Lect. univ. d r. Alexandra Daea [601998]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
PROGRAMUL DE STUDII : MANAGEMENT

LUCRARE DE LICENȚ Ă

Coordonator științific :
Lect. univ. d r. Alexandra Daea

Absolvent: [anonimizat] , 2015

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
PROGRAMUL DE STUDII : MANAGEMENT

RISCURIL E ASOCIATE
DERULĂRII AFACERILOR
COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Coordonator științific :
Lect. univ. d r. Alexandra Daea

Absolvent: [anonimizat] , 2015

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN TRANZACȚIILE
INTERNAȚIONALE ………………………………………………………………………….5
1.1 Definirea riscurilor în tranzacțiile comerciale internaționale…………………………….5
1.2 Fundamente conceptuale ale riscului în afaceri………………………………………….5
1.3 Tipologia riscurilor asociate investițiilor internaționale…………………………………6
1.4 Riscurile în activitatea corporațiilor transnaționale………………………………………8
1.5 Clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale……………………………………. 14
CAPITOLUL 2. RISCURILE GENERATE DE CRIZA FINANCIARĂ GLOBALĂ LA
NIVELUL INSTITUȚIILOR FINANCIARE …………………………………. ………………………. ..17
2.1 Globalizarea și contagiunea crizelor f inanciare………………………………………….18
2.1.1 Creșterea riscurilor de țară în noul context al globalizării …………………….. 19
2.2 Riscurile bancar e……………………………………………………………………….20
2.2.1 Gestiunea eficientă a riscului …………………………………………………….24
2.2.2 Gestionarea riscului bancar î n perioada de tranziție. Recomandări pentru
activitatea băncilor românești ……………………………………………………………….25
2.3 Analiza riscurilor și a efectelor lor asupra a ctivității bancare…………………………..27
2.4 Instrumente utilizate în reducerea riscurilor…………………………………… ………30
2.4.1 Instrumente și tehnici pentru analiza riscului de creditare ………………………30
2.4.2 Instrumente și tehnici pentru managementul riscului valutar ……………………31
CONCLUZII ………… ………………………………………………………………………33

BIBLIOGRAFIE …………………………………………… ………………………………35

4 INTRODUCERE

Riscul a reprezentat, de -a lungul istoriei în general, și al istoriei economiei, în special,
una dintre cele mai fascinante teme de investigare ș i cercetare, cu toate că primele rezultate
consistente în privința înțelegerii, evaluării și gesti unii lui au apărut de abia în epoca
iluminismului, de la șfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII. Riscul se manifestă
în permanență și se amplifică în momente cruciale.
Necesitatea și actualitatea tematicii abordate sunt puse în evidență de f aptul că riscul
în afaceri se constituie ca o realitate obiectivă a lumii contemporane, caracterizată ca o luptă
din ce în ce mai dură pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderilor.
Gestionarea riscurilor în afacerile comerciale ale firmelor trebui e subordonată
obiectivelor care formează un sistem integrat și coerent către obiectivele generale, astfel încât
să implementeze o strategie de gestionare a riscurilor care pornește de la vârf și este integrată
în activitățile și operațiile de rutină ale or ganizației.
Conținutul lucrării este structurat în două capitole și a nume: primul capitol intitulat
„Managementul riscului în tranzacțiile internaționale” ce cuprinde cinci subcapitole și reflectă
abordările manageriale privind riscurile în tranzacțiile internaționale; c el de-al doilea capitol
intitulat „ Riscurile generate de criza financiară globală la nivelul instituț iilor financiare
internaționale” este alcătuit din patru subcapitole în care se fac referiri la metodologia
evaluării riscului prin utilizar ea unor instrumente menite să reducă impactul riscurilor, în
special în activitatea bancară.
Perioada postbelică a cunoscut o creștere considerabilă a componentei internaționale a
afacerilor, economiile naționale intensificându -și leg ăturile reciproce pr in intermediul
volumului în creș tere al tranzacțiilor transfrontaliere, acestea din urmă neimplicând numai
bunuri și servicii, ci și factori de producție și active financiare. Toate tranzacțiile presupun
utilizarea de instrumente financiare.
Aceste evoluții au fost posibile în contextul dereglementării și liberalizării fluxurilor
comerciale și financiare internaționale, al reduc erii costurilor comunicațiilor, ca și al
diminuării costurilor de transport, rezultatul constând în amplificarea gradului de integrar e a
piețelor la nivel global.
Intensificarea fluxurilor comerciale internaționale a fost însoțită de un proces lesne
observabil de globalizare a operațiunilor financiare, creșterea fluxurilor internaționale de
active financiare depășind chiar expansiunea c omerțului internațional in perioada postbelică.
În consecință, oportunitățile investiționale nu mai sunt restricționate la piețele
naționale, capitalul financiar căutând recompense pentru riscurile asumate dincolo de
granițele naționale.
Beneficiile genera te de investițiile internaționale reprezinta o atracți e puternică pentru
investitori. Analiza corectă a beneficiilor aduse de investițiile internaționale se face cu
ajutorul unor pachete de riscuri și constrângeri la care investitorii se expun în momentul
deținerii unor active sau portofolii de active străine. Aceste riscuri sunt generate, în special de
fluctuațiil e neașteptate ale cursului de schimb (riscul valutar) și de evoluția cadrului legislativ
și instituțional din țara gazdă.

5
CAPITOLUL I. MANAGEM ENTUL RISCURILOR Î N TRANZACȚIILE
INTERNAȚIONALE

1.1. Definirea riscurilor î n tranzacțiile comerciale internaționale

În fiecare zi structura organizatorică din care facem parte este abordată direct sau
indirect de diverse riscuri. Totodată și noi ca pe rsoane fizice, suntem supuși la diverse riscuri.
Trăim într -o lume a riscurilor. Aceste riscuri se referă la bunurile care sunt la dispoziția noastră,
la partenerii cu care lu crăm, la mediul în care lucrăm. Procesul de management al riscului
cuprinde trei faze: identificarea riscului, analiza riscului și reacția la risc. Identificarea ris cului se
face prin întocmirea unor liste de control, organizarea unor ședințe de identificare a riscurilor și
analiza documentelor arhivate. Analiza riscu lui utilizează met ode cum sunt: determinarea valorii
așteptate, simularea Monte Carlo și arborii decizionali. Reacția la risc cuprinde măsuri și acțiuni
pentru diminuarea, eliminarea sau repartizarea riscului.
Implement area unui sistem de management al riscului devine pri n urmare un important
obiectv pentru orice structură organizatorică c ât și pentru o persoană fizică. În definiția dată de
OCD E (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), se apreciază că „ riscul este
constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite să se producă ”. Această definiție
presupune ca un eveniment să se materializeze și să afecteze în sens negativ activitatea
economică. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, definește riscul ca fiind „ posibilitatea de a
ajunge la o pr imejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă ”.
O publicație, relativ recentă, care se referă și la latura pozitivă în definirea riscului, este
Ghidul Managementului de Proiect, care a fost elaborat de Project Management Institute , în anul
2000. Potrivit acesteia, riscul este considerat ca “un eveniment sau o condiție incertă, care, dacă
apare, are un efect negativ sau pozit iv asupra obiectivului stabilit . Riscul include atât
amenințările asupra obiectivelor, cât și oportunitățile de a îmbunătăți aceste obiective”.
În cadrul teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept “ un eveniment incert dar
posibil ce apare permanent în procesul activităților socio -umane ale cărui efecte s unt păgubitoare
și ireversibile” . În accepțiun ea teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată
o definire mult mai elaborată “ riscul reflectă variațiile distribuirii rezultatelor posibile,
probabilit atea și valorile lor subiective” . Referitor la cuantificarea acestor riscuri se precizează că
“măsurarea riscurilor se realizează fie prin analiza non -liniarităților utilității relevate de bani, fie
prin variația distribuirii probabilității câștigurilor și a pierderilor posibile pen tru fiecare alegere
particulară” .
În activitatea economică intervin mulți factori și condiții a căror manifestare, apariție și
evoluție sunt dificil de previzionat cu exactitate. Aceasta face ca tranzacțiile economice
internaționale să se desfășoare în condiții de risc și incertitudine.

1.2. Fundamente conceptuale ale riscului în afaceri

În domeniul general al finanțelor, și în cel subordonat acestora, al investițiilor, mulți
specialiști sunt de acord că afacerile au devenit din ce în ce mai riscante, atât pentru indivizii a
căror avere este expusă evo luțiilor fluctuante ale piețelor financiare, cât și pentru companii, ale
căror fluxuri de numerar par a depinde din ce în ce mai mult de variabile greu de anticipat.

6 Decizia de investire, fie ea în active real e sau în active financiare, fie internă sau
internațională , face parte din categoria acțiunilor economice complexe, ea trebuind să ia în
considerare riscul la care investitorul se expune. Indiferent de obiectul sau natura sa, investirea
înseamnă întotdeauna asumarea unor riscuri în speranța obținerii unui câștig viitor su ficient
pentru a compensa riscurile anticipate. Ipoteza aversiunii față de risc a operatorilor economici,
pe care se bazează toate teoriile financiare fundamentale, are drept urmare definirea unei
legături clare între dimensiunea risc urilor și cea a câștigurilor aferente unei investiții : cu cât
sunt mai mari riscurile pe care un inve stitor și le asumă, cu atât va fi mai mare câștigul așteptat
de acesta. Ast fel, fiecare investitor încearcă să obțină cel mai ridicat nivel al câștigului p entru
un anumit risc asumat dat sau să suporte cel mai mic risc posibil cu scopul obținerii unui câștig
determinat.
În lucrarea „Economics” , Begg, Fisher și Dornbusch afirmă, citându -l pe Benjamin
Franklin, că în lumea î n care trăim nu există decât două lucruri sigure: moartea și impozitele,
dar că și ele implică un anumit grad de risc, în sensul că nimeni nu știe când anume va muri și,
de asemenea, nimeni nu știe cât de mari vor fi impozitele pe care va fi nevoit să le plătească.
Cu alte cuvinte, trăim î ntr-o lume incertă, orice acțiune pe care o realizăm în prezent neavând
un rezultat viitor care sa fie perfect sigur.
În sensul cel mai corect, riscul reprezintă potențialitatea ca rezultatele reale să fie mai
bune sau mai slabe decât cele așteptate (altfel spus, să fie diferite de cele așteptate), această
definiție considerând riscul ca fiind echivalent cu variabilitatea rezultatelor posibile a fi
obținute. De cele mai multe ori însă, conotația dată riscului este negativă, atât investitorii cât și
mana gerii firmelor fiind interesați numai de riscul ca rezultatele obținute să fie mai mici decât
cele așteptate.1 În acest context , consider relevantă accentuarea asupra faptului că riscul poate
reprezenta, în ac elași timp, atât o amenințare ( de aici accepțiu nea negativă asupra riscului), cât
și o o portunitate. Fără îndoială, înțe legerea obișnuită a cuvântului „risc” are în centru numai
latura lui negativă. Definițiile tradiționale ale riscului, întâlnite mai ales în dicționare,
reliefează și ele acest aspect. Totuși, definițiile mai recente arată că înțelegerea riscului ca
oportunitate începe să câștige teren, acest lucru având influențe clare și asupra
managementului riscul ui. Astfel, în decembrie 2000, „Project Management Institute” publica
un ghid care def inea riscul în acest context: „ Riscul proiectului reprezintă un eveniment sau o
condiție incertă care, în cazul în care se produce, are un efect pozitiv sau negativ asupra
obiectivelor proiectului. Riscul proiectului include atât amenințările la adresa obie ctivelor
proiectului, cât și oportunitățile de îmb unătățire ale acestor obiective.”

1.3. Tipologia riscurilor asociate investițiilor internaționale

Investitorii și echipele manageriale ale corporațiilor din toată lumea, fie ele naționale
sau globale, sunt confruntați zilnic cu schimbări de ordin financiar, comercial, politic și
tehnologic, cu un impact considerabil asupra complexității riscurilor pe care trebuie să le
înfrunte. Nu de puți ne ori mediul de afaceri genereaz ă noi tipuri de risc care se ce r a fi incluse

1 Prima definire a riscului în acest sens îi aparține lui Abraham de Moivre, în lucrarea De Mens ure Sortis, publicată
în 1711:” Riscul pierderii oricărei sume este inversul așteptării, iar adevărata măsură a lui este dată de produsul
dintre suma aventurată și probabilitatea pierderii ”, Bernstein, 1966 .

