2.1. Anatomia și biomecanica umărului Membrul superior este alcătuit din patru segmente și anume: umăr, braț, antebraț și mână. Centura membrului… [601718]

CAPITOLUL 2
UMĂRUL

2.1. Anatomia și biomecanica umărului
Membrul superior este alcătuit din patru segmente și anume: umăr, braț, antebraț și
mână.
Centura membrului superior sau centura pectorală formează scheletul umărului și
asigură legătura dintre oasele membrului liber și toracele osos. Este constituită din două oase:
claviculă și scapulă.
CLAVICULA – este un os lung pereche, situat la limita dintre torace și gât; este
orientat transversal, fiind cuprinsă între manubriul sternului și acromi onul scapulei.
Clavicula prezintă două curburi inegale, care îi dau forma litere S culcat. Dintre aceste
două curburi, una este medială cu concavitatea posterioară și alta laterală, cu concavitatea
anterioară. Forma osului poate fi observată prin simpla in specție. Osul poate fi explorat prin
palpare pe toată întinderea lui, fiind astfel un reper important pentru delimitarea unor regiuni ale
corpului și pentru localizarea eventualelor afecțiuni.
Clavicula este formată din corp și două extremități: extremitat ea medială sau sternală,
aceasta fiind mai voluminoasă; prezintă o față sternală destinată articulării cu manubriul
sternului, și extremitatea laterală sau acromială destinată articulării cu acromionul.

Fig.1 – Clavicula

SCAPULA – sau omoplatul este un os lat, de fo rmă triunghiulară, situat în partea
postero -laterală a toracelui. Pe schelet, acest os se întinde între primul spațiu intercostal și coasta
a șaptea. Osul este fixat pe torace, pe care -l depășește lateral, luând astfel partela formarea
umărului și la delim itarea axilei.
Prezintă două fețe, trei margini și trei unghiuri:
Orientare: posterior, fața prevăzută cu o puternica spină; în sus se află marginea cea
mai mică si mai subțire; lateral unghiul cel mai voluminos (prevăzut cu o cavitate articulară).
Fața p osterioară sau dorsală privește posterior și lateral, de pe ea se desprinde
transversal spina scapulei. Această spină împarte fosa posterioară într -o fosă situată deasupra și
alta dedesubtul ei.
– Spina scapulei se întinde pe fața posterioară a scapulei ,se continuă în porțiunea ei
laterală cu o prelungire liberă,numită acromion.
– Acromionul – reprezintă o proeminență turtită de sus in jos și palpabilă sub piele.
Prezintă fața articulară a acromionului pentru exterminarea laterală a claviculei, cu care se
articulează. La unirea acromionului cu buza inferioară a spinei scapulei, se formează unghiul
acromial, de la care se pot face măsutătorile pentru stabilirea eventualelor luxații ale c enturii
scapulare.
– Fosa supraspinoasă – dă inserția mușchiului supraspinos
– Fosa subspinoasă – dă inserția mai multor mușchi: infraspinos, rotund mare și
rotund mic.
Fața posterioară a scapulei;
1).marginea superioară a scapulei;
2).incizura scapulei;
3).procesul coracoid;
4).acromionul;
5).cavitatea glenoidă;
6).colul scapulei;
7).marginea laterală a osului;
8).unghiul inferior al osului;
9).marginea medială a osului;
10).fosa subspinoasă;

11).spina scapulei;
12).unghiul acromial;
13).fosa supra spinosă;

Fața costală – prezintă o concavitate,fosa subscapulară străbătută de creste oblice. Pe
fosă ca și pe crestele oblice, se inseră mușchiul subscapular. Pe porțiunea medială a feței se mai
inseră mușchiul dințat anterior.
Marginea superioară – este subțire și prezintă scobitura sau incuzura scapulei. Marginea
superioară dă inserția m ușchiului omohioidian.
Marginea medială – poate fi palpată sub piele, este orientată spre coloana vertebrală. Pe
ea se inseră numeroși mușchi, dintre care amintim mușchiul romboid mare, romboid mic și dințat
anterior.
Marginea laterală – este orientată spr e axilă; se poate explora parțial. Aici se inseră
mușchii rotund mare și rotund mic.
Unghiul inferior – este ascuțit și ușor de palpat sub piele, aici se inseră mușchiul dințat
anter ior.
Unghiul superior – este ușor rotunjit, pe el se inseră mușchiul ridic ător al scapulei.
Unghiul lateral – este cel mai voluminos și prezintă două elemente:
1. Cavitatea glenoidă – este legată de restul scapulei printr -o porțiune mai îngustă,
numită gâtul sau colul scapulei. Această cavitate puțin profundă, de formă ovoidă; s e articulează
cu capul humerusului. La cele două extremități ale cavități se găsesc rugozități; ce inferioară este
tuberculul subglenoidian sau infraglenoidian pentru inserția capului lung al mușchiului triceps,
iar cea superioară este tuberculul supraglen oidian pentru inserția capului lung al mușchiului
biceps brahial.
2. Procesul coracoid – este o prelungire recurbată, a cărei bază ocupă spațiul dintre
cavitatea glenoidă și scobitura scapulei. Procesul coracoid, poate fi explorat prin spațiul delto –
pector al, pe el se inseră mușchii (capul scurt al bicepsului brahial, coracobrahialul și pectoralul
mic) și ligamentele conoid și trapezoid.
Scapula prezinta numeroase găuri nutritive: în fosa spinoasă, în fosa subspinoasă, la
nivelul acromionului și la nivelul procesului coracoid.

