certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut l oc unei lumi multipolare dominată de confuzie este atestată de ritmul inc redibil al… [601711]

certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut l oc unei lumi multipolare dominată de confuzie
este atestată de ritmul inc redibil al activității diplom atice contemporane
Dintre numeroasele de finiții și interpretări ale diplomației și a ce inseamnă un
diplomat am ales mai intâi o m ențiune a lui Harold N icolson , unul dintre sp ecialiștii în
diplomație : „ Teoreticien ii secolului al XVI – lea ” au susținut ideea conform căreia primii diplo
mați au fost îngerii , ca mesageri ce făceau legăt ura între Cer și Pământ . Etimologic cuvântul
diplomație vine de la grecescul diplo care înseamnă dublez , desemnând acțiunea de a redacta
actele oficiale sau diplo mele în două exemplare , dintre care unul era dat ca scrisoare de
împuternicire a trimișilor , iar celălalt se păstra în arhiva. Cel care avea ac est dublet se numea
diplomat , iar activitatea sa diplomatieă .În Imperi ul Roman listele de călăt ori erau ștampilate pe
ambele foițe de metal , er au împăturite și cusute ap oi într-un mod particular. Acestea erau numite
diplome.Treptat cuvântul diplomă a fost extins ca s emnificație și asupra alto r documente oficiale.
Utilizarea t ermenilor diplomatie sau diplomatic provine nu di n studierea arhivelor ,
ci din modul de conduc ere a relațiilor internațio nale.Termenul de diplom ație a fost folosit în
limba engleză încă din an ul 1645. În 1693 , Leibni z publică „Codex juris ge ntium diplomaticus”
și în 1726 , Jean Dumon t tipărește culegerea de t ratate intitulate „Corps u niversel diplomatique
du droit des gens” . În am bele cazuri , termenul se referă la colecții de docum ente privind relațiile
internaționale . El a fost extins însă și la persoan ele care se ocupau cu ac este probleme.Astăzi
prin diplomatică se înțe lege știința auxiliară a istoriei consacrată modu lui de întocmire a
documentelor și autentici tății lor .
Dintre def inițiile date diplomației , am selectat câteva : Diplo matul și cercetătorul
Herman F. Eilits începe a naliza diplomației cu o d efiniție dată la 1604 :” Un ambasador este un
om onest trimis să mintă în stră inătate pentru bine le țării sale”.
Charles de Martens , în Ghidul diplomatic din 18 66 , definește diplomația ca “știința relațiilor
externe sau afacerilor s trăine ale statelor sau , într-un sens mai restrâ ns , știința sau arta
negocierilor.
Imunități diplomatice – Fundamentul Imunități lor diplomatice este repre zentat de
tradiție. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite i munități. Abia în conveți a de la Viena
din 1961 cu privire la rel ațiile diplomatice au fost incluse imunitățile diplo matice. Spre exemplu
art. 29 prevedea ca pe rsoana agentului diplom atic este inviolabil. De asemenea, locuința
agentului diplomatic est e inviolabilă. Același st atut îl au corespondența și bunurile. Trebuie
subliniat totuși faptul că există și unele restricț ii. Spre exemplu imunit atea de jurisdicție a
agentului diplomatic în statul acreditar nu-l po ate scuti pe agentul eco nomic de jurisdicția
statului acreditant.
Privilegiile diplomatice cuprind : libertatea de co municare, libertatea de m ișcare,
privilegii fiscale, privile gii vamale, dreptul de a arbora drapelul naționa l, facilități de ședere,
scutirile de prestații națio nale, privilegii prin asigu rare socială, dreptul de ca pela, alte facilități.
PAGE 93

să se ceară unui agent diplomatic să dovedea scă în fața instanței că este îndreptățit la
imunitate când el invoc ă exceptarea de la juris dicția chiar a acelei ins tanțe, iar pe de alta
parte, procedura fiecăr ei instanțe cere o anum ită dovadă formală ref eritor la faptul că
persoana aparține unei clase îndreptățite la exc eptarea de la jurisdicția instanței.