7 în pachetul asociat desfăș urării de afaceri pe plan național sau internațional. Viteza cu care au
loc aceste schimbări are drept consecințe directe reducerea timpului de reacție al investitorilor
și companiilor, pe de o parte și creșterea ma gnitudinii riscului de afaceri, pe de altă parte.
Modalitățile de dezvoltare a afacerilor dincolo de granițele țării de origine sunt diverse
și au evoluat de -a lungul timpului, de la cele tradiționale către cele mai sofisticate, care asigură
operatorului economic influența sau controlul asupra operațiunilor.
Investiția internațională presupune existența a cel puțin doi agenți economici, agentul
economic emitent și agentul economic receptor, situați în spații naționale diferite, ceea ce
conferă acestor t ipuri de investiții elementul de extraneitate specific.
Modalitățile de realizare a investițiilor internaționale dau naștere unei tipologii, în
funcție de raportul stabilit între emitentul și receptorul investiției. Investiția este considerată
directă în cazul în care ea presupune transferarea de către agentul emitent a controlului și
deciziei asupra activității receptorului și de portofoliu, atunci când ea nu presupune stabilirea
unui asemenea raport. UNCTAD (Organizația Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare)
diferențiază investițiile străine directe de cele de portofoliu prin intermediul a trei dimensiuni:
proprietatea, partajarea riscurilor și forma de recompensare. Investiția străină directă reprezintă
un flux investițional internalizat (în interiorul aceleiași corporații transnaționale) care include
atât active de capital, cât și active intangibile. Investiția străină de portofoliu reprezintă
achiziționarea de active financiare (acțiuni sau obligațiuni) emise de o companie sau de o
entitate guvernamentală dintr -o țară străină, mediată de piețele financiare și care necesită
existența unor piețe de capital suficient de lichide, fie naționale, fie internaționale .
Dincolo de diferențieri, între investițiile străine directe și cele de portofoliu se
manifestă o serie de complementarități. În primul rând, investițiile străine directe sunt realizate
de corporațiile transnaționale și au o destinație clară, fie către o companie, fie către un sector
din economia gazdă. Aceasta înseamnă că economiile ga zdă nu pot decide destinația acestor
investiții. Investițiile străine de portofoliu pot fi adresate atât companiilor locale cât și filialelor
trans naționalelor dintr -o țară gazdă și nu au destinații sectoriale specifice.
De asemenea, între investițiile s trăine și cele de portofoliu pot fi evidențiate și o serie
de legături. Astfel, prin intermediul legăturilor în amonte și în ava l, investițiile străine directe
pot încuraja crearea de companii locale, care pot recurge la investițiile străine de portofoliu
pentru a -și finanța expansiunea. Pe de altă parte, investițiile de portofoliu pot încuraja
dezvoltarea piețelor de capital locale, care ajută ulterior la atragerea investițiilor străine directe,
ca și la întărirea infrastructurii financiare locale, care fa cilitează derularea operațiunilor
specifice tranzacțiilor investiționale directe.
În decursul ultimilor 30 de ani, ac tivitățile derulate la nivel in ternațional au devenit
din ce în ce mai provocatoare. Deși pot fi identificați nu puțini factori care au contribuit la
creșterea complexității decizionale în mediul de afaceri global, un eveniment merită o atenție
deosebită, s emnificația lui fiind cu totul specială pentru modul în care se desfășoară în prezent
afacerile internaționale.
Acest eveniment se re feră la decizia luată la cel mai înalt nivel de către principalele
țări industrializate al e anului 1973 și recunoscută în 1976 prin Acordurile din Jamaica de
modificare a statutului Fondului Monetar Internațional: abandonarea sistemului cursurilor de
schim b fixe construit la Bretton Woods în 1944 și trecerea la flotarea generalizată a monedelor.
Consecința imediată a acestei hotărâri a fost aceea că managerii și investitorii nu se mai află în
situația de a putea lua decizii referitoare la afacerile internaț ionale fără a -și construi un set de
așteptări raționale cu privire la valoarea viitoare a monedelor cu care operează. Riscul valutar,
sau al cursului de schimb, ca incertitudine asociată derulării de afaceri în alte monede decât în

8 cea națională, a crescut dramatic după 1973. În sistemul cursurilor de schimb fixe, riscul
valutar era prezent într -o anumită măsură, dar putea fi ignorat fără prea mari probleme, cu
excepția situațiilor de criză. Din 1973 însă, riscul valutar a încetat să mai fie o preocupare
excepțională sau accidentală și a devenit o componentă de zi cu zi a afacerilor internaționale.
Oportunitățile de afaceri și riscurile cu care se confruntă astăzi orice manager
financiar al unei firme globale și orice investitor internațional sunt adesea d eosebit de
complexe, riscul valutar fiind doar una din necunoscutele problemei.
Derularea de operațiuni internaționale de succes presupune cunoașterea în detaliu a
riscurilor asociate lor, precum și a modului în care mani festarea acestora poate efectua
valoarea firmei sau câștigurilor asociate investiții lor financiare internaționale. Î nțelegerea
acestor ri scuri și a instrumentelor pe ca re managerii și investitorii le au la dispoziție pentru
gestionarea lor necesită o abordare integrată și nu izolaționistă .

1.4. Riscurile în activitatea corporațiilor transnaționale

Literatura de specialitate care abordează tipologia riscurilor asociate afacerilor
internaționale se caracterizează prin prezența unei confuzii referitoare la termenii risc, sursă de
risc și expunere la risc. Astfel, conceptul de risc este utilizat în legătură cu variațiile
neanticipate sau cu variațiile în sens negativ ale unor variabile de genul cifrei de afac eri,
profitului, cotei de piață, ș.a.m.d., dar el este folosit și pentru definir ea unor factori interni sau
externi firmei care influențează riscul total al firmei. În acest ultim sens,”riscul” se referă la o
sursă de risc (riscul politic) care leagă variabilitatea performanțelor firmei de componentele
incerte ale mediului sau mediilo r de operare. Pentru a face o distincție clară între aceste două
utilizări ale termenului de risc, Miller în anul 1992 adoptă convenția de a folosi termenul „risc”
pentru a se referi exclusiv la volatilitatea variabilelor de performanță ale unei firme, car e face
imposi bilă previzionarea acestora, utilizare similară cu cea a dispersiei sau abaterii standard
din teoria financiară. Pentru a defini sursele de risc, Miller preferă termenul de incertitudine,
așa cum el este utilizat în managementul strategic și î n teoria organizațională, pentru a
desemna capacitatea redusă de previzionare a variabilelor organizaționale și de mediu care
influențează performanțele corporatiste, ca și existența unor informații reduse sau puțin
relevante cu privire la aceste variabile . În acest sens, incertitudinea cu privire la variabilele
organizaționale și de mediu reduce gradul de previzionare a performanței corporatiste și, în
consecință, mărește riscul.
O altă distincție fundame ntală este aceea între risc și expunere la risc. C ei doi termeni
nu sunt substituibili, relația dintre ei fiind aceea că prezența unei surse de risc nu generează
neapărat expunere la risc, în timp ce expunerea la risc nu poate fi prezentă în absența sursei de
risc. Expunerea la risc apare numai prin prism a efectelor negative pe care prezența unei surse
de risc le -ar putea avea asupra valorii activelor și pasivelor firmei și asupra valorii lor de piață,
reflectate, în cele din urmă, în modificarea averii acționarilor corporației. Această distincție are
o im portanță considerabilă asupra managementului riscului, atâta vreme cât companiile devin
conștiente de faptul că politicile și tehnicile de gestiune a riscului au în ve dere, de fapt,
reducerea sau eli minarea expunerii la risc, și nu a riscului sau sursei de risc în sine.
Încercările făcute în literatura de specialitate de a descrie și cuantifica riscurile cu care
corporațiile transnaționale se confruntă în derular ea de operațiuni internaționale s-au
concentrat, de obicei, pe unul sau altul dintre riscuri, excluzând alte variabile care generează
incertitudini pentru afacerile internațion ale. Anumiți autori au pus accentul pe riscul politic
(Kobrin, 1979; Simon, 1982; Simon, 1984) sau pe riscul valutar ( Pringle, 1991). Există și

9 autori care au încercat să pr ezinte clasificări ale riscurilor internaționale, care în general se
evidențiază prin acordarea unei importanțe considerabile riscurilor de natură financiară.
Astfel, într-un articol considerat un clasic al domeniu lui, Ghoshal (1987) distinge
patru tipur i de riscuri asociate afacerilor internaționale. Prima categorie cuprinde macroriscuri
economice, ca re se situează, în mod normal, dincolo de capacitatea firmei de a le influența, și
care pot fi specifice fiecărei țări, dar și regionale sau globale. Ele i nclud evenimente de genul
războaielor și al dezastrelor naționale, dar și al transformărilor la nivelul forțelor pieței
(modificările cursurilor de schimb, ale costurilor forței de muncă sau ale prețurilor mărfurilor).
A doua categorie este formată din ris curi de politică economică, generate de incertitudinea
referitoare la acțiunile viitoare ale guvernelor țărilor de origine sau gazdă a companiilor.
Aceste riscuri includ modif icările posibile la nivelul reg lementărilor fiscale, al controlului
investițiilor străine directe , fie de intrare, fie de ieșire dintr -o țară, al cerințelor de performanță
și al legislației antitrust (care se opune monopolizării pieței și îngrădirii liberei concurențe).
Efectul net al unor asemenea acțiuni de politică economică poate f i adesea dificil de separat de
efectul forțelor macroeconomice, deoarece amândouă categoriile de riscuri generează
modificări la ni velul cursului de schimb pentru o monedă dată. Cu toate acestea, distincția
între cele două dintr -o perspectivă managerială este foarte importantă, având în vedere că
riscurile aparținând ultimei categorii, spre deosebire de cele din prima categorie, pot fi parțial
controlabile sau cel puțin influențabile. A treia categorie de riscuri identificată de Ghoshal
poartă denumirea de riscuri de natură competi tivă, antrenate de incertitudini le asociate
reacțiilor competitorilor la dezvoltarea și aplicarea strategiei firmei. Deoarece situațiile de
monopol sau de piață perfectă sunt foarte rare, toate companiile vor fi supu se acțiunii ac estor
tipuri de riscuri. În contextul derulării de afaceri globale implicațiile prezenței acestor riscuri
sunt deosebit de complexe, atâta vreme cât competitorii unei firme date pot avea reacții care
îmbracă forme diferite și sunt formulate pentru piețe d iferite.
În sfârșit, corporațiile globale se confruntă cu ceea ce Ghoshal numește riscuri de
resurse, sau de acces la resurse. Acestea au în vedere riscurile determinate de adoptarea unei
strategii de afaceri care necesită resurse de care compania nu di spune, pe care nu le poate
obține, sau pe care nu le poate economisi. Una dintre cele mai rare resurse de acest gen este
considerată a fi talentul managerial, dar riscurile de resurse pot fi generate și de lipsa unei
tehnologii adecvate sau chiar a capital ului.
Indiferent de categoria de risc, este importantă observația că toate diferă de la o țară
la alta și, de asemenea, că sunt supuse modificării de -a lungul timpului. Acest aspect face ca
opțiunea fundamentală a firmei, la nivelul strategiei sale gene rale, să fie aceea a flexibilității,
întrucât diversitatea și volatilitatea creează oportunități care trebuie să fie luate în considerare
împreună și nu separat.
O altă observație importantă în acest context este aceea că unele riscuri sunt specifice
tuturor firmelor, în timp ce altele sunt caracteristice numai celor angajate în activitățile
creatoare de valoare adăugată si tuate în străinătate, iar unele sunt specifice unei anumite firme.
Dunning (1993) consideră că cel mai important risc asociat operațiu nilor în străinătate are în
vedere incertitudinea aferentă valorii viitoare a monedelor străine sau a monedei naționale pe
piețele internaționale, în timp ce alte riscuri, deși prezente, sunt mai puțin importante. Acestea
au în vedere riscurile politice, riscurile asociate accesului la resurse și riscurile de natură
culturală (de exemplu, legate de atitudinea față de muncă și autoritate, onorarea contrac telor).
Pe de altă parte, Kogut în 1985 recunoaște că flexibilitatea unei corporații gl obale diversificat e
geografic îi poate oferi un avantaj asupra competitorilor care se angajează în produc ție într-un
număr redus de țări.

