SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LUCRARE DE LICENȚĂ Îndrumător științific, Lect. univ. dr. Valentina Cornea Absolvent, Hangiu Livia -Alina GALAȚI… [601697]

1
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific,
Lect. univ. dr. Valentina Cornea

Absolvent: [anonimizat]2016

2

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

FUNDAMENTE CONCEPTUALE ALE
ORGANIZĂRII ȘI FUNCȚIONĂRII ADMINISTRAȚIEI
CENTRALE DE STAT

Îndrumător științific,
Lect. univ. dr. Valentina Cornea

Absolvent: [anonimizat]

3
GALAȚI -2016

FUNDAMENTE CONCEPTUALE ALE ORGANIZĂRII ȘI
FUNCȚIONĂRII ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE STAT
-CUPRINS –
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 4

CAPITOLUL 1
REPERE CONCEPTUALE PRIVIND ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ DIN ROMÂNIA … 6
1.1.Consideratii generale privind sistemul politico -administrativ ………………………….. …… 6
1.2. Organizarea administrației publice din România ………………………….. ………………….. 10
1.3.Considerații generale privind administrația publică centrală ………………………….. …… 12

CAPITOLUL 2
GUVERNUL ROMÂNIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 19
2.1.Analiza rolului guvernului in cadrul autorităților centrale ………………………….. ………. 19
2.2 Guvern politic vs guvern tehnocrat ………………………….. ………………………….. …………. 29
2.3. Capacitatea administrativa a guvernului ………………………….. ………………………….. ….. 33

CAPITOLUL 3
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ DE SPECIALITATE.AUTORITĂȚI
ADMINISTRATIVE AUTONOME ………………………….. ………………………….. …………………….. 39
3.1.Organizarea și funcționarea ministerelor ………………………….. ………………………….. ….. 39
3.2. Autoritățile centrale de specialitate, altele decât ministerele ………………………….. ….. 44
3.3.Autorități administrative autonome centrale ………………………….. …………………………. 49

CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 63

ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 65

BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 70

4
Introducere

Prezenta lucrare de licența își propune să dezvolte și să clarifice tema ” Fundamente
conceptuale ale organizării și funcționării administrației centrale de stat”. Prezenta
lucrare are la bază modul în care funcționează și este organizată administrația publică
centrală și principiile pe care se întemeiază aceasta, cu ajutorul auto rităților publice centrale și
resurselor necesare.
Administrația publică românească a cunoscut î n ultimii ani un proces de
transformare radicală, de la o administrație publică specifică unui regim totalitar spre una
potrivită unui regim democratic, după aderarea la Uniunea Europeană parcurgând tranzi tia de
la o planificare centralizată, spre economia de piață și convergența cu practicile și standardele
Uniunii Europene.
Cu ajutorul fondurilor de pre -aderare ale Uniunii Europene noi institutii si
reglementari au fost promovate, institutiile statului au înregistrat progrese semnificative în
modernizarea fundamentelor legislative și administrative ale functionării sectorului public,
acesta fiind pregatit să își asume obligațiile de stat membru al Uniunii Europene.
În contextul schimbă rilor permanente , analiza Administraț iei Centrale d e
Specialitate est e atât necesară cât și pertinen a.
Am ales această temă de lucrare de licență deoarece este foarte important de știut
cum administrația publică satisface interesul public general , asigură organizare a executării
și executarea in concret a legilor, precum și principiile pe care se fundamentează administrația
publică centrală. Această lucrare de licență este structurată pe trei capitole, cuprinzând
reperele conceptuale privind administrația publică din România , analiza rolului Guvernului,
organizarea și funcționarea ministerelor și prezentarea autorităților centrale de specialitate.
În primul capitol am făcut o scurtă introducere cu privire la disciplina științei
administrației, și un scurt istori c referitor la dezvoltarea administrația publică din România.
Am amintit componentele sistemului administrației publice la nivel central și relația de
interdependență dintre subsistemul administrației publice statale și subsistemul administrației
publice locale autonome. Tot în acest capitol am scris despre organizarea administrației
publice din România și considerațiile generale privind administrația publică centrală.
Cel de al doilea capitol este dedicat instituției guvernului, am analizat rolul
guvernului în cadrul autorităților centrale , și tipurile de guverne existente, dar și evoluția
Guvernelor din România.

5
În capitolul trei am făcut referire la administrația publică centrală de specialitate și la
autoritățile administrative autonome. În primul subcapitol am scris despre organizarea și
funcționarea ministerelor, iar în celelalte două subcapitole am facut ref erire la autoritățile
centrale de specialitate și autoritățile administrative autonome central e.
Analizarea temei raspunde la o serie de î ntrebari, și anume ce este administ rația
publică , care este rolul ș i cum se compune acesta , care sunt org anele administraț iei centrale de
specialitate, modalitatea de funcționare a acestora și schimbă rile survenite de -a lungul
timpului .

6
Capitolul 1
Repere conceptuale privind administrația publică din România
1.1.Consideratii generale privind sistemul politico -administrativ

Disciplina științei administrației abordează în studiul ei, în mod specific din rațiuni
proprii pregătirii de specialitate, aspecte ale cercetării științifice consacrate administrației
publice în sco pul cunoașterii cât mai aprofundate a fenomenului administrativ în vederea
dobândirii cunoștințelor teoretice și practice, necesare integrării viitorilor specialiști în acest
sistem de instituții la a căror organizare și funcționare rațională trebuie să co ntribuie în mod
hotărâtor.
Studierea faptelor administrative a fost și este obiectul științelor juridice,știința
administrativă nu se confundă cu dreptul administrativ, care abordează drepturile și obligațiile
administrației și ale celor administrații. Știința administratiei se referă la: aspectele tehnice de
reglementare a administrației; cunoștințele auxiliare car e conduc la formarea unui
administrator;cunoștințele de drept administrativ1.
Termenul de administrație derivă de la latinescul minister , care înseamnă servitor,
și este în legătură cu termenul magister , care îl desemnează pe stăpânul pe care îl sluj ește și
căruia i se subordonează2.
În perioada anterioară Revoluției din Decembrie 1989, în România, administrația
publică era în totalitate administrație de stat. După intrarea în vigoare a Constituției din 1991,
suntem în fața unei noi abordări, pot rivit căreia există administrație publică de stat și
administrație publică nestatală, a colectivităților locale, puterea executivă se situează deasupra
administrației publice,aceasta având rolul de a o conduce, de a o controla în limitele stabilite
de leg e, de a -i stabili direcțiile de acțiune și prioritățile. Se impune menționarea faptului că
legea fundamentală, aprobată prin referendumul național din 8 decembrie 1991, a fost
revizuită prin Legea nr. 429/2003, ceea ce face ca, în continuare, să facem trim itere la
Constituția României, republicată.
Procesul de constituire a administrației românești a fost unul îndelungat, întins pe
mai multe sute de ani, într -o istorie zbuciumată, marcată de poziția geografică a României la
intersecția a trei mari pute ri: Imperiul Otoman, Rus ia și Imperiul Austro -Ungar. În diferite
momente ale existentei sale, administrația și structurile statului au fost marcate de modelele
celor trei mari puteri. Apariția formelor „moderne‖ ale administrației a avut loc la sfârșitul
secolului XIX și începutul secolului XX, moment până la care existau trei țări române:

1 M. Costea , Introducere în Administrația Publică , Editura Economică, București, 2000, p.9;
2 Al. Negoiță , Drept administrativ , Editu ra Sylvi, București, 1996, p. 3.

7
Muntenia (Țara Românească), Moldova și Transilvania, fiecare având propriile instituții și
propria administrație12.
Administrația publică poate fi înțeleasă ca un sistem de instituții, care cuprinde
diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării și de
executare în concret a legilor statului (în sensul larg, avându -se în vedere toată gama de acte
normative cuprinse în Constit uție). Altfel spus, administrația publică reprezintă un corp de
funcționari constituiți într -un sistem de instituții publice, înzestrate cu mijloace materiale și
bănești, cu personalitate juridică și competența de a acționa pentru executarea legii3.
Administrația publică, din punct de vedere material, este realizată prin mai multe
forme organizatorice, alcătuind sistemul administrației publice. Acest angrenaj este la rândul
său un subsistem al sistemului organizării sociale a societății globale. A vând rolul de
realizare a valorilor politice, prin care se exprimă interesele generale ale societății,
administrația publică, privită ca activitate, este legată de puterea în stat. Sistemul
administrației publice este legat, atat organizatoric cât și funcț ional, de puterea legiuitoare și
de puterea executivă. Puterea executivă este cea care asigură conducerea și controlul
sistemului administrației publice, pentru realizarea puterii statului.
Sistemul administrației publice se construiește pentru rea lizarea unor activități de
organizare a executării și de executare a legii, care se referă la întreaga populație a țării și se
aplică pe întreg teritoriul statului și în unitățile teritori al-administrative ale acestuia4.
În temeiul Constituției României conducerea generală a administrației publice este
încredințată guvernului, care alături de Președintele României alcătuiesc autoritățile puterii
executive. Alături de funcția de guvernare, puterea executivă exercită ș i funcția de
administrare.
Componentele sistemului administrației publice se pot grupa, după raportul
acestora față de stat, în două subsisteme, și anume subsistemul administrației publice statal e
și subsistemul administrației publice locale auton ome. Subsistemul administrației publice
statale se organizează, în raport cu teritoriul, pe două nivele: nivelul central și nivelul
teritorial.
La nivelul central pot fi identificate următoarele componente ale sis temului
administrației publice:

1D.V. Dincă, Sistemul administrativ românesc -inspirație franceză și adaptare autohtonă, Editura
Economică,București, p.7;
2Ibidem , p.51;
3Ibidem , p.63.

8
– administrația prezidențială (Președintele României – ca șef al executivului și
instituția Președinției);
– administrația guvernamentală (alcătuită din guvern – ca unul din cei doi șefi ai
executivului și instituția publică a guvernului);
– administrația publică centrală de specialitate;
– ministere și alte organe de specialitate organizate în subordinea guvernului;
– organe de specialitate înființate în subordinea ministerelor;
– autoritățile administrative autonome:
• cu statut constituțional: Consil iul Suprem de Apărare a Țării, Curtea de Conturi,
Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ;
• cu statut legal: Serviciul Român de Informații Externe, Banca Națională, Consiliul
Național de Evaluare și Acreditare Academică, Comisia Națională de Valori Mobi liare,
Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Economic și Social,
Academia Română etc.;
La nivelul teritorial al administrației publice statale (în unitățile administrativ –
teritoriale) se constituie, pe baza deconcentr ării administrative, următoarele componente ale
sistemului administrației publice:
– prefectul, înalt funcționar public, este reprezentantul guvernului pe plan local și
conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale
administrației publice centrale din unitățile administrative teritoriale, funcționând împreună cu
instituția prefectului, aceasta din urmă fiind o instituție cu personalitate juridică, patrimoniu și
buget propriu;
– serviciile ministeriale exterioare, de concentrate în județe, aflate în raporturi de
subordonare față de ministerele care le -au constituit sub coordonarea prefectului județului.
Subsistemul administrației publice locale este alcătuit din autorități ale
colectivităților locale, deliberative și executive, potrivit prevederilor Constituției actuale, la
nivelul unităților administrativ -teritoriale există o administrație teritorială formată din
serviciile publice deconcentrate ale autorităților administrației publice centrale de specialitate,
inclusiv prefectul ca serviciu deconcentrat al guvernului („reprezentant‖), care constituie o
administrație teritorială a statului, numită și pe de altă parte, autorități administrative
autonome ale comunelor și orașelor, constituind primul nivel al adminis trației publice locale
și autorități județene, cel de -al doilea nivel al administrației publice locale autonome,
autoritățile menționate reprezentând administrația publică locală aleasă.

