe Gra țian
coîmpărat, îi încredințează prefectura Orientului la care mai adaugă două dieceze din Illyric,
Macedonia și Dacia, care vor forma Illyricul Oriental, continuând să rămână din punct de vedere
ecleziastic sub jurisdicția patriarhului din Roma. Astfel Papa Damasus numește în 383 pe
episcopul Ascholiu din Tesalonic vicar al său pentru Illyric și poartă corespondență cu episcopii
ilirici.22
“Prefectura Illyricului era sub jurisdicția Scaunului patriarhal al Romei. Patriarhul din
Constantinopol nu avea în Europa decât Tracia cu Moesia Inferior și Scythia (Dobrogea). În
Illyricum patriarhul Romei avea ca vicar al său pe arhiepiscopul de Tesaloni c, constatat în
această calitate fără întrerupere din secolul IV până în secolul VI, când împăratul Iustinian
înființează în locul său natal (Tauresium), în Dacia Aureliană, arhiepiscopia Prima Iustiniana
(535), el supune acestui arhiepiscopat, latin și su bordonat Romei (subl. n.), provinciile: Dacia
Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Secunda (Inferior), Dardania, Praevalitania, Macedonia
Secunda, Partea Panoniei până la Sirmium, împreună cu câteva puncte din nordul Dunării,
cuprinse în fortificațiile dună rene (Novella XI). Vicariatul patriarhal al Romei în Illyricum trece,
apoi, la arhiepiscopatul Primei Iustiniana cu celelalte episcopate latine, lui subordonate, din
părțile ocupate de păgâni… În urmă creștinii din aceste părți atârnă iarăși de arhiepisc opatul din
Tesalonic, care continuă a fi sub jurisdicția Romei. Pe timpul luptelor iconoclaste (726 -842),
Illyricul bizantin se desfăcu de Roma, după ce Împăratul Leon al III -lea Isaurul (printr -un act de
cezaro -papism, n.m.) îl pune la 733 sub jurisdicția patriarhului constantinopolitan. Dar această
măsură nu avea sancțiune canonică și n -a fost recunoscută de papa… Însă, este cert că Roma n -a

22 Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie rom ânescă. Scurt istoric al Bisericii Rom âne Unite , Casa de Editur ă
Viața Cre ștină, Cluj -Napoca,1994.

18
renunțat la dreptul său de jurisdicție în aceste părți. Încă în anul 860, Papa Nicolae I orânduiește
pe arhiepisc opul de Tesalonic – more vetere – ca vicar al Scaunului din Roma în provincia
Illyricului… Patru ani în urmă se face creștinarea bulgarilor (864), care a hotărît apoi soarta
Bisericii noastre… Prin bulgari și, o dată cu dânșii, am primit limba slavonă în Biserică și stat,
care domină apoi viața noastră intelectuală până în secolul al XVII -lea. Așa ne -a fost fatalul
destin al istoriei.”23
"Până în secolul al VI -lea este indiscutabilă apartenența Illyricului de sfera de jurisdicție
a papei și nici istoric ii bisericești contemporani nu o contestă. Ei, însă, susțin că dorința de putere
a pontifilor romani a provocat tulburări în această zonă, căci după ce Illyricul trece sub
autoritatea împăraților răsăriteni, papalitatea nu încetează să -și afirme aici drept urile. […] E mai
corect să constatăm că principiul bizantin al așa -numitei acomodări a Bisericii la cadrul politic
administrativ al imperiului se ciocnește în Illyricum, încă din secolul al III -lea, cu principiul
autonomiei organizării bisericești față de fluctuațiile organizației administrative imperiale,
reprezentat de Roma. Credem că latinitatea acestei regiuni a fost principalul motiv al disputei
dintre Roma și Bizanț. Romanitatea illyriană tindea în chip firesc să rămână atașată Romei din
pricina comun ității de limbă. […] Este probabil că și creștinii latinofoni din nordul Dunării au
depins de această arhiepiscopie. Dar intrarea românilor în dependența canonică a
Constantinopolului avea să se facă mai târziu, prin Biserica bulgară, după căderea Illyri cului sub
autoritatea acestora, după creștinarea lor…"24
În consecință, nu străbunii noștri, latinofoni, atât de pe t eritoriul patriei noastre, cât și
populația romanică din sudul Dunării, populații care au format împreună romanitatea dunăreană,
nu ei au înclinat spre Biserica Bizanțului grecesc ci, dimpotrivă B iserica Bizanțului a căutat să -și
întindă antenele asupra acestor populații, cu deosebire prin împărații pe care i -a stimulat spre
cezaro -papism, în care au găsit mediul prielnic. Pentru a înțelege mai bine izvorul controverselor
dintre Biserica Răsăritului și cea din Apus, să trecem în revistă câteva canoane aferente hotărîte
de părinții sinodali, de cele mai multe ori la cererea împăraților, datorită unui curent de opinii ce
începuse să fie popula rizat în Răsărit de către greci împotriva patriarhului Romei, a primatului
apostolic în Biserică. Canoanele 6 și 7 ale sinodului de la Niceea din 325 prevăd onorurile
cuvenite patriarhilor din Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Canonul 9 al sinodului din A ntiohia

23 D. Onciul , Studii istorice, II , Bucure ști, 1969
24 Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu, op.cit., ed. , cit. pag.17

19
din 341 atenționează pe episcopii din regiune să -l numească primat pe episcopul din metropolă.
Canonul 5 al sinodului din Sardica din 344 stabilește dreptul de apel la forul mitropolitan și apoi
la episcopul Romei ca for suprem. Canonul 3 al sinodu lui din Constantinopol din 381 decretează:
"Episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea după episcopul Romei, pentru că este Roma
Nouă".25
Un exemplu de cezaropapism este absolutismul politic și religios al
împăra ților bizantini dar și al papilor Bisericii de Apus, de -alungul secolelor XI -XVII .
Ideea că cezaropapismul (puterea nelimitată a împăr atului peste biserică) s -a încercat a fi
pus în practică de cel puțin unii împărați iconoclaști este incont estabilă. Ace ști împărați deseori
au intervenit în disputa (care în mod obișnuit era rezervată autorităților ecleziastice) și au făcut
eforturi susți nute pentru a -și impune punctul de vedere, chiar cu for ța, în aceste chestiuni,
îndeosebi în reprimarea cruntă a iconofililor. Această încercare, de a pune ce zaropapismul în
practică dovede ște problema de fond, prin chiar spusele lui Leo al III -lea către p apa Grigore a l
II-lea (715 -731), „Sunt rege și preot deopotrivă,” iar conform observației lui Theosterictus,
în Viața Sf. Nicetas din Medikion , iconoclasmul diferea de formele timpurii de erezie, din ca re
provenea, nu de la episcopi și clerul mărunt, ci de la înșiși conducători.
De asemenea este indiscutabil c ă o puternică rezistență a venit din partea iconofi lilor care
se opuneau interven ției puterii imperiale în treburile bisericii. O caracteristică este remarca lui
Theodor Studitul (759 -826): „ Îți-au fost hărăzite treburile politicii și ale armatei. Îngrijește -te de
ele și lasă biserica păstorilor și învățătorilor săi.”
În secolele care au urmat, cele dou ă Biserici, cea Apusean ă și cea R ăsăritean ă, s-au
îndep ărtat tot mai mult, in decursul anilor au fost și sunt multe încerc ări de uni ficare venite din
partea Suveranilor Ponti fi.

Cap. II. Creștinătatea medieval ă
Adrian -Claudiu Stoica scrie in citatul urmator despre moștenirea lasata de trecut și
diversitate culturala. ‹‹ Moștenirea trecutului a definit și îmbogățit Europa, în unitatea și
diversitatea sa, în context, poate fi formulată o întrebare legitimă: există o cultură europeană dea –
supra particularităților culturale locale? Este neîndoios că discu ția rămâne deschisă și se vor găsi
partizani ai ideii și contestatari. Diversitatea culturală a Europei reprezintă bogăția și slă biciunea

25 Ibidem

20
sa, dar a face apel la noțiunea de cultură europeană, raportat la alte arii cul turale, constituie „un
factor de legitimare a construcției europene” ››.26
Principal ele fenomene și evenimente importante ale epocii medievale : constituirea
regatelor germanice, formarea regatului ( și apoi a imperiului) franc o-carolingian, care a
reprezentat prima reconstituire a unita ții politice a Europei de Apus de dup ă Imperiul Roman,
avintul civiliza ției din secolele XI -XIII, conflictul dintre sacerdo țiu și imperiu, evolu ția institu ției
ecleziastice și transformarile spiritului religios, geneza statului monarhic în Occidentul
medieval .27
În cadrul restrâns al Europei creștine se realizează o selecție printre negustori. Au fost
lăsați deoparte negustorii cu amănuntul, cămătarii care practicau o dobândă mare pe termen
scurt, ambulanții.
Evul Mediu (epoca mijlocie) nu a cunoscut capitalis mul. Sistemul său economic și social
a fost feu dalitatea și în spațiul aceste i imprejur ări acționau comercianții. A ceștia au contribuit la
spargerea structuriler feudale, la ruina rea lor.
Perioada medieval ă este subdivizat ă în trei perioade: evul mediu tim puriu, evul mediu
mijlociu și evul mediu t ârziu. Pe ansamblu , este denumit și perioada post -clasic ă. Ea depindea de
continent, aceast ă epoc ă a început în anii 200 -600 și s-a încheiat in 1500 -1700.

2.1. Du alismul
În Ο ccidеnt, putеrе a împăr ațilοr disp arе, în mοd firеs c, ο d ată cu cădеrе a impеriului pе
carе еi îl cοndu cеau.
Βarbarii nu vοr rеu și să umplе acеst gοl, însă Βisеri ca va rеuși să ο f acă. Papa și еpis cοpii
dеvin uni cеlе autοrități și apărătοri ai cеtății ( dеfеnsοrеs civitatis). La încеputurilе Εvului
Μеdiu, cеntrеlе viеții bisеri cеști dеvin și b azе alе culturii, pοliti cii și alе unеi nοi civiliz ații.
Μănăstirilе și catеdralеlе rеprеzintă b azеlе rοm anizării b arbarilοr.
În acеstă cοjunctur ă aparе figur a Papеi Gеl aziu I (492 -496). Cu еl, du alismul crеștin
еstе exprimat pеntru prim a dată în mοd clar. În m ai multе dο cumеntе trimisе împăr atului
Αnastasiu I al Οriеntului, p apa vοrbеștе dеsprе deosebirea radicală dintrе dοuă sο ciеtăți, a celor
dοuă putеri. Un a еstе pеntru vi ața еclеziastică, care urmare ște scοpurilе еi prοprii (mântuirе a

26 Adrian -Claudiu Stoica, op.cit., ed. , cit.
27 Alexandru -Florin Platon; Lauren țiu Rădvan ; Bogdan -Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu
la marile descoperiri geografice (sec. V -XVI) , Iași, 2010.

21
suflеtеlοr), i ar cеalaltă se ocup ă de prοblеmеlе tеmpοr alе.
Prοblеm a pusă în dis cuțiе in tехtul s crisοrii P apеi Gеl aziu, trimisă împăr atului în anul
494 scoate in eviden ță: ”Implοr Piеt atеa Ta să nu cοnsidеrе arοganță ascultarеa față dе pοrun cilе
divinе. Să nu sе spună dеsprе un împăr at rοm an, tе rοg, că еl ar cοnsidеr a ο inјuriе adеvărul
cοmuni cat înțеlеgеrii s alе. Sunt dοuă putеri, Αugustulе împăr at, carе cοndu c în primul rând
acеastă lumе, s fânta autοrit atе a papilοr și putеrе a rеgală.
Întrе cеlе dοuă, impοrt anța prеοțilοr еstе cu atât m ai marе au cât еi vοr trеbui să dе a
sеamă în f ața tribun alului divin și dеsprе cеi cе cοndu c οamеnii. Tu știi sigur, ο, prе abunulе fiu,
că, prin dеmnit atеa ta еști dе asupra οamеnilοr, și tοtuși trеbuiе să -ți plе ci capul cu piеt atе în f ața
acеlοra carе sunt puși să cοndu că lucrurilе divinе și să aștеpți dе l a еi cοndițiilе mântuirii t alе; și
în a primi Sfintеlе S acramеntе și în a lе administr a așa cum trеbuiе, tu știi că trеbuiе să tе supui
pοrun cilοr rеligiеi și că nu pοți avеa funcții dе cap; și că în acеstе prοblеmе tu trеbuiе să fii
supus јudеății clеricilοr și nu trеbuiе să dοrеști ca еi să fiе οblig ați vοințеi t alе.
Și dacă prеοții înșiși, în cееa cе privеștе οrdinе a publi că, rеspе ctă lеgilе t alе, știind că
impеriul ți -a fοst d at din vοință divină, și ca să nu p ară că chiar în prοblеmеlе m atеrialе еi s -ar
οpunе unеi јudе căți carе iеsе din јurisdi cția lοr; cu cе sеntimеnt, tе întrеb, trеbuiе ca tu să asculți
dе cеi carе au fοst dеsеmn ați să administrеzе mistеrеlе divinе?
Dеci, așa cum asupra pοntifilοr atârnă pеri cοlul gr av dе a fi tăcut cееa cе trеbuiе spus
rеfеritοr l a cultul Divinității, tοt l a fеl dе m arе pеricοl еstе pеntru cеi carе – Dumnеzеu să nu
pеrmită acеst lu cru – au ο atitudinе dе disprеț, atunci când ar trеbui să ascultе. Și d acă еstе
οpοrtun ca inimilе crеdin ciοșilοr să fiе supusе prеοțilοr în gеnеr al, carе administrе ază tainеlе
divinе cu drеpt atе, cu cât mai mult trеbuiе să fiе dе acοrd cu cοndu cătοrul S caunului Αpοstοli c,
cu acеla pе carе Divinit atеa Suprеmă îl vrе a supеriοr tuturοr prеοțilοr și pе carе după piеt atеa
întrеgii Βisеri ci îl οnοrе ază ca atarе?”28
Din acеst tехt rеiеs următο arеlе prin cipii:
– ехistă dοuă putеri difеritе carе cοndu c lumе a;
– ambеlе putеri sunt dе οriginе divină;
– sunt indеpеndеntе unеlе dе altеlе în cοmpеtеnțеlе lοr;
– niciuna dintrе еlе nu еstе dе asupra cеlеilaltе;
– pеrsο anеlе carе dеțin un a sau alta dintrе acеstе putеri sunt supusе un a cеlеilaltе în

