POS DRU 2007 -2013 – Axa prioritară 1: „Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe… [602050]

1

FONDUL SOCIAL EUROPEAN
POS DRU 2007 -2013 – Axa prioritară 1: „Educația și formarea profesională în sprijinul
creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere”
Domeniul major de intervenție: 1.5 „Programe doctorale și post -doctorale în s prijinul
cercetării” Numărul de identificare al contractului: POSDRU/159/1.5/S/134650
Titlul proiectului: “Burse doctorale și postdoctorale pentru tineri cercetători în domeniile
Științe Politice, Științe Administrative, Științele Comunicării și Sociologi e”

Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Școala Doctorală în Științe ale Comunicării

Euroscepticismul în România
în contextul crizei economice
Teză de doctorat

Coordonator științific:
prof. univ. dr. Alina Bârgăoanu

Doctorand: [anonimizat]

2
CUPRINS

Lista figuri/tabele ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 4
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 5
Capitolul 1. Fundamentele Uniunii Europene. Originile Euroscepticismului ………………….. 7
1.1. Aspecte istorice ale construcției europene ………………………….. ………………………….. ….. 11
1.2. Pentru sau împotriva proiectului european? Fundamentele Uniunii Europene ……. 22
1.3. Teorii privind integrarea europeană ………………………….. ………………………….. ………….. 24
1.3.1 Teoria funcționalistă. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 25
1.3.2. Teoria neo -funcțională ………………………….. ………………………….. …………………………. 27
1.3.3. Interguvernamentalismul liberal ………………………….. ………………………….. …………. 31
1.3.4. Guvernanța multinivel ………………………….. ………………………….. ………………………… 33
1.3. Integrarea europeană: prima etapă în înțelegerea euroscepticismului …………………. 36
1.4. Euroscepticismul: origine și evoluție ………………………….. ………………………….. …………. 39
1.5. În căutare a unei definiții. Conceptualizarea Euroscepticismului …………………………. 46
1.6. Privire critică asupra principalelor teorii ………………………….. ………………………….. ….. 48
1.6.1. Eurosceptici smul maifestat la nivelul partidelor politice ………………………….. ……….. 48
1.6.2. Euroscepticismul popular ………………………….. ………………………….. ………………………. 54
1.6.3. Euroscepticismul: conceptualizare pr oprie ………………………….. …………………………. 59
1.7. Tipologiile și sursele euroscepticismului ………………………….. ………………………….. …… 60
1.7.1. Euroscepticismul utilitarist ………………………….. ………………………….. ……………………. 60
1.7.2. Euroscepticismul bazat pe suveranita te și euroscepticismul identitar …………………. 62
1.7.3. Euroscepticismul democratic ………………………….. ………………………….. …………………. 64
Capitolul 2. Criza economică și financiară ………………………….. ………………………….. …………… 66
2.1. Fundalul discuției ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 66
2.2. Primele semnale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 69
2.3. Criza finaciar ă și economică: contagiunea globală ………………………….. …………………. 73
2.4. Criza economică a Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. …………. 75
2.4.1. Uniunea Europeană: între criza euro și euroscepticism ………………………….. …….. 79
2.5. Influența crizei economice asupra tinerilor europeni ………………………….. ………………. 92

3
Capitolul 3. Atitudini eurosceptice în contextul crizei economice . Tinerii în raport cu
Uniunea Europeană. Analiză secundară de date și cercetare calitativă prin metoda
focus grup ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 102
3.1. Aspecte introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 102
3.2. Metodologia cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 104
3.3. Atitudini eurosceptice în contextul crizei economice . Cercetare cantitativă
secundară. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 110
3.3.1. Eurobarometrul – argumente pro și contra ………………………….. ……………………….. 110
3.3.2. Analiza Eurobarometrelor 2007 – 2014 ………………………….. ………………………….. ….. 112
3.3.3. Concluziile analizei secundare de date ………………………….. ………………………….. ….. 124
3.4. Atitudinile tinerilor din România cu privire la Uniunea Europeană în contextul
crizei . Cercetare calitativă – metoda focus g rup ………………………….. …………………………. 126
3.4.1. Analiza datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 126
3.5. Interpretarea datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 137
3.6. Concluziile cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 141
3.7. Limitele cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 143
Concluziile lucrării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 145

4
Lista figuri/tabele

Figura 1 -1 Harta UE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 18
Figure 2 -1. Ponderea creditelor subprime și Alt -A în acordarea creditelor ipotecare ……………… 71
Figure 2 -2. Rata șomajului în Europa și Uniunea Europeană în rândul tinerilor ……………………. 93
Figura 3 -1. Nivelul de încredere al cetățenilor în UE ………………………….. ………………………….. . 113
Figura 3 -2. Ra portarea la cetățănia europeană . ………………………….. ………………………….. ……….. 115
Figura 3 -3. Beneficiile aprtenenței la UE. ………………………….. ………………………….. ……………… 119
Figura 3 -4. Gradul de satisfacție al cetățenilor europeni privind funcționarea democrației în
UE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 120
Figura 3 -5. Vocea mea contează în UE. ………………………….. ………………………….. …………………. 122
Figura 3 -6. Optimismul/pesimismul cetățenilor cu privire la viitorul UE ………………………….. .. 123

Tabel 1 -1 Principalele Tratate ale UE ………………………….. ………………………….. ……………………… 15
Tabel 1 -2 Tipologia pozițiilor partidelor politice ………………………….. ………………………….. ………. 52
Tabel 2 -1. Rata șomajului în rândul tinerilor 2007 – 2014: EU28 ………………………….. …………….. 94
Tabel 3 -1 Indicatori ai euroscepticismului și întrebări de cercetare ………………………….. ……….. 106
Table 3 -2. Nivelul de încredere în UE: categorii socio -demografice/ Sursa: EB803 -3 ………….. 114
Tabel 3 -4. Reprezentările fundamentale asociate Uniunii Europene/ Sursa: EB81. ………………. 117

5
Introducere

Această teză se referă la fenomenul de euroscepticism și cum se manif estă acesta în
România. Accent ul este pus pe modul în care euroscepticismul influențează procesul de
integrare europeană și deciziile luate la nivel instituțional. De asemenea, în ciuda faptului că
acest fenomen este din ce în ce mai dezbătut și cerc etat la nivel academic, euroscepticismul în
România a rămas o arie de studiu puțin dezvoltată și cercetată. În parte acest lucru se
datorează faptului că România se regăsea printre țările care își exprimau sprijinul în mod
constant față de Uniunea European ă, respectiv față de integrarea europeană. Teza este astfel
constituită din două capitole teoretice și unul de cercetare empirică, împărțit , la rândul său , în
două secțiuni complementare, de tip cantitativ și calitativ.

Primul capitol din teză reprezint ă o incursiune în principalele evenimente care au
determinat nașterea atitudinilor sceptice față de Uniunea Europeană, fiind axat în special pe
determinarea contextului în care apar diferitele tipuri de euroscepticism. Cu ajutorul literaturii
de specialita te este conceptualizat euroscepticismul, sunt identificate tipologiile acestuia și
sursele fenomenului . Se pornește astfel prin descrierea procesului de formare a Uniunii
Europene ca element esențial în discuția privitoare la euroscepticism, fenomen multif ațetat,
influențat de contextul social și politic de la nivel național (Serricchio et al., 2013;
Schlipphak, 2013; Boomgaarden et al, 2011; Leconte, 2010; Harmsen & Spiering, 2004;
Forster, 2002 ). Este realizată apoi o scurtă istorie a conceptului de euros cepticism, înțeles ca
„sinonim pentru orice formă de opoziție sau rezistență față de Uniunea Europeană” (Leconte,
2010, p. 4), dar și a diferitelor înțelesuri pe care acesta le primește în funcție de diferitele
tradiții și așteptări politice față de integr area europeană. Acest capitol surprinde și principalele
teorii cu privire la euroscepticism, discutând euroscepticismul manifestat la nivelul partidelor
politice și euroscepticismul public. Această lucrare dorește să îmbunătățească prezenta
înțelegere a ce ea ce reprezintă euroscepticismul românesc, încercând, totodată, să găsească o
explicație a acestui fenomen, analizând în profunzime euroscepticismul, de la cum a apărut,
până la impactul pe care actualul context economico -financiar l – a avut asupra contu rării și
accentuării unor atitudini eurosceptice.

6
Cel de al doilea capitol se referă la criza economică și financiară din anul 2008, despre
care Krugman (2012) consideră că încă ne mai afectează, deoarece a lovit o Europă încă în
construcție, cu puncte vulnerabile. Sunt examinate primele semnale ale crizei pe teritoriul
american, discuția fiind continuată cu o privire detaliată asupra modului în care influența
acesteia s -a făcut simțită în Uniunea Europeană, unde Bârgăoanu (2011) evidențează faptul că
actuala criză nu a fost percepută de la bun început la dimesiunile reale. Criza economică
actuală reprezintă o amenințare la adresa prosperității cetățenilor europeni, dar mai ales în
ceea ce îi privește pe tineri, care pun semnul egalității între Uniunea Eu ropeană și lipsa unui
loc de muncă (Gallup, 2013; FutureLab Europe, 2013). Așadar, o miză importantă a acestui
capitol se referă și la modul în care tinerii europeni se raportează la Uniune în contextul crizei.
De asemenea, este discutat și contextul speci fic al crizei din România, fiind oferite date
referitoare la modul în care țara noastră a reacționat la acest moment.

În capitolul al treilea sunt evidențiate rezultatele unei cercetări empirice construite pe
două axe. Scopul acestei cercetări constă în evaluarea atitudinilor eurosceptice în contextul
crizei economice, așadar într -o primă etapă s -a realizat o analiză secundară cantitativă pe baza
datelor din Eurobarometre din perioada 2007 -2014. În continuare au fost realizate focus
grupuri cu tineri din România pentru identificarea factorilor care accentuează climatul de
nemulțumire față de proiectul european. Cercetarea este structurată pe trei direcții de
cercetare: 1) să identifice posibilele atitudini sceptice publice față proiectul european; 2) să
investigheze trendul atitudinilor eurosceptice în rândul tinerilor din Romania, având în vedere
contextul crizei economice și financiare; 3) să exploreze motivațiile și factorii care
influentează atitudinile eurosceptice în rândul tinerilor români.

7
Capito lul 1. Fundamentele Uniunii Europene. Originile Euroscepticismului

Quo Vadis Europa?

Uniunea Europeană, proiect ce a pornit ca o inițiativă de natură preponderent
economică, a evoluat astăzi spre o unitate în domenii precum: politicile sociale, cultural e și
educaționale, sau politicile externe. În acest context a început un proces complex de
expansiu ne a comunității europene, iar această expansiune, ulterior, a condus la conturarea la
nivel european a atitudinilor eurosceptice. Realitatea actuală demon strează că opinia publică
joacă un rol mai mult decât important în construcția europeană. În prezent, sprijinul public al
integrării este diminuat, cetățenii europeni având abilitatea de a constrânge eforturile de
extindere și aprofundare a procesului inte grării. Menționăm în acest sens exemple evidente ale
manifestării influenței opiniei publice precum: refuzul dat de olandezi și francezi la începutul
anilor 2000 cu privire la adoptarea unei Constituții europene, sau câștigarea euroscepticilor în
urma ulti melor alegeri parlamentare europene. Aceste evenimente au condus către un interes
amplificat asupra studierii atitudinilor și comportamentelor cetățenilor europeni. Se dezvoltă,
astfel, din ce în ce mai multe studii axate pe analiza atitudinilor cetățenilo r europeni și
manifestarea acestora față Uniunea Europeană (McLaren, 2006; Steenbergen, Edwards and
De Vries, 2007; Boomgaarten et al 2010). Observăm în acest fel că trend -ul general este spre
o percepție critică asupra integrării europene, întregul proces de integrare putând fi văzut ca
victimă a propriului său succes (Harmsen & Spiering, 2005 ).

În același timp, ținem cont de faptul că opinia publică poate fi influențată sau chiar
fabricată (Lippmann , 2009), fiind dificil a presupune faptul că opinia publ ică privind Uniunea
Europeană poate fi detașată de contextul și dezbaterile teoretice. În acest sens, o presupunere
a acestei lucrări constă în în faptul că opiniile favorabile față de proiectul european sunt
importante și contribuie semnificativ la buna f uncționare a Uniunii Europene, această
presupunere având la bază ideea conform căreia Uniunea Europeană este o construcție ce
poate fi privită din perspectiva unui sistem politic a cărui scop este de a forma o unitate nu
doar politică, ci și culturală, eco nomică, și socială. Pe de altă parte, integrarea într-un sens
general reprezintă armonizarea, înglobarea a două sau mai multe elemente distincte.

8
Dezbaterile academice pe tematica integrării europene sunt ample, motiv pentru care
am ales să prezentăm în ac est capitol principalele teorii ce stau la baza principiului integrării
europene, conceptul de integrare fiind, totodată, central în discuția și în reliefarea ulterioară a
euroscepticismului. Astfel, conceptele utilizate în întreaga lucrare cu privire la integrare,
precum p rocesul de integrare , integrarea europeană , vor face referire atât la extinderea, cât și
la aprofundarea integrării. În momentul când discutăm despre procesul integrării dorim să
subliniem faptul că integrarea este în plină desfășurare, atitudinile publice fiind influențate de
tipul de integrare ce poate avea loc la un anumit timp dat. Aprofundarea integrării este un
concept utilizat în sensul numărului crescând al domeniilor și problematicilor politice care
sunt discutate și decise la ni velul instituțiilor europene. În același timp, extinderea integrării a
implic a faptul că la un moment dat un număr tot mai mare de țări au aderat la Uniunea
Europeană. Acești termeni vor fi utilizați într -un context abstract, spre exemplu, menționarea
opoziției față de integrare nu permite deducția dacă opoziția reflectă atitudinile cetățenilor
care se opun extinderii integrării, sau atitudinile cetățenilor care se opun armonizării taxelor la
nivelul UE.

Din punctul de vedere al terminologiei, trebuie fă cute anumite clarificări. Astfel,
pornim prin a defini separat conceptele de public și opinie , iar ulterior vom discuta succinct
despre opinia publică, cu scopul de a delimita modul de utilizare a acestora pe parcursul
lucrării. În consecință, definim conc eptul de public ca fiind o agregare de indivizi, rezidenți ai
unei țări, care sunt preocupați și interesați de o anumită tematică. Spre exemplu, pot fi
interesați de anumite politici europene, sau chiar de integrare, în general. Publicul este format
din se gmente active și direct implicate în diverse teme de dezbatere, precum și din segmente
mai puțin interesate sau chiar segmente care își asumă un statut detașat. În același timp,
publicul este reprezentat de cetățeni, care se angajează într -un schimb de opi nii, neresticționat,
asupra unor teme de interes general1. Cu alte cuvine, pe parcursul acestei lucrării termenul de
public va face referire la „populația formată din naționalitățile statelor membre ale Uniunii
Europene, rezidenți ai fiecărui stat membru, cu vârsta cuprinsă între15 ani și peste.” (EB 68,
Specificații tehnice ). Termenul de opinie este folosit interșanjabil cu cel de atitudine. Acest

1 Această definire a termenului de public are la bază concepțiile dezvoltate de erudiți ai domeniului comunicării:
Blumer, H. (1948), Habermas, J. (1964).

9
fapt nu dorește să ignore, defapt, distincție subtila dintre acești doi termeni, însă suntem de
părere că atit udinea unui individ se manifestă în acțiunile sale și în exprimarea opiniei pe care
o deține cu privire la un anumit subiect. Acest raționament are la bază o definiție din
psihologia socială, care indică faptul că: „o atitudine este o stare mentală și neu ropsihică de
pregătire, organizată prin experiență, exercitând o influență directivă sau dinamică asupra
răspunsului unui individ față de toate obiectele și toate situațiile la care se raportează”
(Allport , 1935, p. 810, citat în Oskamp & Schulz, 2005, p. 8). Atitudinea înglobează, așadar,
componenta congnitivă, afectivă și comportamentală, reprezentând un concept ce ne indică o
predispoziție spre un anumit tipar de comportament. Urmărind acest raționament, termenul de
opinie, așa cum este utilizat în aceas tă teză, reprezintă o externalizare, o expresie a atitudinii .
Atitudinile pot fi rezultatul nu numai al unui context social, dar și al unor preferințe și
înclinații ale unui individ (Nowak, Szamrej, & Latané, 1990) . Pe linia so ciologiei
funcționaliste, indivizii pot adopta o atitudine care să urmărească interesele pe care le au. În
acest sens, s -ar putea explica, spre exemplu, atitudinea pozitivă a cetățenilor, care profită în
urma integrării de beneficii precum mobilitatea, ado ptând, astfel, o poziție utilitaristă vis a vis
de integrare și Uniune, în general. Un alt exemplu ilustrativ sunt tinerii europeni, care
manifestă atitudini pozitive față de Uniunea Europeană, prin raportare la interesele personale
și la beneficiile de or din pragmatic pe care le presupune apartenența la comunitatea politică
europeană (Raportul Comisiei Europene, 2013). Pe de altă parte, euroscepticismul, la rândul
său, este o manifestare a unei atitudini sceptice, de neîncredere și îndoială față de Uniune a
Europeană și/sau integrarea europeană (Hooghe & Marks, 2007). În definitiv, atitudinea – fie
puternică sau slabă – față de Uniunea Europeană are un impact asupra fiecarei componente a
sectorului public din cadrul statelor membre.

Principalele aspecte luate în considerare în operaționalizarea opiniei publice se
bazează pe ideile formulate de Oskamp & Schulz (2005, p.16), care susțin că acest concep
desemnează atitudinile și credințele comune deținute de membrii societății. În aceași manieră,
adoptăm pă rerea exprimată de Childs (1965), și anume că studiul opiniei publice reprezintă,
de fapt, studiul unei colecții de opinii individuale. În același timp, opinia publică va fi
analizată în această teză prin recursul la sondajele de opinie realizate de Comisi a Europeană.

10
De asemenea, focus -ul central al lucrării, atitudinile eurosceptice populare, se construiește pe
prezumția că opinia publică reprezintă o tematică demnă de investigat. Controversata idee
exprimată în anii ‘70 de cunoscutul sociolog francez Bourdieu (1973), care susținea că opinia
publică nu există , deoarece opina publică este un construct, unde principala contribuție o au
elitele, pe de o parte, și sociologul, pe de altă parte. La baza acestei afirmații Bourdieu (1973)
a anvansat o serie de a rgumente, printre care se regăsește ideea conform căreia sondajele de
opinie reprezintă un artefact, fiind total inadecvată definirea opiniei publice sub forma unui
procentaj. Această idee a inutilității investigării opiniei publiceo putem identifica parți al chiar
și la teoreticianul Ernst Haas (1958, p. 16 -17), care afirma că: „este neeficient și inutil să
recurgem la sondarea opiniei publice, sau chiar la sondarea unor grupuri specifice […]. Este
suficient să selectăm și să stabilim elitele politice ale țărilor participante, să studiem reacțiile
lor cu privire la integrare și să evaluăm schimbă rile de atitudine ale acestora. „ În prezent,
însă, a fost recunoscut de către specialiști (Hix, 2005; McLaren, 2005,2002; Habermas, 2012;
Hooghe &Marks, 2007) că investigarea opiniei publice are o importanță semnificativă,
aceasta având un impact real asupra viitorului integrării, fiind, totodată, o bază a menținerii
Uniunii Europene, reprezentând o sursă a legitimității construcției europen e. Pe parcursul
acestei lucrări și bineînțeles al acestui capitol, adoptăm această terminologie și aceste definiții
largi, bazându -ne pe faptul că scopul mai larg al tezei este acela de a elucida posibilul clivaj
dintre ceea ce se dorește a fi Uniunea Europeană, reprezentată pri n liderii săi și instituțiile
sale, și atitudinea tinerilor, adică modul în care aceasta este percepută.

O conceptualizare a euroscepticismului aduce un plus studiilor despre Uniunea
Europe ană, iar mai precis, o cunoaștere a atitudinilor eurosceptice con tribuie la eforturile de a
rezolva posibilele probleme sau inadecvări ale procesului integrării. În prezent, integrarea este
într-un proces de extindere, tratate le europene fiind completate, adăugându -li-se noi prevederi
– un exemplu poate fi cel al cazulu i Turciei, care dorește să adere la UE. Astfel, se organiează
referendumuri nu numai în Turcia, câtși în statele membre, euroscepticismul având un rol
dominant în dezbaterile actuale, în Uniune. Observăm, în acest sens, faptul că
euroscepticismul este desc ris ca fiind un termen general care exprimă opoziția față de
integrarea europeană. Însă, euroscepticismul, din punct de vedere istoric, nu a însoțit, după

11
cum remarcă Negrea (2010), „dezvoltarea instituțională a Uniunii Europene și nici procesul
de inte grare europeană” (Negrea, 2010 , p. 189), ci a fost introdus în vocabularul european de
binecunoscuta Margaret Thatcher, primul ministru al Marii Britanii.

Nu în ultimul rând, acest capitol își propune să analizeze complexitatea termenului de
eurosceptic ism prin prezentarea celor mai importante abordări în literatura de specialitate, a
tipologiilor și surselor euroscepticismului. Următorul pas constă în a analiza și explora modul
în care cadrul teoretic este aplicabil explicării euroscepticismului în Roma nia. Astfel, primul
capitol, reprezintă o incursiune cu privire la principale evenimente care au dus determinat
nașterea atitudinilor sceptice față de Uniunea Europeană. Întrucât această lucrare are ca scop
explicarea și cercetarea euroscepticismului la n ivelul României, acest prim capitol se va
concentra asupra determinării contextului în care apar diferitele tipuri de euroscepticism.
Abordarea științifică a euroscepticismului este importantă pentru înțelegerea acestui fenomen
care are un impact concret a supra procesului de integrare europeană, asupra deciziilor și
reformelor la nivel instituțional, precum și asupra viitorului Uniunii Europene. Astfel, acest
capitol se va axata pe introducerea literaturii de specialitate, având ca scop conceptualizarea
euroscepticismului, identificarea tipologiilor euroscepticismului și surselor acestui concept.

1.1. Aspecte istorice ale construcției europene

Acest subcapitol își propune să descrie procesul de formare a Uniunii Europene,
începând cu un scurt istoric al aces teia și continuând cu descrierea succintă a ceea ce
presupune construcția europeană. Întrucât această lucrare are ca scop explicarea și cercetarea
euroscepticismului la nivelul României, acest capitol reprezintă, de fapt, o descriere a
fondului pe baza căr uia aceste atitudini eurosceptice iau naștere.

Uniunea European ă în forma pe care o are astăzi a trecut printr -o serie de schimbări
dramatice față de forma inițială a Comunități Europene, care a fost fondată în anii ’50.
Uniunea Europeană este un produ s al noii ordini mondiale, fiind un actor ce încearcă să se
adapteze schimbărilor survenite de la începutul anilor ’50 până în prezent. Proiectul european

12
a fost și este de o complexitate semnificativă, rațiunea formării unei comunități fiind aceea a
resta urării unei Europe grav afectate de -al Doilea Război Mondial(Cini & Perez -Solorzano
Borragan 2013, 2010; Luzarraga & Llorente, 2011; Spiering, 2010; Wallace, Pollak & Young,
2010; Urwin, 2010). Astăzi, Uniunea Europeană, spre deosebire de Comunitatea Euro peană
se bucură de lib era circulație a capitalului, a bunurilor, a forței de muncă, de existența unui
Parlament European (deși cu puteri limitate), dar cel mai important, se bucură de existența
unei uniuni economice și monetare (Spiering, 2002). Astfel, Un iunea Europeană, în forma pe
care o are astăzi, este un proiect configurat din punct de vedere politic, economic și cultural.

Bazele Comunității Europene au fost puse de către lideri vizionari care au avut în
comun același ideal: de a crea o Europă unită , pașnică și prosperă. În prezent putem vorbi
despre 11 părinți fondatori și arhitecți ai Uniunii Europene: Konrad Adenauer, Joseph Bech,
Johan Willem Beyen, Winston Churchill, Alcide De Gasperi, Walter Hallstein, Sicco
Mansholt, Jean Monnet, Robert Schuma n, Paul -Henri Spaak, Altiero Spinelli (Comisia
Europeană, Direcția Generală de Comunicare, 2013). Eforturile și idealurile au avut un impact
crucial asupra evoluției proiectului european. Însă, Jean Monnet și Robert Schuman sunt
considerați principalii art izani ai construcției europene, fără d e care Uniunea Europeană pe
care astăzi o cunoaștem nu ar fi existat.

Istoric, ideea unei Europe integrate politic a existat și a fost susținută de mulți
gânditori în perioada interbelică, în cele din urmă cel de -al Doilea Război Mondial
reprezentând un element de legătură pentru reînnoirea interesului într -o Europă Unită (Urwin,
2010) . Ideea unei Europe unite a fost vehiculată și anterior, în urma Primului Război Mondial,
în momentul semn ării Păcii de la Paris în 1920, când s -au pus bazele Ligii Națiunii,
reprezentând prima organizație internațională al cărei scop primar era de a păstra pacea.
Ulterior, criza economică și depresiunea din anii 1930, alături de apariția fascismului a u
determ inat statele suverane să își concentreze atenția asupra propriilor politici de apărare, iar
izbucnirea în 1939 a războiului a confirmat absența unei schimbări radicale în ceea ce
privește starea statelelor europene (Urwin, 2010) , Liga Națiunilor dovedindu -se ineficientă.
Urwin (2010) semnalează faptul că cel de -al Doilea Război Mondial a dus la falimentul

13
statelor independente, discreditarea acestora din punct de vedere al capacității acestora de a
suține ordinea ca reprezentant e ale unei organizații politice și internaționale, indicând faptul
că ideea înlocuirii statului trebuia să fie găsită într -o cuprinzătoare comunitate continentală.
Aceste idei au fost formulate de către omul politic italian, Altiero Spinelli (an), care a s uținut
ideea unei Europe federale, aducând în discuție tematica Statelor Unite ale Europei . Altiero
Spinelli îndemna la o soluție definitivă și urgentă prin transformarea Europei într -un stat
federal. Pe de altă parte, a existat strategia mai pragmatică a lui Robert Schuman și Jean
Monnet, a căror viziune implica un ritm mult mai lent și stabil al creșterii unei comunității
europene prin adoptarea unei serii de acțiuni comune: „Europa nu va fi construită dintr -o dată,
ci conform unui plan comun” (Schuman, 1950 ).

Jean Monnet a fost omul care a inspirat binecunoscuta Declarație Schuman (1950) ,
această declarație propunând crearea unei Înalte Autorități sub care să fie plasată întreaga
producție gemano -franceză de cărbune și oțel, fapt ce s -a concretizat p rin formarea
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Planul Monnet, formulat de către
omul politic francez, consta într -o uniune a Europei de Vest care viza recâștigarea și
menținerea păcii, precum și revigorarea economiei și reconstruirea E uropei după război.
Viziunea unei Europe Unite lui Jean Monnet este edificatoare, fapt ce poate fi remarcat prin
declarația sa de la 5 august 1943: „Nu va exista pace în Europa, dacă statele sunt reconstituite
pe baza suveranității naționale… Țările di n Europa sunt prea mici pentru a le putea garanta
popoarelor lor prosperitatea și dezvoltarea socială necesare. Statele europene trebuie să se
constituie într -o federație …” (citat în Comisia Europeană, Direcția Generală de Comunicare,
2013, p. 20).Astfe l, inspirat de Jean Monnet, la 9 mai 1950 Robert Schuman, la acea în
calitate de ministru de externe al Franței, rostea așa -numita declarație Schuman, în numele
guvernului francez. Astfel, la această dată istorică, Schuman propunea inamicului său
tradițion al, Germania, precum și altor state europene interesate, să -și pună în comun producția
de cărbune și oțel, operațiune ce este percepută ca fiind primul pas pentru construirea „unei
federații europene necesare menținerii păcii” (Schuman, 1950 ):

„Europa nu se va forma într -o singură etapă, sau în conformitate cu un singur plan.

14
Aceasta va fi construită prin realizări concrete care creează mai întâi o solidaritate de
facto. Unificarea națiunilor din Europa necesită eliminarea vechii opoziții dintre
Franța și Germania” (Schuman, 1950 ).

Apelul dat de Schuman nu a fost ignorat, cancelarul german la acea vreme Adenauer
dând un rapid răspuns pozitiv. La fel au făcut și guvernele altor state, care s -au alăturat
construcției europene (Comisia Europeană, Direcția Ge nerală de Comunicare, 2013). Bazele
unei cooperări economice au fost, astfel, puse, stabilindu -se, totodată, premisele unei viitoare
uniuni politice.Fără acești primi pași făcuți de Robert Schuman în colaborare cu Jean Monnet
nu am fi putut discuta astăzi despre o Uniune Europeană (UE), care este unul dintre cele mai
complexe și remarcabile proiecte în istoria contemporană ce are ca scop cooperarea între
statele europene. Această cooperare este bazată pe un set de tratate, legi și instituții care
treptat au schimbat scena economică, politică și socială a Europei (McCormick, 2002). Din
punct de vedere al evoluției sale Uniunea Europeană, pentru a ajunge în forma pe care o are
astăzi, a trecut prin multe schimbări față de forma inițială în urma apelului la sol idaritate
lansat de către ministrul Afacerilor Externe al Franței.

Primii pași în construirea UE sunt marcați de adoptarea Tratatului de la Paris (1951) în
termen de un an după apelul dat de Schuman . Guvernele celor șase membrii fondatori (Franța,
German ia, Olanda, Belgia, Luxemburg și Italia) pun bazele primei comunități europene
supranaționale: Comunitatea Europenă a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Această comunitate
fără precedent a pregătit terenul pentru viitoarea dezvoltarea uniunii. A urmat semnar ea
Tratatului de la Roma (1957) care, pe de o parte, pune bazele Comunității Economice
Europene (CCE), ce are ca scop formarea unei piețe comune, iar pe de altă parte, este fondată
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) (Wallace, Pollak & Youn g, 2010;
Comisia Europeană, Direcția Generală de Comunicare, 2013, p. 20). Astfel, odată cu
constiuirea CECO viitorul Europei este reinventat, iar dezideratul formulat prin Tratatul de la
Roma de a crea „o uniune tot mai strânsă a popoarelor” Europei devi ne realitate. Vedem,
astfel, că procesul de integrare europeană a demarat începând cu anul 1951, momentul în care
s-au pus bazele construcției europene, primele demersuri concrete spre integrarea europeană

15
fiind reprezentate de necesitatea statelor europe ne de cooperare și recuperare în urma
dezastrelor și tragediilor suferite în timpul celui de -al Doilea Război Mondial din care tocmai
ieșiseră. Așadar, integrarea europeană a fost reprezentată de decizia de cooperare între țările
europene și acceptarea u nui scop comun de către acestea (Fligstein, 2008 ).

Istoria Uniunii Europene este marcată și de semnarea Actului Unic European (AUE),
care modifică Tratatul de la Roma (1957). Cu scopul de a revigora procesul de integrare,
Actul Unic European introduce po litici de coeziune economică și socială. În plus, un obiectiv
principal al AUE a fost realizarea pieței interne, termenul limită fiind anul 1992. Acest
document a condus către o perioadă de dinamism, pregătind terenul formării Uniunii
Europene (Cini & Per ez-Solorzano Borragan 2013, 2010).Un alt moment important în
construirea Uniunii îl reprezintă semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), numit și Tratatul
privind Uniunea Europeană (TEU). Acest tratat marchează o etapă cheie în integrarea
europeană, înt rucât introduce integrarea politică. TEU întărește progresele realizate prin AUE,
stabilind „structura pe trei piloni a Uniunii Europene” Acești piloni presupun „o politică
externă și de securitate comună (PESC), cooperarea în domeniul Justiției și Afaceri lor Interne
(JAI), oficializarea Consiliului European, introducerea subsidiarității și cetățeniei, stabilirea
unui nou Comitet al Regiunilor, extinderea politicilor, în special pentru uniunea economică și
monetară.” (Wallace, Pollak & Young, 2010, p. 6). A ceste comunități reprezintă bazele
constuirii ulterioare a Uniunii Europene, aducând „statelor membre beneficii politice și
sociale precum: pacea, consolidarea și întărirea democrației, prosperitatea, coeziunea
economică și socială (Luzarraga & Llorente, 2 011, p. 23). Tratatul de la Maastricht
instaurează Uniunea Europeană prin crearea unei uniuni economice, monetare și politice.

Dată fiind evoluția integrării europene prin extinderea către noi domenii și cuprinderea
de noi state acest Tratat de la Maastr icht urmează a fi revizuit și rectificat prin următoarele trei
tratate: cel de la Amsterdam (1997), cel de la Nisa (2001) și cel de la Lisabona (2007). Toate
aceste Tratate reprezintă fundamentele Uniunii Europene pe care o cunoaștem astăzi. Din
acest moti v am ales să realizez în Tabelul 1.1 . o succintă prezentare a evenimentelor
fundamentale în construcția europeană.
Tabel 1 -1 Principalele Tratate ale UE

16

Tratatul de instituire a Comunității Europene
a Cărbunelui și Oțelului Data semnării : 18 aprilie 1951
Data intrării în vigoare : 23 iulie 1952
Data expirării : 23 iulie 2002
Scop : să creeze o relație de interdependență
între industriile cărbunelui și oțelului pentru
ca nicio țară să nu își mai poată mobiliza
forțele armate fără știrea celorlalte. Această
decizie a dus la eliminarea neîncrederii și a
tensiunilor acumulate pe durata celui de -al
doilea război mondial. Tratatul CECO a
expirat în 2002 .

Tratatele de la Roma – Tratatele CEE și
EURATOM Data semnării : 25 martie 1957
Data intrării în vigoare : 1 ianuarie 1958
Scop : înființarea Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a
Energiei Atomice (Euratom).
Schimbări esențiale : extinderea noțiunii de
integrare europeană pentru a include
cooperarea ec onomică.

Tratatul de fuziune – Tratatul de la Bruxelles Data semnării : 8 aprilie 1965
Data intrării în vigoare : 1 iulie 1967
Scop : să simplifice cadrul instituțional
european.
Schimbări esențiale : crearea unei singure
Comisii și a unui singur Consi liu pentru toate
cele trei Comunități Europene (CEE,
Euratom, CECO). Abrogat de Tratatul de la
Amsterdam.

Actul Unic European Data semnării : 17 februarie 1986
(Luxemburg) / 28 februarie 1986 (Haga)
Data intrării în vigoare : 1 iulie 1987
Scop : să ref ormeze instituțiile în vederea
aderării Portugaliei și Spaniei și să accelereze
procesul de luare a deciziilor în contextul
pregătirilor pentru crearea pieței unice.
Schimbări esențiale : extinderea votului cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului (d in
acest motiv este foarte greu ca o singură țară
să aibă drept de veto cu privire la legislația
propusă), crearea procedurilor de cooperare și
aviz conform, care sporesc influența

17
Parlamentului European.

Tratatul privind Uniunea Europeană –
Tratatul de la Maastricht Data semnării : 7 februarie 1992
Data intrării în vigoare : 1 noiembrie 1993
Scop : să pregătească realizarea uniunii
monetare europene și să introducă elemente
ale uniunii politice (cetățenie, politică externă
comună, afaceri interne).
Schimbări esențiale : crearea Uniunii
Europene și introducerea procedurii de
codecizie care îi conferă Parlamentului un rol
mai important în procesul decizional. Noi
forme de cooperare între guvernele statelor
membre, de exemplu în domeniului apărării,
justiției și afacerilor interne.

Tratatul de la Amsterdam Data semnării : 2 octombrie 1997
Data intrării în vigoare : 1 mai 1999
Scop : să reformeze instituțiile UE în
pregătirea extinderii către noi state membre.
Schimbări esențiale : modificarea,
renumero tarea și consolidarea Tratatelor UE
și CEE. Un proces decizional mai transparent
(folosirea extinsă a procedurii de codecizie

Tratatul de la Nisa Data semnării : 26 februarie 2001
Data intrării în vigoare : 1 februarie 2003
Scop : să reformeze instituț iile pentru ca UE
să poată funcționa eficient și după extinderea
până la 25 de state membre.
Schimbări esențiale : metode pentru
modificarea componenței Comisiei și
redefinirea sistemului de vot în cadrul
Consiliului.

Tratatul de la Lisabona Data semn ării : 13 decembrie 2007
Data intrării în vigoare : 1 decembrie 2009
Scop : să transforme UE într -o entitate mai
democratică, mai eficientă și mai aptă să
abordeze, la unison, probleme globale, cum ar
fi schimbările climatice.
Schimbări esențiale : putere sporită conferită
Parlamentului European, schimbarea
procedurii de vot în cadrul
Consiliului, inițiativa cetățenească , funcția de
președinte permanent al Consiliului

18
European, funcția de Înalt Reprezentant
pentru politica externă, un nou serviciu
diplomati c al UE.
Tratatul de la Lisabona precizează ce atribuții:
 revin UE
 revin statelor membre
 sunt comune UE și statelor membre.
Tratatul de la Lisabona, a fost semnat dar
niciodată ratificat.
Sursa: http://europa.eu/eu -law/decision -making/treaties/index_ro.ht m, accesată în 30 ianuarie 2013.

Încercarea de a rezuma ce reprezintă Uniunea Europană nu este una simplă (de
exemplu Fossum, 2000, 2006; Hix, 2005; Cini & Perez -Solorzano Borragan 2013, 2010).
Acest fapt nu înseamnă c ă nu se poate ajunge la o descriere a Uniunii Europene, sau a
variatelor sale instituții, însă ide ea pe care am dori să o subliniem este că la nivelul literaturii
de specialitate continuă să fie intens dezbătută problematica definiri Uniunii Europene pe
întregul său. Scopul principal al luc rării nu îl reprezintă descrierea meticuloasă a naturii
Uniunii Europene, însă pentru a descoperi ceea ce înseamnă euroscepticismul, și în particular
pentru a analiza variatele tipologii ale euroscepticismului care, în definitiv, reflectă percepțiile
publi ce a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană, trebuie studiat contextul la care ne raportăm
pe parcursul acetei lucrări. Percepțiile cetățenilor privind Uniunea Europeană nu pot fi
detașate de dezbaterile teoretice a ceea ce reprezintă Uniunea, care, spre e xemplu, poate fi
privită ca un sistem politic (Hix, 2005 ) sau ca o nouă formă de guvernanță (Hooghe & Marks,
2007 ), sau doar ca o organizație internațională.

Perioada de început a construirii proiectului european este caracterizat ca având
„ritmuri înal te de dezvoltare, astfel încât o țară ca Marea Britanie a bătut de mai multe ori la
porțile noii comunități europene solicitând aderarea” (Bârgăoanu, 2011, p 13). Astfel,
„numărul de membri ai UE a crescut de la șase țări în 1951 la cinsprezece în 1995 și la
douzeci și șapte în 2007, cu alte extinderi în perspectivă. Croația și Turcia au început
negocierile de aderare în iunie 2009, alte țări din Balcanii de Vest fiind recunoscute ca
potențiali candidați” (Wallace, Pollak & Young, 2010, p. 5), în acest mod confirmându -se
faptul că Uniunea Europeană este încă în continuă schimbare. Astfel, în prezent, Uniunea

19
Europeană acoperă, din punct de vedere geografic, teritoriul de la Oceanul Atlantic la Marea
Neagră, precum și mici insule care ap arțin de state membre (figura 1 -1).
Figur a 1-1Harta UE

Cu toate acestea, din momentul inițial al construirii și până în prezent Uniunea
Europeană a avut de înfruntat unele etape critice, începând cu refuzul Danemarcei de a
ratificata Tratatul d e la Maastricht, respingerea Olandei și Franței a Constituției Europene
(2005), până la refuzul Irlandei de a susține Tratatul de la Lisabona (2007). Aceste evenimente
reprezintă momente de cotitură ale proiectului european, fapt subliniat și de către Bâr găoanu
(2011) care susține că UE a suferit un șoc în urma ”nu -rilor” primite din partea celor două
state fondatoare Olanda și Franța. Ca urmare, „oficialii UE au consimțit asupra importanței
înlăturării ”prăpastiei” dintre ”vocea cetățenilor” și ”vocea Uni unii.” (Bârgăoanu, 2011 , p. 7).
În acest sens, putem remarca faptul că aceste momente de răscruce conduc spre formarea unor
atitudini eurosceptice.

20

Opinia publică, prin impactul pe care îl are asupra comportamentului maselor,
modelează sau constrânge pr ocesul de integrare europeană. Atitudinile publice, mai specific
sprijinul public, sunt componente esențiale ale integrării europene. Influența atitudinilor
publice a fost și este îndeosebi vizibilă în referendumurile naționale cu privire la integrare
(Gab el, 1998). Un exemplu în acest sens, a fost evident în 1992, când reforma instituțională
a UE a fost amânată din cauza referendumului danez referitor la ratificarea tratatului de la
Maastricht. În același timp, Leconte (2010) argumentează că decizia Curț ii Constiuționale
Germane, care proclama drept compatibil Tratatul de la Lisabona (2007) cu legile germane, a
provocat unele critici puternice în Germania. De fapt, dezbaterile Curții Constituționale
Germane au luat în considerare pentru prima dată posibi litatea ca Gemania să se retragă din
Uniune, în cazul în care Uniunea Europeană se transformă într -un stat federal fără a atinge un
nivel legitim al democrației. Aceste lucruri reflectă oscilațiile și schimbările atitudinale față de
integrarea europeană ce au avut loc în Germania, dar și în alte țări europene pe parcursul
anilor 1990 până la începutul anilor 2000. Așadar, recentele shimbări și dezvoltări în politica
EU confirmă însemnătatea euroscepticismului și a modului în care acesta poate influența
diferitele dimesiuni ale integrării europene.

În plus, două din cele mai importante proiecte ale UE, piața internă comună și
extinderea spre est, au provocat reacții negative în ultimii doi ani, reacții ce au fost exacerbate
și de criza economico -financiară care s -a declanșat în 2007 și a început să fie resmițită putenic
la nivelul UE în 2008. Piața internă comună, pilon al UE, a fost amenințată de tendințe
protecționiste, în special adoptate în Franța și în Marea Britanie. „În paralel, sondajele de
opinie pu blică subliniau apariția unor sentimente negative față de politica de expansiune a
UE, 56% din cetățenii europeni fiind de părere că extinderea Uniunii a dus la pierderea
locurilor de muncă în țările lor, iar 50% din cetățeni manifestau sentimente de nesig uranță.”
(Leconte, 2010 , p. 2).

Politica de expansiune a Uniunii Europene a dus, în timp, către multiple divergențe
care au dat naștere euroscepticismului. Spre exemplu, momentul aderării României în 2007 a

21
fost urmat de reacții xenofobe la adresa român ilor din partea Italiei (2008) și Irlandei (2009).
Acest fapt, argumentează Leconte (2010), pune în pericol principiul liberei circulații a
persoanelor la nivelul UE. În ultimii 10 ani procesul de integrare a cunoscut două tendințe
importante: un declin î nregistrat la nivelul publicului față de proiectul de integrare europeană
și o creștere concomitentă a posibilității cetățenilor de a -și exprima aceste preocupări ( De
Vries & Edwards, 2009). Odată cu declinul consensului permisiv opiniile cetățenilor înce p să
aibă un impact când vine vorba de deciziile și acțiunile pe care le pot lua guvernele la nivel
european, acest fapt fiind reflectat prin referedumurile UE, care aduc periodic o anumită
”doză de democrație”. Nu trebuie decât să ne uităm la respinger ile populare recente, deja
menționate, ale Tratatului Constituțional în Franța și Olanda pentru a vedea rolul puternic de
constrângere pe care opinia publică îl poate juca în procesul de integrare. Mai mult decât atât,
în cea mai mare a Uniunii Europene, statele membre – și în special cei șase membri fondatori –
au cunoscut recent o scădere semnificativă a sprijinului public acordat unificării Europei (De
Vries și Van Kersbergen, 2007 ).

Ceea ce numim noi astăzi Uniunea Europeană, a fost un proiect ce s -a transformat
dintr -o uniune vamală într -o piață unică cu monedă comună și instituții ce acoperă un set
variat de politici în diferite domenii, cum ar fi cel social, economic sau politic (Medrano,
2011, p.28). McLaren (2006) susține aceeași idee, afirmând, t otodată, că statele membre au
devenit importanți parteneri în tranzacții comerciale, furninzând unul pentru celălalt piețe de
desfacere a bunurilor. Astfel, planul lui Monnet de a elimina posibilitatea izbucnirii altor
conflicte, în special, între țări pr ecum Franța sau Germania, era atins. Contextul formării
Uniunii Europene și înțelegerea punctelor vulnerabile ale acestui proiect european sunt, un
punct de plecare, pentru analiza ulterioară a euroscepticismului, concept general și
cuprinzător, care poat e fi aplicat unei game variate de discursuri și actori.

22
1.2. Pentru sau împotriva proiectului european? Fundamentele Uniunii Europene

Întotdeauna am susținut ideea că Europa trebuie unită, însă acest lucru trebuie
realizat gradual în domeniile economice și culturale, iar ulterior în domeniul militar și chiar
în domeniul politic.
(Charles de Gaulle, citat în Gabel, 2009 )

În esență, Uniunea Europeană, în forma pe care astăzi o recunoaștem, își găsește
fundamenarea în crearea Pieței Unice (Fligstein, 2011) . Evoluția proiectului european a
fascinat și a constitituit o tematică importantă pentru specialiști din varii domenii, ducând la
diferite abordări ale acestuia din punct de vedere sociologic, comuniațional sau politic. În
același timp, progresul constant spre o direcție comună a statelor naționale la nivel european a
inițiat un proces ce a transformat natura politicii europene (Pierson, 1996). Din punct de
vedere istoric, secoulul XIX și o mare parte a secolului XX au fost dom inate de către idea de
state naționale suverane, însă la baza proiectului unificării europene s -a aflat problematica
socială: scopul era de a îmbunătăți nivelul de trai al statelor europene. Astfel s -au transferat la
nivelul Comunității Europene angajamen tele sociale. Stråth (2006, p. 428) dezbate faptul că
mișcarea de unificare a Europei este deseori percepută în termeni de paralelism: integrarea
unor unități mici într -un ansamblu. În acest sens, prin integrarea bazată pe crearea Pieței
Unice va deriva și integrarea socială, ceea ce va duce la o Europă unită. Chiar de la începutul
integrării, însă, au existat proteste la nivelul statelor, proteste ce au devenit vizibile, spre
exemplu, prin măsuri protecționiste, fiind folosite ca instumente pentru controlu l și corectarea
forțelor existente pe noua piață europeană. Conceptul de integrare inițial a fost utilizat în
sensul de formare a unui ansamblu sau a unei entități , elemente care aduse împreună sunt
parte a unui întreg. Acest concept devine unul central î n științele sociale, referindu -se la
procesul unificării unor unități separate, proces prin care societățile sunt stabilite și susținute
(Stråth, 2006). Ulterior, conceptul este utilizat cu precădere în aborările federaliste,
funcționaliste și neofuncționa liste cu privire la Europa, fiind utilizat pentru a descrie
transformarea realităților și societăților europene (Stråth, 2006 ).