10 Efectul riscurilor asupra transnaționalizării activităților creatoare de valoare adăugată
depinde, în primul rând, de tipurile de risc relevante, dar și de atitudinea principalilor decidenți
ai firmei față de asumarea riscurilor, în general, și a celor relevante în special. De exemplu,
riscurile asociate imperfecțiunilor piețelor internaționale asumate de firmă cu scopul de a
obține econ omii la nivelul coordonării centrale a activităților pot acționa ca un stimulent de
realizare a investițiilor în străinătate, și nicidecum ca o piedică în calea lor. Pe de altă parte,
operațiunile în străinătate, și mai ales investițiile străine directe, a duc cu ele riscuri noi (de
exemplu, posibilitatea exproprierii activelor firmei într -o țară gazdă). O diversificare a acestor
riscuri, sau chiar modificarea percepției firmei cu privire la magnitudinea acestor riscuri poate
conduce către preferarea unei pr ezențe pe o piață străină prin crearea de societăți mixte sau de
diverse forme de alianțe de colaborare care să permită partajarea riscurilor, mai ales a celor de
natură financiară.
Pe aceeiași linie a impactului riscurilor prezente în cadrul internaționa l asupra riscului
general al firmei se situează și Sullivan, care propune o clasificare a riscurilor în două categorii:
non-riscuri de țară și riscuri de țară. Non -riscurile de țară cuprind pierderile posibile pe care o
companie le poate înregistra datori tă modificărilor la nivelul piețelor, acțiunilor concurenților
sau erorilor manageriale și sunt clasificate de Sullivan astfel: riscul de afaceri – reprezintă
probabilitatea ca firma să iasă din afaceri prin faliment într -o anumită perioadă de timp; riscul
financiar – este văzut prin prisma probabilității ca firma s ă nu fie capabilă să -și achite serviciul
datoriei atunci când acesta este scadent; riscul comercial – desemnează probabilitatea ca,
datorită insolvabilității sau strategiei clienților săi, firma să nu își recupereze creanțele
acumulate; riscul de piață – desemnează situațiile provocate de reducerea prețurilor produselor
finale comercializate de firmă, fără ca aceasta să fie însoțită de creșterea volumului produselor
vândute; riscul valutar – este dat de efectele negative ale fluctuațiilor cursurilor de schimb
asupra activității firmei. De cealaltă parte, riscurile de țară se referă la pericolele suplimentare
cu care se confruntă un investitor sau o companie într -o anumită țară gazdă străină. Riscu rile
de țară se înscriu, în viziunea lui Sullivan, pe trei coordonate: riscul politic, riscul
macroeconomic și riscul social. Riscul politic acoperă pierderile posibile ale unei companii ca
urmare a existenței unui anumit mediu politic într -o țară gazdă sa u ca urmare a modificărilor
potențiale în respectivul mediu politic, și este văzut ca îmbrăcând patru forme: dezinvestirea
forțată (reprezintă preluarea activelor unui investitor străin de către guvernul țării gazdă și
poate să apară sub forma exproprieril or, naționalizărilor, excluderii de la prezența într -o țară
sau industrie a unui agent economic străin), reglementările nefavorabile (sunt datorate
ostilității directe față de străini într -o anumită țară gazdă, dar din ce în ce mai mult sunt
elaborate și a plicate de guvernele țărilor gazdă cu intenția de a creea locuri de muncă și de a
oferi salarii mai mari angajaților locali, de a pregăti forța de muncă locală, de a obține
controlul asupra anumitor tehnologii și de a promova folosirea inputurilor locale î n dauna celor
provenite din import, dar și cu scopul de a determina localizarea investițiilor străine directe în
anumite sectoare sau regiuni economice din țara gazdă), interferența în operațiunile firmelor
străine (este vazută de Sullivan ca acțiune guver namentală nesprijinită pe un cadru legislativ,
dar care favorizează în general firmele locale în dauna celor străine) și tulburările politice (au
drept consecință distrugerea activelor deținute de străini într -o țară gazdă). Astfel, orice acțiune
derulată de guvernele țărilor gazdă sau a sociată cu acestea care are potențialul de a afecta
operațiunile unei firme străine din acea țară este considerată de Sullivan ca sursă de risc politic.
Prin concordanță cu riscul de piață, Sullivan include în riscul macroe conomic fenomene de
genul lipsei creșterii în țara gazdă, nivelului redus al economisirii locale, infrastructurii slabe și
disponibilității reduse a forței de muncă. Ultima categorie a riscului de țară este aceea a

11 riscului social, care include factori soc iali situați dincolo de controlul guvernamental și care
pot pune în pericol firmele străine și pot antrena pierderi.
Interesante în abordarea lui Sullivan sunt două aspecte: în primul rând, singurele
categorii de riscuri prezente în cadrul internațional sunt considerate a fi numai riscul valutar și
riscurile de țară, toate celelalte putând fi regăsite și în cazul firmelor care derulează operațiuni
într-un cadru strict național. În al doilea rând, riscurile de țară sunt văzute a mări dimensiunea
riscului t otal al firmei, pe calea unei influențe indirecte asupra nivelului acestora, trecând prin
influențarea non -riscurilor de țară, mai ales în situația în care compania derulează operațiuni în
medii gazdă caracterizate prin riscuri ridicate.
Ceea ce este dis cutabil în abordarea lui Sullivan se referă la modalitățile sugerate de
gestionare a riscurilor asociate prezenței internaționale a firmelor, intuitiv simple dar naive, dat
fiind cadrul complex în care se derulează astăzi afacerile. Astfel, Sullivan propun e diminuarea
riscului prin intermediul a patru tipuri de acțiuni: crearea unei reputații solide a firmei, evitarea
țărilor care sunt dependente de condițiile de pe piața mondială, localizarea numai în țări cu
economii bine conduse și guverne responsabile și promovarea, de către companiile care
investesc in ternațional, a unei imagini de „binefăcător și de cetățean responsabil.”
Importanța acordată de Dunning riscului valutar ca risc major cu care compan iile
globale se confruntă este regasită și la Eaker, F abozzi și Grant, ilustrată cu o serie de exemple
ale unor pierderi considerabile suferite de companii ca urmare a fluctuațiilor cursurilor de
schimb. Este evident, în opinia celor trei autori menționați , faptul că fiecare corporație globală
s-a confruntat cu anumite pierderi sau câștiguri ca urmare a evoluției oscilante a cursurilor de
schimb, dar magnitudinea pierderilor, în situația în care acestea apar, diferă de la o firmă la alta
și de la o perioadă de timp la alta.
Pe lângă riscul valuta r, Eaker, Fa bozz i și Grant identifică alte două mari categorii de
riscuri la care sunt supuse operațiunile unei companii globale: riscul economic și riscul politic.
Riscul economic, deși nu în totalitate specific afacerilor intenaționale, ar reprezenta, în opinia
celor trei, materializarea legăturii dintre evoluția afacerilor firmei și evoluția economiei în
general, similar unui risc sistematic. Astfel, autorii menționați fac distincția între riscul
economic strict național, la care sunt expuse firmele care operează î ntr-o singură țară, o
asemene a firmă având tendința de a prospera atunci când economia țării sale se află pe un
trend ascendent și invers, și ricul economic străin, care influențează operațiunile firmelor
globale.
De asemenea, Eaker, Fabozz i și Grant con sideră că în locul ter menulu i de r isc
economic străin poate fi folosit acela de derulare a afacerilor aflată la dispoziția firmelor
globale, spre deosebire de cele naționale.
Riscul politic, pe de altă parte, este văzut ca un set de acțiuni și evenimente politice
care influențează valoarea investiției realizate de o companie într -o țară străină. Aceste
evenimente pot fi catastrofice (războaie civile), dar și curente (cum ar fi restricțiile impuse la
accesul pe piața valutară a unor firme, cauzate de probl emele economice ale țării străine.
Alți autori însă, cum ar fi Deringer și Wang, consideră că analiza riscului politic se află
într-un declin serios începând cu sfârșitul anilor ’80, o dată cu renunțarea multor companii la
departamentele care aveau drept funcție evaluarea riscului politic și cu reducerea semnificativă
a folosirii serviciilor de evaluare a acestui risc. O serie de factori au determinat reducerea
importanței acordate de manageri riscului politic, și anume: dificultățile inerente determinării
precise a riscului politic pentru investirea într -o anumită țară, diminuarea percepției de noutate
asociate operațiunilor în străinătate și, nu mai puțin important, diferența între așteptările
utilizatorilor serviciilor de evaluare a riscului politic și r ezultatele efectiv obținute.

12 O clasificare a surselor riscului de afaceri cu care se confruntă firmele globale este
realizată de Heywood și Martin. Astfel, riscul poate avea următoarele surse: catastrofe majore,
dezastre ecologice, incendii care afectea ză unitățile productive și activele firmei, calitatea
produselor, modificări la nivelul factorilo r competiționali pe piață, impactul eșecurilor la
nivelul produsului, clienților și furnizorilor, sau al tehnologiei, evenimente legate de forța de
muncă. Se p oate cu ușurință constata, pe de -o parte, că sursele generatoare ale acestor riscuri,
ca și impactul lor asupra afacerilor firmei, sunt mult diferite de la un caz la altul.
Lessard alege să prezinte diferitele tipuri de risc cu care o companie se confrun tă
atunci când derulează investiții în străinătate prin interm ediul unor cercuri concentrice.
Deplasându -ne dinspre exteriorul cercului spre interior, riscurile sunt următoarele: riscul pieței
globale, riscul macroeconomic și politic al țării gazdă, riscul pieței locale, riscul de
reglementare instituțională, riscul sectorului de activitate, riscul proiectului sau riscul
comercial. Conform autorului acestei clasificări a riscurilor, cea mai mare parte a lor diferă ca
magnitudine, și mai puțin ca formă, de c ele specifice pieței țării de origine a transnaționalei.
Lessard consideră că singurul tip de risc asociat exclusiv proiectelor internaționale este așa –
numitul risc de transfer, aferent transferurilor comerciale și financiare ce au loc între
componentele t ransnaționalei. Cu toate acestea, Lessard recunoaște că dinamica acestor riscuri
este diferită de cea a riscurilor pur naționale. Astfel, riscul de reglementare instituțională
asociat unei investiții străine este diferit de cel specific unei investiții naț ionale nu numai
datorită diferențelor existente între instituțiile de pe cele două piețe, ci și datorită tratamentului
acordat unei firme străine pe o piață gazdă, de multe ori diferit de cel al unei firme locale.
De asemenea, Lessard propune și o altă clasificare a riscurilor asociate proiectelor
internaționale, având drept criteriu capacitatea firmei de a dispune de un avantaj comparativ în
asumarea lor, care depinde, la rândul ei, de celelate active ale firmei, de existența unui avantaj
de informație , ca și de abilitatea companiei de a gestiona astfel de riscuri. În opinia lui Lessard,
avantajul comparativ în asumarea unui risc poate fi consecința unuia din următorii trei factori:
informația nu este disponibilă în mod egal tuturor investitorilor; inves titorii dispun de diverse
grade de influență asupra rezultatelor unei acțiuni și investitorii sunt diferiți din perspectiva
capacității lor de a diversifica riscurile, mai ales ca efect al primilor doi factori enumerați mai
sus.
Eiteman, Stonehill și Mof fet preferă structurarea riscurilor din perspectiva altui
criteriu, mai adecvat procesului de ajustare cantitativă. Astfel, cei trei autori disting între riscul
unilateral și riscul bilateral. Riscul unilateral accentuează potențialul apariției unei pierde ri,
exemplele specifice transnaționa lelor referindu -se la riscul de expropriere și la riscul blocării
fondurilor. Aceste riscuri sunt denumite unilaterale datorită faptului că, în realizarea unei
investiții în străinătate, managementul firmei pleacă de la presupunerea că proprietatea și
controlul asupra filialelor sau activelor situate în străinătate nu sunt amenințate, iar capitalul
poate fi transferat din țara gazdă relativ liber. Astfel, transnaționala nu dispune de a doua
dimensiune a impactului acestor riscuri, deoarece deținerea proprietății și libertatea mișcării
capitalului sunt considerate absolut necesare pentru derularea unei afaceri în străinătate.
Riscurile bilaterale reprezintă acea categorie de riscuri care sunt caracterizate atât
printr -o latură negativă, cât și printr -una pozitivă. Riscul valutar este, de departe,
reprezentantul de seamă al acestei categorii de riscuri, o filială productivă situată în străinătate
putând beneficia de avantaje (sau dezavantaje) competitive internaționale în situația deprecierii
(aprecierii) monedei locale pe piețele financiare internaționale. Un alt tip de risc din această
categorie este riscul de politică economică al țării gazdă, deoarece multe guverne elaborează

13 programe economice care pot atrage investiți ile străine sau, dimpotrivă, restricționează
prezența firmelor străine în economia locală.
Cele mai performante clasificări ale riscurilor cu care companiile se confruntă în
cadrul național și internațional aparțin lui ‚The Economist Intelligence Unit’ ș i Miller. Prima
dintre ele realizează o clasificare a riscurilor în interiorul riscului de afaceri, văzut ca risc total
al firmei, având la bază un studiu derulat pe parcursul mai multor ani și constând în principal
din interviuri cu peste 40 de manageri d e vârf ai unor mari corporații globale, cu scopul de a
investiga modul în care firmele de acest gen gestionează problema riscului de afaceri.
Studiul realizat de EIU (The Economist Intelligence Unit) propune o nouă clasificare
a riscurilor de afaceri, c are să servească scopurilor noii abordări integrate a managementului
riscului. Astfel, riscurile de afaceri sunt clasificate în trei mari grupe: riscuri de mediu, riscuri
de proces și riscuri de informare în luarea deciziei.
Conform acestui cadru, riscur ile de mediu apar atunci când există anumite forțe
externe care pot determina falimentul firmei sau pot induce modificări suficient de importante
în presupozițiile pe care se bazează formularea obiectivelor și a strategiilor sale globale. Aceste
forțe se r eferă la disponibilitatea capitalului, la acțiunile concurenților și ale guvernelor, la
modificarea prețurilor mărfurilor sau a altor prețuri stabilite pe piață sau la alți factori care se
află dincolo de posibilitatea companiei de a exercita vreun control asupra lor.
Riscurile de proces sunt generate de neatingerea obiectivelor în procesele de afaceri.
Ele pot fi caracterizate prin neadecvarea proceselor la strategiile globale de afacer i, prin
ineficiența lor în sati sfacerea clienților, prin operarea ine ficace a proceselor, prin incapacitatea
lor de a contribui la mărirea valorii firmei sau prin faptul că acestea nu reușesc să protejeze
activele financiare, intelectuale și fi zice ale firmei de pierderi inac ceptabile. Riscurile de
informare apar atunci cân d informația utilizată în fundamentarea deciziilor firmei este
incompletă, perimată, incorectă sau pur și simplu irelevantă în procesul de decizie.
Preferând termenul de incertitudine în locul celui de risc pentru a desemna sursele de
risc la care sunt e xpuse companiile în derularea de afaceri internaționale, Miller propune
structurarea acestora în trei categorii, în funcție de nivelul la care ele se manifestă: incertitudini
asociate mediului general, incertitudini asociate industriei și incertitudinii as ociate firmei.
Reluând conceptul de incertitudine dezvoltat în 1992, Miller propune o reformulare a
incertitudinilor în șase categorii, astfel: incertitudini în politicile guvernamentale; incertitudini
macroeconomice; incertitudini cu privire la resursel e și serviciile folosite de o companie;
incertitudini pe piețele p roduselor și la nivelul cererii; incertitudini concurențiale și
incertitudini tehnologice. Cea mai importantă modificare adusă de Miller în 1993 constă în
crearea unei categorii separate de incertitudini macroeconomice (care cuprind riscul valutar,
riscul de dobândă și cel de modificare a prețurilor) care în studiul din 1992 sunt încadrate în
categoria incertitudinilor asociate mediului general.
În figura nr. 1, sunt prezentate tipurile de ris curi asociate investițiilor străine directe:
riscul pieței globale, riscul macroeconomic și politic al țării gazdă, riscul pieței locale, riscul de
reglementare instituțională, riscul sectorului de activitate, riscul proiectului.