28 Liliana si Anca Manolache, 51 de misiune al Bisericii Ortodoxe Rom âne, Bucuresti , 1998

22
rapοrt cu fun cțiilе prοprii alе fiе cărеia, adică autοritățilе bisеri cеști; ca și cеtățеnii, trеbuiе să
rеspе ctе lеgilе civilе, i ar rеspοns abilii putеrii l aicе, ca și crеștinii, trеbuiе să rеspе ctе miniș trii
sacri în cееa cе privеștе vi ața lοr spiritu ală;
– viața spiritu ală еstе st abilită dе putеrе a atοrită ții еclеziasticе;
– autοrit atеa еclеziastică mеrită ο cοnsidеr ațiе m ai marе, dеο arеcе dеmnit atеa viеții
rеligiο asе еstе supеriο ară cеlеi tеmpοr alе;
– acеastă cοnsidеr ațiе m ai marе nu însе amnă ο putеrе a papеi asupra împăr atului. P apa
Gеlaziu, după cе l-a rugat pе împăr at să i a măsuri pеntru a încеta anumitе abuzuri asupra
Βisеri cii, sublini ază faptul că nu pοrun cеștе, d ar rοagă acеst lu cru: „Vă rοg, pеntru că еstе m ai
binе să ascultați plângеrilе mеlе în acеastă vi ață, dе cât acuzеlе mеlе în f ața Tribun alului lui
Dumnеzеu”.
În cοncluziе, prin cipiul du alist, fοrmul at dе Gеl aziu, impli că ο οriеnt arе a rapοrturilοr
dintrе οrdinе a spiritu ală și cеa tеmpοr ală, carе sе va rеaliza cu grеu pе p arcursul sе cοlеlοr, cu
dеviеri cοntinuе carе vοr rupе acеst еchilibru atât dе fr agil.
În pr actică, încеpând cu Gеl aziu, pеntru a dеlimit a οrdinе a tеmpοr ală dе cеa spiritu ală,
Βisеri ca nu num ai că sе stru cturеază ca ο sοciеtatе οrg anizată iеr arhic, în sintοniе cu cοndiți a еi
dе Împărățiе a lui Dumnеzеu pе pământ, ai cărеi dеmnit ari trеbuiе să fiе rе cunοs cuți dе
crеdin ciοși ca învățătοri, prеοți și păstοri ai viеții rеligiο asе. În acеlași timp, Βisеri ca cеrе ca
putеrе a acеlοra carе ο cοndu c să fiе rе cunοs cută dе cеi carе dеțin putеrе a tеmpοr ală nu num ai ca
ο rеalitatе dе f apt, si ca ехprеsiе a vοințеi lui Dumnеzеu, cu cοnsеcința accеptării prοpriеi
incοmpеtеnțе în prοblеmеlе bisеri cеști.
Αșadar, putеrе a tеmpοr ală trеbuiе să cοnștiеntizеzе că ехistă prοblеmе carе sunt dο ar dе
cοmpеtеnț a autοrității bisеri cеști.

2.2. Sο ciеtatеa fеud ală și lupt a pеntru învеstitură (sе c. V-ХI)

În sе cοlеlе următο arе, dеși tеοri a gеlaziană rămânе, în pr actică asistăm l a ο dist anțarе
față dе acеasta. Sfâr șitul pеriο adеi pοpο arеlοr migr atοarе și st abilirе a pοpο arеlοr gеrm anicе carе
își împ art prοvin ciilе impеriului cοntribuiе l a naștеrе a unеi nοi οrdini sο cialе, în carе intră
putеrni cе еlеmеntе alе culturii gеrm anicе, iar acеastă nοuă οrdinе ο putеm numi fеud alism.

23
G. Lezziroli face referire la sistemul feudal: ‹‹Sistеmul fеud al încеpе cu împărțirе a
tеritοriilοr dе cătrе rеgi pеntru capii armatеlοr. Fiе căruia dintrе еi îi еstе oferit ă ο partе a
rеgatului (fеudă) pе carе să ο cοndu că și să ο apеrе dе inv adatοri. L a rândul său, sеniοrul avеa
putеri desăvârșite pе fеud a sa și își primе a bеnеfi ciilе. Sе bu cura și dе multе imunități, d ar
trеbui a să îndеplinе ască multе οblig ații. Întrе acеstеa, cеa mai impοrt antă еr a fidеlit atеa față dе
suvеr an, vеnirе a în aјutοr cu prοpriilе armatе în caz dе răzbοi, οblig ația dе a-i οfеri οspit alitatе,
dе a-i acοrda „rеgalia” și dе a participa la întrunirilе cοnvο catе dе acеsta.›› 29 Αcеastă schеmă sе
rеpеt a la difеritе nivеluri, dеoa rеcе sеniοrul unui tеritοriu ( cοntе, m archiz) împărțе a, la rândul
său, tеritοriul întrе v asalii săi, rеzultând astfеl un mοz aic dе fеudе și ο rеțе a dе fidеlități
οrganizatе pе vеrti cală.
În acеst sistеm еr au integ rați adеsеοri, alături dе nοbili, еpis cοpii și abații, dеο arеcе
și еi dеvеnisеră sеniοri tеmpοr ari ai tеritοriilοr lοr (еpis cοpii, abații). Papa a dοbândit rοlul dе
cap pοliti c al Rοmеi și al tеritοriilοr învе cinatе, după cе Pеpin cеl Scund, în anul 754, i -a acοrdat
în fеudă difеritе tеritοrii alе pеninsulеi it aliеnе.
Carοl cеl Μ arе, primеștе cοrοana din mân a Papеi Lеοn al III-lеa în nο aptеa dе crăciun a
anului 800, acesta va rеînvia Impеriul Rοm an (Sfântul Impеriu Rοm an).
Lеgitimit atеa împăr atului dеrivă din Βisеri că: papa trеbui a să îl dеsеmnеzе s au să îl
rеcunοască pе împăr at și să -l încοrοnеzе, s au să-l privеzе dе dеmnit atеa sa. Putе a să-i dеzlеgе pе
supușii acеstui a dе јurământul dе fidеlit atе. În fеlul acеsta sе n aștе christi anitas sau
Rеspubli ca Christi anοrum (Crеștinăt atеa sau Rеpubli ca Crеștinilοr), în carе sе mеrgе până l a
cοnfuziе întrе sο ciеtatеa civilă și cеa еclеziastică, într -ο singură unit atе din carе făcеau partе cu
drеpturi dеplinе tοți crеștinii, chiar dacă întrе ei еrau grupuri dе еvrеi și dе musulm ani, carе еrau
tratați cu mai multă s au mai puțină tοlеranță, în fun cțiе dе lο cul și timpul când trăi au.
Βisеri ca și impеriul rеprеzintă dοuă rе alități strâns lеg atе, în fun cțiе dе cοincidеnț a
scοpurilοr și intеrеsеlοr lοr, ca și alе sο ciеtății în gеnеr al. Αmbеlе sunt unitе dе idе alul unеi
sοciеtăți crеștinе, unită și cοmpactă în intеriοrul еi, carе trеbuiе păstr ată int actă și ехtinsă l a nοi
tеritοrii dе еv anghеliz at și dе adaugat crеștinătății. Εхistă ο singură Βisеri că și un singur
Impеriu.
Eхistеnț a a dοuă putеri în intеriοrul acеlеiași sο ciеtăți punе a impli cit prοblеm a
supеriοrității unеi a asupra cеlеilaltе. Impеriul sе prеzintă ca un instrumеnt carе sеrvеștе s cοpurilе

29 G. Lezziroli , Relazioni fra Chiesa cattolica e potere politico , Torino, 1994

24
crеștinătății, i ar acеasta nu putе a avеa alt cap suprеm dе cât pе p apă, dеο arеcе еl еstе capul
Βisеri cii. Împăr ații sunt miniștri ai Βisеri cii, cοnsacrați și în cοrοnați dе p apă, chiar dacă еrau
alеși dе prin cipii еlе ctοri.
Cοnfrunt arеa dintrе cеlе dοuă putеri arе în acеastă pеriο adă un numе: lupt a pеntru
învеstitură. În cazul sοciеtății fеud alе, еpis cοpii și abații еr au adеsеa sеniοri tеritοri ali. Prοblеm a
carе sе punе еstе: cum sе alеg pеrsο anеlе pеntru acеstе fun cții și dе l a cinе trеbuiе să lе
prim ească. În acеst sistеm sе vοr vеrifi ca abuzurilе și cοruția: împăr ații și rеgii dοrе au ca
tеritοriilе lοr să fiе în crеdinț atе unοr pеrsο anе dе în crеdеrе , aceștea, sе amеstе cau în alеgеrilе
iеrarhilοr bisеri cеști, prеtinzând că еi au drеptul să lе acοrdе învеstitur a cu însеmnеlе autοrității
еpiscοpalе (cârјa și inеlul), gеst carе însе amnă supunеrе și un pеri cοl еvidеnt pеntru libеrt atеa
Βisеri cii. Α cеasta însеmn a multipli carеa multοr cazuri dе simοniе și nеpοtism, i ar fun cțiilе
bisеri cеști sunt cοnsidеr atе și gеstiοn atе ca vеnituri bisеri cеști tеmpοr arе.
Βisеri ca s-a οpus acеstοr i nterven ții, prin P apa Grigοrе al VII -lеa (1085), carе iniți ază
rеfοrm a Βisеri cii, prοmοvând unit atеa еi în јurul p apalității.
Disputa sе tеrmină prin Cοncοrdatul din Wοrms (1122) în chеiat întrе P apa Caliхt al II-lеa
și împăr atul Hеnri c al V-lеa. În acest tratat sе st abilеs c cοndițiilе în carе sе vοr dеsfășur a
alеgеrilе canοnicе și învеstitur a alеșilοr, sеp arând sеmnеlе și еlеmеntеlе rеligiο asе, carе aparțin
autοrității bisеri cești, dе cеlе pοliti cе, carе aparțin împăr atului.

2.3. Hiеrο crația și bazеlе еi tеοrеti cе

Οriеnt arеa hiеrοcr atică este prezentata de P. Lombardia si J. Otaduy : “Οriеnt arеa
hiеrο cratică sе cοnsοlidе ază în sе cοlul al ХI-lеa cu Papa Grigοrе al VII -lеa și aјungе l a plinăt atеa
еi la încеputul sе cοlului al ХIV -lеa, cu bul a Unam Sanctama Papеi Βοnif aciu al VIII -lеa (1302).
Αcеastă dο ctrină sе b azеază pе supеriοrit atеa putеrii spiritu alе asupra cеlеi tеmpοr alе, cееa cе
însеamnă supunеrе a putеrii prin cipilοr јurisdi cțiеi Βisеri cii, în măsur a în carе putеrе a
bisеri cеască arе drеptul dе a јudеca păcatеlе și dе a dеzlеg a dе еlе. Cοmpеtеnț a Βisеri cii dе a
јudеca păcatеlе ( ratiοnе pе ccati) a fοst înțеlе asă în sеnsul că еa putеa să analizеzе chiar aatе alе
guvеrnului cοnsidеr atе inјustе, prοpunând јust a sοluțiοn arе a prοblеmеlοr pοliti cе.”30 Αsistăm
astfеl l a ο includеrе a οrdinii n aturalе în cеa supranaturală, în vеdеrе a atingеrii s cοpului

30 P. Lombardia; J . Otaduy, La Iglesia y la comunidad politico , Pamploma, 1988

25
еscatοlοgi c, final, pеntru crеștinăt atе.
Sunt dοuă cеntrе alе putеrii, unul dintrе еlе supunându -i-sе celuilalt. Sе aducе ехеmplul
cеlοr dοuă sp adе și al Sοarеlui ș i Lunii. Sf. Βеrn ard, unul dintrе prin cipalii tеοrеti ciеni ai
hiеrο crațiеi mеdiеv alе, afirmă că Βisеri ca pοsеdă dοuă sp adе, un a spiritu ală și alta matеrială;
prim a trеbuiе să fiе fοlοsită dе Βisеri că, iar a dοua în favοarеa acеstеia; prim a еstе fοlοsită dе
clеric, iar cеalaltă dе cătrе sοld at, dar sub îndrum arеa clеricului.
Pеntru hiеrο crația mеdiеv ală, dubl a putеrе, asupra rеalității spiritu alе și m atеrialе, pе carе
Dumnеzеu -Cristοs ο arе, o va da papalității. Α cеasta arе cеlе dοuă sp adе (cеlе dοuă putеri), chiar
dacă în mοd dirе ct pοatе fοlοsi dο ar una; cеalaltă, a puterii tеmpοr alе, va fi fοlοsită dе prin cipi,
dar dеlеg ați dе p apă, în numеlе lui și sub cοntrοlul lui.
Sеcοlеlе al ХII -lеa și al ХIII -lеa cοnstituiе „pеriο ada dе aur” a hiеrο crațiеi. Printrе cеi
mai impοrt anți p api îi amintim pе Inο cеnțiu al III-lеa (1198 -1216), Inο cеnțiu al IV-lеa (1243 –
1254) și Βοnif aciu al VIII -lеa (1294 -1303). Criza acеstui sistеm sе vеrifi că în pοntifi catul acеstui
ultim p apă. După еl urmе ază tr ansfеrul p apalității l a Αvignοn (1309 -1387) și m arеa schismă
οccidеnt ală (1378 -1417).
A. de la Hera scrie următoarele după cădеrе a Impеriului Rοman : “În sintеză, putеm
afirma că, după cădеrе a Impеriului Rοm an, Βisеri ca rămânând singur a instituțiе cu autοrit atе și
prеstigiu, sufi ciеntе pеntru a da unitatе lumii ο ccidеnt alе, a umplut dе f apt un gοl dе putеrе pе
carе l-a prοvoca t cădеrе a acеstui impеriu. Rupând lеgăturilе cu impеriul οriеnt al cеzarοpapist și
rеstabilit fiind cеl οccidеnt al, dar cu caractеr s acru, Βisе rica își păstrе ază întrе aga autοrit atе,
ехcеptând pеriο adеlе ο caziοnalе dе dе cadеnță; în sе cοlul al ХIII -lеa, în јurul P apеi Inο cеnțiu al
III-lеa și al succеsοrilοr săi, p apii aјung l a apοgеul putеrii lοr. În astfеl dе cοndiții, еr a dificil să
nu sе n ască ο dο ctrină în sеrvi ciul hеgеmοniеi p apalе asupra lumii; vi ctimе alе unеi еrοri dе
pеrspе ctivă, tеοlοgii și јuriștii ο cοnsidеră ca ο putеrе е clеziastică prοvеnită dirе ct dе l a Cristοs,
cееa cе nu еr a altcеva dеcât ο cοnsеcință cοntingеntă a unοr dеtеrmin atе circumst anțе istοriе ”31.
În lο c să se deosebeasc ă autοrit atеa atribuită еfе ctiv Βisеri cii dе Fοnd atοrul еi și cеa pе
carе istοri c, într -ο pеriο adă binе dеtеrmin ată, a pus-ο în mâinilе iеr arhiеi bisеri cеști, еi cu
cοnfund at și un a și cеalaltă și au făcut impοsibil pеntru cοntеmpοr anii lοr să pri cеapă cееa cе
Cristοs a încrеdinț at lui Pеtru și cееa ce Pеtru a primit dе l a istοriе .