Fața costală a scapulei:
1. Acromionul
2. Fața articulară pentru claviculă
3. Procesul coracoid
4. Incizura scapulei
5. Marginea superioară a osului
6. Unghiul superior
7. Fosa subscapulară
8. Marginea medială a osului
9. Unghiul inferior
10. Marginea laterală a o sului
11. Colul scapulei
12. Cavitatea glenoidă

2.1.1. Articulația scapulo -humerală
Umărul prezintă cinci articulați (3 adevărate și 2 false) ce permit 3 grade de libertate –
mișcare î n 3 planuri sau 3 axe.
Articulațiile adevărate sunt: scapulohumeral ă, acromioclaviculară și
sternocostoclaviculară, iar articulațiile false sunt: scapulotoracică și planul de alunecare
Fig. 2 – Scapula

subdeltoidian. Articulația umărului unește capul humeral și cavitatea glenoidă a scapulei,
formând o articulație sferoidală.
Suprafețele a rticulare:
– De partea humerală există capul humeral, care este o suprafață articulară netedă,
reprezentând 1/3 dintr -o sferă; privește medial, în sus și puțin posterior, se articulează cu
cavitatea glenoidă a scapulei.
Capul humeral este acoperit de un c artilaj hialin ce se intinde până la buz a medială a
colului anatomic și are o grosime uniformă (2 -3mm)
– De partea scapulei se află cavitatea glenoidă care are o formă ovalară și este
limitată de o sprânceană osoasă glenoidală. În centrul cavității se găseșt e tuberculul glenoidal. Ea
este acoperită de un cartilaj hialin, mai gros la periferie și mai subțire în porțiunea centrală.
Cadrul glenoidian:
La o privire mai atentă a suprafețelor articulare se observă că între capul humeral și
cavitatea glenoidă există o disproporție evidentă, cavitatea glenoidă reprezintă un sfert din
suprafața capului humeral. Pentru stabilirea unei mai bune concordanțe între suprafețele
articulare, la periferia cavități glenoide s -a dezvoltat un cadru constituit dintr -un fibrocartila j,
care nu împiedică totuși amplitudinea și varietatea mișcărilor. Cadrul glenoidian este un inel
fibrocartilaginos, iar secționată are o formă prismatică triunghiulară. El prezintă trei fețe: una
care aderă la periferia cavități glenoide, alta externă, ce continuă suprafața colului scapulei și o
atreia față internă care se găsește în continuarea suprafeței glenoide.
Mijloacele de unire:
La menținerea în contact a suprafețelor articulare contribuie capsula, o serie de
ligamente și mușchi periarticulari.
Capsula articulară – are forma unui manșon și este alcătuită din două straturi, fibros și
altul intern, sinovial. Stratul fibros al capsulei se inseră printr -o extremitate pe marginea cavității
glenoide, iar prin cea opusă, pe colul humeral. Inserția glenoidi ană se face pe partea externă a
cadrului glenoidian și pe colul scapulei. Ea este perfect circulară; în partea superioară, pe o
anumită întindere, depășește cadrul glenoidian și de aceea inserția lungii porțiuni a bicepsului
este extraarticulară. Inserția nu se face strict pe colul anatomic, ci coboară și pe cel chirurgical.
În porțiunea superioară, stratul fibros al capsulei se inseră la limita cartilajului hialin, lăsând în
afară cei doi tuberculi (mic și mare). La nivelul șanțului intertubercular, stratu l fibros al scapulei

trece ca o punte peste acesta, transformându -l în canal. În porțiunea inferioară pe partea ei
medială, capsula coboară și se îndepărtează de cartilajul articular, spre a se insera pe colul
chirurgical, deci o porțiune din colul chirurg ical se află în interiorul articulației. În porțiunea
inferioară inserția stratului fibros al capsulei prezintă o dispoziție deosebită. Fibrele cele mai
superficiale coboară pe osul humerus în timp ce fibrele mai profunde se reflectă și se întorc spre
suprafața articulară. Capsula articulației este puțin laxă și rezistentă.
Prin acest caracter structural ea favorizează producerea unor mișcări mai ample, dar în
același timp face posibilă producerea frecventă a luxațiilor. Datorită laxității sale, acestă caps ulă
prezintă o serie de plicii. Prinderea acestora între suprafețele articulare este evidentă prin
acțiunea fasciculelor musculare ale mușchilor vecini (triceps, supraspinos, subspinos,
subscapular).
Capsula articulară îndeplinește un rol minor în menținer ea suprafețelor articulare. Un rol
important se atribuie în această acțiune presiunii atmosferice și mușchilor periarticulari. Aceștia
sunt dispuși asemenea unui con, cu baza spre capsulă și vârful spere humerus (mușchii:
subscapular, supraspinos, rotund m ic).
Ligamentul coracohumeral – este cel mai important ligament al acestei articulații. Se
inseră pe baza și pe marginea externă a procesului coracoid cu un capăt , iar cu celălalt se fixează
pe tuberculul mare al humerusului și pe capsula articulară, după ce a trecut ca o punte peste
șanțul intertubercular.
Ligamentele glenohumerale – sunt trei fascicule fibroase care întăresc capsula. Ele se
pot pune în evidență dacă se creează prin excizie , în partea superioară a capsulei o „ fereastră”.
Aceste ligamen te ocupă partea antero -superioară a capsulei. La acest nivel se găsește și o
prelungire a sinovialei articulare. Ligamentele se inseră cu un capăt pe cadrul glenoidian, iar cu
celălalt pe colul anatomic al humerusului. Ele au rolul de a limita mișcările d e extensie, rotație
internă și abducție.
Sinoviala, stratul intern sinovial, tapetează capsula articulară, cum inserțiile acesteia se
fac la oarecare distanță de învelișul cartilaginos al suprafețelor articulare, ea se recurbează
pentru ca printr -un traie ct recurent să se inapoieze către ele. Reflexiunea este mai vizibilă pe
humerus, unde depărtarea dintre inserția capsulei și suprafața articulară este mai mare. La locul
unde se reflectă, sinoviala este ridicată pri n acele frâuri fibroase ce determină form area de mici
plici sinoviale în intreriorul articulației. Sinoviala trimite în afară două prelungiri constante care