9
Cele două subsisteme ale administrației publice nu sunt izolate, ci, dimpotrivă,
activitatea lor se interferează, fiind chiar într -o relație de interdependență. Art. 120 alin. (1)
din Constituția României, republicată, arată că administrația publică din unitățile
administrativ -teritoriale se întemeiază pe principiile d escentralizării, autonomiei locale și
deconcentrării serviciilor publice. La aceste principii constituționale, potrivit art. 2 alin. (1)
din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, se adaug ă principiile: eligibilității autorităților administr ației publice
locale, legalită ții și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes
deosebit.
În ceea ce privește raporturile dintre autoritățile administrației publice loca le, art. 6
din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, și prevede : „(1) Raporturile dintre autoritățile administrației publice
locale din comune, orașe și municipii și autoritățile adminis trației publice de la nivel județean
se bazează pe principiile autonomiei, legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în
rezolvarea problemelor întregului județ. (2) În relațiile dintre autoritățile administrației
publice locale și consili ul județean, pe de o parte, precum și între consiliul local și primar, pe
de altă parte, nu există raporturi de subordonare.‖
Sarcinile administrației publice sunt îndatoriri ce -i revin pentru înfăptuirea
valorilor politice transpuse în lege, în re alitatea sistemului social.Acestea sunt derivate din
funcțiile și politica statului, pentru că administrația publică este legată de organizarea
societății în stat. Pornind de la conținutul administrației publice ca activitate, de natură
dispozitivă sau pre statoare a activităților de organizare a executării și de executare a legii,
putem desprinde două categorii de sarcini:sarcini de conducere și de organizare și sarcini de
prestație.
1. Sarcini de conducere și de organizare, revin administrației publice d erivă din
funcția tradițională a statului de a reglementa activitatea membrilor societății. Specificul
acestora constă în acțiunile cu caracter dispozitiv prin care este organizată executarea și se
execută legile în cele mai diferite domenii de activitate socială în care acționează statul și
unitățile administrativ -teritoriale.Aceste sarcini presupun o serie întreagă de activități de
pregătire a acțiunilor, de informare și de documentare, de planificare, de decizie și de control.
2. Sarcini de prestație, organizate și realizate prin sistemul administrației publice
derivă din funcția societății moderne de a asigura membrilor colectivității sociale servicii de
cele mai diverse feluri. Unele sarcini de prestație sunt de interes național, precum cele de
apăra re a ordinii publice și a siguranței statului sau cele de reprezentare diplomatică. Alte

10
sarcini de prestație sunt de interes local și privesc satisfacerea unor nevoi materiale sau
spirituale ale membrilor societății, aflați la nivelul colectivităților loc ale. Astfel sunt serviciile
de producere sau de procurare a unor bunuri sau servicii, cele de școlarizare, de asistență
socială și medicală etc.

1.2. Organizarea administrației publice din România

Administrația publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin care se
realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic1. Aceasta trebuie să fie
continuă,omniprezentă, promptă și energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în
interior cât și în exterior. Noțiunea de administrație are mai multe accepțiuni, în limbajul
curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activități publice și particulare,
constănd într -o activitate rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale și
financi are în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.
Doctrina consideră că în conținutul complex al administrației se cuprind
imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla2.
Scopul activității administrației publice este atât satisfacerea, în mod regulat și
continuu, a unor cerințe esențiale, comune întregii colectivități umane, care exced prin
amploarea lor posibilitățile particularilor, cât și satisfacerea unor cerințe care, sunt nerentabile
și nimeni nu s -ar oferi să le asigure.
Noțiunea de administrație publică căpăta două sensuri: unul material și unul formal.
În sens material, administrația publică reprezintă o activitate de organizare a
executării și de execu tare în concret a legii, realizată prin acțiuni cu caracter de dispoziție sau
acțiuni cu caracter de prestație, de către autoritățile care compun acest sistem în vederea
satisfacerii intereselor generale, scop care organizează și asigură buna funcționare a serviciilor
publice și execută anumite prestații către populație3.Prin activitățile executive cu caracter de
dispoziție se organizează executarea legii, stabilindu -se astfel reguli de conduită pentru terți.
Activitățile se realizează prin acte juridice, o perațiuni administrative, fapte materiale
înfăptuite de titularii funcțiilor publice din sistemul organelor administrației publice.
În sens formal,structural sau organic administrația publică este înțeleasă ca un
sistem de organe ( ansamblul autorități lor și instituțiilor publice), cuprinzând diverse structuri

1 E. Bălan, Elemente de drept administrativ , Ed. Trei, 1999, p.9;
2M.T.O rovean u, Tratat de Drept administrativ , Editura Universității Creștine „Dimitrie
Cantemir",București, 1994, p. 15;
3 A. Trăilescu, Tratat elementar de drept administrativ , Ed. ALL BECK, 2002, p. 15.

11
administrative care realizează activitatea de organizare a executării și de executare în concret
a legii. În sensul de sistem de organe ale statului, administrația publică este alcătuită
din:Preșe dintele României, Guvern, ministere și celelalte organe ale administrației publice
centrale de specialitate,serviciile lor descentralizate în județe, prefectul și autoritățile
administrației publice locale1.
Problema tradițională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de
a ști dacă sarcinile de îndeplinit vor fi încredințate unei singure administrații de stat sau dacă
acestea vor fi distribuite între mai multe organisme,dispunând fieca re de autorități proprii,
pentru diferite porțiuni din teritoriu.În mod obișnuit, identificăm o administrație de stat și o
administrație locală.
La nivelul statului distingem:
a)organisme administrative centrale, reprezentate de șeful statului, struct uri guvernamentale și
structuri ministeriale;
b)organisme administrative specializate;
c)organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate). La nivel local
identificăm autorități locale de bază și autorități locale intermediare .2
Administrația de stat și administrația locală compun administrația publică, putând fi
identificat un sistem al organizării administrației publice, cu precizarea că, inclusiv la nivelul
autorităților administrației locale, se exercită unele atribuții de natură statală, sub aspect
material, funcțional.
Aparatul administrativ este un ansamblu complex care este destinat să satisfacă
nevoile publice. El a fost edificat treptat, pentru a asigura mai ales permanența și
independența societății organizate politic și pentru a răspunde anumitor necesități care apar
datorită vieții în comun. El s-a dezvoltat și s-a complicat, reprezentând o suprapunere de
etaje, având fiecare un centru de comandă, un organ motor sub care se plasează grupe de
mecanisme, lega te prin diferite tipuri de relații și conexiuni între nivelurile existente, de sus în
jos și de jos în sus, adevărate sisteme de transmisie și de comunicare.
Constituția României republicată cuprinde în titlul III autoritățile publice. Astfel,
sunt cupr inse în acest titlu următoarele organisme, calificate de constituant drept autorități
publice:
–Parlamentul (capitolul I);
–Președintele României (capitolul II);
–Guvernul (capitolul III);

1 A. Trăilescu, op. cit, p.15;
2 D. Apostol Tofan, Organizarea a dministrației publice românești.

12
–Administrația publică centrală de specialitate (capitolul V, secțiunea 1) –ministere,
alte organe de specialitate din subordinea Guvernului, autorități administrative autonome;
–Autoritățile administrației publice locale (capitolul V, secțiunea a 2 -a ) –consiliile
locale, consiliile județene și primarii;
–Autoritate a judecătorească (capitolul VI) – instanțele judecătorești, Ministerul
Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
Fiecărei puteri în stat îi corespund autorități care realizează sarcinile acesteia.Astfel,
sarcinile puterii legislative, de adoptare a l egilor, se realizează de cele două Camere ale
Parlamentului (Camera Deputaților și Senatul), sarcinile puterii judecătorești, de a soluționa
cu putere de adevăr legal conflictele juridice care apar în societate, se realizează de instanțele
judecătorești (j udecătorii, tribunale județene și Tribunalul municipiului București, curți de
apel și Curtea Supremă de Justiție), iar sarcinile puterii executive sunt realizate de președinte
și de guvern,acesta din urmă având conducerea generală a administrației publice.
Practica democratică a impus necesitatea unor autorități la nivel central, cu sarcini
de coordonare sau de control, inclusiv jurisdicțional, care să fie independente față de guvern,
sau chiar față de șeful statului. Dintre acestea, unele, fie prin Co nstituție, fie prin legi
speciale, au fost instituite ca autorități (de natură administrativă) dependente de parlament,
altele nu.
Autoritățile de stat care prin atribuțiile lor nu pot fi încadrate nici în categoria
autorităților legislative și nici în aceea a instanțelor judecătorești trebuie să fie încadrate, cu
tot specificul lor, în categoria autorităților executive,administrative, pentru că ceea ce este
esențial la aceste autorități este faptul că întreaga lor activitate se desfășoară pe baza legii și în
vederea executării legii.Faptul că unele din aceste organe prezintă anual parlamentului
rapoarte asupra activității desfășurate sau că organele lor de conducere sunt desemnate de
parlament, nu sunt argumente care să le schimbe natura lor juridică: a utorități administrative
autonome, așa cum le numește Constituția.Se pot reține ca autorități administrative autonome:
–Consiliul Suprem de Apărare a Țării;
–Curtea de Conturi;
–Avocatul Poporului;
–Consiliul Legislativ.