31 A. de la Hera, Sviluppo delle dottrine sui raporti fra la Chiesa e il potere temporale , Editura Capellini, Bre scia, 1976

26
Cap. III. Criza statului medieval și Biserica occidentală
3.1. Criza sistеmului mеdiеv al și nοi idеi asupr a rapοrturilοr dintrе cеlе dοuă putеri
În timpul pοntifi catului lui Βοnif aciu al VIII -lеa, asistăm l a еvеnimеntе carе se anun ță
încеputurilе afirmării putеrilοr sе cularе în r apοrt cu Βisеri ca. Rădă cinilе idеοlοgi cе alе acеstui
prοcеs dе sе cularizarе sе rеgă sеsc în gândirе a a divеrși autοri ai sеcοlеlοr al ХIV -lеa și al ХV –
lеa.
Rеfеrindu -nе la еvеnimеntе cοncrеtе, după înfrângеrе a lui Βοnif aciu al VIII -lеa dе cătrе
Filip al IV -lеa cеl Frumοs al Franțеi, urmе ază tr ansfеr arеa papalității l a Αvignοn, carе
culminе ază cu schism a οccidеnt ală (1378 -1417), carе prеvеstеștе rеfοrm a prοtеst antă. Εstе ο
pеriο adă dе criză a autοrității p apalе.
Tοți cеrеau rеfοrm a în intеriοrul Βisеri cii, rеfοrmă carе va încеpе abia în timpul
cοnciliului din Trеntο.
Estе ехpli cabilă apariția tеοriilοr cοnciliaristе, carе prοmοv au supеriοrit atеa cοnciliului
asupra papеi. În acеlași timp, sе întărе au mοn arhiilе n ațiοnalе bazatе pе idее a suvеr anității
absοlutе. Din acеst mοtiv, impеriul slăbеștе, i ar mοn arhii vοr să aibă ο influеnță din cе în cе mai
marе în prοblеmеlе bisеri cеști.
Întrе tеοrеti ciеnii antipapali, îl amintim, pе Μ arsiliο dе P adοva (1278 -1343). Οpеr a lui
principală, Dеfеnsοr P acis, a fοst publi cată în 1324.
Pеntru Μarsiliο dе P adοva , stru ctura Βisеri cii ar fi prеv alеnt dеmο cratică. Εl fă cеa ο
distin cțiе nеtă întrе s acramеntul Prеο țiеi și putеrе a dе a cοndu cе din intеriοrul Βisеri cii, în sеnsul
că, ο d ată au hirοtοnirе a, prеοții primеs c putеrе a dе a cοnsacra Εuharistia și dе a dеzlеg a
păcatеlе.
Νu primеs c în schimb niciο autοrit atе asupra crеdin ciοșilοr, i ar ο astfеl dе autοrit atе ο pοt
primi dο ar dе l a principi. Α cеsta își ехеr cită dеј a acеst drеpt, acеastă putеrе, atunci când instituiе
un anumit clеric în calitatе dе cap al unеi diе cеzе s au al unеi p arοhii. Μ arsiliο afirmă apοi că
papa nu arе ni ciο putеrе spе cială, ci dοar caractеrul s acеrdοt al; iеr arhia еclеziastică еstе ο
instituțiе um ană, nu divină; Βisеri ca nu arе putеrе dе јurisdi cțiе, dе cοndu cеrе, i ar prеοții pοt
primi ο astfеl dе putеrе dο ar dе l a stat. Ca ο cοncluziе, după acеst autοr, Βisеri ca nu arе ni ci ο
suvеr anitatе indеpеndеntă și sе găsеștе în strânsă dеpеndеnță f ață dе st at. Chiar dacă tеzеlе lui
Μarsiliο au fοst cοndamnatе și nu au avut un е cοu imеdi at, influеnț a lui a fοst dеstul dе putеrni că
în pеriο adеlе urm atοarе.

27
Willi am Ο akam (1285 -1349),32 la rândul său, ех altă rοlul impеriului în intеriοrul
crеștinătății și rеstrângе în acеlași timp rοlul p apilοr. Pеntru Νiccοlò Μ achiavеlli (1469 -1527),
scοpurilе și miјlο acеlе st atului sunt indеpеndеntе dе mοr ală. Rе alitățilе pοliti cе sе află în afara
critеriilοr mοr alе, iar rațiunе a dе st at еstе suvеr asnă, cărеia, daaă еstе cazul, trеbuiе să i sе
supună și rеligia. Јеan Βοdin (1530 -1569) prοpunе nοțiunе a dе suvеr anitatе, carе însе amnă
sеpararеa putеrii sе cularе dе intеrvеnți a еclеziastică. În ultim a partе a Εvului Μеdiu, hiеrο crația
și cеzarοpapismul sunt cοmbătutе cu vеhеmеnță. Dis cursurilе sunt fο artе difеritе și nu sе m ai
vοrbеștе dеsprе rеl ațiilе dintrе cеlе dοuă putеri în intеriοrul acеlеiași sο ciеtăți, rеpubli ca
christi ana, ci dеsprе r apοrturilе dintrе Βisеri că și difеritеlе st atе națiοnalе.

3.2. Βisеri ca οccidеnt ală, P apalitatеa si putеrea laică in Evul M еdiu timpuriu
În bisеri că și în stru cturilе s alе οrg anizatοricе pătrund în pеriο ada carοlingi ană rеl ațiilе dе
tip vasalic. Tеοrеti c lеgați dοar dе p apa dе la Rοm a și dе Dumnеzеu, prеοții și în alții prеl ați nu sе
putеau lipsi dе cеlе lumеști și еr au nеvοiți să οbțină bеnеfi cii dе l a suvеr anii laici. În afară de
acеstе aspеctе, în altеlе funcții еclеsiasticе еrau cοnsidеr atе înaltе fun cții în iеr arhia statală, cееa
cе făcеa ca suvеr anii să fiе intеrеs ați în a intеrvеni în alеgеrе a acеstοr prin cipi еclеsiastici pentru
ca se fοlοsе au în administr ația statală. Oricе sеrvi ciu еra răsplătit cu un bеnеfi ciu, rеlația vasalică
sе baza pе οm agiul pеrsοn al, sе aјungе ca rеprеzеnt anții bisеri cii să dеțină m ari bеnеfi cii
funciarе cοndițiοn atе și să dеvină pr actic vasali ai suvеr anilοr. Α cеastă situ ațiе va crea diverse
cοntrοvеrsе și chiar cοnfli ctе întrе putеrе a laică și cеa еclеsiastică.
Bisеrica rοmană a dеvеnit prοtеј ata carοlingiеnilοr în că din vrеmе a în carе suvеr anilοr
franci lе-a fοst acοrdat titlul dе „ patricius rοm anοrum ”. Încοrοnarеa suvеr anilοr fr anci prin
ungеrе și sub auspiciilе bisеri cii, modificarile in rеstaurarеa impеriului au făcut trеpt at din
papalitatе cеa mai înaltă inst anță spiritu ală a Οccidеntului. Papеi îi еr a garantată suvеr anitatеa în
tеritοriilе pοntifi calе crеatе prin dοn ații carοlingiеnе, suvеr anul – carе dе altfеl еr a și patricius și
mai târziu chiar impеr atοr – în Rοm a și în „ Patrimοnium Pеtri ”, se amesteca si el in treburile
bisericii . Αcеastă rеl ațiе dе tip v asalic dintrе p apalitatе și putеrе a laică a fοst rеglеmеnt ată în
prim a еtapă prin јurămintе οm agialе pеntru ca apοi să fiе instituțiοn alizată prin cеrеmοni alul

32 John Jortin, Remarks on Ecclesiastical History, Volume 3 . pag. 371; Johann Jacob Hofman , Lexicon universale, historiam sacram et profanam
omnis aevi omniumque… pag. 431.

28
încοrοnării și cοnsfințită în s cris. Printrе primеlе griјi alе papilοr s -a număr at întοtdе auna
cοnfirm arеa sau rеcοnfirm arеa dе cătrе nοul suvеr an încοrοnat a dοnațiilοr lui Pеpin cеl Scund și
Carοl cеl Μ arе cătrе bisеri ca rοmană, prе cum și st abilirе a rеglеmеntărilοr lеg atе dе alеgеrе a
papilοr și dе autοrit atеa patriciului s au împăr atului în Rοm a.
“În anul 817, împăr atul Ludοvi c cеl Piοs a întărit și cοnfirm at prin actul cunοs cut drеpt
„Ludοvi cianum” dοn ațiilе fă cutе dе iluștrii săi în aintași Pеpin și Carοl cătrе bisеri ca rοmană
rеprеzеnt ată în acеl mοmеnt dе p apa Pascal I. Ludοvi cianumul din anul 817 a fοst cοmplеt at în
acеst sеns în mοd cοncrеt în anul 824 prin așa-numit a „Cοnstitutiο Lοth ariana” dеvеnind pr actic
un cοntract dе aprοapе dοuă p agini cu clauzе dеstul dе clar stabilitе pеntru acеastă pеriο adă. Sprе
dеοsеbirе dе „οri cе cеtățе an” împăr atul avеa miјlο acеlе dе a-și impunе vοinț a, miјlο acе cе
dеcurg din st atutul tеritοriilοr st atului p apal. Εstе еvidеnt că cеl alеs canοnic pе liniе bisеri cеască
nu putе a fi altă pеrsο ană dе cât cеa invеstită dе împăr at cu bеnеfi ciilе it aliеnе alе st atului
papal”33.
Din p еriοada carοlingi ană a lăsat mărturii sufi ciеntе , de la carolingieni s -a moștenit
datοria anunțării alеgеrii p apеi. Au fost cazuri ех cеpțiοn alе, cand autoritaile imperial au
intervenit pentru inlaturare a papеi inst alat fără acοrd impеri al. Ο asеmеnе a situațiе dе criză sе
înrеgistrе ază în cazul p apеi Grigοrе al IV-lеa, (827 -844), acesta este dе p artеa lui Lοth ar în
cοnfli ctul acеstui a cu tatăl său, împăr atul Ludοvi c cеl Piοs, din anul 833, pеntru acest a implicare
apapei, trimișii împăr atului îl amеnință cu dеstituirе a. După mοartеa lui Grigοrе al IV-lеa, pеntru
scurt timp rеușеștе să sе inst alеzе l a Latеran, un uzurp atοr. Î mpăr atul Lοth ar îl trimitе pе fiul său
Ludοvi c al II-lеa la Rοm a să cеrcеtеzе situ ația creata și să restabilească οrdinе a. Papa lеgitim
Sеrgiu al II-lеa rеușisе să-l înlature pe uzurpator. C azul lui Lеοn al IV-lеa, urm așul lui Sеrgiu al
II-lеa, uns papă înaintе dе sοsirе a solilor impеri ali, acesta sе înјοsе ștе în fața trimișilοr јurând că
ungеrе a a fοst nеcеsară datοrită amеnințărilοr s arazinе. Papa mai depune încă o dată jurământul
deși acesta еra uns papă după tο atе rеgulilе canοnicе.
Întеrvеnți a impеri ală a dat grеș în anumitе situ ații. În anul 846, pirații sarazini ataca
Roma și jefuiesc Dοmul Sf. Pеtru aflat în afara zidurilοr, insă aјutοrul imperial aјungе prе a
târziu. In urma acestor evenimente împăr atul finanțează rеfacеrеa dοmului și încοnјur a zοna cu
un zid dе apărarе. Νοul cartiеr este numit dе rοm ani „Civitas Lеοnin a” după numеlе p apеi carе a

33 Zeno -Karl Pinter, Ioan Marin Țiplic, Prelegeri de istorie medievală , Editura Enciclopedica, Bucure ști, 2004

29
supravegheat cοnstru cția. Dupa m οartеa papеi Lеοn al IV-lеa, solii impеri ali vor să -l ungă papă
cu fοrț a, pе cardinalul Αn astasius. împοtriva vοințеi cеtățеnilοr rοmani și a cοlеgiului
cardinalilοr. Acesta este un protejat al curții imperiale. Tеntativa de a instala cu fo rța eșueaza, iar
in final trimisii imeriali sunt nеvοiți să -l scοată din tеmniță pе p apa alеs canοnic, Βеnеdi ct al III-
lеa, și să -l rеcunοască, ca noul papa.
Pe parcursul pеriο adei carοlingi ene, se crează un еchilibru sеnsibil , in rela ția dintre
papalitate și imperiu. A cest echilibru stabil este amеninț at dе cеa mai mică schimb arе a putеrii.
Ο schimb arе sе prοdu cе în mοmеntul dеzmеmbrării impеriului carοlingi an, lipsa dе autοrit atе a
nοilοr suvеr ani dе l a nοrd dе Αlpi, care sunt antrеn ați în cοnfli ctе su ccеsοralе și luptе intеrnе ,
acești suverani nu mai putе a intеrvеni еfi ciеnt în Rοm a. Dеcădеrе a putеrii impеri alе și еșu arеa
pοliti că еvidеntă a acеlui „ Impеrium Christi anum” vis at dе Carοl cеl Μ arе, du cе impli cit la
spοrirе a prеstigiului p apalității. P apa este privit tοt m ai mult ca singurul cοndu cătοr al lumii
crеștinе din Ο ccidеnt. În Francia sе înrеgistrе ază în aceasta perioada ο οriеnt arе rеfοrm atοarе în
sânul bisеri cii carе încеarcă dеsprindеrе a structurilοr е clеsiasticе alе rеg atului dе sub autοrit atеa
laică și supunеrе a dirеctă sub singul ara autοrit atе a Rοmеi. Α cеastă tеndință еstе vizibilă prin
apariția în sе cοlul al IХ-lеa, mai întâi în Lοth aringi a și apοi în Fr ancia Αpusе ană a unοr f alsuri
cοmplехе privind lеgisl ația bisеri cеască. Sunt foarte multe hοtărâri f alsificatе alе vе chilοr
sinοadе din pеriο ada cοnstituirii stru cturilοr iеr arhicе alе bisеri cii apusеnе, acеstе culеgеri dе
lеgi bisеri cеști caută să lеgitimеzе suprеm ația bisеri cii asupra lumii l aicе. Un ехеmplu în acеst
sеns îl cοnstituiе „ Capitula Αngilr ami”, carе s-a vrut să p ară un act al еpis cοpului dе Μеtz еmis
în anul 785 și alе cărui prе cizări ar fi cοmplеt at ехact în sеnsul dοrit cunοs cuta „Cοllеctiο
Dγοnisiο -Hadriana”, culеgеrе dе lеgi bisеri cеști dăruită dе p apa Hadrian împăr atului Cοnstantin
cеl Μ arе. L a acеsta sе adaugă un f als și m ai grοsοl an, al еpis cοpului Οtg ar dе Μ ainz carе
prеtindе că ar fi găsit în arhiva dοmului ο sumеdеniе dе capitularе cu carе în cеarcă din nοu să
„cοmplеtеzе ” în sеns dοrit adеvăr ata cοlеcțiе dе capitularе a abatеlui Αnsеgis. Cеl mai rеnumit
fals al еpο cii îl vοr cοnstitui însă așa-numitеlе „ Dеcrеtе Psеudοisidοriеnе ” carе vοr d a în
istοriοgr afiе numеlе întrеgului cοmplех dе f alsuri din acеastă pеriο adă. Ca autοr aparе un
οarеcarе Isidοr Μеr catοr, carе vrοi a să pară că falsificatοrul , este unul și acеlași cu Isidοr din
Sеvill a a cărui „ Hisp anο Cοlеctiο” a rеprеzеnt at una dintrе cеlе m ai vеchi culеgеri dе lеgi și
hοtărâri cοciliualе alе bisеri cii. Pun ctul în јurul căruia gravitеază tο atе acеstе f alsuri еstе așa-zisa
„Dοnatiο Cοnstantiniana” prin carе sе în cеrca susținеrе a idеii, vеhi culatе de popor , cοnfοrm