străbat prin orificile capsulei: prima poartă denumirea de prelungirea sau bursa subscapularului,
deoarece trecând prin spațiul dintre ligam entele glenohumerale superioare și mijlocii merge sub
mușchiul subscapular ; a douna poartă numele de teacă sinovială intertuberculară, deoarece
însoțește tendonul capului lung al bicepsului.
Complexul articular al umărului acționează în modul cel mai opti m pentru a realiza
mișcările membrului superior de o amplitudine maximă.
Mișcările posibile numai în articulația glenohumerală nu pot realiza întreaga
amplitudine a brațului (abducție sau flexie). Restul amplitudinii mișcărilor este dată de articulația
scapulotoracică prin intermediul articulației sternoclavoculară și a articulației
acromioclaviculară. În condiții normale fiecare din aceste articulați acționează concomitent și
coordonat fiind în general numite mișcări scapulo -humerale.
Articulația scapuloto racică contribuie atât la flexia cât și la abducția humerusului prin
rotirea în sus a fosei glenoide cu 60o față de poziția sa de repaus. Humerusul desigur nu este
fixat, dar poate să se miște independent în fosa glenoidă.
Mișcările în complexul articular al umărului pot fi în 3 scopuri:
1. Distribuirea mișcării între două articulații permite o amplitudine crescută a
mișcării având un compromis mic al stabilității față de amplitudinea realizată într -o singură
articulație.
2. Menținerea unei fose glenoidale intr -o poziție optimă pentru a recepționa capul
humerusului, va crește congruența articulară, iar în același timp scad forțele de forfecare
articulară.
3. Menținerea unei bune relații între lungime/tensiune musculară, prevenind astfel
insuficiența activă a musculat urii glenoide.
Mișcări în articulații:

2.1.2. Articulația scapulotoracică
Scapula în repaus se află pe peretele posteror toracic, puțin înăuntrul liniei mediane
posterioare, între coastele I-VII. Mișcările scapulei față de această poziție de referință sun t de
ridicare -coborâre: abducție -adducție și rotație. Aceste mișcări clasice sunt foarte greu de descris
independent dic cauza angrenajului scapulei cu articulația sternoclaviculară și
acromioclaviculară, împiedicând executarea acestor mișcări pure.

Scapul a mai prezintă alte două tipuri de mișcări mai puțin descrise, dar importante în
mișcările de -a lungul grilajului costal curb. Aceste mișcări sunt necesare în primul rând
menținerii contactului strâns cu scapula și toracele. Aceste mișcări ale scapulei pot apărea în
cadrul pozițiilor extreme sau în situații patologice. Acestea se înțeleg cel mai bine în coordonare
cu mișcările din articulația acromioclaviculară cu care se întrepătrund.

2.1.3. Articulația sternolaviculară
Mișcările claviculei in articulați a sternoclaviculară produc inevitabil mișcări la nivelul
scapulei,și respectiv mișcările scapulare se reflectă în articulația sternoclaviculară. Articulația
sternoclaviculară e o articulație cu 3 grade de libertate. Ea prezintă o capsulă articulară tapeta tă
la interior de o membrană sinovială, un disc articular ce împarte cavitatea articulară in 2
compartimente si 3 ligamente majore. Mișcarile ce apar in articulația sternoclaviculară sunt de
ridicare -coborâre și abducție -adducție și rotația claviculei.

Mobilitatea oricărui segment al claviculei
este întotdeauna descrisă osteokinematic de
mișcările segmentului distal al claviculei.
Mișcările de ridicare -coborâre și abducție pot fi
mai bine vizualizate ca mișcări ale capătului
distalal claviculei, ele ef ectuându -se automat la
nivelul capătului sternal (clavicula fiind o pârghie
de gradul 1, având punct de sprijin la nivelul
ligamentului costoclavicular). Mișcarea de rotație
a claviculei este o mișcare de rostogolire a întrgii
clavicule de -a lungul unui ax logitudinal.Mișcările
de ridicare -coborâre apar între suprafața claviculară (convexă) și suprafața concavă formată de
manubriul sternal și cartilajul coastei 1 în jurul unui ax anteroposterior. Axul sternoclavicular se
consideră a fi lateral de articulați e la nivelul ligamentului costoclavicuar. Forma specifică a
suprafețelor articulare cât și localizarea axului de mișcare indică osteokinematic că suprafața
convexă a claviculei trebuie să alunece pe suprafața concavă a manubriului și cartilajului coastei
Fig.3 – Articulația
sternoclaviculară

1 într-o directie opusă mișcării capătului lateral al claviculei. Astfel ridicarea claviculei implică
alunecarea în jos a suprafeței mediale claviculare pe manubriu si cartilajul coastei 1. Ridicarea
are o amplitudine de 45o pe când cobarârea are 15o. Ridi carea și coborârea sunt invariabil legate
de ridicarea și coborârea scapulei. Ridicarea scapulei nu se asociază cu o simplă ridicare a
claviculei , ci este însoțită și de o mișcare de rotație ascendentă concomitentă. Componenta
kinematică ascendentă joacă un rol esențial în mărirea gradului de amplitudine a ridicării
brațului. Mișcările de abducție -adducție se fac in jurul unui ax vertical ce trece prin ligamentul
costoclavicular. Fiind o articulație în formă de șa, configurația suprafețelor articulare în plan
sagital este concavă pentru claviculă și convexă pentru incizura ma nubriului . Artrokinematic
suprafața claviculară va aluneca pe manubriu și pe cartilajul coastei 1 în aceeași direcție cu
capătul lateral al claviculei. Astfel abducția claviculei e ste insoțtită de alunecarea anterioară a
capătului medial al claviculei pe manubriu și pe cartilajul coastei 1. Amplitudinea abducției este
de 15o iar a adducției de 45o . Abducția și adducția claviculară sunt inevitabil asociate cu
abducția sau adducția s capulei prin legătura acromioclaviculară. Mișcarea de rotație se realizează
între suprafețele concave și oval convexe adiacente ale claviculei intersectând articulația.
Amplitudinea rotației este de 30o – 45o. Rotația claviculei este asociată cu o rotație a scapulei, fără
a fi însă o relatie directă între ele.