13
1.3.Considerații generale privind administrația publică central ă

Organizarea administrației de stat, ca fenomen, a apărut odată cu statul, teoriile
științifice despre aceasta conturându -se mult mai târziu, odată cu apariția și dezvoltarea
dreptului administrativ și a le științei administrației, deci prin secolul al XIX -lea.1
Modelul standard european de organizare a administrației – oferit în principal de
sistemele administrației publice engleze, franceze și germane, dar prezent și în alte țări vest
europene, cu ex cepția țărilor Nordice și a Elveției – se bazează pe o organizare ierarhică
integrată, existentă în organizarea unui minister sau departament. Acest model este etichetat
în general ca „ model Weberian de administrație ‖. Este o expresie care conduce la ambig uități
de sens, fiindcă implică ideea unui model prescriptiv, bazat pe o intenție – ceea ce nu este
deloc cazul, fiindcă acum o sută de ani, când Max Weber a descris în mod analitic modelul,
acesta era cel care funcționa în statele mai sus menționate și în SUA, fiindcă la acea vreme
acestea erau statele moderne de mari dimensiuni. În modelul descris de Max Weber, nivelurile
ierarhice încep cu un politician în vârful piramidei și coboară către nivelurile inferioare până
la cel mai de jos funcționar al ierarh iei.
Conceptul general se bazează pe o separare verticală în funcție de zonele politicii
publice respective – între ministere și în cadrul aceluiași minister. Funcționarea unei
asemenea structuri organizaționale se sprijină pe o departajare clară a lini ilor ierarhice de
autoritate, în privința nivelului la care se ia decizia și în privința modului de raportare a
deciziilor, de asemenea pe existența unui sistem de puteri de sancționare disciplinară, și de
asemenea pe un control parlamentar privind acțiuni le politicienilor ce ocupă pozițiile de vârf
ale piramidelor.
Complementele naturale născute din acest sistem sunt principiul răspunderii
guvernului și al ministerelor respective în fața Parlamentului, anonimatul funcționarilor care
lucrează la baza pir amidei, și un sistem de informare foarte coerent și strâns care reține
informațiile în interiorul ministerelor respective, iar răspunderea decizională pentru acțiunile
întreprinse de subordonații săi rămâne în mâna ministrului respectiv. Trebuie să adăugăm însă
că, dacă modelul se referă la un model generic al sistemului administrației publice, el n -a
împiedicat niciodată existența u nor structuri publice autonome , care au și ele niște funcții
precise. Logica generală a sistemului însă putea fi găsită în ac est tip de ierarhie și era
reflectată și de compoziția Consiliilor Directoare ale acestor structuri, de tipurile de

1 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ ,vol. I(ed. 4), Bucure ști, Edit. All Beck,2005, p.251.

14
persoane numite în posturile de directori generali, și de mediul general al legilor și
reglementărilor.
Pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului XX, un număr din ce în ce mai
mare de țări a căror administrație era organizată conform modelului standard european
implementau reforme ce fuseseră concepute în ideea unei separări clare între concepere a
politicilor publice și executarea acestor politici. Trasarea politicilor publice se presupunea a fi
sarcina ministerului sau a departamentului de resort, iar executarea politicilor sau
managementul lor cădea în responsabilitatea „agențiilor‖. La acest sistem de gândire au făcut
referire toți cei ce -au scris despre „schimbarea paradigmei‖, sistem pe care l -au criticat mai
sus. Dacă poate fi folositor să examinăm și să legăm între ele sisteme de guvernare
asemănătoare, sistemul european standard, sau mode lul Suediei, spre a le compara între ele,
există marele pericol, atunci când se fac reorganizări ale administrației publice, să se
simplifice prea mult realitatea adevărată, și astfel, să se piardă din vedere câteva elemente
fundamentale pentru o reorganiz are.
Elementul fundamental al aparatului administrativ central este Guvernul ,
indiferent dacă avem de -a face cu state centralizate (Franța, Marea Britanie, Luxembourg,
Irlanda, Grecia) sau federații (Germania). Consiliul de Miniștri sau Guvernul, c a organ de sine
stătător, este o creație a vremurilor moderne, el a apărut odată cu primele Constituții și
implicit cu Dreptul administrativ propriu -zis. A se vedea modelul Modelul standard european
de organizare a administrației – „model Weberian de admin istrație” și Modelul suedez de
guvernare în anexa 1.
În terminologia consacrată de doctrina administrativă occidentală, Guvernul are
sarcina de a realiza politica națiunii; el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor
de politică socială, de r edresare economică, de menținere sub control a inflației și de
stabilizare economică etc. El răspunde de ordinea publică, de apărarea națională, sau de
raporturile statului respectiv cu alte state.
În ultimele două decenii, imaginea guvernelor a fost semni ficativ modificată prin
alocarea responsabilităților publice unor structuri aflate sub controlul direct și constant al
politicienilor, cu diferite structuri ierarhice in raport cu ministerele tradiționale și in unele
cazuri autonomie managerială sau indepe ndență față de influența politică. In unele cazuri au
fost create noi organisme cu noi structuri de guvernare, in alte cazuri organismelor existente
le-a fost acordată o autonomie managerială semnificativă1.

1 Organizarea administrației centrale de stat: politici și instrumente , publicație Sigma ,nr.
43.

15
Motivele pentru aceste schimbări au av ut următoa rele două obiective: î mbunătățirea
eficienței și a eficacității sistemului; și/sau in funcție de tipul organismului, pentru a legitima
procesul de adoptare a deciziilor prin acordarea unei anumite independențe față de intervenția
politică directă. Acest lucru este furnizat de o bună cunoaștere a costurilor și o clară separație
a responsabilităților intre dezvoltarea politicilor și execuția politicilor.
În general, in cazul furnizării de servicii, guvernele s -au confruntat cu o creștere a
presiunii pentru a se concentra asupra p erformațelor și ca atare, să eficientizeze răspunderea
angajaților și a organizațiilor. Organismele independente au reprezentat o formă privilegiată
pentru implementarea managementului performanței pentru că ele funcționează mai bine
decat ministerele cent rale, avand contacte clare de performanță cu ministerele de resort,
beneficiază de o relaxare a controalelor intrărilor, dar răspund direct ministrului și, in
majoritatea cazurilor, răman din punct de vedere instituțional parte a ministerului.
Nu există o tipologie generală convingătoare referitoare la forma unei administrații
guvernamentale centrale, care să aibă sarcina de a analiza politici și de a face recomandări.
Tipologiile existente funcționează fie doar in cadrul unei anumite țări sau organizațiii
internaționale, fie răspund unor scopuri pedagogice. Autorii studiului “Distributed Public
Governance”1și ai lucrării OECD/GOV ―Organising Ministries and Agencies – Recent Trends
in OECD folosesc o tipologie bazată pe 4 tipuri de structuri:
1) Departamente ministeriale;
2) Agenții departamentale;
3) Administrații ale dreptului public;
4) Organisme de drept privat.
Lucrarea ― Organising Ministries and Agencies ‖, utilizează o tipologie binară care face
diferențe intre:
1) Ministerele de bază (centrale), ca re in mod tradițional au structură piramidală
integrată vertical;
2) Structuri in departamente care cuprind trei subcategorii: a) agenții departamentale;
corpuri instituționale indirect controlate care la randul lor se subdivid in: administrații de
drept public și intreprinderi ale guvernului (fie intreprinderi cu profil comercial, fie
necomerciale; alte organisme de drept privat);
3) entități cvasi -guvernamentale.
Perspectiva funcțională și cea legală nu se potrivesc neapărat in rețeaua generală
existentă de structuri organizaționale. Dintr -o perspectivă funcțională, principala distincție

1 Publicatie OCDE.

16
este intre funcțiunile de reglementare și funcțiunile executive, care pot fi a nalizate in funcție
de furnizarea de bunuri sau servicii, dacă prin emiterea de certificate sau oferirea de granturi
ințelegem furnizare de servicii. Dacă nu există o analiză comparativă intre modul in care
funcțiile de reglementare sunt exercitate in ca drul structurilor ierahice din departamentele
ministeriale, totuși distincția intre agențiile de reglementare și agențiile executive corespunde
acestei impărțiri. Niciuna dintre aceste două funcții nu are o formă care să atragă statutul de
personalitate ju ridică sau chiar un grad inalt de autonomie formală și numaidecat vizibilă
Numărul ministerelor guvernului și structura acestora se schimbă constant.
Majoritatea noilor guverne schimbă structura cabinetului și numărul de ministere. In general,
dimensiunea și numărul ministerelor in guvernele țărilor europene au crescut rapid incepand
cu anul 1950, apoi s -au stabilizat la mijlocul anilor 1980 și incepand de atunci chiar au
inceput să descrească pentru anumite sectoare ale economiei.
Este imposibil de tras concluzii generale dacă marile organizații ministeriale sunt mai
bune in comparație cu micile organizații sau invers. Depinde de natura funcțiilor, de
reglementările instituționale, de obiectivele manageriale care sunt urmărite și de cultura
organizațiilor . In general micile organizații oferă o concentrare mai puternică și un control
transparent dar reprezintă o colectivitate dificilă. Organizațiile mai mari pot oferi economii de
scară, pot transforma unitățile care funcționează slab in unități eficiente, d ar pot lua decizii
interne care ar trebui aprobate politic.1
Functia ministerelor este peste tot aceeasi:
-de a programa activitatile care le sunt încredintate, cu ajutorul comisiilor ad -hoc,
-de a pregăti proiectele de decizii pe care Guvernul trebuie să le prezinte
Parlamentului,
-de a asigura legatura cu autorităț ile executive in plan local sau cu structurile locale –
descentralizate, avand în competența acelați sector (î n cadrul unei politici de descentralizare).
Ministerul este cea mai adecvată formă organizațională pentru toate activitățile
multifuncționale, pentru dezvoltarea politicilor și este preferat pentru toate funcțiile executive
cu excepția grupărilor concentrate asupra acțiunil or și activităților comerciale.
Agențiile departamentale nu au o clasificare universal acceptată pentru aceste
structuri distincte. Ele diferă major in ceea ce privește organizarea, personalitatea juridică și
gradul de autonomie managerială sau independența politică. Dar, in general, guvernele au
utilizat trei metode principale pentru a distanța aceste organisme față de ministerele centrale
(nu toate metodele se aplică in același timp):

1 Publicație Sigma ,nr. 43, p.41.

17
1) prima metodă este o structură diferită de guvernare și ierarhie dintr -un minister
tradițional.
2) cea de -a doua este un mediu diferit de control, cu alte cuvinte, o scutire parțială sau
completă de la regulile manageriale, financiare și ale personalului, care se aplică de obicei
ministerelor tradiționale.
3) iar cea de -a treia se referă la gradul de autonomie managerială (incluzand o
administrație financiară separată).
Agențiile departamentale sunt forme organizaționale relativ noi. Agențiile
departamentale sunt filiale directe ale ministerelor și funcționează conform dreptului public
sau procedur ilor administrative generale care se aplică tuturor ministerelor. Principala
diferență a acestora față de ministerele tradiționale integrate vertical este acordarea unei mai
mari libertăți manageriale și funcționarea in baza unui contract managerial ax at pe
obiective și performanță negociată cu ministerul tradițio nal vertical integrat. Aceasta
înseamnă că o bună raportare asupra randamentului și a rezultatelor de către agențiile
departamentale și controale detaliate asupra randamentului și asupra rezult atelor de către
ministere sunt cruciale pentru funcționarea sistemului.
Agențiile departamentale pot fi foarte variate și pot acoperi o mulțime de funcții față
de funcțiile ministerelor tradiționale integrate vertical, indeosebi furnizarea serviciilor
necomerciale către cetățeni sau a serviciilor suport către alte organisme sectoriale ale statului.
De exemplu, servicii de reglementare și conformitate (de exemplu, cele care emit premise de
conducere), servicii de sprijin pentru ministere. Această formă organizațională este posibil
de aplicat la furnizarea serviciilor administrative tangibile (de exemplu, emiterea permiselor
de conducere), unde informațiile cheie nu sunt tacite, dar pot fi transformate in date (de
exemplu, colectarea veniturilor, și furn izarea de servicii de sprijin unde, pentru anumite
motive, externalizarea către sectorul privat sau privatizarea nu reprezintă o opțiune).
Forma agenției departamentale poate ameliora performanța printr -o mai bună
concentrare și o contractare mai performa ntă acolo unde există un grup funcțional cu sarcini
administrative care furnizează in mod predominant servicii tangibile. Forma de agenție
departamentală permite concentrarea asupra unuia sau a catorva servicii asociate pentru
cetățeni sau clienți ai guver nelor, o mai bună izolare față de politică și o mai bună concentrare
in ceea ce privește serviciile in slujba cetățenilor și a clienților, și nu in slubja ministrului,
contractarea performanței prin autonomie managerială și răspundere, experiență manageria lă
imbunătățită in furnizarea serviciilor.