14 Figura nr. 1-Tipurile de riscuri asociate investițiilor străine directe

Riscul proiectului
Riscul sectorului de activitate

Sursa: Horobeț, A., Managementul riscului în investițiile internaționale , Editura All Beck,
București , 2005, pag. 58

1.5. Clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale

A. După natura lor riscurile pot fi:
 Riscuri cu conținut economic – datorate evoluției contradictorii a pieței
mondiale, fluctuațiilor care au loc în economie (riscul de pre ț și cel valutar), sau
nerespectării obligațiilor contractuale de către părțile semnatare ale contractului
(abaterile de la cantitate, calitate sau condițiile de ambalare, neres pectarea
termenului de livrare, întârzierea sau neefectuarea plății) .
 Riscuri d e altă natură (riscul de război, riscul de schimbare a regimului
politic și riscul unor calamități naturale). Acest e riscuri sunt foarte greu de
prevăzut, iar protecția împotriva lor este foarte dificilă și costisitoare.
B. După cauzele care determină pr oducerea lor, riscurile pot fi:
 Naturale – determină distrugerea totală sau parțială a mărf urilor , sau
întârzierea efectuării tra nsporturilor. Exemple: fenomene meteorologice, erupția
vulcanilor, seisme etc.;
 Politice – determină apa riția unor perioade de anarhie sau instabilitate,
schimbări fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale. Exemple: riscul
schimbării formei de guvernământ, lovituri de stat etc.;
 Administrative – determină apariția unui climat de neîncredere, tendința
de reducere a pon derii afacerilor de durată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacțiilor
speculative, conjuncturale . Exemple de astfel de riscuri : riscul schimbării
reglementărilor de comerț exterior, a competențelor și structurilor organizatorice ;
 De management – determină obținerea unor rezultate nesatisfăcătoare,
prin degradarea imaginii firmei față de exterior, diminuarea profiturilor realizate.
În această categorie intră: riscul conducerii defectuoase a proceselor de producție, a
activităților de prospectare a pieței, a activității aparatului propriu de comerț
exterior, riscul degradării relațiilor firmei cu intermediarii; Riscul macroeconomic și politic al țării gazdă
Riscul pieței locale

Riscul pieței globale
Riscul de reglementare in stituțională

15  Contractuale – determină rezultate nefavorabile în ceea ce privește
păstrarea sau câștigarea partenerilor, cât și sub aspect financiar (plata de penali tăți
etc.). Aici putem include: riscul privind negocierea neadecvată a clauzelor
șicondițiilor contractuale, sau nerespectarea clauzelor și condițiilor acceptate în
contract etc.;
 De preț – determină obținerea unor rezultate financiare nefavorabile.
Aceast a constă în riscul modificării prețului, la elementele care compun produsul
care este obiect al contractului, sau la produsul final, pe piața internă sau
internațională, între momentul contractării și cel al plății ;
 Valutare – determină producerea, pentru una sau cealaltă dintre părțile
contractuale, unor pierderi financiare importante. Acest tip de riscuri constă în
riscul fluctuațiilor în sens nefavorabil a cursurilor valutare, a valorilor negociate la
bursă, a nivelului dobânzilor, a ratei inflației, sau nesiguranța în valorificarea
capitalului investit etc.;
C. După locul unde se produc, riscurile pot fi:
 Interne – au loc în cadrul național, sau în cadrul firmei angajate în
tranzacții internațion ale determinând nerespectare a (cantitativă sau calitativă)
clauzelor contractuale, sau a unor angajamente față de partenerii de afaceri;
 Internaț ionale – se manifestă pe piața internațională, în cadrul mediului
internațional de afaceri, determinând apariția unor consecințe nefavorabile pentru
importatori sau expor tatori. Exemple: conflicte armate sau comerciale, stări de
tensiune, mari fluctuații ale prețurilor pe piața internațională sau a cursurilor
valutare .
Din clasificarea anterioară, ne interesează riscurile care pot să apară în contractele
care se deruleaz ă pe plan extern. În scopul de a da o explicație cât mai precisă a elementelor și
conceptelor ce pot interveni sub aspectul tranzacțiilor economice internaționale, este necesară
explicarea conceptului de risc comercial (respectiv risc economic). Astfel, pr in risc comercial
se înțelege posibilitatea ca un eveniment viitor și probabil să provoace consecințe patrimoniale
negative părților la un contract comercial internațional, partea prejudiciată neputând trage la
răspundere pe debitor. Dacă aceste consecințe se produc, ele afectează gestiunea economică a
întreprinderii prejudiciate, proporțional cu gradul de nerealizare a încasărilor valutare scontate.
Efectele riscului comercial se pot produce atât pe planul rezultatelor operațiunii de comerț
exterior, cât ș i, ca o consecință a acestora, pe planul răspunderii persoanelor care au conceput,
decis și realizat respectiva operațiune de comerț exterior prejudiciabilă. De aceea, în etapa
negocierii contractelor comerciale externe trebuie să se estimeze în permanență riscul
comercial, în vederea formulării și includerii în contract a clauzelor adecvate, cu caracter
preventiv. În afacerile economice internaționale protecția împotriva riscurilor trebuie să ocupe
un loc foarte important, tocmai datorită consecințelor lor negative asupra oamenilor de afaceri.
În cele ce urmează este prezentată detalierea riscurilor comerciale care intervin în derularea
contractelor externe de vânzare -cumpărare:
 Riscul privind bonitatea partenerilor comerciali. Acest risc vizează
capacitate a agenților economici de a -și onora la timp obligațiile contractuale. El poate
fi atenuat prin verificarea, înaintea încheierii contractului a bonității partenerului de
afaceri.
 Riscul privind negocierea neurmată de contractare. El poate fi evitat atât
pe cale contractuală, cât și extracontractuală, prin diminuarea costurilor aferente
proiectelor complexe de oferte, obținerea de garanții privind refuzul de încheiere a

16 contractului după adjudecarea ofertelor de executare de obiective industriale,
convenții ș i garanții prealabile privind păstrarea secretului pe timpul negocierii
transferului de know -how etc.
 Riscul de scumpire a inputurilor poate fi atenuat prin înscrierea în
contract a unor clauze împotriva riscului de preț.
 Riscul privind fluctuațiile valuta re – poate fi contracarat atât prin clauze
contractuale, cât și prin operațiuni pe piața valutară.
 Riscul privind vânzările pe credit – implică eroziunea capitalului,
datorită fenomenelor inflaționiste și poate fi evitat prin determinarea prețurilor
echiva lente la scadență cu prețurile actuale la data negocierii și încheierii contractului.
 Riscul privind neîncasarea prețului, sau cel privind încasarea întârziată –
se poate evita prin scrisoarea de garanție bancară, cambie (acceptată și avalizată),
ipotecă, sau rezervarea dreptului de proprietate.
 Riscul privind modificarea condițiilor de executare a contractelor
comerciale internaționale stabilite de către părți. Se poate evita pe calea partajării
diferențelor de cost al navlului, sau prin clauza de readapta re a contractului numită
clauză de hardship.

17 CAPITOLUL II. RISCURILE GENERATE DE CRIZA FINANCIARĂ
GLOBALĂ LA NIVELUL INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE

Criza asiatică din perioada 1977 -1999, declanșată de devalorizarea moned ei
thailandeze și colapsurile financiare care i -au urmat în Asia și apoi în Europa și America,
indică existența unui potențial ridicat al propagării problemelor financiare ale unei țări către
altele, chiar dacă acestea din urmă păreau a profita de o sănăta te solidă. Criza financiară
globală de la sfârșitul anilor ’90 a readus în prim plan legătura dintre piețele financiare
internaționale, și odată cu ea, temerea că beneficiile aduse de investițiile internaționale sunt pe
cale de diminuare.
Dacă piețele fina nciare internaționale ar fi complet integrate, iar activele financiare
posibil a fi tranzacționate nu prezintă corelații pozitive și ridicate cu piețele de origine,
investitorii iși pot adjudeca o mare parte din beneficiile diversificării internaționale pr ezise de
aplicarea teoriei portofoliului în cadrul global. Literatura de specialitate consideră că ipoteza
integrării complete a piețelor financiare internaționale este nerealistă, mult mai aproape de
realitate fiind ipoteza segmentării acestor piețe, cauz ată de prezența numeroaselor restricții în
calea investițiilor internaționale.
Integrarea economică globală este un proces recunoscut a avea loc în mod accentuat
pe parcursul ultimelor decenii, problema fiind însă nu aceea a constatării l ui, ci a măsurării
fenomenului. Instituțiile internaționale folosesc, în general, pentru determinarea gradului de
integrare a piețelor, atât instrumentul ingtegrării financiare, cât și pe cel al integrării
comerciale, recunoscând astfel ce doi factori majori ai adâncirii in terdependențelor dintre țări.
Fondul Monetar Internațional definește, în ediția din septembrie 2002 a ra portului
World Economic Outlook , integrarea comercială ca suma exporturilor și importurilor de
bunuri și servicii, raportată la produsul global brut al unei țări, instrumentul purtând
denumirea de deschidere comercială. Aplicând același principiu și piețelor financiare, FMI
definește deschiderea financiară prin raportarea sumei investițiilor străine directe și a
investițiilor străine de portofoliu la prod usul global brut.
Studiul FMI arată că atât deschiderea comercială, cât și cea financiară au crescut în
ultimele decenii, atât în țările dezvoltate , cât și în cele în dezvoltare, deși diferit pe cele două
categorii de țări. Deschiderea comercială a crescut în perioada 1970 -2000 mai mult decât cea
financiară în țările în dezvoltare, în timp ce țările dezvoltate au cunoscut procesul invers, de
creștere mai accentuată a deschiderii financiare comparativ cu cea comercială. Creșterea și apoi
reducerea deschideri i comerciale între jumătatea anilor ’70 si ’80 reflectă în principal evoluția
prețurilor petrolului în decursul acestei perioade.
Criza datoriilor a conferit Fondului Monetar Internațional un rol tutelar sub raportul
politicilor economice ale țărilor în c urs de dezvoltare și de mediator între creditori și debitori .2
Obstfeld și Taylor sugerează că integrarea economică și financiară de la sfârșitul secolului XX
poate fi comparată cu cea prezentă la începutul aceluiași secol, fapt indicat, de altfel, și de f orma
corelațiilor de -a lungul perioadei studiate: acestea au crescut în același timp cu accentuarea
procesului de liberalizare a circulației fluxurilor de capital și a celui de integrare dintre piețe și au
scăzut în perioadele de segmentare a pieței de cap ital globale. Obstfeld și Taylor nu sunt singurii

2 Daea , A.R., Reflecții asupra evoluției sistemului financiar internațional , Analele Universității din Craiova, seria
Științe Economice, anul XXXIII, nr.33, vol.I, ISSN 1223 -365 X, 2005, pag.202

18 cercetători care identifică asemănările dintre începutul și sfârșitul secolului XX în ceea ce
privește gradul de integrare economică globală. Bardo, Eichengreen și Kim constată și ei
existența unei perioade de integrare a piețelor înainte de 1914, Prakash și Taylor folosesc datele
disponibile pentru perioada anterioară primului război mondial pentru înțelegerea evoluției și
structurii fluxurilor de capital actuale, ca și a crizelor financiare globale, iar R ajan și Zinga les
numesc perioada 1870 -1913 „epoca de aur” a capitalismului global, fiind caracterizată de
stabilitate și urmată de modificarea permanentă a condițiilor în care economia mondială s -a
dezvoltat până în prezent .3