2.1.4. Articulația acromioclaviculară
Suprafețele articulare ale articulației acromioclaviculare sunt mici, cu o mobilitate
relativ limitată și cu mari diferențe individuale.
Morris citează 3 grade de libertate cu 3 axe de mișcare care trebuie privite odată cu
rotația scapulei.
Rotația scapulei: din cele 3 tipuri citate de Moriss rotația scapulară reprezintă mișcarea
primară la nivelul articulației acromioclaviculare. Ea apare în j urul unui ax anteroposterior stuat
între articulație și ligamentul coracoclavicular. Rotația scapulei permite fosei glenoide să se
blocheze în sus sau în jos. Rotația ce apre în articulația acromioclaviculara este identică și
sinonimă cu rotația ce apare î n în articulația scapulotoracică.

Alte mișcări: celelalte tipuri de
mișcare din articulația acromioclaviculară
sunt mai puțin distincte ca rotația scapulei.
Un tip de mișcare descris se petrece în plan
frontal, scapula apropiindu -se de coloana
vertebrală (abduția scapulei) sau depărtându –
se de coloana vertebrală (abducția scapulei).
Această mișcare de translație nu se execută
strict în plan frontal, ea urmărin curbura
orizontală a toracelui.
Mișcarea de rotație a scapulei la nivelul articul ației acromioclaviculare apre de asemenea în
timpul rotației claviculare. Dacă nu există articulația acromioclaviculară și clavicula este fixată
de scapula, rotația laviculei va implica proportional și scapula, deplanând unghiul inferior al
scapulei anteri or in grilajul costal.

2.1.5. Articulatia umărului (glenohumerală)
Umărul, ca orice articulație sferoidală multiaxală, poate efectua orice combinație de
rotație sau răsucire de mare amplitudine. Clasic se descriu cupluri de mișcari: flexie -extensie,
abducție -adducție , rotație laterală -medială ,circumducție. Laxitatea capsulei și capul humeral
care e mai mare decât fosa glenoidală superficială permit o ampitudine a mișcării mai mare
decâat în orice altă articulație. În analiza mișcărilor este de prefer at alegerea scapulei ca punct
de reper, în locul planurilor anatomice conventionale; când brațul atârna în repau, humerusul este
ușor rotat medial. Flexia a duce brațul anteromedial într -o axă prin capul humeral perpendiculară
în centrul fosei glenoide; abd ucția și adducția apar într -un plan vertical perpendicular pe cel al
felxiei -extensiei, axa fiind orizontală prin capul humeral și paralelă cu planul glenoidal; abducția
pură ridică brațul anterolateral în planul sagital; ridicarea brațului vertical din fl exie sau din
abducție sunt însoțite de rotația humerală în sens opus.
În flexie humerusul se răsucește în unghi drept față de planul scpaulei nu poate crește
ridicarea față de cea obținută prin flexie completă; dacă humerusul flectat complet e și abd us,rata
ridicării crește până când humerusul ajunge în planul scapulei când se realizează abducția
Fig.4 – Articulația
acromioclavicula
ră

adevărată ridicarea la 18o devine posibilă. În rotație humerusul parcurge aproape un sfert de cerc
în jurul unei axe verticale; pentru a evalua această mișca re cotul trebuie să fie flectat. În
circumdicție capătul distal al humerusului descrie baza unui con cu vârful la capul humeral, fiind
mult amp lificată de mișcările scapulei.
Mușchii ce produc mișcările acționează fie asupra centurii scapulare fie pe arti culația
glenohumerală. Ei sunt: mușchiul deltoid,pectoral mare, latissimus dorsi și rotund mare, plus
musculatura postural (subcapular, supraspino s, infraspinos ,rotund mic).
– în flexie intervin: mușchiul pectoral mare (parte claviculră) , deltoid (fibrel e
anterioare), coracobrahial asistat de biceps.
– în extensie intervin: mușchiul deltoid (fibrele posterioare), rotundul mare (cu brațul
atârnând) ; când brațul complet flectat este extins contra unei rezinstențe, mușchiul latissimus
dorsi și partea sternocostală din pectoralul mare acționează până brațul ajunge în plan sagital.
-în abducție intervin: mușchiul deltoid care, împreună cu subscapular, infraspinos și
rotund mic formează un cuplu ce realizează abducția în planul subcapular fără ca humer usul să
fie dislocat.
-în rotația medială intervin: mușchiul pectoral mare, deltoid(fibre anterioare), latissimus
dorsi, rotund mare și, pentru brațul atârnând, subcapular.
-în rotația laterală intervin: mușchiul infraspinos, deltoid (fibre post erioare) și rotund
mic.”11

2.1.6. Raporturile articulației scapulo -humerale
1).Conul musculo -tendinos format înainte de mușchiul subscapular, înapoi de mușchiul
subspinos și rotund mic, în sus de mușchiul supraspinos, iar în jos de lunga porțiune a
tricep sului.
2).Deasupra articulației se află bolta acromio -coracoidă, acoperită la randul ei de
mușchiul deltoid.
3).Medial, articulația prezintă raporturi cu organele din cavitatea axilar ă. Articulația este
străbătută de tendonul capului lung al mușchiului bic eps.