18
Agențiile departamentale nu sunt potrivite pentru toate serviciile publice. Acolo
unde interconexiunea dintre politici este ridicată, forma agenției poate conduce la dificultăți
de coordonare unde accentul poli tic este mare, acestea pot duce la pierderea controlului
politic. De asemenea, numai unele activități guvernamentale sunt măsurabile și specificațiile
infime pot submina modelul organizațional. Agențiile concentrate pot, de asemenea rezista
realocării res urselor, o problemă particulară unde elaborarea politicilor nu este stabilă sau
durabilă. In cele din urmă, managementul are mai puțină experiență in ceea privește
activitatea intr -un context politic și guvernamental.1
Această problemă a fost dezbătută și de Jacques Ziller în studiul Constrângeri
constituționale ale specializării organizaționale și agențificării, studiu nepublicat, scris
pentru SIGMA, publicația nr. 43 2. Aici au fost examinate un număr de cazuri, ce ia u în
considerare atât ponderea relativă a statelor alese, cât și tipul reformelor realizate sau
preconizate de către administrația lor centrală. Printre statele examinate se numără Marea
Britanie, Franța, Germania, Olanda, Italia, Suedia și Uniunea Europea nă. Pentru ultima
amintită Tratatul de la Roma din 1957, acum Tratatul de Instituire a Comunității Europene ,și
Tratatul de la Maastricht din 1992 cu privire la Uniunea Europeană au funcția unei Constituții,
în ceea ce privește organizarea și puterile inst ituțiilor Uniunii Europene. Astfel organismele
Uniunii Europene cu puteri de luare a deciziilor pot fi înființate numai prin revizuiri ale
Tratatului . Alte organisme ale UE pot fi înființate prin intermediul reglementărilor, ceea ce
necesită aprobarea majo rității calificate a guvernelor statelor membre, și, de obicei, a
Parlamentului European, dar aceste organisme nu pot a vea puteri de luare a deciziilor așa
cum este ilustrat de numărul crescând de agenții ale C omunității Europene și U niunii
Europene înființate în ultimul deceniu3.

1 Publicație Sigma ,nr. 43, p.44;
2 Organizarea administrației centrale de stat: politici și instrumente , publicație Sigma ,nr. 43
3 J. Ziller în studiul Constrângeri constituționale ale specializării organizaționale și agențificării .

19
Capitolul 2
Guvernul României
2.1.Analiza rolului guvernului in cadrul autorităților central e

‖Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de parlament,asigură
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală administrației
publice‖1 conform art. 102 din Constituția României .
În sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul
ei, adică suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și
menținerea ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.
În sens restrâns, terme nul de guvern desemna numai puterea executivă ori
ministerul sau cabinetul ministerial.
Procesul istoric de conturare ca instituție juridică, instituție a dreptului public, a
Consiliului de Miniștri apare legat de procesul apariției departamentelor, în sens larg al
termenului ca organe centrale ale administației de stat (puteri executive). În unele sisteme
naționale apariția ministerelor precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele raportul
este invers2.
Pentru sistemul politic românesc di n perioada interbelică, „corpul de sfetnici‖ ai
monarhului, care nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniștri, l -a reprezentat așa -numitul
Consiliu de Coroană , care nu era reglementat nicăieri în Constituții. Apariția acestei instituții,
după cum se arată în doctrina interbelică, s -a datorat unor împrejurări de o gravitate
excepțională (declanșarea Primului Război Mondial), fără ca atribuțiile și compunerea să fie
prevăzute prin lege.
Apariția miniștrilor și, implicit, a ministerelor, în accepțiunea modernă a
termenului, precede apariția Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de
drept administrativ în nume propriu.Puterea executivă aparținea șefului statului, care o
exercita prin miniștri.
În Țările Române,ministerele au fost create pentru prima dată prin intermediul
Regulamentelor Organice, în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova.Inițial ministerele
conduse de miniștri funcționau ca atare, fără ca ei să alcătuiască Guvernul.
Constituția din 1866 cuprindea un ca pitol distinct ‖Despre domn și miniștri ‖ unde
se stipula că miniștri erau numiți și revocați de către Domn, Adunările și Domnul avănd

1 Art. 102 din Constituția României , republicată;
2 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. I, ed. 4, Editura All Beck, București, 2000,
p. 339 .

20
dreptul de a -i trimite înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiție, fară să prevadă o
reglementare amănunțită a Guvernu lui.
Constitutia din anul 1923 cuprindea mai multe reglementări în legătură cu Guvernul,
precizând că ‖Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui‖ și că ‖miniștri reuniți
alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat, cu titlu de președ inte al acestuia, de către
acela care a fost însarcinat de Rege cu formarea Guvernului‖1.Textele constituționale din acea
vreme foloseau atât noțiunea de Consiliu de Miniștri, cât și pe aceea de Guvern.
Constituția din anul 1938 a instaurat dictatura re gală, puterea executivă fiind
exercitată în numele Regelui,de către miniștri,nu de către Guvern,aceștia răspundeau politic
numai fată de Rege.
În Constituția din anul 1948, Guvernul era definit ca ‖organul suprem executiv și
administrativ al Republic ii Populare Române2‖,compus din ‖președintele Consiliului de
Miniștri,din unul sau mai mulți vicepreședinți și din ministri, care, împ reună alcătuiesc
Consiliul de Mi niștri‖.De aici rezultă că legiuitorul pune semn de egalitate între Guvern și
Consiliul de Miniștri, precum și între președintele Consiliului de Miniștri și primul -ministru.
Constituția din anul 1952 cuprindea un capitol distinct intitulat ‖Organele
administrației de stat ale Republicii Populare Române‖.Dispozițiile constituționale utilizau d e
această dată numai noțiunea de Consiliu d e Miniștri, ca ‖organ suprem ex ecutiv și de
dispoziție al puterii de stat‖ constituit de către Marea Adunare Națională.
Potrivit Constituției din anul 1965,Consiliul de Miniștri era ‖organ suprem al
administraț iei de stat‖,asigurând ‖conducerea generală a activității executive pe întreg
teritoriul țării3‖, fiind subordonat partidului unic, manifestându -se cu pregnanță accentele
totalitare a regimului comunist din România.
După Revoluția din Decembrie 1989, p rin Proclamația către țară din 22 decembrie
1989, când s -au dizolvat structurile de putere existente, s -a demis Guvernul, puterea de stat
fiind preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale. Decretul -Lege nr.10/1989 a fost
prima reglementare organică de după Revoluție referitoare la constituirea,organizarea și
funcționarea Guvernului.Aceasta a rămas în vigoare până în decembrie 1990 când a fost
adoptată Legea nr.37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului.
Constituția din anul 1991 revizu ită cuprinde, în cadrul Titlului III rezervat
autorităților publice, norme cu privire la rolul, structura, învestitura și actele Guvernului, la

1 Art. 92 din Constituția Regatului României;
2 Constituția Republicii Populare Române din 1948 ;
3Constituția Republicii Socialiste România din 1965 .

21
răspunderea membrilor săi și la încetarea mandatului, la raporturile cu Parlamentul și la alte
probleme care î i definesc natura juridică și locul în sistemul autorităților publice din România.
În art. 102 din Constituție este prevăzut în mod expres rolul politic și administrativ
al Guvernului ‖Guvernul, potrivi t programului său de guvernare a cceptat de Parlment ,asigură
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației
publice.‖
Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și
ministerelor, precizează natura juridică a Guvernului și îl de finește în art. 1 alin.(1) ca fiind
‖autoritatea publică a puterii executive,care funcționeză în baza votului de încredere acordat
de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea
generală a administrației publice‖.Conform alin.(2) al aceluiași articol, ‖Guvernul are rolul de
a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social,precum
și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor
naționale.‖1
Procedura de învestitură a Guvernului reprezintă complexul de acte și fapte
juridice,precum și procedurile coresp unzătoare cerute de Constituție2.
Conform Constituției procedura de învestitur ă a Guvernului cuprinde 4 etape, și
anume:
1.desemnarea candidatului pentru funcția de prim -ministru de către Președintele
României;
2.solicitarea votului de încredere de către candidatul la funcția de prim -ministru;
3.acordarea votului de încredere de către Parlament;
4.numirea Guvernului de către Președintele României pe baza votului de încredere
acordat de Parlament.
Desemnarea candidatului pentru funcția de prim -ministru de către Președintele
României se face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament
ori,dacă n u există o asemenea majoritate,a partidelor reprezentate de Parlament.În urma
consultărilor trebuie să se realizeze un consens din partea celor două autorități ale statului.
În cea de -a doua etapă, au loc consultări politice între candidatul la funcția de prim –
ministru și partidul sau alianța politică ce a susținut desemnarea sa, pentru a întocmi lista
completă a noului Guvern și a Programului de Guvernare.Consultările au loc pe o perioadă de

1 Art.1 din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și ministerelor ;
2 B. Vasilescu, Drept administrativ , Ed. a-2-a,rev.,Bucureșt i,Universul Juridic, 2011,p.111.

22
10 zile,termen în care candidatul la funcția de prim -ministru trebuie să formeze Guvernul și să
elaboreze Programul de guvernare.
În cea de -a treia etapă are loc procedura pentru acordarea votului de încredere.Votul
de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în ședință comună,prin
hotărâre ,pe baza programului de guvernare și a listei Guvernului,prezentate de candidatul la
funcția de prim -ministru.În cazul neacordării votului de încredere,se reia procedura de
învestitură prin organizarea de noi consultări politice de către Președintele Român iei, pentru a
desemna un nou candidat.
În cea de -a patra etapă,are loc numirea Guvernului de către Președintele României
prin decret, pe baza votului de încredere acordat de Parlament.Încheierea procedurii de
învestire a Guvernului și depunerea jurământu lui de membrii noului Guvern are drept
consecință nașterea raporturilor juridice între Guvern și Parlament, precum și între Guvern și
Președintele României.Astfel Guvernul dobândește dreptul de inițiativă legislativă și dreptul
de a participa la lucrările Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul parlamentar
asupra Guvernului și îi poate retrage încrederea acordată.
Guvernul și membrii săi își exercită mandatul numai după depunerea jurământului
prevăzut de lege în fața Președintelui Români ei.Mandatul Guvernului anterior încetează la
data depunerii jurământului de către membrii noului Guvern.Jurământul membrilor
Guvernului este același cu cel al Președintelui României, întrucât fac parte din aceași putere
fiind expresia structurii bicefale a puterii executive: șeful statului și Guvern.
Rolul și structura sunt prevăzute de dispozițiile art. 102 din Const ituție și de art.3 din
Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.
Legea fundamentală dec ide că Guvernul este alcătuit din primul -ministru, miniștri și alți
membri stabiliți prin lege organică1.Constituția nu precizează numărul membrilor
Guvernului,respectiv al miniștrilor,singura precizare fiind aceea că ‖alți membri ‖ se stabilesc
prin lege organică, nici numărul ministerelor, nici nominalizarea acestora.
Rolul principal în cadrul Guvernului îl deține primul -ministru.Atât prevederile
art.102 alin.(3) din Constituție ,căt și cele ale art.3 alin.(1) din Legea nr 90/2001 privind
organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, debutează cu sintagma
‖Guvernul este alcătuit din primul -ministru‖punând astfel în prim -planul echipei
guvernamentale această funcției publică2. Pe planul puterii executive,primul ministru conduce

1 Art.102 din Constituția României republicată , publicata în: monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie
2003 ;
2 B. Vasilescu, op. cit., p.116.