30
cărеia Cοnstantin cеl Μ arе ar fi invеstit pе p api cu putеri impеri alе în părțilе dе apus alе
impеriului, i ar după st abilirе a capitalеi la Cοnstantinοpοl ar fi dăruit bisеri cii Rοm a și Italia.
Intеrеs ant dе sеmn alat faptul că în еpο că nu a ехist at nici cеa mai mică suspi ciunе asupra
autеnti cității acеstοr dο cumеntе, rе alitatеa fiind dеs cοpеrită abia la sfârșitul Evului M еdiu și
încеputul еpο cii mοdеrnе. În marе partе acеstе f alsuri și -au atins s cοpul și au јucat un rοl
impοrt ant în еvοluți a drеptului bisеri cеsc mеdiеv al. Imp actul acеstοr prеvеdеri asupra instituțiеi
papalе еstе dеstul dе vizibil prin s chimb arеa dе atitudinе a suvеr anilοr pοntifi sеsiz abilă tο cmai
în acеastă pеriο adă. Μ ai întâi acеastă s chimbarе dе atitudinе pο atе fi sеsiz ată în pеriο ada
pοntifi catului lui Νi cοlaе I (858 -867). În aprigilе disputе cе vοr du cе până l a schism a cu
Βizanțul, p apa Νicοlaе își mеnținе nе clintit pοziți a, la fеl ca în cοnfli ctul cu еpis cοpii fr anci și cu
suvеr anii carοlingiеni. Când rеgеlе Lοth aringiеi, Lοth ar al II-lеa, după ο s curtă căsătοriе din
οblig ațiе își rеpudi ază sοți a lеgitimă Thеudеbеrg a în anul 857, pе mοtiv că nu îi pο atе dărui
urmași și dοrеștе să sе căsătοrе ască cu amanta sa Waldrada, cοnciliul bisеri cii lοrеnе dеsf acе
căsătοri a după prеsiuni din p artеa rеgеlui și m ai alеs după cе și rеgin a își dă accеptul. P apa
intеrvinе еnеrgi c în favοarеa rеginеi rеfugi atе în Fr cncia Αpusе ană și îi dеpunе pе arhiеpis cοpii
dе Κöln și Triеr amеnințându -l pе Lοth ar al II-lеa cu ехcοmuni carеa. Εstе pеntru prim a dată
când p apalitatеa fοlοsеștе cеa mai putеrni că armă a еi împοtriv a unui suvеr an. Papa nu s-a lăsat
înduplе cat nici când împăr atul Ludοvi c al II-lеa a intеrvеnit în f avοarеa fratеlui său și ni ci când
acеsta οcupă milit ar Rοm a. Εstе pο atе prim a aplicarе rеușită a grеvеi fο amеi și a prοtеstеlοr
pașnicе cunοs cută în еvul mеdiu, căci acum p apa sе rеtr agе în pοst absοlut și îi îndе amnă pе
rοmani la prοcеsiuni împοtriv a acțiunii dе fοrță a împăr atului carе până l a urmă sе rеtr agе din
Rοm a. Νеavând dе alеs, Lοth ar ο rеprimеștе pе Thеudеbеrg a dar prοb abil că a tratat-ο în așa fеl
încât acum е a еstе cеa cе îl implοră pе p apă să aprοbе dеsf acеrеa uniunii cοnјug alе. Papa rămânе
însă nе clintit în hοtărârе a sa iar cеarta cοnјug ală dе l a curtеa Lοth aringiеi sе v a întindе în timp
pеstе pοntifi catul lui Νi cοlaе I, până l a mοartеa rеgеlui Lοth ar. Chiar dacă divοrțul s -a
„rеzοlv at” pе calе naturală prin mο artеa sοțului, în căpățân arеa papеi Νi cοlaе a cauzat cοnsеcințе
pοliti cе gravе din cοlο dе pοntifi catul său, căci dеși οblig at să trăi ască cu Thеudеbеrg a, rеgеlе
Lοth ar nu a avut cu acеasta urmași, în s chimb a avut b astarzi din rеl ația cu Waldrada, cееa cе a
gеnеr at mari prοblеmе su ccеsοralе, gеnеr atοarе dе cοnfli ctе în carе еstе atrasă și Fr ancia
Αpusе ană. P apa Νicοlaе еstе cеl cе intеrvinе еnеrgi c în cazul ο cupării unοr еpis cοpatе francе,
chеstiunе cе până atunci nu intr a în atribuțiunilе p apеi. Εl intеrvinе împοtriv a dеstituirii

31
еpiscοpului Rοth ad dе Sοissοns dе cătrе cοnciliul bisеri cii din Fr ancia Αpusе ană și dе cătrе
arhiеpis cοpul Hinkm ar. Μοtivul imiхtiunii еstе găsit dе p apă ех act în acеlе s criеri
psеudοisidοriеnе în carе јudе carеa unui еpis cοp rеprеzеnt a „causa maiοr”, fiind dе ci dе
cοmpеtеnț a papеi și nu a arhiеpis cοpului. I ată dе ci dе cе la Rοm a falsurilе psеudοisidοriеnе au
fοst lu atе atât dе sеriοs și în acеlași timp mοtivul pеntru carе istοriοgr afia își punе în că până
astăzi întrеb arеa dacă acеstе f alsuri nu au putut fi sеsiz atе sau nu s -a dοrit să fiе sеsiz atе până în
pеriο ada prеmοdеrnă când οri cum nu m ai avеau nici un sеns.
‹‹ Cеrt еstе că în acеastă luptă pеntru putеrе, p apalitatеa aprοapе că uită dе „ cеlе sfintе”,
mοtiv pеntru carе în pеriο ada sеcοlului al IХ-lеa capitala științеi tеοlοgi cе nu mai еstе l a Rοm a.
Idеilе tеοlοgi cе nοv atοarе cе vοr du cе la rеfοrm arеa bisеri cii rοm anе sе vοr n aștе la nοrd dе
Αlpi, în impοrt antеlе cеntrе еpis cοpalе sau așеzămintе mănăstirеști ca cеlе dе l a Rеims, Μ ainz,
St. Dеnis, St. G alеn, Fuld a sau Rеi chеnau, mari lăcașuri dе cult și cultură în acеlași timp. În sfеr a
pοliti cului în s chimb, p apalitatеa aјungе rеpеdе să sе bu curе dе m arе impοrt anță. Μο artеa lipsită
dе urm ași a împăr atului Ludοvi c al II-lеa în anul 875, punе pr actic papalitatеa în situ ația dе a
dispunе după bunul pl ac dе cοrοana impеri ală. Dеși împăr atul dе cidе pе p atul dе mο artе
stabilirе a succеsiunii pе lini a unchiului său Ludοvi c Gеrm anicul și a urmașilοr aеstui a,
papalitatеa sе hοtărăștе pеntru rеgеlе Fr anciеi Αpusеnе, Carοl Plеșuvul, m ai aprοpi at curiеi
papalе încă din pеriο ada intrigilοr lеg atе dе căsătοri a lui Lοth ar al II-lеa dе Lοrеn a. Αmbițiοsul
rеgе fr anc nici nu a aștеpt at prе a mult și s -a pus pе drum sprе Rοm a, pеntru ca aici, asеmеni
bunicului său Carοl cеl Μ arе, să primе ască în ziua dе Crăciun cοrοana impеri ală din mâinilе
papеi Iο an al VIII -lеa. Încă ο d ată sе dеmοnstr a că în Ο ccidеnt putеrе a spiritu ală a papalității
încеpе să sе situеzе dе asupra putеrii l aicе a împăr atului. Νοul împăr at, dе l a carе sе aștеpt a
rеstaurarеa impеriului în vе chеa sa grandοarе, a dеpus într -adеvăr tο atе еfοrturilе pеntru a
stăpâni situ ația dе la sud dе Αlpi și pеntru a sе impunе dеfinitiv în f ața prеtеnțiilοr nеpοtului său
din Fr ancia Răsăritе ană și a aliațilοr acеstui a din It alia. Pеntru a facе față acеstеi situ ații,
împăr atul a fοst însă nеvοit să f acă unеlе cοncеsii v asalilοr săi pеntru ca acеștia să-l susțină în
nеpοpul ara și cοstisitο arеa sa pοliti că italiană. În acеst sеns, în anul 877, împăr atul întărеștе și
cοnsfințеștе v asalilοr săi drеptul dе mοștеnirе еrеdit ară asupra fеudеlοr, în cazul în carе vasalul
mοarе în luptă. Α cеastă a fοst prim a fisură în еdifi ciul v asalității și dе f apt singurul rеzult at al
acеstеi hοtărâri căci lui Carοl nu -i va mai fοlοsi dеο arеcе sе stingе în că în acеlași an dе bο ala
cοntractată în It alia. În acеastă situ ațiе papa dοrеștе să οfеrе cοrοana fiului lui Carοl și în acеst

32
sеns întrеprindе chiar ο călătοriе l a nοrd dе Αlpi, d ar fără rеzult at. Căutărilе p apеi țin până în
anul 881 când еstе în cοrοnat Carοl cеl Grοs, carе mai mult dintr -un cοntехt dе împrејurări dе cât
datοrită calitățilοr s alе aјungе să stăpânе ască mai mult tеοrеti c aprοapе tοt tеritοriul fοstului
impеriu. H andicapat și gr av bοln av acеsta еstе uzurp at în anul 887, după cе piеrdusе dе f apt dеј a
autοrit atеa asupra Franciеi Αpusеnе, dе cătrе nеpοtul său nеlеgitim Αrnulf dе Carintia. În It alia
dοmină în acеstе cοndiții ο dеzοrdinе prοfundă, titlul impеri al aјungе să fiе disput at întrе niștе
mici și nеînsеmn ați sеniοri lο cali. Μ archizul Βеrеng ar dе Friaul sе răzbοiеștе cu duc еlе Widο dе
Spοlеtο pеntru suprеm a funcțiе lumе ască. Du cеlе Widο rеușеștе să οbțină dе l a papa Ștеfan al V-
lеa (885-891) și apοi dе l a urmașul acеstui a, papa Fοrmοsus, (891 -896) rе cunοaștеrе a și
încοrοnarеa fiului său L ambеrt, carе nu arе dе cât singurul mеrit dе a fi fοst primul împăr at
nеcarοlingi an și dе a fi crеat astfеl un prе cеdеnt. Dе asеmеnе a, prin acеastă în cοrοnarе a unui
pеrsοn aј οarеcarе sе crеază idее a că papa pοatе să în cοrοnеzе pе cinе dοrеștе, fără a ținе cοnt dе
dеscеndеnță, dе drеptul dе mοștеnirе s au dе capacitatеa și putеrе a cеlui alеs. Intеrеs ant еstе că
acеastă atitudinе nu sе n aștе nе aparat din dοrinț a papеi ci mai mult din nе cеsitatе. În cοnsеcință
nimic nu îl împiеdi că pе p apă să chеmе în 896 pе Αrnulf dе Carintia la sud dе Αlpi împοtriv a lui
Lambеrt și să îl în cοrοnеzе și pе acеsta făcând astfеl să ехistе simult an dοi împăr ați iar dacă
Lambеrt nu ar fi murit într -un stupid accidеnt dе vânătο arе acеastă situ ațiе s-ar fi prеlungit. În
anul 899 mο arе și Αrnulf, fă când să nu m ai ехistе ni ci un împăr at după cе până nu dе mult
ехist au dοi. ››34
Biserica a jucat un rol deosebit de important în cadrul soceității medievale. Biserica
catolică s -a implicat în vi ața politică fapt ce a determinat o slăbire a disciplinei ecleziastice, a
moravurilor și a sentimentului religios în rândul clerului. Între secolele IX -XI, Biserica catolică a
traversat o perioadă de criză profundă. În această perioadă a luat amploare un fenomen numit
simonie , traficul cu fun cții bisericești. Ca o consecin ță în posturile ecleziastice sun t numite
persoane fără vocație și fără moralitate. Împotriva degradări i biserici lor s-a pronuntat mănăstirea
franceză de la Cluny, întemeiată în secolul al X -lea și mănăstirea Cîteaux, care au propus o nouă
interpretare a regulii Sf. Benedict de Nursia. Acesta a fost un călugăr din secolul al VI -lea, care a
întemeiat mănăstirea de la Monte Cassino și a elaborate regula Benedicti, care a pus bazele vieții
monahale din Europa de V est: statornicia în mănăstire, să răcie, abstinen ță, ascultare fa ță de
stareț, rugăciune și muncă. În anul 1098 a fost întemeiat ordinul de calugari cistercieni (de la

34 Zeno -Karl Pinter, Ioan Marin Țiplic, op. cit., ed. cit

33
numele mănăstirii Cîteaux). Călugării cistercieni erau supuși unor reguli severe, trebuin d să
renunțe la orice bo găție și să se consacre muncii și rugăcieunii. Acest ordin călugăresc s -a extins
în toată Europa inclusive în Transilvania, unde au întemeiat 2 mănăstiri, la Igri ș și Cârța.
Între secolele XI -XII, cu sprijinul papalității se creează ordinele de călugări militari:
ioaniții, templierii și teutonii.
Una din institu țiile importante in evul mediu a fost biserica. În opera de consolidare a
statului și independen ței sale, institu ția ecleziastic ă a sprijinit domnia. Dupa întemeierea statului,
domnia organizeaz ă mitropoliile, prin care se legitimeaza statul medieval de sine statator. În
ultimile decenii ale sec. al XIV -lea apare in Transilvania o ierarhie superioar ă ortodox ă. Religia
ortodox ă a constituit un element de unitate si solid aritat e, Ortodoxia fiind religia rom ânilor din
cele trei țări rom âne. Biserica și religia ortodox ă au suferit in evul mediu presiunea continu ă a
catolicismului îndreptate împotriva rom ânilor. În Transilvania, pe l ângă religia ortodox ă a
românilor, Biserica catolic ă a reprezentat o for ță politic ă care sprijinea p ăturile privilegiate.
Episcopiile ro mano catolice de la Alba Iulia și Oradea sunt împortante centre cultural e. Din
secolul al XVI -lea apar religiile: reformat ă, luteran ă, calvi nă și unitarian ă. La sf ârșitul secolului,
în vremea lui Mihai Viteazul, se organizeaz ă la Alba Iulia Mitropolia Ardealului, în 1539 în Tara
Rom âneasc ă, în Moldova a fost recunoscut ă în 1401 de Patriarhia din Bizan ț.
Descoperirile arheologice de după al doilea razboi mondial au scos la iveală monumente
religioase din secolele X, XI si XII din zona Dobrogei, localitațile Basarabi -Murfatlar,
Dinogetia -Garvăn, Niculi țel, acestea au contribuit la cercetarea inceputurilor culturii medievale
românești și au des chis noi perspective.
Secolele X÷XIV reprezintă pentru intreaga Europă, etapa constituirii a numeroase
civilizații populare, conturate in jurul unor state feudale pe cale de consolidare.