1 Buzescu A. Anatomie și biomecanică, București, 2002

4).Raportul cu cartilajul de creștre al epifizei superioare a humerusului este important
pentru specialiști, deoarece cartilajul este în cea mai mare parte extra -articular, devenind intra –
articular în jos.
Cavit atea glenoidă împreună cu capsula care o înconjoară, văzute anterior:
1. Lunga porțiune a mușchiului biceps;
2. Ligamentul glenohumeral sueprior;
3. Ligamentul coracohumeral;
4. Procesul coracoidian;
5. Ligamentul glenohumeral mijlociu;
6. Bursa seroasă subcoracoidian;
7. Ligamentul glenohumeral inferior;
8. Cavitatea glenoidă;
9. Labrul glenoidian;
10. Spina scapulei;

2.2. Evaluarea si Testarea clinică a umărului
2.2.1.. Bilanț articular – generalități
Modalități de măsurare a amplitudinii de mișcare.
Există câteva posibilități de ap reciere a unghiului maxim al mișcării:
– prin evaluare directă, subiectivă , „din ochi”. Se trasează un imaginar unghi drept
(90o) și bisectoarea lui (45o); se apreciază unghiul făcut cu această bisectoare cu una din laturi
(135o) și se evaluează, fată de a ceste linii virtuale, poziția segmentului care se mișcă.

– prin măsurarea unghiului de mișcare cu goniometrul; se recomandă ca în cadrul
unui colectiv, toți membrii lui să utilizeze același tip de goniometru, pentru a evita unele
diferențe de cifre.
– prin măsurarea distanței dintre două puncte notate pe cele două segmente care
alcătuiesc unghiul de mișcare. Compararea în timp a acestei dă valoare modificării aplitudinii de
mișcare.
– prin măsurători cu ajutorul pendulului ( firului cu plumb).

– executarea a două radiografii la nivelul excursiilor maxime ale unei mișcări
permite, de asemenea măsurarea, măsurarea aplitudinii acestei mișcări.

Reguli generale ale tehnicii bilanțului articular:
 subiectul de testat tr ebuie să fie relaxat, așezat confortabil, să fie instruit asupra
manevrelor care vor urma. Starea de constructură, teama etc. limitează aplitudinile de
mișcare pasivă iar necooperarea pe cele de mișcare activă;
 segmentul de testat trebuie corect așezat pen tru obțtinerea posturii 0o, dar și într -o
pozitie preferențiată pentru desfășurarea mișcării și aplicarea goniometrului. Aceste
poziții vor fi specificate pentru fiecare mișcare în parte;
 goniometrul va fi aplicat întotdeauna pe partea laterală a articulaț iei, cu câteva
excepții (exemplul: măsurarea supinației) ;
 brațele goniometrului trebuie poziționate în paralel cu axele longitudinale ale
segmentelor care formează articulația și a căror proiecție corepunde cel mai bine axelor
de mișcare articulară
 goniom etrul nu trebuie presat pe segmente, ci aplicat ușor, pentru a nu împiedica
mișcarea ;
 aplitudinile mișcărilor articulare în direcții opuse (exemplu: flexie -extensie) se vor
măsura fiecare în parte, apoi se va nota și suma lor , care reprezintă gradul de m ișcare a
unei articulații într -un anumit plan;
 gradul de mișcare (mobilitate) a unei articulții este egal cu valoarea unghiului maxim
măsurat al acestei mișcări , dar numai dacă s -a plecat de la poziția zero. În cazuri
patologice, scăzând din valoarea ace stui unghi valoarea unghiului de la care pornește
mișcarea, obținem gradul de mobilitate a acelei articulații;
 genunchiul și cotul nu au mișcare de extensie, deoarece poziția de extensie maximă a
lor este considerată poziția zero. Se măsoară însă deficitu l de extensie, care, scăzut din
unghiul maxim de flexie realizat, ne dă gradul de mobilitate (deci de flexie) a cotului sau
genunchiului;
 mobilitatea coloanei nu poate fi măsurată decât cu goniometre de construcție
specială, mai mici și cu unele adaptări.

2.2.2. Testarea articulației umărului
Centura scapulară are ea însăși o mișcare în raport cu toracele , realizând mișcările
proprii ale umărului, care sunt:
– mișcările de proiecție anterioară (antepulsie) și posterioară (retropulsie), care
realizează deplasări de 10 -12 cm (aceste mișcări nu se pot măsura in grade ). În această mișcare
scapula se translează, îndepărtându -se sau apropiindu -se de coloana vertebrală, și în același timp
basculează cu 40o-45o. Aceste mișcări ale umărului vor însoții mișcăril e de flexie -extensie ale
brațului.
– mișcările de ridicare și coborâre a centurii pe o distanță de 12 -13 cm (3 cm pentru
ridicare și 9 -10 cm pentru coborâre). Scapula joacă și aici rolul principal, prin deplasare verticală
si rotare.
– Principalele mișcări a le articulației umărului – se realizează de membrul brehial în
raport cu toracele, ceea ce înseamană că unghiurile făcute de aceste mișcări se vor măsura prin
poziția brațului față de trunchi.
– Poziția zero , poziția de start , va fii cu membrul s uperior de -alungul trunchiului,
mâna în supinație.
– 1) Abducția – este mișcarea de ridicare laterală a brațului până ce aceasta atinge
urechia. Amplitudinea mișcării este de 180o , din care primele 90o se realizează din articulația
scapulohumerală, următoarele 90o se realizează prin:
– bascularea de 60o scapulei (din articulația scapulotoracică) ,permisă de rotația
axială în articulațiile sternocostoclaviculară (30o) și acromioclaviculară (30o).
– Înclinarea laterală a coloanei dorsolombare (când abducția este făcută de un
membru) sau prin hiperlordoză lombară (când se abduc ambele brațe pentru compensarea ușoarei
flexii a umărului).
Poziția preferențială de start pentru măsurarea abducției cu goniometrul este din
ortostatism sau din șezând pe un tamburet , pacientul fi ind plasat cu spatele la testator. Se poate
utiliza și poziția de decubit ventral sau cea de decubit dorsal.
Brațul fix al goniometrului se aliniază pe trunchi pe linia axilară posterioară, iar cel
mobil se fixează pe linia medială a feței posterioare a brațului, spre olecran.
Pentru a se realiza o măsurătoare corectă , trbuie să se evite:
– înclinarea laterală a trunchiului ;