Anumite situații cad ex clusiv în competența ex ecutivului, altele pot re veni atât
executivului cât și judic iarului, iar altele, deși r evin exclusiv judiciarulu i, acesta nu poate da
o soluție fără contribuți a executivului.96
Practica generală este că instanța apelează la avizul organului execu tiv, atât
pentru că acesta este în măsură să cunoască si tuația, cât și pentru mo tivul că în acest fel
menține o măsură unif ormă în contractele ext erne pe care fiecare sta t le are; certificatul
care emană de la Minis terul Afacerilor Exteren e are valoarea unei decl arații a executivului
prin care atestă faptele pe care este competen t să le cunoască și anu me poziția oficială a
persoanei respective, c ât și alte probleme im portante, cum ar fi ac eea dacă guvernul
statului acreditar recu noaște sau continuă s ă recunoască statutul oficial al persoanei
respective, etc.
Această practică în care se recunoaște rolul exe cutivului poate fi de do rit dintr-
un anumit punct de v edere (sub aspect prac tic, politic, etc.), însă este criticabilă din
considerente de princip iu ale dreptului și justi ției în general, întrucât actele executive în
luarea deciziilor nu sunt niciodată, publice și tem einicia lor rămâne îndoi elnică.
Cât privește valoarea cerificatului respect iv, instanțele pornesc de la
confirmarea primită de la organele executive ș i se constată în pactica țărilor europene, cât
și a S.U.A., tendința ace stora de a se conduce du pă atitudinea executivul ui în acest domeniu
reprezentantul guvernu lui, în baza instrucțiun ilor primite, invocă im unitatea în numele
agentului diplomatic res pectiv.97
Examinând practica insta nțelor dintr-un număr de țări (Marea Britanie, S.U .A., țările
europene, țările Americii Latine)98, rezultă că metoda pe c are un agent diplomatic trebuie să o
adopte în ipoteza în care se pune problema de a in voca imunitatea de la juri sdicție nu este unitară
iar dovada pe care instan țele o cer în sprijinul cer erii variază, de asemenea de la o tară la alta,
potrivit cu legile și practi ca acestora.
În raportul final al Comit etului Legal Consultativ A fro-Asiatic, s-a exprimat opinia ca
un certificat al Minister ului Afacerilor Externe în privința chestiunilor de fapt (ca statutul
persoanei, sau întinderea imunităților sau privilegii lor admise pentru diplom atul respectiv în baza
practicii urmate de state) trebuie să fie concludent ă și obligatorie, întrucât a cestea sunt probleme
de care acest minister are cunostință în mod specia l.
PAGE 9396
97
98

statului acreditant și a-i cere rechemarea sau eve ntual condamnarea lui, d ar nu poate trimite în
judecată43.
Unii autori deduc auto ritatea de jurisdicție pe nală a agentului diplom atic din
inviolabilitatea personală , afirmând că cea mai im portantă consecință a inv iolabilității trimisului
ar constitui-o dreptul sau de a fi exceptat de la jur isdicția statului primitor î n materie penală44 sau
cå imunitatea de jurisdicț ie penală s-ar proiecta ca un corolar logic al princ ipiului inviolabilității
personale45.
În acest sens s-a spus c ă, deoarece este excepta t de la măsurile de con strângere
directă, ar fi fără rost să-l trimiți pe agentul diplom atic în judecată, atunci câ nd se știe dinainte că
instanțele locale nu ar fi în măsură să aplice ped eapsa cuvenită pentru fa pta săvârșită46; efectul
inviolabilității ar fi acel a de a bloca trimiterea în fața instanței penale și ar avea ca rezultat
inutilitatea exercitării juri sdicției statului acreditar.
În realitate, imunitatea d e jurisdicție a agentului diplomatic nu constituie câtuși de
puțin unul din efectele in violabilității, o urmare a acesteia, ci un tratament distinct de beneficiul
inviolabilității, un tratam ent care face superfluă excepția de inviolabilita te, deoarece, nefiind
admisă procedura urmări rii penale, nu se pune nic i problema aplicării măsu rilor de constrângere
(prin arestare, reținere, et c.).
Instituția imunității de j urisdicție are fundament ul și configurația propri e care nu
poate nici măcar sugera u n asemenea raport de deri vație din inviolabilitate. T rebuie observat că în
vreme ce inviolabilitatea implică printre altele ob ligația pentru autoritățile statului acreditar de a
nu întreprinde măsuri de reținere, arestare sau cons trângere față de agentul d iplomatic, imunitatea
de jurisdicție exclude în săși măsura de urmărire penală și de judecată, deci însăși aplicarea
procedurii în baza căreia s-ar putea pronunța o co ndamnare care ar presup une luarea de măsuri
privative de libertate.