23
Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia,cu respectarea atribuțiilor legale care
le revin.
Fiind o autoritate a administrației publice centrale cu structură colegială Guvernul îsi
desfășoară activitatea în ședințe.Acesta se întrunește saptămâna l sau de câte ori de câte ori
este necesar. Ședințele sunt convocate și conduse de primul -ministru, în cadrul lor se dezbat
probleme privind politica internă și externă,dar și probleme privind privind conducerea
generală a administrației publice. În urma a cestor dezbateri se adoptă masurile
corespunzătoare.
Președintele României poate participa, la cerea primului -ministru la ședințele în care
se dezbat probleme de interes național privind politica externă,apărarea țării și asigurarea
ordinii publice.Acesta prezidează ședința la care participă, fară a participa la
deliberare,deoarece nu este membru al Guvernului. Mai pot participa ,în calitate de
invitati,conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau
ai unor autorități administrative autonome, și orice alte persoane a căror prezență este
considerată utilă, la solicitarea primului -ministru.
Dezbaterile, modul de adoptare a actelor,precum și orice alte măsuri stabilite se
înregistrează pe bandă magnetică și se consemnează în stenograma ședinței.
Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi, prin
consens. În situația în care nu se realizează consensul, potrivit art. 27 alin.(1) din Legea
nr.90/2001, soluția este decisă de către primul -ministru.
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri, de ordonanțe sau proiecte
de legi în vederea exercitării dreptului de inițiativă legislativă a Guvernului. Metodologia de
elaborare și înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Guvernul realizează funcția de conducere generală a administrației publice prin
controlul ierarhic asupra ministerelor,altor organe centrale de specialitate din subordinea sa, ș i
asupra prefecților. Are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise
de autoritățile administrației publice centrale din subordinea sa, și actele prefecților.
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul propr iu de lucru al
primului -ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea
structuri organizatorice cu atribuții specifice, potrivit art. 20 din Legea nr.90/2001.
Conform dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.25 /2007, cu
modificările și completările ulterioare aparatul de lucru al Guvernului se compune din:

24
1. Cancelaria Primului -Ministru , structură fără personalitate juridică, în subordinea
directă a primului -ministru, finanțată prin bugetul Secretariatului Gen eral al Guvernului,
condusă de șeful Cancelariei, cu rang de ministru, numit și eliberat din funcție prin decizie a
primului -ministru; în cadrul Cancelariei Primului -Ministru își desfășoară activitatea unul sau
mai mulți secretari de stat și consilieri de stat, numiți, respectiv eliberați din funcție prin
decizie a primului -ministru;
2. Secretariatul General al Guvernului, instituție publică cu personalitate juridică, în
subordinea primului -ministru, condusă de un secretar general cu rang de ministru, ajuta t de un
secretar general adjunct cu rang de secretar de stat, precum și, după caz, de unul sau mai mulți
secretari de stat, numiți, respectiv eliberați din funcție prin decizie a primului -ministru;
secretarul general al Guvernului este ordonatorul principa l de credite pentru aparatul de lucru
al Guvernului, precum și pentru instituțiile publice și organele de specialitate ale
administrației publice centrale din subordinea sau coordonarea Guvernului, a primului –
ministru și a Secretariatului General al Guvern ului;
3. Departamentul pentru Relația cu Parlamentul, structură cu personalitate juridică,
finanțată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de ministrul delegat
pentru relația cu Parlamentul, care are calitatea de ordonator terțiar de credite. În cadrul
departamentului funcționează unul sau mai mulți secretari de stat, numiți și eliberați din
funcție prin decizie a prim -ministrului.
4. Departam entul pentru Lupta Antifraudă , structură cu personalitate juridică, în
cadrul aparatului de l ucru al Guvernului, în coordonarea prim -ministrului, finanțată de la
bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de un șef cu rang
de secretar de stat, numit prin decizie a prim -ministrului pe o perioadă de 5 ani, ordonator
terțiar de credite; Departamentu l pentru Lupta Antifraudă este instituția de contact cu Oficiul
European de Lupta Antifraudă și asigură, sprijină sau coordonează, după caz, îndeplinirea
obligațiilor ce revin României privind protecția intereselor financi are ale Uniunii Europene, în
conformitate cu prevederile art. 325 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
având atribuția de control al obținerii, derulării sau utilizării fondurilor comunitare, precum și
a fondurilor de cofinanțare aferente;
5. Corpul de control al primului -ministru, structură fără personalitate juridică în
subordinea primului -ministru, condusă de un secretar de stat, numit și eliberat din funcție prin
decizie a primului -ministru, și finanțată prin bugetul Secretariatului Gener al al Guvernului;
Corpul de control al primului -ministru controlează și urmărește activitatea ministerelor și
serviciilor publice deconcentrate ale acestora, instituțiilor publice din subordinea Guvernului,

25
organelor de specialitate ale administrației publ ice centrale din subordinea Guvernului,
oficiilor, departamentelor, comisiilor, regiilor autonome, companiilor și societăților naționale,
societăților comerciale și instituțiilor financiar -bancare cu capital majoritar său integral de
stat.
Corpul de contro l al primului -ministru controlează activitatea instituțiilor publice
subordonate autorităților administrației publice locale, cu respectarea dispozițiilor legale
privind regimul general al autonomiei locale, precum și organizarea și funcționarea
autorități lor administrației publice locale.
6. Departamentul pentru Relații Interetnice, structură fără personalitate juridică, în
subordinea primului -ministru și în coordonarea secretarului general al Guvernului, condusă de
un secretar de stat, ajutat de 2 subsecr etari de stat, numiți, respectiv eliberați din funcție prin
decizie a primului -ministru, și finanțată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului;
7. Alte departamente,organizate ca structuri cu sau fără personalitate juridică, în
subordinea primulu i-ministru, conduse de secretari de stat sau asimilați ai acestora, a căror
înființare și/sau funcționare se aprobă prin hotărâre a Guvernului.1
Conform dispozițiilor art.108 din Constituția României Guvernul adoptă hotărâri și
ordonanțe. Hotărârile se emi t pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul -ministru, se
contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței.
Hotărârile care au caracter m ilitar se comunică numai instituțiilor interesate2.
Guvernul adoptă hotărâri atunci când executarea legii reclamă stabilirea de măsuri sau
a unor reguli subsecvente,care să asigure corecta ei aplicare3.
Hotărârea reprezintă actul prin care Guvernul își exercită rolul constituțional privind
conducerea generală a administrației publice. Reglementează relațiile sociale care sunt prin
natura lor inferioare ca importanță față de cele reglemntate de lege.Adopta rea hotărârii este
lăsată la opțiunea Guvernului, cu excepția situațiilor când este obligat în mod expres să adopte
o hotărâre. În aceste situații legea cuprinde un articol distinct prin care prevede necesitatea
adoptări de către Guvern, a unor norme în ap licarea ei.
Hotărârile Guvernului sunt acte administrative ,acestea pot avea caracter normtiv
sau individual.Pot fi atacate la instanța de contecios administrativ , având ca temei

1 http://gov.ro/ro/guvernul/organizare/aparatul -de-lucru -al-guvernului
2 Art. 108 din Constituția României , republicată;
3 B. Vasilescu , op. cit., p.135 .

26
constituțional art.52 alin. (1) și ca temei legal dispozițiile Legii co ntenciosului administrativ
nr. 554/2004. Hotărârile și ordonanțele se a doptă la propunerea miniștrilor , a altor membri ai
Guvernului sau a conducătorilor organelor de specialitate ale administrației publice centrale,
ori a autorităților administrației publ ce județene și a municipiului București prin Ministerul
Administrației și Internelor.
Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern,se semnează de primul -ministru, se
contra semnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în
Monitorul Oficial al României, nepublicarea are ca efect inexistența hotărârii sau a
ordonanței, excepție fac hotărârile cu caracter militar, care se comunica numai instituțiilor
interesate.
Potrivit art. 115 alin.(1) din Constituție„Parlamentul poate adopta o lege specială
de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice.‖1
Ordonanța emisă de Guvern este expresia unei competențe legislative delegate.
Ordonanța depășește sfera strictă a con ducerii generale a administrației , fiind o modalitate
de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative.
Legea specială de abilitare trebuie să stabilească în mod obligatoriu domeniile și
data până la care poate emite ordonanțe . Depăș irea domeniillor și a datei atrage
neconstituționalitatea ordonanței, deoarece încalcă competențele Guvernului.Parlamentul nu
poate delega competența sa legislativă din domeniile legilor organice , ordonanțele nu pot
avea ca obiect problemele și domeniile prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituție, precum și
de alte dispoziții constituționale care trimit la adoptarea de legi organice.
Ordonanțele emise în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare, conform
art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, aceasta are loc la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul lor2.
Ordonanțele de urgență reprezintă o delegare legislativ ă constituțională,Guvernul
neavând nevoie de o lege specială de abilitare pentru a emite astefel de acte. Conform art. 115
alin. (4) din Constituție, „Guvernul poate adopta ordonanțe numai în situații de extraordinare
a căror reglementare nu poate fi amâna tă având obligația de a motiva urgența în cuprinsul
acestora‖.

1 Art. 115 din Constituția României , republicată;
2 Art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pent ru elaborarea actelor
normative.