23
Integrarea europeană a cunoscut o accelerare deosebită în anii ’90 datorită
schimbărilor survenite în Europa și în lume, prin crearea Uniunii Europene, fiind adăugate pe
lângă integrarea economică și cea politică, deschizând, astfel, „poarta aderării la UE a țărilor
aflate timp de patru decenii de cealaltă parte a „Cortinei de Fier” (Luzarraga & Llorente,
2011, p. 21). De aseme nea, procesul de integrare a fost mult influențat și impulsionat de către
procesul de globalizare, care în momentul de față a devenit un concept cheie în ceea ce
privește convergența piețelor în întrega lume. Globalizarea se referă, în general, la relați ile
economice și la dezvoltarea tehnologiei și informațiilor (Hay & Rosamond, 2002; Sava, 2012;
Dobrescu, 2010, 2013). În același timp, globalizarea reprezintă un fenomen complex, care
descrie, atât fenomenele economice cât și consecințele lor politice, so ciale, culturale (Drăgan,
2005; Dobrescu, 2010). Globalizarea este percepută ca fiind un fapt de modernitate (Sava,
2012, p. 221) , iar elementul de legătură dintre economia globală și cea națională o constituie
uniunea, care reprezintă o integrare la niv el regional a economiilor naționale, după modelul
pieței unice europene. Este cert faptul că globalizarea a devenit un termen de referință în
discursul politic contemporan și, din ce în ce mai mult, a devenit cadrul prin care factorii de
decizie politică definesc contextul în care ne găsim (Hay & Rosamond, 2002). Chiar mai
mult, cei doi autori Hay și Rosamond (2002) susțin că europenizarea este o forță
transformatoare, reprezentând un mod de exprimare a procesului de globalizare. În plus, acest
discurs are un impact major nu numai asupra politicilor naționale, dar și asupra politicilor UE.
Astfel, Europa contribuie la procesul de dezvoltare contemporan prin construirea unei regiuni
economice europene, bazându -se pe potențialul unei întregi regiuni geografi ce, nu doar al
unei singure țări (Dobrescu, 2013 ), acest fapt al unificării europene și constituirii unei piețe
comune fiind determinat de competiția economică existentă la nivel global.

Integrarea regională devine, astfel, impulsionată de către procesu l de europenizare, și
respectiv globalizare, însă acest fapt, datorită specificităților fiecărui stat, poate necesita
intervenția factorului politic (Hay & Rosamond, 2002; Sava, 2012). Totuși, trebuie avut în
vedere că, odată cu intervenția politicului, a par aspecte greu gestionabile cum sunt noțiunile
de stat, suveranitate sau reprezentativitate. Cu toate acestea, această intervenție a factorilor
politici este evidentă în majoritatea abordărilor asupra procesului de integrare și unificare

24
europeană cum ar fi funcționalismul, neofuncționalismul, interguvernalismul. În acest sens, în
discuția despre euroscepticism și europeism trebuie abordate și remarcate viziunile asupra
integrării europene. În consecință, ne vom concentra atenția în următorul subcapitol a supra
principalelor teorii cu privire la integrarea europeană. Ținând cont de dezbaterile ce au loc cu
privire la conceptualizarea și definirea termenului de euroscepticism, este necesar să aducem
în discuție integrarea europeană. Una din întrebările la c are dorim să răspundem prin acest
demers se referă la ce înseamnă euroscepticismul și cum îl putem conceptualiza. Este
suficient să definim euroscepticismul ca fiind opoziția față de un anumit aspect cu privire la
UE, sau putem vorbi despre euroscepticism doar atunci când se exprimă respingerea integrării
europene? Astfel, pentru a aprofunda și răspunde acestor chestiuni pornim prin a ne axa întâi
asupra teoriilor integrării.

1.3. Teorii privind integrarea e uropeană

Nu coalizăm state , ci unim oameni .
(Jean Monnet, 1952)

Acest subcapitol are ca principal scop discutarea și identificarea principalelor teorii cu
privire la integrarea europeană, teorii care ne servesc în înțelegerea nuanțată ulterioară a
fenomenului de euroscepticism, care în termeni gener ali este considerat ca fiind o manifestare
a opoziției față de integrare. Începând cu primii ani ai exsitenței sale, odată cu tratatul de la
Roma din 1957 și continuând cu primele aderări ale țărilor europene au existat dezbateri cu
privire la avantajele ș i dezavantajele integrării europene, chiar dacă la acea vreme exista un
nivel ridicat de sprijin față de integrarea europeană. Inglehart și Reif (1991) explică acestă
susținere printr -un nivel ridicat al prosperității care la acea vreme era resimțit în cad rul
Comunității. Acest optimism față de integrarea europeană a început să scadă în anii ’90, când
adevărata extindere a Comunității avea loc. Acest fapt fiind îndeosebi vizibil prin respingerea
Tratatului de la Maastricht și respectiv apariția atitudinilor eurosceptice.

În consecință, acest subcapitol va fi dezvoltat cadrul teoretic ce va sta la baza
explicării ulterioare a euroscepticismului, cadru ce va fi utilizat în identificarea dimensiunilor

25
corespunzăroare studierii pozițiilor și atitudinilor manife state față de integrarea europeană.
Dezbaterea actuală asupra viitorului Europei este centrată, în mare măsură, asupra modului în
care Uniunea Europeană este guvernată, asupra modului în care instituțiile de bază sunt
organizate și asupra modului în care puterea și autoritatea sunt distribuite, exercitate și
controlate (Olsen, 2008 ).

1.3.1 Teoria funcționalis tă.

Acest curent a fost fondat de către David Mitrany (1948, 1971), a cărui idei au fost
ulterior preluate și dezvoltate de către diferiți teoretic ieni (Drăgan, 2005). Mitrany( 1948,
1971) susținea că guvernarea modernă, a secolului XX, se bazează mai degrabă pe o integrare
a funcțiilor, decât pe diviziunea puterii, argumentând că în fața schimărilor tehnologice și
noilor invenții lumea avea să se sch imbe fundamental, iar conceptele precum frontierele
naționale, suveranitate sau izolare națională aveau să devină lipsite de valoare. În opinia sa,
aceste probleme sunt unele globale și în consecință soluțiile trebuie să fie tot unele globale. În
acest sen s, apare necesitatea existenței unui sistem funcțional care să promoveze unitatea,
respectiv pacea, și care, în esență, să abordeze problemele comune care să fie construit de jos
în sus ( bottom up ), sector după sector, cu scopul de a forma o nouă societat e internațională
(Mitrany, 1966 , 1971 ).

Mitrany (1948, 1971) argumentează importanța instituțiilor internaționale și rolul
acestora în crearea unității și depășirea conflictelor, raționamentul său concretinzându -se în
ideea că „forma urmează funcției” ( form following function ). În acest sens, Drăgan (2005)
explică implicațiile acestei sintagme, și anume, în primul rând, cooperarea între state este
esențială, însă această cooperare se concentreză asupra unor funcții punctuale sau acțiuni
specifice, care vor fi mult mai bine realizate într -un context mai larg, decât doar la nivelul
statelor naționale. În al doilea rând, forma pe care organizațiile funcționale internaționale ar
trebui să o primească depinde în mare măsură de specificul funcției, activității , ce trebuie
realizate. Astfel, soluțiile și deciziile aplicate în cadrul unor organizații funcționale va
influența repetarea unor astfel de aranjamente și în alte sectoare. Acest fapt, însă, presupune
un anumit nivel de angajament și acceptare a statelor naționale și respectiv a guvernelor în

26
sensul cedării de responsabilități către organizațiile internaționale competente. Abordarea
funcționalistă, ar fi în acest sens o metodă prin care problematica suveranității ar putea fi
aplanată, deoarece nu s -ar pune problema renunțării suveranității, ci concentării și
încredințării acesteia unor organisme funcționale pentru atingerea comună a unui țel specific
(Mitrany, 1948, p. 358). Prin astfel de măsuri practice guvernele pot permite o poziție
specială țărilor c are au o responsabilitate specifică în ceea ce privește sarcina sau țelul în
cauză, atât timp cât deciziile luate sunt în beneficiul tuturor țărilor participante (Mitrany,
1948, p. 358). Abordarea fu ncționalistă a lui Mitrany este una pragmatică, presupunâ nd
cooperarea între state pe problematici și interese comune, care duc la unitate, nu la disensiune,
găsirea soluțiilor având în vedere cu funcțiile punctuale, nu aplicarea unor soluții rigide care
necesită aprobarea politică. Putem spune că Mitrany a fost un avocat al unei lumi bazate pe
cooperare internațională prin constuirea unei rețele de agenții funcționale.

O altă la fel de importantă sintagmă, este cea a păcii în trepte , care la rândul său
presupune o cooperare funțională între state în vederea at ingerii unor rezultate comune, care
să fie în beneficiul turturor. În opinia lui Mitrany (1966) cooperarea pentru atingerea binelui
comun este sarcina principală ce trebuie urmărită, atât pentru menținerea păcii, cât și pentru
crearea unui nivel de trai m ai bun. Însă pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar ca
anumite interese și activități să nu mai fie socotite ca fiind în competiție, ci să se lucreze la
atingerea lor într -un mod comun. În acest sens, Drăgan (2005) remarcă faptul că transferul de
responsabilități de către stat unor organisme funcționale, ar reduce capacitatea statului de a
acționa în mod suveran. Scopul final este construirea unei societăți internaționale, fără
aparteneță teritorială, care să servească îmbunătățirii nivelui de t rai și menținerii păcii, cu
toate acestea, într -o lume în care există peste 100 de sate, suveranitatea nu ar putea desființată
printr -o formulă, ci doar printr -o funcție, prin transferarea suveranității naționale și împărțirea
autorității între statele me mbre (Mitrany, 1965 , p. 145).

Așadar, abordarea funcționalistă se dovedește a fi una deja pusă în practică la nivel
european, în sensul în care, în momentul de față, avem o Uniune care se bazează pe un set de
instituții, în care statele membre cooperază î n termeni de transfer de responsabilități pe teme

27
specifice unor organisme cu funcții clar delimitate, cu scopul de a atinge un țel european
comun, care este în beneficiul tuturor statelor membre și care le va aduce bunăstare (Moisă,
2001). Astfel, argumen tele funcționaliste continuă să joace și astăzi un rol important în plan
internațional, îndeosebi prin modul în care sunt concepute în prezent instituțiile internaționale
(Drăgan, 2005).

1.3.2 . Teoria neo -funcțională

Din cauza contextului din Europa, co ntinent ce încerca să își găsească un echilibru
după cel de -al doilea război mondial, ce era împărțit între Vest și Est, interesul pentru teoria
funcționalistă a unei comunități globale propusă de Mitrany scade considerabil. Însă, acest
interes diminuat es te readus în discuție odată cu înființarea Comunității Cărbunelui și
Oțelului, și semnării Tratatului de la Roma în anii 1950, moment în care teoreticianul Haas
preia din concepția funcționalistă exprimată anterior de către Mitrany (1965), căreia îi dă o
nouă valență, accentuând, spre deosebire de abordarea funcționalistă, importanța sistemului
politic (Fossum, 2000; Schmitter, 2006). Principala diferență între cele două abordări constă
în faptul că logica neo -funcțională susține că integrarea reprezintă un proces susținut aplicat
de diverși actori care au ca scop satisfacerea unui interes propriu, iar construirea comunităților
politice nu constă în automaticitatea funcționalistă, ci devine un scop în sine. Astfel, Haas a
trasformat viziunea tehnocratică a lui Mitrany, fiind printre primii care nu a negat rolul jucat
de către interesele naționale, extinzând sistemul pur funcțional caracterizat de organizațiile
internaționale, conduse de experți, într -o concepție politică în care cooperarea este posibilă pe
baza intereselor non -statale, sub -naționale care acționează împreună. Haas (1958) a realizat că
prin liberalizarea fluxurilor de comerț, investiții și persoane dincolo de granițele unor state
care anterior erau bine protejate integrarea regională avea pot ențialul de a transforma
sistemul inter -statal care vreme de decenii a caracterizat Europa, care a dus chiar la cele două
Războaie Mondiale (Schmitter, 2006 ).

Ernst Haas, părintele fondator al neo -funcționalismului, (1958, p.16, apud. Rosamod,
2005, p.24 1) afirmă că integrarea reprezintă „un proces în care actorii din medii naționale sunt
convinși să își schimbe loialitățile, aspirațiile și activitățile politice către un nou centru, al

28
cărui instituții necesită sau dețin juristicție asupra statelor națion ale pre -existente. Rezultatul
final este o nouă comunitate politică, suprapusă peste cele existente”. Astfel, integrarea este
reprezentată de negocierea strategică dintre Statele Membre prin adaptarea funcțională, în
funcție de performanța sistemului și o rganizațiilor construite (Fossum, 2000). De asemenea,
modul în care Haas (1958) abordează integrarea este unul amplu, incluzând trei dimensiuni:
una politică – schimbarea activității politice -, una juridică – instituțiile dețin juristicție -, și
una social ă – schimbarea loialitățiilor. În acest sens, (Welz, 2008) susține cu privire la
definiția dată de Haas (1958) că neo -funcționalismul este o teorie a unui proces, în care
integrarea politică nu este exclusă ca rezultat final, o comunitate politică lunând astfel naștere.

Un concept cheie în dezvoltarea teoriei neo -funcționale este acela de spill-over sau
„răspândirea” integrării prin asumarea de noi funcții de către organizațiile interanționale,
funcții care au fost generate de procesul anterior de integrare. De asemenea, abordarea neo –
funcționalistă percepe integrarea ca fiind, în esență, auto -întreținută, antrenând gradual alte
domenii și industrii (Haas, 1958; Fossum, 2000; Drăgan, 2005). Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului a pus bazele unei autorități comune de coordonare și control pentru
producția de oțel și cărbune în Germania și Franța, construind o piață comună și îmbunătățind
condițiile în ceea ce privește industria, consumatorii și muncitorii ( Makarovic & Golob,
2013). În același timp, succesul cooperării între statele națiune va duce, în concepția neo –
funcțională, spre spre o integrare mai profundă și spre prosperitatea economică. Haas (1958)
susține că susținerea structurilor politice de către cetățeni v a apărea simultan cu dezvoltarea
economică, și se va baza pe calculele raționale (utilitariste) ale cetățenilor. Astfel, satisfacerea
aștepărilor cetățenilor va crește posibilitatea ca integrarea social -economică să se extindă către
cea politică.

Această abordare neofuncțională a lui Haas (1958) explică intergarea europeană la
nivel regional, incluzând, deopotrivă, integrarea politică și socială. În acest sens, specialiștii în
domeniu (Trenz, 2011; Rosmond, 2005a, 2005b) susțin că teoria neofuncțională a lui Haas
presupune o legătură între integrarea politică și cea socială, descriind forțele sociale care
determină schimbarea societală. „Teoria neofuncțională postulează existența unor legi sociale

29
endogene care promovează unitatea Europei” (Trenz, 2011, p. 196). În același timp, Rosmond
(2005) afirmă că neofuncționalismul a adus împreună noțiunile de integrare și sistem,
numitorul comun fiind acela al pluralității și schimbării societale. Astfel, complexitatea
socială reprezintă o condiție ce precede siste mul politic, determinând parametrii tuturor
acțiunilor în cadrul unui proiect de integrare regional (Rosmond, 2005a). În plus, în urma
definiției date de către Haas (1958) reiese faptul că neofuncționalismul este o teorie ce se
bazează pe actori – aceștia putând fi, deopotrivă, grupuri sociale sau instituții – însă ideea ce
trebuie reținută este aceea că Haas (1958) a avut o abordare mai degrabă utilitaristă: actorii
își „schimbă loialitățile”, urmărindu -și interesele (Rosmond, 2005b).

În plus, aceasta abordare neofuncțională este bazată pe prezumția ca integrarea
europeană este un proces în care puterea de decizie aparține elitelor. Această idee este
susținută de către alți teoreticieni (Medrano, 2003; Hooghe & Marks, 2007) care afirmă că
integrarea e uropeană, la începutul anilor `70 era o chestiune a elitei, iar opinia publică putea,
cel mult, să ofere legitimitatea, sau în cazuri extreme, să încetinească procesul integrării.
Această vulnerabilitate a abordării neo -funcționale este dată de faptul că, extinderea Uniunii
Europene poate fi percepută ca un proiect al elitelor politice, având ca scop construirea unei
entități transnaționale sau supranaționale, care se bucură de participarea activă a cetățenilor
europeni. ( Makarovic & Golob, 2013).

O criti că adusă adesea la adresa neofuncționalismului este aceea chiar acela care stă la
baza sa, și anume că aceasta prevedea integrarea ca un proces auto -susținut, mai exact,
făcându -se referire conceptul de „ spill-over” (extindere). Această extindere poate av ea loc la
nivel funcțional sau politic (Wallace, 1990; Fossum, 2000; Drăgan, 2005; Welz, 2008).
Integrarea funcțională se referă la interconexiunea între diverse sectoare economice și
modalitatea prin care intregrarea dintr -o anumită arie se poate extinde spre arii diferite.
Integrarea politică se referă la existența organizațiilor supranaționale și tendința acestora de a
genera procese de consolidare a structurilor proprii. Această premisă a a extinderii integrării
(spill-over) este regăsită și la Mitrany (1948 ), care o numea „doctrina ramificării”, logica de
bază a acestei paradigme exprimând faptul că o piață comună, mai devreme sau mai târziu, va

30
duce către o monedă unică, determinând, în același timp, măsuri în politicile sociale (Welz,
2008 ).

Astfel, primii pași către integrare ar acționa ca un mecanism declanșator influențând
dinamica economică și politică endogenă, ceea ce în final, va duce la o adâncire a cooperării.
Pe de altă parte, acest fapt, conform lui Moravcsik (1993), reprezintă un punct sl ab în
construirea teoriei neofuncționale, deoarece extinderea ( spillover) integrării propusă de teoria
neofuncțională poate avea un rol destabilizator, submimând eficacitatea politicilor existente.
În acest sens, Moravcsik (1993, p. 475) menționează „oric e ‹casă pe jumătate› construită este
instabilă”. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană se zbate între suveranitate și integrare, iar fără
o continuă consolidare a cooperării între statele membre, , proiectul european și -ar pierde
legitimitatea și nu ar put ea face față problemelor cu care Uniunea se confruntă. Astfel, teoria
neofuncționlă propusă de Haas (1958) ce pleacă de la premisa că Europa se va dezvolta într -o
direcție federală, devine, în prezent, un subiect din ce în ce mai dezbătut la nivel academi c,
dar și la nivel politic sau societal. Teoria neo -funcționalistă și conceptele acesteia de bază,
cum ar fi cel de spill-over (extindere), a reprezentat leitmotivul politic al părinților fondatori
ai Comunității Europene, ca Jean Monnet sau Robert Schuman (Welz, 2008). Declarația în
ceea ce privește Planul Schuman dată de Jean Monnet indică faptul că abordarea neo –
funcțională, respectiv conceptul de spill-over (extindere), a fost preluat în discursul politic:
„Europa nu se va construi dintr -o singură bucat ă, sau în conformitate cu un plan unic: aceasta
va fi construită prin realizări concrete care vor crea mai întâi o solidaritate de facto” (Agence
de Presse, Information et documentacion, 1950, citat în Welz, 2008, p. 83). Astfel, logica
funcționalistă de integrare devine sinonimă cu Metoda Monnet, făcând legătura dintre soluția
problemelor imdediate cu posibilele viitoare dezvoltări.

În anii 1950 acestă paradigmă neo -funcțională a și -a exercitat rolul foarte bine în
practică ducând spre liberalizarea co merțului (Welz, 2008), însă experiența ulterioară a
dovedit că succesul în cooperarea dintre state nu se extinde dintr -un sector spre altul, ci este
nevoie de nevoie de decizia politică pentru a atinge un consens în domeniile economice și
sociale. În aceas tă privință Drăgan (2005) remarcă faptul că anii ’60 au reprezentat „începutul

31
sfârșitului” pentru abordarea neo -funcțională, momentele specifice acelui model nemaiputând
fiind explicate prin această teorie, exemplul edificator fiind cel al crizei din scau nului liber
din anii 1965 -66, moment în care Generalul de Gaulle folosea dreptul de veto. Acest lucru a
demonstrat că guvernele naționale continuă să dețină puterea în ceea ce privește determinarea
naturii și ritmului procesului de integrare. Cu toate aces tea, neo -funcționalismul rămâne una
dintre cele mai proeminente paradigme a integrării europene (Boezel, 2005 ).

1.3.3. Interguvernamentalismul liberal

Pentru înțelegerea integrării europene, trebuie să privim și spre
interguvernamentalismul și interguv ernamentalismul liberal (Hoffmann, 1966; Moravcsik,
1993) care consideră că Uniunea Europeană poate fi analizată ca un regim interguvernamental
proiectat pentru a gestiona interdependența economică prin coodonarea și negocierea de
politici. Hoffman (1998) a teoretizat abordarea guvernamentalistă, elementul constituient al al
acestei abordări fiind distincția dintre „high politics” și „low politics”. High politics sunt
protejate față de procesul integrării, acestea manifestându -se în acele arii în care în care statele
membre se arătau reticente în a ceda părți din suveranitatea națională, pe când „low politics”
se referă la acele politici în care guvernele și oficialii acestora sunt mai înclinați spre a
transfera și împărți suveranitatea ( Eriksen & Fossum, 2000; Drăgan, 2005; Welz, 2008).
Hoffman (1966) susținea că statele -națiune, nu instituțiile europene, repezintă jucătorii
cheie în ceea ce privește politicile europene. Acest lucru nu înseamnă că Hoffman (1966)
neagă importanța instituțiilor europene, ci doar indică limitările evidente ale acestora. Astfel,
abordarea neo -funcțională este contestată, prin aducerea în discuție a posibilității angrenării
politicilor din aria economică în cea politică. În esență, integuvernamentalismul postulează că
procesul integrării continuă în măsura în care statele membre permit acest lucru.

Această teorie își are originea în teoriile relațiilor internaționale, fiind bazată pe o
premisă de fundamentală în teoria realistă și anume că acțiunile politice sunt bazate pe rel ația
de putere, iar politica reprezintă o luptă între interese rivale. Principalii actori pe scena
internațională sunt, astfel, statele -națiune, iar dezvoltarea dezvoltarea relațiilor politice dintre
state fiind rezultatul acțiunii guvernelor naționale (D răgan, 2005; Eriksen b & Fossum, 2000).

32
Abordarea interguvernamentalistă a luat importanță în perioada anilor ’60 -’70, perioadă
caracterizată prin stagnarea procesului integrării și concentrării cu precădere asupra aspectelor
și intereselor interne. În acea stă perioadă Europa s -a confruntat cu o situație economică
nefavorabilă, cu inflație și șomaj ridicat, aceste lucruri determinând apariția sentimentelor
naționaliste la nivelul statelor membre (Drăgan, 2005). Abordarea interguvernamentalistă
propusă de Hof fman (1966) a căutat să explice într -o anumită măsură concentrarea exclusivă
asupra intereselor naționale și sentimentelor naționaliste la nivelul elitelor. Astfel se atribuie
guvernelor naționale și statului -națiune o putere mare, aceștia fiind principal ii actori pe scena
internațională, și respectiv pe cea europeană. În consecință, guvernele și statele națiune dețin
roluri cheie în determinarea procesului de integrare. atribuind, astfel, guvernelor naționale și
statului -națiune o putere mare, fiind cons iderare principalii actori pe scena internațională,
respectiv cea europeană, care determină procesul de integrare. Cu toate acestea, introducerea
monedei Euro prin Tratatul de la Maastricht a demonstrat faptul că teoria
interguvernamentalistă are defecte în construcția sa. În acest sens, Welz (2008) remarcă faptul
că teza lui Hoffman conform căreia high politics sunt imune procesului de integrare este falsă
din moment ce Uniunea Economică Monetară reduce într -un mod considerabil suveranitatea
statelor.

Această abordare interguvernamentalistă se dovedește, totuși, a fi utilă în explicarea și
analiza ulterioară a Comunității Europene ca fiind un regim internațional. Recunoașterea
faptului că Uniunea Europeană este ceva mai mult decât un simplu aranjament
interguvernamental a stârnit dezbateri considerabile ( Eriksen & Fossum, 2000). Astfel, printre
cele mai recente și notabile aborări în acest sens este cea a lui Andrew Moravcsik (1993) a
cărui paradigmă este cea a integuvernamentalismului liberal.

Conform lui Moravcsik (1993) , la baza acestei teorii se regasesc trei elemente cheie:
presupoziția existenței unui comportament statal rațional, ce oferă cadrul general în care
costurile și beneficiile interdependenței economice sunt elemente deteriminante ale
preferințelor naționale; o abordare interguvernamentală a negocierii interstatale, în care
intensitatea relativă a preferințelor naționale, existența coalițiilor alternative, oportunitatea

33
conectării deciziilor sunt elemente ce oferă o bază unei astfel de a bordări; și teoria liberală
conform căreia se pot forma diferite preferințe, în funcție de interesele fiecărui stat
(Moravcsik, 1993, pp. 480 -481). Asemenea teoriei neofuncținale, această abordare
interguvernamentală, presupune existența unei elite, care deține puterea de decizie. Pe de o
parte, preferințele și interesele unei țări sunt determinate prin paradigma cost -beneficii,
aceasta fiind la rândul său impusă de interdependența economică. Pe de altă parte, negocierea
interguvernamentală pe care această abordare o propune este determinată de către puterea de a
duce tratative a fiecărui guvern în parte.

1.3.4. Guvernanța multinivel

Dezvoltarea actuală a Uniunii Europene a a provocat o serie de dezbateri privitoare la
consecințele integrării europene . Printre tematicile frecvent dezbptute se pot menționa:
autonomia statelor membre, pe de o parte, autoritatea și legitimitatea construcției europene,
pe de altă parte.Aceste dezvoltări, precum și procesul de extindere și aprofundare al integrăii
au adus cu sine problematici complexe ce sunt amplu discutate în literatura de specialitate.
Am văzut până în acest moment teoriile stau la baza arhitecturii politice a Europei, însă
teoriile funcționaliste, interguvernamentaliste discutate anterior au influențat dezvoltarea
Uniunii Europene, însă nu au determinat -o. Apar, astfel, întrebări legitime precum: cum
influențează dezvoltarea Uniunii Europene statele naționale, sunt statele naționale consolidate
sau puterea lor este diminuată? Există o emergență a unui n ou tip de ordine politică? Aceste
întrebări se regăsec în lucrările specialiștilor Hooghe & Marks (2001, 2003), care postulează o
nouă teorie referitoare la integrarea europeană. Astfel, acești doi specialiști propun un model
al integrării europene bazat p e o structură de guvernanță multinivel (GMN) (Marks, Hooghe
& Blank1996; Marks & Hooghe, 1999, 2003; Hooghe & Marks, 2001). Bazele acestui model
pot fi regăsite în lucrările lui Haas (1968) sau a lui Schmitter (1992), adepți ai
neofucționalismului, însă g uvernanța multinivel presupune existența unei noi forme de luare a
deciziilor și elaborare a politicilor în cadrul Uniunii. Acest model nu respinge premisa că
statul alături de conducătorii acestuia sunt importanți, aceștia rămânând o parte esențială a
proiectului european. Cu toate acestea, prin perspectiva acestui model statul nu este cel care

34
deține monopolul în ceea ce privește elaborarea de politici la nivelul UE. Astfel, conform
acestui model competențele de luare a deciziilor sunt partajate între ac tori aflați la diferite
nivele, guvenele naționale având un rol mult diminuat. Astfel, instituțiile europene precum
Parlamentul European, Comisia Europeană sau Curtea de Justiție au independență și deci o
mai mare influență în porcesul de luare al deciziil or în ceea ce privește politicile europene
(Hooghe & Marks, 2001 ).

Guvernanța multinivel este descrisă ca fiind un sistem de negociere continuă între
guvernele pe mai multe niveluri teritoriale – supranaționale, naționale, regionale și locale – ,
fiind, t otodată un sistem distinctiv al politicii structurale a UE (Marks, Hooghe &
Blank,1996). În primul rând, potrivit acestui model de guvernare, deciziile sunt împărtășite de
actori pe diferite niveluri în detrimentul conducătorilor de stat, care nu mai deți n un control
exclusiv. Cu alte cuvinte, instituțiile supranaționale cum sunt Comisia Europeană, Parlamentul
European au o influență independentă în elaborarea de politici, influență ce nu este derivată
din rolul lor de conducători statali. Conducătorii st atali pot juca un rol important, dar din
punct de vedere al modelului guvernanței multinivel, trebuie luat în considerare și rolul
actorilor la nivel european, care sunt la rândul lor esențiali în dezvoltarea politicilor la nivelul
UE. În al doilea rând, l uarea de decizii colectiv diminuează într -un mod semnificativ controlul
individual al conducătorilor de stat (Marks et al, 1999 ).

În esență, guvernanța multinivel are următoarele caracteristici (Welz, 2008, pp. 90 -91)
a. Puterea de luare a deciziilor nu es te deținută exclusiv de către statul națiune, ci este
împărțită între diferiți actori pe multiple niveluri verticale.
b. Împărțirea puterii de luare a deciziilor implică diminuarea suveranității statelor
națiune.
c. Actori naționali (atât cei publici, cât și ce i privați) sunt implicați în procesul de
decizie, în consecință, constituindu -se asociații trasnaționale.

Din perspectiva acestui model, organizarea politică a UE în termeni de co -existență și
suprapunere a acțiunilor politice, unde părțile interesate s au stakeholderii au o relativă

35
mobilitate între diferitele niveluri de guvernare (Hooghe & Marks, 2001). Modelul
guvernanței multinivel propune ca integrarea să fie percepută ca un fenomen genenal, unde
integrarea regională joacă un rol crucial în articu larea autorității. Cei doi specialiști au
determinat existența unor legături între grupurile naționale și actorii europeni, această
constatare ilustrând că statul suveran nu monopolizează reprezentarea cetățenilor la nivel
european. Suveranitatea statului național individual este clar diluată prin faptul că procesul de
luare al deciziilor este unul partajat, deciziile fiind lu ate prin participarea tuturor s tatelor
membre. În consecință, deciziile privind regulamentele și normele europene ce urmează a fi
implementate pe teritoriul statelor membre implică atât avantaje, cât și dezavantaje pentru
statele individuale (Marks, Hooghe & Blank,1996, Hooghe & Marks, 2001, 2003). Pe de altă
parte, Miward și Sorensen (1993) argumentează că pierderea controlului este superficială,
deoarce în momentul în care statele aleg să transfere o parte din suveraniate către instituțiile
europene principalul interes național al acestora se va concretiza atât în definirea și limitarea
riguroasă a transferului, cât și în structurar ea meticuloasă a instituțiilor centrale astfel încât să
se păstreze o balanță a puterii, statele națiune asigurându -se că vor beneficia în urma
procesului integrării.

Modelul guvenanței multinivel a devenit unul omniprezent , fiind o etichetă care se
poate atașa Uniunii Europene în momentul actual. Schmitter (2003) descrie guvenanța
multinivel ca un aranjament pentru a lua decizii obligatorii care implică o serie de actori care
pe de o parte sunt independenți politici, dar pe de altă parte sunt interdepe ndenți. Acești actori
sunt prezenți la diferite niveluri de agregare teritorială cu diverse grade de
negociere/deliberare/implementare care nu atribuie competențe exclusive în domeniul
politicilor sau o ierarhie stabilă de autoritate politică la oricare din aceste niveluri. Astfel,
statul suveran nu mai deține legătura exclusivă, dintre politicile naționale și relațiile
internaționale. De asemenea, guvernanța multinivel fiind caracterizată prin instituțiile
concurente, dar interdependente, competențele d ispersate, agende în permanentă schimbare,
deschide o serie de puncte de acces pentru interese în timp ce privilegiază acele interese cu
expertiză tehnică care sunt compatibile stilul dominant al politicilor de la nivelul UE (Marks
et al. 1996). Astfel, es te puțin probabil să ofere un echilibru constant, deoarece nu există un

36
cadru constituțional legitim la nivelul întregii Uniuni, deoarece consensul este minim în ceea
ce privește obiectivele integrării. Așadar, alocarea competențelor între actorii național i și
supranaționali este ambiguă și mult contestată.

1.3. Integrarea europeană: prima etapă în înțelegerea euroscepticismului

Procesul de integrare europeană a fost supus unor schimbări dramatice în ultimul
deceniu. Din anii ’50 până în anii ’90 integrarea europeană a fost percepută ca fiind un
proces puternic influențat de elitele politice, opinia publică având un rol nesemnificativ în
acest proces de integrare. Sub această paradigmă s -au încadrat atât de funcționaliștii,
neofuncționaliștii, cât și (libera l) interguvernamentaliștii. Procesul integrării europene a
asigurat la începutul anilor ’50 menținerea păcii, revigorarea și stabilitatea economică într -o
Europă afectată de război.

Până aproape de sfârșitul anilor ‘80 integrarea europeană a fost încadra tă în sfera
relațiilor internaționale. În această paradigmă, integrarea avea loc între statele Europei de
Vest, însă era mai degrabă una de suprafață, fără instituții politice comune. Tranziția la
Comunitatea Europeană, iar mai apoi la Uniunea Europeană s unt evenimente ce marchează o
perioadă de transformări profunde ale formei construcției europene. UE transformându -se
dintr -un regim interguvernamental cu obiective economice într -un regim supranațional la care
sunt adăugate obiectivele politice (Fuchs, 20 02; Hooghe and Marks, 2007). Ținând cont de
acestea, au fost aduse în discuție teoriile dominate ale integrării europene, și anume:
interguvernamentalismul , respectiv, interguvernamentalismul liberal (Hoffmann, 1966;
Moravcsik, 1993, 1998); și neofuncționa lismul (Haas, 1958; Schmitter, 1969). Aceste teorii
integrează perspectiva economică a integrării europene, precum și caracterul elitist al
procesului de luare al deciziilor. Pe de altă parte, sunt autori (Marks, 1993; Hooghe and
Marks, 2001, 2007, ) care postulează că aceste teorii eșuează în explicarea impactului crescut
al integrării politice, care includ sistemele politice ale statelor membre. Acești autori (Marks,
1993; Hooghe and Marks, 2001, 2007, ) propun ca alternativă o nouă teorie, cea a guvernan ței
pe niveluri multiple. Hooghe și Marks (2001) susțin că Uniunea Europeană ar trebui văzută ca

37
un sistem de guvernanță pe niveluri multiple, nu ca un regim interguvernamental sau supra –
național. Din acest punct de vedere, arenele politice supranaționale, naționale și regionale sunt
interconectate. Guvernanța pe niveluri multiple facilitează de asemenea democratizarea
procesului de luare al deciziilor în sensul că sunt implicați în acest proces atât guvernele
naționale, cât și reprezentanți ai producătoril or naționali, sau ai organizațiilor transnaționale.
Acest fapt este susținut chiar și în logica fucționalistă sau liberal interguvernamentalistă
(Moravcsik, 1993, 1998; Haas, 1958; Schmitter, 1969), însă paradigma guvernanței pe
niveluri multiple presupune și implicarea partidelor politice, grupurilor de interes, și
cetățenilor în acest proces de luare al deciziilor (Hooghe and Marks, 2001, 2007).

Un puzzle al Uniunii Europene este acela de a explica emergența și consolidarea sa în
absența unui sprijin p opular a unei autorități la nivel european. În timp ce unii lideri politici
influenți precum Jean Monnet sau Walter Hallstein au favorizat crearea unei forme de
guvernare supranaționale, au realizat ca sunt în minoritate și nu își puteau atinge scopurile
apelând la o identitate europeană emergentă. Provocarea pe care o aveau de rezolvat era să
construiască un sistem de guvernare european în absența „europenilor”. Strategia acestora și
strategia adepților integrării care i -au urmat a fost mobilizarea sprijin ului pentru proiecte
specifice (Hooghe & Marks, 2001). Înainte de era Maastricht, principala opoziție a procesului
integrării a venit din partea unor lideri politici recalcitranți, printre care putem menționa pe de
Gaulle în mijlocul anilor ’60 și Thatcher în anii ’80, a căror angajament față de suveranitatea
națională avea întâietate față de posibilele beneficii câștigate în urma aprofundării integrării.

Pașii luați către integrarea europeană în cea de -a doua jumatate a secolului XX au fost
atribuiți uno r diverși factori de ordin geopolitic (solidariatea statelor din vest pentru
contracararea amenințării sovietice), economic (restaurarea economică a Europei în urma
celui de -al doilea Război Mondial prin cooperarea în domeniul comerțului), socioculturali
(necesitatea menținerii păci pe teritoriul european după devastatorul Război Mondial, fapt
reflectat în creșterea cooperării între europeni, cu precădere în Europa de Vest). Alături de
aceste argumente s -au conturat diverse teorii pentru explicarea și conso lidarea eforturilor
integrării europene depuse de liderii politici la acea vreme. În acest sens, a existat o

38
predominanță a partidelor aflate la guvernare spre o piață comună țărilor membre, fapt vizibil,
spre exemplu, în negocierile Actului Unic European (Hooghe & Marks, 2001).

În prezent, Uniunea Europeană prin instituțiile sale a devenit o structură puternică, ce
are mul tă influență, fiind capabilă să restricționeze abilitatea statelor membre de a realiza
pacte comerciale la nivel individual. Indirect a restricționat politicile fiscale ale statelor
membre prin normele bugetare impuse prin Pactul de Creștere și Stabilitate. Liderii
guvernelor naționale adesea susțin în discursurile lor faptul că li se înmânează directive de la
Bruxelles, astfel limităril e economice impuse se datorează cerințelor Uniunii Europene,
indicând astfel că UE, de fapt, este cea care restricționează suveranitatea națională în ceea ce
privește elaborarea de legi. Inițial proiectul european a început ca unul exlusiv condus de
elite, era perceput ca un proiect de cooperare economică, axat pe comerț, unde procesul de
luare a deciziilor era unul ce aparținea doar elitelor. Cu toate acestea, pe parcursul
aprofundării procesului de integrare au apărut o serie de schimbări ce au determinat evoluția
construcției europene. Prin tratatele ulterioare, au început să fie percepute efectele integrării și
la nivelul publicului, al cetățenilor. Un exemplu în acest sens pot fi reglementările impuse
prin Actul Unic European ce aveau ca scop eliminarea monopolurilor naționale, respectiv
eliminarea tuturor barierelor ce ar putea restircționa comerțul liber, acest lucru având un
impact asupra cetățenilor Comunității Europene. Un exemplu mult mai recent vine sub forma
politicilor monetare și fiscale, elimi nând în acest fel moneda națională. Membrii zonei euro,
mai precis, au transferat puterea lor Băncii Centrale Europene în ceea ce privește elaborarea
de politici monetare, trebuind să urmeze normele impuse de la nivel european. Cetățenii
europeni nu mai po t rămâne indiferenți la procesul de integrare, întrucât toate tratatele și
deciziile luate la nivel european le influențează viața în mod direct. O cercetare empirică
realizată de Wlezien (1997) indică faptul că opiniile favorabile ale cetățenilor europeni cu
privire la integrarea europeană se schimbă în funcție de legislația venită de la nivel european.
Cu alte cuvinte, cetățenii statelor membre acordă, întradevăr, atenție la ceea ce se petrece la
nivel european, manifestându -și din ce în ce mai puțin spri jinul ca rezultat al legislației
impuse care îi afectează în mod negativ.

39
1.4. Euroscepticismul: origine și evoluție

Acest subcapitol dorește să identifice originea euroscepticismului, continuând prin
descrierea succintă a evoluției în timp a acestui fenomen . Întrucât această lucrare are ca
scop explicarea și cercetarea euroscepticismului la nivelul României, acest subcapitol este,
de fapt, o descriere a fondului pe baza căruia aceste atitudini eurosceptice i -au naștere.

Euroscepticimul este un termen relat iv recent, termen care, în primele decade ale
integrării europene, nu a fost utilizat sub această formă. Inițial, e uroscepticismul a fost utilizat
în contextul britanic și exprima un sentiment de alteritate față de proiectul european și
reticență față de i ntegrarea politică și economică. Cu toate acestea, la începutul anilor ’90,
termenul de „euroscepticism” primește diferite valențe și începe să fie din ce în ce mai des
utilizat, mai ales în contextul ratificării tratatului de la Maastricht în 1992. Fiind extins în
dezbaterea politică din Europa continentală (Spiering & Harmsen, 2004 ) ajunge să fie folosit
ca ”sinonim pentru orice formă de opoziție sau rezistență față de Uniunea Europeană”
(Leconte, 2010 , p. 4).

Din punct de vedere etimologic, în timp ce există un consens când vine vorba despre
prefixul termenului eurpscepticism , acesta referindu -se la Uniunea Europeană, a doua
componentă a termenului, și anume sceptic, conform lui Spiering (2004) se referă la
neîncredere, îndoială. Spiering (2004) susți ne că majoritatea cercetătorilor adoptă aceeși
explicație, iar în consecință, extinzând discuția înspre contextul britanic, acesta argumentează
faptul conform căruia orice formă de îndoială manifestată, atât în trecut cât și în prezent, față
de instituții le europene constituie un indicator al euroscepticismului. Pe de altă parte,
Sørensen (2008), identifică trei componente în definirea Euroscepticismului și anume ”euro”,
”sceptic”, și ”ism”, fiecare din aceste trei componente ridicând, la rândul lor, anum ite
întrebări. Astfel o definiție clară și inatacabilă este o sarcină ambițioasă. ”Nu este clar din
modul în care este utilizat dacă termenul include scepticismul față de Uniunea Europeană (sau
Europa?) ca întreg, dacă ”sceptic” înseamnă a fi ” deschis la persuasiune” după cum a sugerat
comisarul Peter Mandelson, sau respingere categorică, și în ce măsură euroscepticismul – cu

40
terminația ”ism” poate fi văzut ca o ideologie în sine”(Sørensen, 2008 , p. 79).

Istoric vorbind, prima apariție a termenului de euroscepticism este într -un articol
publicat în revista The Times din anul 1985, unde este alternativ înlocuit cu „anti -marketeer”,
termen ce se referea la cei care respingeau continuarea statutului Marii Britanii de țară
membră a Comunității Europene, sau a ltfel spus, se referea la oponenții pieței unice. Însă abia
într-un termen de un an, în iunie 1986, apare și întâia citare a termenului în dicționarul
Oxford (Spiering, 2004). Acest concept a prins din ce în ce mia mult contur, pe măsură ce a
intrat în v ocabularul politic din Marea Britanie. Astfel, o mare amploare a luat în momentul
când a început să fie răspândit de către Margaret Thatcher, fapt ce devine evident în discursul
susținut la Colegiul Europei din Brugge în 1988 (Leconte, 2010; Spiering & H armsen, 2004).
Prin discursul de la Brugge, Margaret Thatcher afișează o atitudine critică față de integrarea
europeană, opunându -se ideii de “stat european supra -național” sau de ”Europă federală”. Mai
specific, în discursul său, Thatcher afirma: „suprim area națiunii și concentrarerea puterilor la
centrul unui conglomerat european ar fi extrem de dăunător2” (Thatcher, 1988). Acestă idee
este expimată de către prim -ministrul britanic în diverse moduri, după cum se poate remarca:
„O colaborare mai apropiat ă nu necesită ca puterea să fie centralizată la Bruxelles sau ca
deciziile să fie luate print -o anumită birocrație. (…) [nu dorim] un super -stat care exercită o
nouă dominație europeană de la Bruxelles.(…) Scopul nostru nu ar trebui să fie o
reglementare mai riguroasă de la centru (…) ”3 (Thatcher, 1988). Termenul euroscepticism
apare și este utilizat în timpul administrației lui Thatcher și descrie tensiunea ce exista între
administrația politică din Marea Britanie din acel moment și Comisia Europeană , urmând a fi
ulterior asociat cu Margaret Thatcher, respectiv cu ezitarea și opoziția exprimate atât prin
disursul de la Brugge, precum și prin cunoscutul ” no, no, no ” formulat în 1990 în fața
Camerei Comunelor cu referire la extinderea și adâncirea integ rării europeane (Leconte, 2010 ;
Spiering, 2004 ).

2To try to suppress nationhood and concentrate power at the centre of a European conglomerate would be
highly damagin (Thatcher, 1988).
3But working more closely together does not require power to be centralised in Brussels or decisions to be taken
by an appointed bureaucracy. (…) a European super -state exer cising a new dominance from Brussels. (…) Our
aim should not be a more and more detailed regulation from the centre (Thatcher, 1988).

41
Astfel, Margaret Thatcher pune bazele discursului eurosceptic în sfera publică
europeană (Leconte, 2010). Thatcher, prin discursul său, exprimă atitudinea sceptică ce
depășea granițele Marii Britanii, subl iniind și întărind îngrijorările deja existente în Europa
continentală cu privire la centralizarea puterii Comunității Economice Europene la Bruxelles.
Așadar, primele atitudini sceptice erau alimentate de idea dezvoltării unor competențe
regulatorii la ni velul Comunității Europene, realizării unei uniuni politice, care ar putea
implica, de exemplu, crearea unei politici comune de apărare (Leconte, 2010). Ulterior,
atitudinile sceptice sunt intensificate odată cu ratificarea tratatului de la Maastricht și a
declinului consensului permisiv (Taggart & Szczerbiak, 2008). În 1992, prin Tratatul de la
Maastricht, „integrării economice a Pieței Interne, pusă în operă de reformele anterioare, i -au
fost adăugate domenii aparținând integrării politice, (…), dar ș i altele specifice integrării
europene” (Luzarraga & Llorente, 2011, p.24). Astfel, se adaugă comunității economice deja
existente noi domenii de cooperare interguvernamentală în ceea ce privește Politica Externă și
Securitate Comună, precum și Justiția și Afacerile Interne. Totodată, se introduce cetățenia
Uniunii Europene, se crează o serie de noi baze juridice pentru politici sociale și se crează
Uniunea Economică și Monetară (Luzarraga & Llorente, 2011 ; Wallace, Pollak & Young,
2010 ).