2.1. Globalizarea și contagiu nea crizelor financiare

În perioada anilor ′80 și ′90 noțiunea de globalizaremai este folosită în contextul
analizei strategiilor societăților multinaționale, al analizei raporturilor dintre economia
“ centrului” și cea a ”periferiei” și al studierii “si stemului industrial mondial”. Michael Porter,
autorul teoriei avantajelor competitive, introduce conceptual de ”industrie globală”(1986), în
timp ce R. Reich publică o lucrare despre “economia mondializată “ (1993).4
Succesiunea crizelor din anii ’90, Mex ic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Rusia, Turcia,
Brazilia și Argentina, i -a determinat pe unii analiști să considere crizele financiare ca fiind un
moment inevitabil al globalizării. Problema care stă în spatele acestor analize este aceea a
acutizării prob lemelor de management financiar datorită acestui proces.
Patel și Sarkar definesc criza financiară manifestată pe piața bursieră ca un eveniment
ce constă în reducerea indicelui regional, față de maximul istoric, cu mai mult de 20% pentru
piețele dezvolta te și cu peste 35% pentru piețele emergente, începutul crizei fiind dat de luna
în care indicele scade sub acest nivel limită, iar sfârșitul crizei, de luna în care indicele atinge
nivelul istoric maxim anterior l unii în care s -a declanșat crah ul.Pentru ev idențierea definiției,
Patel și Sarkar folosesc modelul crizei din America Latină din anul 1981. Astfel, în iulie 1981
indicele regional al Americii Latine s-a redus cu 36,14% sub nivelul său istoric maxim și
având în vedere că declinul a depășit pregul de 35% acest eveniment poate fi considerat o
criză bursieră. Începutul crizei a fost în luna iunie a anului 1980, în care indicele regional
latino -american a obținut valoarea sa istorică maximă. Criza a luat sfârșit peste 65 de luni, în
noiembrie 1985, când indicele regional a atins din nou maximul istoric, înregistrat în iunie
1980. Pe timpul crizei s -au mai manifestat reduceri ale indicelui bursier sub nivelul limită,
cum ar fi în decembrie 1982, când declinul acestuia a atins 69% din nivelul istoric maxim
înregistrat în iunie 1980. Aceste crah -uri sunt considerate însă ca aparținând crizei din luna
iunie 1980 și nu ca începutul altor crize.
Pornind de la definiția de mai sus, pot fi identificate nouă crize ce s -au manifestat în
perioada analizată, șase dint re ele fiiind determinate de evoluțiile în comerțul intenațional:
prima criză, care a avut loc în 1973, pr ecum și cele care au afectat toa te cele trei regiuni între
1980 -1981 , au fost determinate de creșterea prețului la petrol. Pe de altă parte, criza d in
America Latină din 19945 și cea asiatică declanșată în 1997 au avut în centru supraevaluarea
monedelor locale în condițiile menținerii unui regim fix al cursurilor de schimb. De asemenea,
criza din 1987 care a afectat țările dezvoltate și țările din Ame rica Lati nă a fost determinată

3 Horobeț, A., Managementul riscului în investițiile internaționale , Editura All Beck, București, 2005, pag.128 -133.
4 Popa, I., Filip, R., Management internațional , Editura Economică, București, 1999, pag. 72.
5 A cuprins Argentina, Brazilia și Mexicul și a fost precedată de devalorizarea neașteptată a peso -ului mexican din
decembrie 1994.

19 de crah ul bursei americane, iar criza asiatică din 1990 6a fost rezultatul mai multor șocuri
simultane de natură politică sau economică.
O trăsătură comună celor nouă crize este aceea că toate au fost precedate de creșteri
semnificative ale cursurilor de schimb, valoarea medie a câștigurilor anuale înregistrate pe
perioada ultimilor trei ani anteriori crizei fiind de 49%.
Fluctuațiile macroeconomice ale unui stat tind să afecteze alte țări, iar în condițiile în
care economiil e au devenit mai deschise, impactul tranzacțiilor internaționale asupra
economiilor naționale s -a accentuat, iar transmisia fluctuațiilor economice ref lectă nu doar o
intensitate sporită a comerțului, ci și modul în care comerțul a devenit tot mai angrenat în
activitatea economică internă. Intensitatea sporită a relațiilor comerciale determină o
sensibilitate mai mare a economiilor naționale la fluctuați ile internaționale în ceea ce privește
cererea de produse și prețurile acestora, precum și faptul că economiile statelor devin mai
vulnerabile la șocurile externe. Este necesar să efectuăm o distincție între sensibilitatea
economiilor și vulnerabilitatea a cestora la evoluțiile externe, în funcție de costuri și de
intervalele de timp necesare ajustării la șocurile externe, precum și de abilitatea de a folosi
politici macroeconomice de contracarare a acestor șocuri.7

2.1.1. Creșterea riscurilor de țară în no ul context al globalizării

Sfârșitul deceniului trecut a cunoscut puternice degradări ale riscurilor de țară, fiind
zguduit ne numeroase crize financiare, bursiere și valutare.
Riscul de țară este un macrorisc, adică rezultatul evoluției condițiilor gener ale ale
mediului economic național, având un impact major atât asupra creditării externe a țării
respective, cât și asupra investițiilor private.
În momentul de față, există un număr mare de sisteme de analiză a riscului de țară, cele
mai renumite fiind me todele utilizate de BERI (Business Environmental Risk Inteligence), de
agențiile de rating americane „Standard & Poor’s”, „Moody’s” , „Fitch IBCA ” și de reviste
precum „Euromoney” și „The Economist” . Aceștia grupează țările în clase pornind de la
principiul că țările cu nivele de risc similare este asociat primelor de risc practicate pe piețele
financiare pentru creditele acordate și pentru obligațiunile emise de o țară sau la rata de
acordare a titlurilor de creanță asupra unei țări debitoare, deși, în opin ia unor specialiști,
nivelul riscului de țară ar trebui să aiba doar un rol orientativ pentru evaluarea ratingului
financiar asociat unui stat.
Globalizarea impulsionează puternic evoluția descendentă a puterii, dar și pe cea
ascendentă și, în loc să submi neze autoritatea statului -națiune, constituie o condiție a
reafirmării pentru această autoritate, întrucât poate determina statul să răspundă mai prompt
influențelor cu care se confruntă. De exemplu, în contextul Uniunii Europene, aceasta
înseamnă că trebu ie să tratăm subsidiaritatea mai mult decât ca pe un termen doctrinar (acesta
este modul de a construi o ordine politică care nu reprezintă nici un superstat, nici o zonă de

6 A cuprins Indonezia, Coreea de Sud, Filipine, Taiwan și T hailanda și a fost precedată de de politici monetare
restrictive, rate ale dobânzilor crescute și o creștere economică lentă în numeroase țări , precum și de conflictul din
Golf declanș at în august 1990.
7 Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie și cultură , Editura
Polirom, Iași, 2004, pag. 217 -223.

20 comerț liber, dar care, în același timp, supune statele naționale membre ale Uniun ii Europene
unor influențe diverse).8
Ultimele studii pe plan mondial au ajuns la concluzia că prima de risc (diferența dintre
dobânda percepută de băncile creditoare și dobânda LIBOR), din care se scade rata estimată a
ponderii creditorului în cazul mater ializării riscului de țară, reprezintă, de fapt, o primă de risc
de țară. (LIBOR – London Interbank Offered Rate – este rata dobânzii la care băncile
londoneze se împrumută între ele .)

2.2. Riscurile bancare

Orice activitate bancară comportă și un risc . De aceea, riscul există permanent, el
însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care se
creează.
Activitatea de zi cu zi într -o bancă, mai ales în aceată perioadă de tranziție economică
dură, se caracteriz ează prin ezistența unor riscuri. Aceasta nu înseamnă ca automat se pot
rezolva pierderile generate de ele. Trebuie, în primul rând, ca ele să fie identificate, să fie
cunoscute și utilizate instrumente, tehnici și metode specifice de diminuare și evitare a
influenței lor negative asupșra activității bancare.
Evoluția economiei mondiale la acest sfârșit de mileniu, dar mai ales evoluția actuală a
României obligă la o atentă politică de măsurare a riscurilor, pentru a obține profituri
acceptabile în viitor, în condițiile influenței pe care o bancă o poate suferi din partea factorilor
ezterni concurențiali.
Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică,
precum și diversitatea situațiilor care conduc la aceste riscuri ne f ac să credem că o clasificare
unică a riscurilor bancare nu este posibilă . De aceea, în prezenta lucrare se va încerca, fără a
pretinde că se poate cuprinde totul , o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura
de specialitate.
A. În funcț ie de piața care determină apariția riscului, există două categorii:
– riscuri determinate de piața produsului
– riscuri determinate de piața capitalului
Riscurile de pe piața produsului. Această categorie de riscuri se referă la aspectele
strategice și op eraționale ale gestiunii veniturilor și cheltuielilor de exploatare. Riscurile de pe
piața produsului cuprind:
 Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piața
produsului, el datorându -se deprecierii valorii, ca o consecință a fa limentului sau
nerambursării împrumutului.
 Riscul de strategie: este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită
competiției sau uzurii morale. Un exemplu îl poate constitui dispariția relativă a pieței
tradiționale de credite mari cu risc scăz ut pentru corporații, acestea fiind înlocuite cu hârtii
comerciale.

8 Giddens, A., A treia cale: renașterea social -democrației , Editura Polirom, Iași, 2001, pag. 86.

21  Riscul datorat reglementărilor bancare: instituțiile financiare funcționează ca
centre de profit în baza unor licențe care pot fi revocate, ceea ce poate duce la pierderea
unor investiții importante. Astfel, în SUA, în ultimele decenii au avut loc naționalizări de
bănci. În România poate fi explicată în acest sens retragerea licenței de funcționare a unor
bănci care, deși erau neoperaționale, angajaseră investiții importante pentru sedii și
echipamente în momentul retragerii.
 Riscul de operare: este un risc semnificativ pe piața produsului, el neputând fi
ignorat de nici o instituție financiară, și constă în riscul ca sistemele de calcul să nu
funcționeze corect.
 Riscul de marfă: prețurile mărfurilor pot să afecteze uneori imprevizibil băncile,
precum și alți creditori , având impact general atât asupra economiilor, cât și asupra
debitorilor.
 Riscul resurselor umane: reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte dificil
de măsurat, care r ezultă din politica de personal (recrutarea, pregătirea, motivarea și
menținerea specialiștilor).
 Riscul legal: acest risc îmbracă două forme , și anume responsabilitatea
creditorilor atunci când debitorii au pretenția că falimentul lor a fost cauzat de fap tul că
banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare; litigii
legate de deșeuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care inițial a stat la baza acordării
de credite ca garanție.
 Riscul de produs: acesta se referă la mar ele risc ca produsele oferite de către o
instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive.
Riscuri determinate de piața de capital. În general, piețele de capital și riscurile
lor afectează valoric toate companiile, semnificative fiind însă ins tituțiile financiare, în
cazul cărora este greu de făcut o distincție clară între riscul pieței produsului și al pieței
de capital. Din punct de vedere al pieței de capital, există următoarele tipuri de riscuri:
 Riscul ratei dobânzii : este reprezentat de sensibilitatea fluxului de
numerar la schimbările ratei dobânzii.
 Riscul de lichiditate: este cel mai important risc al pieței de capital și el
constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi
obligații financiare la u n moment dat.
 Riscul valutar: apare la orice cumpărare sau vâzare de monedă, alta
decât cea în care se evidențiază în contabilitate.
 Riscul de decontare: este o formă particulară a riscului de eroare, care
presupune implicarea competitorilor băncii. Se referă la transferul de sume între
băncile locale și cele internaționale.
 Riscul de bază: este o varietate a riscului ratei dobânzii. Pentru
protecția împotriva ratei dobânzii, se pot utiliza combinații de tranzacții având diferite
active de bază și urmăr indu-se în mod special relația existentă și previzibilă dintre
activele de bază.

B. Expunerea la risc a unei societăți bancare este generată atât de ansamblul
activității sale, cât și de fiecare tip de operațiune efectuată. Astfel, este delimitată strict
expunerea la riscurile pure și cea la riscurile lucrative.
Riscurile pure sunt cele care apar ca urmare a activității bancare curente, de
fiecare zi. Aceste riscuri pot fi de mai multe tipuri:

22 -riscuri fizice ;
-riscuri financiare ;
-riscuri criminale și fra uduloase ;
-riscuri de răspundere .
Riscurile lucrative apar ca urmare a unor operațiuni prin care se încearcă
obținerea unui profit suplimentar.
C. În funcție de caracateristicile bancare, riscurile se pot clasifica în:
-riscuri financiare ;
-riscuri de pres tare;
-riscuri ambientale .