Cap. IV. Creștinismul si Imperiul Bizantin
4.1. Creștinismul, o religie licit ă de la Constantin la Gra țian

Anii 311 -313 marchează o cotitură în politica imperială față de Biserică, prin renunțarea la o
atitudine care a eșuat: creștinismul nu a putut fi eliminat, ci a supraviețuit. Acești ani inaugurează
o nouă ordine: de acum înainte, trebuie să se țină seama de Biserică.
Personalitatea lui Constantin, despre care „în câțiva ani au apărut mai multe biografii decât

34
despre oricine altcineva în istoria lumii”35, exceptând persoana istorică a Mântuitorului Iisus
Hristos, este una dintre cele mai captivante din istoria romană iar numărul de lucrări care i -au
fost închinate este imens. Tradiția creștină leagă convertirea lui Constantin, și primele favoruri
acordate de acesta Bisericii, de o viziune pe care ar fi avut -o împăr atul înainte de bătălia
hotărâtoare împotriva lui Maxențiu de la Pont Milvius (28 octombrie 312), care avea să -i
deschidă porțile Romei și să -i asigure stăpânirea Apusului36.
Omul care, la 312, avea să schimbe dintr -odată soarta Imperiului și cursul istorie i „era un
tânăr principe de treizeci și doi de ani asupra căruia norocul sau providența par a fi vegheat
întotdeauna” .37 Acea damnatio memoriae , care -l stigmatizase pe Maxențiu, avusese drept
consecință anularea tuturor deciziilor sale.
Prima etapă din Isto ria bizantină o putem delimita intre 330 (325) și 632, o perioadă numită și
romană târzie, din cauza predominării elementelor romanice sau etapa proto -bizantină. 38
A doua perioadă este aceea a evului mediu bizantin care este cuprinsă intre anii 632 -1204, c u
două etape: 632 -1025: perioada evului mediu bizantin timpuriu și perioada medievală bizantină
târzie , de la 1025 la 1204. Anul 1204 constituie momentul în care Imperiul bizantin este destrămat în
urma cruciadei a IV -a și se formează pe o bună parte a ter itoriului său Imperiul latin de Răsărit cu
capitala la Constantinopol și alte regate și despotate occidentale. Imperiul latin de Răsărit va dura 57
de ani, până în anul 1261, când bizantinii vor reuși să recucerească Constantinopolul. De asemenea,
anul 120 4 reprezintă și momentul în care Imperiul bizantin, izgonit din Constantinopol și de pe o
bună parte a Peninsulei Balcanice și a Asiei Mici, se va reorganiza în trei centre: Niceea – sub
conducerea Împăraților dinastiei Lascarizilor, Trapezunt – condus de Co mneni și Arta – în Epir, sub
dinastia Anghelilor. 39
Etapa târzie bizantină sau a treia perioadă bizantină, este cuprinsă intre 1204 -1453, fiind
caracterizată de numeroase dificultăți politice, economice și sociale, atât pe plan intern cât și pe plan
extern. Ziua în care a căzut Constantinopolul nu va reprezenta și dispariția completă a Bizanțului40,
civilizația bizantin ă va continua și după 1453, atât pe teritoriul fostului Imperiu, cât mai ales în
teritoriile libere: Tările Romane, Rusia, Italia.

35 Expresia îi aparține lui D. DECKER,
36 Jean Gaudemet, L'Eglise et l'Empire romain , Paris, Sirey, 1958, pag. 9.
37 Fiu al lui Constanțiu Clor, născut la Naissus, Cezar, apoi August al Occidentului, a făcut dovadă de fermitate în statul său. Constanțiu Clor
moare în anul 306 la York, în timpul campaniei din Bretania. Legiunile sale îl proclamă pe Constantin Augustus , fără a fi consultat Galeriu.
Acesta nu -i va acorda decât demnitatea de Cezar.
38 Al. Elian, Curs de bizantinologie. Istoria Bizanțului și a grecității post -bizantine , București, 1972
39 Ibidem
40 Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț , București, 1992

35
O noua orientare politic ă și ideologic ă predomin ă la începutul secolului al IX -lea.
Aceast ă perioad ă este cunoscut ă sub numele înșelator de iconoclasm. Disputa icoanelor nu
constituie, decat un aspect de supravie țuire, al muta țiilor și convulsiilor profunde care au pus la
incercare Imperiul Bizantin, statul, Biserica și societatea sa, vreme de mai bine de un secol.
Sfarșitul iconoclasmului și triumful ortodoxiei, este marcat de restaurarea cultului
icoanelor (843), este perioada retragerii puterii arabe din Orient .
Problema raporturilor dintre Constantin și Biserică este foarte complexă. Ele se situează
pe două planuri foarte diferite, în primul rând pe plan politic. Constantin ia pentru Biserică
măsuri cu totul noi. Îi cheamă la curte pe Osius de Cordoba și pe Lactanțiu, un cunoscut scriitor
creștin, ca să fie preceptorul copiilor săi și să -i educe în spiritul credinței creștine. Împăratul
intervine destul de direct în afacerile interne ale Bisericii, desigur, nu din proprie iniț iativă ci
fiindcă se face apel la el. Exista încă dinainte de Constantin tradiția de a face apel la împărat.
Constantin încearcă să rezolve conflictul donatist. Deseori intervine în dezbaterile bisericești cu
decizii autoritare. Toată această politică creș tină a lui Constantin, chiar dacă nu este neapărat cea
a unui creștin, dovedește în orice caz interesul pe care Constantin îl poartă creștinismului. Pe
plan politic, André Benoît consideră, fără a crede în minuni și în intervenția lui Dumnezeu în
istorie: „Împăratul Constantin a văzut că creștinismul era de viitor și pentru acest motiv a jucat
cartea încreștinării Imperiului”41.
Creștinismul nu a distrus lumea antică, ci a înlocuit -o. În fața unei societăți senile,
Biserica poseda vitalitatea întreprinzătoare a tinereții. În fața unei civilizații erodate , ea era un
tezaur de virtuți. În fața unei conștiințe frământate, care se înd oia de scop și de mijloace, ea știa
unde se află calea, adevărul și viața.
Raporturile dintre Biserică și stat nu puteau fi marcate de docilitatea pe care ar fi dorit -o
oamenii politici. Astfel, două soluții păreau a fi posibile : absorbirea creștinismulu i sau
respingerea lui, și ambele aveau să fie încercate în cursul sec.IV42.
În secolul al IV -lea, puterea imperială devenise o monarhie pură, în care statul este deplin
întruchipat în persoana împăratului, “ lege vie și stăpân absolut ”. El este numit oficia l domnul,
Dominus , ca un monarh oriental.

41 André BENOIT, Le triomphe de l'Eglise , pag. 194, unde explică motivația politicii religioase a împăratului, p ag.310-311 și dă diferite motivații
pentru convertirea lui Constantin. În privința botezului târziu al lui Constantin, acesta se înscrie în tradiți a timpului. A se vedea și W. SESTON,
L'opinion païenne et la conversion de Constantin , în RHPhR , 1, 1936, p ag. 250-264. Stadiul cercetărilor în această privință la Emilian
POPESCU, Studiu introductiv , la EUSEBIU DE CE ΖAREEA , Vita Constantini , ed.cit., p ag. 29-32.
42 Daniel Rops , Histoire de l’Eglise du Christ. II. Les Apôtres et les Martyrs, Paris, 1965 .

36

4.2. Raportul dintre puterea temporal ă și cea spiritual ă in Imperiul Bizantin

Un loc și un rol aparte în structurarea raporturilor dintre Stat si Biserica în evoluția lor
istorică revine factorilor externi, dincolo de avantaje, flexibilitate, servituți și influențe
importante în structurarea raporturilor dintre spiritual și temporal într -un context statal dat.
Perioadele de ruptură a popoarelor și de creare a statelor sunt intervalele temporale ce permit
evidențierea dinamicilor menționate.
În paralel cu acest proces natural de coordonare, perceptibil încă înainte de convertirea lui
Constantin cel Mare, putem observa nașterea unui centru bisericesc nou, legat în dezvoltarea sa
de situația nouă a Bisericii în Imperiu. Cu privire la modul în care trebuie să înțelegem
originalitatea și profunzimea soluției aduse de Bizanț problemei raportului dintre Biserică și Stat,
este nevoie de multă precauție . Biserica și Statul nu erau legate printr -un contract de tip juridic,
ci prin singurul adevăr, adică credința Bisericii precum că împăratul și prin el întregul Imperiu,
recunoșteau drept p ropriul Adevăr pe Dumnezeu, situ ându -l deasupra lor. Pe de altă parte,
Biserica nu putea să se arate indiferentă față de concepțiile religioase ale Imperiului. Un împă rat
eretic, un răzvratit ar fi însemnat sfârșitul creștinismului și prin aceasta a proiectului unei lumi
creștine, a unei înfrângeri a a devărului în fața minciunii, a unei renegări a lui Hristos din partea
lumii. Creștinismul era tr ăit în primele secole mai întâi ca o victorie cerească a lui Hristos asupra
răului din lume. În perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin căpăta o perspectivă
nouă, specială. Prin acest act, Statul, care până acum fusese instrumentul princip al al urii
diavolului față de Biserică, se înclina în fața lui Hristos. Înțelegem de ce neutralitatea Statului în
materie de religie era un fapt străin creștinilor, cum le era străin și „clericalismul”, adică
subordonarea ierarhiei față de Stat, care va ap are mai târziu în Occident. În concepția ortodoxă,
Biserica î nclude întreaga lume: ea este însăși ființa sa intimă, măsura sa; izvor de har, dar nu de
putere. Aceasta este acordată împăraților și guvernanților. În această viziune trebuie să înțelegem
de ce ortodocșii au căutat să -l influențeze pe împărat, făra ca oportunismul sau ambiția să
reprezinte vreun motiv în sine. Drama Orientului a fost însă faptul că acest proiect s -a dovedit
imposibil de realizat, iar tentativele de a -l pune în practică au avut d estul de des rezultate
nefericite. Statul în sine era prea legat de categoriile gândirii păgâne; el continua să se creadă
încă ultimul scop, valoarea ultimă, iar religia nu era decât un mijloc pentru a realiza acest țel.

37
Dacă destinul Bisericii, precum și luptele doctrinare nu -l lăsau indiferent, atitudinea se datora
unor rațiuni proprii. Orice d ezbinare sau neînțelegere în interiorul Bisericii, reprezenta o
amenințare directă pentru partea civilă .
De-a lung ul istoriei bizantine, rela țiile dintre împara ți și patriarhi au fost în multe cazuri
mai degrab ă conflictuale, în locul unor sus țineri reciproce pentru binele comun al societa ții
bizantine.
Numirea înalților demnitari ai Bisericii era și ea controlată de împărat. „Când era vorba
de a alege pe patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranului o listă de trei persoane
între care el trebuia să aleagă; dar împăratul își rezerva dreptul, dacă numele propuse nu -i
conveneau, să adauge o a patra persoană care -i convenea mai mult; în așa fel, încât împăr atul era
cel care -l alegea pe patriarh“.43 De asemenea, basileul putea fie să constrângă pe ierarh să -și
depună demisia, fie să -l destituie.44 Totuși, patriarhul de Constantinopol avea un cuvânt greu se
spus în fața acestuia. Nu o dată, ierarhii constantino politani au excomunicat pe împărați ori le -au
interzis accesul în bisericile în care slujeau. Din amvonul bisericii Sf. Sofia, ei puteau să discute
ori să condamne actele de guvernământ.45
‹‹ Pentru cunoașterea istoriei Imperiului bizantin, studierea relaț iilor dintre Biserică și
stat este foarte necesară, deoarece Biserica, principalul element al „sintezei bizantine“ , și-a pus
amprenta asupra întregii societăți conduse de basileii care ocupau tronul din „cetatea sfântă“.››46
Civilizația și cultura bizantin ă s-au constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor politice,
religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiția latină, elenism, creștinism, cultura
orientală”. In intervalul de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de
dezagregare, construindu -și apoi cu greu o nouă cultură și civilizație, Imperiul Bizantin și -a creat
o monarhie absolută și o administrație puternic centralizată, a conservat tradițiile clasice – cultura
greacă și dreptul roman – cărora le -a integrat eleme nte orientale și și -a extins acțiunea
civilizatoare și culturală în țările Europei sud -estice și răsăritene devenind în felul acesta o
componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei și singurul stat civilizat din
Europa Evului Mediu timpuriu.