În plus, Tratatu l de la Maastricht mai aduce cu sine transformarea Comunității
Europene în Uniune Europeană. Astfel, toate aceste prevederi și noi reforme determină o
amplificare a sentimentelor sceptice la nivel intern, pe de o parte, confirmând temerile
exprimate de că tre Thatcher în discursul de la Brugge, și anume, formarea unei uniuni
politice, prin crearea unor unor domenii de intervenție la nivel supranațional, iar pe de altă
parte determinând apariția unor sentimente rezervate a majorității guvernelor cu privire l a o
posibilă extindere a puterilor Uniunii Europene. Temerile și ezitările față de proiectul
european o reprezintă respingerea de către danezi și francezi prin referendum a reformelor
propuse prin tratatul de la Maastricht. Astfel, tratatul facilitează dis cursul eurosceptic și
încurajează, totodată, emergența unui discurs cu privire la deficiența democratică a Uniunii
(Leconte, 2010 ).

42
Ulterior tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană s -a confruntat cu cel puțin încă
trei momente dificile, ce au dete rminat o exacerbare a atitudinilor sceptice, pe de o parte, iar
pe de altă parte, au demonstrat o dovadă a lipsei sprijinului public (Negrea, 2011; Leconte,
2010). În primul rând, UE s -a confruntat cu un impas în urma tratatelor de la Amsterdam și
Nisa. În 1997, tratatul de la Amsterdam, întărea caracterul democratic al UE, punea bazele
unui model social, dezvolta și perfecționa instrumentele specifice politicii externe și de
securitate comune. Următorul tratat, cel de la Nisa din 2001, pregătea sistemul in stituțional
european pentru extinderea spre Europa centrală și de Est (Luzarraga & Llorente, 2011).
Politica de expansiune a Uniunii Europene a dus, în timp, către multiple divergențe care au
dat naștere atitudinilor sceptice cu privire la integrarea euro peană. Un exemplu în acest sens
este momentul aderării României, în 2007, care este urmat de reacții xenofobe la adresa
românilor din partea Italiei (2008) și Irlandei (2009), fapt ce denotă o anumită ostilitate față
de noii membrii și prin extensie față d e o integrare mai profundă, iar în același timp,
amenințând cu încălcarea drepturilor la liberă circulație și de muncă a cetățenilor pe teritoriul
UE (Leconte, 2010). În același sens, Radu (2012, p. 108) subliniază faptul că atitudinile
sceptice sunt “asoc iate cu tendințele extremiste și reacțiile xenofobe”.

Un alt moment dificil, care a dus Uniunea Europeană în prag de criză este reprezentat
de refuzul consecutiv, prin referendum, al Tratatului Constituțional (iunie, 2005) al Franței și
Olandei. Lubbers și Scheepers (2010) subliniază faptul că refuzul olandezilor a venit ca o
revelație, întrucât Olanda, până în acel moment a manifestat sprijin puternic față de Uniunea
Europeană și integrare. În plus, acest refuz a celor două țări poate totodată indica o
înstrăinare a cetățenilor față de Uniune. Aceasta idee este exprimată și de către Lubbers și
Scheepers (2010), care afirmă că respingerea Tratatului Constituțional marchează faptul că
cetățenii unora din țările fondatoare sunt ezitanți în ceea ce priveșt e integrarea europeană.
Astfel, după cum remarcă Luzarraga și Llorente (2011, p. 28), în urma acestor două
respingeri, ”Uniunea Europeană părea să intre într -o criză existențială”. Chiar mai mult,
refuzul Franței și Olandei readuce în discuție tematica ”de ficitului democratic” din cadrul UE.
În acest sens, Bârgăoanu (2011, p. 42) scoate în evidență faptul că ”există o discrepanță între
complexitatea procesului de luare a deciziilor și înmulțirea instituțiilor europene implicate în

43
decizie, pe de o parte, și nivelul de dezvoltare al spațiului public european, al conștiinței și
identității europene, pe de alta”.

Această temă, a ”deficitului democratic” revine în discuție și în momentul ratificării
tratatului de la Lisabona, UE confuntându -se de această dată cu ”nu -ul” Irlandei. Irlanda, fiind
o țară mică, se temea că prevederile tratatului îi vor diminua puterile, referindu -se la reforma
comisiei și reducerea numărului de comisari. De asemenea, Luzarraga și Llorete (2011, p.
261) relevă faptul că Irlanda se arăta temătoare cu privire la faptul că ”o regularizare socială
și fiscală exigentă venită de la Bruxelles ar pune capăt avantajelor comparative, altfel spus, că
economia europeană nu ar mai fi suficient de neoliberală”. Faptul că Irlanda s -a opus, în
primă instanță, ratificării tratatului de la Lisabona ne indică faptul că Uniunea Europeană se
confruntă cu un deficit de comunicare și cu o lipsă de interes și de susținere din partea
cetățenilor. Refuzurile primite la referendumuri marchează discrepanța pro dusă între ceea ce
se petrece la nivel de instituții, de la politicile sociale până la reformele și completările
legislative prevăzute prin Tratatele semnate, și situația la nivelul cetățenilor, de la
conștientizarea până la asumarea identității europene.

Toate aceste impasuri și refuzuri pe care UE le -a avut de înfruntat au determinat
elitele politice de la nivel național și european, precum și decidenții europeni să recunoască
faptul că “nu pot construi Europa fără europeni” (Bârgăoanu, 2011, p. 42). A ceastă tendință
este recurentă în discursul specialiștilor (Leconte, 2010; Bârgăoanu, 2011; Radu 2012) și
anume, că există o discrepanță între “vocea” Uniunii și cea a cetățenilor, și că pentru a avea cu
adevărat o Uniune Europeană, avem nevoie de europeni .

Pe termen lung, lipsa de încredere a cetățenilor în instituțiile europene, alături de lipsa
transparenței la nivel european contribuie la crearea unei stări de incertitudine și chiar de
ostilitate. În acest sens, McCormick (2008) indică faptul că euros cepticismul este în mod
constant alimentat de anumiți factori precum: instiuțiile europene care dețin prea multă putere,
care în același timp nu prezintă transparență. Astfel, Uniunea Europeană care se îndepărtează
din cel în cel mai mult de cetățeni, prom ovând politici nepopulare. Această idee este susținută

44
și de către Loveless și Rohrschneider (2011, p. 5), potrivit cărora faptul că europenii
consideră că instituțiile europene nu reușesc să le reprezinte interesele și nu sunt transparente,
submimează rațiunea de a fi a Uniunii europene. Aceste probleme care subliniează
scepticismul față de UE au fost demonstrate și de către Serricchio, Tsakatika și Quaglia
(2013), care confirmă faptul că instituțiile politice au un rol esențial în justificarea atitudini lor
sceptice. Pe de altă parte, există și opinii (Bruter, 2008; McLaren 2002) conform cărora într –
adevăr există o criză la nivel european, cauzată de prăpastia dintre preferințele cetățenilor cu
privire la integrare și acțiunile efective ale elitelor poli tice, dar relația dintre această criză și
intensificarea sentimentelor anti -EU, alături de lipsa apartenenței la o identitate europeană
este îndoielnică. După cum subliniază și McLaren (2002) este cert faptul că în ultimii ani
Uniunea Europeană a devenit u n punct de referință pentru cetățenii statelor membre, iar
interesul față de opiniile, atitudinile și preferințele acestora este în creștere.

În prezent, opinia cetățenilor cu privire la Uniunea Europeană, precum și atitudinile
față de integrare constit uie bazele unor dezbateri puternice atât pe plan academic, cât și pe
plan politic. Întrucât sprijinirea publică a proiectului european este esențială, analiza și
explicarea atitudinilor devine la fel de relevantă, iar astfel euroscepticismul devine un ter men
cheie atât în contextul politic de la Bruxelles, cât și în contextul academic, unde este utilizat
pentru descrie diferite forme de opoziție față de integrarea europeană (Boomgaarden et al,
2011, Leconte, 2010, Spiering & Harmsen, 2004). Dacă inițial co nceptul de euroscepticism
era legat de contextul istoric și politic britanic, în prezent, acest concept descrie o gamă
variată de atitudini: de la o ușoară opoziție față de Uniunea Europeană, în general, până la
respingerea totală a integrarii și politicil or europene. Cu toate acestea, trebuie înțeles faptul că
în cazul Marii Britanii euroscepticismul descrie un fenomen mai larg și mai complex.
Harmsen și Spiering (2004, p.16) argumentează că sentimentul eurosceptic în Marea Britanie
este determinat de o se rie de factori politici, economici și culturali, care pot fi percepuți ca
factori diferențiatori. Euroscepticismul britanic își are originea într -un sentiment profund de
alteritate față de Europa continentală (dominată de Franța și Germania), care se manif estă
prin politicile partidelor prin, și în comentariile literare sau culturale.

45
Progresiv, conceptul euroscepticism a fost asimilat în mai multe țări membre. Un
exemplu în acest sens este cazul Franței, care utilizează termenul ‘ souverainisme ’ ca analo g al
euroscepticismului. Este relvant de menționat ceea ce Harmsen și Spiering (2004) pun în
evidență, și anume, că modul în care acest termen este contextualizat este esențial în
înțelegerea sa. Modalitatea în care termenul euroscepticism este încadrat ș i adoptat în
contextul dezbaterilor naționale presupune înțelegerea euroscepticismului în raport cu
diferitele tradiții și expectanțe politice față de integrarea europeană. Această remarcă este
relevantă și în cazul Marii Britanii, țară unde conceptul de e uroscepticism a începtut să fie
utilizat încă din anii 1980 și unde capătă conotații radicale, reperzentând un crez pentru
partidele politice britanice (Spiering, 2004). Spiering (2004) ilustrează acest fapt dând drept
exemplu situația din 1950, când guver nul și partidele politice refuzau implicarea Marii
Britanii în programele europene de cooperare inițiate, la acel moment, de către Franța și
Germania. Chiar mai mult, la baza euroscepticismului britanic stă dezideratul respingerii
statutului de țară membră . Astfel, luând în considerare clasificarea realizată de către Paul
Taggart și Aleks Szczerbiak (2002), euroscepticismul britanic primește chiar conotații de
extremism. În consecință, pentru a înțelege atitudinile sceptice exprimate atât la nivelul
partid elor politice, cât și la nivelul populației trebuie luate în considerare mai multe variabile,
cum ar fi, în cazul de față, contextul național al țărilor membre. Acest fapt este evidențiat de
specialiștii în acest domeniu (Serricchio et al., 2013; Schlippha k, 2013; Boomgaarden et al,
2011; Leconte, 2010; Harmsen & Spiering, 2004; Forster, 2002 ) care susțin că
euroscepticismul este un fenomen multifațetat, ce este influențat de către contextul social și
politic de la nivel național.

Putem, așadar, concluzio na faptul că euroscepticismul, deși inițial un concept ce a luat
naștere în Marea Britanie, reprezintă un fenomen complex, ce s -a extins, în timp, atât
geografic, cuprinzând întreaga Europă, cât și la nivel de semnificație, fiind un concept general
și cup rinzător, care poate fi aplicat unei game variate de discursuri și actori.

46
1.5. În căutarea unei definiții. Conceptualizarea Euroscepticismului

Literatura de specialitate, în ultimii ani, s -a dezvoltat foarte mult în ceea ce privește
cercetarea și analiza atitudinilor față de Uniunea Europeană, iar în același timp starea prezentă
a Uniunii precum și viitorul acesteia au stârnit multe dezbateri. În ceea ce privește atitudinile
față de Uniunea Europeană, acestea pot fi împărțite în două mari categorii: una, care se
concentrează asupra studiului atitudinilor, atât de sprijin, cât și de opoziție față de UE, din
punctul de vedere al doctrinei partidelor politice; iar a doua categorie care se analizeză
atitudinile într -o arie mai largă, fiind axată în special pe opiniile și atitudinile cetățenilor
europeni. Astfel, pornim inițial prin a face această distincție între atitudinile sceptice
exprimate la nivelul partidelor politice și atitudinile sceptice exprimate la nivelul populației.
Pe de o parte sunt teoreticieni (de exemplu, Taggart, 1998; Taggart & Szczerbiak 2004;
Kopecky & Mudde 2002; Lubbers & Scheepers ; Harmsen, 2005) care analizează și explică
euroscepticismul prin prisma sferei politice, cu precădere analizându -se distincția între
diferitele poziții pe c are partidele politice le pot adopta față integrarea europeană, față de
Uniunea Europeană, în general, sau față de anumite politici europene. Pe de altă parte, sunt
teoreticienii (spre exemplu, McLaren, 2006; Krouwel & Abts, 2007; Hooghe & Marks, 2008;
Sørensen, 2008; Boomgaarden et al, 2011) care cercetează euroscepticismul la nivel
individual sau la nivelul publicului. Din acestă perspectivă,Sørensen (2008) adaugă că opinia
publică eurosceptică se referă la toți cetățenii care percep defectele și deficie nțele Uniunii
Europene, nefiind limitată doar la acei cetățeni care doresc dizolvarea Uniunii.Obiectivul
principal este acela de a analiza variatele tipologii de scepticism care există, motiv pentru care
găsim utilă imaginea largă a dezacorului vis -a-vis d e fațetele procesului integrării.

În încercarea de definire a euroscepticismului constatăm că există mai multe abordări
ale specialiștilor. Indiferent de abordare, există un punct comun în majoritatea încercărilor de
definire a euroscepticismului , și anu me că acesta variază în intensitate (Leconte, 2010;
Boomgaarden et al, 2011; Sørensen, 2008). Abordarea din perspectiva doctrinei partidelor
politice este mai dezvoltată, întrucât termenul de euroscepticism își are originile în
dezbaterile politici, moti v pentru care inițial interesul academicienilor s -a axat pe cercetarea

47
acestui fenomen în sfera politică. Taggart (1998) susține faptul că „euroscepticismul, în cel
mai larg sens al său, exprimă ideea de opoziție contingentă sau specializată, care
încorpor ează, de asemenea, și opoziția totală și nespecializată față de procesul de integrare
europeană” (Taggart, 1998, p. 365). Într -un articol ulterior scris alături de Alecks Szczerbiak
mențin aceeași idee, pe care o nuanțează însă, afirmând că euroscepticis mul cuprinde o gamă
de poziții față de Uniune. Astfel, cei doi specialiști consideră importantă o divizare a
euroscepticismului în două categorii principale : euroscepticism de tip hard și euroscepticism
de tip soft (Szczerbiak & Taggart, 2004).Aceste c ategorii au permis indentificarea unor
partide care au o abordare mai critică față de procesul de integrare față de acele partide care
au un discurs doar ușor critic, negativ. Cu toate acestea, din punctul de vedere al prezentei
lucrări, nu există motive f undamentale pentru care să nu se poată face un transfer direct al
acestor conceptelor de la nivelul aborării partidelor, către o abordare la nivelul publicului.Însă
în același timp, trebuie să fim conștienți că această definire a euroscepticismului este un a mult
prea inclusivă,având o vulnerabilitate majoră în sensul că nu oferă o explicație în ceea ce
privește distincția analitică a relației dintre cei care resping Uniunea Europeană, procesul de
integrare și statele membre care au beneficiat de pe urma apa rtenenței la UE.

Într-o maineră asemănătoare, Petr Kopecky și Cas Mudde (2002) fac referire la
intensitatea sprijinului pentru Uniunea Europeană, făcând distincția dintre sprijin difuz
(nespecific, indefinit) și sprijin specific (concret). În plus, în în cercarea de a conceputualiza
acest termen putem vedea că pentru Flood (2002) euroscepticismul „are sensul de îndoială și
neîncredere pe tema integrării europene" (Flood, 2002, p. 73). În același timp, Hooghe și
Marks (2007, p. 119) afirmă, într -un mod sim ilar, că scepticismul se referă la „o atitudine de
îndoială sau ca o dispoziție de neîncredere”. Demersurile de conceptualizare a
euroscepticismului se dovedesc a fi numeroase, astfel, ne propunem să efectuăm o analiză
pragmatică cu scopul de a oferi o def iniție și conceptualizare adecvată a euroscepticismului.
Acest efort este cu atât mai important cu cât în ziua de astăzi utilizarea acestui termen este cu
precădere utilizată în discursurile politicienilor și presei, fapt ce a determinat ca
euroscepticismu l ajungă la statutul de lozincă.

48
Astfel, în încercarea de înțelegere a acestui fenomen putem concluziona că majoritatea
specialiștilor sunt de părere că există o serie de grade, variații și definiții ale
euroscepticismului. Așadar, atitudinile și poziți ile sceptice adoptate la un moment dat pot
varia de la o ușoară critică asupra unor aspecte particulare ale UE sau ale integrării, și ajunge
până la opoziție categorică, sau detașare față de Uniune. Negrea (2011, p. 170) subliniază
acest fapt afirmând că ”(…), euroscepticismul surprinde, mai degrabă, o gamă un spectru de
atitudini față de Uniunea Europeană și față de procesul de integrare”. Este clar faptul că
euroscepticismul este un termen complex care ridică numeroase problematici, de aici și
numeroase le încercări de definire ale acestui termen. Astfel, în cele ce urmează ne propunem
să analizam în profunzime teoriile dominante cu categoriile de euroscepticismm aferente, cu
scopul de a găsi o definire a acestui termen. V om analiza, așadar, euroscepticis mul prin prisma
celor două niveluri identificate: scepticismul din perspectiva doctrinei partidelor politice și
scepticismul popular, manifestat la nivelul cetățenilor europeni. Aceste eforturi de a
conceptualiza temenul de euroscepticism contribuie, în fi nal, la o înțelegere aprofundată a
euroscepticismului, fenomen ce devine o provocare pentru Uniunea Europeană și viitorul
acesteia.

1.6. Privire critică asupra principalelor teorii

1.6.1. Euroscepticismul maifestat la nivelul partidelor politice

Leconte (2010) su bliniează faptul că euroscepticismul este, mai întâi de toate, un
fenomen întâlnit la elitele politice. Astfel, una din cele mai cunosute și folosite clasificări ale
euroscepticismului este cea a lui Taggart și Szczerbiak (2004) care au introdus în liter atura de
specialitate delimitările euroscepticismului de tip ”hard” și de tip ”soft”. Definiția ințială a lui
Taggart (1998) conform căreia euroscepticismul exprimă o „opoziție contingentă sau
calificată față de procesul de integrare care încorporează, de asemenea, și opoziția directă și
nespecifică față de procesul de integrare europeană” (Taggart, 1998 , p. 365) stă la baza
ulterioarei clasificări a euroscepticismului pe două categorii.

49
Taggart (1998) face distincția între trei tipuri de atitudini scepti ce: în primul rând, se
referă la cei care se opun idei de integrare și în consecință sunt ostili față de Uniunea
Europeană; în al doilea rând, se referă la acei care nu se manifesă împotriva integrării, dar
sunt sceptici în ceea ce privește calea pe care s e încearcă această integrare. Acest tip de
euroscepticism rezultă din faptul că Uniunea Europeană are o politică incluzivă, în sensul că
încearcă să îmbine prea multe culturi, atitudini, practici și credințe naționale pe teme
sensibile; iar un al treila ti p de euroscepticism se referă la cei care nu sunt opuși integrării, dar
sunt de părere că Uniunea Europeană nu este modalitatea de a atinge integrarea, fiind o soluție
mult prea exclusivă. Din acestă conceptualizare a lui Taggart (1998) se poate infera fa ptul că
euroscepticismul, la bază, este o formă de opoziție față de Uniunea Europeană, în sine,
indiferent de atitudinile referitoare la procesul de integrare.

În plus, în urma definiții inițiale a euroscepticismului a lui Taggart, care cuprinde o
gamă variată de poziții față de integrarea europeană, Taggart și Szczerbiak (2008) vin cu un
amendament divizând definiția în două variante fundamentale ale euroscepticismului. Se face,
astfel, distincția între euroscepticism de tip ”soft”, și euroscepticism de tip ”hard”. Având în
vedere că nu există un consens al elitelor politice cu privire la natura pozitivă a integrării
europene, Taggart și Szczerbiak (2004) susțin faptul că pot identifica o diferențiere pe regiuni
în ceea ce privește acele elitele politi ce care exprimă un anumit grad de ostilitate față de
integrarea europeană și cele care au obiecții limitate față de procesul de aderare. Astfel cei
doi specialiști evidențează că euroscepticismul de tip ”hard” exprimă ”opoziția deschisă față
de întregul p roiect de integrare europeană economică și politică, și opoziția unei țări de a
adera sau a rămâne membră al Uniuni Europene. Cei doi specialiști ajung să definească
euroscepticismul de tip ”hard” ca fiind ”o opoziție de principiu față de Uniunea European ă și
integrarea europeană, care poate fi întâlnită în partidele politice care susțin că țara a căror
reprezentanți sunt ar trebui să se retragă din Uniune, sau în partidele politice a căror politici
sunt echivalente cu opoziția față de întregul proiect de integrare europeană așa cum este
conceput în acest moment”(Taggart și Szczerbiak, 2008, p. 240). Teoretic, euroscepticii de tip
”hard” îi includ pe cei care contestă în principiu idea oricărei forme de integrare europeană fie
economică sau politică.” (Tag gart și Szczerbiak, 2004, p. 4). Cei doi specialiști, susțin, de

50
asemenea, faptul că aceast tip de euroscepticism este exprimat printr -o opoziție care se
bazează pe faptul că prezenta formă de integrare europeană încorporeză valori negative. Un
exemplu în acest sens pe care îl dau Taggart și Szczerbiak ( 2004 ) este obiecția conform căreia
Uniunea Europeană ”este mult prea liberală/capitalistă/socialistă” (Taggart și Szczerbiak,
2004 , p. 4).

Pe de altă parte, euroscepticismul de tip ”soft” „include opoziția contingentă sau
specializată față de integrarea europeană” (Taggart și Szczerbiak, 2004, p. 4). O definiție mai
cuprinzătoare a celor doi specialiști susține faptul că euroscepticismul de tip ”soft” este acea
formă ”unde nu există o obiecție de principiu față de integrarea europeană sau față de calitatea
de membru al Uniunii Europeane, dar unde preocuparea în ceea ce privește una sau mai multe
politici europene duce la exprimarea unei opoziții specializate, sau unde există un sentiment
că ”interesul națion al” este la un moment dat în contradicție cu traiectoria UE” (Taggart &
Szczerbiak, 2008, p. 241). Această definire a euroscepticismului de tip ”soft” a primit multe
critici, fiind percepută ca fiind prea generală sau atotcuprinzătoare (de exemplu, Kopecky &
Mudde, 2002). Prin urmare, o problemă care apare în ceea ce privește euroscepticismul de tip
”soft” este că partidele politice sau publicul în general, în majoritatea cazurilor, au obiecții
față de unele caracteristici ale Uniunii Europene sau față de p oliticile Uniunii. Chiar și cei doi
specialiști admit că această dihotomie ”hard” -”soft” a fost concepută drept o „definiție în
lucru care avea ca scop efectuarea unor cercetări empirice comparative privind existența și
manifestarea euroscepticismului la nivelul partidelor politice europene, și în același timp,
doreau să stimuleze dezbaterea ulterioară” (Taggart & Szczerbiak, 2008 , p. 241).

O abordare diferită a euroscepticismului este cea a lui Kopecky și Mudde (2002),
abordare ce a apărut drept critică adusă chiar clasificării făcute de Taggart și Szczerbiak
(2004, 2008). Conceptualizarea euroscepticismului realizată de către Taggart (1998) și ulterior
de către Taggart și Szczerbiak (2004, 2008) este mult prea cuprinzătoare, deoarce este axată
pe discur surile partidelor, a căror scop este de a critica beneficiile obținute în urma statutului
de membru al Uniunii, ideile din spatele integrării europene, precum și instituțiile și politicile
avansate la nivelul UE. Așadar, Kopecky și Mudde (2002) au dorit o definire mai precisă a

51
euroscepticismului. Cei doi specialiști își fundamentează critica pe un aspect principal,
argumentând faptul că euroscepticismul de tip ”hard” și de tip ”soft” nu acordă destulă
atenție dimensiunii ideologice în ceea ce privește po liticile europene, care nu sunt necesari
adoptate s de către de către partidele politice sau public în general. Mai precis, cei doi
specialiști afirmă că definirea euroscepticismului a lui Taggart și Szczerbiak (2004, 2008) este
realizată „într -o manieră mult prea generală, încât efectiv orice fel dezacord în ceea ce
privește deciziile politice ale Uniunii Europene poate fi inclus” (Kopecky & Mudde, 2002, p.
300). Prin urmare, Kopecky și Mudde (2002) propun o clasificare diferită, care se bazează pe
discti cția între sprijinul difuz și specific. Această conceptualizare este derivată din teoria lui
Easton (1975) cu privire la sprijinul specific și difuz acordat de către sistemele politice.
Easton (1975) face distincția, în primul rând, între trei entități ce determină sprijinul față de
Uniune: comunitatea politică, regimul politic, și autoritățile. Ulterior evidențează că acest
sprijin poate dobândi două valențe, sprijinul față de UE putând fi difuz sau specific. Astfel,
Kopecky si Mudde (2002) pornesc de la această teorie pe care o adaptează pentru a dezvolta
propria conceptulalizare a euroscepticismului.

Prin sprijin difuz se înțelege „susținerea principiilor generale cu privire la integrarea
europeană, care stau la baza Uniunii Europene”, în timp ce sprij nul specific este definit ca
”susținerea practicilor generale pe care se bazează integrarea europeană, și Uniunea
Europeană”(Kopecky & Mudde, 2002, p. 300). Pornind de la aceaste două tipologiicei doi
specialiști au propus o nouă clasificare în patru categ orii care descriu pozițiile partidelor față
de Uniunea Europeană. La fel ca în cazul conceptualizării realizate de Taggart (1998),
argumentăm că aceste categorii pot fi transferate și către publicul general. Aceste patru
categorii de poziții ideale sunt: ( i) euroentuziaști, reprezentată de cei care își manifestă
angajamentul față de integrarea europeană și sunt optimiști în ceea ce privește viitorul
pocesului de integrare; (ii) eurosceptici, reprezentată de cei care susțin principiile generale
care stau la baza integrării europene, dar sunt pesimiști în ceea ce privește actuala precum și
viitoarea concretizare a acestor principii;(iii) europragmaticireprezentată de cei care nu
apreciază idea sau idelurile integrăii, dar acceptă, în general, potențialele ben eficii câștigate în
urma dezvoltării Uniunii Europene; și (iv) anti -euro, reprezentată de cei care nu susțin idea

52
integrării și nici nu consideră că există potențiale beneficii ale integrării. După cum se poate
remarca și în tabelul alăturat (Tabel 1 -2), euroscepticii sunt încadrați în una din cele patru
tipuri ideale, care rezultă prin intersectarea celor două dimensiuni – cea care exprimă sprijinul
pentru integrarea europeană și cea care exprimă sprijinul pentru U.E.

Tabel 1 -2 Tipologia pozițiilor partidelor politice
Sprijin pentru integrarea Europeană (Sprijin difuz)
Sprijin pentru
Uniunea Europeană
(Sprijin specific) Eurofil
Eurofob
EU- optimist
Euroentuziast Europragmatic
EU- pesimist
Eurosceptic Anti-EU ( Eurore ject)
Sursa: Koperky și Mudde (2002, p. 303)

De asemenea, în ceea ce privește sprijinul față de integrarea europeană se pot
remarcadouă categorii principale și anume eurofili și eurofobi. ”Eurofilii cred în principiile
integrării europene care stau la ba za U.E.: cooperarea instituționalizată ce se bazează pe
suveranitatea grupată (elementul politic) și integrarea pieței economice liberale (elementul
economic). (…) Eurofobii nu sprijină (adeseori se opun) principiile generale ale integrării
europene. A ceștia adoptă această poziție pentru că sunt naționaliști, socialiști, izolaționiști.”
(Kopecky & Mudde, 2002, p. 301). În ceea ce privește a doua dimensiune, referiroare la
sprijunul UE, autorii fac distincția între categoriile euro -optimiști din europesi miști. Euro –
optimiștii aprobă atât U.E. cât și modul în care aceasta se dezvoltă. Cei doi specialiști
subliniază faptul că ” atitudinea critică față de o anumită politică a Uniunii nu exclude un
partid din categoria euro -optimiștilor.” (Kopecky & Mudde, 20 02, p. 302). În schimb,
europesimiștii nu susțin U.E. în forma actuală a sa și sunt pesimiști în ceea ce privește modul
în care Uniunea se dezvoltă și direcția pe care aceasta o are.” (Kopecky & Mudde, 2002 , p.
302).

53
Flood și Usherwood (2005) propun o c lasificare diferită a euroscepticismului. Cei doi
specialiști susțin că scopul unei clasificări diferite este acela de a aduce o îmbunătățire a
modelelor propuse de Kopecky și Mudde (2002) sau de Taggart și Szczerbiak (2004, 2008), și
respectiv o delimita re mai precisă a pozițiilor partidelor (Flood & Usherwood, 2005). Astfel,
cei doi includ în modelul avansat atât atitudini pro – europene, cât și atitudini contra europene,
reușind în acest mod să evite problemele ce ar putea apărea ca urmare a distinger ii sau
separării pozițiilor de susținere sau opoziție față de integrărea europenă. Prin urmare,
calsificarea celor doi specialiști (Flood & Usherwood, 2005, p. 6) cuprinde șase categorii ce
descriu posibilele poziții față de Uniunea Europeană, după cum cu m urmează:
 Maximală : avansarea și dezvoltarea cât mai rapid posibil a proceselor existente spre
realizarea unei integrări mai profunde (referindu -se la structura generală a UE și la
participarea în anumite politici).
 Reformistă : susținerea avansării int egrării prin remedierea deficiențelor existente.
 Minimală: acceptarea status -ului quo, dar manifestând dorința de limitare în ceea ce
privește continuarea sau extinderea integrării pe cât posibil.
 Graduală: acceptarea integrării și aprofunării acesteia, cu condiția ca integrarea să se
producă treptat și lent.
 Revizionistă: poziție ce exprimă dorința de a reveni la o stare anterioară, de obicei,
înainte de revizuirea unui tratat.
 Respingere :refuzarea categorică a integrării și a statutului de membru.

Aces tă conceptualizare ne oferă o clasificare clară, însă nici această clasificare nu este
neproblematică, neputând să evite capcana categorizării preagenerale. Clasificarea aceasta
face distincția diferitelor grade de sprijin pentru proiectul european și pr ocesul de integrare,
cuprinzând de la poziții ce descriu acceptarea necondiționată a procesului de integrare, până la
poziții de acceptare a integrării într -un mod treptat și lent. Categoriile nu sunt exhaustive, ceea
ce lasă mult loc interpretării, un exe mplu în acest sens este atunci când sunt aduse în discuție
politici specifice același partid poate fi inclus în categoria revizionistă, însă este posibil ca
poziția acestuia, în general, să fie încadrată în categoria de respingere (Flood & Usherwood,
2005) .

54

Pe de o parte, categoriile reflectă diversele tipologii ale euroscepticismului, pornind de la
respingerea categorică, până la acceptarea status quo -ului. În acest sens, chiar Flood și
Usherwood (2005) afirmă că aceste categorii reprezintă poziții de bază față de dezvoltarea
Uniunii Europene, fie în totalitatea sa, fie în ceea ce privește unele politici specifice. Pe de
altă parte, trebuie remarcat faptul că aceste categorii nu sunt exclusive, iar astfel, unele partide
politice ar putea fi poziționate în una sau mai multe categorii în același timp. Szczerbiak și
Taggart (2008), evidențiază faptul că tipologiile cu cât sunt mai rafinate și mai complexe, cu
atât îngreunează eforturile de operaționalizare și categorizare ale partidelor politice. Aceaste
categorii propuse de cei doi specialiști sunt favorabile descrierii pozițiilor formale ale
partidelor, acestea rămânând totuși imprecise în ceea ce privește evaluarea sprijinului
cetățenilor. Se poate presupune aici faptul că cetățeanul european obișnuit est e mai puțin
interesat să își formuleze o poziționare startegică și coerentă față de integrarea europeană,
spre deosebire de un partid.Cu toate acestea, poziționarea atitudinală propusă prin această
clasificare față de Uniunea Europeană nu este limitată exc lusiv partidelor politice. Aportul
conceptualizării lui Flood și Usherwood (2005) este acela de a nu aborda analitic
euroscepticismul ca fenomen separat, propunând abordarea unor serii de de poziții atât
negative (de respingere categorică), cât și pozitive în ceea ce privește integrarea europeană.

1.6.2. Euroscepticismul popular

Odată cu dezvoltarea Uniunii Europene și alocarea unei puteri mai mari instituțiilor a
început să o manifestare și o preocupare față de modul în care construcția și integrarea
europe ană sunt percepute de către cetățeni. La rândul lor, cetățenii europeni au început să se
afirme și să se implice activ în traseul politic și social al construcției proiectului european. În
acest sens, de Vries și Edwards (2009) evidențiază faptul că în ul tima decadă procesul de
integrare a cunoscut două tendințe importante: un declin înregistrat la nivelul publicului față
de proiectul de integrare europeană și o creștere concomitentă a posibilității cetățenilor de a -și
exprima aceste preocupări. Acest fap t a devenit mai vizibil în anii ’90, moment în care
Tratatul de la Maastricht era respins prin referendum. Astfel, în ultimii ani asistăm la o

55
creștere a interesului pentru opiniile deținute de cetățeni cu privire la Uniunea Europeană, fapt
ce determină nu meroase discuții pe această temă. Prin urmare, în centrul discuțiilor și
dezbaterilor se află subiectul a ceea ce determină cetățenii să susțină sau să se opună Uniunii
Europene. În acest sens, există o serie de factori care pot influența atitudinile publi ce. Astfel,
pe lângă Tratatul de la Maastricht, trebuie luate în considerare următoarele evenimente:
declinul ”consensului permisiv”, extinderea spre est, eșecul ratificării Tratatului
Constituțional, care aduce cu sine și discuțiile legate de deficitul de mocratic al Uniunii, și
criza economică (Durach & Bârgăoanu, 2013; Leconte, 2010; Taggart & Szczerbiak, 2003;
Eichenberg & Dalton, 1993). În plus, McLaren (2006) susține că utilitarismul este un alt
factor cheie ce influențează atitudinile publice față de integrare.

Pe de altă parte, începând cu anul 2008, Uniunea Europeană pare să se confrunte cu o
criză, care nu este doar una de ordin economic sau financiar, ci o criză care a determinat o
scădere a susținerii publice. Referindu -se la acestă problematic ă Dobrescu și Palada (2012, p.
17) afirmă: ”cu toate că se confruntă cu multe dificultăți financiare și economice, principala
problemă a Uniunii Europene poartă un nume specific: credibilitatea. (…) Uniunea a trecut
printr -o serie de teste de credibilita te, dar fără succes”. Așadar, putem spune că atitudinile
publice au un rol esențial în dezvoltarea Uniunii Europene. Această idee este susținută și de
către Eichenberg & Dalton (1993, p. 508), care evidențiază faptul că votul pentru ratificarea
tratatelo r oferă un testimonial clar asupra modului în care opinia publică poate influența
cursul Uniunii Europene. În mod similar, McLaren (2006, p. 10) afirmă faptul că răspunsurile
date de cetățeni la referedumuri sunt dovezi clare ale ”impactului direct prin ca re opinia
cetățenilor europeni se exercită asupra a ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană”. Mai
mult decât atât, în cea mai mare parte a Uniunii Europene, statele membre – și în special cei
șase membri fondatori – au cunoscut recent o scădere semnifi cativă a sprijinului public
acordat unificării Europei (De Vries și Van Kersbergen, 2007).

După ani de cercetare asupra euroscepticismului din perspectiva doctrinei partidelor
politice, apare o abordare care dezvoltă euroscepticismul dintr -o perspectivă m ai largă și
anume euroscepticismul popular. Referitor la aceată idee, Boomgaarden et al. (2011) explică

56
faptul că atitudinile manifestate față de UE au o natură complexă și sunt multifațetate. Astfel,
Boomgaarden et al. (2011, p. 242) afirmă că: „eurosce pticismul – strict definit ca opoziția față
de o anumită politică sau față de eforturile de integrare – poate fi doar o fațetă a opiniei
publice în ceea ce privește Uniunea Europeană”. Cu toate acestea, conceptualizările
euroscepticismului din prisma parti delor politice reprezintă un punct de plecare pentru
înțelegerea și explicarea atitudinilor publice cu privire la Uniunea Europeană și integrarea
europeană. În acest sens, Boomgaarden et al. (2011), apelează la literatura și studiile ce
explică euroscepti cismul politic cu scopul de a examina natura și dimensionalitatatea
atitudinilor față de UE. Boomgaarden et al. (2011) nu sunt singurii care utilizează categoriile
referitoare la euroscepticismul manifestat la nivelul partideler politice în analizarea
atitudinilor publice, ci și alți academicieni, spre exemplu, Sørensen (2008, p. 6) aplică
termenii dezvoltați de către Aleks Szczerbiak și Paul Taggart (2003) euroscepticismului
popular, definind astfel euroscepticismul de tip ”hard” ca respingerea de principi u a
cooperării – continuarea proiectului european fiind contestat în sine – în timp ce,
euroscepticismul de tip ”soft” este scepticism contingent față de aspecte particulare din cadrul
cooperării. Observăm, astfel, că atenția specialiștilor (de exemplu, De Vries & Edwards, 2009;
Leconte, 2010; Boomgaarden et al., 2011) se concentrează cu precădere asupra determinării
atitudinilor scetice publice. Este de remarcat faptul că în ultimii ani a existat o preferință
pentru termenul de euroscepticism în contextul identificării și analizei atitudinilor față de
integrarea europeană, în detrimentul folosirii termenului de sprijin față de UE [European
support]. Boomgaarden et al (2011) remarcă faptul că, în esență, aceeași termeni sunt aplicați
pentru a descrie atitud inile, dar sistemul de codificare este inversat.

Indiferent de terminologia preferată o evaluare și clarificare a atitudinilor față de
Uniunea Europeană este necesară. În studiul lor, Boomgaarden et al (2011) arată că există
cinci dimensiuni care pot exp lica atitudinile față de Uniune. În acest sens, disting între
răspunsurile emoționale – care constituie prima dimensiune – explicând că acestea se referă la
sentimente de teamă sau ostilitate față de Uniune. Cea de -a doua dimensiune identificată se
referă la existența unui sentiment de identitate europeană, precum și la un anumit grad de
legimitate al UE. A treia dimensiune este legată de performanța și funcționarea democratică și

57
financiară a Uniunii Europene și instituțiilor. A patra dimensiune este refe ritoare la atitudinile
utilitariste, în termeni de sprijin și evaluări a beneficiilor. Ultima dimensiune propusă se
raportează la consolidarea Uniunii Europene în viitor, reflectând sprijinul bazat pe acceptarea
extinderii competențelor decizionale și acce ptarea proiectului de integrare mai profundă.
Boomgaarden et al (2011) argumentează că aceste dimensiuni reprezintă categorii distincte și
particulare ale atitudinilor față de Uniunea Europeană. În plus, în acest studiu este indicat
faptul că gradele și nivelele de sprijin față de Uniunea Europeană variază în timp, iar în
consecință anumite dimensiuni prezintă mai multă stabilitate față de altele. Un exepmplu, în
acest sens, este dimensiunea referitoare la identitatea europeană, care este mai puțin
influe nțată de noile dezvoltări datorate procesului de integrare sau de dezbaterile la nivelul
elitelor. Acestă variație în timp în intensitate și stabilitate a este confirmată și prin cercetarea
realizată de către van Spanje și de Vries (2011). Scopul studiului acestora este acela de a
determina influența acestor dimesnisuni ale atitudinilor față de Uniune asupra votului
eurosceptic. Van Spanje și de Vries (2011) concluzionează că toate aceste dimensiuni au un
impact asupra votului eurosceptic, însă diferă în im portanță și intensitate. Astfel, studiul
evidențiază că dimensiunile referitoare la consolidarea Uniunii și la utilitarism au un impact
prevalent în explicarea votului sceptic, și respectiv, în înțelegerea atitudinilor publice
referitoare la Uniunea Europe ană, fiind în același timp indicatori cheie.

Analizarea atitudinilor publice cu privire la Uniunea Europeană și integrare a condus
spre dezoltarea mai multor studii care încadrează dezbaterile pe această problematică în
diferite perspective teoretice, car e testează și demonstrează diferite ipoteze cu privire la
determinarea dimensiunilor și factorilor referitoare la sprijinul public față de integrare. Astfel,
mai multe studii (de exemplu, Eichenberg & Dalton, 1993; McLaren, 2007; Leconte 2010)
aduc în disc uție factori precum cei economici, culturali, politici și instituționali, în scopul de a
explica ceea ce determină atitudinile sceptice pe teritoriul UE. De exemplu, Gabel & Whitten
(1997) au analizat și au confirmat legătura dintre condițiile economice și sprijinul public,
pentru integrarea europeană. Gabel si Whitten (1997, p.81), afirmă că este de așteptat ca
„publicul UE să evalueze integrarea pe baza criteriilor economice". Prin urmare, cei doi
specialiști aduc în discuție conceptul de "utilitarismulu i egocentric", care se referă la analiza

58
cost – beneficiu din punct de vedere individual. Mai mult decât atât, McLaren (2006, p. 31)
evidențiază că utilitarismul individual implică faptul că „cei care beneficiază (sau pot
beneficia) din punct de vedere eco nomic în urma integrării europeane sunt predispuși spre o
atitudine de susținere a procesului, iar cei care pierd (sau sunt susceptibili în a pierde)
manifestă o atitudinie mult mai ostilă". În consecință, dacă vorbim despre atitudinea față de
integrarea e uropeană, vom observa un nivel diferit de opoziție față / de sprijin pentru Uniunea
Europeană în funcție de contextul național al fiecărui stat membru. Urmărind această linie de
gândire, experiența față de costurile și beneficiile la nivelul cetățenilor în urma integrării este
diferită, iar prin urmare așteptările și atitudinile acestora variază (Gabel & Palmer, 1995). În
plus, Lubber și Scheepers (2010) evidențiază și totodată demonstrează că atitudinile sceptice
variază și în funcție de educația și profes ia cetățenilor. Cetățenii cu o educație înaltă,
aparținând unei clase sociale superioare, au mai multe beneficii în urma integrării decât
cetățenii aflați pe o clasă socială inferioară, fiind asfel mai puțini înclinați spre manifestarea
unei atitudini scep tice.

Observăm astfel că în ultimii ani, a existat un ritm de dezvoltare intens al literaturii de
specialitate în acest domeniu, încercările de definire ale euroscepticismului fiind tot atât de
diversificate. Cercetarea cu privire la sprijiniul public fa ță de integrare s -a concentrat cu
precădere pe de o parte, asupra sprijinului difuz față de statutul de țară membră, față de
integrarea europeană și față de extinderea Uniunii, iar pe de altă parte s -a concentrat asupra
sprijinului specific față de anumi te politici ( de exemplu, De Vreese, 2005). Variația și
intensitatea sprijinului public a u fost investigat e în funcție de caracteristicile socio –
demografice (De exemplu, Gabel & Palmer 1995; Gabel, 1998; Lubbers & Scheepers, 2010),
în funcție de consideren tele utilitariste și economice (Gabel & Palmer, 1995 ), în funcție de
factori culturali și identitatea națională (McLaren, 2002 , 2006 ; Marks & Hooghe, 2003 ), în
funcție de atitudinile față de imigranți (de Vreese & Boomgaarden, 2005 ).

Așadar, se poate afirm a că există diferite definiții și interpretări ale acestui fenomen.
Unii specialiști (Leconte, 2010; Krouwel & Abts, 2007; McLaren, 2006) argumentează că
atitudinile sceptice reprezintă, pe de o parte, un semnal negativ al diviziunii dintre viziunea

59
elitelor politice și viziunea cetățenilor europeni față integrarea și construcția europeană, iar pe
de altă ridică problema unor implicații normative în ceea ce privește legitimitatea democratică
a procesului de integrare europeană. Cu toate acestea, este impo rtant de realizat că atitudinile
sceptice pot determina și anumite reacții pozitive, întrucât aduc cu sine o conștientizare mai
mare, un interes crescut și o capacitate critică a cetățenilor, care ar trebui să le reamintească
elitelor politice faptul că nu pot guverna fără aprobarea publică. În acest sens, referindu -se la
elitele politice și instituțiile europene, Krouwel și Abts (2007, p. 42) afirmă: „ cetățenii sceptici
sau neîncrezători își vor exprima opiniile, vor participa la dezbaterea politică și se vor
mobiliza (…) Ei reprezintă etaloanele virtuții democratice”.

1.6.3. Euroscepticismul: conceptualizare proprie

Luând în considerare aceste abordări, atât cele bazate pe scepticismul manifestat la
nivelul partidelor politice, cât și cele de la nivel popul ar, formulăm următoarea argumentare:
în primul rând, considerăm posibilitatea faptului ca euroscepticismul poate fi direcționat
împotriva întregului proces de integrare, dar și împotriva unor aspecte specifice ale integrării.
În al doilea rând, scepticismu l poate varia în intensitate și durabilitate, variabile ce pot fi
măsurate prin precădera unor cetățeni spre manifestarea unei opinii specifice și prin prezența
unei tendințe ce se menține pe o perioadă mai mare de un an, fapt ce poate fi măsurabil, spre
exemplu, prin eurobarometre. În același timp, atitudinea sceptică în sine poate fi ca o
respingere, ce se manifestă prin exprimarea unor opinii de neîncredere și dezaprobare. Așadar,
euroscepticismul reprezintă o atitudine de dezaprobare față de Uniunea Euo peană pe de o
parte, cât și față de o politică specifică, sau față de dezvoltarea procesului integrării, această
atitudine putând varia în intensitate și durabilitate. Adoptând această conceptualizare a
euroscepticismului ne aliniem cu Hooghe și Marks (2 007), notând, de asemenea,un aspect
precizat de cei doi specialiști, și anume: opinia publică eurosceptică se referă la cetățenii care
percep deficiențele în ceea ce privește funcționarea Uniunii Europene.