Riscurile financiare sunt cele mai importante ricuri din această categorie. De
fapt, a gestiona incorect riscurile financiare înseamnă a falimenta treptat o societate
bancară. Principalele riscuri financiare care pot afecta act ivitatea unei societăți bancare
unt riscul de lichiditate și riscul de faliment.
Riscurile de prestare sunt cele care afectează sfera serviciilor bancare (riscul
operațional, riscul tehnologic, riscul strategic).
Riscurile ambientale cuprind aceea clasă a riscurilor care este considerată ca
având un puternic impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora societatea
bancară are un control limitat. Această grupă de riscuri cuprinde: riscul de fraudă,
riscul economic, riscul concurențial, riscul legal).
D. O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaționale, astfel:
 Riscuri financiare:

 Riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la
variația nivelului ratelor dobânzii);
 Riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar și
modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variației cursului
valutar pe piață);
 Riscul de lichiditate ( incapacitatea societății bancare de a -și
finanța operațiunile curente, datorită necorelării scadențelor
operațiunilor de pasiv cu pla samentele sub forma creditelor);
 Riscul titlurilor cu venit variabil ( apărut în urma tranzacționării
titlurilor pe piețele financiar -bancare).
 Riscuri comerciale:

 Riscul de produse ( care poate apărea atât din punctul de vedere
al producției, transportul ui, livrării, dar și din cel al prețului);
 Riscul serviciilor ( atât din punctul de vedere al prestării
serviciului în cauză sau din cel al tarifelor);
 Riscul de plată ( riscul ratelor dobânzilor, al prețurilor, al
cursului de schimb);

23  Riscul de imagine ( care apare atunci când o societate bancară
este implicată fie într -un scandal mass -media, fie se află în criză
de lichiditate sau este insolvabilă).
 Riscuri legate de forța de muncă ( ca număr, structură ori ca pregătire
profesională, eficiență, imagine).
 Riscuri operaționale și tehnice, legate de calitatea operațiunilor, de
nivelul de informatizare, etc.
 Riscuri ale gestiunii interne:
 Riscul de reglementare ;
 Riscul de deontologie ;
 Riscul de strategie ;
 Riscul de insuficiență funcțională ;
 Riscul resurselor umane ;
 Riscul de comunicare ;
 Riscul controlului intern total și fina nciar.
E. În funcție de elementele afectate de producerea riscului, literatura de
specialitate deosebește:
 Riscuri financiare, de lichidități:
 Riscuri de credit;
 Riscul titlurilor guverna mentale;
 Riscul cursului de schimb;
 Riscul ratei dobânzii,
 Riscul de preț;
 Riscul de lichiditate a pieței;
 Riscuri tehnice, organizatorice .
 Riscul tranzacțional:
 Riscul tranzacțional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină;
 Riscul tranzacțional în caz ul obligațiilor de plată în monedă
străină;
 Riscul tranzacțional al contractelor în monedă străină;
 Riscul tranzacțional în cazul primirii de credite sau investiții în
monedă străină.

F. O interesantă clasificare a riscurilor bancare oferă francezii Mic hael Rouch și
Gerard Naullen, potrivit cărora băncile se pot confrunta cu:
 Riscuri financiare ;
 Riscuri de contrapartidă ;
 Riscuri comerciale ;
 Riscuri asupra bunurilor și personalului ;
 Riscuri operaționale și tehnice ;
 Riscuri ale gestiunii interne .

24
2.2.1. G estionarea eficientă a riscului

Obiectivul managementului financiar este acela de maximizare a valorii unei bănci, așa
cum este aceasta definită de profitabilitatea și nivelul de risc al acesteia. Managementul
financiar include managementul riscului, func ția de trezorerie, planificarea și prognoza
financiară, sistemele contabile și informatice și controalele interne. Din punct de vedere
practic, aspectul cheie al managementului financiar este managementul riscului, care acoperă
planificarea strategică a ca pitalului, managementul activelor și al datoriilor și managementul
afacerilor și al riscurilor financiare ale unei bănci. Componentele centrale ale managementului
riscului su nt identificarea, cuantificarea și monitorizarea profilului de risc, atât pentru r icurile
bancare, cât și pentru cele financiare.
Riscurile asociate activității bancare includ riscul de produs, riscul de piață și riscul de
client. Băncile dețin un control foarte mic sau chiar nu au deloc un control asupra riscurilor
externe, care sunt a fectate de schimbările din mediul economic și de afaceri, de acțiunile
concurenților, ale autorităților de reglementare și fiscale și de transferurile demografice.
Aceste riscuri au crescut semnificativ în ultimele două decenii, în special datorită impactu lui
concurențial tot mai mare și al volatilității din mediul economic și de piețele financiare.
Prețurile volatile au contribuit, de asemenea, la introducerea de noi instrumente și servicii
financiare și la determinarea succesului acestora pe piață, având în vedere că inovația
financiară a reprezentat rareori o normă în timpul perioadelor cu prețuri stabile.
Principalele tipuri de riscuri financiare includ adecvarea capitalului, riscul de
lichiditate, de credit, riscul ratei dobânzii, riscul valutar și de p iață. Obiectivul operațional al
gestionării riscului este identificarea, cuantificarea și echilibrarea corectă a elementelor
riscului financiar, multe dintre acestea fiind interdependente într -un oarecare grad.
Operațiunile continue ale unei bănci afecteaz ă factorii riscului financiar și, prin urmare,
necesită o atenție permanentă.
Managementul eficient al riscului, în special în cazul băncilor mari și \sau al băncilor
care afectează pe piețe nereglementate și competitive, necesită un proces oficial. În țăr ile
aflate în dezvoltare mediile de piață instabile, volatile din punct de vedere economic și
superficiale cresc semnificativ gama și magnitudinea expunerii băncilor la riscul financiar.
Asemenea condiții oferă o complexitate și mai mare gestionării riscul ui și creează nevoia mult
mai acută pentru un proces eficient de management al riscului. Componentele cheie ale
managementului eficient al riscului, care trebuie să existe într -o bancă și să fie evaluate de
analist, trebuie să c uprindă :
– O funcție de conduc ere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei de conducere a
băncii, care să fie responsabilă în mod specific de gestionarea riscului și, posibil, de
coordonarea implementării operaționale a politicilor și a deciziilor formulate de CAD
(Comitetul pent ru Active și Datorii). Acest lucru va plasa funcția de management al riscului
pe poziții egale cu alte funcții majore și îi va oferi vizibilitatea și echilibrul necesare în cadrul
unei bănci.
– O strategie întemeiată, explicită și clară pentru gestionarea r iscului și un set aferent
de politici care să aibă corespondență cu sarcinile operaționale. Trebuie reținut, totuși, că
există o varietate de strategii ale gestionării riscului care au apărut în abordările diferite ale
interpretării interdependențelor dint re factorii de risc. Variațiile se mai pot datora și
diferențelor de opinie în ceea ce privește tratamentul volatilității în managementul riscului.

25 – Introducerea unui grad corespunzător de formalizare și coordonare a deciziilor
strategice în legătură cu pro cesul de gestionare a riscului. Preocupările și/sau parametrii
gestionării riscurilor relevante în scopul exercitării procesului decizional la nivelul
operațional trebuie, de asemenea, incluse pentru toate procesele funcționale și de afaceri
relevante. Par ametrii principalilor factori ai riscului financiar pot servi unităților de afaceri
drept indicii a ceea ce constituie un risc acceptabil. De exemplu, un indicator de tipul datorii
supra capitaluri proprii pentru debitorii unei bănci este un parametru de r isc ce exprimă un
nivel al riscului de credit. Expunerea maximă la un singur client este un parametru de risc
care indică riscul de credit într -o formă limitată.
– Afacerile și deciziile referitoare la portofoliu ale unei bănci trebuie să se bazeze pe
anali ze cantitative și calitative riguroase în cadrul parametrilor de risc aplicabili. Acest proces,
care include o analiză a profilului de risc consolidat, este necesară datorită interdependențelor
complexe existente între diferiți factori ai riscului financia r, dar și nevoii de a echilibra acești
factori. Datorită faptului că implicațiile de risc ale poziției financiare a unei bănci și
modificările respectivei poziții nu sunt întotdeauna evidente, furnizarea detaliilor poate avea o
importanță crucială.
– Colecta rea sistematică de date complete, oportune și consecvente cu privire la
gestionarea riscului și furnizarea unei capacități adecvate de înmagazinare și prelucrarea a
datelor. Datele trebuie să se refere la toate procesele funcționale și de afaceri, precum ș i la
alte domenii, cum ar fi tendințele macroeconomice și de piață care pot avea relevanță pentru
gestionarea riscului.
– Dezvoltarea instrumentelor de modelare cantitativă în scopul permiterii simulării
și/sau analizării efectelor generate de schimbările me diilor economice, de afaceri și de piață,
și care au un impact asupra profilului de risc al băncii, precum și influența aferentă asupra
lichidității, profitabilității și valorii nete a băncii. Modelele computerizate folosite de bănci
variază de la instrume ngte simple care se bazează pe calculatoare până la sisteme de modelare
care se bazează pe cadre elaboarate. Astfel de modele pot fi construite în interiorul băncii sau
pot fi achiziționate de la alte instituții financiare cu profil similar, firme speciali zate de
consultanță sau de la furnizorii de programe informatice. Gradul de complexitate și
capacitatea analitică ale unor astfel de modele utilizate de o bancă pot reprezenta un indiciu
despre seriozitatea unei bănci cu privire la managementul riscului.

2.2.2 . Gestionarea riscului bancar în perioada de tranziție. Recomandări pentru
activitatea băncilor românești

Sistemul băncilor comerciale românești s -a format și a început să se consolideze din
1990, legislația în vigoare și contextul macroeconomic favo rizând opțiunile strategice pentru
profilul de universalitate. Implicarea băncilor în finanțarea unei economii aflate în plin proces
de restructurare, ale cărui efecte s -au resorbit în hiperinflație, deficite bugetare și comerciale,
depreciere valutară, co ntractarea consumului de bunuri și servicii, a determinat o permanentă
înăsprire a climatului de afaceri și agravarea riscurilor în activitatea curentă.
În consecință, îmbunătățirea managementului riscurilor bancare reprezintă un obiectiv
obligatoriu al po liticilor de dezvoltare durabilă, atât la nivelul fiecărei bănci în parte, cât și la
nivel global. În același timp însă, potențialul operațional încă redus al pieței de capital, al
pieței secundare a titlurilor de stat, precum și al piețelor specifice pent ru valorificarea
garanțiilor, concomitent cu utilizarea incompletă a instrumentelor financiare moderne,
limitează foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, făcând necesară aplicarea

26 unor tehnici adaptate situațiilor concrete. Acest aspe ct urmează a fi tratat în continuare, prin
formularea unor propunei cu caracer general și punctual.

Recomandări generale pentru gestionarea riscurilor bancare

Una dintre condițiile principal necesare pentru managementul eficient al riscurilor
bancare c onstă în stabilirea de structuri organizatorice adecvate, bazate pe o concepție clară
din punct de vedere al răspunderii, responsabilităților, monitorizării și controlului în domeniu.
Ca în orice afacere, într -o bancă, managementul riscului este în primul rând
responsabilitatea consiliului de administrație, și implicit, a comitetului de direcție, care
reprezintă managementul executiv. Obiectivul fundamental al consiliului de administrație
vizează tratarea riscurilor într -o manieră care să intărească venitur ile acționarilor, concomitent
cu minimizarea potențialelor daune, având în vedere în același timp protejarea intereselor
clienților și personalului propriu. În egală măsură, consiliul trebuie să se preocupe de
asigurarea unui plan operațional de supraviețu ire și refacere în cazul producerii unor pagube,
indiferent de precauțiile luate. Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor
rămâne în sarcina echipei executive.
Infrastructura dezirabilă pentru coordonarea procesului de gestionare a riscur ilor
bancare ar trebui să cuprindă:
– pentru riscul de creditare: un comitet de credit care să direcționeze politicile,
strategia, structura portofoliului și analiza, respectiv sancționarea expunerilor mari;
– pentru riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzi i și riscul de preț: un comitet
de gestionare a activelor și pasivelor;
– pentru riscurile de operare: crearea unei unități centrale, care să acționeze ca
un consultant și coordonator, cu atribuții în domeniul uniformizării metodologice și al
raportărilor că tre consiliul de administrație;
– pentru riscul de solvabilitate: planificarea și managementului capitalului este
o responsabilitate comună a președintelui comitetului de direcție și a șefului departamentului
financiar.
Principalele măsuri care ar trebui ado ptate pentru prevenirea riscului de creditare
consider că sunt următoarele:
– acordarea creditelor să se bazeze în primul rând pe analiza viabilității și
realismului afacerilor, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților,
respect iv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de
plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată se face și prin analiza aspectelor financiare
și nefinanciare ale afacerilor din perioada expirată și din cea pr ognozată. Activitatea de
creditare trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, cât și pentru clienți, care, valorificând
creditele, să își dezvolte afacerile și să poată astfel să -și ramburseze împrumutul și să -și
achite dobânzile;
– creditele trebuie să f ie în toate cazurile garantate cu colaterale cash sau non –
cash, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a
împrumutului către bancă, un rol important revenind modului în care banca iși stabilește
criteriile de acceptar e a diferitelor tipuri de garanții.