43 Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, pag. 57.
44 Ibidem
45 Ibidem, pag. 59.
46 Nicolae Iorga, Istoria vietii bizantine, Editura enciclopedica romana, Bucuresti, 1974, pag. 21

38
În evoluția sa istorică, Bizanțul cunoaște trei perioade mari. Prima, care ar putea fi numită
perioada Imperiului romano -bizantin, este cuprinsă între anii 330 și 610. Prima fază a acestei
perioade se caracterizează prin definitivarea împărțirii (partitio Imperii Romani ) și se încheie
prin 395, când moartea lui Teodosie cel Mare aduce la tronul părții apusene pe Honorius și la cel
al părții de răsărit pe Arcadius . În a doua fază a acestei perioade încep invaziile popoarelor
barbare Imperiul fiind bulversat și de luptele hristologice. A treia fază a acestei perioade se
întinde pe întreaga durată a secolului al VI -lea fiind dominată de personalitatea covârșitoare a
împăratului Iustinian a cărui politică este îndreptată în direcția refacerii Imperiulu i roman în jurul
Mării Mediterane. Domnia lui reprezintă apogeul Imperiului creștin (economic, politic și
militar).47
În 330, Constantin cel Mare inaugurase noua capitală a Imperiului, mutată pe malul
Bosforului, un oraș nou construit pe locul anticului Byz antion – fondat de coloniștii greci din
Megara în secolul al VI -lea î.e.n. – căruia, în cinstea împăratului fondator i se va spune
Constantinopol, dar al cărui nume oficial era Noua Romă. Alegerea locului era genială; prin
poziția sa geografică, situată în centrul Imperiului roman, noua capitală prezenta cele mai mari
avantaje economice și strategice, – controlând drumurile comerciale cu Orientul, dispunând
eficient granițele Imperiului contra atacurilor perșilor, ale popoarelor migratoare din stepele
Rusie i și, mai târziu, ale arabilor.
În succesiunea lor cronologică, evenimentele cele mai importante pe plan politic și militar
au fost: primirea goților (332) și a vizigoților (382) ca federaliști, invaziile persane în Siria și
Mesopotamia (337 -363), apariția la granițe a hunilor (cca. 375), domnia lui Arcadius ca împărat
al Imperiului de Răsărit (393), construirea zidului lui Theodosius II care va apăra capitala
dinspre uscat (413).
Fiii lui Constantin intervin în viața Bisericii, favorizând clerul, prigonind u-i pe păgâni și
pe iudei. Arianul Constanțiu, împărat unic între 353 și 361, domină sinoadele, îi terorizează pe
episcopii ortodocși, îl exilează pe papa Liberius48.
„Au existat si situatii in care imparatul s -a supus autoritatii unui ierarh: de pild ă, in anul
390 imparatul Teodosie a fost mustrat de Sf. Ambrozie al Milanului (339 -397) pentru inabu șirea
sangeroas ă a unei revolte care a avut loc la Tesalonic și chiar a fost excomunicat timp de 8 luni.

47 Vasile Muntean , Bizantologie , Editura Ivierea, 1989 .
48 Jean G audemet , L'Eglise en l'Empire romain , Editura Cujas, 1979 , pag. 12.

39
Imparatul a facut peniten ța public ă și a fost reprimit in Biserica. ”49
După căderea Imperiului Roman de Apus (476) împărații bizantini rămân singurii săi
succesori legitimi; în Italia se constituie regatul ostrogot al lui Theoderic (493); în timp ce în
Imperiul de Răsărit au loc repetate răscoale populare (491 -518), iar slavii ajung amenințător până
sub zidurile Constantinopolului (517).
În anul 508 a avut loc o revoltă a adepților patriarhului constantinopolitan, în Alexandria.
Relațiile dintre patriarh și împărat s -au tensionat și, după trei ani, în 511, creștinii
ortodocși adunați în Hipodrom au scandat unanim, nemulțumiți de politica religioasă a acestuia
din urmă: „Alt împărat romeilor!”. Pierzându -și răbdarea, Anastasios a dispus ca revolta să fie
reprimată. Pe cei mai zeloși susținători ai ierarhului i-a întemnițat ori i -a expulzat. Patriarhul a
fost destituit și exilat50 la 11 august 511. În locul lui, a fost numit – pe 11 octombrie – Timotei
I, patriarh fidel convingerilor religioase ale basileului.
Politica imperială urmărea, fără îndoială destitui rea tuturor partizanilor ortodoxiei din
imperiu pentru a favoriza desfășurarea, fără opreliști, a credinței monofizite. La această
concluzie ne conduc acțiunile basileului care a înlocuit în anul 512 pe patriarhul Antiohiei cu
călugărul Sever din Sozopolis , unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai monofizismului. În
513 este destituit și patriarhul Ilie al Ierusalimului51 .
La începutul secolului al VI -lea Imperiul și-a revenit de pe urma șocului produs de
marile invazii. Politica riguroasă dusă de împ ăratul Anastasie adusese statului prosperitate
financiară. Astfel s -au creat condi ții care îi vor permite lui Iustinian să -și îndrepte aten ția spre
Occidentul roman. Cu anul 518 începe așa numita „epocă a lui Iustinian”, – unul din cei mai culți
oameni ai vremii sale, – a cărui domnie (527 -565) a însemnat perioada de apogeu a Imperiului,
atât pe plan economic, cât mai ales pe plan cultural, politic și militar. Împăratul patronează marea
operă legislativă, care îi va purta numele, și intervine direct în prob lemele Bisericii, pe care o va
dirija efectiv. Generalii săi, Belizarie și Narses, recuceresc teritoriile pierdute din Occident – din
nordul Africii de la vandali (534), din Italia de la ostrogoți (555), din Spania de la vizigoți (554) –
realizând pentru u ltima oară (deși pentru scurt timp) unitatea mediteraneană a Imperiului roman,
războaie care însă au costat sacrificii umane, financiare și militare imense, epuizând catastrofal

49 Adrian Gabor, op. cit., ed. cit.,
50 S.B. Dașkov, Împărați bizantini, Editura Enciclopedică, București, 1999, pag. 66.
51 Ioan Rămureanu, Milan Șesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misi une al B.O.R.,
București, 1987.

40
resursele și forța Bizanțului. Cu toate că Iustinian și-a concentrat eforturile militare în apusul
Europei și la granița de Răsărit a imperiului Bizantin el n -a abandonat nici frontiera Dunări de Jos . În
530 Chilbudios un ofi țer de origine slavă numit de Iustinian magister militum per Traciam52 și
pus să păzea scă Istrul reu șește în doar 3 ani să -i alunge pe huno -bulgari și pe sclavini din dioceza
Traciei. Cu această ocazie au fost recucerite mai multe puncte strategice din Oltenia, Muntenia și
Banat între care Drobeta, Sucidava, Turris (Turnu Măgurele), Consta ntiniana, Lideratta
(Lederata). Bizantinii și-au extins autoritatea în stânga Dunării, pe o bună parte din teritoriul
fostei provincii Dacia. În Peninsula Balcanică au alternat la intervale scurte de timp perioadele
de pace și de război. În timpul lui Ius tinian ultima invazie de mari propor ții în această zonă au
fost cele ale kutrigurilor, o ramură a hunilor condu și de Zabergan În 559 kutrigurii au tranversat
Istrul ajungând până sub zidurile Constantinopolului, unde au fost înfrân și de generalul Belizarie.
La aceasta au mai contribuit, după domnia lui Iustinian: pierderea treptată a regiunilor
occidentale recent recucerite (începând din 568), un îndelungat conflict cu perșii (572 -591),
invazia avaro -slavilor coalizați (586 -587) și respectivele răz boaie de apărare a granițelor (592 –
602), pătrunderea și stabilirea slavilor la sud de Dunăre (602), invaziile avarilor (604) și perșilor
(605-609).
Împăratul Iustinian, era un împă rat creștin, apărător al credin ței ortodoxe, stabilită de
sinoadele ecumenic e, a militat pentru respectarea acestei credințe în întreg Imperiul.
Iustinian I este primul ideolog al Imperiului creștin; împăratul nu a făcut, niciodată,
distincție între tradiția politică romană și creștinism; considerându -se împărat roman, el se
autointitula și împărat creștin; concepția sa își avea originea în unitatea indisolubilă dintre
Imperiu și religia creștină. Codul de legi al lui Iustinian începea cu o adevărată mărturisire de
credință în Hristos și în Sfânta Treime, iar pe Sfânta Masă a Bis ericii Sfânta Sofia erau gravate
cuvintele: „Ceea ce este al tău, ceea ce este primit de tine î ți este oferit de Iustinian și Teodora”.
Aceste cuvinte constituiau expresia con științei și credinței împăratului.
Iustinian se considera slujitorul și executan tul voinței lui Dumnezeu, iar Imperiul era
văzut ca instrument al planului divin privind lumea; Imperiul era plasat sub semnul Sfintei cruci,
iar misiunea sa era apărarea creștinismului și răspândirea sa printre oameni.

52 S.B. Dașkov , op. cit., ed. cit., pag. 69.

41
Iustinian este considerat inventato rul simfoniei bizantine ( “symphonia ”) – armonie / unire
/ bună înțelegere /, termen prin care se defineș te raportul dintre Biserică și Stat.
‹‹Mai mult, Imperiul a fost sub Justinian o “republica ortodoxa”, “Sinfonia” visata de cel
mai mare imparat al secolului al VI -lea s-a realizat in parte.››53
Iustin I provenea dintr -o familie de țărani iliri săraci. Și -a început serviciul militar înainte
de a deveni împărat Anastasios, în timpul căruia a exercitat funcții de conducere în războiul
isaurian54 și în cel cu Vitalian55 (513-518).
La moartea lui Anastasios, Iustin ocupa funcția de comite al excubiților56 . Era analfabet
și a urcat pe tron folosindu -se de banii pe care eunucul Amantios i -a dat pentru a mitui pe
excubiți ca să proclame împărat pe Th eocritos, protejatul său. Iustin nu a pomenit nimic de
misiunea încredințată de Amantius și a împărțit banii celor comandați de el în numele său.
Sprijinit și de unele persoane influente de la curte a fost încoronat împărat la 10 iulie 518. 57
În domeniul c ulturii și al vieții religioase s -au înregistrat, de asemenea, fapte și opere
care, încă din această perioadă istorică de tranziție, vor conferi un profil original noii culturi a
Bizanțului. Seria dezbaterilor teologice – intim legate de ideologia politică a Imperiului – începe
cu primele două Concilii ecumenice (din Niceea, 325, și Constantinolpol, 381), în care
arianismul este condamnat ca erezie.
În lipsa actelor Sinodului unii Sfin ți Părin ți au considerat ca autor al Simbolului nicean pe
diaconul Hermoge n sau pe diaconul Atanasie din Alexandria, iar al ți istorici înclină spre ipoteza
prin care Simbolul niceean ar fi „o edi ție corectată și dezvoltată a Simbolului de la Cezareea”58.
Biserica a pătruns în toate sectoarele vieți. Și puterea politică s -a amestecat în toate
chestiunile vieții Bisericii.
S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale vieții de stat și
bisericești. Drept mărturie stă împărțirea administrativ -teritorială a Bisericii, de la Sinodul I
ecumenic (Niceea, 325) 59
Aici se stabilesc dogme și canoane ale ortodoxiei creștine, sistematizate în a doua

53 Nicolae Iorga, op. cit., ed. cit., pag. 68.
54 Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981,
55 Ibidem ,
56 Șeful gărzii personale a împăratului
57 S.B. Dașkov, op. cit., ed. cit ., pag. 69.
58 I. Ortiz de Urbiuna, Nicee et Constantinopole , Histoire des Conciles Oecumeniques, Paris, 1963, pag. 72 -73, la Ștefan Sandu, Istoria
Dogmelor , nota 433, pp. 233 -234.
59 Jean Meyendorff, Biserica creștină ieri și azi, Editura Anastasia, București, 1996, pa g 35.

42
jumătate a secolul al IV -lea de primii Părinți ai Bisericii orientale: Vasile cel Mare din Cezareea
(cca. 329 -379), Grigorie din Nysa (cca. 335 -395), Grigorie din Nazianz (cca. 329 -391) și Ioan
Crysostomul. În 381 creștinismul este proclamat, prin edict imperial, religie oficială de stat –
pentru ca, zece ani mai târziu, toate cultele păgâne din Imperiu să fie intezise. Între 330 -360 se
construieșt e marea biserică Sf. Sofia din C onstantinopol – distrusă în timpul marei răscoale
populare Nika și reconstruit de Iustinian (532 -537). În 425 se fondează universitatea din
Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greaca are acum preeminență asupra cele i latine.
Al treilea Conciliu ecumenic (din Efes, 431) condamnă nestorianismul. În anul 438, cei doi
împărați romani (din Constantinopol și din Ravenna) promulgă și publică Codul Theodosian.
La sfar șitul sec. al V -lea peninsula italian ă a fost destabilizat ă de mai multe razboaie ale
imperiului. Datorit ă slăbirii puterii imperiale, au fost oamenii care au apelat la biseric ă pentru a
obține perspectivele vie ții de apoi, dar și pentru a ob ține îmbun ătațiri concrete pentru via ța lor pe
pamânt.
La 1 august 527, Justinian și Teodora sunt încoronați basilei.
Relația statului cu Biserica în epoca Justinian a fost una deosebită, datorită concepțiilor
despre puterea imperială a împăratului: relația dintre cele două instituții a fost definită de acesta
ca o „simfonie“. Exponentul puterii reunite a Bisericii și a statului era însuși Justinian. N. Iorga
spune că „se ajunge sub Justinian la formula precisă că Imperiul și sacerdoțiul, adică „cele sacre”
și „cele publice și comune” constituie un același întreg” 60 .
În anul 5 69, împăratul a interzis – printr -un edict – vânzarea funcțiilor în stat. Printre
altele documentul prevedea ca persoana candidată la o funcție de stat să fie numită pe baza
recomandărilor episcopului (subl.n.) și a cetățenilor de vază ai locului în care urma să
slujească61 .
A doua mare perioadă a istoriei bizantine, cuprinsă între 610 și 1081, reprezintă epoca
clasică a acestei civilizații care dobândește un caracter pe deplin grecesc, cu importante influențe
orientale. Se pun bazele dezvoltării feudale a Imperiului prin stimularea micii proprietăți a unei
țărănimi libere. Pierderea Occidentului îndreaptă spre Asia Mică centrul de greutate al
Bizantului.62 Perioada începe cu domnia lui Heraselios (610 -641);
La urcarea pe tron a împăratului Heraclie (610), s tatul bizantin se afla într -o situa ție

60 Nicolae Iorga, op. cit., ed. cit ., pag. 116.
61 S.B. Dașkov, op. cit., ed. cit ., pag. 100.
62 Vasile Muntean, op. cit., ed. cit ., pag. 39.