27
Aceste ordonanțe se pot emite numai în cazuri extraordinare, când,în mod obiectiv,
nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi în procedură de urgență .
Nici Cons tituția și nici vreo altă reglementare nu preciza când și pe ce criterii aprecia că există
‖situații excepționale‖, care îndreptațeau Guvernul să recurgă la reglementarea unei probleme
prin ordonanță de urgență.Prin revizuirea Constituției „cazul excepțion al‖ a fost înlocuit cu
„situația extraordinară‖care, potrivit art. 115 alin.(4) constă într -o stare de urgență în
reglementarea unui aspect care nu suportă amânare.
Ordonanțele de urgență intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în
proced ură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea lor în Monitorul
Oficial al României.
O altă trăsătură specifică ordonanțelor de urgență este faptul că dacă cele două
camere nu se află în sesiune, ele se convocă în mod obligatoriu pentru a dezbate aceste
ordonanțe, în termen de 5 zile de la depunere sau după caz, de la trimitere.
Pentru asigurare stabilității cadrului legislativ, prin revizuirea Constituției s -a
instituit procedura de urgență în adoptarea legii de aprobare sau de respingere a ordonanțelor
de urgență emise de Guvern . Conform art. 115 alin.(5) din Constituție, dacă în cel mult 30 de
zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este
considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide în procedură de urgență.
Prin dispozițiile constituționale se reglementează expres domen iile în care
ordonanțele nu pot fi adoptate, art. 115 alin.(6) din Constituție „Orodonanțele de urgență nu
pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale , nu pot afecta regimul instituțiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndat oririle prevăzute de Constituție ,
drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică‖1.
Ordonanțele de urgență se supun în mod obligatoriu aprobării Parlamentului, spre
deosebire de celelalte ordonanțe, care se supun aprobării numai dacă legea de abilitare o cere.
Efectele ordonanțelor respinse de Parlament încetează pe data de intrare î n vigoare a
legii de respingere, dacă acestea sunt aprobate, produc mai departe efecte juridice Alin.(8) al
art.115 din Constituție rezolvă problema efectelor ordonanțelor ordonanțelor și a ordonanțelor
de urgență , statuând că prin legea de aprobare sau d e respingere se vor reglementa,dacă este
cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a
ordonanței.

1 Art. 115 din Constituția României , republicată.

28
Ordonanțele și ordonanțele de urgență emise de Guvern sunt acte legislative ,
deoarece au forța juridică a le gii, forță determinată de obiectul reglementării juridice și nu de
natura organului emitent.
În toate Constituțiile statelor europene, e ste reglementată în mod distinct funcția
de Prim Ministru, Cancelar, Președintele Consiliului, etc., atât sub aspectul desemnării
sale, a rolului și atribuțiilor sale, cât și interimatul funcției .În Constiția României, în forma
revizuită din 2003, vom observa deja modificări în statutul constituțional al Primului
Ministru , în sensul imposibilității revocării a cestuia de către Președintele României.
Revocarea Primului Ministru echivalează cu o revocare a Guvernului, ceea ce se poate
realiza numai de către Parlament, pe calea moțiunii de cenzură.Legiuitorul, reglementează
însă interimatul funcției, pe perioada în care Primul Ministru se află în imposibilitatea de a –
și exercita atribuțiile. Primul Ministru interimar este un alt membru al Guvernului, care fiind
astfel desemnat va îndeplini atât funcția de Prim Ministru, cât și pe cea al cărui titular este.
Desemnarea Primului Ministru interimar se face pe o perioadă determinată, până la încetarea
imposibilității de a -și exercita atribuțiile.
Atributul principal al Primului Ministru, potrivit art.107 alin.(1)din Constituție este
de a „conduce Guvernul și co ordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile
ce le revin‖1, ceea ce presupune că Primul Ministru nu se poate substitui altui membru al
Guvernului în exercitarea atributelor sale.
Prim -ministrul reprezintă Guvernul în relațiile acestu ia cu autorităț ile și instituțiile
publice, cu partidele și alianțele politice, cu sindicatele și cu alte organizații
neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale2. El este vicepreședintele Consiliului
Suprem de Apărare a Țării și exercită toate atribuțiile care derivă din această calitate.
Atribuțiile primului -ministru pot fi clasificate în următoarele categorii3:
a)Atribuții de reprezentare, conform art. 13 din Legea nr . 90/2001, prim -ministrul
reprezintă Guvernul pe plan intern, adică în relațiile cu celelalte autorități și instituții publice
din țară, partidele și alianțele cu celelalte autorități și instituții publice din țară, partidele și
alianțele politice, sindica tele și alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile
internaționale.

1 Art. 1 07 din Constituția României , republicată;
2 A. Profiroiu, I. Popescu, Bazele administrației publice ,Ed. A 3 -a, rev. -, București, Editura Economică
2005,p.86;
3 A. Trăilescu, Drept Administrativ , Ed. a 4 -a, rev. -, Editura C.H.Beck, 2010,p.25.

29
b)Atribuții în domeniul apărării naționale, potrivit art. 14 din Legea nr. 90/2001, prim –
ministrul este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și exercită toa te
atribuțiile care derivă din această calitate.
c)Atribuții privind numirea și eliberarea din funcții publice, conform art. 15 din
Legea nr. 90/2001, prim -ministrul numește și eliberează din funcție anumite persoane cu
statut de funcționari publice sau demnitari. Printre acestea se află: conducătorii organelor de
specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor care au calitatea de membru
al Guvernului; secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului (în cazul
utilizării acestor funcții); personalul din cadrul Cancelariei Primului -ministru; secretarii de
stat; alte persoane care îndeplinesc funcții publice în cazurile prevăzute de lege.
d)Atribuții privind relațiile cu Parlamentul, în ac est sens prezintă Camerei Deputaților
și Senatului rapoarte și declarați cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările ori
interpelările care îi sunt adresate de către deputați sau senatori. Prim -ministrul poate desemna
un membru al Guvernul ui să răspundă la întrebările și interpelările adresate Guvernului de
către deputați sau senatori, în funcție de domeniul de activitate ce formează obiectul
interpelării.
e)Alte atribuții prevăzute în Constituție și în alte legi, de exemplu potrivit art. 1 00 alin.
(2) din Constituție prim -ministrul contrasemneazș decretele emise de președinte în anumite
domenii.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, primul -ministru emite decizii, care pot avea caracter
normativ sau individual. Deciziile primului -ministru s e publică în Monitorul Oficial al
României, partea I.

2.2 Guvern politic vs guvern technocrat

În lumea con temporană există o multitudine ș i o mare varietate de forme pe care le
poate î mbracă și exprima în practica vieții politice guvernul. Tipologizarea acestora, are în
vedere, în principal două criterii esențiale: calitatea membrilor în guvern, numărul partidelor
politice ce formează guvernul. După calitatea pe care o au în guvern memb rii acestuia, pot fi:
a)guverne politice ,
b)guverne tehnocratice ,
c)guverne militare.
Guvernul politic , în desemnarea membrilor unui asemenea guvern primează
componența politică, aceștia fiind membrii marcanți ai partidului sau formațiunii politice
aflate la putere. Ei sunt prin excelență oameni politici, fiind numiți miniștri. Calitatea de

30
membru într -un asemenea guvern înseamnă o dublă responsabilitate: una profesională, ce
decurge din gestionarea și administrarea treburilor ministerului si a guvernului; cealaltă
politică, ea fiind in legătură directă cu partidul sau formațiunea politică carei îi aparține si o
reprezintă. În multe situații responsabilitatea politică este mai pregnantă, decat cea
profesională.
Susținerea politică a unui asemenea guvern este foarte clară, ea vine numai din partea
partidului sau a forțelor care dețin majoritatea în parlament, deci a puterii. Aceleași conotații
politice le capătă și programul unui guvern politic. El va reflecta și promova interesele,
opțiunile, aspirațiile forț ei politice susținătoare. Va fi principalul sau instrument în realizarea
și aplicarea propriei sale politici. În practica politica, guvernele politice sunt cele mai dese
tipuri întalnite, uzitate.
Guvernul tehnocratic este tipul de guvern relativ nou aparut în practica politica.
El se constituie în situații deosebite cum ar fi:
-o criză politică prelungită și acută care face imposibilă susținerea în continuare a unui
guvern politic. În această situație se apelează la un guvern de specialiști, neînregi mentați
politic, fie pentru a continua guvernarea în vechea structura politică, fie în cele mai multe
cazuri pentru a gestiona treburile politice până la constituirea noului guvern si a pregăti și
realiza alegerile generale anticipate sau la termen. Asemen ea guverne se numesc tehnocrate,
iar membrii lor specialiști sau tehnocrați. Ele se deosebesc de guvernele politice prin
urmatoarele elemente:
-membrii acestor guverne nu sunt oameni politici ci specialiști în domeniile vieții
sociale, economice, culturale si politice;
-nefiind înregimentati politic, membrii unui asemenea guvern nu sunt purtătorii unei
responsabilitați politice, ci numai a uneia profesională, aceasta decurgănd din gestionarea și
administrarea corectă și eficientă a obligațiilor ce le revin din calitatea lor de membrii ai
guvernului;
-neavând coloratură politică, membrii guvernului tehnocratic nu vor promova un
anume program politic. Programul politic al unui asemenea guvern nu va fundamenta si
promova interesele unui anumit emitent politic, ci acesta se va limita la interesele generale de
moment, la atribuțiile si competențele cu care a fost investit și abilitat;
-neangajarea politică a guvernului tehnocrat va face ca susținerea sa să nu vină numai
dintr -o anumită parte a parlamentului, ci ac easta va fi corelată cu interesele imediate sau de
perspectivă ale forțelor politice parlamentare, ale modului cum deciziile, măsurile întreprinse
și aplicate de respectivul guvern vor corespunde cu interesele particulare ale partenerilor

31
politici și gener ale ale societății. Într -o lume dominata de politic si mai ales de interese
politice, durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne este foarte mica.
Guvernele militare sunt instalate de grupuri ale armatei. De regulă acestea se impun
prin forță, în urma unei lovituri de stat. Șeful guvernului și membrii acestuia sunt ofițeri, ei
dețin și exercită puterea în numele armatei. În cele mai multe cazuri se instaureaza un regim
nedemocratic, dictatorial. Constituția, activitatea partidelor politice și altor instituții
democratice este suspendată. Are loc o gravă limitare sau lichidare a drepturilor si libertaților
cetățenești. Guvernarea se realizeaza prin mijloace militare, decrete, ordonanțe, instituții. În
istorie au fost însă și cazuri când unele guvern e militare au întreprins măsuri democratice:
naționalizare, reforme agrare, limitări ale capitalului străin, încurajari ale celui autohton1.
Problemele democraț iei sunt strâns legate de problemele guvern ării, în sensul în care
acestea constituie actiune a de cârmuire, de conducere, de dirijare social -politica, de control
asupra afacerilor publice. În contextul unei vieț i sociale democratice aceste funcț ii sunt
îndeplinite de institutiile de putere legisla tiva, executivă si judecătorească . Guvernarea,
exercitarea puterii se înfaptuiesc prin intermediul unor forme si structuri organizate, legal
constituite si consemnate ca atare în legi fundamentale (constituțile), regimurile politice,
formele de guvernare au fost si sunt diferite. În lumea antica, Aristote l le împartea în:
monarhie, aristocratie si democratie. Mai târziu, Montesquieu se referea la guvernarea
republicana (puterea apartinea poporului), la cea monarhica (guverneaza un singur om, dar în
temeiul unor legi) si la cea despotica (guverneaza un sing ur om, fara legi, fara reguli).
În compoziția socială a guvernelor ce s -au succedat în ultimii ani se pot identifica
trei etape distincte. În prima etapă, cea de până în 1997, peste jumătate dintre miniștri au fost
tehnocrați și cadre universitare. A do ua etapă debutează cu instalarea guvernului Ciorbea, în
care politicienii de profesie formează cea mai numeroasă categorie. Începând de atunci,
militarii de profesie, activi, care până atunci girau Apărarea și, uneori, Internele, nu se mai
regăsesc în comp onența cabinetului. În guvernele Radu Vasile și Isărescu, politicienii de
profesie reprezentau circa două treimi. După instalarea guvernului Năstase la finele anului
2000, se trece la a treia etapă. În guvern intră atât oameni de afaceri, care nu au mai deținut
anterior vreo demnitate publică, aleasă sau numită, dar și politicieni care sunt în același timp
și oameni de afaceri.După 2004, cei mai mulți dintre miniștri sunt fie politicieni care sunt și
oameni de afaceri, fie doar oameni de afaceri. Spre exe mplu, medicii care până atunci girau
portofoliul Sănătății și oamenii de cultură de la ministerul de resort nu mai reușesc să