60
1.7. Tipologiile și sursele euroscepticismului

Acest subcapitol se va axa pe identificarea factorilor care detemină euroscepticismul.
În literatura de specialitate (McLaren, 2007; Leconte 2010; Negrea, 2011) apar ca factori ce
determină euroscepticismul: utilitarismul, frica de pierdere a identității naționale, atitudinile
față de instituțiile naționale, neîncrederea în instituțiile supra -naționale, și lipsa credibilității
Uniunii. Acest demers este unul important în identificarea atitudinilor tinerilor în contextul
actual. Deși tinerii manifestă o ati tudine în general pozitivă față de Uniunea Europeană și
viitorul acesteia (FutureLab, 2013) contextul instabilității sociale determinat de criza
economică ne indică importanța înțelegerii și analizei surselor și tipologiilor
euroscepticismului, necesare soluționării eventualelor dezaprobări față procesului integrării.

1.7.1. Euroscepticismul utilitarist

Această teorie are ca punct de plecare calcularea beneficiillor și pierderilor economice
pe care integrarea europeană le presupune. Euroscepticismul utilitarist se referă la beneficii și
pierderi ca urmare a statutului de membru atât la nivel individual, cât și colectiv (Leconte,
2012, p. 46). Acestă formă de euroscepticism a înregistrat o creștere prin anii ‘90, odată cu
creșterea evaluărilor și criticilor din pa rtea guvernelor preocupate cu procesul de extindere al
Uniunii, dar și cu Uniunea Monetară (Leconte, 2010). În acest sens, McLaren (2007)
completează această idee susținând faptul că politicile economice adoptate de UE, referindu –
se în special la Actul Un ic European și Tratatul Uniunii Europene, aduc atât beneficii cât și
costuri pentru persoanele care locuiesc pe teritoriul statelor membre, acest fapt determinând
pozițiile publicului cu privire la integrarea europeanp.

Argumentul principal al acestei teo rii este ideea conform căreia Uniunea Europeană
funcționează conform unei agende economice, iar publicul evaluează Uniunea și în funcție de
realizările economice. McLaren (2004) susține faptul că aceia care beneficiază, din punct de
vedere economic, în urm a integrării își vor manifesta sprijinul față de acest proces, pe când
aceia care au costuri mai mari vor manifesta o atitudine ostilă față de procesul de integrare.

61
Autoarea identifică la nivelul perspectivei teoriei utilitariste două tipuri de atitutudi ni ale
indivizilor față de procesul integrării europene: utilitarismul egocentric și utilitarismul
sociotropic.

Teoria utilitarismului egocentric analizează atitudinile indivizilor față de procesul
integrării europene, prin raportare la costurile și bene ficiile economice asupra cetățenilor
statelor membre ale Uniunii. Conform acestei teorii, procesul integrării europene presupune
costuri și beneficii economice diferite pentru cetățenii statelor membre, în funcție de clasa
socială din care aceștia provin: astfel, indivizii cu studii superioare și competențe profesionale
ridicate (studenți, manageri, antreprenori etc.), manifestă o atitudine pozitivă față de procesul
integrării europene, se adaptează mult mai ușor și pot identifica oportunități semnificative în
contextul liberalizării piețelor de capital și al creșterii competivității mediului de afaceri; în
schimb, cetățenii statelor membre cu un nivel de educație mediu și cu venituri mici, manifesta
atitudini sceptice față de consecințele pozitive ale proce sului integrării europene asupra
economiei naționale (McLaren, 2006, pp.31 – 44).

Pe de altă parte, teoria utilitarismului sociotropic este centrat pe implicațiile procesului
integrării europene asupra economiei naționale. Atitudinile pozitive ale indiviz ilor față de
Uniunea Europeană sunt influențate de doi factori economici: 1) bugetul Uniunii Europene ‒
referindu -se la contribuția diferențiată a statelor membre, în consecință beneficii le și costuri le
pentru statele membre fiind diferite , cetățenii state lor beneficiare manifestând atitudini
pozitive față de procesul integrării în raport cu cetățenii principalelor state finanțatoare; 2)
eliminarea barierelor tarifare și stabilirea unei zone de comerț liber (McLaren, 2006, p.44).

Pe aceeași linie de gândir e, Gabel (1998) afirmă că liberalizarea pieței, obiectiv
principal al Uniunii Europene, aduce beneficii diferențiate pentru publicul Uniunii. Acest
proces de liberalizare piețelor și a bunurilor este influențat de factori precum proximitatea
fizică față d e alte piețe ale UE, capitalul uman și financiar al fiecărui stat membru (aici intrând
în discuție și venitul, educația, și ocupația). Toate acestea pot fi percepute în mod pozitiv, fapt
ce s-ar reflecta prin sprijin, sau în mod negativ, fapt ce s -ar ar f i văzut ca scepticism față de

62
integrarea europeană. Astfel, „atitudinea favorabilă a cetățenilor față de integrarea europeană
se corelează pozitiv cu beneficiile pe care aceștia se așteaptă să le obțină în urma acestui
proces” (Negrea, 2011 , p. 193).

1.7.2. Euro scepticismul bazat pe suveranitate și euroscepticismul identitar

Euroscepticismul este determinat, de asemenea, de măsura în care integrarea
europeană este percepută ca o amenințare la adresa autonomiei locale și suverenității
naționale (Sitter & Batory, 2008, p. 61). Sørensen (2008) afirmă că euroscepticii care au ca
punct de plecare problematica suveranității țărilor membre pot percepe Uniunea Europeană ca
fiind un proiect economic de succes, dar rămân sceptici atunci când este adusă în discuție
constitu irea unor instituții supranaționale, care ar putea submima suveranitatea statelor. De
cele mai multe ori oponenții integrării europene au ca argument dorința de a menține puterea
centrală a unui stat, împotrivindu -se ideii de federalism. Leconte (2010) sus ține acestă idee
prin descrierea euroscepticismului bazat pe suveranitate ca „poziția sau sfidarea față de
constituirea unui sistem instituțional supranațional, față de delegarea de puteri către instituțiile
supranaționale, dincolo de principalele politici (piața internă, politicile concurențiale), și față
de suveranitatea comună” (Leconte, 2010 , p. 50).

Pe de altă parte, din ce în ce mai mulți specialiști (Hooghe & Marks, 2004; McLaren,
2007) evidențiază faptul că dezbaterile cu privire la suveranitatea s tatelor este corelată cu
ideea de identitate națională. Cercetările asupra atitudinilor cetățenilor europeni cu privire la
procesul de integrare subliniază faptul că euroscepticismul poate fi explicat și prin
sentimentul pierderii identității naționale (Mc Laren, 2004, 2007; Hooghe & Marks, 2004).
Așadar, a titudinile negative ale indivizilor față de proiectul european nu sunt influențate doar
de factori economici, dar și de aspectele identitare, prin prisma cărora procesul integrării
europene este perceput c a fiind o amenințare la adresa identității și a culturii naționale (Carey,
2002; Marks & Hooghe, 2003; McLaren, 2002, 2004; Netjes & Kersbergen, 2004). Astfel,
McLaren (2004) dezbate faptul că opoziția față de integrarea europeană și Uniunea Europeană
se explică, mai degrabă, prin amenințarea și frica pierderii identității naționale, și nu prin

63
neîncrederea în instituțiile naționale sau supra -naționale și nici prin costurile economice sau
financiare. În cercetarea sa, McLaren (2004) afirmă că există un num ăr mare de cetățeni
europeni care sunt preocupați de pierderea identității naționale ca urmare a procesului de
integrare europeană, însă o mare parte din aceștia rămân în favoarea proiectului european. O
posibilă explicație vine din partea lui Hooghe și Ma rks (2004). Astfel, la o analiză mai atentă
a conceptului de identitate, Hooghe și Marks (2004) afirmă că atitudinea cetățenilor europeni
față de Uniunea Europeană poate fi determinată de modul în care aceștia percep identitatea
națională. În acest sens, i dentitatea națională poate fi percepută ca fiind exclusivă sau
incluzivă. Cu alte cuvinte, dacă un individ al unei țări membre se poate vedea doar cetățean al
acelei țări, sau se poate vedea atât cetățean al acelei țări, cât și cetățean european. Prin
urmare, cetățenii care se percep prin prisma unei identități multiple care include elemente
supranaționale vor avea o atitudine favorabilă integrării europene. Pe de altă parte, concluziile
cercetării lui McLaren (2007) mențin ideea conform căreia mulți cetăț eni europeni percep
procesul de integrare europeană drept o amenințare la adresa identității naționale, iar acei
cetățeni care sunt clar atașați, în mod exculsiv, de indentitatea națională sunt mai ostili în ceea
ce privește politicile integrării.

În plu s, McLaren (2007) susține faptul că identitatea națională exclusivă are impact
asupra ostilității și neîncrederii față de institunțiile europene. Hooghe și Marks (2004) ajung la
aceeași concluzie cu referire la identitate, afirmând faptul că identitatea na țională joacă un rol
important în determinarea atitudinilor cu privire la integrarea Europeană. Cei doi specialiși
dezbat faptul că teoria utilitarisă este, de asemenea, un factor esențial în delimitarea
scepticismului, însă consideră că dimensiunea identi tății naționale este cu mult mai decisviă în
conturarea atitudinilor cu privire la procesul de integrare europeană. Mai mult decât atât,
Negrea (2011) afirmă că atitudinile favorabile și sprijinul pentru Uniunea Europeană pot fi
influențate printr -un senti ment de includere și apartenență la comunitatea europeană, precum
și printr -un sentiment de identificare cu valorile comune europene.

64
1.7.3. Euroscepticismul democratic

Acest tip de euroscepticism, conform lui Sørensen (2008) nu face referire la
beneficiile/ costurile economice, nici la suveranitatea statelor, în schimb, se axează pe ceea ce
este perceput ca fiind o structură politică inadecvată, acest fapt fiind cauzat, cel mai probabil
de faptul că Parlamentul European nu are un rol decisiv, de foarte mare importanță. Leconte
(2010) consideră opoziția arătată față de simbolurile europene, incluse în Tratatul
constituțional, și chiar opoziția manifestată prin vot față de adaptarea unei Constituții
europene aduce cu sine o dezbatere în ceea ce privește implic ațiile procesului de integrare.
Astfel sunt aduse în discuție democrația națională, dar și natura democratică a Uniunii
Europene.

Deficitul democratic este un concept care face referire la gradul și modul în care
Uniunea Europeană reprezintă și este leg itimată de către cetățenii săi. Însă, deficitul
democratic în Uniunea Europeană a ajuns în centrul dezbaterilor cu mult înainte decât actuala
criză de legitimitate cu care Uniunea se confruntă (Hix, 1998; Dobrescu & Palada, 2012).
McCormick (2005) afirmă că deficitul democratic reprezintă discrepanța ce poate apărea între
puterea instituțiilor europene și abilitatea cetățenilor europeni de a influența deciziile acestor
instituții. Leconte (2010) susține faptul că acest concept a fost prima dată utilizat d e către un
autor pro -european, și anume de David Marquand, care a încercat să prevină apariția
deficitului democratic, a cărei origine o vedea în dificutatea aplicării răspunderii legate de
deciziile luate la nivelul Comunității Europene.

Cu toate aceste a, în contextul ratificării tratatului de la Maastricht deficitul democratic
devine un punct central al dezbaterilor și fiind utilizat din ce în ce mai mult în discursurile
eurosceptice, întrucât se pune problema de legitimare din punct de vedere democrat ic al U.E.
și al suprainstituțiilor. Leconte (2010) subliniază faptul că la baza discururilor legate de
deficitul democratic stau sentimentele față de integrarea europenă. Integrarea europeană este,
astfel, resimțită ca un proces inevitabil, care scapă de sub control. În același timp, Wallace,
Pollak și Young (2010) susțin că reglementările privind piața internă a UE au înlocuit din ce în

65
ce mai mult reglementările sociale naționale, periclitând astfel obiectivele sociale și
preferințele exprimate democra tic de către electoratele naționale și organele legislative.
(Wallace, Pollak și Young, 2010, p. 32). În acest sens, Hix (2005) și Hix și Goetz (2000)
indică faptul că presupusul ”deficitul democratic” are un impact mare asupra integrarii
europene și asup ra modului în care Uniunea este percepută la nivelul cetățenilor fiecărei țări
membre.

66
Capitolul 2. Criza economică și financiară

2.1. Fundalul discuției

Acest capitol își propune să investigheze contextul actual și impactul crizei ec onomice
asupra atitudinilor cu privire la Uniunea Europeană și, în special, asupra formării și
determinării atitudinilor sceptice. Astfel, acest capitol va cuprinde, în esență, evidențierea și
clarificarea unor aspecte mai importante ale crizei. Această c riză economică, considerată a fi
cea mai severă de la Marea Depresiune din anii ’30 ai secolului trecut până azi, a afectat în
ultimii ani stabilitatea financiară și economică la nivel mondial, Uniunea Europeană nefăcând
excepție, chiar dacă inițial criza părea să nu aibă efecte puternice la nivelul Uniunii. Pe
parcurs însă, s -a dovedit că interconectivitatea economiei globalizate rezultat într -o criza
economică să aibă un impact major asupra economiei europene: scăderea ritmului de
dezvoltare economică, c reșterea semnificativă a șomajului, mai ales în rândul tinerilor,
atingerea unui nivel alarmant al deficitul public și al datoriilor fiind unele din consecințele
cuantificabile ale crizei. Criza a provocat tensiuni sociale și politice, printre cele mai not abile
evenimente fiind schimbarea guvernelor în unele țări membre care au fost grav afectate de
criză cum ar fi Grecia, sau creșterea ratei șomajului fără precedent în era post -război mai ales
în rând ul tinerilor.

Analiștii economici consideră că în ultim a vreme frecvența crizelor financiare și a
recesiunilor este destul de mare, respectiv în medie o criză la aproximativ cinci ani, sau
conform profesorului de finanțe internaționale Arturo Bris de la International Institute for
Management Development, Lausa nne, Elveția, la una fiecare 58 de luni. Bris (2014) a calculat
frecvența crizelor pe baza datelor oferite de Biroul Național pentru Cercetări Economice al
SUA (US National Bureau of Economic Research). Discuțiile post -criză și explicațiile diverse
care se dau fie de politicieni, fie de specialiști, nu au reușit până acum să prevină o nouă criză,
cum ar fi fost poate de așteptat, ceea ce duce în mod previzibil la creșterea neîncrederii, cu
alte cuvinte a scepticismului față de capacitatea actualelor sisteme politice de a face față
provocărilor noii ordini economice, a creșterilor demografice masive în zone cu economii

67
subdezvoltate și a îmbătrânirii populației din economiile sofisticate. Uniunea Europeană se
poate regăsi, așadar, în diversele scenarii pesim iste – dacă trecem dincolo de discursul
politicienilor de la Bruxelles.

Economia mondială este tot mai interconectată și mai complexă și nu mai poate fi
evaluată și reglementată pe baza unor teorii și principii economice depășite. Eric Beinhocker
în lu crarea sa de mare impact Originea bogăției (The Origin of Wealth, 2006) subliniază
ideea de complexitate a economiei globale și oferă soluții bazate pe studiul piețelor și a
sistemelor sociale ca sisteme complexe adaptabile și nu ca sisteme închise așa cum ne-a
obișnuit teoria economică tradițională, bazată pe un model de gândire și argumentare liniar.
Ceea ce este relevant pentru discuția temei noastre este că în teoria complexității spune, foarte
generalizat și simplificat, că într -un sistem deschis, inte rconectat, cum este economia globală,
nu se pot da soluții clare care să rezolve definitiv “crizele”. În cel mai bun caz, se pot pune
întrebări, cât mai la obiect, pentru a cunoaște mai bine realitatea și a încerca s -o adaptăm
nevoilor sociale și umane (C hapman, citat în Edwards, Hampson, 2009, p. 17). Dar acest
lucru este, din punct de vedere politic, o mare greșeală – politicienii de azi fiind obișnuiți să
ofere soluții sub formă de promisiuni care ulterior se pot dovedi lipsite de sustenabilitate. De
aici apariția scepticismului publicului post -modern tot mai numeros față de situații tot mai
complexe care sunt tratate, din păcate, ca fiind remediabile cu mijloacele pre -moderne sau cel
mult moderne.

Revenind la complexitatea economiei globale, unul din efectele crizei economice a
fost și reglementarea a piețelor de capital și financiare în ciuda faptului că ele se extind tot
mai mult spre Asia, Africa și America Latină. Bris (2014) subliniază că sectorul bancar
cunoaște un process de coagulare puternică prin care rămân pe piață doar jucătorii cei mai
puternici. Țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) sunt urmate de cele
MINT (Mexic, Indonezia, Nigeria și Turcia) care par a fi, pentru moment, mai performante.
În ciuda faptului că SUA rămân cea mai performantă economie a lumii, Uniunea Europeană a
început și ea să se revigoreze din punct de vedere economic, sigur Germania fiind liderul
dezvoltării economice pe continental European. În ciuda acestor semne relativ optimiste, Bris

68
(2014) consideră că există suficiente scenarii posibile care să ducă la declanșarea următoarei
crize. Acesta le prezintă în următoarea ordine subliniind, însă, că ordinea nu le conferă un
grad de probabilitate mai mare și nici nu este un indicator pentru intensit ate sau durată: bula
pieței de capital, sistemul bancar chinezesc, criza energetică, noua bulă imobiliară, eșecurile
corporatiste, criza geopolitică, criza sărăciei și criza de lichidități. Ele pot apărea oricând, de
oriunde și analistul consideră că exis tă metode pentru a le evita. Crearea de noi locuri de
muncă, dezvoltarea durabilă și coeziunea socială ar trebui să devină priorități politice pentru
guvernanții țărilor lumii. Aceste soluții evidente vin însă în contradicție cu competitivitatea
globală și ar afecta unele economii locale. Dar și taxele suplimentare, supra -reglementarea și
creșterea protecționismului produc un mediu ostil creșterii economice. Este un cerc vicios
care nu poate duce la creșterea optimismului cetățenilor pe termen lung în struc turile politice
care, cel puțin teoretic și declarativ, ar trebui să -i protejeze și să le ofere un viitor credibil.
Încă mai trăim sub influența catastrofei economice, care a afectat atât SUA, cât și Europa,
(Krugman, 2012). Efectele pentru Uniunea Europea nă au fost mult mai adânci deoarece criza
a lovit o entitate aflată în construcție, prin urmare cu mai multe puncte vulnerabile decât cele
obișnuite.

Acest capitol este structurat în trei părți: prima parte acoperă criza financiară și
economică la nivelu l Statelor Unite ale Americii, analizând, în același timp, mecanismele
care au determinat criza economică și clarificând aspectele cele mai importante ale crizei, de
la cauzele la efectele acesteia. Cea de -a doua parte analizează criza economică din persp ectiva
Uniunii Europene, cu scopul de a observa răspunsul dat la nivel european și delimitând criza
economică în Uniunea Europeană într -un context cât mai bine conturat, explorând, totodată,
legătura dintre criza financiara și economică și atitudinile as upra proiectului european și
integrării europene. Investigarea crizei la nivelul Uniunii Europene va include și o analiză a
crizei economice la nivelul României, evidențiind efectele pe care aceasta le -a avut la nivelul
țării și modalitatea în care România a răspuns crizei, analizând măsurile luate pentru a
combate efectele crizei.

69
2.2. Primele semnale

Pentru o mai bună înțelegere a crizei și efectelor acesteia asupra Uniunii Europene,
respectiv asupra României, este esențial să examinăm ceea ce s -a petrecut pe teritoriul
american. O criză de o asemenea a nvergură, precum cea din 2008, este una complexă și
dificilă, în sensul înțelegerii multitudinilor de probleme cu care întreaga lume se confruntă, nu
numai Uniunea Europeană. Astfel, pentru a înțelege un fenomen de o asemenea complexitate
este nevoie de o abordare orientată pe evenimentele cheie. Literatura de specialitate pe această
tematică este una amplă, conturând două puncte de vedere în ceea ce privește debutul crizei
economice. Pe de o parte exi stă autori ce susțin idea că la baza acestei crize stă boom -ul
imobiliar și slaba reglementare, iar pe de altă parte sunt autori care postulează idea că
începuturile crizei își au originea cu mult înainte de 2007, cauzele acesteia fiind unele
structurale ( de exemplu Stiglitz. 2010). Cu toate acestea, este cert faptul că această criză este
una profundă, fiind una fără precedent în lumea capitalistă.

Primele semne ale crizei financiare, ce urma să ia amploare și să devină o criză
globală afectând întreg ma pamondul, apar din ce în ce mai accentuate la începutul anului
2007 în Statele Unite ale Americii (Soros, 2008; Krugman, 2009; Fitoussi & Le Cacheux,
2010; Bieling, 2012) . Astfel, în primele luni al e anului 2007 problemele cu creditele ipotecare
cu risc ridicat (subprime) deveneau evidente în momentul în care Hong Kong & Shanghai
Banking Corporation (HSBC), o bancă internațională prezentă pe toate continentele, anunța
că „afacerea ipotecară din Stat ele Unite «trece prin probleme financiare majore»”
(Verhofstadt, 2012, p. 31) . Creditele subprime sau creditele ipotecare cu risc ridicat au „o rată
scăzută a probabilității restituirii integrale a împrumutului. Evaluar ea se face pe baza unui
istoric a debitorului, care în cazul creditelor subprime era adeseori negativ, precum și pe baza
indicatorului credit -valoare acordat și venitul debitorului” (Kiff & Mills, 2007, p. 3). Aceste
tipuri de credite sunt cunoscute sub d enumirea de credite NINJA (această denumire fiind un
acronim de la No Income, No Job, No Asset [fără venituri, fără loc de muncă, fără garanții]),
cunoscute și sub denumirea de credite mincinoase, întrucât aceste credite erau acordate doar
pe baza declaraț iei debitorului. De asemenea, asemenea creditelor subprime erau frecvente și
creditele de tip Alt -A, care intrau într -o zonă gri, în sensul că acestea erau o alternativă mai

70
flexibilă a creditelor standard (prime), acestea necesitând un minim de documenta ție sau, în
unele cazuri, deloc în ceea ce privește veniturile sau prezentarea unor garanții (Soros, 2008;
Kiff & Mills, 2007) . Acordarea acestor două tipuri de împrumuturi, dar în special a celor
subprime, au fost î n nenumărate cazuri susținută „de complicitatea brokerilor și a creditorilor
ipotecari” (Soros, p.14), care profitau pe urma clienților neinformați, ajungându -se în acest fel
la comiterea unor acțiuni frauduloase. Încurajați fiind de ratele foarte mici foa rte mulți
americani au accesat credite, ajungându -se la „8 milioane de credite ipotecare de tip
subprime” (Verhofstadt, 2012, p. 32) , în 2006 valoarea acestora fiind de 114.3 de miliarde de
dolari (Dodd, 2007, p. 17) .

Pe de o parte, creditele subprime au fost într -o mare parte acordate de către creditori
privați, care nu erau strict reglementați (Krugman, 2012, p. 94), aceste credite având să stea la
baza imploziei pieței imobiliare în Statele Unite ale Americii și ulterior a declanșării crizei
financiare. Pe de altă parte, Fannie Mae și Freddie Mac (Federal National Mortgage
Association și Federal Home Loan Mortgage), două instituții para -guvernamentale, al căror
scop era stimularea creditării pe piața imobiliară, au securizat creditele ipotecare, în special,
creditele subprime, încurajând ascensiunea speculativă și nenaturală a creditelor în sectorul
imobiliar american (Krugman, 2012; Ve rhofstadt, 2012; Naudé, 2009) . Astfel, datoria prin
acordarea de credite a crescut în mod exponențial și în același timp calitatea creditelor a intrat
în declin, fiind încurajată acordarea de credite cu risc ridicat. Acest tendință ascendentă a
creditelo r cu risc ridicat este ilustrată în figura 2-1, care indică o creștere a ponderii creditelor
de tip subprime pe intervalul 2001 -2007.

71
Figur a 2-0-2. Ponderea creditelor subprime și Alt -A în acordarea credit elor ipotecare/
Sursa: Soros (2008, p.85)

În această perioadă premergătoare crizei financiare, din cauza relaxării reglementărilor
și politicilor de creditare s -a ajuns să se permită acordarea de împrumuturi persoanelor fizice
ce nu aveau capacitatea de a prezenta garanții sau care aveau un trecut prost de credit. Efectul
acestor reguli de creditare extrem de relaxate a fost acela al creșterii consumului în rândul
beneficiarilor de credite subprime, care și -au permis credite ipotecate ieftine, mult peste
posibilitățile lor (Krugman, 2012; Radu, 2012). Însă, acest lucru nu punea o problemă atât
timp cât prețurile de pe piața imobiliară creșteau, deoarece acești debitori cu probleme aveau
posibilitatea de refinanțare sau vânzare a bunului imobiliar achitând pe această cale creditul
luat (Krugman, 2009) . Treptat acordarea acestor tipuri de credite ipotecare a determinat
supraevaluarea pieței imobiliare americane ajunge la chiar peste 50%, ceea ce a însemnat ca
oprirea acestei supr aevaluări va aduce după sine o scădere abruptă a prețurilor cu o treime
(Krugman, 2009; Verhofstadt, 2012) . FMI atrăgea atenția că o scădere a prețurilor locuințelor
ar putea afecta întreaga economie prin impactul pe care l -ar putea avea asupra cheltuielilor
consumatorilor (International Monetary Fund, 2007, p. 75), acestă ipoteză devenind realitate.

Cu toate acestea, discursul oficial în luna august a anului 2007 consta în susținerea că
problemele ridicate de criza imobiliară și împrumuturile subprime erau sub control, acestă 7% 7% 8% 18% 20% 20%
11%
0%5%10%15%20%25%
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

72
poziție oficială fiind susținută de către piețe, panica inițială fiind estompată și de către
rezultatele pozitive ale altor companii (Krugman , 2009, p. 170; Verhofstadt, 2012, p. 31) .
Însă, acest lucru se dovedește ulterior ca fiind doar o viziune mult prea optimistă, întrucât în
scurt timp situația avea să se înrăutățească. Această criză a creditelor subprime, datorată
relaxării regulilor d e creditare și dereglementării, începute încă între anii 1980 și 1990, avea
să declanșeze criza ce a urmat (Krugman, 2012). Stiglitz (2010) susține aceeași idee, și
anume, că printre factorii principali care au contribuit la situația actuală a economiei se
numără relaxarea reglementării băncilor.

HSBC trăsese primul semnal de alarmă în luna februarie a anului 2007, iar următorul
semnal a fost cel dat în luna iulie de către Bear Stearns, o bancă de investiții americană, care
anunța probleme majore a două fo nduri ipotecare pe care le dețineau. (Verhofstadt, 2012;
Soros, 2008). După o perioadă scurtă, Bear Stearns anunța falimentul celor două fonduri
speculative „care s -au aventurat prea departe pe piața creditelor «subprime»” (Verhofstadt,
2012, p. 33) . Tot pe parcursul lui 2007 una dintre cele mai mari companii de creditare pentru
locuințe, American Home Mortgage, declară faliment, iar Country Side Financial, a treia
companie de creditare din SUA, preluată fiind din 2006 de Bank of America, declară că se
confruntă cu probleme financiare severe. Acestea au fost evenimentele notabile petrecute pe
parcursul anului 2007, care totodată reprezintă punctele nevralgice care au făcut posibilă
declanșarea crizei financiare. În ace lași timp, aceste evenimente au fost oarecum subestimate
de către marile instituții financiare atât din Statele Unite, cât și din lume (Kotz, 2009) . Un
raport al Fondului Monetar Internațional indica faptul că piața financiară a devenit volatilă în
2007, datorată situației din SUA a creditelor ipotecare cu risc, atrăgând atenția asupra
faptului că nu poate fi exclusă o posibilă încetinire a creșterii economice globale
(International Monetary Fund, 2007, p. 183). Cu toate aceste a, estimările FMI arătau că
impactul crizei creditelor din SUA avea să fie limitat, iar creșterea globală deși oarecum
încetinită, își va menține un ritm de creștere (International Monetary Fund, 2007, p. xi).
Observam, astfel, că deși atitudinea specialiș tilor FMI este ușor prudentă, aceștia
subevaluează situația creată în SUA și riscurile financiare, după cum remarca și Kotz (2009).

73
2.3. Criza finaciară și economică: contagiunea globală

Începând cu anul 2008 criza creditelor se extinde și generalize ază, devenind o criză
”sistemică” (Verhofstadt, 2012) , întregul sistem financiar fiind sever afectat, chiar pus în
pericol. Kotz (2009) susține că la începutul lunii septembrie 2008 termenul ”criză financiară”
intrase în uz fre cvent, momentul crucial fiind acela în care sistemul bancar se afla în criza de
lichidități, iar băncile centrale au fost nevoite să intervină. Din momentul în care criza a
izbucnit, problemele de pe piețele financiare au fost dezvăluite cu o rapiditate re marcabilă
(Soros, 2008). „Catastrofa s -a extins de la piața imobiliară rezidențială la datorii pe cardurile
de credit, datorii auto, până la piața imobiliară industrială” (Soros, 2008). În acest mod,
această criză s -a propagat de la un segment al pieței că tre celălalte, împiedicând funcționarea
normală a sistemului financiar, și având, astfel, consecințe asupra economiei reale (Soros,
2008).

În 2008 turbulențele din anul precedent, care erau declarate a fi sub control, iau o nouă
întorsătură. În luna mart ie, Bear Stearns, a fost preluată cu ajutorul Rezervei Federale, de
către J.P. Morgan, neputând fi lăsată să intre în faliment. Cu un capital de 66, 7 milioane de
dolari Bear Stearns era considerată una din cele mai lichide bănci din SUA (Radu, 2012) . O
dovadă în plus că sistemul financiar a fost infectat este dat de colapsul fondului american de
investiții Carlyle Capital Corporation, o firmă subsidiară a Carlyle Group (Verhofstadt, 2012,
p. 37 ). Un moment crucial în evoluția crizei financiare a fost cel din septembrie 2008, când
criza creditelor se transformă într -o criză financiară de proporții majore. Startul este dat de
cele două companii de credite americane Fannie Mae și Freddie Mac a c ăror solvabilitate este
garantată cu o linie de credit în valoare de 200 de miliarde de dolari (Verhofstadt, 2012) ,
practic cele două companii fiind naționalizate. La scurt timp, pe 15 septembrie, banca de
investiții Lehman Bro thers intră în faliment, în ciuda așteptărilor ca guvernul american să
intervină pentru a preveni falimentul uneia dintre cele mai mari bănci de investiții (Krugman,
2012; Verhofstadt, 2012) . În foarte scurt timp a dev enit evident că decizia Trezoreriei
Americane de a nu acorda ajutorul companiei Lehman Brothers a fost una dezastroasă:
încrederea pe care clienții și partenerii o aveau în astfel de instituții a fost considerabil

74
diminuată, valoarea activelor a scăzut, și puținele linii de creditare disponibile au s -au închis
(Krugman, 2012; Verhofstadt, 2012).

În consecință, la mijlocul lunii septembrie cele cinci mari companii de investiții
intraseră în faliment și dispăruseră, cauzând o prăbușire a sistemului american bancar. Panica
se instalase, iar naționalizarea AIG -ului (cea mai mare companie de asigurări din lume) nu a
ajutat deloc la calmarea spiritelor. Astfel, luna septembrie 2008, a rămas sub denumirea de
”septembrie negru”. O dată ce evenimentele din SUA se a gravau, investițiile de peste granițe
au acționat ca un mecanism de transmisie, permițând crizei ce debutase în SUA în sectorul
imobiliar să se extindă și să afecteze alte țări (Krugman, 2012). Criza financiară care se
conturase încă din 2007 s -a răspândit cu rapiditate dincolo de granițele Americii, iar în luna
octombrie investitorii au capitulat, acțiunile bursiere au scăzut drastic, indicii piețelor bancare
din Europa prăbușindu -se, la rândul lor. Inițial, criza bancară și financiară părea că va afecta ,
în special, acele economii care au comis excese, specifice noului mileniu, economiile
continentale – cu un sistem bancar puternic, cu practici financiare solide și cu o monedă bine
gestionate – păreau că vor fi neafectate de criză (Fitoussi & Le Cacheux, 2010, p. 1) , însă acest
lucru s -a dovedit ulterior ca fiind neadevărat.

În ceea ce privesc motivele care stau la baza crizei financiare și economice se poate
face distincția între două perspective. Pe de o parte, sunt p ăreri care înaintează ideea conform
căreia criza a fost determinată de către reglementarea slabă și lipsa de control a piețelor
financiare, alături de boom -ul imobiliar, respectiv spargerea bulei imobiliare. Pe de altă parte,
există perspectiva conform căr eia criza putea fi plasată mult mai devreme, și anume în 2000 –
2001, ca urmare a balonului tehnologic declanșat în 2000 și atacurilor teroriste din 2001
(Naudé, 2009; Soros, 2008) . În același timp, există autori (Kotz, 2009) care susțin că această
criză care a început în 2008 în Statele Unite reprezintă, de fapt, începutul unei crize sistemice
a capitalismului neoliberal. Aceleași caracteristici ale sistemului capitalist care au contribuit la
o serie de expansiuni economice pe parcursul a câtorva decenii au creat, în același timp,
tendințe resimțite pe termen lung ce au dus la o criză de sistem. Dobrescu (2013, p. 37)
susține faptul că baza neoliberalismului este de ordin strategic, având ca o biectiv hegemonia,

75
atât la nivel intern cât și global, a unui grup restrâns. ”Criza neoliberalismului” este, de fapt,
reprezentată de către evidențierea intereselor acestui, grup care sunt promovate indiferent de
consecințe, chiar dacă acestea pot provoca destabilizarea raporturilor vieții economice sau
structura financiară (Dobrescu, 2013) .

Începuturile crizei sau chiar cauzele acesteia sunt greu de stabilit cu exactitate,
evenimentele petrecute la începutul anului 2007 putân d reprezenta ”simptome ale unor erori,
gave și exagerări făcute de SUA după finalizarea Războiului Rece, când America s -a auto –
investit cu rolul de lider global” (Radu, 2012, p.45). Din această postură de lider global și
putere economică mondială este impo sibil de evitat un fapt clar: orice probleme financiare sau
economice cu care se confruntă SUA devin cu rapiditate și problemele țărilor care au un
sistem similar sau identic, cu cel american, respectiv un sistem bazat pe consum. În acest sens,
țările ang lo-saxone, care se bazau pe liberalizarea piețelor, reglementări minime ale piețelor
financiare, încurajarea consumului au avut mai mult de suferit. Krugman (2009) remarca
faptul că în urma spargerii bulei imobiliare în SUA, Marea Britanie și Spania au int rat în
recesiune chiar dacă sistemul lor financiar nu era defalcat. Pe de altă parte, sunt țările din
blocul euro -asiatic, precum Germania, Austria, Japonia sau China, au avut o politică puțin
diferită, punând accent mai mare pe reglementarea piețelor sau chiar intervenționismului
guvernamental (Radu, 2012). Sfera anglo -saxonă a pierdut din vedere raportul dintre ceea ce
se consuma, sau ceea ce era încurajat să se consume, și veniturile nete. Cu alte cuvinte,
„ieșirile de numerar nu erau acoperite de intrăr ile de numerar” (Radu, 2012, p.47), iar soluția
adoptată a fost acordarea de credite pentru susținerea artificială a consumului. Astfel, datorită
tendințelor opuse ale sferei anglo -saxone față de cea euro -asiatică în ceea ce privește
abordarea economiilor au provocat dezechilibre globale, care au condus la globalizarea crizei.

2.4. Criza economică a Uniunii Europene

Prezentarea modului în care sistemul economic și financiar al Uniunii este construit
reprezintă un pas important pentru înțelegerea capacit ății UE de a răspunde la criza actuală.

76
Acest sistem este rezultatul unor procese și decizii politice de amploare care reprezintă o
îmbinare între centralizare și descentralizare.

Criza financiară care s -a declanșat treptat în Statele Unite a afectat tre ptat economia
globală, inclusiv Uniunea Europeană. Astfel, criza a expus punctele vulnerabile ale
proiectului european, aducând la iveală „principiile macroeconomice, în reglementările
piețelor, în instituțiile guvernării (Croitoru, 2012 p. 13). Un punct n evralgic al Uniunii
Europene este chiar moneda euro, după cum arată o serie de specialiști (Krugman, 2009,
2012; Verhofstadt, 2012; Croitoru, 2012), care a produs dezechilibre între statele membre.
Astfel, în toamna anului 2008 Europa centrală și de est a u au început să resimtă semnificativ
criza financiară și economică. Acesta a fost momentul în care inflația a crescut considerabil,
mai ales în țări precum România, Bulgaria, Estonia, Letonia și Lituania. De asemenea,
salariile și prețurile imobiliarelor erau la niveluri foarte mari, făcând aceste țări mai puțin
competitive, ceea ce a subminat și mai mult balanța bugetelor. Criza a accentuat deficitele
acestor țări, șomajul crescând vertiginos. Țara cu cea mai mare expansiune la acea vreme,
Letonia, simțe a o criza a creditelor deja din 2007, deoarece băncile erau suprasolicitate cu
împrumuturi excesive, iar riscul căderii pieței imobiliare aducea la pierderea împrumuturilor.
Marea lovitură a fost falimentul Lehman Brothers, din septembrie 2008. Astfel, din tr-o dată,
lichiditățile de pe piață au dispărut, fiind înghețat traficul intrabancar, lăsând vulnerabilă
Europa de est, care a rămas fără nici un credit (Aslund, 2010, Verhofstadt, 2012). Problema
principală a Europei, după cum susține Verhofstadt (2012), era cauzată de probleme de
solvabilitate, ceea ce a dus la apariția instabilității monetare majore în multe dintre statele
membre.

Moneda euro devenise un simbol Uniunii Europene, cetățenii zonei euro
considerându -l ca fiind unul dintre rezultatele poz itive ale integrării (Hall, 2013), însă, în
prezent, Europa se zbate în lupta pentru supraviețuirea propri ei monezi. Cancelarul
Germaniei, Angela Merkel, susține că această criză euro este una din cele mai severe pe care
Europa trebuie să o înfrunte, de l a semnarea Tratatului de la Roma, care a pus bazele CEE
(Hall, 2013; Radu, 2012). Stiglitz (2012) susține faptul că statele membre UE au adoptat

77
moneda euro fără lua măsurile politice și instituționale necesare pentru a -i asigura succesul,
iar din acest m otiv Europa va avea de plătit un preț. Acest punct de vedere este asumat și de
alți specialiști (Krugman 2009, 2011, 2012; Habermas, 2012; Costa Fernandes & Mota, 2011;
Aslund, 2010), care, totodată, subliniază faptul că țările din zona euro sunt foarte vu lnerabile.
În prezent, Uniunii Europene îi lipsesc capacitățile politice regulatorii pentru a pune capăt
vulnerabilității construcției uniunii monetare (Habermas, 2012). Astfel, aceste țări trebuie să
ia o decizie fie în sensul adâncirii cooperării, fie în sensul renunțării la moneda euro
(Habermas, 2012, p.122). Același raționament este exprimat și de către Hall (2012, p.355)
care susține că în ultimii ani Europa se zbate în a rezolva problemele financiare ale Greciei,
Irlandei, Portugaliei și Spaniei (PII GS) fără a distruge uniunea monetară sau cauza un decalaj
și mai mare între statele membre.

Criza expune, astfel, Uniunea Europeană, cauzând ca milioane de familii din sudul și
estul Europei să își piardă locurile de muncă, și să își coboare nivelul de t rai. Apare, acum, un
clivaj între sudul și nordul Europei, clivaj ce devine din ce în ce mai accentuat pe măsura ce
criza evolua ză. Explicațiile acestei situații sunt date de variațiile și dezechilibrele dintre statele
membre care au fost scoase la iveală îndeosebi după 2008 (Kattel, 2010; Dobrescu, 2013).
Europa devine, astfel, împărțită în regiuni, în literatura de specialitate făcându -se distincția
dintre centru și periferie (Dobrescu, 2013; Radu, Boțan & Corbu, 2013; Dobrescu & Palada,
2012; Buiter, 201 1). În acest sens, distincția dintre centru și periferie se face în momentul
dezbaterii , pe de o parte, a diferențelor dintre țările fondatoare și țărilor noi intrate în Uniune.
Pe de altă parte, această terminologie face distincție și între sudul și nor dul Europei, în
termeni de performanță economică (Radu et al., 2013). De asemenea, sunt și acei care susțin
că acest concept de periferie este utilizat în relație cu țările care se află și trebuie să facă față
dificultăților economice (Dobrescu & Palada, 2 012; Buiter, 2011). Chiar mai mult, Dobrescu
(2013, p. 151) subliniază că în prezent Uniunea Europeană creează periferie, deoarece nu
sprijină într -un mod coerent și constant efortul de emancipare, ci accentuează dificultățile,
devenind un cadru prielnic pentru inegalitate . Un raport al FMI (2014 , p.47 ) subliniază faptul
că dezechilibrele dintre economiile țărilor membre marchează o perioadă de mare moderație
(Great Moderation period) ce are are un impact major asupra economiilor vulnerabile,

78
afectând în p rimul rând economiile emergente cum sunt cele ale țărilor central și est europene.
Pe de altă parte, cauza acestor decalaje este explicată ca fiind una de fond – Habermas (2012)
subliniază faptul că Uniunii Europene îi lipsesc competențele necesare pentr u a aduce
necesara armonizare a economiilor naționale a căror nivel de competivitate devine din ce în ce
mai decalat. Este cert faptul că prezenta criză a subliniat decalajele dintre țările membre,
expunând proiectul european la multe critici în ceea ce pr ivește legitimitatea integrării
europene (Wilde & Trenz, 2012) . Conform lui Habermas (2012) defectul construcției
europene constă în faptul că fiecare stat reacționează pe cont propriu, luând măsuri proprii de
politică economic ă, neexistând un proces comun de luare și aplicare a deciziilor în chestiuni
de politică economică. Astfel, este de subliniat faptul că Uniunea Europeană se confruntă de
asemenea cu o criză de credibilitate, care este asociată cu lipsa unei guvernanțe inte rne
coerente (Dobrescu, 2013, Habermas, 2012).

După 2008 piețele financiare au fost grav afectate, o consecință fiind o Uniune
suferind sever din cauza datoriilor suverane în creștere și deficitelor fiscale a unor economii
aflate la conducere (Lapavistas , 2012). La nivel european, efectele crizei sunt resimțite la
nivelul dezechilibrelor între țările membre, care au lăsat țările de la periferie expuse, fiind în
pragul dezastrului (Krugman, 2012). Astfel, criza deficitelor a luat amploare datorită integrăr ii
precare a statelor de la periferia zonei euro (Lapavitsas, et al., 2012, p. 26) . Factorii care au
dus la această situație devastatoare sunt multiplii: de la prăbușirea băncii americane Lehman
Brothers din 2008 până l a criza zonei euro din 2010 -2012. Soros (2012) afirmă faptul că
datorită crizei statele membre au fost divizate în două categorii majore, și anume creditorii și
debitorii, iar creditorii sunt în mod natural la putere. Cu toate acestea, Hall (2012, p. 361 )
vine cu explicația că încă de la conceperea UEM (Uniunea Economică Monetară) a existat o
asimetrie, care a fost dată de diferențele dintre cadrele instituționale dintre economiile din
nordul și sudul Europei. Pe de o parte, țările nordice au avut politic i bine adaptate și strategii
de crește care a condus către bunăstarea lor economică. Pe cealaltă parte, economiile din
sudul UE au intrat în uniunea monetară având o slabă pregătire în ceea ce privește competiția
efectivă din interiorul uniunii (Hall, 2012) .

79
Aceste dezechilibre care au dus la criza datoriilor suverane au adus, totodată, în prim
plan un volum mare de critici cu privire la coeziunea zonei euro (Costa Fernandes & Mota,
2011) . Schmitz and von Hagen (2011) sunt de părere că în timp ce au fost ridicate semne de
întrebare în ceea ce privește sustenabilitatea monedei euro, există în același timp dovezi că o
adâncire a integrării pe piața financiară în zona euro. Ca urmare, efectele crizei care au expus
noile puncte vulnerabile ale construcției economice și monetare au dat naștere vocilor
euroscepticilor care făcând un pas înapoi în ceea ce privește integrarea (Habermas, 2012,
p.129). Astfel, din cauza crizei economice și financiare se ridic ă întrebarea dacă ar trebui să
existe o Uniune în continuare, sau ar trebui să se renunțe la acest proiect, din moment ce bine
cunoscutul scop de a elimina posibilitatea izbucnirii unui război în Europa nu mai există
(Habermas, 2012). Astfel, capitolul de față își propune să analizeze criza UE și să răspundă
întrebării cât de legitim este proiectul european în acest context socio -economic atât de
turbulent.

2.4.1 . Uniunea Europeană: între criza euro și euroscepticism

Declanșarea crizei financiare a înce put din 2007, acest fapt fiind reflectat de
„momentul în care băncile centrale au trebuit să intervină pentru a furniza lichidități
sistemului bancar” (Soros, 2008, p. 11). Astfel, criza a afectat în ultimii ani stabilitatea
financiară și economică la ni vel mondial, iar Uniunea Europeană nu face excepție, chiar dacă
inițial criza părea să nu aibă efecte puternice la nivelul Uniunii. Această idee că Uniunea
Europeană nu avea atât de mult de suferit ca urmare a declanșării crizei este subliniată și de
Krug man (2011) care afirma că „nu cu mult timp în urmă, europenii puteau, cu o
considerabilă justificare, afirma că actuala criză economică nu face decât să demonstreze
avantajele modelului economic și social european”. Cu toate acestea, situația actuală a
Uniunii Europene s -a schimbat. Bârgăoanu (2011) menționează faptul că în momentul de față
Uniunea Europeană este grav afectată de criza financiară, aceasta fiind resimțită cel mai
puternic la nivelul Uniunii. Argumentul care stă la baza acestei afirmații est e că actuala criza
financiare a surprins Uniunea Europeană „în plin proces de reconfigurare în urma adoptării
Tratatului de la Lisabona. Criza a evidențiat problemele legate de uniunea politică, de

80
construcția și consolidarea instituțională, și nu în ultim ul rând, de leadership -ul european.”
(Bârgăoanu, 2011, p. 13).