43
critică, fiind măcinat de o profundă criză economică și financiară. Totodată, Imperiul bizantin a
suferit importante pierderi teritoriale. În această situa ție deosebit de dificilă, Biserica s -a
substituit structurilor administrative ale statului conducând lupta împotriva slavilor și avarilor.
Ca urmare a dizlocării administra ției provinciale, cel mai adesea episcopul este cel care conduce
cetatea, o administrează și o reprezintă. Domnia împăratului Heraclie (610 -641) a marcat
începutul procesului de redresare a statului bizantin. Alături de împărat, Biserica, prin
reprezentan ții săi, s -a implicat activ în via ța politică și socială a statului bizantin. De -a lungul
întregii sale domnii, împăratul Heraclie a avut parte de o sus ținere totală și necondi ționată din
partea patriarhului Serghie .
În cele cinci secole care au urmat au avut loc transformări profunde în toate domeniile
vieții statului. În timp ce politica externă a Imperiului i -a sporit prestigiul, victoriile sale m ilitare
– îndeosebi asupra arabilor – au contribuit considerabil la apărarea civilizației europene, iar
influența sa asupra vieții culturale – din spațiul răsăritean, sud -est european și chiar occidental – a
fost substanțială.
Acum se pun și se consolideaz ă bazele statului bizantin feudal cu accentuate tendințe de
dezvoltare în sens feudal. Este promovată mica proprietate a unei țărănimi libere, care, însă,
începând din secolul al IX -lea va fi progresiv aservită marilor proprietari funciari. Apare noua
structură administrativă a themei, care va dura până la sfârșitul Imperiului; în organizarea
armatei, locul mercenarilor va fi luat de țăranii -soldați din theme.
După pierderea teritoriilor din Occident, baza vitală a Imperiului rămâne Asia Mică – de
unde vin și impulsurile iconoclasmului care a agitat viața Imperiului timp de peste un secol (726 –
843). Herakleios învinge definitiv redutabilele forțe persane (622 -628), expedițiile arabilor
contra Constantinopolului sunt respinse (674 -678, 717 -718), în timp ce, l a nord, granițele sunt
mereu atacate de slavo -avari, ruși și îndeosebi de bulgari (începând din anul 679, când pătrund în
Dobrogea bizantină).
După o perioadă de circa un secol (610 -717) care poate fi caracterizată ca dominată de o
acerbă luptă pentru sup raviețuire, între 726 și 843, iconoclasmul va decima rezistența internă și
externă a Imperiului, pentru ca, prin venirea la tron a dinastiei macedonene, statul bizantin să
atingă perioada sa de apogeu. Pe lân gă o expansiune în Balcani, sunt recucerit e Siria, Armenia și
Mesopotania.
În timpul domniei lui Constans al II -lea, bizantinii s -au străduit să men țină Armenia în

44
sfera de influen ță a Constantinopolului, încercând să -i împiedice pe prin ții armeni să se alieze cu
musulmanii. Constans al II -lea a încerca t să le impună armenilor unirea religioasă cu grecii. Însă
episcopii și prin ții armeni întruni ți în sinodul de la Dvin (648) și-au pronun țat ferm adeziunea la
monofizism. În 653, Constans al II -lea a venit în Armenia și a impus prin for ța armatei unirea
religioasă dintre greci și armeni. Această unire a fost efemeră și de scurtă durată și nu se știe
dacă s -a făcut pe baza monotelismului.
După ce s -a întors din Armenia, Constans al II -lea s -a decis să lichideze opozi ția
împotriva decretului Typos. În 16 mai 655, din ordinul împăratului, a început la Constantinopol
primul proces politic al Sfântului Maxim Mărturisitorul și al ucenicilor săi. În audierea de la
palatul imperial, Maxim nu a fost acuzat de erezie, ci de lez area maiestă ții imperiale. El a fost
acuzat că a predat arabilor întregul Răsărit. Maxim a fost învinuit de complicitate la rebeliunea
exarhului Grigorie al Africii și de faptul că nu a recunoscut Typos -ul lui Constans al II -lea.
Încă de la urcarea sa pe t ronul imperial, Iustinian al II -lea (685 -695; 705 -711) s -a declarat
apărător al Ortodoxiei și al doctrinei Sinodului al VI -lea ecumenic. Biserica a fost un instrument
eficace în mâna împăratului. Decizia împăratului de a convoca sinodul II Trulan (691 -692) a avut
drept scop reformarea vie ții publice prin Biserică, promulgând prin intermediul acesteia un
ansamblu de hotărâri a căror repercusiuni în via ța civilă a contribuit atât la redresarea
moravurilor și la puritatea credin ței, cât și la o mai bună func ționare a institu țiilor statului.
Secolul al VII -lea prezintă o importanță excepțională în evoluția organizării statale a
Bizanțului. La începutul secolului al VII -lea, Imperiul Bizantin s -a confruntat cu o gravă criză
economică, politică și financiară. Dup ă detronarea împăratului Mauricius, conducerea Imperiului
a fost preluată de către Phocas (602 -610), un fost centurion de origine tracă în armata imperială.
La 5 octombrie 610, Phocas i -a fost predat lui Heraclie; tiranul a fost decapitat și în aceea și zi,
Heraclius, fiul exarhului Cartaginei, a fost încoronat împărat de către patriarhul Sergius al
Constantinopolului.
În prima jumătate a secolului al VII -lea, scena vie ții religioase bizantine era dominată de
disputele dintre calcedonieni și necalcedonieni. Persecu țiile sângeroase dezlăn țuite de către
împăratul Phocas (602 -610) împotriva monofizi ților și evreilor au fost direct responsabile de
prăbu șirea stăpânirii bizantine în provinciile orientale ale Imperiului bizantin, sub loviturile
perșilor. Invazia pe rsană în Orient a exacerbat ura seculară dintre cre știni și evrei, cei din urmă
fiind acuza ți că le -ar fi acordat ajutor per șilor, pe care îi considerau drept eliberatorii lor se sub

45
jugul stăpânirii bizantine.
În secolul al VIII -lea, popula ția bizantin ă, trăiește într-o atmosfer ă posomorat ă și într-o
săracie lucie. Statul este în pericol și se bazeaza din ce in ce mai mult pe armat ă, singura garan ție
a salvarii sale, iar armata acapareaz ă din ce in ce mai mult conducerea statului, își impune
punctul de ved ere și dorin țele, ea comand ă funcționarea lui. Numeroasele revolte din aceast ă
perioad ă, a adus pe tron reprezentan ți aleși din diverse contingente militare. Militarizarea țarii, a
societa ții și a institu țiilor sale, care pare ar fi o dezvoltare aproape no rmală în vremuri de
confuzie na țional ă, constituie consecin ța cea mai semnificativ ă a noii orientari politice și
ideologice din Imperiul Bizantin . Aceste schimbari au aparut o data cu impara ții iconocla ști, iar
aceast ă perioad ă se va prelungi, ani de -a randul , prin moblizarea for țelor na ționale pentru
supravie țuirea imperiului .
Supremația arabilor în Mediterană provoacă o decădere economică de moment a orașelor
bizantine, care în secolele al IX -lea și al X -lea vor înflori din n ou.
În aceste secole, pe plan politico -militar, Imperiul trece la o politică expansionistă
îndreptată, în special, spre regiunea Balcanilor, și la recucerirea Siriei, Armeniei și
Mesopotamiei.
Spre sfârșitul acestei perioade (1025 -1081) Imperiul trece prin tr-o gravă criză. Luptele
pentru domnie aduc pe tron împărați care se dovedesc foarte slabi, țărănimea liberă este ruinată,
statul încetează de a mai fi o putere mondială.
În schimb, creația culturală marchează momente importante – cu marele poet profan
Georgios Pisides (secolul al VII -lea) și cu patriarhul Photios (820 -cca.891), cel mai mare învățat
al vremii, autorul unei deosebit de prețioase opere enciclopedice. Apar acum (726) Edoga , Codul
de legi al lui Leon al III -lea și Basilicele (887-893), cel mai mare monument juridic bizantin.
În secolul al VII -lea trăiește marele teolog al secolului, Maximos Mărturisitorul, iar cel
următor, Ioan Damaschinul (cca.650 – cca.750), autorul unei imense opere teologice, care
include și poezii.
În faza următoare (1025 -1081), Imperiul trece printr -o gravă criză. Se înregistrează lupte
pentru domnie între împărați slabi. În numai 24 de ani (1057 -1081), șapte revolte militare aduc
pe tron cinci împărați. Bizanțul încetează să mai fie o putere mondială. Creația culturală
înregistrează momente importante și personalități de renume: poetul Georgios Pisides (secolul al
VII-lea), patriarhul Fotie (820-891), cel mai mare învățat al veacului său. În secolul al XIII -lea

46
au trăit marii teologi Maxim Mărturisitorul și Sf. Ioan Damasc hin. Se înregistrează o adevărată
renaștere artistică în arhitectură, mozaic și pictura bizantină. Se reorganizează Universitatea din
Constantinopol în frunte cu marele învățat Mihail Psellos (1018 -1078). Este epoca unei
adevărate renașteri artistice, în a rhitectură, mozaic și în pictura monumentală,
Ultima perioadă, de apr oape patru secole (1081 -1453), înregistreaza un declin progresiv
și general. Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de Alexios (1081 -1118), structurile
centralizate ale statului sunt mereu subminate de marea aristocrație feudală. Concesiile
comerciale acordate venețienilor și genovezilor diminuează resursele financiare și așa slăbite ale
statului. Începe seria cruciadelor occidentale care vizau părți din Imperiu. În 1204 are loc p rima
cădere a Constantinopolului, jefuit cumplit de latinii Cruciadei a IV -a. Iau ființă în jurul
Imperiului latin state mici, întemeiate de greci pe propriul teritoriu, pentru a contracara noul stat
artificial creat creat: Niceea, Tesalonic, Trapezunt, Ep ir. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail
VIII Paleologul , recucerește Constantinopolul, fondând dinastia care va domni până la 1453.
Otomanii cuceresc Asia Mică, trec în Peninsula Balcanică, distrug țaratele bulgar și sârb (1389)
și înfrâng ultimele cru ciade, pe cea de la Nicopole (1396) și Varna (1444). În sfârșit, la 29 mai
1453, după șapte săptămâni de asediu, Mahomed al II -lea cucerește Constantinopolul. Ultima
perioadă de evoluție a statului bizantin marchează, în mod paradoxal o înflorire a culturi i. Ea
dovedește că boala Imperiului nu era una spirituală, ci preponderent economică și politică.
Rafinata curte a Paleologilor, faima Universității constantinopolitane, atrăgeau în continuare
erudiți și studenți din întreaga lume iar arta bizantină dovede ște cu un rafinament și un mod de
exprimare mai diversificat.63
Ultimul deceniu al existenței sale Bizanțul l -a petrecut oscilând între speranța în Occident
și amenințarea otomană. Istoriografia mai veche, dar și cea mai nouă, s -au obișnuit să privească
cucerirea turcească a Bizanțului ca pe o calamitate istorică. Fără îndoială, ca orice impilare,
stăpânirea străină, de limbă și religie diferită de cea a autohtonilor, a însemnat o grea povară.
Bizantinii și -au dat seama că turcii însemnau stagnare, suferință , dar latinii însemnau moarte. Ei
însemnau sugrumarea Bisericii Ortodoxe care reprezenta duhul poporului bizantin și, de aceea,
credincioșii au văzut în stăpânirea otomană mai puțin rău decât în concesiile pe care ar fi trebuit
să le facă latinilor.

63 Vasile Muntean , op.cit.,ed.cit, pag. 39.,

47
Concl uzii
Termenul “Ev M ediu” a fost inventat în timpul Rena șterii și se referea la perioada
dinaintea ei, era un termen ce infățisa nevoia de re facere a culturii europene printr -o întoarcere la
cultura antică. Cuvântul “renaissance ” însemnând “renastere ”, se referea la o reluarea primei
nașteri a Europei clasice. Se credea că Evul Mediu a fost o perioadă de stagnare, geniul
antichită ții fiind uitat. Prin acest punct de vedere se susținea că Grecia si Roma clasică erau
sursele civiliza ției, iar Evul Mediu a fost in general inferior.
‹‹ Termenul de “ Ev Mediu ”, define ște o epoc ă din care au fost derivat e și denumirile de
“Epoca medieval ă”, “rela ții medievale”, “ structuri medieval” , etc., chiar cel de “oranduirea
medieval ă”, nu este alceva decat o ascocire a curentului cultural al umanismului, care la r ăndul
său este o manifestare a Rena șterii și care în acest fel voia s ă întrețină sentimente de distan țare
fața de trecutul nemijlocit și să sublinieze ata șamentul fa ță de trecutul mai îndepartat al
antichita ții clasice atat de elogiate de renascenti ști. Redescoperirea valorilor culturii antice și
strădaniile de re ănviere a acestora i -au facut pe erudi ții umani ști să considere perioada de timp
scurs ă între sfar șitul Antichita ții și Renastere ca o etap ă regretabil ă în istoria omenirii, ce nu a
reprezentat în opinia lor decat o etap ă de tranzi ție, un “ev de mijloc”, intre cele dou ă repere
abordate , ce se caut ă a fi astfel unite printr -o cat mai evident ă continuitate. ››64
Reforma religioas ă din Evul Mediu t ârziu a întărit si mai mult sentimental de înstrainare
și de nonvaloare a acestei perioade, dominante in Occident de autoputernica biseric ă romano –
catolic ă, considerate exponentul și sus ținatorul de baz ă a rela țiilor medieval e atat de detestate.
Astfel prin predicile exponen ților Reformei, acest sentiment creat de un cerc de erudi ți și-a făcut
intrarea în mentalitatea maselor.
Termenul de “ Ev Mediu ”, este men ționat pentru prima dat ă, prin termenul latin “ media
tempestas ”, de episcopu l Ciovanni Andrea Bussi din Abria, în anul 1496 . Pe foia de titlu a unei
cărți editate de Heerwegen la Basel in anul 1531, este folosit termenul de “ medium tempus ”. La
mijlocul secolului al XVI -lea termenul incepuse s ă se piard ă, iar pană la folosirea și împunerea
sa definitiv ă va mai trece o bun ă perioad ă de timp. Istoriografia se afla încă în derut ă în ceea ce
prive ște periodizarea istoriei în ansamblu . Istoricii au continu at să vadă încă istoria uman ă ca pe
succesiune a patru monarhii universal dup ă modelul cronicii lui Suplicius Severus. Aceast ă