Deci cea care apare a ave a un rol complementar es te inviolabilitatea și nu im unitatea
de jurisdicție. Imunitatea de jurisdicție penală apa re ca o regulă necesară p entru a evita atingerea
adusă libertății diplomat ice prin acțiunea proced urilor penale47, promovată în mod con stant de
guverne și în practica tri bunalelor48; ea este de maximă imp ortanță pentru agentul di plomatic și
ocupă în cadrul sistemulu i de imunități, privilegii ș i facilități în loc central.
Norma din care rezultă o bligația statului acreditar de a excepta pe ambasa dori de la
jurisdicția penală a fost f ormulată încă de la finele secolului al XVI-lea în p rezent această normă
generală este adânc și def initiv imprimată în conști ința și practica comunităț ii internaționale.
PAGE 9343
44
45
46
47
48

Evo luția imunităților și privi legiilor diplomatice – Ins tituția imunităților și
privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației , întrucât fără aceste
instrumente nu era pract ic posibil să se desfașoa re relațiile dintre state, p rin intermediul unor
trimiși speciali, riscurile p entru aceștia fiind inaccep tabile.
Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate
negocia decât dacă exis tă dorință comună de a întreține, pe plan gene ral, relații pașnice și
amicale, iar pe plan secu ndar, de a se găsi o soluți e unei probleme controve rsate. Este necesar să
existe obiectul negocieri i, adică punctele de ved ere a două guverne asup ra unei probleme în
litigiu să fie suficient def inite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârșit, să
existe dorința de a negoc ia o problemă; în lipsa ac esteia negocierea nu ar p utea avea loc. Aceasta
presupune ca ambii inter locutori să fie dispuși să recurgă, dacă este posib il, la unele concesii
pentru a face posibilă apr opierea pozițiilor antagon ice.
Pentru mu lte persoane, diplomații promovează obiectivele guvernului lor prin
stratageme subtile și c u o disimulare rafinat ă, înșelându-și interloc utorii: șefi de stat,
miniștri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere și cu un a er serios de glumă și anume că
"diplomatul este un om cinstit care minte în serv iciul țării sale". Desigur, aceasta este do ar o
glumă, care își păstreaz ă … încă … actualitatea .
Lucrarea Privilegii și Imunități d iplomatice oferă o viziune sintetic ă asupra a
doua fațete a diplomatiei , și anume asupra privilegiilor și imunitățilo r diplomatice, subiect ce se
pretează, de altfel, la dez bateri inepuizabile, dată f iind complexitatea proble maticii. Răspunzând
necesității de a crea o im agine unitară și sistemati că asupra a ceea ce insea mna diplomația prin
intermediul explicării pr ivilegiilor și imunităților diplomatice, am structu rat această lucrare în
patru capitole :
Capitolul I – Privilegii și imunități di plomatice. Noțiuni gene rale
– reprezintă o introducer e în diplomație, sintetizâ nd elementele
esențiale și notiunile gene rale referitoare la privileg ii și imunități diplomatice .
Capitolul II – Imunitatea diplomatică
– con stituie o incursiune în pro blematica deosebit de co mplexă a
imunității diplomatice, principalele aspecte de zvoltate fiind cele pri vitoare la
imunitatea de jurisdicție , natura juridică și sfera de aplicarea a acesteia , imunitatea
civilă, penală și imunitate a de executare.
Capitolul I II – Inviolabilitatea persona lului diplomatic
– tratează chestiunile funda mentale referitoare la : in violabilitatea
persoanei agentului diplo matic , inviolabilitatea re ședintei, documentelor și bunurilor
acestuia.
Capitolul I V – Privilegiile diploma tice
PAGE 93

confuziiilor ce se fac în d octrină în această privinț ă (Hurst susține că privil egiul trebuie extins la
toate bunurile agentului d iplomatic, întrucât numai el poate decide ce este n ecesar și ce nu pentru
îndeplinirea funcțiilor sal e)138.