Așa cum arată volumul trei al studiului Reprofesonalizarea României , strategia
“Europa 2020” reprezintă un progres fațăde viziunea înfățișată în Agenda Lisabona care se
încheie cu rezultate o arecumdezamăgitoare în acest an. Acest lucru nu se -ntâmplă doar din
pricina elementelor traumatizante introduse de criză. Devenise evident chiar înainte de
declanșarea crizei că uneleținte prioritare convenite în anul 2000 nu vor putea fi atinse din
cauza unor alocări insuficiente de fonduri la nivel național și comunitar precum și datorită
slăbiciunii pârghiilor de monitorizare și asigurare a îndeplinirii obligațiilor asumate
voluntarde statele membre. Obiectivele noii strategii rămân ambițioase, nu foarte ușorde atins,
dar parcă mai realiste și mai bine articulate într -o interacțiune logicăa elementelor
componente. Mecanismele de implementare sunt și ele maibine conturate la nivel politic și
executiv conform prevederilor Tratatului de la Lisabona. Principa lul accent se pune în
continuare pe dezvoltarea și valorificareamaximală a factorului uman, iar indicii calitativi,
obiectiv măsurabili, capătă opondere egală cu cei cantitativi în expresie numerică sau
procentuală. UniuneaEuropeană nu se mai compară cu al te centre de putere sau zone de
dezvoltare tradiționale sau emergente cise pune în competiție cu ea însăși din punctul de
vedere al abilității de a furnizabunăstare și o calitate superioară a vieții pentru proprii cetățeni.

În momentul de față, Uniunea Eu ropeană se află într -o situație limită, fiind clar
afectată de criza americană care a lovit într -un moment nefavorabil, afectând astfel o Uniune
află în construcție. Habermas (2012) remarcă faptul că datoriile suverane cauzate de criza și
dificultățile fin anciare s -au transformat treptat într -o criză a Uniunii Europene. După
izbucnirea crizei financiare pe tărâm american, inevitabilul a lovit și Europa. Primele semne
au fost date de către BNP Paribas, o bancă franceză, care își îngheța fondurile de investi ții,
motivul invocat fiind problemele cu creditele subprime de pe piața americană (Verhofstadt,
2012, Krugman, 2008). A urmat Danemarca, țară ce își naționaliza banca Roskilde (24
august), aflată în pierdere. Un alt val de naționalizări ale băncilor a urm at în Regatul Unit cu
Northern Rock (28 septembrie), Royal Bank of Scotland și Halifax Bank of Scotland (ambele

81
pe 13 octombrie). Cele trei țări din Benelux nu au rămas neafectate, în ciuda faptului că au
elaborat un plan comun de salvare a băncii Fortis, cea mai mare bancă și companie de
asigurări din țările de jos. Ulterior, banca și compania de asigurări Dexia necesita ajutor
întrucât filiala sa activă pe piața americană avea probleme severe. Similar, banca de economii
olandeză ING primea bani de la guve rn în valoare de 10 miliarde de euro în 2008. . Însă nu
doar Grecia, dar și alte țări s -au confruntat cu dificultăți majore și deficite bugetare, care au
dus la o îndatorare a foarte mare a țării. Irlanda, supranumită „tigrul celtic” nu cu foarte mult
timp în urmă, datorită performațelor economice din înaintea crizei, se lupta pentru a nu da
faliment. Irlanda ajunsese în această situație datorită unor politici care în loc de a preveni
criza, mai degrabă contribuiau la accentuarea sa (Bergin, Gerald, Kearne y & O'Sullivan,
2011). Chiar și Germania, țară care se considera imună în fața crizei financiare, se vedea
nevoită să pompeze bani pentru a salva banca de credite ipotecare Hypo Real Estate
(Verhofstadt, 2012, p. 41 – 49). Cea mai mare lovitură a primit -o Islanda, care a intrat efectiv
în faliment, din cauza faptului că activele cumulate ale băncilor au ajuns să fie de opt ori mai
mari decât PIB -ul țării. În cele din urmă, Islanda a fost salvată printr -un împrumut de la FMI
în valoare de peste două miliard e de dolari (Verhofstadt, 2012, p. 42).

Astfel, portretul crizei financiare și economice lua contur treptat și în Europa, afectând
toate țările Uniunii Europene, și implicit afectând construcția europeană. În încercarea de a
înțelege ce anume a mers pros t, și de ce criza a afectat atât de profund Uniunea Europeană,
multe explicații care sunt oferite ilustrează faptul că sudul Europei a fost puternic afectat din
cauza decalajelor existente. Una din principalele probleme pe care au avut -o de confruntat
țările membre și economia zonei euro este competivitatea redusă a economiilor din grupul
PIIGS în comparație cu celălalte economii, acest lucru fiind din ce în ce mai accentuat după
2008. În orice caz, aderarea la zona euro nu a adus rezultatele așteptate în s ensul convergenței
trendurilor productivității (Croitoru, 2012, p. 46). Krugman (2011) explică faptul că actuala
criză a Europei este datorată tragediei din Grecia, această țară reprezentând epicentrul crizei
din UE. În decembrie 2010 criza a fost amplif icată când noul guvernul grecesc la acel
moment a indicat faptul că deficitul bugetar al țării era de două ori mai mare decât fusese
anterior raportat, ajungând la 113% din PIB -ul țării (Hall, 2013). Această situație a nu a rămas

82
fără repercusiuni, piața internațională, manifestând neîncrederea în piața de obligațiuni, iar
astfel, determinând o creștere a împrumuturilor pentru guvernele Irlandei, Spaniei, Portugaliei
și Italiei. Pe de altă parte, Spania, o țară ce era în boom economic înainte de 2008, se
confruntă, în prezent, cu cea mai mare rată a șomajului de peste 20%, perspectivele nefiind
dintre cele mai optimiste (Krugman, 2011; Radu, 2012).

Cu toate acestea, Croitoru (2012, p. 47, 48) susține faptul că nu dezechilibrele
bugetare și nici nivelul datoriilor publice sunt cauzele crizei în țările PIIGS. Acesta
evidențiază faptul că în perioada premergătoare crizei, 1999 – 2007, doar Grecia și Portugalia
(din țările PIIGS) aveau deficite bugetare. Astfel, problema zonei euro este, de fapt, este
repreze ntată de dezechilibrele externe. Croitoru (2012) indică în acest fel că problema
adevărată care a stat la baza crizei o constituie dezechilibrele de cont curent ale sectorului
privat, care au fost amplificate de adoptarea euro și care au creat instabilită ți în ceea ce
privește balanțele comerciale prin ritmurile de creștere diferite. Pe de altă parte, Hall (2013)
susține că principala cauză a accentuării crizei a fost datorită faptului că țările din sudul
Europei și Irlanda nu au respectat regulile fiscale ale UEM. După nenumărate și asidue
negocieri, statele membre UE și FMI au oferit împrumuturi pe termen lung pentru a salva
guvernele Greciei, Irlandei și Portugaliei, în timp ce BCE pompa fonduri în sistemele lor
bancare pentru a asigura lichidități. Dacă aceste țări nu ar fi încălcat termenii Pactului de
Stabilitate și Creștere atunci criza economică și financiară nu s -ar fi fost resimțită și nu ar fi
avut efecte atât de profunde asupra Uniunii Europene (Hall, 2013).

Indiferent dacă aparțin sau nu zonei euro, toate țările membre trebuie să respecte
criteriile fiscale din Tratatul de la Maastricht precum și criteriile din Pactul de Stabilitate și
Creștere . În acest mod, se asigură faptul că state membre nu vor depăși deficitul bugetar cu
mai mult de 3 % din PIB, și că datoria publică nu va depăși 60% din PIB (Aslund, 2010;
Euroactiv, 2008). În cazul în care oricare din țările zonei euro nu respectă aceste criterii
atunci acestea pot fi sancționate. Însă datorită faptului că unele din țările considerate
dezvoltate nu au respectat aceste reguli, aceste sancțiuni nu au fost niciodată aplicate precum
nu au fost aplicate înainte de criză nici procedurile existente în cazul excesului de deficit.

83
Printre primele țări care au încălcat aceste reguli au fost German ia și Franța, de aici și
reținerile de a aplica termenii PSC (Aslund, 2010; Hall 2013). Astfel, Croitoru (2012, p. 47)
remarcă faptul că actualul plan de tratare a crizei din zona euro are ca punct central adoptarea
unui acord fiscal care prevede limitare a deficitelor bugetare structurale și a datoriei publice ca
procent din PIB. Aceste acțiuni sunt considerate ca soluții ce vor contribui atât pe termen
scurt la refacerea încrederii, precum și pe termen lung la o stabilitate economică și financiară
crescut ă. Problema pe care unii specialiști (Croitoru, 2012; Krugman, 2008, 2012; Aslund,
2010) o ridică este legată de faptul că UE nu a venit cu un răspuns satisfăcător la criza din
zona euro, deoarece măsurile acestea propuse la nivel european nu vizează probl ema de fond
a crizei.

În plus, Krugman (2012) susține că UE poate fi caracterizată printr -o combinație rară
a unității și dezbinări, care este îndeosebi vizibilă în adoptarea doar a unor țări a unei monede
comune fără a avea o bază politică și economi că solidă atât de necesară menținerii uniunii
monetare, acest fapt devenind o sursă puternică de slăbiciune și de perpetuare a crizei. Este
cert, totuși, că prezenta „criza a datoriilor” cu care UE se confruntă alimentează tensiunile
politice în țările me mbre – în procesul implementării măsurilor de austeritate (Panico &
Purificato, 2013). În zona euro incertitudinea în ceea ce privește comportamentul actual al
statelor membre reprezintă o sursă majoră de probleme, deoarece favorizează atitudini
necoopera nte ale guvernelor naționale și BCE. Aceste atitudini pot duce la o abordare
defensivă atunci când este adusă în discuție cooperarea și coordonarea la nivel european a
politicilor. De asemenea, aceste atitudini determină căutarea politicilor salvatoare car e să fie
implementate la nivelul tuturor țărilor membre să fie în zadar. Costurile plătite de către
cetățeni pentru greșelile în procesul de coordonare la UE sunt imense. Cu toate acestea,
autoritățile europene, în loc să reformeze organizarea coordonării politicilor prin introducerea
unei agenții fiscale europene, care să aibă o aplicare efectivă și care să fie capabilă să
restabilească rolul activ al politicilor fiscale se concentrează asupra măsurilor de austeritate.
La nivel european se insistă asupr a necesității acestor măsuri de austeritate, in ciuda recesiunii
economice ce au produs -o, în ciuda rezultatelor proaste în termeni de stabilizare a finanțelor
publice și în ciuda efectelor perturbatoare asupra democrației, inegalității veniturilor,

84
stabil ității sociale și politice, respectului față suveranitatea națională, relațiilor de prietenie
între statele membre și încrederii în valoarea integrării europene. (Panico & Purificato, 2013,
p. 605).

Ținând cont de acest portret al crizei europene, este c lar faptul că impactul pe care l -a
avut nu a fost unul ce poate fi neglijat. Această criză a provocat o scădere substanțială a
activității economice, o scădere abruptă a productivității, o creștere a șomajului, precum și o
deteriorare substanțială a finanț elor publice (Comisia Europeană, 2011, p. 2). Krugman
(2012) subliniază faptul că în Europa, la fel ca în SUA, criza a afectat țările în mod inegal,
regiunile sau țările care aveau cele mai mari bule înainte de criză, se află în prezent în situații
difici le, cum ar fi cazul Spaniei, Greciei sau Irlandei. Economia în depresiune a Europei a
cauzat o serie de crize fiscale, investitorii străini nemaifiind disponibili să investească în
anumite țări, cum ar fi și cazul României. Răspunsul la aceste crize fisca le a fost unul frenetic
și incoerent cu încercări de a tăia cheltuielile, acest lucru ducând la accentuarea șomajului
îndeosebi la periferia Europei, care ajunge aproape la nivelul atins în perioada Marii
Depresiuni (Krugman, 2012, p. 298). Din nou, probl ema care este dezechilibrul dintre țările
UE, precum și absența unei viziuni coerente în ceea privește răspunsul la criza din 2008.
Clivajul dintre centrul și periferia Europei, devine astfel unul tot mai evident și imposibil de
neremarcat, existând acest ă diferențiere între țări creditoare și țări debitoare, problema fiind
aceea că fiecare stat membru și -a luat răspunderea și adoptând acțiuni fiscale și acțiuni de
redresare pe cont propriu, în schimbul unui răspuns coerent și comun la nivelul tuturor țări lor
membre (Radu, 2012; Habermas, 2012; Soros, 2012).

În prezent, severitatea crizei se resimte și la nivelul Uniunii Europene, astfel țări
precum Grecia și mai apoi Irlanda au fost prinse într -un cerc financiar vicios. Acest fapt este
dezbătut și de Kru gman (2011) care pune problema supraviețuirii crizei financiare având în
vedere că s -a ajuns la stadiul în care națiunile puternice europene pentru a evita o implozie s –
au văzut nevoite de a furniza Greciei și Irlandei linii de credit de urgență. Mihaela
Constantinescu (2012) remarcă, de asemenea, faptul că efectele crizei asupra economiilor
naționale determină atât instituțiile statului cât și instituțiile europene să ia o serie de măsuri

85
de redresare economică. Această atenție asupra măsurilor economice necesare este accentuată
și de Constantin Schifirneț (2011) care afirmă că „există o cerere clară pentru intervenția
instituțiilor europene în rezolvarea problemelor europenilor, cum este, de pildă criza
economic -financiară.” (Schifirneț, 2011, p.93). În acest sens, Bârgăoanu (2011) evidențiază
faptul că la nivel european a fost elaborat un Plan de Relansare Economică, dar obiectivele
acestui plan arată că actuala criză nu a fost percepută de la bun început la dimensiunile reale.
În continuare, autoarea su sține faptul că al doilea val de criză care a lovit în plin Uniunea
Europeană a condus la luarea unor măsuri mai dramatice „de data acesta, măsurile propuse nu
mai cuprind referiri la impactul recesiunii asupra forței de muncă, asupra grupurilor
vulnerabil e, nici măcar Strategia de la Lisabona cu sprijinirea inovației. Noile preocupări sunt
mult mai ”pământene” și dramatice – salvarea euro și, prin acesta a întregului proiect de
unificare europeană” (Bârgăoanu, 2011, p. 15).

Pe acest fond al crizei financ iar-economice apar preocupările cu privire la atitudinile
cetățenilor europeni față de Uniunea Europeană și procesul de integrare. Actuala criză
economică poate duce la scăderea încrederii în Uniune, sau după cum afirmă Valeriu
Frunzaru, Mădălina Boțan și Nicoleta Corbu (2011, p. 131) poate duce la o disponibilitate
scăzută a cetățenilor de a se considera europeni”. În același timp, unele cercetări (Negrea
2011, Bârgăoanu, 2011) privind opinia publică europeană au arătat că odată cu declanșarea
crizei econo mice se înregistrează și o tendință de scădere a euro -entuziasmului atât în rândul
țărilor central europene, cât și în rândul țărilor est -europene. Negrea (2011) susțin e faptul că
„România nu face excepție chiar dacă nivelul sprijinului românilor pentru pr oiectul european
se menține la cote destul de ridicate, cu mult peste media europeană” (Negrea, 2011, p. 197).
În plus, autoarea explică această creștere a euroscepticismul la nivelul României prin
perspectiva „evaluării utilitariste a proiectului european , care, în aceste momente dificile
pentru Uniune, face ca balanța să se încline în favoarea costurilor asociate cu statutul de Stat
Membru” (Negrea, 2011, p. 196).

Țările central și est europene nu au fost ocolite de criză, inclusiv cele care nu erau ță ri
ale zonei euro. România, Ungaria, Bulgaria, Serbia au fost lovite puternic. În cazul Ungariei,

86
care s -a confruntat cu dificultăți din cauza datoriilor externe crescute, dezastrul a fost evitat
printr -un împrumut internațional (Verhofstadt, 2012, pp. 42 – 43). Între timp criza creditelor
avea efecte dezastruoase în țările est -europene. Criza financiară care a cuprins țările din estul
și centrul Europei a fost o situație clasică de creștere excesivă a creditării, care a creat o bulă
ce ulterior s -a spart, determinând, astfel, o criză a datoriilor publice (Aslund, 2010).
Verhofstadt (2012) este de părere că în multe țările în curs de dezvoltare, problema era legată,
în principal, de exporturile de materie primă, care au intrat inevitabil în colaps, conseci nța
fiind ca soldurile băncilor străine să scadă cu rapiditate. În plus, sumele trimise de către cei
care lucrau în țările occidentale, cum era și în cazul României, către familie s -au micșorat
considerabil. În țările est europene, precum Bulgaria, România , Ungaria, Slovacia, Cehia sau
Slovenia, politicile cursului de schimb au jucat un rol central. Țările central și est europene
(CEE) au suferit în urma crizei financiare, având deficite de buget și și datorii publice, însă
confrom lui Aslund (2010) acest e țări au trecut prin criză mai bine decât multe din țările zonei
euro. Toate sunt țări membre UE, însă nu au fost niciodată considerate ca fiind membri „de
mâna întâi”, fapt ce a chestionat relația acestora cu UE. Cu toate acestea, impactul crizei încă
mai este resmițit atât la nivelul țărilor de la periferia UE, cât și la nivelul țărilor din centru,
acest lucru manifestându -se prin potențialul mic de creștere, rata șomajului încă ridicată, și
piețele financiare fragile.

Țările central și est europene au avut o tranziție reușită către capitalism, prin
dereglementarea prețurilor, liberalizarea comerțului, privatizarea proprietăților statului
(Aslund, 2007 : FMI, 2014 ), bucurându -se de creștere economică și stabilitate. Chiar mai mult
decât atât, extindere a Uniunii Europene către est a schimbat noțiunile tradiționale cu referire
la UE atât la nivel politic cât și cultural. Astfel, Uniunea Europeană, odată cu integrarea
țărilor central și est europene precum Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Poloni a și
Slovacia în 2004, și a României și Bulgariei în 2007, a devenit vecină cu Rusia, Belarus,
Ucraina și Moldova. Ca țări din fosta Uniune Sovietică aceste țări încă păstrează o relativă
dependență față de Rusia, fapt vizibil în legăturile economice: din punct de vedere al gazelor
și petrolului rusesc. În egală măsură, o cultură politică post -comunistă comună, alături de
minorități naționale compact stabilite pot provoca anumite probleme în sensul existenței unor

87
presiuni din ce în ce mai mari în ceea ce privește autonomia regională. Aceste elemente, din
punctul de vedere al UE, determină modul în care aceste state se definesc și, în același timp,
modul în care își redefinesc identitatea națională și externă, însă și mai important aceste
elemente pot deter mina dacă aceste state vor putea constitui parte integră a unei Europe unite.
Moștenirea sovietică contribuie la un sistem politic volatil, precum și la clivaje evidente în
această regiune, care sunt de cele mai multe ori articulate în sensul conformării R usiei,
respectiv Europei de vest (Schmidtke & Yekelchyk, 2008, pg. 1 -3).

Cu toate acestea, starea generală în aceste țări central și est europene era dorința unei
societăți normale , ceea ce presupunea democrație și eco nomie de piață bazate pe proprietatea
privată și respectarea legilor. România a avut de suferit de pe urma unei inflații crescute în
perioada tranziției post -comuniste, un slogan popular la acea vreme fiind Întoarcera la
Europa (Return to Europe ), fapt ce a fost resimțit prin deschiderea și optimismul României cu
privire la eventuala apartenență la UE. Uniunea Europeană le -a dat tuturor acestor state
perspective de aderare precum și acorduri comerciale avantajoase. Perioada 1999 -2008 a fost
una caracteriz ată de prosperitate economică în ceea ce privește țările central și est europene.
În această perioadă România, alături de Bulgaria, au avut rezultate mai bune, PIB -ul real
ajungând la aproximativ 5.7 pe an. Această stare de ameliorare a situației economice s-a oprit
în 2008, în momentul în care criza financiara și economică a început să își facă resmițite
efectele. Astfel, România a cunsocut o contracție, PIB -ul țării sczând la aproxmativ 7.2
(Aslund, 2010, pp. 13 -14).

Înainte de 2008, economia României „era inundată de capitaluri străine” (Croitoru,
2012, p. 82), însă după debutul crizei România a trebuit să se confrunte cu un grad mare al
volatilității ratei dobânzilor, fapt ce a determinat o scădere a puterii de cumpărare a
debitorilor. În consecință, a fost redistribuită temporar puterea de cumpărare de la debitori la
cumpărători, putând astfel depresa activitatea economică (Croitoru, 2012, p. 81). România a
avut nevoie de un acord stand -by de la FMI, având probleme cu propriile datorii publice.
Dato riile publice în România ajunseseră în 2008 la 22 procente din PIB, iar deficitul bugetar
fiind de 4,9 procente din PIB. Situația s -a înrăutățit, în 2010, deficitul bugetar ajungând la 12

88
procente, fiind cauzat de excesul efectiv al ratelor de schimb, fapt ce devenea îngrijorător mai
ales în condițiile în care investițiile străine directe ajunseseră la un nivel foarte mic (Aslund,
2010). Se mai subliniază faptul, că în ciuda acestor dificultăți pe care țara noastră le avea de
confruntat, datoriile externe totale reprezentau doar 49% din PIB (Aslund, 2011, p. 131), însă
este de remarcat faptul că în condiții de piață normale România nu ar fi avut astfel de
probleme. Ceea ce este de subliniat este faptul că nu numai la nivel economic România a avut
de suferi t, ci și la nivel politic, datorită guvernării instabile și parlamentelor fragmentate.

Moneda românească își pierduse aproape douăzeci de procente din valoare și se
încerca stoparea crizei prin împrumuturi în valoare de 20 de miliarde de euro de la FMI,
Uniunea Europeană și Banca Mondială. România avea nevoie de aproape 30 de miliarde de
euro, mai mult de 20 % din PIB pentru a le redresa economia (Verhofstadt, 2012, p, 43). În
2008 valutele se depreciau într -un ritm alert, investitorii străini de pe pieț e precum cea din
România, care era caracterizată de instabilitate, și -au retras banii, raționamentul de bază fiind
acela că își plasau banii pe piața obligațiunilor din Vest care era mai sigură. Consecința a fost
criza creditelor în majoritatea țărilor î n curs de dezvoltare, afectând sever mai ales
antreprenorii. Creditarea excesivă a determinat o creștere economică pe termen mediu și lung,
însă în cele din urmă a provocat o situație negativă, rezultatul fiind o contracție economică
(Aslund, 2010). Desfă șurarea ulterioară izbucnirii crizei nu a fost una surprinzătoare. Având
în vedere contextul unei lumi caracterizate prin mari inegalități, Europa centrală și de est,
avea cele mai mari deficite de cont curent datorate ratelor mici de economisire, rezervel e lor
fiind mici, iar datoriile externe ajungând să fie foarte mari (Schadler, 2013 ).

Aslund (2010, pp. 38 -39) este de părere că problema României este în primul rând
una de ordin politic. În 2009 România încheia un acord stand -by cu FMI pe 2 ani în val oare
de 12,95 miliarde de euro, suma finală ridicându -se la 20 de miliarde de euro, incluzând
finanțare din partea Comisiei Europene (5 miliarde de euro), și din partea Băncii Mondiale.
Negocierile s -au desfășurat precaut și lent întrucât România se afla î n pline turbulențe politice
la acel moment. Contextul politic în România era unul dezastruos: în primăvara anului 2007
eșuase încercarea de suspendare a președintelui Traian Băsescu; alegerile parlamentare din

89
noiembrie 2008 au avut o finalizare incertă, P SD-ul și PNL -ul fiecare primind aproximativ o
treime din voturi, în final formându -se o coaliție; în cele din urmă PSD -ul s-a retras din
coaliție lăsând guvernul Boc fără majoritate parlamentară; în 2009 Băsescu a fost reales la
limită. Remarcăm, astfel, faptul că România se confrunta cu un context instabil, care la nivel
internațional nu prezenta încredere, fapt ce a dus, de asemenea la o lipsă de credibilitate a țării
pe plan extern, fapt ce a afectat negativ situația economică a țării, dând posibilitate a
manifestării atitudinilor de neîncredere a atât în ceea ce privește capacitatea Guvernului de a
lua măsuri de contracarare a crizei și redresare a economiei.

Răspunsul României la criza economică a fost puțin spus ineficient: Guvernul la acea
vreme a introdus tăieri bugetare majore, însă, cu toate acestea deficitul de cont curent al țării
în 2008 fiind unul foarte mare. Ulterior, România a fost afectată și de criza Greciei din 2010,
guvernul reacționând prin tăierea salariilor publice cu 25% și pensii le cu 15%, de asemenea
TVA a crescut cu 5%. (Aslund, 2010; Croitoru, 2012). Era nevoie la acea vreme de o
reglementare corespunzătoare, ceea ce s -a dovedit a fi un lucru aproape imposibil. România
dispunea de instabilitate politică, fapt ce s -a reflectat în măsurile deficitare pentru
contracararea crizei. Propunerea specialiștilor (Aslund, 2010; Verhofstadt, 2012; Croitoru,
2012) în domeniu spune este nevoie de un program de stabilizare riguros pentru a reuși să se
depășească dificultățile din prezent, î nsă în același timp este nevoie și de o guvernare solidă
atât la nivel național, cât și european, care să realizeze reformele structurale necesare, însă
situația României reflecta chiar opus, țara ajungând să treacă în același timp printr -o criză
economică , cât și politică. Așadar, România a fost nevoită să solicite împrumuturi, încheind în
mai 2009 un acord de finanțare cu Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană, Banca
Mondială, Banca Europeană de Investiții și Banca de Reconstrucție și Dezvoltare, însumând o
valoare totală de 19,95 de miliarde de euro. Acest sprijin financiar nu a venit fără
condiționări , guvernul românesc fiind obligat să implementeze măsuri de austeritate, și
totodată, se angaja în introducerea unui program de politică economică ce implica reforme
structurale (FMI România, 2009).

90
Criza pe care a traversat -o România și, cu unele excepții, continuă s -o traverseze și în
prezent, este mai gravă decât criza la nivel macro -european. Ea nu este o criză economică de
conjunctură, ci este , conform părerii unei majorități semnificative a analiștilor politici și
economici, o criză de structură, de viziune și, mai ales, o criză de asumare la timp a
reformelor structurale, cu alte cuvinte este o criză de conducere (Voinea, 2009, p. 63).
Aceast ă criză este foarte puternică și poate fi măsurată în termeni numerici prin diferența de la
o creștere a PIB de peste 7% in 2008 la o scădere de peste 9% în 2009. Criza nu este însă o
noutate pentru România, ea fiind cea de -a treia în perioada postcomunist ă; dar este cea mai
intensă și, mai ales, resimțită cel mai puternic de societatea românească în întregime. Analiștii
consideră că au existat trei perioade de recesiune în istoria recentă a României respectiv în
anii 1990 -1992, 1997 -1999 și ultima, început ă în anul 2009. Prima perioadă de criză a fost
relativ normală, similară cu ceea ce s -a întâmplat și în celelalte tari foste comuniste și a fost
datorată tranziției de la economia centralizată către începuturile economiei de piață. A doua
perioadă a fost c aracterizată de privatizări și reforme tensionate, nu întotdeauna reușite,
menite să refacă resursele valutare ale țării. Anul 2000 a deschis etapa unei perioade de
creștere relativ avântată, considerată cea mai prospera perioadă de după 1989, dar lipsa un ei
strategii de dezvoltare echilibrate și pe termen lung, suprapusă și amplificată de factorii
externi au deschis cea de -a treia perioadă de recesiune.

Dacă responsabilitatea pentru criză este o discuție inepuizabilă și, în contextul
ciclicității crizelor , nesemnificativă, există responsabilități majore pentru care conducerea
societății românești, respectiv guvernul, poate și trebuie să fie criticat. Una din aceste
responsabilități este degradarea continuă a sistemului de învățământ național fapt care duce la
degradarea calității forței de muncă și la dificultățile României de a depăși subdezvoltarea
economică care ar trebui să se bazeze pe cunoaștere și inovație.

Daniel Dăianu (2010) consideră că libertatea economică și spiritul întreprinzător, care
se af lă la rădăcina inovației și progresului economic, se bazează pe piețele libere; acest fapt
este de necontestat și explică de ce economiile comuniste s -au prăbușit, în cele din urmă, la
finalul secolului trecut. Dar continuă Dăianu, „este înșelător să argum entăm că piețe libere

91
sunt sinonime cu piețe nereglementate, cu dispariția sectoarelor publice și a politicilor
publice. Economiile și societățile moderne au nevoie de reglementări și de politici publice
pentru ca bunurile publice să fie furnizate în mod a decvat, iar externalitățile negative să fie
prevenite sau limitate; aceasta implică funcționarea sectoarelor publice pe fundalul alocării
libere a resurselor (la prețuri de piață) și a unei competiții economice vibrante. Este de la sine
înțeles faptul că nevoia de eficientizarea a sectoarelor publice trebuie să conducă la ideea ca
resursele publice să nu fie irosite. Este nevoie, de asemenea, și de un reper moral, fără de care
totul se împotmolește mai devreme sau mai târziu.” (Dăianu, 2010, p. 28) .

Noile economii mixte apărute după criză trebuiesă funcționeze în așa fel încât, spre
binele democrației și bunăstării majorității cetățenilor, „să fie evitate politici
extravagante.Ciclurile economice nu pot fieliminate, crize vor mai apărea. Însă un cataclis m
financiar, cu efectele saleteribile asupra economiei reale, poate fi prevenit prin adoptarea de
politici șireglementări potrivite; iar crizele foarte severe pot fi, de asemenea, evitate. UE și
SUA vor ieși din această criză cu economiile transformate (cu sectoare publice mai mari) și,
foarte probabil, vor continua să fie în modfundamental democrații liberale. Însă criza
financiară le -a slăbit deja, pe cândascensiunea noilor puteri mondiale este greu de oprit, cu
toate că recesiuneava fi resimțită în toată lumea. Estimez că viitorul va fi marcat de o
concurențăîntre democrația liberală și forme autoritare de capitalism – acestea din urmăfiind
reprezentate de China și Federația Rusă, în principal. ” (Dăianu, 2010, p 35) .

Pe baza literaturii studiate putem ob serva faptul că țările membre UE au fost
afectate de criza economică și financiară în mod inegal. Fiecare regiune, respectiv fiecare țară
s-a confruntat cu propriile probleme, de la deficitele publice la tăierile salariale, creșterea
șomajului, trebuind să reacționeze prompt și coerent la situația provocată de criză. Cazul
României este unul particular, în sensul că, pe lângă o criză economică, țara s -a confruntat și
cu o criză politică, fapt ce a condus către și o mai mare instabilitate și către o pierdere a
credibilității pe plan internațional.

92
2.5. Influența crizei economice asupra tinerilor europeni

Uniunea Europeană se află în fața unui moment de incertitudine și neliniște. Sub
influența crizei financiare și economice din anul 2008, întregul „proiec t european” a fost
plasat sub semnul întrebării. Habermas (2012) susține chiar că există o epuizare a populațiilor
europene datorită măsurilor de austeritate, iar Eurobarometrele evidențiază o schimbare
importantă în ceea ce privește încrederea publicului în UE: dacă în 2008, 50% dintre europeni
aveau încredere în acest proiect (EB 69, primăvara 2008), în anul 2013, 46% dintre aceștia
menționau contrariul (EB 79, primăvara 2013). Cu toate acestea, criza economică a acționat
doar ca vârful aisbergului, din m oment ce Uniunea se confruntă cu probleme și în zonele
politică și socială (Giddens, 2012; Habermas, 2012).

Atitudinile față de Uniunea Europeană s -au împărțit dintotdeauna între optimism și
pesimism, dar în momentul de față, chiar și cei care își exprimau încrederea în capacitatea de
dezvoltare a Europei ca entitate supra -națională sunt mai puțin convinși de fezabilitatea
proiectului. Astfel, unul dintre cele mai dificile subiecte cu care Uniunea se confruntă este
reprezentat de legitimitatea democ ratică, în măsura în care opiniile cetățenilor nu sunt luate în
calcul (Habermas, 2012; Leconte 2010). Alt subiect care necesită rezolvare imediată este cel
care vizează moneda unică, după cum arată specialiștii (Giddens, 2012): datorită faptului că
așa-zisa „convergență economică” nu a avut loc, Euro este, practic, o monedă fără
suveranitate. Pentru Dobrescu și Palada (2012, p. 17), “în ciuda dificultăților financiare și
economice, problema esențială a Uniunii Europene poartă un nume clar: credibilitate.
Uniunea a trecut printr -o serie de teste successive de credibilitate, fără succes”.

Opinia publică referitoare la Uniunea Europeană este în mod clar nefavorabilă în
momentul actual. Cu toate acestea, se poate vorbi despre o diviziune generațională în aces t
caz (European Comission, 2013): în timp ce reprezentările negative le aparțin mai ales
respondenților trecuți de vârsta de 40 de ani, tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 35 de ani
exprimă o anumită doză de optimism. Literatura de specialitate susține că acest fenomen este
explicabil mai ales datorită faptului că tinerii nu au cunoscut o Europă divizată (Tsafos, 2006)
și, în același timp, sunt cei care beneficiază cel mai mult de oportunitățile oferite de Uniunea

93
Europeană: mobilitate și educație (Huyst , 2008; Frunzaru și Corbu, 2011 ). În aceeași măsură,
această categorie demografică a fost extrem de afectată de criza Euro, iar nivelul de șomaj din
rândurile tinerilor ( Figura 2-2) a justificat denumirea „generația pierdută” (engl. the Lost
Generation ) cu referire la aceștia (European Comission, 2012). Chiar și în viitorul apropriat
acești tinerii reprezintă una dintre cele mai vulnerabile categorii în ceea ce privește găsirea
unui loc de muncă (Krugman, 2012), fapt ce va duce la accentuarea crizei la nive l european,
situație ce poate trage după sine o criză cu mult mai profundă în ceea ce privește întreaga
construcție europeană.

Figure 2 -3. Rata șomajului în Europa și Uniunea Europeană în rândul tinerilor / Sursa: Eurostat, 20 14

Datele Eurostat (2014) indică faptul că la nivelul EU28 24.850 de milioane de
persoane erau în șomaj în 2014. Situația cea mai îngrijorătoare se înregistra la nivelul Spaniei,
cu o rată a șomajului de 24.5%, iar pe de altă parte țara cu cel mai scăzut nivel al șomajului

94
era Germania, unde se ajungea la abia 4.5%. Este ușor de realizat că între cele două țări
diferența este una majoră, fapt ce ne indică încă o dată clivajul dintre țările membre și
delimitându -se în mod cât se poate clar așa numita perif erie a Uniunii. Șomajul este un
indicator atât al dimensiunii economice, precum și a dimensiunii sociale. Creșterea șomajului
în țările membre ducând la o presiune exercitată de către cetățenii europeni asupra
reprezentanților de la nivelul Uniunii, precum și asupra guvernelor naționale de a lua măsuri
care să contracareze aceste efecte dezastruoase ale crizei economice. În consecință, cifrele
prezintă o situație îngrijorătoare: rata șomajului în rândurile tinerilor în EU28 fiind dublă
decât cea pentru cele lalte categorii de vârstă (vezi tabelul 2-1) (Eurostat, 2014).

Tabel 2 -3. Rata șomajului în rândul tinerilor 2007 – 2014: EU28
Sursa: Eurostat 2014, prelucrare proprie .

Astfel, rata șomajului ajunsese la 10,9% în 2013, în timp ce în cazul tinerilor se
regăsea la 23,7%. La nivelul populației tinere din România , situația este și mai îngrijorătoare,
deoarece rata șomajului atinge media Uniunii Europene, aceasta fiind de 23,6%. Ajungem
astfel la scenariul propus de Krugman (2012) care susține că unul din cinci absolvenți este
șomer sau lucrează cu jumătate de nor mă pentru un salariu mai mic decât cel specificat de
nivelul pieței. Această situație descrisă de Krugman (2012) este în concordanță cu realitățile
românești, unde conform unei cercetări recente „jumătate din absolvenții de liceu și de
facultate nu își pot găsi un loc de muncă”, fiind prinși într -un ciclu de educație permanentă
datorită acestui fapt (FutureLab, 2013, p. 24). Datorită situației din ce în ce mai precare în
ceea ce privește nivelul de trai în rândul românilor, respectiv al tinerilor, duce la accentuarea
nemulțumirilor în plan social, iar principalul țap ispășitor este în cele din urmă Uniunea
Europeană, din cauza lipsei de reacție și sprijin. Pe acest fond de nemulțumire este posibilă
apariția și accentuarea atitudinilor sceptice. De altfel, un alt sondaj recent (Gallup, 2013)
prezintă o creștere accentuată a pesimismului cu referire la tânăra generație de europeni.
Potrivit acestei cercetări, tinerii din Europa se regăsesc într -o situație în care au mai puțină 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
Intre 25 -75 de ani 7,2% 7,0% 9,0% 9,6% 9,7% 10,5% 10,9% 10,2%
Sub 25 de ani 15,9% 15,9% 20,3% 21,4% 21,7% 23,3% 23,7% 22,2%

95
securitate și satisfacție la loc ul de muncă, pensii mai puțin sigure și salarii mai mici decât
părinții lor.

„Tinerii sunt cel mai important capital pe care îl deține Uniunea Europeană. Ei
reprezintă fundația socială și economică pentru viitorul Europei”, susține Huber (2013). În
consecință, acest segment al populației constituie o prioritate a Uniunii, fiind necesar să
înțelegem dacă cei care fac parte din el sunt mai degrabă susținătorii proiectului sau
detractorii acestuia. Pentru ambele atitudini există motive reale, conform litera turii de
specialitate. Într -o anumită măsură, suporterii Uniunii se axează pe bogăția culturală, accesul
la oportunități educaționale și mobilitate. Opozanții își justifică ostilitatea prin faptul că
situația economică a produs nemulțumire în rândurile cel or care așteptau îndeplinirea
promisiunilor de creștere financiară.

Înainte de a discuta atitudinile tinerilor față de Uniunea Europeană este necesară o
scurtă prezentare a caracteristicilor acestei generații, adesea regăsită în literatura de
specialitat e sub denumirea „generația Y”, care grupează tinerii cu vârste cuprinse între 18 și
30 de ani, uneori chiar până la 35 de ani, după unii autori (Greenberg și Weber, 2008). O
cohortă generațională este definită ca „un grup ale cărui credințe, atitudini și p robleme sunt
omogene. În cele mai multe cazuri, membrii acestui grup au avut experiențe politice,
economice sau culturale similare într -o perioadă anume de timp” (Tremmel și Wegner, 2010,
p. 81). În mod obișnuit, o generație se întinde pe o perioadă ce cup rinde aproximativ 20 -25
ani, timp în care „personalitatea membrilor săi este influențată de experiențe istorice, culturale
și sociale” (Zopiatis, Krambia -Kapardis și Varnavas, 2012, p. 102). Conceptul de „generație
Y” a fost inițial utilizat în Statele Uni te ale Americii, dar în mod curent este acceptat la nivel
global, fiind întrebuințat cu referire la tinerii aparținând zonei europene, asiatice sau chiar
australiene (Moore, 2005; Forrester Consulting, 2006; Corvi, Bigi și Ng, 2007; Tapscott,
2009; Eckert și Deal, 2012). Tapscott (2009, p. 23) susține chiar emergența unei generații
globale de tineri, accentuând astfel similaritățile dintre aceștia. Edmunds and Turner (2005)
evidențiază că generațiile post -1960 sunt pe drept cuvânt considerate a fi globale, deoarece au
experimentat evenimente care transcend granițele naționale.

96
Membrii generației Y sunt portretizați ca fiind „nativi digitali” (Sutherland și
Thompson, 2003; Huntley, 2006; Tapscott, 2009), „o forță politică și socială (…) Sunt
inteligenți, bin e educați, deschiși și independenți” (Greenberg și Weber, 2008, p. 13). Pe de
altă parte, unii cercetători îi privesc ca fiind narcisiști: „generațiile tinere au fost învățate că
totul este la dispoziția lor, că încrederea în sine este esențială pentru suc ces și că opiniile celor
din jur nu sunt importante” (Twenge, 2009, p. 399). Membrii europeni ai generației Y sunt
similari cu cei americani, iar cercetările (Corvi, Bigi și Ng, 2007) arată că sunt încrezători în
sine și în abilitatea de a schimba lumea, dar în același timp se raportează la familie ca la o
sursă de putere și înțelepciune, ca la un adevărat pilon de susținere. În comparație cu
generațiile trecute, atât membrii europeni, cât și cei americani ai generației Y încearcă să
găsească un echilibru între muncă și viața personală (Forrester Consulting, 2006; Corvi, Bigi
și Ng, 2007; Tapscott, 2009). O altă trăsătură a acestui grup, indiferent de apartenența
geografică, este utilizarea tehnologiei (Forrester Consulting, 2006; Huntley, 2006). Membrii
europeni ai acestei cohorte generaționale dispun, conform cercetărilor (Corvi, Bigi și Ng,
2007), de următoarele caracteristici: călătoresc mult, vorbesc limbi străine și apreciază
diversitatea culturală. De asemenea, sunt văzuți ca toleranți cu ideea de mul ticulturalism și
acceptă diversitatea subculturilor, încercând să realizeze un echilibru delicat între aceste
componente. Corvi, Bigi și Ng (2007) subliniază faptul că membrii generației Y din Europa,
în comparație cu cei americani, nu au o noțiune clară a lucrurilor care îi diferențiază de
generația părinților, deși există o anumită conștiință de grup, pe baza unor experiențe comune:
„sfârșitul Războiului Rece și căderea Zidului Berlinului, dezvoltarea internetului și a rețelelor
sociale, era digitală, tel eviziunea de tip reality , familiile non -tradiționale și evenimentele de la
11 septembrie 2001” (Zopiatis, Krambia -Kapardis și Varnavas, 2012, p. 102).

Cercetătorii arată că această generație a crescut cu beneficiile oferite de UE –
mobilitate, o monedă unică și programe academice (Huyst, 2008) și este familiarizată cu
simbolurile europene (Tsafos , 2006). Membrii generației Y au mai degrabă o atitudine
pozitivă față de Uniunea Europeană, datorită intereselor personale și unei viziuni de tip
costuri -bene ficii referitor la apartenența lor în Uniune. Această atitudine este relevată într -o
serie de studii (Frunzaru & Corbu, 2011; European Commission, 2013; Udrea, Udrea și

97
Țugmeanu, 2013), deși abordarea instrumentală nu este cea mai viabilă, după cum arată H uyst
(2008, p. 294) când susține că „mai multe beneficii europene nu înseamnă că automat mai
mulți cetățeni se vor identifica astfel cu Uniunea Europeană”. Cu toate acestea, raportul
Comisiei Europene (2013, p. 17) arată că „sursa entuziasmului pe care tin erii îl manifestă față
de Uniunea Europeană rezidă în avantajele concrete oferite de integrarea Europeană”. Dar
această susținere poate fi slăbită de criza economică actuală și de faptul că lipsesc măsurile de
protecție socială – în timp, generația tânără se poate transforma, din viitorul Europei, în
„generația pierdută” (European Commission, 2012). Lipsa oportunităților de angajare și a
securității financiare sunt cuvintele de ordine în peisajul European actual (Tremmel, 2010).
Potrivit datelor din Eurosta t, cele mai afectate state în ceea ce privește șomajul în rândurile
tinerilor sunt Grecia (52.3%), Spania (50.7%), Portugalia (35.2%), Italia și Slovacia (34.2%
fiecare). În plus, literatura de specialitate vorbește chiar despre existența unui tip de „cini sm
cu privire la angajări” în rândurile tinerilor, mai ales din cauza faptului că aceștia nu își pot
găsi locuri de muncă stabile (Bauman, 2012), iar mulți angajatori oferă locuri de muncă de tip
dumping (FutureLab Europe, 2013). Una dintre consecințele cr izei Euro asupra tinerei
generații este întoarcerea acestora în casele părintești, deoarece nu își mai permit să locuiască
pe cont propriu. Criza economică actuală reprezintă o amenințare la adresa prosperității
cetățenilor europeni, dar mai ales în ceea c e îi privește pe tineri, care pun semnul egalității
între Uniunea Europeană și lipsa unui loc de muncă (Gallup, 2013; FutureLab Europe, 2013).
Astfel, ne putem întreba în ce măsură își pot menține aceștia o atitudine pozitivă față de
Uniunea Europeană, în condițiile în care „experimentează o criză generală de încredere și de
valori” (FutureLab Europe, p. 7).

Susținerea față de Uniunea Europeană este bazată pe apartenența identitară, deoarece
tinerii „resimt o identitate europeană puternică și apreciază i ntegrarea Europeană mai mult
decât alte grupe de vârste” (European Commission Press Release, 2013). Identificarea cu
Europa depinde mai ales de resurse, mobilitate, educație, cunoașterea limbilor străine,
schimburi culturale și sociale. Mai mult decât atât , cu cât tinerii se implică mai mult în
discutarea subiectelor de ordin social și politic cu familiile și cu prietenii, cu atât se identifică
mai mult cu Europa (Datler et al. , 2005). Cunoașterea limbilor străine din regiunea europeană

98
se dovedește a fi în aceeași măsură un element important, deoarece identificarea cu Europa
este mai slabă în cazul tinerilor care nu vorbesc limbi străine și crește odată cu numărul
acestora (Datler et al. , 2005, p.14).

În ceea ce privește identitatea culturală europeană, M onica Sassatelli (2009) propune
formula tripartită a unității (credința într -un destin comun), diversității (pluralitate, mai multe
culturi și identități europene) și unității în diversitate (straturi diferite, negociere și
eterogenitate). Cercetarea sa cu privire la rolul culturii în crearea unui sentiment de
apartenență la Uniunea Europeană, Sassatelli (2009) arată că ideea de unitate în diversitate
predomină în discursurile tinerilor. Un exemplu de menționat este cel al unui tânăr care,
întrebat dacă se simte European, răspunde în modul acesta: „Mă simt european cu siguranță,
da. În ce mod, nu aș ști să răspund” (Sassatelli, 2009, p. 135). Un alt studiu realizat de Huyst
(2008) cu tineri de vârste cuprinse între 17 și 19 ani arată că aceștia nu identifică elementele
pe care europenii le au în comun, deși le vine ușor să identifice elemente comune atunci când
se referă la identitatea națională. În ceea ce privește apartenența la Uniunea Europeană, „unii
glumesc că în afară de concursul muzical Eurovision și de Liga Campionilor nu este nimic
care să îi unească” (Huyst, 2008, p. 294). O cercetare asupra tinerilor 18 -24 ani din Austria,
Germania, Spania, Marea Britanie, Cehia și Slovacia arată că geografia și alianța politică a
Uniunii Europene sunt citate ca f iind importante de mai mulți respondenți decât cei care
valorizează cutumele și tradiția sau alianța economică exprimată de Euro (European
Comission, 2007, p. 18). Tinerii intervievați în acest studiu au prezentat o imagine care
susține pluralitatea cultur ilor europene și diversitatea acestora. Ideea este continuată de o serie
de studii locale ce arată că membrii generației tinere europene dețin identități multiple. Huyst
(2008) susține că tinerii flamanzi se regăsesc în această situație, cu o paletă de opț iuni
identitare reprezentate de cercuri concentrice, dintre care cel exterior constituie identitatea
europeană.