– flexia sau extensia umărului ;
– ridicare centurii scapulare ;
2) Adducția – este mișcarea de apropiere a brațului la trunc hi , repectiv revenirea
spre poziția zero a brațului abdus. Aducția pură din poziția zero este imposibilă , datorită
trunchiului. Se poate măsura o adducție adevărată (apropierea spre linia medială a unui segment ,
pornind de la poziția anatomică zero) num ai dacă se combină cu flexia sau extensia brațului.
– Dacă se combină adducția cu flexia , cu cat flexia va fii mai mare (peste 90o), cu atât
se va putea crește adducția.
– Dacă se combină adducția cu extensia este însă foarte limitată , pentru ca î nsăși
extensia este o mișcare de mică amplitudine.
Abducția și adducția sunt mișcări care se execută în jurul unei axe antero –
posterioare , deci in plan frontal.
3) Flexia – numită „anteducție” și „antepulsie” sau „proiecție anterioară” – se
execută de la 0o la 180o , până ce brațul ridicat ajunge la verticală, pe lângă ureche. Din aceste
180o , scapulohumerală aduce brațul la orizontală (90o), fiind blocat aici de ligamentele
coracohumerale și glenohumerale. Următoarele 60o le realizează s capulatoracica, prin bascularea
scapulei și antepulsiei centurii scapulare, iar ultimele 30o sunt date de hiperlordozarea lombară.
În mișcare aceste componente se implică , bineînteles dacă nu este blocată una dintre ele.
Poziția preferabilă de testat in goniometrie o constituie deculitul dorsal sau posturile de
prtostatism și șezând.
Brațul fix al goniometrului se fixează pe trunchi, pe linia medioaxilară, spere marele
trohanter, iar cel mobil, pe linia medială a feței laterale a brațului, spre condiliul lateral, până
spre 150 -165o, după care se orientează spre olecran, deoarece humerusul se rotează în ax pentru a
se flecta în continuare.
Pentru a se realiza o măsurătoare corectă, tebuie să se evite următoarele;
– extensia trunchiului
– abducția umărului
– ridicarea umărului
– schimbarea poziției brațului goniometrului fixat pe trunchi.
4) Extensia – denumită și retroducție, retropulsie sau protecție posterioară. Are o
amplitudine limitată de ligamentele coarcohumerale și glenohumerale.

Mișcarea activă mă soară 50 -60o, iar cea pasivă cu oarecare forțare poate atinge 90o prin
accentuarea basculării scapulei spre coloană și a retropulsiei centurii scapulare. Asocierea unei
rotații externe mărește extensia brațului (relaxează ligamentul glenohumeral).
De regul ă poziția de start pentru măsurătoare este reprezentată de decubitul ventral, de
ortostatism sau de postura șezând.
Brațul fix al goniometrului se fixează pe trunchi, pe linia medioaxilară, spre marele
trohanter, iar cel mobil pe linia medială a feței late rale a brațului, spre condiliul lateral, până spre
150-165o, după care se orienteaz ă după olecran.
În realizarea unei măsurători corecte, trebuie să se evite:
– flexia anterioară atrunchiului (din poziția de ortostatism sau șezând).
– abducția umărului
– să nu se schimbe poziția palmei, ce trebuie sa privească mereu înainte.
Mișcările de flexie și de extensie se fac pe axa transversală, în plan sagital.
5) Rotația internă – se realizează prin orientarea antebrațului spre planul mesei și
sub acest plan, da că este posibil. Antepulsia centurii scapulare contribuie mult la mișcarea de
rotație internă.
Poziția preferabilă de start este decubitul dorsal, la marginea mesei, cu brațul abdus la
90o (se sprijină pe masă) și cotul (in afara mesei) flectat la 90o. Palma ”privește”corpul (se abate
de la poziția clasică).
Brațul fix al goniometrului se plasează orizontal (paralel cu podeaua), fixat de olecran,
iar brațul mobil pe linia mediană a feței posterioare a antebrațului, între procesele stiloide.
Se evită următoa rele pentru o bună măsurătoare:
– schimbările de poziție ale umărului,mai ales căderea lui pe planul mesei
(retropulsie), motiv pentru care se așeazăsub umăr o pernă mică.
– Abducția umărului trebuie să fie bine fixată la 90o.
6) Rotația externă – sau rotația laterală realizează 80 -90o de amplitudine maximă,
din care 60 -65o din scapulohumerală,iar 20 -25o prin retropulsia scapulotoracică.
Măsurătoarea se face din aceeași poziție și prin aceeași plasare a goniometrului ca la
rotația internă, dar antebra țul este orientat cranial, nu caudal.

Rotația externă se poate măsura mai ușor plasând brațul fix al goniometrului paralel cu
solul, iar pe cel mobil pe antebraț și anume pe fața posterioară (goniometrul se mișcă in plan
orizontal).
Mișcările de rotație se pot aprecia și din alte poziții ale brațului decât în abducție de 90o
sau la 0o. În general aceste poziți de start nu se utilizează.
Mișcările de rotație se execută în jurul axului vertical, fiind rotații longitudinale ale
brațului. Această precizie este necesară, deoarece pe axul vertical membrul superiorn poate
executa din umăr și mișcări în plan orizontal, denumite flexie și extensie orizontală sau adducție
și abducție orizontală.
Poziția de start este din ortostatism, în șezând sau în decubit dorsal cu membrul superior
abdus la 90o și palma ”privind” înainte. Flexia orizontală aduce membrul până la 135 -140o prin
fața toracelui, iar extensia orizontală îl îndreaptă către înapoi la un unghi de 30o, la aceste mișcări
contribuind și centura scapulară prin a ntepulsia respectiv retropulsia ei.
7) Circumducția – este mișcare complexă pe care articulația umărului o realizează
datorită însumării celor 3 grade de libertate pe care le are.Aceasta descrie un con deformat.
Toate mișcările umărului le putem re prezenta pe diagrama Rocher.
Poziția corectă de funcțiune în care trebuie să se imobilizeze articulația umărului este în
flexie 45o, abducție 60o, rotație 0o.