Nici după legislația uno r state nu par să existe asemenea limite la invio labilitatea
reprezentantului diploma tic, cât privește bunurile sale139; de asemenea în practica unor instanțe140
, jurisprudența este favor abilă unei imunități extin se (în Elveția, dreptul de retenție al locatorului
asupra mobilelor locataru lui nu se aplică în cazul d iplomaților).
Nu există o regulă de drept internațional care să confere inviolabilitate a tuturor
bunurilor unui agent dipl omatic; cu toate acestea nici nu se putea susține c ă numai proprietatea
care este deținută în virtu tea funcției sale se bucur ă de inviolabilitate pentru că încă pe timpul lui
Grotius, pentru deplina se curitate a unui ambasado r „tot ceea ce-i aparține tre buie să fie protejat
de la orice constrângere”; distincția între funcțiile publice de la un diploma t și actele lui private
au fost totuși luate de un ii autori drept criteriu pen tru a distinge între propri etatea care se bucură
și cea care nu se bucură d e inviolabilitate.141
Unii autori s-au întrebat în ce măsură aceasta inv iolabilitate ar persista cu privire la
bunurile care nu ar fi ind ispensabile exercitării fu ncțiilor agentului diplom atic. Convenția de la
Viena a făcut din acest p unct de vedere un pas în ainte în direcția fixării li mitelor inviolabilității
bunurilor agentului diplo matic, și anume a statuat ca aceste limitări se fac n u în raport de criteriu
de a se ști în ce măsură b unurile sunt sau nu indisp ensabile exercitării funcți ei, ci decurg în mod
logic din acțiunile pentr u care diplomatul nu se bucură de imunitatea d e jurisdicție. Cu alte
cuvinte, nu s-au tras con secințele care decurgeau din principiul functiona lității, ci s-a avut în
vedere necesitatea de a as igura executarea hotărâril or date de instanțele local e.
Documentele, corespond ența și cu unele excepții proprietatea agenților d iplomatici
beneficiază de inviolab ilitate în baza art. 30 alin. 2. În Comentariul Comisiei de drept
internațional se arată că p roprietatea mobiliară resp ectivă este în primul rând aceea din reședința
privată a agentului, dar include și autoturismul, contul bancar, precum și alte bunuri care sunt
necesare pentru folosința personală ori, sunt esenț iale pentru existența lui. Contul bancar nu este
supus restricțiilor, seche strului sau executării și de asemenea nici acțiun ile pe care un agent
diplomatic le deține (în c auza The Amazone, Curt ea de Apel a susținut că imunitatea se extinde
asupra tuturor acțiunilor, inclusiv asupra celor în c are titlu de bunuri era în d ispută).
PAGE 93138
139
140
141

În Convenția de codifica re a dreptului diplomatic , se arată în art. 26 că: „Sub rezerva
legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este inte rzis s-au reglementat
din motive de securitat e națională, statul acre ditar asigură libertatea de deplasare și de
circulație pe teritoriul să u tuturor membrilor misiu nii”.
Din prevederile acestui a rticol, s-ar putea trage co ncluzia că statul acredita r este liber să
edicteze legi și regula mente pentru interzicer ea sau condiționarea p ătrunderii agenților
diplomatici în anumite zo ne. Într-adevăr, Comisia de drept internațional a a vut în vedere când a
făcut recomandările sale, nu numai legile și regula mentele care se aplică pu blicului general ci și
anumite reglementări spe cifice7, dar a fost explicat preci zând în continuare, că sta bilirea de zone
prohibiție nu trebuie să fi e așa de extinsă, încât să facă iluzorie libertatea de mișcare și deplasare.
La Conferința de la Vien a pentru codificarea drep tului diplomatic175 s-au manifestat trei
tendințe:
•una de susținere a text ului din Proiectul Comis iei de drept internațional în forma
în care se află;
•alta de interpretare a ac estuia (o interpretare restr ictivă);
•în sfârșit, alta de amen dare, în intenția de a restr ânge limitările aduse la p rincipiul
libertății de mișcare.
Cele mai multe delegații și-au exprimat preferinț a pentru textul pregătit d e Comisia de
drept internațional pe c are l-au găsit un compr omis satisfăcător și acc eptabil pentru toți, o
formulă tranzacțională î ntr-o problemă cu carac ter delicat, nefiind indic at să se redeschidă
dezbaterile. Textul apro bat îl constituie propu nerea Comisiei însă so luția adoptată este
considerată numai un rem ediu incomplet176 .