Mai mult decât atât, în alegerea exprimării unei identități, situația și contextul
reprezintă doi factori importanți. Un alt studiu realizat c u tineri din Polonia, Ungaria, Slovacia
și Cehia arată că respondenții mizează pe un amestec identitar european și național (Ross,

99
2011, p.43). Această trecere de la un fel de identitate la altul este de înțeles dacă luăm în
calcul modul de raportare al ti nerilor la UE, adesea divergent. Raportul Comisiei Europene
(2007) sugerează, din acest punct de vedere, că tinerii au atât speranțe (mai multă toleranță și
deschidere, schimburi culturale, mai puțină xenofobie, îmbunătățirea situației în ceea ce
privește naționalismul și conflictele în cadrul UE), cât și temeri (posibilitatea de a își pierde
identitatea națională și culturală, dominația statelor mari asupra celor de dimensiuni mai mici,
reținerea în ceea ce privește adoptarea monedei Euro în detrimentul mo nedei propriei țări –
simbol pentru identitatea națională) în legătură cu Uniunea Europeană. În mod clar, tinerii
caracterizează cultura europeană cu referire la diversitate, însă accentuează și lipsa unui
element care să unească indivizii. Ceea ce unii pr opun ca fiind unificator – elemente ca o
istorie lungă și substanțială, religia creștină sau rasa albă – sunt contestate de alții. Adesea,
cultura europeană este definită prin opoziție cu „alteritatea”, de exemplu cu cea americană
(Ross, 2011, p.20).

Este important de menționat faptul că identitatea europeană este asumată de tineri într –
o modalitate pragmatică: atunci când obțin beneficii din acest fapt, membrii generației tinere
se simt conectați la nivel european și împărtășesc o identitate colectivă, d ar în moment
dificile, precum criza financiară și economică, de exemplu, aceștia se întorc la identitatea
națională și la istoria propriei țări, care devin semnificative din nou (Tsafos, 2006). Huyst
(2008, p. 295) susține că tinerii își formează identitat ea contextual, ceea ce înseamnă că în
legătură cu identitatea europeană se poate chestiona în mod cert nu dacă aceasta există, ci în
ce fel și când sau unde poate apărea.

Literatura de specialitate prezintă interesul tinerilor în politică drept indicator esențial
pentru viitorul Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, nivelurile ridicate de absenteism
la vot în alegerile euro -parlamentare din 2004, 2009 și 2014 nu pot fi considerate pozitive,
mai ales dacă sunt corelate cu interesul față de politică afișat de generația tânără. Teoreticienii
consideră că apatia politică este justificată deoarece „nu poate fi negat faptul că generațiile
tinere nu mai cred în «mitul fondator» al Europei care aduce pacea” (van Ham, 2005, p. 123).
Kaina și Karolewski (2013 , p.35) propun o viziune similară atunci când afirmă că „mitul

100
fondator al UE ca vehicol de pace, stabilitate și creștere economică își pierde din strălucire,
mai ales în rândurile generațiilor tinere de europeni”.

Deși există un număr restrâns de studii privind atitudinile tinerilor români față de
Uniunea Europeană, concluzia la care ajung acestea este că în țara noastră criza economică nu
îi face pe membrii acestei categorii sociale să își piardă încrederea în Uniune. Dimpotrivă
chiar, tinerii români ma nifestă un euro -optimism temperat, naiv (Durach și Bârgăoanu, 2013),
contrastant cu pesimismul referitor la situația României. Astfel, Durach și Bârgăoanu (2013)
susțin că un sentiment de inferioritate care se datorează probabil distincției centru -periferi e îi
face pe tinerii din România să se raporteze astfel la Uniunea Europeană, în care găsesc o
salvare pentru țara lor, deoarece o apreciază ca fiind un mecanism instituțional rafinat.

Norris (2003) contrazice ideea apatiei politice în ceea ce priveș te tinerii și susține că
există o serie de manifestări care arată că această generație este implicată în acțiuni de tipul
demonstrațiilor, al petițiilor și al protestelor. Analizând participarea politică a acestui segment
în cadrul alegerilor euro -parlamen tare din 2004, Diaz (2008, p. 170) ajunge la o concluzie
similară: „declinul în interes și în utilizarea instrumentelor tradiționale de participare nu
înseamnă că tinerii nu au legătură cu politica, ci că trebuie lărgită definiția participării astfel
încât să includă noi forme de implicare politică”. Cercetările susțin că tinerii nu se simt
apatici, dar nu consideră că „oferta” politică se potrivește cu interesele lor, cu ideile lor sau cu
idealul lor cu privire la democrația politică. Mesajele transmise de către elitele politice și
modul în care acestea comunică nu se potrivesc cu stilul și cu nevoile membrilor generației Y
și acest fapt are consecințe asupra interesului în alegerile europene, mai ales în contextul
economic de criză în care ne aflăm din 200 8. Cu toate acestea, tinerii europeni sunt
participanți activi în activitățile politice și sociale, mai puțin la nivelul votului, ca indicator al
participării democratice și mai mult la nivelul voluntariatului, ca acțiune social și ca semn de
solidaritate față de comunitatea europeană. Acest fapt este confirmat de un studiu (Benedicto,
2008) care arată complexitatea universurilor politice ale tinerilor europeni, susținând că este
greșit ca aceștia să fie caracterizați ca deconectați, sceptici sau alternativ i față de politica
tradițională actuală, deoarece, chiar dacă nu se arată interesați de subiecte politice, realizează

101
totuși mai multe activități de protest decât alte segmente mai în vârstă. Totodată, chiar dacă nu
acordă importanță alegerilor, ei redefin esc normele cetățeniei și ale civismului și valorizează
mai mult solidaritatea. „În rândurile noilor generații, obligațiile politice ca expresie
privilegiată a cetățeniei și -au pierdut forța, legăturile de solidaritate cu ceilalți membri ai
comunității fii nd ceea ce contează pentru ei” (Benedicto, 2008, p. 24).

Tinerii europeni cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani au fost afectați de criza
economică și socială din Uniunea Europeană și astfel sunt una dintre categoriile cele mai
vulnerabile. Denumiți a desea „generația pierdută”, aceștia sunt descriși ca fiind supra –
calificați, dar ca primind salarii prea mici și ca având satisfacția și securitatea locului de
muncă scăzute. Pe de altă parte, unii dintre ei sunt într -o situație și mai puțin favorabilă,
regăsindu -se pe o piață a locurilor de muncă ce oferă mai puține oportunități și care îi
consideră necalificați. Cea mai importantă problemă referitoare la „generația pierdută” este
aceea a insecurității pe care acești tineri o resimt la nivel economic, astf el scăzându -le și
nivelul stimei de sine, devenind confuzi cu privire la identitatea lor și retrăgându -se din viața
socială și politică.

În consecință, libertatea personală a membrilor acestei generații este pusă sub semnul
întrebării, din moment ce mulț i tineri se întorc pentru a locui cu părinții, în lipsa unui loc de
muncă stabil și suficient de bine plătit (FutureLab, 2013, European Commission, 2012;
Eurofund, 2012). Dacă luăm toate aceste detalii în considerare, este mai ușor de înțeles
declinul de î ncredere în ceea ce privește Uniunea Europeană, studiile considerând că este de
așteptat ca tinerii să fie mai pesimiști (Eurofund, 2012) din moment ce bunăstarea economică
nu s-a realizat în ceea ce îi privește.

102
Capitolul 3. Atitudini eurosceptice în c ontextul crizei economice . Tinerii în
raport cu Uniunea Europeană. Analiză secundară de date și cercetare
calitativă prin metoda focus grup

3.1. Aspecte introductive

România este unul dintre statele membre ale Uniunii Europene care își manifestă în
continuare suportul față de Uniunea Europeană. Acest fapt are loc în contextul în care există
o scădere semnificativă a suportului față de Uniune în rândul mai multor state membre. Acest
declin al încrederii și suportului acordat Uniunii Europene s -a accentu at vizibil începând cu
anul 2011, dintre factorii determinanți ai acestui declin fiind incapacitatea Uniunii Europene
de a rezolva problemele cauzate de criza economică (Dobrescu, 2013). La nivel european,
conform eurobarometrelor recente (EB80), încreder ea cetățenilor a scăzut cu considerabil.
Astfel, dacă înainte de criza economică, media europeană la începutul anului 2007 era 57%
(EB67), în prezent, nivelul de încrederea în UE este de doar 31% (EB80). România râmâne
printre țările eurofile, dar o ușoar ă scădere a încrederii în Uniunea Europeană este sesizabilă,
ajungând de la 65% în primăvara anului 2007, la 45% în 2013. Analizând datele oferite de
eurobarometre, putem spune că încrederea cetățenilor în Uniunea Europeană a înregistrat un
declin dramat ic, acestă tendință fiind observabilă începând din doua jumătate a anului 2007,
moment în care banca de investiții franceză, BNP Paribas, anunța că se confruntă cu probleme
severe cauzate de probleme existente pe piața americană referitoare la împrumuturil e
subprime (Verhofstadt, 2012). În acest sens, dacă la începutul anului 2007 încrederea în
Uniune era la nivel foarte mare (57%, EB67), către sfârșitul anului nivelul de încredere scade
cu 9%, ajungând la 48% (EB68).

În plus, acest declin al încrederi i cetățenilor în Uniunea Europeană este confirmat în
diferite studii recent realizate (Pew Research Center, 2013; Gallup, 2013; Eurofound, 2012),
care indică faptul că această criză finanicar – economică a expus multe vulnerabilități ale
proiectului europe an, influențând schimbarea atitudinilor cetățenilor europeni. Acest fapt
reiese și din literatura de specialiate (Garry & Tilley, 2009; Eichenberg & Dalton, 2007;
McLaren, 2006) care arată că factorii economici sunt determinați ai atitudinilor față de

103
Uniu nea Europeană. Chiar mai mult, Fliegstein (2008, p. 4) subliniaz ă că o sursa de conflict
in int eriorul Uniunii poate fi dată de diviziunea dintre cei care beneficiază de pe urma Uninii
Europene în mod direct și cei care nu beneficiază sau au puține benefic ii. De asemenea, sunt
specialiști (Wilde & Trenz, 2012) care înaintează ideea conform căreia întregul proiect
european – cu principiile și raținea sa de a fi – alături de întreaga sa viitoare traiectorie sunt, în
prezent, contestate. Astfel, aceste vulner abilități sau defecte, precum evidentele slăbiciuni ale
uninii monetare, au atras atenția euroscepticilor, care, în momentul de față, „fac un pas înapoi
când vine vorba de integarea europeană” (Habermas, 2013, p. 129). Observăm, astfel, că
situația econo mică a determinat ca încrederea europenilor să scadă, influențând totodată
atitudinile cu privire la viitorul construcției europene. Una dintre cele mai afectate categorii
sociale este cea a tinerilor europeni asupra cărora efectele crizei au avut un impac t
semnificativ. Din cauza faptului că una dintre consecințele imediate ale crizei a fost creșterea
brusă a șomajului (Krugman, 2012), tinerii sunt printre cele mai vulnerabile categorii.
Krugman (2012) afirmă că, acum, este cel mai prost moment în care să fii un tânăr în căutarea
unui loc de muncă, mai ales dacă trăiești în Europa. Numerele ne ilustrează această situație
alarmantă: șomajul în rândul tinerilor la nivelul UE28 este mai mult de dublu decât rata
șomajului generale, pe toate vârstele (Eurostat, 2014). Conform Eurostat (2014) rata
șomajului la nivelul EU28 a ajuns la 10,8% în 2013, pe când rata șomajului în rândul tinerilor
a ajuns la finele aceluiași an la 23,1%. În ceea ce privește tinerii din România, situația
acestora nu este cu nimic mai bun ă, rata șomajului trecând peste media europeană și ajungând
la 23,6%. În consecință, tinerii din ziua de astăzi au fost numiți „generația pierdută”
(FutureLab, 2013) tocmai datorită acestei situații dramatice și particulare cu care aceștia se
confruntă. L uând acești factori în considerare putem înțelege mai bine declinul în ceea ce
privește încrederea față de Uniunea Europeană, întru -cât este o consecință normală ca tinerii
să devină pesimiști (Eurofund, 2012) din moment ce în ceea ce îi privește mult prom isa
prosperitate a Uniunii nu a fost atinsă.

Prin urmare, acest studiu se va focaliza asupra tinerilor cu vârsta cuprinsă între 20 – 35
de ani, având ca obiective generale deteminarea existenței posibilelor atitudini sceptice în
România, și cunoașterea f actorilor care îi determină pe acești tineri să manifeste atitudini de

104
sprijin sau opoziție față de proiectul european și integrare, având în vedere contextul dat de
criza economică. Margaret T hatcher a fost printre primele personalități politice care a i ntrodus
în discursul public o notă de scepticism cu privire la Uniunea Europeană și integrare. De
atunci, euroscepticii au influențat agenda publică a Uniunii Europene în termeni de dezbatere
a integării și aducerii în prim plan tematici precum: implicații le unificării politice atât la nivel
european, cât și global, legitimitatea Uniunii Europene, sau traiectria viitoare a proiectului
european în sensul dezvoltării acesteia într -o comunitate politică supranațională sau,
dimpotrivă, întoarcerea spre o coope rare între state (Leonte, 2010; McLaren, 2006;
Usherwood, 2004). În acest context, înțelegerea eurosceptcismului devine esențială, întru -cât
impactul acestor atitudini de opoziție au un impact semnificativ atât asupra procesului
integrării europene, cât ș i asupra conturării construcției europene.

3.2. Metodologia cercetării

Pentru atingerea obiectivelor lucrării, demersul de cercetare s-a desfăsurat într -un
cadru metodologic cantitativ -calitativ, cercetarea fiind structurată pe două componente: 1)
realiza rea analizei secundare cantitative pe baza datelor din Eurobarometre din perioada 2007 –
2014; 2) utilizarea ca metodologie de cercetare a interviurilor de grup pentru identificarea
factorilor și care accentuează climatul de nemulțumire față de proiectul eur opean. Lucrarea
cuprinde trei direcții de cercetare: 1) să identifice posibilele atitudini sceptice publice față
proiectul european; 2) să investigheze trendul atitudinilor eurosceptice în rândul tinerilor din
Romania, având în vedere contextul crizei econ omice și financiare; 3) explorarea motivațiilor
și a factorilor care influentează atitudinile eurosceptice în randul tinerilor români.

Structura ambelor instrumente de cercetare a fost realizată pe baza următorilor
predictori ai euroscepticismului care se regasesc la nivelul literaturii de specialitate (Spanje &
de Vreese, 2011; Boomgaarden et al., 2011; Leconte, 2010; McLaren, 2006):

105
(1) sentimentele față de Uniunea Europeană – dacă sentimentele față de UE și față de
instituțiile europene sunt negative, atunci este mai probabilă existența atitudinilor
eurosceptice;
(2) utilitarismul – cu cât cei care beneficiază (sau vor avea șansa de a beneficia)
economic în urma integrării europene cu atât aceștia vor sprijni acest proces, în timp ce aceia
care pierd ( sau există posibilitatea de a pierde) vor fi mai ostili față de proiectul european.
Atât condiția economică, precum și costurile -beneficile percepute sunt indicatori ai
scepticismului;
(3) performanța democratică a Uniunii Europene – inclinațiile vor fi c ătre opoziție față
de proiectul european, atât timp cât cetățenii europeni apreciază că nu sunt bine reprezentați,
că deciziile la nivelul instituțiilor sunt opace și nedemocratice;
(4) extinderea viitoare a Uniunii Europene –atitudinea de opoziție sau sp rijin
exprimată față de viitoarea extindere și adâncire a Uniunii.

Prima etapa a cercetării de față corespunde analizei secundare cantitative, statisticile
cercetate fiind Eurobarometrele standard realizate în perioada 2007 -2014. Aceasta a vizat
cercetar ea opiniilor cetățenilor la nivel european, respectiv la nivelul României. Asfel,
întrebările de cercetare care au stat la baza acestui demers au operaționalizat patru indicatori
ai euroscepticismului: 1) Gradul de identificare cu UE – evoluția cu privire la încrederea în
Uniunea Europenă, de la declanșarea crizei economice până în momentul de față; cum este
definită identitatea europeană și apartenența la comunitatea europeană; 2) Utilitatea
apartenenței la UE – identificarea trendului atitudinilor din Rom ania raportat la implicațiile
procesului integrarii europene și la beneficiile și costurile pe care le -a presupus aderarea
Romaniei la comunitatea europeană; 3) Performanța democratică – analizarea dinamicii
atitudinilor din Romania față de modul în care f uncționează democrația europeană; cât de
mult contează vocea acestora în luarea deciziilor la nivel european și în ce masură sunt
încurajati să participe la procesele democratice; 4) Sentimente față de viitorul Uniunii
Europene – identificarea evoluției at itudinilor din Romania cu privire la viitorul Uniunii
Europene și nivelul de încredere în sustenabilitatea acesteia ca proiect politic și economic
(Tabel 3 -1).

106

Tabel 3-1 Indicatori ai euroscepticismului și întrebări de cerceta re
Indicator al euroscepticismului Întrebări de cercetare
Gradul de identificare cu UE ÎC1. Cum a evoluat nivelul de încredere al
cetățenilor europeni cu privire la UE de la
declanșarea crizei economice până în 2014?
ÎC2. Cum a evoluat opinia cetățenilor
europeni cu privire la aparteneța la
identitatea europeană de la declanșarea
crizei economice până în 2014?
Utilitatea apartenenței la UE ÎC3. Cum a evoluat opinia cetățenilor
europeni cu privire la beneficiile/costurile
apartenenței la UE de la declanșar ea crizei
economice până în 2014?
Performanța democratică ÎC4. Cum a evoluat opinia cetățenilor
europeni despre modul de funcționare al
instituțiilor europene de la declanșarea crizei
economice până în 2014?
ÎC5.Cum a evoluat opinia cetățenilor cu
privire la modul în care sunt reprezentați la
nivelul UE de la declanșarea crizei
economice până în 2014?
Sentimente față de viitorul Uniunii Europene ÎC6. Cum a evoluat opinia cetățenilor cu
privire la perspectivele UE de la declanșarea
crizei economice până în 2014?

Această primă parte a cercetării își propune să identifice atitudinile eurosceptice
cercetând, în același timp, și relația dintre euroscepticim și criza economică. Astfel, voi utiliza
ca metodologie de cercetare analiza secundară cantitativă pe E urobarometre. Statisticile
cercetate sunt Eurobarometrele (EB) standard realizate în perioada 2007 -2014: EB67

107
(primăvara 2007), EB 68 (toamna 2007), EB 69 (primăvara 2008), EB 70 (toamna 2008), EB
71 (primăvara 2009), EB 72 (toamna 2009), EB 73 (primăvara 2010), EB 74 (toamna 2010),
EB 75 ( primăvara 2011), EB 76 (toamna 2011), EB 77 (primăvara 2012), EB 78 (toamna
2012), EB 79 (primăvara 2013), EB 80 (toamna 2013), EB 81 (primăvara 2014). În cazul
întrebărilor care nu s -au regăsit în fiecare Eurobarometru , au fost păstrate datele și statisticile
relevante. Datele Eurobarometrelor au fost utilizate cu scopul de a compara opiniile
manifestate de cetățeni și de a identifica opiniile și atitudinea cetățenilor europeni cu privire
la modul în care se raportează la Uniunea Europeană și a deduce atât conturarea unei atitudini
eurosceptice, cât și utilitatea apartenenței la Uniunea Europeană.

Cea de a doua etapă a cercetării de față a constat în realizarea focus grupurilor ,
acestea însumând în total un număr de 36 de subiecți. Astfel, pentru a investiga dacă la
nivelul României există atitudini sceptice și pentru a cunoaște cauzele care stau la baza
formării atitudinilor sceptice cu privire la Uniunea Europeană am realizat o serie de 6
interviuri de grup, utili zând o grilă tematică (ghidul de interviu se regăsește în Anexa 1).
Interviurile de grup au fost structurate în cinci secțiuni, gidate de întrebările de cercetare: (a)
Opinii referitoare la UE în general – întrebările 1 la 6; ( b) Influența crizei economi ce și
financiare – întrebările 7 la 9; (c) UE și România – întrebările 10 la 12; (d) Situația social –
economică în țară și la nivel european – întrebările 13 la 19; (e) Viitorul proiectului european
– întrebările 20 la 24. Durata interviurilor a fost cupr insă între o oră și o oră și jumătate.
Trebuie menționat că este vorba despre 6 seturi de interviuri de grup realizate în perioada
martie -mai 2014.

Interviurile de grup au fost compuse pe grupe de 6 respondenți, însumând în total un
număr de 36 de sub iecți, fiind grupate pe câteva categorii, ținând cont de vârsta și ocupația
participanților. Astfel, se realizeză o diferențiere între tineri aflați încă în anii de formare
profesională, pe de o parte, și pe de altă, tineri angajați, cu educație superioară . Vârsta
participanților este încadrată în intervalul 20 – 35 de ani. Astfel, o parte persoanele
intervievate sunt studenți din trei universități de stat, și anume Școala Națională de Studii
Politice și Administrative (SNSPA), Academia de Studii Economice (ASE), și Universitatea

108
București. Această împărție a focus -grupurilor reprezintă un factor important în sensul că va
oferi posibiltatea de a observa și explora diferențele de atitudini și percepție în fiecare
categorie în parte.

Obiectivele cercetării se referă la înțelegerea conceptului de euroscepticism, cum se
manifestă acesta în România și care ar fi explicațiile euroscepticismului românesc. Cercetarea
are o serie de obiective, care vor sta la baza cadrului de abordare și descriere a sa:
 să ofere o explicație în evoluția atitudinii mai mult sau mai puțin sceptice în România;
 să identifice tipologiile euroscepticismului românesc;
 să identifice cauzele care stau la baza atitudinii eurosceptice în România;
 să explice rolul pe care îl are euroscepticis mul în influențarea integrării europene.

Întrebările de cercetare care au ghidat demersul cercetării sunt centrate pe cele patru
tematici majore mentionate anterior, prin care se vizeaza investigarea și examinarea
sentimentelor de apartenență sau respingere în ceea ce privește Uniunea Europeană,
legitimitatea Uniunii, viitorului acesteia și, nu în ultimul rând, încadrarea în paradigma
utilitaristă, ținând cont de contextul economic actual. Astfel, întrebările de cercetare care au
ghidat această p arte de cercetare calitativă au operaționalizat cei patru predictori ai
euroscepticismului identificați în literatura de specialitate (Spanje & de Vreese, 2011;
Boomgaarden et al., 2011; Leconte, 2010; McLaren, 2006) :

I.C.1. Cum se raportează tinerii ro mâni la Uniunea Europeană în contextul crizei
economice?
Această întrebare de cercetare își popune să identifice modalitățile în care tinerii din
România percep Uniunea Europeană, care sunt opiniile acestora cu privire la proiectul
european, care este niv elul de încredere pe care îl acordă acestuia și care este influența pe care
o resimt în urma integrării. De asemenea, acestă întrebare se referă și la impactul pe care criza
economică l -a avut în raport cu modul în care aceștia percep UE, exprimând, toto dată,
atitudinile față de Uniune și față de instituțiile europene.

109
I.C.2. Care sunt factorii ce influențează susținerea/opoziția față de U.E. și integrarea
europeană a tinerilor în contextul crizei economice?
Această a doua întrebare vizează condițiile în care se realizează susținerea sau opoziția
față de proiectul și integrarea europeană. Această întrebare de cercetare face referire la
dimensiunea utilitaristă investigând benefiiciile și costurile percepute de către tineri în relație
cu UE. Răspunsul l a acestă întrebare ne va indica modul în care tinerii se raportează la UE,
afirmând sau infirmând faptul că atât timp cât utilitatea apartenenței la UE este ridicată,
probabiltatea manifestării unei atitudini sceptice în ceea ce privește integrarea sau UE este
mai redusă.

I.C.3. Care este opinia tinerilor români cu privire influența pe care aceștia o au
asupra la nivel european?
Această întrebare face referire la gradul în care tinerii consideră că vocea lor contează
la nivelul UE, la modul în care aceșt ia se implică în viața politică la nivel european.
Răspunsul la această întrebare este util în ceea ce privește influența tinerilor asupra modului
de funcționare a UE. Posibila lipsă de legitimitate a UE poate fi indicată prin răspunsul dat
acestei întreb ări de cercetare, fapt ce va face posibilă identificarea unei explicații cu privire la
euroscepticismul tinerilor. În consecință, euroscepticismul ar putea fi reprezentat ca o
manifestare a lipsei de legitimitate a instituțiilor europene, fapt reflectat p rin gradul în care
tinerii consideră că vocea lor contează în UE.

I.C.4. Care este viitorul Uniunii Europene în opinia tinerilor români?
Această ultimă întrebare de cercetare își propune se evidențieze termenii în care tinerii
descriu viitorul UE atât p e termen lung, cât și pe termen scurt. Criza economică a determinat
o accentuare a atitudinilor eurosceptice, fapt ce pe termen lung ridică întrebarea siguranței
dezvoltării viitoare a proiectului european. Manifestarea acordului și încrederii tinerei
gene rații în construcția europeană define extrem de importantă, în acest context precar. În
acest sens, răspunsul la această întrebare de cercetare poate indica condițiile de existență a
proiectului european în viitor.

110
Astfel, datele obținute în urma intervi urilor au la bază aspecte ca raportul încrederii în
Uniunea Europeană și criza economică, direcția în care aceasta se îndreaptă, opiniile cu
privire la UE și sentimenul apartenenței la Uniunea Europeană. În acest sens, focus -grupurile
oferă posibilitate a de a obține informații de profunzime, ce pot ulterior explica existența
fenomenului de euroscepticism în Romnânia în rândul tinerilor.

3.3. Atitudini eurosceptice în contextul crizei economice . Cercetare cantitativă
secundară.

3.3.1. Eurobarometrul – argumente pro și contra

În anii ‘90, dezbaterile cu privire la Uniunea Europenă și ince rtituninile exprimate la
adresa integrării europene au determinat o schimbare, care a adus în centrul atenției
importanța opiniei publice și capacitatea acesteia de a perturba bunul mers al proiectului
european atât la nivel național, cât și supranațional. Instituțiile supranaționale au început
anterior acestei perioade un demers de cercetare a opiniei cetățenilor europeni în încercarea
acestora de a -și găsi legitim itatea. Eurobarometul este un instrument de sondare a opiniei
publice la nivelul Uniunii Europene, ce a fost introdus în 1970. Scopul acestora este de a servi
la investigarea și măsurarea opiniei publice europene. Sondajele sunt efectuate de către
Comisia Europeană, mai precis de Direcția Generală de Presă și Comunicare. Există patru
tipuri de sondaje, și anume Eurobarometrele Standard, Eurobarometrele Speciale,
Eurobarometrele Flash și Studiile Calitative. În cazul nostru, atenția se va concentra asupra
Eurobarometrelor Standard, prin urmare, următoarele secțiuni se vor referi la tehnicile și
argumentele pro și contra ale acestor sondaje.

Eurobarometrul Standard a intrat în uz în 1973, fiecare studiu constând în aproximativ
1000 de interviuri față în faț ă pentru fiecare stat membru, excepție făcând Germania unde sunt
realizate 1500 de interviuri, Luxembourg: 600, Marea Britanie 1300, cuprinzând 300 de
interviuri și în Irlanda de Nord. Sondajul este realizat între 2 și 5 ori pe an, cu rapoarte
oficiale publicate de Comisia Europeană de două ori pe an (la începutul și sfărșitul anului)

111
(http://ec.europa.eu/public_opinion/description_en.htm , accesat iunie 2014). Eurobarometrele
standard cuprind diverse întrebări, scopul principal al acestora fiind de a re flecta evoluția
integrării europene. Pe parscursul timpului, forma eurobarometrului standard s -a schimbat, nu
numai din cauza faptului că au fost adăugate noii intrați în UE, dar și datorită faptului că
numărul de întrebări a variat, unele întrebări fiind scoase, altele adăugate. În ceea ce privește
metodologia, designul Eurobarometrelor este unul multistratificat, probabilistic, ceea ce
înseamnă că în fiecare stat membru eșantionarea se face în raport cu densitatea populației.

Eurobarometrele reprezin tă o modalitate ideală de investigare a opiniei cetățenilor
statelor membre cu privire la diferite chestiuni. Schmitt (2003) recunoște valoarea
Eurobarometrelor ca instrument de cercetare și argumentează faptul că nici un alt program
de sondare a opiniei transnațional nu este atât de folositor și atât de mult utilizat. Cu toate
acestea, Eurobarometrele prezintă și o serie de dezavantaje. Principalul dezavantaj ar fi acela
al faptului că pe parcursul timpului unele întrebări au fost scoase, schimbate sau a dăugate. În
acest sens, devine crucială în analizarea datatelor Eurobarometrelor alegerea indicatorilor
adecvați, cu alte cuvinte trebuie identificate întrebările din eurobarometre care să corespundă
cu dimensiunile pe care dorim să le analizăm.

Ținând cont de faptul că Eurobarometrele standard sunt sondaje realizate prin
aplicarea de chestionare față în față, această metodă de colectare a datelor are o serie de
avantaje. Operatorul de interviu are posibilitatea să intervină în sensul prevenirii unor
neînțelegeri cu privire la întrebările chestionarului și completarea acestora. Dezavantajul
constă în ceea ce privește rolul operatorului și anume că acesta poate presa respondentul,
neoferindu -i suficient timp de reflectare asupra întrebărilor. În plus, luâ nd în considerare
posibilele dezavantaje ale Eurobarometrului standard, se poate ridica problema imparțialității,
având în vedere faptul că aceste sondaje sunt sponsorizate de către Comisia Europeană, care
are un interes politic și strategic în a încadra a numite rezultate sau întrebări într -un mod
favorabil, care să avantajeze UE.

112
3.3.2 . Analiza Eurobarometrelor 2007 – 2014

3.3.2.1. Gradul de identificare cu UE

Începând cu anul 2010 țările membre au început să manifeste din ce în ce mai mult o
lipsă a încrederii în UE (Figura 3 -1.), atingând cel mai jos prag din istoria UE, acest trend al
neîncrederii menținându -se ridicat până în prezent. Lipsa de încredere este un fenomen
generalizat în toate țările membre, ajunând în anul 2013 ca 60% din cetățenii e uropeni să
afirme faptul că nu au încredere în Uniunea Europeană. În această perioadă problemele socio –
economice și politice de la nivel european au căpătat o intensitate puternică, majoritatea
statelor fiind obligate să pună în aplicare măsuri de austeria te. Astfel, retragerea încrederii față
de UE poate fi explicată nu numai prin implementarea măsurilor agresive de austeritate, ci și
prin prisma controverselor și polemicilor ce au luat naștere în jurul soluțiilor soluțiile propuse
de salvare a țărilor int rate în faliment, cum ar fi proiectul de salvare al Greciei, sau
competivitatea scăzută a economiilor și deficitelor bugetare a țărilor PIIGS (Hall, 2012,
2013). În plus, lipsa unui răspuns al problemelor de natură economică de la nivel european
determinân d, la rândul său, scăderea capitalului de încredere în UE. Acest fapt ne relevă o
corelație evidentă în ceea ce privește trendul de neîncredere și criza economică.

Pe măsură ce situația socio -economică și politică se stabiliza la nivelul statelor
membre, se poate remarca ca începând cu a doua jumătate a anului 2013 și pe parcusul anului
2014 indicatorul încrederii în UE se stabilizează: 31% din cetățenii europeni declarând ca au
încredere în UE. O ușoară ameliorare în ceea ce privește încrederea în UE se înregistrează și
la nivelul României. În timp ce în 2013 42% dintre români își exprimau neîncrederea față de
UE, în 2014 procentul ajunge la 34%, înregistrându -se, astfel, o diferență de 8 puncte
procentuale în ceea ce privește neîncrederea în UE (EB80, EB81). Cu toate că România
rămâne printre țările susținătoare ale integrării europene, rămânând peste media EU28, nu
poate rămâne neremarcat faptul că începând cu a doua jumătate a anului 2008 și până în
prezent, neîncrederea în UE a crescut considerabil c omparativ cu prima parte a anului 2008,
unde procentajul de neîncredere era doar la 20% (EB70). Acest fenomen al creșterii
neîncrederii exprimate atât la nivel european, cât și la nivelul României se corelează cu

113
situația economică precară cauzată de criza mondială și europeană care a afectat și pus sub
scrutin întreaga construcție europeană.

Figura 3-1. Nivelul de încredere al cetățenilor în UE/ Sursa: EB67, EB 68, EB 69, EB 70, EB 71, EB 72, EB 73,
EB.

Analiza socio -demo grafică (Tabelul 3 -2) ne relevă faptul că tinerii europeni, precum
și cetățenii europeni ce aparțin unor categorii privilegiate (cu precădere cei care dețin studii
superioare și cei care au o poziție mai înaltă pe scara socială) sunt cei care manifestă u n grad
mai ridicat al încrederii în UE în comparație cu media înregistrată la nivel european: din
categoria 15 -24 de ani procentajul tinerilor care au încredere în UE este 42% versus 28% din
cei din categoria de 40 de ani și peste; din categoria de vârstă 20 de ani și peste cu educație
procentul este de 37% comparativ cu cei care au abandonat studiile care ating un nivel al
încrederii de doar 26%; din categoria studenți comparativ cu categoria șomerilor procentul ce
ne indică încrederea este de 46%, respect iv 23% (EB 81, 2014). Așadar, ne este confirmat
faptul că tinerii au mai degrabă o atitudine pozitivă față de UE, însă nu poate fi ignorat faptul
că această susținere a tinerilor poate fi diminuată prin lipsa oportunităților de angajare și 57%
48% 50% 47% 47% 48%
42%
43% 41%
34% 31% 33% 31% 33% 31% 32% 36% 36% 41% 41% 40% 47% 45% 47% 55% 60% 57% 60% 58% 56%
11% 16% 16% 12% 12% 12% 11% 12% 12% 11% 9% 10% 9% 11% 13%
0%10%20%30%40%50%60%70%Nivelul de încrederea în UE
Au încredere Nu au încredere Nu știu

114
securității fina nciare, acest fapt fiind indicat prin procentul scăzut al încrederii manifestat de
acei cetățenii europeni ce nu dețin un loc de muncă. Cele mai afectate state în ceea ce
privește șomajul în rândurile tinerilor sunt Grecia (52.3%), Spania (50.7%), Portuga lia
(35.2%), Italia (34.2%) (Eurostat, 2014), readucând în atenție, astfel, controversele legate de
problemele socio -economice ale țărilor din grupul PIIGS, precum și problematica acută în
ceea ce privește discrepanțele centru -periferie dintre țările memb re.

Table 3-2. Nivelul de încredere în UE: categorii socio -demografice/ Sursa: EB80 0-3
Au încredere Nu au încredere Nu știu
EU 28 31% 58% 11%
Vârsta
15-24 41% 46% 13%
25-39 34% 57% 9%
40-54 29% 61% 10%
55+ 26% 63% 11%
Categoria socio -profesională
Manageri 40% 52% 8%
Liberi profesioniști 32% 59% 9%
Muncitori 29% 60% 11%
Casnici 24% 63% 13%
Șomeri 24% 67% 9%
Pensionari 27% 62% 11%
Studenți 45% 41% 14%
Educația (înch eierea studiilor)
15- 21% 67% 12%
16-19 28% 61% 11%
20+ 37% 54% 9%
Încă studiază 45% 41% 14%

La ora actuală, prin raportare la modalitatea prin care tinerii români își definesc
identitatea europeană, rezultatele Eurobarometrelor (EB73; EB77 și EB78) indică faptul că
aceștia au internalizat un sentiment de atașament față de comunitatea europeană (Figura 3 -2).
Observăm, astfel, că o mare parte din europeni declară că se simt cetățeni ai UE, procentul
fiind de 65%. Se înregistrează, astfel, o creștere de șase puncte procentuale în comparație cu
Eurobarometrul Standard din 2013 (EB80), în timp ce procentul europenilor care nu se
consideră cetățeni ai UE scade la 34% ( -6 puncte procentuale). Acestă raportare la identitatea

115
europenă ajunge pentru întâia dată la cel mai ridicat nivel înregistrat din 2010, an în care a
fost introdusă aceast item în Eurobarometrul Standard (EB73).

Figura 3-2. Raportarea la cetățănia europeană/ Sursa: EB81, EB80, EB79, EB78, EB77, EB75, EB73.

În ceea ce privește situația din România, se poate remarca o creștere de 10 puncte
procentuale în anul 2012 (EB77) comparativ anul 2010 (EB73), când doar 50% dintre tinerii
români se defineau ca fiind și cetățeni europeni. Rezultatele EB80 indică faptul că, asemenea
cetățenilor statelor membre ale Uniunii, tinerii români se definesc preponderent în termeni de
cetățean român (45%) și într -un procentaj de 31% ca fiind cetățeni români și cetățeni
europeni. Deși identitatea națională rămâne cea dominantă, procen tajul de 8% al tinerilor
romani care se definesc ca fiind doar cetățeni europeni este peste media europeană de 2%.
Astfel, cetățenii români (8%), alaturi de cei din Luxemburg (7%), sunt singurii care se
definesc ca fiind doar cetățeni europeni într -un pro centaj atat de ridicat, comparativ cu
cetățeni ai statelor cu tradiție ai Uniunii, cum sunt cei din Germania (2%) sau Franța (3%).
Acest lucru confirmă faptul că România este o țară ce susține integrarea europeană, precum și
tinerii români au o atitudine p ozitivă cu privire la Uniunea Europeană, percepându -se nu doar
ca cetățeni români, cât și cetățeni europeni.
21% 23% 19% 22% 22% 20% 26%
41% 39% 42% 41% 40% 39% 39%
25% 24% 26% 23% 24% 26% 21%
12% 12% 12% 13% 13% 14% 13%
1% 2% 1% 1% 1% 1% 1%
EB73, Primavara, 2010EB75, Primavara,2011EB77, Primavara, 2012EB78, Toamna,2012EB79, Primavara,2013EB80,Toamna, 2013EB81, Primavara,2014Mă simt cetățean european
Acord total Acord parțial Dezacord parțial Dezacord total Nu știu

116
Această analiză ne conturează o situație una foarte interesantă și în acelasi timp
problematică. Pe de o parte, avem un procentaj mare al neîncred erii în UE pentru prima dată
în istoria construcției europene. Atât la nivelul EU28, cât și la nivelul României acest
procentaj a crescut considerabil după declanșarea crizei economice și în perioada de
implementare a măsurilor de austeritate. Însă, pe de altă parte, remarcăm faptul că europenii
se consideră ca fiind parte a unei identități europene, fapt care contravine, într -o oarecare
măsură, cu lipsa de încredere față de ceea ce reprezintă Uniunea Europeană. O explicație
pentru acestă situație este greu de găsit, neavând un răspuns în statisticile analizate. Cu toate
acestea, se ridică problema legitimă a unei debusolării a cetățenilori europeni în ceea ce
privește apartenența la o identitate europeană și manifestarea sentimentelor de neîncredere în
entitatea cu care în cele din urmă aceștia se identifică. Lipsa de încredere cauzată de situația
economică, socială și politică se pare că a nu determinat cetățenii statelor membre să respingă
toate aspecte legate de UE.

3.3.2.2. Utilitatea apartenenței la UE

În ceea ce privește implicațiile procesului integrării europene asupra atitudinilor
tinerilor din România, raportat la beneficiile și costurile concrete care rezidă din apartenența
acestora la comunitatea europeană, rezultatele Eurobarometre lor indică faptul că deși există
un trend descendent al încrederii tinerilor față de proiectul european, în continuare aceștia
percep UE ca pe un garant al securității economice. Rezultatele Eurobarometrelor se
încadrează în media europeană: astfel, în con tinuare, tinerii din România consideră că în
pofida contextului socio -economic și politic actual, apartenența la comunitatea europeană a
adus României o serie de beneficii economice și de schimbari pozitive la nivel societal.
Astfel, conform EB80, pentru 5 4% principalele beneficii care rezidă din dreptul statutar de a
fi cetățean european sunt reprezentate de libertatea de a călători/ dreptul la libera circulație în
spațiul european, de a călători și cu oportunitățile de angajare. Tinerii români rămân unii
dintre cei mai entuziaști cetățeni europeni privind satisfacția față de beneficiile apartenenței la
Uniunea Europeană, deși, poate fi remarcat un trend descendent în acest sens între anii 2008 –

117
2012: de la 66% în anul 2008 (EB69), la 56% în anul 2010 (EB73 ), la 52% în anul 2012
(EB77), anul 2013, aducând în prim -plan o creștere de 2 puncte procentuale: 54% (EB80).

Libertatea de mișcare se află pe primul loc atunci ca asociere adusă Uniunii Europene,
reprezentând un beneficiu major exprimat atât la nivelu l României unde jumătate din
respondenți consideră foarte importantă libertatea de a călători studia sau munci pe teritoriul
UE, depășind media europeană, care este la rândul ei ridicată (Tabel 3 -4). În plus, principalele
reprezentări ale UE la nivelul EU2 8 conform datelor Eurobarometrelor (EB81) asociate cu
liberatea de mișcare (44%), moneda unică (35%), pacea (25%), risipă de bani (25%) și
birocrație (24%).

Tabel 3-4. Reprezentările fundamentale asociate Uniunii Europene/ Su rsa: EB81.
Libertatea de a călători, Risipă
de a studia și munci Euro de Pace Birocrație
oriunde în UE bani
EU28 44% 35% 25% 25% 24%
România 50% 35% 13% 24% 9%

Așadar, principalele reprezentări ale UE sunt fie de natură negativă, fi e legate de
beneficiile câștigate ca apartenent al UE. Generația tânără este cea mai inclinată să aprecieze
beneficii precum libertatea de mișcare (53% din categoria 15 -24, 56% din categoria studenți),
în timp ce generațiile bătrâne tind să nu evalueze în mod același mod acest beneficiu ce
decurge din integrarea europeană (37% din categoria 55+). De asemenea, generațiile bătrâne,
șomerii și cetățenii europeni ce se confruntă cu probleme de ordin financiar sunt cu precădere
înclinați spre percepțiile negativ e în legătură cu UE. Observăm, în acest sens, faptul că aceste
categorii percep Uniunea Europeană ca fiind un proiect ce reprezintă doar o pierdere de bani
(29% din categoria 55+ ; 28% din șomeri) (EB81). De asemenea, remarcăm că majoritatea
românilor se r aportează la Uniunea Europeană în termeni de beneficii care decurg din
apartenența la proiectul european. Astfel, se confirmă faptul că jumătate dintre români percep
cu precădere avantajele statutului de membru, intrând sub paradigma utilitaristă. În acest mod,
prin faptul că românii percep mai mult beneficiile integrării poate explica și nivelul sprijinului
și încrederii acordat Uniunii Europene, care este peste media europeană.

118

Cu toate acestea, principalele probleme cu care se confruntă tine rii români, asemenea
tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, sunt cele de natură economico –
socială, înregistrând o creștere de 20 de puncte procentuale raportat la anul 2010 (EB73) și
anul 2011 (EB76): creșterea ratei șomajului, problema imigranților și creșterea inflației. Criza
economică a determinat o diminuare a credibilității în ceea ce privește beneficiile câștigate ca
țară membră a UE. La începutul anului 2010 (EB73) s -a înregistrat un declin al beneficiilor
percepute care decurg di n apartenența la UE. Acest trend a continuat până spre sfârșitul anului
(EB74), 50% din cetățenii europeni considerând că țara lor a beneficiat în urma statutului de
membru al UE, înregistrând un declin de trei puncte procentuale din primăvara aceluiași an .
În consecință, a crescut ponderea cetățenilor care consideră că apartenența țării lor la UE este
lipsită de avantaje (39%). Astfel, pe parcursul a unui singur an, dacă luăm anul 2009 ca punct
de referință, ponderea respondenților care consideră că țara l or a avut de câștigat ca membru
UE a scăzut drastic cu 7 puncte procentuale, în timp ce ponderea celor care nu găsesc
beneficii în statutul de stat membru crește cu 8 puncte procentuale (Figura 3 -3). Această
situație coincide cu perioada de maximă resimțir e a efectelor crizei, cetățenii devenind din ce
în ce mai reticenți în ceea ce privește aprecierea beneficiilor care decurg din apartenența la
Uniunea Europeană.

Acest trend al diminuării drastice al aprecierii beneficiilor care derivă din statutul de
stat membru portetrizează o situație îngrijorătoare ce poate avea o consecință alarmană: a ceea
a diminuării sprijinului manifestat față de integrarea europeană, în special în statele ce se
raportează la Uniunea Europeană și identitatea europană în termeni de cost -beneficiu. Acest
fapt este susținut de cercetările (McLaren, 2006; Frunzaru et al, 2011; Bârgăoanu, 2011;
Leconte, 2012) care confirmă o corelație netă între avantajele percepute de ordin economic ca
urmare a integrării europene și predispoziția spre o atitudine de susținere a procesului; Pe de
altă parte, acei care nu evaluează în mod pozitiv statutul de membru UE, sau care consideră că
pierd (sau sunt susceptibili în a pierde) ca urmare a apartenenței la UE manifestă o atitudinie
mult mai sceptică , sau chiar ostilă față de integrarea europeană.