27 – Pentru reducerea riscurilor, se impune analiza periodică și exigentă a calității
portofoliului de credite, de dorit la intervale cât mai scurte de timp, precum și constituirea de
provizioane și rezerve pentru acoperirea eventualelor pierderi. De asemenea, una din opțiunile
imediate ale managerilor bancari poate fi asigurarea creditelor împotriva riscului de neplată la
instituții specializate.
– Dispersia riscului de creditare se poate realiza prin sindicalizarea
împrumuturi lor mari cu alte societăți bancare, precum și prin diversificarea bazei de clienți și
a tipurilor de credite practicate.
– În scopul evitării pericolului de concentrare excesivă a creditelor față de o
anumită ramură de activitate, consider că este necesară stabilirea unor limite de expunere, pe
baza elaborării de modele proprii de analiză tip scoring, în funcție de indicatorii relevanți
pentru evaluarea performațelor sectoriale.
Pentru desfășurarea unei activități normale de către băncile care operează în
economiile de tranziție, acestea ar trebui să urmărească realizarea unui indice de adecvare a
capitalului de minimum 15 -17%, în condițiile creșterilor de capital cu cele ale activelor
riscante.

2.3. Analiza riscurilor și a efectelor lor asupra activității b ancare

Identificarea și analiza riscurilor devin e o necesitate obiectivă, în condițiile unor
modificări intervenite în activitatea băncii sau în oferta sa pe piață. Orice produs sau serviciu
bancar nou presupune inițierea de proceduri specifice pentru dep istarea riscurilor accidentale și
gestionarea eficientă a acestora
Analiza riscurilor este permanentă, în concordanță cu schimbările intervenite în
tranzacțiile bancare. Ea începe la nivelul compartimentelor care pot expune banca la riscuri,
urmărindu -se depistarea acestora înainte de a deveni o realitate, și continuă cu evaluarea pe baza
situațiilor financiare și contabile, care reflectă iminența apariției riscurilor sau eventual
producerea lor. Gestionarea eficientă a riscurilor depinde în mare măsură de capacitatea băncii de
a reduce perioada de timp dintre momentul apariției ș i momentul descoperirii acestora.
Analiza riscurilor interne
Analiza riscurilor banca re, în cadrul B.C.R., presupune , în primul rând, abordarea cât mai
completă a principalel or categorii de riscuri interne , respectiv: riscul de creditare , riscul de
lichiditate, riscul de solvabilitate , riscu l ratei dobânzii , riscul valutar.
Analiza riscului de creditare . Principala operațiune efectuată de către băncile comerciale
este acordarea de credite, care se situează, ca pondere, pe primul loc in cadrul plasamentelor
totale. Maniera în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența, într -un mod
hotărâtor, dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte , orice bancă își
asumă, într -o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile
înregistrează în mod curent pierderi, atunci când unii debitori nu îsi onorează obligațiile. Oricare
ar fi însă nivelul riscurilor asumate, p ierderile pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare
sunt organizate și gestionate cu profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a managementului bancar este de a
controla și a analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor
constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.
Analiza se concentreză, în principal, asupra eventualelor modificări ale calității
portofoliului de credite, față de momentul acordării împrumuturilor și condițiile inițiale stabilite
de bancă pentru derularea acestora, datorită unor factori imprevizibili.

28 Analiza si clasificarea portofoliului se fac având în vedere și evaluarea performanțelor
financiare ale împrumutatului, precum și serviciul datoriei ace stuia, respectiv a capacității sale de
a-și onora datoriile la scadență.
O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Sistmul de provizioane în
cadrul băncilor comerciale, reglementat de normele în vigoare este destinat protejării capitalulu i
băncii, protejării depozitelor persoanelor fizice și juridice, acoperirii eventualelor credite cu
incertitudini în recuperare.
Analiza riscului de solvabilitate sau a riscului de capital . Din punct de vedere contabil,
capitalul reprezintă diferența între totalul activelor și totalul obligațiilor, aceasta concretizându -se
în valoarea investiției acționarilor. În sectorul bancar, conceptul de capital difera de cel de capital
contabil prin aceea că include anumite surse prevăzute de reglementările bancare in ternaționale,
preluate și în normele nr. 2 -4/1994 ale Băncii Naționale a României.
Pentru evitarea riscului de capital, conform legislației în vigoare (Normele B.N.R. nr.
4/24.02.1994), băncile trebuie să mențină în permanență un grad corespunzător de sol vabilitate.
Relația dintre capitalurile băncii și risc este invers proporțională; cu cât acestea sunt mai mari, cu
atât riscul asumat de bancă este mai mic.
În vederea reducerii influenței factorilor de risc, îndeosebi asupra activității desfășurate de
trezoreria băncii, un rol important revine gestionării corecte și eficiente a lichidității și unei
politici de dobânzi echilibrate.
Concluzionând, consider oportun a enumera căile principale de reducere a influenței
factorilor de risc:
– majorarea capitalului p ropriu;
– diminuarea, pe cât posibil, a riscului de portofoliu;
– crearea de rezerve (provizioane) pentru creanțele îndoielnice
Analiza riscului ratei dobânzii . Modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina
schimbări semnificative în profitabili tatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului său.
Depinzând de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii, modificările
ratei dobânzii pot determina creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi și a valoi de piață a
activelor și pasivelor.
Astfel, dacă ratele dobânzilor cresc peste nivelul așteptat, cheltuielile cu dobânzile
aferente depozitelor unei bănci vor crește mai mult decât veniturile din dobânzile aferente
activelor, în așa fel încât venitul net din dobânzi și valoarea băncii scad. Dacă ratele dobânzilor
scad sub nivelul anticipat, diferența dintre venitul din dobânzi și cheltuielile cu dobânzile va fi
mai mare și valoarea băncii va crește corespunzător.
Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare si tuației patrimoniale a băncii, sub
influența unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piață. De asemenea, putem considera
riscul ratei dobânzii ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor
dobânzii.
Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influența unor factori endogeni
(importanți pentru gestionarea riscului, în sensul că, acționându -se asupra lor, se poate minimiza
expunerea la risc) și a unor factori exogeni(determinați de evoluția condiți ilor macroeconomice) .
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul fundamental, constând
în obținerea unei marje a dobânzii cât mai mare și stabilă în timp.
Pentru gestionarea corectă a riscului ratei dobânzii, considerăm că ar trebui parcurși
următorii pași:

29 – gestionarea marjei dobânzii;
– calculul și analiza indicatorilor riscului ratei dobânzilor;
– gestionarea poziției băncii
Analiza riscului valutar. Riscul valutar (riscul ratei de curs) este probabilitatea ca o
variație a cursului valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului net al băncii sau probabilitatea
ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii bancare.
Situația netă pe fiecare valută trebuie revizuită și modificată în funcție de condi țiile din
economia internațională, urmărindu -se să se evite, pe de o parte, expunerea la riscul valutar
datorită necorelării scadențelor activelor cu cele ale pasivelor și, pe de altă parte, situația în care
ratele dobânzilor în valută ar putea depăși nive lul pieței.
Analiza riscurilor externe
Analiza riscurilor bancare interne este completată de evaluarea riscurilor externe, cum ar
fi cele asociate procesului de livrare a produselor și serviciilor (risc tehnologic, risc de produs)
sau a mediului de afacer i (risc economic, legislativ, de reglementare, de concurență), asupra
cărora băncile au, în cel mai bun caz, un con trol limitat.
Unul dintre cele mai importante riscuri externe, cu consecințe serioase asupra societăților
bancare care efectuează tranzacții internaționale, este riscul de țară. Acesta capătă semnificații
deosebite în contextul actual de accentuare a fenomenului de globalizare, motiv pentru care am
considerat necesară prezentarea sa detaliată în continuare.
Analiza riscului de țara . Pornind de la faptul că toate tranzacțiile economice externe sunt
expuse riscului de țară, vom încerca să definim acest tip de risc, să evidențiem aspectele sale
fundamentale, cu accent deosebit pe analiză. Specificul acesteia constă în faptul că reflectă
întotdeauna poziția creditorului.
Riscul de țară reprezintă expunerea la pierderea unei sume de bani într -o tranzacție
economică externă, cauzată de evenimente specifice care sunt, cel puțin parțial, sub controlul
guvernului țării partenere. Din punct de vedere banca r, identificarea corectă a riscului de țară
relativ la o anumită tranzacție este o condiție esențială pentru stabilirea nivelului optim necesar
de protecție a tranzacției respective.
Referitor la un credit, probabilitatea de apariție a riscului de țară dep inde de o serie de
factori, cum ar fi: perioada pentru care se acordă creditul, scopul acestuia, tipul debitorului și
situația țării în care este localizată protecția principală în raport cu rambursarea creditului.
Sunt supuse riscului de țară toate împrum uturile externe către guverne, bănci, întrprinderi
private sau persoane fizice. Riscul de țară este un concept mai larg decât riscul suveran, care
semnifică, de fapt, riscul legat de împrumuturile acordate guvernelor unor națiuni suverane.
Materializarea r iscului de țară este determinată de evenimente care se află, chiar parțial,
sub influența guvernului. De exemplu:
– falimetul unei bănci poate fi un risc de țară, dacă este cauzat de conducerea greșită a
economiei de guvern, dar poate fi considerat un risc c omercial, dacă este rezultatul
managementului defectuos al băncii respective;
– catastrofele naturale nu pot fi considerate drept risc de țară dacă sunt imprevizibile; dacă
se manifestă cu o anumită periodicitate, atunci pot fi tratate drept risc de țară, ch iar dacă
guvernul respectiv ia m ăsuri pentru limitarea daunelor.

30 2.4. Instrumente utilizate în reducerea riscurilor

2.4.1. Instrumente și tehnici pentru analiza riscului de creditare

Obiectivul principal al act ivității de creditare, în cazul bănci lor, îl constituie acordarea de
credite în condiții de reducere a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități
corespunzătoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie să analizeze
critic solicitările de credit și expun erea respectivă la risc, pentru a putea cuantifica nivelul de risc
asumat. Riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă
să le obțină din acordarea creditelor. Beneficiile directe reprezintă dobânziile și comisio anele
încasate la creditul acordat. Beneficiile indirecte constau în inițierea sau menținerea unei relații
cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o varietate mai mare de servicii.
Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitati ve si cantitative , cea calitativă fiind mai
greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a r iscului se referă la obținerea de informații în
legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta
dorește cre ditul, identificarea riscurilor cu care se con fruntă activitatea clientului, ț inând cont de
tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care
clientul le va face în vederea rambursării.
Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare
ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului
de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul a pariției unor
fenomene economice adverse.
Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului,
a posibilității sale reale de rambursare a creditului la scadență. Aceasta presupune organizarea
analizei clientului pe baza unor principii care asigură luarea în considerare a tuturor aspectelor
financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activității sale, a profitului său, a
capacității sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumi rea de cei șase C ai
creditului – Caracterul, Capacitatea, Cash -ul (numerarul), Colateralul, Condițiile și Controlul.
Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va trebui sa se conbvingă de bunele intenții
în utilizarea creditului și în ramburs area acestuia.
Capacitatea . Banca trevuie să verifice capacitatea legală, legitimitatea clientului de a cere credit,
dacă are competență legală de a cere credit și statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii
sale pe un contract de credit.
Cash . Acest aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credit: Are clientul posibilitatea de
a genera suficient cash, sub formă de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa
împrumutul ? În general, există practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate
utiliza la rambursarea unui credit: 1) fluxul de cash (numerar) din activitatea curentă; 2) vânzarea
unor active și 3) emisiunea de titluri de capital sau de credit. Oricare din aceste surse pot asigura
fonduri suficiente pentru ram bursarea unui credit bancar. Totuși, băncile preferă ca sursa
principala de rambursare a unui credit să fie fluxul de cash din activitatea curentă, deoarece
vânzarea de active poate slăbi bilanțul clientului, iar un nou împrumut poate face mai puțin sigură
poziția băncii de creditor.
Colateralul. În evaluarea colateralului , banca trebuie să analizeze act ivele clientului, nu numai
pentru a estima posibilitatea de realizare a eventualei garanții pe care clientul o va oferi în
schimbul creditului, ci mi ales pentru a estima capacitatea acestor active de a susține în
continuare activitatea clientului, posibilitatea acestuia de a obține produse și, implicit, vânzări și
profit, utlizând activele pe care le are la dispoziție.

31 Controlul. Ultimul factor esențial în evaluarea bonității clientului este controlul, verificarea
impactului unei modificări în legislația care afectează activitatea clientului. Controlul presupune,
de asemenea, și asigurarea faptului că împrumutul acordat satisface standardele băncii și ale
autorităților reglementative în ceea ce privește calitatea creditului.
Pentru a analiza toate aspectele prezentate mai sus, banca trebuie să realizeze o analiză
financiară a activității clientului (bazată pe raportările sale financiare) și o analiză nefinan ciară
(care să vizeze aspectele legate de organizarea, managementul, marketingul său), având la
dispoziție informații cât mai multe, din surse autorizate.