2.2.3. Bilanț muscular – generalități
Cotarea bilanțului muscular :
În practica medicală, forța musculară se apreciază prin cotare cu valori de la 0 la 5, și
anume:
 valoarea 0: mușchiul testat nu realizează contracție vizibilă sau palpabilă.
 valoarea 1: mușchiul testat se contractă, contracție vizibilă și palpabilă, dar forța
musculară este insuficie ntă pentru deplasarea segmentului asupra căruia acționează în
mod normal.
 valoarea 2: mușchiul testat mobilizează segmentul, dar pe un plan ce permite eliminarea
forței gravitaționale.
Forța 2 este considerată ”mediocră” și poziționarea pacientului pentru eliminarea
gravitației este obligatorie, utilizându -se în acest scop mese de testare placate cu material lustruit.

 valoarea 3: mușchiul testat poate executa testarea cu deplasare a segmentului, mișcarea
executată în cursă completă contra gravitației.
 valoa rea 4: mușchiul testat execută deplasarea segmentului asupra căruia acționează,
contra gravitației și împotriva unei rezistențe opuse în treimea distală a segmentului
deplasat.
 valoare 5: este considerată forța normală a unui mișchi.
Diferența dintre valoa re 4 și 5 se face prin compararea cu segmentul opus sănătos.
Rezistența opusă în treimea distală a segmentului deplasat este rezistența normală opusă de
kinetoterapeut și se execută la amplitudinea maximă a mișcării, nu la inițierea ei.
Tehnica bilanțului muscular:
 poziția corectă a pacientului pentru mișcările care se vor executa antigravitațional (forța
3,4,5) notată cu AG și fără gravitație (forța 0,1,2) ce va fi notată ca poziție FG;
 stabilirea regiunii proximale a segmentului deplasat prin acțiunea muș chiului testat;
 rezistența opusă în treimea distală a segrnetului deplasat, pentru aprecierea valorilor 4 și
5, se aplică la capătul cursei de mișcare, și este rezistența manuală opusă de testator;
 se va încerca eliminarea substituțiilor musculare;

2.2.4 Testarea musculaturii umărului:
A. Mobilizarea și fixarea omoplatului :
1. Ridicarea :
Mușchii : trapezul superior, levator scapulae (angularul) .
Poziția FG : decubit ventral, cu brațele pe lângă corp .
Poziția AG : șezând, cu mâinile în sprijin pe scaun .
De stabilizat : trunchiul .
Din poziția FG :
 f1 : – palparea trapezului pe umăr , la nivelul curbei gâtului;
– Palparea angularului, laterocervical, înapoia sternocleidomastoidianului.

 f2 : – se susține cu mâna, de către testator, umărul, ridicându -l ușor de la planul patului,
pacientul împingând umărul spre ureche.
Din poziția AG :

 f3 : – ridicarea umăruluui spre ureche;
 f4 și f5 : – rezistența opusă de testator se aplică pe acromion; pentru f5 ”testul de rupere”
nu se realizrează.
2. Coborârea:
Mușchii: trapezul inferior, micul pectoral.
Poziția FG: decubit ventral, cu brațele pe lângă corp în ușoară rotație internă;
Poziția AG: imposibilă.
De stabilizat: trunchiul.
Din poziția FG:
 f1 : – palparea trapezului în spațiul interscapulovertebral, la nivelul ultimelor vertebre
toracale;
– Palparea micului pectoral dificilă și neconcludentă;
 f2 : mișcarea scapulei caudal;
Din poziția AG:
 f3, f4, f5: se apreciază subiectiv, aplicând o rezistență, gradată pe unghiul inferior
scapular, cu direcț ionare cranială; imposibilitatea poziției AG face imprecisă această
evaluare.
3. Adducția:
Mușchii: trapezul mijlociu, romboizii.
Poziția FG: șezând;
De stabilizat: trunchiul.
Din poziția FG:
 f1: – pentru trapez: brațul în abducție de 90o, susținut d e testator; se palpează în spațiul
interscapulovertebral, la nivelul spinei omoplatului.
– pentru romboizi: brațul în rotație internă, cu mâna la spate, se palpează de -a
lungul marginii vertebrale a scapluei, în apropierea unghiului inferior al acestuia.
 f2: – tracționarea scapulei spre coloana vertebrală.
Din poziția AG:
 f3 : – se ridică umărul de la planul patului, brațul se rotează spre spate și se adduce
omoplatul;

 f4 și f5: – pentru trapez: brațul abdus la 90o la marginea patului, cu antebrațul orientat
spre cap (braț în rotație externă); pacientul ridică umărul și brațul de pe pat și face
adducția omoplatului; rezistența se aplică cu policele pe marginea vertebrală a scapulei,
palma fiind aplicată pe fața dorsală a acesteia.
– pentru rom boizi: ca în cazul trapezului, dar antebrațul este orientat
spre spate ( braț în rotație internă).
4. Abducția:
Mușchii: serratus anterior (marele dințat)
Poziția FG: șezând cu brațul antedus la 90o și cotul extins sau flectat.
De stabilizat: trunchi ul.
Din poziția FG:
 f1: – palparea pe grilajul costal,lateral de unghiul inferior al scapulei;
 f2: – pacientul împinge brațul înainte, abducând omoplatul;
Din poziția AG:
 f3: pacientul împinge în sus brațul, abducând omoplatul;
 f4 și f5: în timpul mișcă rii f 3, testatorul aplică rezistență prin ămpingerea brațului în jos;
dacă umărul este instabil, nu se poate realiza.