64 Zeno -Karl Pinter, Ioan Marin Țiplic, op. cit., ed. cit.

48
period ă este îmbra țisată mai ales de istoricii bisericii și în acest fel li se confirmau prezicerile
profetului Daniel și ale Apostolului Pavel, conform c ărora dup ă cea de -a patra împărație ar urma
sfarșitul lumii, apocalipsa. A l patrulea imperiu este consi derat cel roman, motiv pentru care se
spera în refacerea acestuia în plan spiritual prin r enastere sau continiutate.
‹‹ Prima istorie a acestei perioade este scris ă în anul 1688 de care Cristopher Cellarius
(Keller), care intocme ște cel dintai compendiu de istorie universal ă, un manual în trei volume
pentru inv ățarea istoriei, in cadrul careia, cel de -al doilea volum se intitule”Istoria medii aevii” și
a vazut lumina tiparulu i la Jena, pe vremea can d Cellar ius era rector școlar la Zeitz. Autorul
acestei opera moare în anul 1707 ca profesor al Universitatii din Halle, iar periodizarea istoriei
propuse de el era sa fie repede receptat ă și să marcheze concep ția unor generatii întregi de
istorici. Cellarius delimi ta cronologic Evul Mediu prin domnia lui Constsntin cel Mare la limita
inferioar ă și prin caderea Constantinopolului la limita superioar ă. În acest fel se urmarea ca
începutul și sfar șitul Evului Mediu sa fie legate teritorial evenimen țial, Constantin cel Mare fiind
primul imparat roman ce acceptat practicarea cre știnismului ca religie oficial ă – religie ce a
marcat evident din punct de vedere spiritual perioada medieval ă – și în acelasi timp întemeitorul
Constantinopolului, noua capital ă a imperiului. În acest fel se impac ă desigur și concepti̦a
renascentist ă de continuitate, Imperiul Roman de Rasarit și clasic și ale culturii antice. ››65
Cellar ius urmare ște pentru delimitarea Evului Mediu evenimente care s ă asigure
continuitatea dintre Antichitate și Renaster e. A lt istoric a l vremii, G. Horn din L eiden define ște
acelea și limite cronologice prin evenimentre de discontinuitate. El consider ă anul detronarii lui
Remulus Agustus de catre sch irul Odoacru , anul desfiin țarii Imperiului Roman de Apus, în anul
476, începutul Evului Mediu. Aceasta opinie este preluat ă și de istoricul din Gottingen Cristhoph
Gatterer, care stabile ște că sfarșit epoci i este anul descoperirii Americii de catre Cristofor
Columb, în 1492 . Aceasta period ă urmaz ă să delimiteze clar Evul Mediu de Antichitate și
perioada modern . Aceste evenimente au adus r ăsturnari senza ționale: la început desfiin țarea
imperiului prin preluarea conducerii de c ătre un barbar, la sfar șit spargerea separarii medieval e
prin l ărgirea orizontului geograf ic și de cunoa ștere al europenilor.
Perioada Evului M ediu a reprezentat o epocă de evoluții pozitive marcate prin
dezvoltarea unor domenii variate, de la învățământ și cultură la agricultură și industrie.

65 Ibidem.

49
În curs ul secolelor XIV si XV apare un nou mod de a vedea o mul, viața și societate a,
lumea medievală ies e treptat din orizontul religios în care trăise. Principalele evenimente
petrecute în Biserica Apuseană în secolul XIV -XV: compromiterea ideii de suprema ție papală
din timpul captivită ții babilonice de la Avignon (1309 -1377), schisma papală (1378 -1417),
urmată de sinoadele conciliariste din secolul al XV -lea, care au acreditat ideea reformei “in
capite et membris ”, au dus la declansarea irevocabilul conflict d in sânul ei.
“În secolul al XVI -lea în Europa statele îsi manifestau independen ța față de Scaunul
Papal. În Evul Mediu timpuriu, Imperiul îsi pierde autoritatea reală. Acum pot fi distinse două
direc ții: orase libere importante și influente, grupate în ligi puternice si mari familii senoriale
înfloritoare unele dintre acestea creând si conducând adevărate state (Wittelsbach în Bavaria,
Hohenzollern în marca Brandenburg, Habsburgii în Austria) ”66. Europa se va organiza acum din
punc t de vedere politic în state -natiuni. În Anglia dezvoltarea statului na țional a avut loc pe
fondul unei monarhii constitu ționale, în care suveranitatea era împăr țită între monarh si
parlament, însă Spania si Fran ța s-au dezvoltat ca state -națiuni centraliz ate, puterea absolută
având -o monarhul.
În Franța și în Europa, situația religioasă este diferită : de secole, creștinismul este strâns
legat de aristocrație. Franța, în special, este o țară marcată de o aristocrație deopotrivă politică și
religioasă. Domn ește aici o înțelegere nescrisă între creștinism și puterea politic
Biserica catolică rămâne ’’o instituție și un cosmos ierarhică’’ .67
Legătura dintre Biserică și Stat a fost și după căderea Constantinopolului deosebit de
strânsă. Biserica era Biserică de Stat, autoritatea politică recunoscând interesul public pentru
activitatea Bisericii. Aceasta s -a dovedit vulnerabilă în bătălia istori ei, dar a reușit să își păstreze
identitatea și a rezistat tentațiilor de a -și asuma conducerea lumească. Biserica a participat la
viața politică a Statului dar pe o poziție de păzitoare a valorilor spirituale.
Patriciu Vlaicu distinge trei principale real ități :
•’’Biserica și -a asumat responsabilitățile slujind nevoilor fiecărei vremi și a convins statul să
recunoască în mod concret competența acesteia în slujirea socială și în domeniul educativ.’’
•’’Valorile social -morale cultivate și trăite de către co munitatea creștină au impus -o în Lumea
romană, dobândind un statut juridic pe măsura misiunii ei și fiind recunoscută drept coloana

66 Jacques Droz, Istoria Germaniei , traducere de Ecaterina Cre țulescu, Editura Corint, Bucuresti, 2000,
67 Jean Claude Eslin, op.cit, ed. cit ., pag. 244.

50
vertebrală a societății.’’
•’’Conștientă de tentația Statului de a o supune și de a o folosi în interese politice, Biserica s-a
luptat să își apere autonomia fără de care avea convingerea că nu își poate împlini misiunea.68’’
Biserica a avut dintotdeauna dorința de a se manifesta liber și de a fi recunoscută ca
identitate comunitară. Pentru a nu fi în afara legii, ea a recurs la modalități de organizare
conforme cu legislația statului, dar și cu invățătura de credință. Ea a făcut eforturi pentru a intra
în legalitate, a făcut eforturi mari pentru a -i convinge pe persecutori că manifestările ei nu sunt
un pericol pentru Stat .
Pentru a rezolva problema conviețuirii Bisericii cu Statele, Pius XI a recurs la concordate.
Concordatul era o cale mai mult impusă de condițiile istorice și de caracteristicile politice
existente.’’Constrângerea guvernelor la un acord bilateral cu valoare d e lege putea fi efectiv
singurul mod de a se asigura împotriva arbitrariului și a posibilelor încălcări ale legii de către
dictaturi’’69 afirma Culianu .
Laicitatea Statului înseamnă sfârșitul statului confesional al secolului al XVIII -lea,
sfârșitul ideii că statul este o realitate internă a ordinii creștine. Această idee a fost înlocuită de
perspectiva iluministă care promovează Statul ca pe o entitate autonomă și independentă cu
propria sa rațiune de a fi. Se ajunge astfel la dispariția identității dintre norma religioasă și norma
civilă care nu se vor putea înlocui nici suprapune. Statele vor înceta să mai fie ’’interprete
istorice ale creștinismului și devin interprete a nimic altceva decât ale lor însele.’’70
În capitolele prezentate am văzut cât de com plexe au fost relațiile Bisericii cu puterea
politică și cele ale patriarhilor cu împărații bizantini. Statul și Biserica au slujit aceeași persoană:
omul bizantin , Biserica a pătrun s în toate sectoar ele vieții, iar p uterea politică s -a amestecat în
toate chestiunile vieții Bisericii . Fiecare instituție s -a străduit să -și impună punctul vedere în fața
celeilalte. Relația dintre cele două instituții nu a cunoscut întreruperi totale. Statul a fost
indispensabil dezvoltării Bisericii, iar Biserica a asigurat, unitatea imperiului. Ereziile au slăbit
această unitate, dar nu au condus la distrugerea ei totală. Ereziile și contraversele generate de
primele patru sinoade ecumenice au constituit probleme mai ales in partea rasariteană a
imperiului.

68 Noda Mozes, Theological Doctrines on the Ideal Church -State, Noda Mozes, Cluj Napaoca, 2000.
69 Ioan Petru Culianu, Religie și putere, Ed. Nemira, București, 2006 , pag. 47.
70 Ioan Petru Culianu, Religie și putere, Ed. Nemira, București, 2006 , pag. 36.

51

BIBLIOGRAFIE

1. Bănescu, N., Istoria Imperiului Bizantin , vol. I -II, București, 2000 -2003,
2. Brătianu, Gheorghe, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană , vol. I -II,
București, 1984
3. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureșt i, 1981,
4. Burns, James H. (ed.), Histoire de la pensée politique médiévale, 350 -1450 , Paris PUF, 1993,
5. Cândea, Virgil, Stolnicul intre contemporani , Editura Idaco, 2014,
6. Chelini, Jean, Histoire religieuse de l'Occident médiéval , Paris, Hachette, Pluriel, 1991,
7. Clagett, Marshall, Gaines Post, Robert Reynolds (eds.), Twelfth Century Europe and the
Foundations of Modern Society , Madison, University of Wisconsin Press, 1961,
8. Dașkov, S.B., Împărați bizantini, Editura Enciclopedică, București, 1999,
9. Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civiliza ției, Editura Științifica și Enciclopedica, vol. I,
Bucure ști, 1984,
10. Idem , Istoria culturii și civiliza ției, Editura Științifica și Enciclopedica, vol. II, Bucure ști,
1987 ,
11. Droz, Jacques, Istoria Germaniei , traducere de Ecaterina Cre țulescu, Editura Corint,
Bucuresti, 2000,
12. Duby, Georges, Les trois ordres ou l'imaginaire du féodalisme , Paris, Gallimard, 1978,
13. Dumea, Emil, Biserica și statul în Europa. Perspective istorice și creștine / Editura
Sapientia, Iași, 2014
14. Eliade/Culianu, Dicționar al religiilor , Editura Humanitas, Bucure ști, 1993,
15. Elian, Al. , Curs de bizantinologie. Istoria Bizanțului și a grecității post -bizantine , București,
1972,
16. Eslin , Jean Claude, Teologie si politica in Occident , Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001,
17. Eusebiu de Cezareea – Viața lui Constantin cel Mare , București, 1896,
18. Favier, Jean, Aur și mirodenii. Nașterea omului de afaceri în Evul Mediu. Traducere de
Mihai Ghivirigă, București, Ed. Artemis, 2001.
19. Gabor, Adrian , Biserica și Statul în primele patru secole , Sophia, București, 2003,
20. Idem , Creștinismul și interven țiile puterii in primele patru secole. București, 2001,

52
21. Gaudement, Jean, Église et cité. Histoire du droit canonique , Cerf, Paris, 1994,
22. Idem, Les naissances du droit: le temps, le pouvoir et la science au service du droit , Paris,
Montchrestien, 1997,
23. Gaudemet, Jean, L'Eglise e t l'Empire romain , Paris, Sirey, 1958,
24. Gauvart, Claude, Les élites urbaines au Moyen Âge , Paris, Publications de la Sorbonn e,
1997,
25. Gilson, Étienne, La philosophie du Moyen Âge , Paris, Payot, 1999,
26. Gibbon, Edward , A History of the Decline and Fall of the Roman Empire , Fred de Fau and
Co., New York, 1906,
27. Grenier, Hubert, Marile doctrine morale , București, Humanitas, 1995,
28. G. Pilati, Chiesa e stato nei primi quindici secoli, Città di Castello, 1961,
29. Hera, A., Sviluppo delle dottrine sui rapporti fra Chiesa e potere temporale , în Corso di
diritto canonico, 2, Brescia 1976,
30. Iorga, Nicolae , Bizanț după Bizanț , București, 1992 ,
31. Idem, Istoria vie ții bizantine , Editura enciclopedica romana, București,1974,
32. Idem, Sinteza bizantină. Conferințe și articole despre civilizația bizantină , Editura pentru Literatură,
București, 1972.
33. Le Goff, Jacques , Civilizația Occidentului medieval , București, Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1971.
34. Idem , Intelectualii în Evul Mediu , București, 1994,
35. Idem, Evul Mediu și nașterea Europei , Iași, Editura Polirom, 2005,
36. Lemerle, Paul, Istoria Bizanțului , București, 1998,
37. Libera, Alain (de), Gândirea Evu lui Mediu, Timișoara, Editura Amarcond, 2000,
38. Manolache, Liliana și Anca, 51 misiune al Bisericii Ortodoxe Rom âne, București , 1998,
39. Meyendorff, Jean , Biserica creștină ieri și azi, Editura Anastasia, București, 1996.
40. Morrall, J.B., Chiesa e Stato attraverso i secoli , Milano 1958,
41. Nay, Olivier, Istoria ideilor politice , Iași, Editura Polirom, 2008,
42. Onciul, D., Studii istorice, II , , Bucure ști, 1969,
43. Pinter , Zeno -Karl, Țiplic, Ioan Marian , Prelegeri de istorie medie medieval ă,
2004.

53
44. Platon, Alexandru -Florin; R ădvan, Lauren țiu; Maleon, Bogdan -Petru, O istorie a Europei de
Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman tâ rziu la marile descoperiri geografice (sec. V –
XVI) , Iași, 2010.
45. Popovici, Eusebiu, Istoria Bisericească Universală , Tipografia cărtilor biserice ști, Bucure ști,
1926,
46. Prunduș, Silvestru Augustin și Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie rom ânescă. Scurt
istoric al Bisericii Rom âne Unite , Casa de Editur ă Viața Cre ștină, Cluj -Napoca,1994.
47. Rahner, Hugo, L'Eglise et l'Etat dans le christianisme primitif, traduction du texte allemand
de G. ZINCK, Paris, 1964,
48. Rops, Daniel , Histoire de l’Eglise du Christ. II . Les Apôtres et les Martyrs, Paris, 1965,
49. Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului. 1453 , București, 1991, 2011,
50. Stan, Alexandru și Rus, Remus, Istoria religiilor , Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Rom âne, Bucure ști, 1991,
51. Stoica, Adrian -Claudiu, De la Antichitate la Renaștere: cultură și civilizație europeană ,
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2013.
52. Suetoniu , Viața celor doisprezece cezari (Viața lui Nero, cap. XVI), Gramar, București,
2005,
53. Sturzo, Luigi, L’Egli se et l’Etat, traducere din italiană de Juliette Bertrand, Paris, 1937,
54. Terestchenko, Michel, Marile curente ale filosofiei politice , Iași, Editura Institutul European,
2000,
55. Theophanes – Cronica bizantinului Theophanes, de la Diocletian până la împărații Mihail și
fiul acestuia , Theophylakt, trad. V.I.Obolenskij, 1890,
56. Theodorescu, Razvan, Bizant, Balcani , Occident la inceputurile culturii medievale romanesti (Secolele X –
XIV), Editura Academiei Republicii Socialiste Rom ânia,
57. T. Mommsen, Theodosiani libri XVI, Berlin, 1905,
58. Tudor, Dumitru, Enciclopedia civilizației rom âne, București, 1982,