119
Figura 3-3. Beneficiile aprtenenței la UE/ Sursa EB67, EB68, EB69, EB 70, EB71, EB71,EB73, EB74.

Eurobarometrele realizate în intervalul 2011 – 2014 au exclus această într ebare cu
privire la aprecierea beneficiilor care derivă din statutul de țară membră. Eurobarometrele
ulterioare adresează această întrebare doar respondenților din statele candidate, precum
Turcia, Macedonia, Serbia, Islanda.
59% 58% 54% 56% 56% 57% 53% 50%
30% 29% 31% 31% 31% 35% 35% 39%
11% 13% 15% 13% 13% 12% 12% 11% 0%10%20%30%40%50%60%70%EB67, Primavara, 2007EB68, Toamna, 2007EB69, Primavara, 2008EB70, Toamna, 2008EB71, Primavara, 2009EB72, Toamna, 2009EB73, Primavara, 2010EB74,Toamna, 2010Ați beneficiat în urma aprteneței la UE?
Au beneficiat Nu au beneficiat Nu știu

120
3.3.2 . 3. Performanța dem ocratică

Începând cu anul 2010 statele membre se înregistra un trend descendent referitor la
percepțiile în ceea ce privește democrația la nivelul Uniunii Europene. Cetățenii europeni au
devenit mai sceptici în cea ce privește funcționarea democrației, da tele Eurobarometrelor
relevând o modificare importantă în acest sens (Figura 3 -4). În consecință, în 2014 se
înregistrează o creștere cu un singur punct procentual în ceea ce privește opiniile pozitive
referitoare la funcționarea democrației (44% din cetăț eni susțin acest lucru), comparativ cu
anul 2013 când diferența procentuală dintre cei care se arătau satisfăcuți versus cei
nesatisfăcuți de modul de funcționare al democrației era de -3 puncte procentuale.

Figura 3 -4. Grad ul de satisfacție al cetățenilor europeni privind funcționarea democrației în UE / Sursa: EB 68,
EB72, EB73, EB76, EB77, EB78, EB79, EB80, EB81.

În pofida ușoarei îmbunătățiri cu privire la balanța dintre opiniile negative și cele
pozitive, se remarcă menținerea balanței negative a opiniilor în țările din zona euro (41%
versus 48% în 2014, compativ cu 2013 când se atingea 40% versus 51%). Pe de altă parte, 52% 54%
50%
45% 44% 44% 43% 43% 44%
32% 32%
25% 43% 44% 45% 46% 46% 43%
16% 14% 15% 12% 12% 11% 11% 11% 13%
0%10%20%30%40%50%60%Gradul de satisfacție privind funcționarea democrației în UE
Total satisfacut Total nesatisfăcut Nu știu

121
țările din zona non -euro se arată cu mult mai optimiste, balanța înclinând către opiniile
pozitive (50% versus 33%, comparative cu h 50% versus 35%) (EB 80, EB 81). De aici
rezultă o diferențiere evidentă între statele din zona euro și cele din afara zonei euro.

Referitor la opinia cetățenilor români despre performanța democratică a Uniunii
Europene din 2007 până în 2014, 35% dintre aceștia susțin faptul că vocea lor nu contează în
luarea deciziilor la nivel european. Deși rezultatele ultimului Eurobarometru (EB 81) indică o
evoluție pozitivă comparativ cu anii 2009 și 2013 la nivelul tuturor celor 28 de state membre,
media europeană de 42% fiind cea mai ridicată din anul 2007 și pană în prezent (Figura 3 -4).
În continuare tinerii din România, asemenea celorlalți cetățeni europeni, consideră ca vocea
lor nu contează pentru elitele politice europene. As tfel, rezultatele indică faptul că tinerii
români nu sunt încurajați să participe la procesele democratice deoarece cerințele și
necesitățile acestora nu sunt incluse pe agenda politică, însă nivelul de încredere în instituțiile
europene continuă să fie ri dicat. Acest lucru poate fi corelat cu neîncrederea tinerilor români
în clasa politică românească și în capabilitatea instituțiilor naționale de a furniza soluții
eficiente la necesitățile lor dar și pe fondul schimbărilor polilor de putere la nivelul part idului
de guvernământ.

În consecință, dacă în anul 2008, chiar la începutul crizei economice, conform EB69,
66% dintre tinerii din România manifestau o încredere ridicată în instituțiile europene
comparativ cu procentajele scăzute de încredere în institu țiile naționale (22% – încrederea în
Parlament și 25% – gradul de încredere în Guvern), odată cu accelerarea crizei la nivelul
spațiului european, în anul 2012, conform EB77, 46% dintre cetățenii români sunt mulțumiți
de modul în care funcționează democraț ia europeană. Nemulțumirea față de clasa politică
românească se traduce și prin procentajul scăzut de încredere de doar 13% (EB77) în anul
2012 și de 18% în anul 2013 (EB79) în sistemul democratic din România și în capacitatea
acestuia de a proteja interes ele cetățenilor și de a asigura bunăstarea acestora.

122
Figura 3-5. Vocea mea contează în UE/ Sursa: EB67, EB68, EB69, EB70, EB71, EB73, EB74, EB75, EB76,
EB77, EB78, EB79, EB80, EB81.

În concluzie, în pofida contextului socio -economic și politic nefavorabil, deși poate fi
remarcată o dinamică negativă a încrederii tinerilor români în instituțiile europene în anii
2013 și 2014, comparativ cu anii 2008 și 2009, pentru aceștia modelul democrației europene
continuă să fie un ul sustenabil, deși nu înglobează idealul acestora asupra democratiei, în
sensul în care: își doresc ca vocea acestora să fie auzită pentru a atrage atenția asupra
problemelor de interes și de a fi informați asupra derulării proceselor democratice.

3.3.2. 4. Sentimente față de viitorul UE

Referitor la evoluția opiniilor tinerilor din România față de viitorul Uniunii Europene
și accelerarea procesului integrării de la declanșarea crizei economice și până în momentul de
față, aceasta ramane una relativ cons tantă, încadrându -se într -un trend pozitiv. Astfel, atât
înainte de începerea crizei zonei Euro, caâd rezultatele EB 69 indicau faptul că 66% dintre 55% 61%
57% 61%
53% 55% 57% 62% 65% 63% 64% 67% 66%
52%
35%
30% 31% 30% 38%
34% 33% 30%
26% 31% 31% 28% 29% 42%
10% 9% 12% 9% 9% 11% 10% 8% 9% 6% 5% 5% 5% 6%
0%10%20%30%40%50%60%70%80%EB67, Primavara, 2007EB68, Toamna, 2007EB69, Primavara, 2008EB70, Toamna, 2008EB71, Primavara, 2009EB73, Primavara, 2010EB74,Toamna, 2010EB75, Primavara,2011EB76, Toamna, 2011EB77, Primavara, 2012EB78, Toamna,2012EB79, Primavara,2013EB80,Toamna, 2013EB81, Primavara,2014Acord Total
Dezacord Total
Nu știu

123
tinerii români sunt optimiști în privința viitorului Uniunii și că proiectul european merge într –
o direcție bună (57%), în anii 2009 și 2010, pe fondul situației economice naționale dificile și
a creșterii ratei șomajului, EB72 și EB73 indică o scădere de 6 puncte procentuale: 61%.

Creșterea nivelului de pesimism a început s -a declanșat în 2010 pe fon dul realității
precare socio -economice, o bună parte a țărilor membere fiind în recesiune. Datoriile publice,
deficitele bugetare, precum și o rată a șomajului ridicată reprezintă factorii ce au pus sub
scrutin Uniunea Europeană. În intervalul 2011 – 2013 se poate remarca o accentuare a acestei
tendințe, acești ani fiind în continuare marcați de efectele crizei. În acest sens putem remarca
că rata somajului a rămas crescută mai ales în țările cu o economie mai slabă și nesustenabilă,
precum cele din grupul PIIGS, în același timp cetățenii europeni au asistat la colapsul
financiar al Greciei. În consecință , această lipsă de reacție și coordonare de la nivelul liderilor
politici europeni, cuplat cu lipsa comunicării determinat adâncirea pesimismului. Cu toate
acestea, începând cu a doua jumătate a anului 2013 se remarcă o ușoară diluare a tredului
pesimismului, pe măsură ce schimbările politice și ameliorarea unor efecte ale crizei au
început să fie resimțite de cetățenii statelor membr e.

Figura 3 -6. Optimismul/pesimismul cetățenilor cu privire la viitorul UE/
69% 66% 63% 64% 66%
57% 59% 58%
48% 49% 50% 49% 51% 56%
24% 26% 28% 29% 27% 37% 34% 36% 46% 46% 45% 46% 43%
38%
7% 8% 9% 7% 7% 6% 7% 6% 6% 5% 5% 5% 6% 6%
0%10%20%30%40%50%60%70%80%
Optimist
Pesimist
Nu știu

124
În pofida exacerbării atitudinilor eurosceptice în state membre ale Uniunii Europene,
precum Regatul Unit al Marii Britanii, Grecia sau Spania, începand cu anu l 2011, un procent
destul de scă zut al cetățenilor rom âni comparativ cu media europeană manifestă atitudini
sceptice față de viitorul proiectului european. Astfel, în anul 2011, EB75 indică faptul că 72%
dintre tinerii români sunt printre cei mai entuziaști cetățeni europeni, privind viitorul Uniunii
Europene, alături de cetățeni ai statelor membre precum Danemarca (75%), Belgia (70%) și
Polonia (70%). Anul 2014, conform rezultatelor EB81, indică faptul că tinerii români sunt
printre cei mai optimiști cetățeni privind viitorul proiectului european, alături de cetățenii
statelor Malta (77%), Lituania (75%), Irlanda (71%) și Danemarca (71%).

3.3.3. Concluziile analizei secundare de date

Rezultatele Eurobarometrelor indică faptul că opiniile cetățenilor romani față de
Uniunea Europeană, în pofida contextului socio -economic și politic actual, rămân constante și
urmăresc un trend pozitiv. Prin raportare la prima dimensiune – Utilitatea apartenenței la
Uniunea Europeana – rezultatele Eurobarometrelor indică faptul că la baza entuziasmului
cetățenilor romani față de proiectul european stau beneficiile și avantajele concrete care
rezidă din dreptul statutar de a fi cetățean european: programe educaționale și culturale,
libertatea de a călători/mobilități și oportunitățile de angajare. Pentru aceștia, apartenenta
României la comunitatea europeană le conferă în continuare un sentiment de securitate
economică și socială, deși principala problematică a acestora în prezent o constituie lipsa
locurilor de muncă. Opiniile pozitive față de Uniunea Europeană se traduc printr -un grad
ridicat de încredere în sustenabilitatea modelului social și economic european, acest lucru
fiind datorat nemulțumirilor și a lipsei de încredere în clasa politica românească, incapabilă să
furnizeze solu ții eficiente și concrete pentru îmbunătățirea situației economiei naționale.

Prin referire la cea de a doua dimensiune privind performanța democratică a Uniunii
Europene, rezultatele Eurobarometrelor indica o aliniere a opiniilor cetățenilor români la
opiniile generalizate la nivel european. Astfel, cetățenii romani, asemenea celorlalți cetățeni
europeni considera că vocea lor nu contează în luarea deciziilor la nivel european și în

125
elaborarea politicilor publice. Pe fondul lipsei de informare asupra meca nismelor de
funcționare ale instituțiilor europene, cetățenii romani nu sunt încurajați să participe la
procesele democratice. Cu toate acestea, ei manifesta un grad ridicat de încredere în
instituțiile europene raportat la gradul de încredere în instituți ile naționale și a modului în care
funcționează democrația în România.

Cea de a treia dimensiune a cercetării – Sentimente față de viitorul UE – care a vizat
analizarea evoluțiilor opiniilor romanilor față de viitorul proiectului european, rezultatele
Eurob arometrelor indică faptul că deși criza economică a avut un impact negativ asupra
standardelor de viață, se perpetuează o opinie majoritar pozitivă față de continuitatea
proiectului european. În consecință, romanii rămân printre cei mai încrezători în viit orul
Uniunii Europene și susțin accelerarea procesului integrării la nivel politic și economic.
Astfel, se conturează o atitutudine pro -europeană și încrezătoare în viitorul Uniunii
Europene, aceasta constituind nu doar o necesitate dar și o opțiune fezab ilă pentru asigurarea
prosperității economice.

Ultima dimensiune a cercet ării -gradul de identificare cu Uniunea European ă- a vizat
identificarea modalității prin care apartenenta cetățenilor la comunitatea europeană a fost
influențată de pres iunile economico -sociale și politice la nivel european. Rezultatele
Eurobarometrelor indică fapt ul că, în cazul cetățenilor româ ni, asemenea tuturor cetățenilor
statelor membre, identitatea națională rămâne cea stabilă și dominantă, aceștia definindu -se
atât în termeni de cetățean roman cât și de cetățean european. Gradul mai redus de identificare
cu comunitatea europeană rezidă și din optimismul pragmatic al acestora față de proiectul
european, aceștia raportându -se în principal la comunitatea europeană în termeni de beneficii
și costuri.

În concluzie, în rândul cetățenilor români se perpetuează o opinie majoritar pro –
european ă: în continuare aceștia rămân printre cei mai încrezători cetățeni ai statelor membre
în viitorul proiectului european și în accelarea procesului integrării la nivel economic și
politic. Pe fondul implicațiilor pozitive ale procesului integrării asupra creșterii standardelor

126
de viață la nivel național și a oportunităților de dezvoltare profesională, în pofida contextul
econom ic dificil, aceștia continua să manifeste un optimism pragmatic, care derivă din dreptul
statutar de cetățean european.

3.4. Atitudinile tinerilor din România cu privire la Uniunea Europeană în contextul
crizei . Cercetare calitativă – metoda focus grup

3.4.1 . Analiza datelor

În prezentarea rezulatelor discuția se va centra pe tematicile majore, în funcție de
dimensiunile descrise, urmând ca să subliniem atitudinea tinerilor cu privire la Uniunea
Europeană în contextul crizei economice. Se va prezenta punctul de vedere al persoanelor
intervievate și se va analiza modul în care aceștia se raportează la proiectul european și la
criza economică.

3.4.1.1. Sentimentele față de Uniunea Europeană

În ceea ce privește apartenența la Uniunea Europeană subiec ții intervievați se situează
în paradigma cost -beneficiu, mulți dintre aceștia subliniind interesele personale și beneficiile
ce derivă în urma cetățeniei europene. Astfel, statutul de cetățean și stat membru implică o
serie de avantaje precum mobilitatea, locurile de muncă de pe piața occidentală, studiul la
universități din străinătate, finanțarea europeană. Ca tânăr, am avantajul să fiu parte dintr -o
țară care e membră UE de a călători în spațiul acesta fără nici un fel de restricții, de vize
(Cristina, UniBuc). Prin finanțare europeană, sunt în desfășurare o grămadă de proiecte
pentru tineri (…) ai posibilitatea de a participa și de a te dezvolta personal, interpersonal și
profesional (Anca). Uniunea Europeană este percepută ca un ansamblu politic, cu o legislație
comună, în care sunt promovate valori comune, și care are ca scop crearea unui echilibru
economic între statele membre.

Cu toate acestea, tinerii intervievați manifestă neîncredere în faptul că s -ar putea
ajunge la un echilibru economic, a tâta timp cât nu sunt respectate anumite standarde. Aceste

127
standarde trebui introduse înainte ca o țară să adere la UE: Eu cred că țările care fac parte din
UE, vor trebui să se alinieze la standardul Uniunii. Adică, cum e România, eu spun că e de
bine. Ce ea ce cred eu este că ar trebui să o luăm treptat (Anca 3); (…) ar trebui să ajungă la
anumite standarde care sunt impuse de Uniunea Europeană încât ca țările care aderă la UE
să poate fi primite, astfel încât să se mențină un echilibru (Raluca). În spe cial, respondenții
consideră că România este o țară ce are nevoie de îmbunătățirea standardelor de viață și care
trebuie să ne aliniem cu nivelul european din acest punct de vedere. Astfel, faptul că România
este țară membră reprezintă un beneficiu deoarec e acest lucru va contribui la îndeplinirea și
alinierea la standardele occidentale: Din punctul nostru de vedere ca români, mi se pare că
aveam nevoie de niște standarde, standarde care pot să ne ajute, fiind o țară mai puțin
dezvoltată(…) se impun niș te standarde culturale, economice și financiare care să susțină
țările membre (Oana). Un aspect cheie menționat de persoanele intervievate în ceea ce
privește UE este accesibilitatea, în sensul de accesibilitate a informației: informațiile îți ajung
mai uș or, conexiunile se fac cu mai puțină birocrație, sau în mai puțini pași (Oana). De
asemenea, este de reținut că accesibilitatea din punctul de vedere al respondeților este des
asociată cu libera circulație atât a persoanelor, cât și a bunurilor.

În acela și timp, este introdusă ideea conform căreia există totuși o diferență care se
face la nivel european, în sensul discriminării românilor, cărora li se impun restricții de
muncă. Însă, când vine vorba de a se defini ca aparținând unei identități europene, u nele
persoanele intervievate nu se manifestă în acest sens, definindu -se, mai degrabă, ca cetățeni
globali, sau cetățeni români. Interesant este faptul că tinerii consideră anumite beneficii ca
fiind implicite lumii contemporane, iar faptul că ei au cresc ut o dată cu Uniunea Europeană,
îi face să considere Uniunea ca pe un dat: C u tehnologia de astăzi și cu faptul că toți mai
mulți oameni vor să călătorească, se pot forma legături între culturile și a le altor țări, nu
numai în Uniunea Europeană. Nu mi se p are neapărat un avantaj exclusiv pentru Uniune
(Ștefania). Doar unul din respondenți vede identitatea europeană ca pe un aspect pozitiv: Un
punct tare ar fi apariția unei idenități coerente și comune de european, care ar putea într -un
fel să mai dea la păm ânt idenititățile astea naționale, care vreme de secole de -a rândul, de
când s -au inventat națiunile au adus la anumite disensiuni între state (Dragoș). Pe de altă

128
parte, unii respondeți se definesc ca europeni, doar pentru că beneficiază de un set de drep turi.
Unii respondenți consideră că a te defini ca român în afara țării este un lucru denigrator, care
aduce multe discriminări, preferând, astfel, să se identifice ca cetățean european. Astfel se
conturează clar abordarea egocentrică utilitaristă a tiner ilor conform căreia sprijinul pentru
pentru Uniunea Europeană depinde de maximizarea beneficiilor și intereselor personale care
duc la îmbunătățirea standardelor de trai. În acest sens, observăm că o parte din respondeți se
se raportează în mod pozitiv la UE, afișând o atitudine optimistă în prezent: (…) sunt
optimistă deocamdată, fiindcă simt nevoia să ne aliniem și noi la standardele economice, de
cultură și civilizație europene (Oana).

3.4.1.2. Identititatea europeană vs. identitate națională

Păstrarea valorilor și a tradițiilor naționale este importantă pentru o parte din persoanle
intervievate în conturarea propriei idenitități. În acest context, integrarea europeană reprezintă
o amenințare care duce la uniformizarea culturilor: Este un lucru ne gativ, faptul că pierdem
din identitate (Ioana) . Identitatea europeană este o mască pe care ți -o pui când îți folosește la
ceva… când treci granița, când aplici la studii în alte țări (Irina). De asemenea, este
menționat faptul că regulile și normele imp use la nivel european pot duce la pierderea
specificității locale: Legislația europeană omoară ce e local și ce e specific fiecărei țări de
dragul alinierii (Irina M). În același timp, există răspunsuri care accentuează pluralitatea și
diversitatea culturi lor europene, sugerând că sloganul unitate în diversitate reprezintă un pilon
al viitoarei integrări: UE reprezintă și o legătură între culturi. Ai acces direct la culturile ale
tuturor statelor membre, și se formează și legături între oameni, între ideile lor, între
obiceiurile lor (Oana). Uniunea Europeană este ca o familie (Mihai). De asemenea, noțiunii
de unitate europeană îi sunt date valențe vagi, slab conturate.

Opiniile și atitudinile exprimate indică faptul că Uniunea Europeană este un proiect
politic care promovează anumite valori comune, care pot fi aplicate în toate țările ce devin
membre, valori precum unitate în diversitate, democrație, egalitate. Însă, aceste valori

129
reprezintă o manifestare a aparteneței la Uniunea Europeană pentru persoane le intervievate
încât nu se crează un sentiment de incluziune într -o comunitate, aceste valori reprezentând
doar un set de idealuri care nu au fost atinse, în cazul României : (…) Nu cred că avem încă
dezvoltate aceleași valori, adică începem cu pași maru nți să ne apropiem de valorile UE, dar
suntem, din păcate, în urmă (Andreea). Un singur respondent punctează faptul că unitatea
reprezintă un avantaj, în urma căruia România ar avea de câștigat, definind, astfel, acest
concept ca sprijin reciproc. Unii r espondenți punctează faptul că Uniunea Europeană este o
structură care are un impact foarte mare asupra guvernării fiecărui stat membru, inclusiv a
României. Problema, care se ridică, totuși este aceea că acest lucru ne -ar pune în pericol
identitatea cultu rală, după cum subliniază unul din respondenți: UE este o structură care ne
modifică nouă modalitatea de a functiona ca stat, ca țară. Ne schimbă foarte mult la nivel
legislativ, la nivel economic. Evident că lucrurile astea se resimt ulterior și la nivel cultural.
Suntem afectați direct (Ioana).

În ceea ce privește apartenența unei idenități europene, observăm trei tiprui de
răspunsuri: în primul rând, sunt acei respondenți care nu simt o apartenență la Uniunea
Europeană, pe urmă sunt cei care admit apa rtenența la idenitatea europeană, însă doar în
condițiile în care au ceva de câștigat, în al treilea rând sunt acei respondenți cărora o identitate
europeană este un fapt dezirabil, dar nu unul concret. Așadar, o mare parte a persoanelor
intervievate nu îș i asumă o identitate europeană, de cetățean european: Nu mă identific cu UE
(Emil). Motivele care stau la baza acestor tipuri de afirmații sunt diverse: în primul rând,
susțin că nu sunt afectați de UE, că nu sunt bine informați, sau, pur și simplu, se af ișează
apatici, afirmând că nu sunt interesați de Uniunea Europeană: N u mă afectează cu nimic, nu
mă ajută în nici un fel (Elena); Probabil dacă am căuta mai multe informații despre Uniunea
Europeană am observa că avem anumite avantaje care ar putea să ne ajute , nu știu
(Cristina). Persoanele din aceste categorii sunt tineri studenți, aflați încă în anii de formare,
care nu au avut contact cu piața muncii. În plus, acești tineri susțin deasemenea faptul că nu
pot face o comparație, în sensul că ei nu au cu noscut sau nu au fost suficient de mari pentru a
cunoaște o Românie în afara Uniunii Europene: Nu am simtit o diferenta, sa ma simt mai
european ( Andreea).

130

Un număr foarte mic de respondenți au afirmat că se simt europeni, iar ace ia care au
afirmat acest lucru au subliniat faptul că aeastă apartenență la o idenitate europeană pe care o
resimt este în strânsă legătură cu beneficiile pe care le dobândesc: Conștentizezi doar
avantajele de care poți beneficia (Cristina). Identitatea europeană este o mască pe care ți -o
pui când îți folosește la ceva (Irina). O diferență notabilă care este făcută de o persoană
participantă la interviul de grup este aceea că aceasta nu face o diferență între Uniunea
Europeană și Europa, afirmând faptul că: Eu cel putin m -am simti t european si inainte sa
intram in UE pentru ca mi se pare firesc, deriva din niste valori, traditii din punct de vedere
istoric (Maria). De asemenea, o parte din persoanele intervievate sunt de părere că identitatea
europeană se va construi în timp, unul din respondenți chiar subliniind faptul că mulți țin la
idenitatea națională, sau etnică (Anca) , iar din acest motiv identitatea europeană nu va fi
asumată rapid. În consecință, remarcăm că idenitatea europeană apare adeseori ca fiind în
strânsă legătu ră cu idenitatea națională.

Unele personane intervievate afirmă faptul că nu simt neapărat o aparteneță la
identitatea europeană, dar acest lucru ar fi dezirabil: Nu o simți, dar ți -o dorești [idenitatea
europeană] (Oana). În același timp, chiar dacă este un fapt dezirabil o persoană intervievată
afirmă că a construi un singur stat european, puternic și cu toate acestea să și reusești să
pastrezi și indentitatea culturală a fiecarui spațiu în parte este o utopie.

3.4.1.3. Influența crizei asura atitudinil or tinerilor față de UE

Tinerii români intervievați accentuează faptul că integrarea Europeană a îmbunătățit
standardele de trai și a dus la o creștere economică a țării. Pe de altă parte, referințele negative
cu privire la apartenența la Uniune și procesul integrării sunt legate de decalajele economice
între țările membre, care încă sunt vizibile, și incapacitatea României de a se ridica la nivelul
unor țări fruntașe în UE. Chiar dacă am evoluat și economic și politic, tot suntem priviți
oarecum mai slabi și suntem discriminați pentru că provenim din România. Nu suntem din
blocul occidental, suntem din Europa de est, iar Europa de est este considerată o regiune

131
mult mai săracă și neatrăgătoare pentru occidentali (Anca 1). La nivel economic este c lară
diferența dintre statele membre, fapt ce a condus și către incapacitatea Uniunii de a găsi o
rezolvare a problemelor economice. Pe de altă parte, sunt respondeți care consideră că
Uniunea Europeană contribuie semnificativ la dezvoltarea României, iar normele europene
vin în ajutorul țării, care are nevoie de un cadru de lucru și ghidaj pentru a putea ajunge la
standarde mai bune de trai.

Pentru o parte din respondenți, prezenta situație economică a scos la iveală faptul că
modelul european nu repre zintă, neapărat, cea mai bună soluție și nu este cel mai bun model
de urmat. Două dintre persoanele intervievate susțin chiar că în timpul perioadei comuniste
situația în România era mai bună, iar țara nu avea datorii externe cum are în prezent. Pe de
altă parte, există respondeți care sunt de părere că depinde de fiecare țară membră în parte
cum valorifică apartenența la UE și cum gestionează resursele, fiind de părere că orice proiect
are atât avantaje cât și dezavantaje, iar unele țări profită mai mult d ecât altele. În esență,
totuși, pentru România este un beneficiu aparteneța la UE: În momentul în care ai intrat în
Uniune (…) depinde de tine ca țară și de tine ca resurse cum poți le să folosești, să le aduci în
beneficiul tău (Oana).

Criza economică și financiară a avut efecte atât la nivel profesional cât și personal al
tinerilor intervievați. Este de remarcat faptul că printre factorii care i -au afectat sever și care
au fost des menționați s -au numărat: lipsa oportunităților de angajare, salariile mici,
disponibilizarea. Din punct de vedere personal, m -a afectat negativ. Atunci când m -am
angajat puteam să schimb jobul foarte ușor, nu aveam nici o problemă că dacă decid să plec
mâine, nu voi găsi job. Nu exista frica asta. Și salariile erau destul de mari (Irina). Eu atunci
când a început criza în 2009, eu am terminat masterul și ar fi trebuit practic de acolo să mă fi
putut dezvolta. Până acolo să fi acumulat și pe urmă să mă fi dezvoltat. Nu am avut parte de
lucrul acesta, știi? În momentul în care a început criza dezvoltarea mea personală a fost
întreruptă, puteam doar să ma adaptez la o piață haotică, pentru că toată lumea s -a speriat
foarte mult. (…) și atunci am fost pusă în situația în care să caut soluții de supraviețuire, nu
de dezvoltare. (Oana). De asemenea, atitudinea firmelor față de angajați s -a schimbat foarte

132
mult, iar viitorii salariați trebuie să se reinventeze și să se adapteze la condițiile dure ale pieței
muncii, întrucât s -a produs un schimb de putere pe piață, și anume nu mai s unt angajații cei
care dețin puterea, ci angajatorii: Era mai relaxant înainte modul de lucru , (…) acum ș tii că
vrei să îți păstrezi jobul și nu mai vrei să îl pierzi (Irina). Înainte de criză, angajatorul era
mult mai interesat să se ocupe de dezvoltare a ta personală. Acum este ultimul lucru pe care îl
dorește.(Oana). Pe de altă parte, există o parte de respondeți care susțin că nu au resimțit
foarte mult efectele crizei deoarece nu sunt activi pe piața muncii. În schimb, au fost afectați
indirect, prin experiența părinților, care și -au pierdut locul de muncă sau care au avut scăderi
salariale. În plus, acești respondeți susțin că opțiunile lor s -au diminuat considerabil, atât din
punctul de vedere al alegerii unei facultăți sau masterat, în sensul că î n prezent trebuie să fie
mult mai atenți la alegerile lor, cât și în ceea ce privește alegerea unui loc de muncă.

Criza economică și financiară a avut efecte devastatoare în România, afectând mai
multe categorii sociale, nu doar tineri. Respondenții su nt menționează ca efecte rata șomajului
în creștere, majorarea prețurilor, scăderea PIB -ului, dar pe de altă parte, sunt respondeți care
consideră că România a fost afectată atât de profund și nu a fost afectată de criză în măsura în
care spre exemplu Stat ele Unite au fost afectată: Criza economică la nivel mondial, nu are
nici o treabă cu România. Noi suferim acum din cauza a ceea ce s -a întâmplat în America, nu
pentru ceea ce s -a întâmplat în România. (Irina). Pe de altă parte, sunt respondenți care susți n
opusul: Criza este una globală, România fiind afectată la rândul ei de colapsul financiar al
piețelor. (Oana). Criza economică pe care o resimțim este un efect, adică România resimte
criza UE. (Anca). În conseciță, putem afirma că e fectele crizei europe ne au existat, dar au
fost mai atenuate.

Prezenta situație vulnerabilă a zonei euro a fost generată nu doar de factorii
economici, ci și de ostilitatea și lipsa solidarității statelor membre cauzând o discrepanță între
„centrul” și „periferia” zonelor Un iunii. Discrepanța din ce în ce mai vizibilă între vest și est,
precum și între nord și sud, este percepută ca fiind inaceptabilă pentru mulți participanți la
interviuri. Astfel, se evidențiază faptul că Uniunea Europeană este condusă de către cele mai
puternice state precum Germania sau Franța, și nu de statele precum România sau Bulgaria,

133
care nu se pot afirma la nivel european și care sunt privite ca țări sărace, de lumea a doua:
Decizia nu mai aparține țării respective, cum ar fi România, ci aparține a ltei țări (Emil). În
plus, unii respondenți sunt de părere că țările din occindent sunt cele care beneficiază pe urma
țărilor nou intrate sau țărilor mai puțin dezvoltate, acest lucru concretizându -se prin faptul că
România reprezintă o piață de desfacere, cu mâna de lucru ieftină. De asemenea, Uniunea
Europeană este privită ca o entitate care administrează economia mai multor țări, fapt ce unul
dintre respondenți îl consideră negativ: Nu am încredere în Uniunea Europeană pentru că
este un instrument al int ervenționismului (Radu). Pe de altă parte, pentru unele persoane
intervievate, solidaritatea rămâne o valoare centrală a proiectului european: În cele din urmă,
care este rostul Uniunii Europene, dacă nu unitatea și cooperarea?(Cristina); Există
avantaje p rin ajutorarea statelor si cred ca este un lucru pozitiv sa faci parte dintr -o astfel de
organizatie (Ștefania) .

Opinia generală cu privire la situația economică a României este clar conturată ca fiind
una foarte slab dezvoltată cu puține perspective pe viitor, datorită lipsei competivității
economice și instabilității economice a țării, principalele probleme fiind ratele mari, prețuri
mari, inflație, TVA, lucruri ce adâncesc și mai mult diferențele dintre economia țărilor din Est
față de cele din Vest. În același timp, standardele și reglementările venite de la nivel
european sunt privite ca fiind un fapt pozitiv, dar sunt ridicate anumite semne de întrebare cu
privire la capacitatea țării noastre de a le asimila și implementa: Pe de o parte ei vin cu m ulte
strategii noi, cu multe norme, cu multe standarde pe care le impun, iar noi nu suntem o țară
suficient de dezvoltată ca să le absorbim pe toate deodată, și mentalitatea populației, cel
puțin a celor de vârsta a treia, nu permite schimbarea acesta brus că (Diana) . În plus,
participanții la interviurile de grup susțin faptul că actuala criză economică i -a afectat în
termeni de o diminuare a oportunităților de găsire a unui loc de muncă și a a opțiunilor în ceea
ce privește alegerea unei profesii: Criza ne-a limitat opțiunile când vine vorba de alegerea
facultății Acum trebuie să am mult mai multă grijă ce facultate aleg, ce profesie. (Silvia) .

134
3.4.1.4. Performanța democratică a Uniunii Europene

În cee ce privește instituțiile europene, persoanele p articipante la interviurile de grup
apar a nu avea o opine clar delimitată, în unele cazuri, iar în altele este cu atât mai dramatic,
în sensul în care nu se cunosc și nici nu se pot identifica instituțiile europene. Cu toate
acestea, fiind adusă în discuț ie problema legitimității la nivelul Uniunii Europene, persoanele
intervievate subliniază lipsa de credibilitate a Uniunii, în general, afirmând că această lipsă a
credibilității este cauzată de faptul că Uniunea Europeană încearcă să înlocuiască statul ca
națiune. Se poate observa, astfel, conturarea percepțiilor ușor ostile față de proiectul european,
care vine ca amenințare a suveranității naționale. De asemenea, lipsa credibilității cu care se
confruntă, în prezent, Uniunea se datorează, în egală măsur ă, și problemei de conducere, iar
astfel rolul liderilor europeni devine unul crucial. În acest sens, unul din respondeți
menționează faptul că lipsa unor lideri și ai unei conduceri transparente duce la neîncredere și
ostilitate: Se creează ideea acesta a unui tot amorf, care conduce din spate, pe care nu îl
vedem (Dragoș). În același timp, o altă vulnerabilitate ce este percepută de către respondeți,
când sunt aduse în discuție instituțiile europene, este aceea a birocratizării excesive Birocrația
excesi vă și impersonală conduce, de fapt, Uniunea European (Eduard).

De asemenea, reprezentivitatea la nivelul european este o tematică de interes, însă
prinipala a problemă care se ridică este incompetența și lipsa profesionalismului
reprezentanților României în Uniunea Europeană. Se subliniază, de asemnea, ideea de
corupție la nivel politic în România și ideea că nu există variante viabile de alegere a unor
reprezentanți bine pregătiți care să pună interesele naționale pe primul loc: Din moment ce se
votează î n democrație căștigă 51%, restul de 49% rămân nemulțumiți (Radu). Problema care
se ridică este faptul că mulți dintre respondeți sunt de părere că părerea lor nu contează atât la
nivel național, cât și la nivel european. În acest sens, acești tineri se man ifestă indiferența sau
opoziția față de exercitarea dreptului de vot atât pentru europarlamentare, cât și pentru
alegerile naționale, arătându -se chiar pesimiști în acest sens: Nu contează pe cine votezi, că
oricum nu o să iasă decât cine trebuie să iasă. Probabil că de aia și dezinteresul nostru,
pentru că știm că nu putem să schimbăm nimic (…) nu putem să schimbăm doar cu un vot. Pe

135
de altă parte, unul din respondenți afirmă Eu nu am încredere în liderii noștri, nu neapărat în
Uniunea European ă (Irina) . Putem infera din această abordare că România se confruntă la
rândul ei cu o problemă a credibilității la nivel politic, și cu o lipsă a încrederii în liderii
politici, fapt ce poate afecta modul în care se răsfrânge percepția asupra Uniunii Europene. De
asemenea, tematica corupției și lipsei transparenței este evidențiată cu referire la accesarea
fondurilor europene: Nu e în interesul celor care conduc aceste fonduri ca România să le
obțină (Anca); Să accesezi aceste fonduri trebuie să dai un raport, deci nu poți fura (Irina).
În plus, la întrebarea asupra rolului României în revigorarea Uniunii Europene și rezolvarea
crizei, răspunsul a fost acela că țara noastră joacă un rol foarte mic, deoarece nu avem
influență la nivel european, iar acest lucru se dat orează reprezentanților României în
Parlamentul European (Emil).

3.4.1.5. Extinderea viitoare a Uniunii Europene

Extinderea și viitorul Uniunii Europene pot fi analizate din două prespective distincte.
Atitudinea generală a tinerilor este că viitorul pr oiectului european merge pe o traiectorie
sigură, îndreptându -se spre o Europă federală: Statele națiune se vor dizolva din ce în ce mai
mult. O identitate europeană, mai coerentă, se va coagula (Dragoș). Unii respondeți sunt
puțin mai reținuți și susțin c ă: Nu cred eu că o să vedem o Europă federală prea curând
(Irina), făcând referire la imposibilitatea renunțării la stat ca națiune, la problemele legate de
etine și acceptare culturală. De asemenea, unii respondenți evidențiază că Uniunea se va
extinde și va cuprinde toate statele de pe teritoriul Europei, însă acest lucru se va petrece pe o
perioadă lungă de timp: Eu consider că la Uniune o să continuă adere membre. O să existe și
alte uniuni și alte conglomerate și lumea va fi împărțită mult mai ușor (R adu). Apare, astfel,
o interpretare ce conduce spre faptul că astăzi trăim într -o lume globalizată, iar Uniunea
Europeană nu este și nu va rămâne un caz singular, atât timp cât suntem interconectați. Într -un
focus grup diferit este exprimată din nou aceas tă idee a lumii globale și influenței
tehnologiilor, fluxului informatic, dar și influența marilor corporații își lasă amprenta asupra
conturării unui viitor european, tendința fiind către universalitate: [toți acești factori
menționați] (…) vor duce la o regândire a ideii de identitate națională, care se dizolvă (…)

136
Ce ați spus mai devreme? Că suntem cetățeni ai lumii (Dragoș). În același timp, există și o
perspectivă ce poate fi privită prin paradigma utilitaristă: Cred în viitorul Uniunii Europene…
doar dacă am avea și noi ceva de câștigat din asta, de ce nu?(Laura).

Persoanele intervievate sublini ază și importanța contextului economic și politic actual
la nivel global, caz în care conturarea unei Uniuni solide devine mai puțin probabilă: Viitorul
uniuni e incert dacă Ucraina intră în Uniunea Europeană, apele se mai agită puțin. (…)
situația noastră economică e tot așa, incertă, poate că vom fi bine (…) eu cred că
nu.(Ștefania) ; Eu cred că după ce o să se stabilizeze economia, o să devină mai put ernică
[UE](Cristina) .În principal, Uniunea Europeană este percepută ca o putere ce guvernează
asupra statelor, o construcție ce vine în ajutorul statelor mai puțin dezvoltate, prin sprijin
reciproc mai ales în contextul crizei economice. Însă, există și viziunile conform cărora
Uniunea este o entitate impersonală și rigidă ce impune norme și reguli, o construcție opacă și
nedemocratică.

Cea de -a doua perspectivă este una sceptică și pesimistă în ceea ce privește viitorul
Uniunii Europene : Va exista ac eastă federație federală într -un viitor post -apocaliptic
(Cristina); Momentan, stiu că sunt țări care vor să iasă din UE, gen Anglia, și nu cred că se
va extinde peste 20 de ani, nu cred (Cristina); Nu cred că va avea un viitor, nu pe o perioadă
mai lungă (Andreea). Acest scenariu pesimist are diferite variante, pe de o parte, sunt
respondenți care susțin că marile puteri vor dori să iasă din Uniune, acest lucru ducând după
sine o dizolvare a acesteia, pe de altă, parte că, statele mai puțin dezvoltate, sau subdezvoltate
vor fi excluse, deoarece influența lor influențează negativ celelalte țări, aducând prejudicii
economice. În plus, unele din persoanele participante la interviul de grup sunt de părere că
viitorul proiectului european este pus sub semnul înt rebării datorită faptului că nu poate să
mențină un echilibru între statele membre, precum și datorită prevalenței intreselor naționale
și idenității naționale.

137
3.5. Interpretarea datelor

În ceea ce privește prima întrebare de cercetare – Cum se raportează tinerii români la
Uniunea Europeană în contextul crizei economice? – rezultatele cercetării indică faptul că în
pofida situației economico -sociale, există o atitudine eurosceptică moderată în rândul unui
anumit segment de tineri, însă nu est e atât de evidentă, raportat la valul de optimism și de
entuziasm al studenților, care percep integrarea României în marea familie europeană ca pe o
oportunitate și o soluție la ineficiența politicilor adoptate de liderii politici români . Având în
vedere c ontextul ultimilor ani, atitudinile eurosceptice la nivel european au crescut
considerabil. În condițiile în care în anii premergători aderării, România manifesta un
euroentuziasm ridicat, în momentul de față, deși peste media europeană, țara noastră
întregistrează o scădere a euroentuziasmului. Astfel, tinerii români par să își păstreze din
entuziasm, dar cu anumite rezerve. Criza a afectat tinerii în sensul că aceștia se confruntă, în
prezent, cu o situație dificilă, în care pe piață există o lipsă acută a oportunităților de angajare.
În ceea ce privește atitudinile față de Uniunea Europeană, tinerii români sunt sceptici într -o
mică măsură. Pe de o parte, aceștia admit faptul că integrarea europeană a adus dezvoltare
economică și îmbunătățirea nivelui de t rai, influențând în mod pozitiv România. Pe de altă
parte , când vine vorba de modul în care tinerii percep apartenența la cetățenia europeană și la
comunitatea europeană, cercetarea arată că majoritatea corelează apartenența cu paradigma
cost-beneficiu în ceea ce privește consecințele economice ale procesului integrării.

Referitor la cea de a doua întrebare de cercetare – identificarea factorilor care
influențează susținerea/opoziția față de U.E. și integrarea europeană a tinerilor în contextul
crizei economice? – putem diferenția între două seturi de factori: pe de o parte, factori care țin
de moștenirea culturală și identitară și, pe de altă parte, factorii politici, cei din urmă având
implicații directe în plan economic și social. Pe de o parte , regăsim acele persoane care simt
nevoia de a păstra identitata națională și unicitatea culturală a țării, în timp ce se simt
amenințați nu doar de procesul de europenizare, dar și de procesul de globalizare, în general,
pe care îl văd ca o încercare de u niformizare. Astfel, apare o opoziție față de integrarea
europeană în termeni de amenințare percepută la adresa pierderii indentității naționale și la
frica de deschidere față de alte culturi. Cu toate acestea, această opoziție nu este exprimată în

138
termeni de amenințare a statului națiune. Pe de altă parte, sunt acele persoane care subliniază
importanța diversității culturale, care reprezintă unul din pilonii Uniunii Europene. În plus,
tinerii români se definesc în termeni de beneficii care devin sau sunt r elevante pentru
interesele personale. Astfel, în rândul tinerilor putem remarca următoarea polarizare: 1) un
segment de tineri care se definește ca fiind atât cetățean român cât și cetățean european, în
funcție de beneficiile economice concrete (libertatea de a călători, de a studia –
mobilități/schimburi culturale și educaționale și oportunități de angajare; 2) un segment de
tineri care nu se identifică cu comunitatea europeană sub niciun aspect
(civic/cultural/instrumental), aceștia manifestând o atitudin e naționalistă, de aici și
incapacitatea de a se conforma normelor societale impuse la nivelul comunității europene.

Prinvind modalitatea în care tinerii percep cetățenia europe ană și apartenența la
cercetarea arată că aceștia corelează apartenența cu paradigma cost -beneficiu în ceea ce
privește consecințele economice ale procesului integrării. În acest sens, cercetarea se
încadrează în aceași linie cu studiile anterioare ( Huyst, 2008; Frunzaru și Corbu, 2011) care
confirmă pragmatismul tinerei generați i cu privire la raportarea la identitatea europeană.
Tinerii români pun un accent deosebit asupra beneficiilor individuale câștigate ca rezultat a
apartenenței țării la Uniunea Europeană, printre cele mai des fiind menționate mobilitatea și
posibilitatea de a învăța în străinătate. Astfel, se încadrează în paradigma utilitarismului
egocentric (Leconte, 2006). Pe de altă parte, apar preocupări în ceea ce privește costurile
integrării întru -cât acestea pot implica dezechilibre economice și sociale în rândul statelor
membre. Așadar, putem observa, din nou, că discrepanța dintre țările slab dezvoltate și țările
dezvoltate apare în dezbatere, reprezentând un punct de interes pentru tinerii români. Aceste
inegalități sunt consecințe ale crizei economice care a e vidențiat diferențe între statele
membre în termeni de politici economice adoptate, putere economică și o lipsă de solidaritate
în ceea ce privește soluționarea comună a crizei economice.