2.4.2. Instrumente și tehnici utilizate pentru managementul riscului valutar

Riscul valutar poate fi definit drept expunerea într -o anumită valută, multiplicată cu
variația în timp a cursului său de schimb. Una dintre problemele de fond în acest domeniu constă
în imprecizia oricărei măsurători a riscului, asociat în esență unui complex de posibilități și
probabilități, datorită dificultăților de previzionare a evoluției cursurilor valutare .9 Pentru bănci,
managementul riscului valutar trebuie considerat într -o dublă perspectivă: pe de o parte, din
punct de vedere al gestionării adecvate a pozițiilor sal e short și long într -o anumită valută, a
expunerilor individuale și globale, pe de altă parte, din punct de vedere al ofertei de produse
pentru acoperirea riscului valutar al clienților. Reducerea vulnerabilității economice a clienților
asigură avantaje bă ncii în termeni de profit și siguranță a propriilor afaceri. În mod cert, riscul
valutar capătă semnificații deosebite în condițiile unor fluxuri internaționale de capital importante.
Aceasta este, de exemplu, situația băncilor mari japoneze, care pot avea peste 40% din active
exprimate în valută, sau a marilor holdinguri bancare americane, cotate la bursele din Londra și
Tokio. De -a lungul anilor 80, piețele de capital din S.U.A. au asigurat o principală sursă de
capital atât pentru băncile din Europa și A sia, cât și pentru cele americane.
A. Tehnici de hedging intern
Primul pas în reducerea riscului valutar îl reprezintă utilizarea tehnicilor de protecție
(hedging) internă. Tehnicile de hedging intern includ: corelarea expunerilor, protecția „surogat”,
deciziile strategice de reducere a expunerii.
a) Corelarea expunerilor. Dacă o companie are cheltuielile intr -o monedă și veniturile în
aceeași monedă, acestea pot fi corelate și, în măsura în care ambele expuneri sunt certe, riscul va
fi eliminat. Expunerile trebuie analizate separate, pe baza fluxurilor de numerar, a căror corelare
poate să se realizeze numai în ziua apariției lor. Expunerile pot fi corelate însă de -a lugul unei
perioade mult mai lungi.
b) Protecția “surogat”. Cursurile de schimb care flote ază liber reprezintă un fenomen
relativ nou, care s -a instalat la debutul anilor 70. Teoretic, acestea oferă avantajul ajustării rapide
în funcție de cerere și ofertă, ceea ce favorizează menținerea competitivității economice. Se poate
vorbi însă și de une le dezavantaje, comerțul internațional fiind îngreunat de modificarea repetată
a prețurilor pe seama variației cursurilor de schimb, la fel ca si elaborarea planurilor de
perspectivă.
c) Decizii strategice de reducere a expunerii. Există situații în care a pare ca avantajoasă
creșterea expunerilor valutare brute, în vederea creării de corelări, reducându -se astfel expunerile
nete.
B. Tehnici de hedging extern

9 Nițu I., “ Managementul riscului bancar ”, Editura Expert, București, 2000, pag. 228

32 Expunerile reziduale, care se înregistrează după corelarea și crearea unor protecții
strategice, imp un utilizarea în continuare a tehnicilor de hedging extern. În context, trebuie
subliniată necesitatea întelegerii pentru diferitele tehnici de hedging atât a avantajelor pe care le
oferă, cât și a costurilor pe care le implică.
Reducerea riscului valutar se realizează pe baza unor instrumente contractuale, numite
derivative. Ca orice contract, acestea au un preț și reprezintă acorduri între două părți – un
cumpărător și un vânzător – fiecare parte asumându -și anumite obligații în favoarea celeilalte.
a) Op erațiunile forward. Tranzacțiile forward sunt cele mai vechi și obișnuite metode de
acoperire valutară la termen. Ele constau într -un contract încheiat între două părți, privind
cumpărarea sau vânzarea unei anumite sume dintr -o valută contra unei animte su me dintr -o altă
valută, la o dată în viitor. Valuta, suma, rata de schimb și data executării tranzacției se stabilesc
prin contract. Spre deosebire de operațiunile spot, unde execuția contractului are loc după două
zile lucrătoare de la inițierea tranzacți ei, în cazul operațiunilor forward scadența poate fi situată în
orice moment în viitor, între 3 zile și 5 ani.
b) SWAP -ul valutar. SWAP -ul valutar este o tranzacție complexă, ce presupune
combinarea a două opțiuni simple de vânzare -cumpărare de valută, ope rațiuni care se realizează
simultan, dar au scadențe diferite. SWAP -ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unor
angajamente într -o valută, pe o anumită perioadă, din disponibilitățile într -o valută, fără a
modifica la termen structura angajamen telor și a disponibilităților în cele două valute.
c) Operațiuni futures. Un contract futures reprezintă un acord de a cumpăra sau vinde o
sumă determinată dintr -o valută, la un preț stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu
executarea tranzacți ei la o dată viitoare. Deși are o funcție similară contractului forward,
contractu l futures se deosebește de acesta prin faptul că este tranzacționat la bursă, și nu negociat
între cele două părți, ca în primul caz. Inevitabil, aceasta semnifică o flexibil itate mai scăzută. Se
lucrează cu cifre rotunde, de regulă 25.000 USD sau 25.000 GBP, iar scadențele sunt limitate, în
general, la maximum 4 ani. Pe de altă parte, contractele futures asigură posibilitatea alegerii unei
game de valute, cu toate că prețul c e trebuie plătit/primit va oscila vizibil în funcție de
atractivitatea ratelor de schimb.10
d) Opțiuni valutare. Opțiunea reprezintă un acord prin care vânzătorul (emitentul
opțiunii) acordă cumpărătorului (deținătorul opțiunii) dreptul, dar nu și obligația, de a realiza
o anumită tranzacție valutară în anumite condiții (preț, termen de valabilitate). Pentru acest
drept, cumpărătorul plătește o primă la preluarea opțiunii. Suma și scadența opțiunii pot fi
alese de către cumpărător. În prezent opțiu nile valutare sunt disponibile în majoritatea
monedelor din țările unde există o piață valutară forward lichidă, care nu este restricționată de
reglementările valutare.

10 Nițu I., „ Managementul riscului bancar ” , Editura Expert, București 2000, pag. 243 -244.

33

CONCLUZII

Managementul riscului este un proces prin care riscul devine tra nsparent. Orice
activitate, afacere sau tranzacție implică într -o oarecare măsură un anumit grad de risc.
Deoarece fiecare activitate desfășurată este unică, tot așa și riscurile diferă de la o activitate la
alta. Succesul rezultă din modul în care sunt id entificate, analizate și gestionate riscurile.
Omenirea se află în fața unei provocări vitale căreia, dacă nu reușește sa îi reziste, riscă, mai
devreme sau mai târziu, intrarea într -un colaps financiar, cu efecte de contagiune rapidă la
nivel global.
Intensificarea relațiilor dintre state cu economii dezvoltate în mod diferit poate duce la
dezechilibre majore. Procesul de globa lizare a dus la dezvoltarea unor regiuni importante din
sud-estul Asiei în ulti mii zece ani, dar a produs în a celași timp și serio ase crize economice.
Fiecare criză este și o șansă, respectiv șansa de a învăța pentru viitor. După cum a firmă și
marele Albert Einstein ‚ creativitatea se naște din necesitate, precum și ziua se naște din
noapte. În perioada crizei se nasc invențiile, desc operirile și marile strategii. Cine depășește
ciza se depășește pe sin e însuși, fără a rămâne depășit .
Procesul de internaționalizare este însoțit de diverse categorii de riscuri ce apar
datorită complexității relațiilor economice pe plan mondial, diferenț elor culturale și datorită
modificării permanente a mediului politic și economic.
Pe parcursul celor două capitole din lucrarea de față am încercat să abordez riscurile
atât din punctul de vedere al tranzacțiilor internaționale , cât și din punctul de veder e al crizei
financiare globale la nivelul instituțiilor și băncilor, precum și modalitățile de gestionare a lor.
Așa cum am arătat în lucrarea de față nu există o clasificare general valabilă a
riscurilor în derularea afacerilor comerciale internaționale, ele fiind diferite de la o țară la alta
și, de asemenea , sunt supuse modificării de -a lungul timpului. Printre cele mai importante
riscuri survenite în desfășurarea activității internaționale menționez: riscul valutar, riscul
politic, macroriscuri economic e, riscuri de politică economică, riscuri de natură competitivă,
riscuri de resurse, non -riscurile sau riscurile de țară . Unii autori prezintă riscurile sub formă
de cercuri concentrice, acestea fiind dinspre exteriorul cercului către interior: riscul pieț ei
globale, riscul macroeconomic și politic al țării gazdă, riscul pieței locale, riscul de
reglementare instituțională, riscul sectorului de activitate, riscul proiectului și riscul comercial.
Totuși, cele mai performante clasificări cu care companiile se confruntă în cadrul național și
internațional aparțin lui Miller și „The Economist Intelligence Unit” care propun gruparea
riscurilor în trei mari grupe: riscuri de mediu, riscuri de proces și riscuri de informare în
luarea deciziei.
Pe parcursul celui d e-al doilea capitol am evidențiat riscurile la care sunt supuse
băncile. În general, riscurile bancare se încadrează în patru categorii: riscuri financiare, riscuri
operaționale, riscuri ale afacerii și riscuri ale apariției de evenimente. Riscurile financ iare, la
rândul lor, cuprind două tipuri de riscuri și anume riscurile pure ( riscul de lichiditate, riscul de
credit și riscul de solvabilit ate) și riscurile speculative ( riscul ratei dobânzii, riscul valutar,
riscul prețului sau poziției de piață).
Bănci le comerciale sunt instituții concepute funcțional pentru gestionarea riscurilor.
Acest adevăr, care a căpătat valențe profunde în experiența economiei de piață din ultimii ani,

34 pe măsură ce fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri și relaț iile
internaționale, impune băncilor românești adaptări comportamentale în consecință.
Managementul riscurilor bancare devine astfel un test în sistemul financiar mondial.
Pentru managementul bancar, aproximarea pierderilor anticipate are un rol important
în ajustarea veniturilor obtenabile, în scopul evitării unor proiecții iluzorii ale indicatorilor de
profitabilitate. Procesul de tranziție sistemică pe care îl parcurge societatea noastră de la
debutul anilor ’90 a generat, prin amploarea mutațiilor struc turale și complexitatea efectelor,
o serie de comportamente atipice, care induc dificultăți deosebite în activitatea băncilor, în
general, și în gestionarea ricurilor, în special.
În cadrul firmelor mari, aspectele legate de managementul organizației prezi ntă
următoarele caracteristici:
– se sprijină pe suporturi informative, structură organizatorică flexibilă, canale de
comunicare;
– afișează o dimensiune strategică, existând conturate planuri și strategii clare;
– toate informațiile sunt valorificate prin prism a potențialului de resursă strategică.
În schimb, în cazul firmelor comerciale locale lipsesc aceste informații, ele fiind
considerate costisitoare. Astfel, în politica de management a riscului acestor firme nu regăsim
planuri și strategii de management, c i doar componente manageriale proiectate în mod
defectuos.
Trecerea către afacerile comerciale moderne nu s -a finalizat , ci putem spune că suntem
într-un amalgam de modern și tradițional , iar criza îî va obliga pe cei care acționează în
domeniul afacerilor comerciale să reconsidere filosofia și valorile de afaceri. Prin luarea în
considerare a tendințelor din afacerile comerciale la nivel internațional va fi posibilă
accentuarea laturii practice a managementului firmelor comerciale și se va pune bazele unui
management inovațional care va mijloci trecerea către o economie competitivă.
Până la începutul anilor 1980, comunitatea financiar -bancară privea problema riscului
numai din punctul de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la ris cul
de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilității relative a sistemului financiar și în
special datorită existenței și funcționării sistemului monetar internațional de la Bretton –
Woods. La sfârșitul anilor ’70 situația se schimbă. Explozia prețului petrolului și dependența
crescândă a statelor occidentale de sursele de materii prime din Orient, au generat un proces
inflaționist, care a dus la variații mari ale ratelor nominale ale dobânzilor. În accelași timp,
prin abolirea sistemului de la Bretton -Woods, volatilitatea cursurilor valutare crește, acestea
devenind factori importanți de stabilire a performanțelor globale ale societăților bancare.
Mediul concurențial a fost și el supus unor schimbări datorită, în special, suprimării
controlului asupra transferurilor internaționale de capital și modificării structurii costurilor
bancare.

35

BIBLIOGRAFIE

1. Bari , I. -“ Globalizarea economiei”, Editura Economică, București , 2005
2. Daea , A.R. -“ Reflecții asupra evoluției sistemului financiar internațional”,
Analele Universității din Craiova , seria Științe Economice, 2005.

3. Giddens A. -“A treia cale: renașterea social -democrației”, Editura Polirom, Iași,
2001.

4. Greuning , H. -“ Analiza și managementul riscului bancar”, Editura
Bratano vic, S.
Irecson, București, 2003

5. Held. D, M.C Grew A. -“Transformări globale. Politică, economie și cultură”,
Perraton I., Goldblat , D. Editura Polirom, Iași, 2004.

6. Horobeț , A. –“ Managementul riscului în investițiile internaționale”,
Editura C.H. Beck, București, 2005

7. Nițu , I. -“ Managementul riscului bancar”, Editura Expert,
București, 2000.

8. Popa , I., -“ Managementul internațional”, Editura Economică,
București, 1999.
Filip , R.

9. ***** – http://reports.weforum.org/global -risks -2015/

10. ***** – http://www.oecd.org/governance/wef -global -risks -2015.htm l