1 A. Pițurcă, Introducere în știința politică , București Editura Universitaria, anul 2002, p.30 .

32
acceadă în guvern. La nivelul anului 2010 , peste jumătate dintre miniștri aveau interese de
afaceri 1.
În ultimele două de cenii, structura de putere a cunoscut schimbări substanțiale. La
începutul anilor ’90, cei mai numeroși în compoziția elitei politice au fost tehnocrații, al căror
loc a fost preluat, mai apoi, de politicienii de profesie. În jurul anului 2000, reprezentan ți ai
capitalului autohton au ales calea implicării directe în politică și au început să preia din
mâinile politicienilor de profesie controlul asupra partidelor politice. Aceasta este principala
schimbare din punct de vedere sociologic în structura de put ere în ultimii 20 de ani. Rezultatul
este că, spre deosebire de democrațiile consolidate, nu avem un grup de politicieni de profesie
care să predomine în conducerea statului și care, astfel, să fie direct interesați de păstrarea
unei relative autonomii a a cestuia în raport cu alte centre de putere sau grupuri care doresc să
influențeze statul2.
Consecințele sistemice ale mecanismului de funcționare a puterii politice în
România se regăsesc, în cel puțin trei componente. Prima vizează rolul incontestabil al
statului în stabilirea direcțiilor în procesul de dezvoltare. Acesta apare și mai pregnant dacă
avem în vedere dezideratul istoric al reducerii decalajelor de dezvoltare față de vestul
continentului, prezent încă de la constituirea statulu i modern român. În condițiile în care
reprezentanți ai capitalului autohton controlează, la nivel local și central, cheltuielile de
capital, acestea nu pot susține atât investițiile pentru dezvoltare – fie ele în energie,
infrastructura fizică sau socială ori în capitalul uman – și, în același timp, să ofere resursele
economice de care capitalul autohton are nevoie pentru menținerea poziției sale în raport cu
capitalul străin și restul societății. Efectul structural constă în blocarea societății românești în
subdezvoltare și într -o poziționare periferică în cadrul spațiului economic european. A doua
consecință se manifestă printr -o presiune pentru menținerea – și chiar întărirea – unor
mecanisme de recrutare și promovare pe scara socială a indivizilor core spunzătoare modelului
de funcționare a puterii politice. Mecanismele în cauză se regăsesc la nivelul diverselor
instituții sociale care determină accentuarea stratificării sociale și diferențierile în șansele de
viață ale indivizilor. Spre exemplu, accesul inegal prin subfinanțare cronică la marile sisteme
de servicii publice – învățământ, sănătate, asigurări sociale -, modifică semnificativ șansele de
viață și induc anumite tendințe în reproducerea poziției sociale de la o generație la alta.
(Semi)privatiz area acestor sisteme ar întări și mai mult acest proces. A treia componentă este
vizibilă sub forma unui declin al vieții democratice, atât la nivelul funcționării instituțiilor

1 I. Stănescu, Puterea politică în România : de la comunism la noul capitalism : (1989 -2014) București Editura
Pro Universitaria, 2014, p.329;
2 Ibidem , p.332.

33
statului de drept, cât mai ales în ceea ce privește încrederea cetățenilor fa ță de acestea. În
această privință, experiența românească nu prezintă, bineînțeles, un caracter de noutate1.
Un Guvern tehnocratic ridică marea problemă a lipsei de sprijin politic pe termen
lung pentru că un astfel de Executiv este susținut, până la urmă, de partide politice structurate
cum s -a întâmplat la noi, în majoritatea anilor de la revoluție încoace, în coaliții de guvernare.
România a avut, două guverne tehnocratice (în sensul în care premierii au fost
specialiști neînregimentați în part ide, în aceeași vreme miniștrii fiind oameni politici). Primul
a fost guvernul lui Theodor Stolojan (premier din partea FSN, Frontul Salvării Naționale),
între 16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992, iar cel de -al doilea al lui Mugur Isărescu
(premier susți nut de CDR, Convenția Democrată) între 22 decembrie 1999 – 28 decembrie
2000. Ambele guvernări tehnocratice au venit în perioade ce criză și ambele au administrat
țara în anul alegerilor. În prezent guvernul este unul apolitic, de tehnocrați, și a fost înv estit
atât cu voturile majorității parlamentare, cât și cu cele ale opoziției. Guvernul Dacian Cioloș
guvernează România începând cu data de 17 noiembrie 2015.

2.3. Capacitatea administrati va a guvernului

Aministrația publică din România, atât la nivel central cât și la nivel local, a trecut
prin transformări majore începând cu 1989, culminând cu aderarea la Uniunea Europeană în
2007, proces care a condus la conectarea administrației publice la mecanismele europene de
guvernare și la corelarea cu alte administrații din statele membre UE. În pofida evoluțiilor
pozitive înregistrate, aceasta prezintă în continuare o serie de deficiențe, în principal în
termeni de eficiență,eficacitate și imagine, care se reflectă în principal într -o cultură
organizațională conservatoare, concentrată mai mult pe latura formală a activității
administrației. Preocuparea redusă față de impactul real al rezultatelor sale asupra societății și
implicarea insufic ientă a partenerilor (mediul academic, de afaceri, societatea civilă, parteneri
sociali relevanți) în cadrul procesului decizional generează un anumit grad de neîncredere
între funcționari și cetățeni, pe de o parte, precum și între funcționari și decidenț ii politici pe
de altă parte.
În pofida sprijinului financiar din partea Uniunii Europene pentru a crește capacitatea
administrativă, concretizat în fondurile de preaderare și ulterior în finanțarea Programului
Operațional Dezvoltarea Capacității Admini strative, reducerea birocrației, creșterea gradului
de transparență și profesionalizare a administrației, precum și eficientizarea cheltuirii

1 I. Stănescu, op. cit .; p. 333.

34
fondurilor publice continuă să fie obiective majore pentru administrația publică din România.
În contextul negocie rilor cu Comisia Europeană pe tema Acordului de Parteneriat care stă la
baza finanțărilor nerambursabile din fonduri structurale pentru perioada 2014 -2020, există o
preocupare tot mai mare, atât la nivelul Guvernului României, cât și la nivelul Comisiei
Europene, cu privire la modernizarea administrației publice și la crearea capacității necesare
ca aceasta să -și îndeplinească în mod eficient rolul de facilitator al dezvoltării socio –
economice a României.
România a făcut eforturi de a crea premisele legis lative și instituționale necesare
elaborării și aplicării unui proces decisional robust (au fost adoptate legi,au fost înființate
instituții și au fost făcute investiții menite a implementa un proces modern de elaborare a
politicilor). Persistă încă o seri e de deficiențe legate de: capacitatea administrației publice de a
elabora și fundamenta documentele de politici publice ș proiecte de acte normative,
capacitatea de coordonare inter -instituțională, mecanisme neclare de monitorizare și evaluare
a politicil or implementate, decizii luate ad -hoc. S -a constatat că numărul propunerilor de
politici publice elaborate de ministere a fost diminuat semnificativ în ultimii ani.
Strategia Programului Operațional Capacitate Administrativă abordează deficiențele
principale identificate în administrația publică și vine în întâmpinarea nevoilor și cerințelor ce
derivă atât din legislația europeană relevantă, cât și din legislația națională incidentă.
Capacitatea administrativa este ansamblul resurselor materiale, in stituționale si
umane de care dispune o unitate administrativ -teritoriala, precum si acțiunile pe care le
desfasoară aceasta pentru exercitarea competentelor stabilite prin lege1.
Capacitatea administrativa se evalueaza si se stabileste în condițiile l egii O
administrație publică funcțională reprezintă o precondiție pentru o guvernare democratică
transparentă și efectivă. Servind drept temelie pentru funcționarea unui stat, aceasta determină
abilitatea unui guvern de a oferi servicii publice și de a stimula competitivitatea și dezvoltarea
țării. Administrația publică mai joacă și un rol fundamental în procesul de integrare
europeană prin facilitarea implementării reformelor cruciale și organizării unui dialog eficient
cu Uniunea Europeană. Criteriil e de extindere UE recunosc și accentuează necesitatea de a
edifica o administrație publică națională cu capacitatea de a respecta principiile de bună
administrare și de a transpune și implementa în mod efectiv acquis -ul comunitar.
Atingerea standardului necesar al administrației publice implică un șir de reforme în
multe domenii de politici și administrație. Dacă sunt planificate și implementate în mod
fragmentat și ad -hoc, reformele ar putea să nu inducă rezultatele scontate de t ransformare a

1 Art. 2 din Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006 .

35
sistemului de guvernare și funcționare generală a administrației publice. Pentru obținerea
rezultatelor dorite, este necesar ca Guvernul să ghideze și să coordoneze implementarea unei
viziuni generale a reformei și a obiectivelor prioritare. Din aceste considerente, este absolut
important ca reformele administrației publice să fie abordate în mod coerent și consecvent,
convenindu -se asupra unei agende de reformare din perspectiva întregului guvern. Reforma
Administrației Publice reprezintă unu l din cele mai importante domenii de reformare pe
orizontală, deoarece oferă un cadru pentru implementarea altor politici în țară. Astfel RAP
înregistrează un nivel egal de importanță pentru statele membre UE, țările candidat și
potențiali candidați, permi țând edificarea unui sistem care să ofere o temelie fermă pentru
implementarea acquis -ului comunitar.
Odată cu ad erarea la Uniunea Europeană , Guvernul României a adoptat un set de
reforme în acest domeniu, printre care și Strategia privind mai buna reg lementare 2014 -2020 .
Acestea s -au suprapus cu cele de reformă a administrației publice și au vizat în
special calitatea reglementărilor și capacitatea administrației publice de a dezvolta și coordona
politicile publice inițiate de Guvern. Au fost dezvoltate măsuri de îmbunătățire a modului în
care sunt elaborate polit icile publice și reglementările, precum și a calității managementului
implementării acestora atât înainte de inițiere, cât și după implementare. Conform statisticilor,
după primul val de reforme inițiate în 2005, România continuă să se situeze pe ultimul l oc în
Europa în ceea ce privește eficiența guvernării. Această poziție este dată de valoarea unui
indicator care ia în considerare, printre altele, capacitatea administrației publice locale și
centrale, în funcție de caracteristicile sistemului de reglemen tare, a imparțialității acestuia,
respectiv a calității serviciilor publice furnizate. Comparativ cu alte state europene, în special
în zona Europei de Est, se constată că evoluția acestui indicator nu s -a modificat substanțial în
ultimii 10 ani, România s ituându -se constant pe ultimul loc1.
Reformele inițiate în România în ultimii 10 ani, în special ca urmare a unor
recomandări/condiționalități ale unor instituții ca Banca Mondială, SIGMA OECD/Comisia
Europeană sau Fondul Monetar Internațional , au fo rmulat coordonatele drumului de parcurs
pentru asigurarea capacității administrative corespunzătoare unei dezvoltări socio -economice
durabile, în concordanță cu ritmul de dezvoltare al altor state mai dezvoltate din Europa.
În ultima perioadă de programar e 2007 -2013 capacitatea administrativă a fost
principalul subiect al unui Program Operațional, ceea ce a permis dezvoltarea unor proiecte de
reformă ale căror rezultate ar fi trebuit să influențeze pozitiv evoluția acestui indicator. În
ciuda faptului că P rogramul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative a