În ceea ce privește factorii politici, rezultatele cerc etării indică faptul că tinerii sunt
dezamăgiți de clasa politică din România privind gestionarea situației economice. Tinerii
consideră că actuala criza economică a adus în prim plan discrepanțe la nivelul Uniunii,

139
evidențiind, în același timp, incapacita tea sistemului național și instituțiilor naționale de a se
adapta la normele și regulamentele impuse de la nivel european . Există o lipsă acută de
încredere în ceea ce privește sistemul național de guvernare și în capacitatea acestuia de a
contribui prin m ăsuri concrete și fezabile la dezvoltarea economică a României și
îmbunătățirea standardelor de trai. Tinerii indică faptul că schimbările în bine la nivel societal
nu ar trebui să revină Uniunii Europene, asumându -și rolul de salvator al României, ci
gene rației actuale, prin alegerea unei clase politice competente și orientate spre slujirea
intereselor țării și ale cetățenilor săi .
În același timp, cercetarea relevă faptul că actuala criză a accentuat discrepanța dintre
„centru” și „periferie”, referindu -ne la faptul că tinerii percep România, o țară cu o economie
emergentă, ca fiind în opoziție cu țările Europei de Vest, care dețin o economie mai stabilă și
sunt țări fondatoare a Uniunii. Aceștia consideră că decalajele existente la nivel conti nental
între Europa de Vest și Europa de Est fac imposibilă omogenizarea socială și economică
stipulată ca deziderat în cadrul tratatelor europene. În diferite contexte, tinerii se simt
discriminați în raport cu ceilalți cetățeni europeni, atât la nivel d e statut social, cât și la nivel
de beneficii și oportunități. Cercetarea dezvăluie faptul că actuala criză a accentuat
discrepanța dintre „centru” și „periferie”, referindu -ne la faptul că tinerii percep România, o
țară cu o economie emergentă, ca fiind î n opoziție cu țările Europei de vest, care dețin o
economie mai stabilă și sunt țări fondatoare a Uniunii.
Cu privire la cea de a treia întrebare de cercetare – Care este opinia tinerilor români
cu privire influența pe care o au asupra politicilor europen e? – rezultatele cercetării indică
faptul că pe fondul nemulțumirii față de clasa politică românească, se poate observa o lipsă de
interes a acestora privind alegerile europarlamentare. Alegerile europarlamentare nu prezintă
interes pentru studenții rom âni deoarece nu cunosc mecanismul de funcționare a
Parlamentului European și sunt dezamăgiți de oferta politică a partidelor din România (atât
formațiunile politice cu tradiție, cât și cele nou apărute). Indiferent de numele formațiunii
politice, reprezent anții României în cadrul Parlamentului European, prin activitatea depusă,
nu vor influența într -o manieră pozitivă viața cotidiană a cetățenilor simpli, deoarece scopul
acestora este de a obține beneficii proprii și nu de a promova interesele naționale . Acest fapt
se regăsește în concordanță cu o serie de lucrări care susțin că implicarea politică a tinerilor,

140
cel puțin cum este ea percepută în mod tradițional, este scăzută la nivel european (Norris,
2003; Benedicto, 2008; Diaz, 2008). Rezultatele studiului afirmă, astfel, ceea ce literatura de
specialitate prezintă ca fiind o consecință a crizei: implicarea scăzută în activitățile politice
convențională, în special în ceea ce privește votul atât la nivel național, cât și european. Din
moment ce tinerii euro peni arătau o lipsă de interes față de activitățile politice, odată cu
venirea crizei devenind și mai neimplicați și dezinteresați. Cu toate acestea, își doresc să
participe la procesele democratice europene și să își facă vocea auzită iar necesitățile și
cerințele acestora să fie incluse pe agenda politică însă, comunicarea deficitară între
instituțiile europene/lideri politici și aceștia, îi determină să manifeste un interes scăzut față de
alegerile europarlamentare, opiniile acestora aliniindu -se cu cele ale altor tineri europeni,
conform ultimului Raport al Comisiei Europene (2013).
În ceea ce privește cea de a patra întrebare de cercetare – prin care au fost explorate
atitudinile tinerilor din România față de viitorul uniunii Europene – rezul tatele cercetării au
evidențiat faptul că la nivelul percepției sociale, prin raportare la contextul politic, economic
și social actual, se conturează două segmente de opinie distincte: pe de o parte, se conturează
o atitutudine pro -europeană și încrezătoa re în viitorul Uniunii Europene ; pe de altă parte,
există o atitudine eurosceptică, alimentată de consecințele crizei euro. Astfel, pe de o parte,
unii tineri sunt încrezători în viitorul proiectului european, Uniunea Europeană rămânând un
garant al securi tății sociale și economice și unica soluție în vederea accederii la statutul social
occidental; pe de altă parte, pentru un segment distinct de tineri, Uniunea Europeană doar un
concept idealist, pentru aceștia criza economică certificând faptul că Europa nu va putea fi
constituită într -un tot unitar, în prezent sau un viitor. Rezultatele cercetării sunt consecvente
cu studiile recente asupra atitudinilor tinerilor din România față de proiectul european, ca
urmare a consecințelor economice, politice și simb olice ale crizei din zona euro (Durach &
Bârgăoanu, 2013 ).
Cercetarea confirmă, per total, că tinerii români sunt mai degrabă optimiști în ceea ce
privește Uniunea Europeană și integrarea europană, în ciuda contextului economic ce
afectează între g spațiul european. Cu toate acestea, se poate remarca și o ușoară indiferență
alături de un declin al încrederii manifestate de tinerii români. Printre principale aspecte
negative aduse în discuție cu privire la influența Uniunii Europene se numără lipsa de

141
solidaritate între statele membre referitoare la răspunsul dat la criză, amenințarea pierderii
idenității și tradițiilor naționale, criza care a provocat o discrepanță vizibilă între centru și
periferie, lipsa de legimitate a Uniunii și reprezentivitate . În acest context, ideea generală este
că tinerii români par să fie la răscruce în ceea ce privește atitudinile față de UE și aparteneța la
o identiate europeană. Astfel, euroscepticismul devine din ce în ce mai relevant modelarea
proiectului european, ac est fenomen negestionat într -un mod corect putând ajunge o adevărată
amenințare la adresa UE.

În contextul general al scăderii încrederii, Uniunea Europeană este nevoită să înfrunte
o perioadă de incertitudine și lipsă de coeziune între statele membre. At itudinile tinerilor, care
reprezintă viitorul Europei și al construcției europene, va determina întrega traiectorie a
Uniunii. Deși tinerii români sunt catalogați ca deținând mai degrabă o atitudine pozitivă,
optimistă față de Uniunea Europeană, contextul politic și economic actual a avut o influență în
acest sens. Cercetarea arată că există o serie de preocupări a tinerilor precum lipsa locurilor de
muncă, micșorarea salariilor sau chiar identitatea. Cu toate acestea, până în acest moment,
aceste preocupăr i evidențiate nu au schimbat într -un mod semnificativ atitudinile tinerilor față
de proectul european.

3.6. Concluziile cercetării

Prima întrebare de cercetare a vizat identificarea modului în care tinerii se raportează
la Uniunea Europeană. Mai spec ific, obiectivul său a fost de a evidenția opiniile și percepțiile
tinerilor față de proiectul european, nivelul de încredere manifestat față de Uniunea
Europeană, precum și influența procesului integrării europene asupra vieții tinerilor români. În
plus, această întrebare s -a concentrat și asupra impactului crizei economice în raport cu
percepțiile tinerilor în legătură cu Uniunea Europeană, detaliind, în acest sens atitudinile față
de modul de funcționare a UE prin instituțiile sale. În urma analizei focu s grupurilor s-a
observat existența unei categorii ai cărei membri se arată a fi eurosceptici moderați, însă este
predominantă o atitudine euro -optimistă în rândurile tinerilor români.

142
Astfel, studenții care manifestă o atitudine eurosceptică sunt puți ni, în raport cu cei
care privesc aderarea la UE ca fiind benefică. În principal, tinerii eurosceptici nu aderă la
identitatea europeană, exprimând îngrijorare față de pierderea identității naționale. În plus,
acești tineri Una dintre problemele acestei ca tegorii de tineri este lipsa transparenței în ceea ce
privește procesul de luare al deciziilor la nivel european. Aceștia nu percep beneficiile
concrete ale reprezentării țării la nivel european, fapt ce determină o neîncredere în UE și
instituțiile aceste ia. Pe de altă parte, categoria tinerilor euro -optimiști este mult mai deschisă
față de Uniunea Europeană, percepând beneficiile integrării europene. Este interesant faptul
că tinerii percep Uniunea Europeană ca pe un spațiu multicultural, pentru euro -optimișto, spre
deosebire de cei eurosceptici, aderarea la UE nu reprezintă pierderea identității naționale, ci
îmbogățirea acesteia cu noi valențe europene.

A doua întrebare de cercetare s -a axat pe identificarea factorilor ce determină
susținerea sau opoziț ia tinerilor față de UE și față de procesul integrării. În acest sens, această
întrebare a avut ca referință paradigma utilitaristă, examinând în detaliu percepțiile asupra
beneficiilor și costurilor ce d ecurg din statutul de membru UE. Focus grupurile rea lizate
relevă faptul că tinerii percep Uniunea Europeană ca fiind echivalentă cu anumite avantaje
concrete: mobilitatea, posibilitatea de a studia în oricare din țările membre, posibilitatea de a
munci pe teritoriul UE. Aceste beneficii reprezintă pentru t ineri motive suficient de puternice
pentru a -și manifesta sprijinul față de proiectul european. Conform paradigmei utilitariste
tinerii își manifestă acest sprijin față de UE doar în momentul în care percep avantajele
concrete ce decurg din procesul integr ării. Cu toate că tinerii sunt în mare parte optimiști în
ceea ce privește UE, criza economică a determinat o conturare a atitudinilor mai puțin
favorabile Uniunii Europene, rezultatul fiind ca o parte din tineri să devină eurosceptici
moderați. Factorii c e îi determină pe acești tineri să adopte o atitudine sceptică sunt:
amenințarea percepută la adresa p ierderii indentității naționale, la frica de deschidere față de
alte culturi, lipsa de legitimate a instituțiilor.

Prin a treia întrebare de cer cetare am urmărit să descoperim dacă tinerii consideră că
opinia lor are influență la nivelul politicilor europene. În acest sens, am făcut referire la

143
percepția tinerilor asupra modului în care pot influența aceste politici. În conformitate cu
majoritatea cercetăr ilor în acest domeniu, focus grupurile ne confirmă o apatie la nivelul
interesului atât față de politica europeană, cât și față de politica națională. Această apatie se
manifestă mai ales prin lipsa interesului pentru vot, precum și necunoșterea mecanismu lui de
funcționare a Parlamentului European. În concordanță cu alte cercetări , focus grupurile au
scos în evidență faptul că modalitățile tradiționale de exprimare a opiniei politice și oferta
politicienilor nu corespund cu așteptările tinerei generații. Aceasta dovedește totuși o
implicare, însă de altă factură prin acțiuni de protest realizate în mare parte online. Prin
metodele tradiționale ei nu consideră că pot influența modul de funcționare al UE. De aici
rezultă și lipsa de legitimitate a Uniunii Eu ropene și a instituțiilor sale, tinerii adoptând cu
precădere o atitudine pragmatică în acest sens.

Ultima întrebare de cercetare evidențează modul în care tinerii privesc pe atât pe
termen lung, cât și pe termen scurt . În acest sens, cercetarea ne indic ă faptul că situația
economică a determinat o accentuare a neîncrederii și scepticismului existenței unei Uniuni
consolidate. Rezultatele cercetării au evidențiat faptul că la nivelul percepției sociale, prin
raportare la contextul politic, economic și soc ial actual, se conturează două segmente de
opinie distincte: pe de o parte, se conturează o atitutudine pro -europeană și încrezătoare în
viitorul Uniunii Europene ; pe de altă parte, există o atitudine eurosceptică, alimentată de
consecințele crizei euro. A stfel, unii tineri sunt încrezători în viitorul proiectului european,
Uniunea Europeană rămânând un garant al securității sociale și economice și unica soluție în
vederea accederi i la statutul social occidental, iar pentru alții Uniunea Europeană reprezint ă
doar un concept idealist, criza economică certificând faptul că Europa nu va putea fi
constituită într -un tot unitar, în prezent sau un viitor .

3.7. Limitele cercetării

Ca în orice demers științific de cercetare, există bariere sau limite în realizar ea
studiului. În ceea ce privește analiza secundară a datelor o posibilă problemă este dată de
faptul că analiza este realizată pe date ce nu sunt adunate pentru investigarea și explorarea

144
euroscepticismului. Analiza secundară eurobarometrelor standard, care are scopul de a
identifica posibilele atitudini eurosceptice la nivelul României, poate duce la renunțarea unor
date ce nu servesc scopului cercetării, sau la acceptarea unor compromisuri în ceea ce privește
determinarea fenomenului. Dacă luăm în cons iderare analiza secundară a datelor din
Eurobarometrele Standard, de exemplu, cercetarea vizează evoluția atitudinii sceptice cu
privire la UE în România, iar astfel vor fi lăsate deoparte analiza atitudinilor din alte țări
europene.

Pe de altă parte, dat orită faptului că focus grupurile se bazează pe un număr mic de
persoane, care nu sunt reprezentative pentru o populație extinsă, o generalizare a constatărilor
acestora este problematică. Participanții la focus grupuri nu reprezintă statistic o populație
anume. Având în vedere acest fapt, cercetarea îți propune realizarea a 6 focus -grupuri, tocmai
pentru a evita riscul ca un grup să fie prea atipic pentru a oferi o perspectivă generală asupra
motivațiilor tinerilor românilor cu privire la atitudinile euros ceptice. De asemenea, în ceea ce
privește focus grupurile operatorul de interviu trebuie să aibă atitudini de moderator, pentru a
putea avea controlul dinamicii grupului, care de obicei este o adevărată provocare. Este
important pentru relevanța datelor ad unate în urma focus – grupurilor ca, de exemplu, fiecare
dintre participanți să își fi exprimat opiniile, fiind rolul moderatorului de a controla și nu lăsa
ca doar un participant să domine întreaga discuție. Acest lucru ar putea duce la conformitate,
fenomen ce s -ar dori evitat. În plus, rezultatele focus -grupurilor sunt uneori dificil de
interpretat, și trebuie avut în vedere faptul că raportul moderatorului se bazează pe o evaluare
subiectivă a a discuțiilor din timpul focus grupului.

O altă barieră o presupune faptul că în cercetarea calitativă, cercetătorul nu este
complet detașat de obiectul cercetat, iar interpretarea este sensibilă și presupune subiectivitate
din partea cercetătorului. Aici intervine și experiența cercercetătorului, puterea sa de
înțelegere și pătrundere a fenomenului studiat, intuiția sa, de aici rezultând specificitatea
interpretărilor.

145
Concluziile lucrării

Criza economică a dat naștere unei situații fără precedent în istoria Uniunii Europene,
și anume a declanșat o criză de identitate și legitimitate. Evoluția construcției europene a fost
marcată de o serie de momente dificile , de indecizii politice, precum și atititudini sceptice
manifestate la nivelul opiniei publice. Cu toate acestea nici unul dintre aceste puncte de
cotitură nu au zdruncinat construcția europeană precum actuala criză.

La momentul actual Uniunea Europeană se confruntă cu o generalizare a
euroscepticismului, fenomen devenit un indicator la crizei de legitimitate care afectează
profund proiectul european. Lipsa de viziune politică la nivel european a declanșat o drastică
diminuare a încrederii exprimate de cetățenii europeni în ceea ce privește Uniunea Europeană,
fapt ce aduce în discuție șansele de supraviețuire a proiectului european. Fundamentele care
au stat la baza construcției Uniunii Europene nu mai răspund realității economico -sociale și
politice actuale, dar nici necesităților tinerilor cetățeni europeni. Dacă Uniunea Europeană a
fost gândită inițial ca un proiect care să stabilească și să mențină pacea, în momentul actual nu
mai corespunde nevoilor de identificare și armonizare a unor valori comune. Construcția
europeană a pornit ca un proiect elitist și birocratic, neavând baza în dezideratul exprimat în
prezent al unei Europe a oamenilor , târziu fiind inclusă în ecuație variabila construirii unei
Europe Unite prin identificarea valorilor comune, și prin accentul pus pe cetățenii europeni. În
pofida acestui context tinerii europeni își mențin o atitudine relativ optimistă cu privire la
evoluția pro iectului european, manifestând un sentiment de atașament și identificare față de
Uniunea Europeană în termeni pre ponderent utilitariști.

Miza tezei de față a fost reprezentată de identificarea premiselor existenței
euroscepticismului în România, concen trându -se asupra tinerilor din generația Y. În urma
cercetării realizate se observă faptul că euroscepticismul în rândul tinerilor români este foarte
slab reprezentat, aceștia menținându -și în continuare o atitudine optimistă în ceea ce privește
proiectul european. Optimismul lor este de natură pragmatică, fiind mai degrabă alimentat de
beneficiile concrete ale apartenenței României la Uniunea Europeană. Optimiștii se axează pe
beneficii precum mobilitatea, posibili tatea de a -și găsi un serviciu în afara ț ării și de a studia

146
la universități din teritoriul țărilor membre, în timp ce euroscepticii vizează lipsa de
legitimiate a proiectului european și pierderea identității naționale. Criza economică se pare că
a avut o influență asupra atititudinilor tinerilo r din România, determinându -i pe aceștia să
adopte o atitudine mai precaută. În același timp, putem afirma că atitudinea lor nu s -a
modificat substanțial, rămânând în mare parte optimistă, atât cât se păstrează intacte
avantajele ce derivă din apartenența la Uniunea Europeană. Aceștia sunt încrezători în viitorul
proiectului european și aderă la ideea accelerării procesului integrării la nivel economic și politic.

147
BIBLIOGRAFIE

*** Euroactiv (2008). Pactul de Stabilitate și Creștere . Accesat la data de 1 2 iunie 2013,
diponibil la: http://www.euractiv.ro/uniunea –
europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12997/Pactul -de-Stabilitate -si-Crestere.html .
***, Eurobarometer 67. (2007). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013. Disponibil la :
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 68. (2007). Public Opinion in the European Union. First results.
Brussels: European Commission. Accesat septembrie 2013. Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb7 9/eb79_en.htm .
***, Eurobarometer 69. (2008). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_ opinion/archives/eb/eb69/eb69_en.htm .
***, Eurobarometer 70 . (2008). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 71 . (2009). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurob arometer 72 . (2009). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 73 . (2010). Public Opinion in the European Union, Brus sels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 74. (2010). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 75. (2011). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 76. (2011). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb_arch_e n.htm
***, Eurobarometer 77. (2012). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archive s/eb_arch_en.htm

148
***, Eurobarometer 78. (2012). Public Opinion in the European Union, Brussels: European
Commission. Accesat iulie 2013 . Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opi nion/archives/eb_arch_en.htm
***, Eurobarometer 79. (2013). Public Opinion in the European Union. First results.
Brussels: European Commission. Accesat iunie 2013. Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb79/eb79_en.htm.
***, Eurobar ometer 80 . (2013). Public Opinion in the European Union. First results.
Brussels: European Commission. Accesat september 2013. Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/ archives/eb/eb79/eb79_en.htm .
***, Eurobarometer 81 . (2014). Public Opinion in the European Union. First results.
Brussels: European Commission. Accesat iunie 2014. Disponibil la
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb79/eb79_en.htm .
Bauman, Z. (2012). Youth Unemployment – the Precariat is welcoming Generation Y.
Accesat a ugust 2013, disponibil la http://www.social -europe.eu/2012/05/youth –
unemployment -the-precariat -is-welcoming -generation -y/
Bârgăoanu, A. & Negrea, E. (coord.) (2011). Comunicarea în Uniunea Europeană. Modele
teoretice și aspecte practice. București: Comunicare.ro.
Bârgăoanu, A. (2011). Examenul Schengen. În căutarea sferei publice europene . București:
Comunicare.ro.
Bârgăoanu, A., și Durach F. (2013). Nothing bad could come out from the EU? An Analysis of
Euroenthusiasm among young Romanian students . In Radu, L., Bârgăoanu, A., & Corbu, N.
(coord.) (2013). The Crisis of the European Union. Identity, Citizenship, and Solidarity
Reassessed , Bucharest: Comunicare.ro, pp. 225 – 255.
Benedicto, J. (2008). Young people and politics: dis connected, skeptical, an alternative, or all
of it at the same time? Young People’s Studies Magazine . 81: 13 -28.
Bergin, A., Gerald, J. F., Kearney, I., & O'Sullivan, C. (2011). The Irish fiscal crisis.
National Institute Economic Review. 217 (1): R47 -R59.
Bieling, H. J. (2012). EU facing the crisis: social and employment policies in times of tight
budgets. Transfer: European Review of Labour and Research. 18(3): 255 –271.
Boomgaarden, H., Schuck, A. R. T., Elenbaas, M., & De Vreese, C. H. (2011). Mapping EU
attitudes: Conceptual and empirical dimensions of Euroscepticism and EU support. European
Union Politics . 12(2): 241 –266.
Bruter, M. (2008). ‘Legitimacy, Euroscepticism & Identity in the European Union – Problems
of Measurement, Modelling & Paradoxical Patterns of Influence’. Journal of Contemporary
European Research. 4 (4): 273 -285.
Busse, B., Hashem -Wangler, A., & Tholen, J. (2013). Though currently indifferent, young
Germans may begin to reject the EU if economic conditions worsen. Accesat September
2013, disponibil la http://blogs.lse.ac.uk/europpblog/2013/03/25/german -euroscepticism/ .
Carey, S. (2002). Undivided Loyalties. Is National Identity an Obstacle to European
Integration?. European Union Politics, 3(4), 387 -413.

149
Cerutti, F., & Lucarelli, S. (2008). The Search for a European Identity. Values, policies and
legitimacy of the European Union . New York: Routledge Chrissochoou (2009
Cini M. și Pérez -Solórzano Borragán, N. (eds.) (2010). European Union Politics . 3rd ed.
Oxford: Oxford University Press,
Comisia Europeană (2011). Comunica re A Comisiei Către Parlamentul European, Consiliu,
Comitetul Economic Și Social European Și Comitetul Regiunilor (2013). Analiza anuală a
creșterii: formularea răspunsului cuprinzător al UE la criză. Accesat la data de 12 iunie
2012, diponibil la: http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/ro_final.pdf .
Comisia Europeană (2012). EU Youth Report. Status of the situation of young people in the
European Union. Draft 2012 Joint Report of the Council and the Commission on the
implementation of the renewed framework for European cooperation in the youth field (EU
Youth Strategy 2010 -2018).
Comisia Europeană (2013). European elections: two out of three young people intend to vote.
[Comunicat de presă]. Acce sat în septembrie 2013, disponibil la: http://europa.eu/rapid/press –
release_IP -13-462_en.htm
Comisia Europeană (2013). Political Participation and EU citizenship: perceptions and
behaviours of young people . Accesat în septembrie 2013, disponibil la:
http://eacea.ec.europa.eu/youth/tools/documents/perception -behaviours.pdf
Constantinescu, M. (2012). „Criza economică – implicații asupra metodelorși instrumentelor
utilizate în studiul calității vieții”. Economie teoretică și aplicată. XIX (8):573.
Corvi, E., Bigi, A. & Ng, G. (2007). The European Millenials versus the US Millenials:
Similaritties and differences , Paper presented at Quarto Convegno Annuale della Societá
Italiana Marketing. Rome.
Corvi, E., Bigi, A. & Ng, G. (2007). The European Millenials versus the US Millenials:
Similaritties and differences . Articol prezentat la Quarto Convegno Annuale della Societá
Italiana Marketing, Roma, Italia.
Crețu, F., Udrea, G. (2012). European Identity, Media and Otherness: Empirical Findings
From a Framing Perspective. Review Of The Air Force Academy . Vol. 20, No. 1.
Datler, G., Wallace, C., & Spannring, R. (2005). What leads young people to identify with
Europe? An explor ation of “exposure” to Europe and resources for identification among
young Europeans.Vienna: Institute for Advanced Studies.
De Vreese, C. (2005). Euro -cynicism: The conditional nature of media effects on public
cynicism about European integration . Arti col prezentat la International Conference on Euro –
skepticism, 1 -2 iulie 2005, Amsterdam.
De Vries, C., E. & Edwards E., (2009). 'Taking Europe To Its Extremes: Extremist Parties
and Public Euroscepticism'. Party Politics . 15(1):5 -28.
De Vries, Catherine E. & Kees van Kersbergen (2007) ‘Interests, Identity and Political
Allegiance in the European Union’. Acta Politica. 42: 307 –28.
Delanty, G., & Rumford, G (2005). Rethinking Europe. Social theory and the implications of
Europeanization. Oxon: Routledge.

150
Diaz, A. M. (2008). Voter participation of young Europeans. The case of the 2004 European
Parliament elections. Young People’s Studies Magazine, 81.
Dobrescu, P. & Palada, M. (2012). The Emergence of Two European Public Spheres: Center
vs. Periphery. Romani an Journal of Communication and Public Relations. Vol. 14, No. 2
(26): 11 -27.
Dobrescu, P. (2013). Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente. București:
Comunicare.ro.
Dobrescu, P., 2013. Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente.. Bucharest:
Comunicare.ro.
Dobrescu, P., Palada, M. (2012) The Emergence of Two European Public Spheres: Center vs.
Periphery. Romanian Journal of Communication and Public Relations. Vol. 14, No. 2 (26).
Dodd, R. (2007). Subprime: Tentacles of a Crisis. Finance & De velopment, 44 (4).
Durach, F., & Bârgăoanu, A. (2013). Euroenthusiasm in Romania: Is the Romanian Youth in
Favor of the European Union or too Apathetic to Object?. Romanian Journal of
Communication and Public Relations. Vol. 15 No. 1 (29).
Durach, F., & B ârgăoanu, A. (2013). Euroenthusiasm in Romania: Is the Romanian Youth in
Favor of the European Union or too Apathetic to Object? Romanian Journal of
Communication and Public Relations. Vol. 15, No. 1 (29): 57 -73.
Eckert, R. & Deal, J. (2012). Generation Y . Attitude and talent at work. Developing leaders .
Vol. 6.
Edmunds J. & Turner B.S. (2005). Global generations: social change in the twentieth century.
The British Journal of Sociology. Volume 56, Issue 4, pages 559 –577.
Eichenberg, R. C., & Dalton. R. J. (1993). Europeans and the European Community: the
dynamics of public support for European integration. International Organization. 47: 507 –
534.
Eriksen, E., & Fossum, J.E. (2004). Europe in Search of Legitimacy: Strategies of
Legitimation Assessed. International Political Science Review , Vol. 25, Nr. 4, pp. 435 –459.
Eurofound (2012). Experiencing the economic crisis in the EU: Changes in living standards,
deprivation and trust. Dublin: European Foundation for the Improvement of Living and
Working Conditi ons.
European Comission (2013). Political Participation and EU citizenship: perceptions and
behaviours of young people . Retrieved from
http://eacea.ec.europa.eu/youth/tools/documents/perception -behaviours.pdf.
European Commission (2012). EU Youth Report. Status of the situation of young people in the
European Union. Draft 2012 Joint Report of the Council and the Commission on the
implementation of the renewed framework for European cooperation in the youth field (EU
Youth Strategy 2010 -2018).
Eurostat (201 3). Accesat în august 2013, disponibil la adresa: http://epp.eurostat.ec.
europa.eu/statistics_explained/index.php/Unemployment_and_ beyond

151
Eurostat (2013). Retrieved August 2013, from http://epp.eurostat.ec.
europa.eu/statistic s_explained/index.php/Unemployment_and_ beyond .
Eurostat (2014). Unemployment statistics. Accesat în iunie 2012, disponibil la adresa:
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Unemployment_statistics#You
th_unemployment_trends
Fitoussi, J. P. & Le Cacheux, J., 2010. Euope’s Economic Problem. În J. P. Fitoussi & J. Le
Cacheux (eds.). Report on the St ate of the European Union. Crisis in the Economic
Governance. New York: Palgrave Macmillan.
Fliegstein, N. (2008) Euroclash. The EU, European Identity and the Future of Europe. New
York: Oxford University Press.
Flood, C. & Usherwood, S. (2005). Positions , Disposition, Transitions: A model of Group
Alignment on EU integration. Articol prezentat la 55th Annual Conference of the Political
Studies Association, University of Leeds, aprilie 2005.
Flood, C. (2002): The Challenge of Euroscepticism . În J. Gower ( ed.). The European
Handbook. Illinois: Fitzroy Dearborn Publishers.
Follesdal, A., & Hix., S. (2006). Why There is a Democratic Deficit in the EU: A Response to
Majone and Moravcsik. JCMS . Vol. 44, Nr. 3, pp. 33 –562.
Forrester Consulting (2006). Is Europ e Ready For The Millennials? Innovate To Meet The
Needs Of The Emerging Generation , pp. 1 -30. Disponibil la www.forrester.com .
Fossu m, J. E. (2000 ). Constitution -making in the European Union . În E. O. Eriksen și J. E.
Fossum (eds.). Democracy in the European Union. Integration through deliberation? Londra:
Routledge
Frunzaru, V. & Corbu, N. (2011). In Search of a European Identity: An Instrumental
Appro ach. Romanian Journal of Communication and Public Relations. Vol. 13, No. 4 (24):
37-48.
FutureLab Europe (2013). Young Europeans’ perspectives on the crisis. Consultat la adresa
http://www.futurelabeurope.eu/downloads.html?file=files/futurelabeurope/filepool/media/Fut
ureLab_Europe_Report_Lost_Generation_2013.pdf
Gabel M. (2009). Interests and Integration: Market Liberalization, Public Opinion, and
European Union . SUA: The University of Michigan Press/
Gabel, M. & Whitten, G. (1997). Economic Conditions, Economic Perceptions, and Public
Support for European Integration. Political Behaviour. 19(1): 81-96.
Gabel, M. (1998). Public support for European Integration: An Empirical test of five
Theories . Journal of Politics . 60(2): 333 -354.
Gabel, M., J. & Palmer, H., D. (1995). Understanding variation in public support for
European integration. European Journal of Political Research. 27(1): 3 -19.
Gallup (2013). Outlook for the future of Europe’s younger generation. Accesat în septembrie
2013, disponibil la adresa: http://www.debatingeurope.eu/2013/05/17/new -poll-dramatic -rise-
in-pessimism -in-the-eu/#.UihjkEodnwc

152
Garry, J. & Tilley, J. (2007). Public Support for Integration in the Newly Enlarged EU:
Exploring Differences Between Former Communist Countries and Established Member
States. În Marsh M., Mikhaylov & Schmitt H. (eds.). European Elections aftern Eastern
Enlargement. Preliminary Results from the European Election. CONNEX Report Series Nr.1.
Garry, J. & Tilley, J. (2009). The Macroeconomic Factors Conditioning the Impact of Idenity
and Attitudes towards the EU. European Union Politics . 10(3): 361 -379.
Garry, J., & Tilley, J. (2007). Public Support for Integration in the Newly Enlarged EU:
Exploring Differences Between Former Communist Count ries and Established Member
States. In Marsh, M., Mikhaylov, S. & Schmitt, H. (Eds.), European Elections after Eastern
Enlargement. Preliminary Results from the European Election (pp. 181 -203). CONNEX
Report Series Nr.1, 181 -203.
Giddens, A. (2012). Europ e’s existential crisis . New Perspectives Quarterly . 29(2): 24 -26.
Greenberg, E. & Weber, K. (2008). Generation We. How Millennial Youth Are Taking Over
America And Changing Our World Forever . Emeryville: Pachatusan.
Greenberg, E., Weber, K. (2008). Gene ration We. How Millennial Youth Are Taking Over
America And Changing Our World Forever. Emeryville: Pachatusan.
Griffith -Jones, S., Ocampo, J. A. & Stiglitz, J. E. (2010). Time for a visible hand. Lessons
from the 2008 world financial crisis. New York: O xford University Press Inc..
Haas, E.B. (1958) The Uniting of Europe. Political, Social, and Economic Forces1950 –1957 .
Stanford: Stanford University Press.
Habermas, J. (2012). The crisis of the European Union: a response. Cambridge: Polity.
Habermas, J. (2012). The crisis of the European Union: a response. Cambridge: Polity.
Harmsen, R. & Spiering, M. (eds.) (2004). Euroscepticism, Party Politics, National Identity
and European Integration . Amsterdam: Rodopi.
Hay C. & Rosamond B. (2002) Globalization, E uropean integration and the discursive
construction of economic imperatives, Journal of European Public Policy, 9:2, 147 -167.
Heaver, M. (2013). Eurosceptics face a demographic timebomb: young people want to stay in
the EU. Can we change their minds?. Acce sat septembrie 2013, disponibil la
http://blogs.telegraph.co.uk/news/michaelhea ver/100225031/eurosceptics -face-a-
demographic -timebomb -young -people -want -to-stay-in-the-eu-can-we-change -their-minds/ .
Hix, S. & Goetz, K. H. (2000). Introduction: European integration and national political
systems, West European Politics. 23(4): 1 -26.
Hix, S. (1998). The study of the European Union II: the ‘new governance’ agenda and its
rival. Journal of European Public Policy . 5(1): 38 -65.
Hix, S. (2005). The Political System of the European Union . New York: Palgrave Macmillan
Hooghe, L. & Marks, G. (2001). Multi -level governance and European integration . Boulder:
Rowman & Littlefield.
Hooghe, L. & Marks, G. (2007). Sources of euroscepticism. Acta Politica. 42: 119 –127.

153
Hooghe, L. & Marks, G. (2008) "A Postfunctionalist Theory of European Integration : From
Permissive Consensus to Constraining Dissensus." British Journal of Political Science. 39:1-
23.
Hooghe, L., Marks, G. (2004). Does Identity or economic rationality drive public opinion on
European integration. PS. 37(3).
Huber, B. (2013). A social Europe requires a change of course for the young generation.
Accesat septembrie 201, disponibil la http://www.social -europe.eu/2013/06/a -social -europe –
requires -a-change -of-course -for-the-young -generation .
Huber, B. (2013). A social Europe requires a change of course for the young generation.
Accesat în septembrie 2013, disponibil la adresa: http://www.social -europe.eu/2013/06/a –
social -europe -requires -a-change -of-course -for-the-young -generation .
Huntley, R. (2006). The World According to Y: Inside the New Adult Generatio n. Crows Nest:
Allen & Unwin
Huntley, R. (2006). The World According to Y: Inside the New Adult Generation . Crows Nest:
Allen & Unwin.
Huyst, P. (2008). “We have made Europe, now we have to make Europeans”: Researching
European Idenitiy among Flemish Youth s. Journal of Contemporary European Research.
Vol. 4, No. 4.
Huyst, P. (2008). “We have made Europe, now we have to make Europeans”: Researching
European Idenitiy among Flemish Youths. Journal of Contemporary European Research.
4(4): 286 -302.
integrarii eu ropene , I. Mihailescu, I. Badescu, I.N. Sava (eds). Bucharest: Editura
Universitatii.
Kaina, V. & Karolewski, I. P. (2013). EU governance and European identity. Living Reviews
in European Governance . 8(1).
Kiff, J. & Mills, P. (2007). Money for Nothing and Checks for Free: Recent Developments in
U.S. Subprime Mortgage Markets. IMF Working Paper (no. 07/188).
Kopecký, P. & Mudde, C. (2002). The two sides of Euroscepticism: Party Positions on
European Integration in East Central Europe . European Union Politic s. 3(3): 297 -326.
Kotz, D. (2009). The Financial and Economic Crisis of 2008: A Systemic Crisis of Neoliberal
Capitalism. Review of Radical Political Economics. 41(3): 305 -317.
Krouwel, A. & Abts, K. (2007). Varieties of Euroscepticism and Populist Mobiliz ation:
Transforming Attitudes from Mild Euroscepticism to Harsh Eurocynicism. Acta Politica. 42:
252–270.
Krugman, P. (2009). The return of depression economics and the crisis of 2008. New York:
W.W. Norton & Company, Inc.
Krugman, P. (2012). Opriți aceas tă depresiune – acum! București: Publica.
Krugman., P., (2011). Can Europe be saved? . New York Times, 12 ianuarie 2011.
Leconte, C. (2010). Understanding Euroscepticism . London: Palgrave Macmillan.

154
Lewis, M. (2012). Marea contracție economică: în interio rul mașinăriei infernale. București:
Publica.
Loveless, M. & Rohrschneider, R. (2011). Public Perceptions of the EU as a System of
Governance. Living Reviews in European Governance . 6(2): 5 –28.
Lubbers M. & Scheepers P. (2010). Divergent trends of euroscep ticism in countries and
regions of the European Union. European Journal of Political Research. 49(6): 787 -817.
Luzarraga, F., A. & Llorente, M., G. (2011). Europa Viitorului: Tratatul De La Lisabona .
București: Polirom.
Marks G., Hooghe L., & Blank K. (19 96). European integration from 1980s: State -Civic v.
Multi -level Governance. Journal of Common Studies. Vol. 34, no.3. pp. 341 -378.
Marks, G., and Hooghe, L. (2003). National Identity and Support for European
Integration. WZB , Discussion Paper. No. SP IV 200 3-202.
Marks, Gary (1999) “Territorial Identities in the European Union.” In Regional Integration
and Democracy: Expanding on the European Experience, edited by J. J. Anderson. Lanham,
Md.: Rowman and Littlefield, 69 -91.
Martin, R., & Taylor, R. (1978). Po litical Obligation: An experimental Approach. Operant
Subjectivity , Vol. 3, Nr. 1, pp. 61 -69.
McCormick, J. (2008). Understanding the European Union . Aconcis Introduction. London:
Palgrave McMillan.
McLaren L (2002). Public Support for the European Union: Cost/Benefit Analysis or
Perceived Cultural Threat? The Journal of Politics . Vol. 64, Nr. 2, pp. 551 –566.
McLaren L (2004). Opposition to European integration and fear of loss of national identity:
Debunking a basic assumption regarding hostility to the in tegration project. European Journal
of Political Research. Vol. 43. pp. 895 –911.
McLaren, L. (2006). Identity, Interests and Attitudes to European Integration . Hampshire:
Palgrave Macmillan.
McLaren, L. (2007). Explaining Mass -Level Euroscepticism: Identit y, Interests and
Institutional Distrust . Acta Politica, 42: 233 –251.
McNamara, K. R. (2011). The EU as an Imagined Community . Paper presented at The
European Union Studies Association Meetings. Boston
Mihalcea, A., Săvulescu, R. & Vițelar, A. (2013). Gener ation Y: Between a Civic and a
Cultural European Identity. Romanian'Journal'of'Communication'and'Public'Relations .
15(2).61 -75.
Moore, R .L. ( 2005). Generation Ku: Individualism and China’s Millenial youth. Ethnology ,
44, 357 -376.
Moore, R .L. (2005). Ge neration Ku: Individualism and China’s Millenial youth. Ethnology .
44: 357 -376.
Naudé, W. (2009). The Financial Crisis of 2008 and the Developing Countries.Working
paper. UNU World Institute for Development Economics Research (UNU -WIDER), Issue
No.2009/01 .

155
Negrea., E. (2011). Tendințe ale Euroscepticismului în România. Observații pe Marginea
Rezultatelor unui Sondaj Național. În A. Bârgăoanu & E. Negrea (coord.). Comunicarea în
Uniunea Europeană. Modele teoretice, și aspect practice. București: Comunicare. ro.
Netjes, C.E.(2004). All Aboard? Explaining Public Support for European Integration in a
Post-Maastricht Era. Pan -European Conference. Bologna.
Netjes, C.E., and Kersbergen, K. (2004). Interests, Identity and Political Allegiance in the
European Union . NIG Annual Work Conference. Rotterdam.
Norris, P. (2003). Young People & Political Activism: From the Politics of Loyalties to the
Politics of Choice? Report for the Council of Europe Symposium “Young people and
democratic institutions: from disillusionm ent to participation ”. Accesat în august 2013,
disponibil la adresa: www.hks.harvard.edu/fs/pnorris/Acrobat/COE.pdf
Olsen, J. P. (2002). The Many Faces of Europeanization. Arena Working Papers 01/02.
http://www.sv.uio.no/arena/english/research/publications/arena –
publications/workingpapers/working -papers20 02/wp02_2.htm
Palmer, H.D., and Gabel, M. (1999). Accounting for National -Level Public Support for
European Integration: Comparing a New Method to Existing Methods for Time -Series Cross –
Section Data. Innovations in Comparative Political Methodology Confer ence, Texas A & M
University.
Pew Research Center (2013). The New Sick Man of Europe: the European Union. Accesat
octombrie 2013, disponibil la http://www.pew global.org/2013/05/13/the -new-sick-man-of-
europe -the-european -union/ .
Radu, L. (2012). Criza economică în Uniunea Europeană. O perspectivă comunicațională .
București: Comunicare.ro.
Ross, A. (2011). Young people in the Visegrad countries constructing ide ntities in a changing
Europe. Articol prezentat la Children’s Identity, Culture and Media in Visegrad Context
International Conference, Plzeň, Polonia.
Sassatelli, M. (2009). Becoming Europeans. Cultural Identity and Cultural Policies . New
York: Palgrave M acmillan.
Sava, I. N. (2004). Relatia transatlantica in perspectiva Europei largite. In Geopolitica
Schifirneț, C. (2011). Europenizarea societății românești și mass -media. București:
Comunicare.ro.
Schlipphak, B. (2013). Action and attitudes matter: Inte rnational public opinion towards the
European Union. European Union Politics . 0(0): 1 –29.
Schmitter, P (2003). Democracy in Europe and Europe's Democratization. Journal of
Democracy. 14: 4, pp. 71 -85.
Serricchio, F., Tsakatika, M., și Quaglia, M. (2013). Euroscepticism and the Global Financial
Crisis. JCMS. 51(1): 51 –64.
Sørensen, C. (2008). Love me, love me not. A typology of public euroscepticism. SEI
Working Paper. No 101. EPERN Working Paper. No 19.

156
Soros, G. (2008). Noua paradigmă a piețelor financiar e: criza creditelor din 2008 și
implicațiile ei. București: Litera Internațional.
Spanje, J., Vreese, C. (2011). So what's wrong with the EU? Motivations underlying the
Eurosceptic vote in the 2009 European elections. European Union Politics . 12: 405.
Spiering, M. (2002). Eurosceptic Concerns about National Identity in the European Union .
International Area Review . Volume 5.
Spiering, M. (2002). Eurosceptic Concerns about National Identity in the European Union.
International Area Review . 5(1): 69 -80.
Spiering, M. (2004). British Euroscepticism . În R. Harmsen & M. Spiering (eds.).
Euroscepticism, Party Politics, National Identity and European Integration . Amsterdam:
Rodopi.
Spinelli, A. (1983). Towards a European Union . Florence: European University Institu te.
Stiglitz, J. E. (2010). The Financial Crisis of 2007 –8 and its Macroeconomic Consequences.
În G. S., J. A. Ocampo & J. E. Stiglitz (eds.). Time for a Visible Hand. Lessons from 2008
World Financial Crisis. New York: Oxford University Press.
Sutherland , A. & Thompson, B. (2003). Kidfluence. The Marketer’s Guide to Understanding
and Reaching Generation Y – Kids, Tweens and Teens. New York: McGraw Hill.
Sutherland, A., Thompson, B. (2003). Kidfluence. The Marketer’s Guide to Understanding
and Reaching Ge neration Y – Kids, Tweens and Teens. New York: McGraw Hill.
Szczerbiak, A. & Taggart, P. (eds). (2008). Opposing Europe. The comparative Party
Politics of Euroscepticism . New York: Oxford University Press.
Taggart, P. & Szczerbiak, A. (2003). Theorising Party -Based Euroscepticism: Problems of
Definition, Measurement and Causality. SEI Working Paper No 6. European Parties
Elections and Referendums Network Working Paper . No 12.
Taggart, P. & Szczerbiak, A . (2004). Contemporary Euroscepticism in the party s ystems of
the European Union candidate states of Central and Eastern Europe. European Journal of
Political Research . 43: 1–27.
Taggart, P. & Szczerbiak, A. (2008). Introduction: Opposing Europe? The Politics of
Euroscepticism in Europe. În Szczerbiak, A. & Taggart, P. (eds). Opposing Europe. The
comparative Party Politics of Euroscepticism . New York: Oxford University Press.
Taggart, P. (1998). A Touchstone of Dissent: Euroscepticism in Contemporary Western
European Party Systems. European Journal of Politi cal Research. 33: 363 –88.
Tapscott, D. (2009). Grown Up Digital. How The Net Generation is Changing Your World ,
New York: McGraw Hill.
Tapscott, D. (2009). Grown Up Digital. How The Net Generation is Changing Your World .
New York: McGraw Hill.
Thatcher, M. (1988). Speech to the College of Europe (“The Bruges Speech”). Accesat mai
2012. Disponibil la: http://www.margaretthatcher.org/document/107332 .
Tremmel, J. C. & Wegner, P. (2010). German Bundestag Survey on Intergenerational Justice
in the Labour Market . În Tremmel, J. C. (Ed.). A Young Generation Under Pressure? The

157
Financial Situation and the “Rush Hour” of the Cohorts 1970 -1985 in a Generational
Comparison . London: Springer.
Tremmel, J . C. (2010). A Young Generation Under Pressure? The Financial Situation and the
“Rush Hour” of the Cohorts 1970 -1985 in a Generational Comparison. London: Springer.
Tremmel, J. C., & Wegner, P. (2010). German Bundestag Survey on Intergenerational Justice
in the Labour Market . In Tremmel, J. C. (Ed.). A Young Generation Under Pressure? The
Financial Situation and the “Rush Hour” of the Cohorts 1970 -1985 in a Generational
Comparison (pp. 77 – 109). London: Springer.
Tsafos, N. E. (2006). Growing Up A Europe an? SAIS Review . 26(2): 181.
Tsafos, N. E. (2006). Growing Up A European? SAIS Review . Vol. 26, No. 2, p. 181.
Twenge, J. M. (2009). Generational Changes And Their Impact In The Classroom: Teaching
Generation Me. Medical Education. Vol. 43, pp. 398 – 405.
Twenge, J. M. (2009). Generational Changes And Their Impact In The Classroom: Teaching
Generation Me. Medical Education. 43: 398 – 405.
Udrea, G., Udrea, M. & Țugmeanu, A. -E. (2013). National and European Identity: An
empirical research on how Romani an students experience identities during their long -term
studies abroad. Romanian Journal of Communication and Public Relations. Vol. 15. No.
1(28): 17 -35.
Udrea, G., Udrea, M., Țugmeanu, A. -E. (2013). National and European Identity: An empirical
research on how Romanian students experirnce identities during their long -term studies
abroad. Romanian Journal of Communication and Public Relations. Vol. 15. No. 1(28).
Urwin, W.D., 2010. The European Community: From 1945 to 1985. În: M. Cini și N. Pérez –
Solórz ano Borragán, eds. European Union Politics. 3rd ed. Oxford: Oxford University Press,
pp. 15 -31.
Van Ham, P. (2005). Branding European Power. Place branding. 1(2): 122 -126.
Van Ham, P. (2005). Branding European Power. Place branding. Vol. 1, 2, 122 -126.
Verhofstadt, G. (2012). Ieșiriea din criză. București : Comunicare.ro.
Wallace, H., Pollak, M., A. & Young, R. (2010). Elaborarea Politicilor în Uniunea
Europeană . București: Institutul European din România.
Wang, J. (2005). Localising public diplomacy: T he role of sub -national actors in nation
branding. Place Branding. Vol. 2 , Nr. 1, pp. 32 –42.
Welz, C. (2008). The European Social Dialogue under Articles 138 and 139 of the EC Treaty.
Alphen aan den Rijn: Kluwer Law Internatio
Welz, C. (2008). The European Social Dialogue under Articles 138 and 139 of the EC Treaty.
Alphen aan den Rijn: Kluwer Law International.
Wilde, P., & Trenz, H. -J. (2012). Denouncing European integration: Euroscepticism as polity
contestation. Jounrnal of Social Theory , 537 -554.
Zopia tis, A., Krambia -Kapardis, M. & Varnavas, A. (2012). Y -ers, X -ers and Boomers:
Investigating the multigenerational (mis)perceptions in the hospitality workplace. Tourism
and Hospitality Research. 12(2) 101 –121.

158
Zopiatis, A., Krambia -Kapardis, M. & Varnav as, A. (2012). Y -ers, X -ers and Boomers:
Investigating the multigenerational (mis)perceptions in the hospitality workplace. Tourism
and Hospitality Research. 12 (2): 101 –12.