Libertatea de mișcare a membrilor misiunilor d iplomatice a fost reglem entată și în
legislația noastră națion ală. Astfel, în conformi tate cu H.C.M. nr. 237 3/1969, deplasarea și
circulația pe teritoriul R omâniei este liberă cu respectarea principiului reciprocității, pentru
membrii misiunilor diplo matice, precum și pentru membrii familiilor lor; di n motive de securitate
accesul în anumite zone s au pe anumite intinerarii poate fi interzis sau regle mentat altfel ( art.1).
Accesul acestor persoan e în zonele și pe intine rariile interzise este per mis în scopul
vizitării unor obiective e conomice sau sociale, cu lturale, numai cu aproba rea de la caz la caz a
Ministerului Afacerilor E xterne dată pe baza aco rdului prealabil al Minis terului de Interne și
Ministerului Apărării N aționale. De aceste pre vederi beneficiază toți membrii misiunilor
diplomatice și membrii l or de familie, cu condiți a să nu aibă domiciliul p e teritorul României
(art.6).
PAGE 93175
176

și ambasadorul se bucură de dreptul suveranului să u, care este redat de form ula “par in parem non
fabet jurisdictionem”3.
Părerea nu poate fi su sținută în timpurile mo derne, întrucât diplomaț ii nu mai
reprezintă pe șeful de st at – chiar dacă ambasad orii sunt numiți de aces ta – ci statul a cărui
politică sunt obligați să o urmeze.
Pe de altă parte natura ra porturilor de reprezentare între diplomați și statul pe care-l
reprezintă nu este de sub rogare, cum în mod imp licit face teoria reprezen tării. Diplomatul are,
într-adevar dreptul de r eprezentare generală a statului, în numele căru ia acționează dar el
indeplinește sarcini concr ete primite de la guvernu l său, în temeiul unor reg uli care sunt de drept
administrativ, nefiind o su bstituire.
Paul Fauchille4 dă o interpretare core ctă caracterului repreze ntativ al agentului
diplomatic, din care dedu ce nevoia de asigurare a independenței sale față d e statul acreditar, ca
premisă necesară exercită rii funcției sale. Această f ormulă a fost în parte îns ușită și de Convenția
de la Viena din anul 1961 “ recunoscând că misiun ea diplomatică reprezintă statul”5.
Cea mai importantă teorie în istoria doctrinelor, car e justifică fundamentul im unităților
și privilegiilor, este cea a extrateritorialității. T eoria a triumfat timp d e aproape trei secole
sec.XVII – începutul sec.X X- și a inspirat multe prac tici și proiecte de codifica re6.
Teoria aparține lui Hugo Grotius și se bazează pe observația că ambasador ul nu este
ținut să respecte legea str ăinå a țării unde el îndep linește o ambasadă, întru cât, susține el, acesta
este considerat că n-a păr ăsit țara sa, căci funcțiile le exercită în statul acred itat ca și când ar fi în
propria sa țară . Ambasa da este considerată ca o particică din teritoriul n ațional și, ca atare,
ambasadorul nu face dec ât să respecte legea țării pe teritoriul căreia se a flă , care este cea a
statului său.
Teoria este o ficțiune inu tilă și periculoasă, pentru că ea ar justifica arbritar iu, întrucât
o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în st atul său căci se fac în
interesul acestuia, cum ar fi spionajul, fără a încălc a legea statului acreditant .
Alte teorii, cu mai multe variații, se bazează pe ide ea acordului între statul a creditar și
statul acreditant. Astfel teoria lui Cecil Hurst, s usținută în cursul său la Academia de Drept
Internațional în anul 192 6, pleca de la ideea că ag entul diplomatic este prim it în statul acreditar
cu condiția ca el să nu f ie supus jurisdicției sale. Ideea se bazează pe ren unțarea unilaterală a
statului acreditar la juri sdicția sa ceea ce este fals, chiar dacă se susți ne în continuare, că
diplomatul va fi supus ju risdicției statului său, în cazul în care ar comite f apte ilegale. Potrivit
părerii lui Gentili7, imunitățile și privilegii le sunt derivate din drep tul de legație, care este un
PAGE 933
4
5
6
7