B. Mișcarea în articulația scapulohumerală:
1. Flexia (antepulsia):
Mușchii: deltoid anterior, coracobrahial;
Poziția FG: decubit hetero lateral;
Poziția AG: șezând sau în ortostatism;
De stabilizat: scapula;
Din poziția FG:
 f1 – deltoidul anterior se palpează anterior de articulația glenohumerală;
– coracobrahialul se palpează medial de biceps.
 f2 –brațul sprijinit pe o planșetă sau susținu t de testator, se flectează până la 90o.
Din poziția AG:
 f3: anteducția brațului până la 90o
 f4 și f5: rezistența se aplică în treimea distală a brațului;

2. Extensia (retroducția):
Mușchii: latissimus dorsi, teres major, deltoidul posterior;
Poziția FG : decubit heterolateral cu humerusul rotat intern și cotul extins, brațul susținut
de testator ( sau pe placă ).
Poziția AG: șezând sau în decubit ventral, cu brațul rotat intern și cotu extins.
De stabilizat: scapula
Din poziția FG:
 f1: – marele dorsal ș i rotund mare se palpează pe marginea posterioară a axilei (marele
dorsal, caudal față de rotundul mare).
– deltoidul posterior se palpează înapoia articulației glenohumerale.
 f2: – brațul este împins posterior pe placa talcată.
Din poziția AG:
 f3: – brațu l împins posterior (din așezat) sau ridicat în sus (în decubit ventral).
 f4 și f5: – rezistența se aplică pe treimea inferioară a brațului, împingându -l înainte.
3. Abducția:
Mușchii: deltoid mijlociu, supraspinosul
Poziția FG: decubit dorsal, cu brațul ăn poziție de rotație intermediară și cotul extins;
Poziția AG: șezând cu brațul ăn poziție de rotație intermediară și cotul extins.
De stabilizat: scapula.
Din poziția FG:
 f1: – deltoidul se palpează lateral de articulația glenohumerală;
– supraspinosul nu se poate palpa;
 f2: – abducția se execută alunecând pe pat sau prin susținerea de către testator a
membrului superior;
Din poziția AG:
 f3: – abducție până la 90o( peste 90o este imposibilă rotația în sus a scapulei);
 f4 și f5: rezistența se aplică la ni velul treimii distale a brațului.
4. Abducția orizontală:
Mușchiul: deltoid posterior

Poziția FG: așezat cu brațul flectat la 90, susținut de testator.
Poziția AG: decubit ventral, cu brațul atârnat la marginea patului, în rotație internă.
De stabilizat: s capula, iar în poziția așezat, trunchiul fixat pe spătarul scaunului.
Din pozițiaFG:
 f1: deltoidul posterior palpat înapoia articulației glenohumerale;
 f2: mișcare de abducție pe orizontală a brațului flectat.
Din poziția AG:
 f3: se ridică la orizontal ă brațul (mișcare de abducție); cotul se poate flecta;
 f4 și f5: rezistența se aplică pe fața posterioară a brațului.
5. Adducția:
Mușchii: pectoralul mare, teres major, latissimus dorsi.
Poziția FG: decubit dorsal, cu brațul abdus la 90o și în poziție int ermediară de rotație
Poziția AG: nu există.
De stabilizat: trunchiul.
 f1: – pectoralul mare se palpează pe marginea anterioară a axilei;
– latissimus dorsi și teres major;
 f2: – se duce brațul pe lângă trunchi;
 f3, f4 și f5: aplicând rezistență pe fața infer ioară a treimii inferioare a brațului și
aproximativ cele 3 grade de forță, gravitația fiind totuși eliminată.
6. Adducția orizontală:
Mușchii: pectoralul mare, deltoidul anterior;
Poziția FG: așezat, cu brațul abdus la 90o pe o masă sau susținut de kineto terapeut;
Poziția AG: decubit dorsal, cu brațul abdus la 90o;
De stabilizat: scapula, iar în poziția așezat , trunchiul lipit de spaătarul scaunului.
In poziția FG:
 f1: – palparea pectoralului mare și deltoidului;
 f2: – se adduce brațul alunecând pe masă.
Din poziăia AG:
 f3: – brațul se adduce, ajungând în poziția verticală;
 f4 și f5: – rezistența se aplică pe fața anterioară a treimii distale a brațului, mișcarea fiind
asemanatoare cu f 3.

7. Rotația externă:
Mușchii: supraspinosul, subspinosul, teres m inor;
Poziția FG: – decubit ventral, cu membrul superior atârnând complet la marginea
patului;
Poziția AG: – decubit ventral, cu brațul abdus la 90o și sprijinit pe pat, cotul flectat la tot
la 90o, antebrațul atârnând la marginea patului.
De stabilizat: h umerusul deasupra cotului, pentru a permite doar rotația.
Din poziția FG:
 f1: – supraspinosul greu de palpat;
– subspinosul se palpează sub spina scapulei
– teres minor se palpează între deltoidul posterior și marginea axilară a scapulei
(caudal de marele rot und);
 f2: – se rotează extern brațul (fără supinație);
Din poziția AG:
 f3: – se ridică antebrațul la orizontală;
 f4 și f5: – rezistența se aplică distal pe antebraț, pe fața dorsală.

8. Rotația internă:
Mușchii: interscapular, teres major, pectoralul m are, latissimus dorsi;
Poziția FG: – decubit ventral, cu membrul superior atârnând complet la margine patului;
Poziția AG: – decubit ventral, cu brațul abdus la 90o și sprijinit pe pat, cotul flectat la
90o, antebrațul atârnând la marginea patului.
De stab ilizat: humerusul deasupra cotului, pentru a permite doar rotația. Testarea, cu
aceleași indicații ca la rotația externă, dar mișcarea va fi în sens invers; subscapularul, dificil de
palpat.