1 Nota de Fundamentare a Hotărâ ri de Guvern nr.1076/0 3.12.2014.

36
înregistrat al doilea scor (după Programul Operațional Regional) în ceea ce privește rata
absorbției, valoarea indicatorului menționat mai sus nu s -a modificat substanțial, ba chiar a
cunosc ut o scădere față de anii anteriori1.
Un alt set de date relevante pentru temele politicilor privind mai buna reglementare
sunt cele utilizate în rapoartele Doing Business elaborate de Banca Mondială și sunt utile în
special mediului de afaceri. Datele furnizate în cadrul acestor rapoarte despre mediul de
reglementare din diferite state ale lumii pot fi socotite drept barometre pentru mediul de
investiții și pentru derularea de afaceri în aceste state. Pozițiile pe care le ocupă diferitele state
în clas amentele elaborate în cadrul acestor rapoarte se bazează pe o serie de indicatori
specifici, referitori preponderent la caracteristici ale mediului de reglementare din statele
analizate. Acești indicatori se referă, de exemplu, la procedurile pentru încep erea unei afaceri
(în această categorie sunt cuprinși indicatori precum numărul de proceduri, sau de zile
necesare pentru parcurgerea acestora), procedurile pentru emiterea autorizației de construire
sau procedurile pentru plata taxelor. Valorile agregate ale acestor indicatori determină poziția
ocupată de un anumit stat într -un clasament mondial și cuantifică gradul de atractivitate a
mediului de afaceri din statele respective2.
Problema reformei administrației publice s -a regăsit constant, începând cu anul
2000, pe agenda tuturor guvernelor, fiind preluate în programul de politici publice toate
recomandările formulate pe parcurs de instituțiile financiare internaționale. Ultima strategie
de reformă a administrației publice a fost formulată în 2004 pentr u un orizont de timp de 2 ani
(până în 2006). Ea a fost, ulterior, continuată prin direcțiile de acțiune formulate în Programul
Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative. În ciuda acestor inițiative, pentru
intervalul 2006 – 2013 se constată lipsa unui impact măsurabil prin modificarea pozitivă a
scorului amintit privind eficiența guvernării3.
Direcțiile de reformă a administrației publice au rămas neschimbate față de cele
formulate în strategia de accelerare a reformei administrației publice (2 004-2006). În aceste
condiții este util a menționa direcțiile de reformă propuse de această strategie deoarece, fiind
elaborată în pragul aderării la UE și ca urmare a recomandărilor formulate în rapoartele de
țară, reprezintă un reper tematic de bază al r eformei administrației publice în România în
ultimii 10 ani. Inițiativele ulterioare (hotărâri de guvern, ordonanțe sau modificări ale

1 Nota de Fundamentare a Hotărâri de Guvern nr.1076/03.12.2014
2 Idem ;
3 Idem.

37
legislației primare) au fost preponderent orientate în funcție de ariile de intervenție
identificate în această strategie . Principalele direcții de acțiune ale strategiei sunt:
-Reforma formulării politicilor publice;
-Descentralizarea administrației publice;
-Reforma funcției publice.
Deseori anvergura măsurilor și a implicațiilor acestora a depășit aria formulării
politicilor publice, consecințele măsurilor inițiate fiind de natură să creeze premisele unor
modificări de profunzime în structura administrației publice. Aceste inițiativ e au vizat:
-Procesul de formulare a politicilor publice (dezvoltarea de proceduri, manuale,
ghiduri privind formularea politicilor publice, a analizelor de impact, a unei metode de
măsurare a costurilor administrative) ;
-Procedurile de formulare a polit icilor publice, deși recomandate explicit în rapoartele
elaborate de experții Băncii Mondiale și adoptate prin hotărâre de Guvern, presupun existența
unei culturi a transparenței la nivelul administrației, concomitent cu una a participării active și
inform ate a societății civile la actul guvernării. Implicațiile implementării unor astfel de
proceduri s -au dovedit mai ample decât influența exercitată de adoptarea lor prin decizie
guvernamentală. Un proces eficient și democratic de formulare și implementare a politicilor
publice presupune un nivel de dezvoltare a raporturilor între aparatul administrativ și cetățeni
care nu poate fi obținut printr -o singură reglementare;
-Coordonarea și managementul politicilor publice (planificarea strategică și bugetarea
pe programe) – măsurile corespunzătoare acestei teme au vizat standardizarea planificării
strategice ca premisă a introducerii bugetării pe programe (bugetarea multianuală). Acest tip
de bugetare, la fel ca și utilizarea planificării strategice ca instrument de management,
presupune mai mult decât modificarea unor proceduri, anume schimbarea de viziune asupra
modului de concepere și mai ales execuție, monitorizare și evaluare a cheltuirii bugetului în
raport cu un set de obiective de politici publice propuse în cadrul unor planuri strategice
instituționale. Aceste inițiative presupun de asemenea implicarea susținută a Ministerului
Finanțelor Publice (MFP);
-Dezvoltarea capacității administrative (crearea de mecanisme și dezvoltarea
resurselor umane în vederea implementării reformei).
Experiențele și analizele anterioare au relevat că principala problemă cu care se
confruntă aplicarea unor politici privind mai buna reglementare la nivelul administrației
publice centrale românești constă în dificultatea de a val orifica orientarea către rezultate în
activitățile de concepere, implementare și evaluare a politicilor publice, respectiv a

38
reglementărilor. Această dificultate este determinată de persistența unei tradiții legalist –
procedurale în alegerea instrumentelor pentru îndeplinirea acestor activități. Cutumele în
administrația românească indică un interes crescut pentru invocarea procedurilor, chiar și
atunci când nu sunt relevante pentru atingerea rezultatelor. Accentul pe păstrarea unui control
excesiv de riguro s asupra elementelor de input (proceduri laborioase de alocare a resurselor,
etape administrative redundante, controale ‖încrucișate‖ cu solicitări și standarde diferite etc.)
denotă o abordare orientată mai degrabă asupra mijloacelor de obținere a unor re zultate de
politici publice și mai puțin asupra rezultatelor propriu -zise1.
Din analiza procesului de implementare a ultimei strategii privind mai buna
reglementare 2008 -2013, dar și a situației actuale a procesului de reglementare de la nivel
central, pot fi formulate următoarele probleme:
-Confuzia între formularea politicilor publice și formularea propunerilor de acte
normative;
-Confuzia între planificarea strategică și formularea politicilor publice;
-Cadrul de monitorizare deficitar pentru politici le privind mai buna reglementare;
-Lipsa unui leadership real;
-Existența unor inițiative în administrația publică care, deși pot fi asimilate unor
politici privind mai buna reglementare, nu au fost monitorizate ca atare.
Strategia privind mai buna reglem entare 2014 -2020 își propune ca obiectiv principal
îmbunătățirea principalului instrument de implementare a politicilor publice în România:
actele normative, respectiv creșterea capacității în vederea asigurării unei calități ridicate a
acestora. Printre o biective se află:
-Simplificarea fondului activ al legislației;
-Creșterea calității fluxului reglementărilor;
-Dezvoltarea capacității administrative pentru implementarea politicilor privind mai
buna reglementare;
-Reducerea birocrației pentru mediul de afaceri.2

1 Nota de Fundamentare a Hotărâri de Guvern nr.1076/03.12.2014;
2 Idem.

39
Capitolul 3
Administrația publică centrală de specialitate.Autorități
administrative autonome
3.1.Organizarea și funcționarea ministerelor

Structura specializată a administrației publice, prin care se impune rezolvarea
sarcinilor guvernării într -un domeniu sau altul poartă denumirea de minister. Art. 116 alin. (1)
din Constituție consacră principiul după care ministerele se organizează numai în subordinea
guvernului. Astfel, nu este de conceput organizarea în mod autonom a acestora. Ministerele se
înființează, organizează și funcționează potrivit prevederilor Constituției și ale Legii nr.
90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.
Ministerele sunt considerate organe administrative de specialitate dacă înfăptuiesc
administrația statului într -un anumit domeniu de activitate.
Ministerele se organizază și funcționează numai în subordinea Guvernului, pentru
organizarea executării în concret a legii în anumite ramuri sau domenii de activitate.
Din personalul ministerului face parte ministrul, învestit cu drept de decizie și
reprezentare și personalul din aparatul propriu al ministerului, care pregătește deciziile
minister ului, alcătuind administrația consultativă, structurată pe direcții, servicii și birouri etc.
În toate statele Uniunii Europene, ministrul este cel responsabil de organizarea și de
gestiunea internă a departamentului său minsterial, cu condiția aplicării reglementărilor
generale în domeniul funcției publice și al contabilității publice1.
Constituția nu menționează care anume sunt ministerele și nici numărul acestora. În
practică, ele au fost nominalizate prin hotărârile Parlamentului prin care s -a acorda t votul de
încredere Guvernului, fiind acceptat Programul de guvernare și membrii cabinetului.
În perioada exercitării mandatului, poate apărea necesitatea înființării sau desființării
unor ministere, măsură ce influențează numărul membrilor Guvernului, a șa cum acesta a fost
stabilit la acordarea votului de învestitură.Potrivit art.37 din Legea nr.90/2001, primul –
ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea,
desființarea sau divizarea ori comasarea unor ministere. Ac eastă măsură se realizază în cadrul
remanierii guvernamentale și este consființită și de art. 85 alin. (2) din Constituție, potrivit
căruia, în cazul în care prin remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a
Guvernului, Președintele va putea să -și exercite atribuția de revocare și numire a unor membri

1 D. Apostol Tofan, Instituții administrative europene ,Editura C.H. Beck,București,2006.

40
ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului –
ministru.
Potrivit Constituției, miniștrii asigură aplicarea politicii guvernului în ramura sau
domeniul de ac tivitate al ministerului pe care îl conduc și răspund de activitatea acestuia în
fața guvernului. Conducerea realizată de ministru presupune exercitarea puterii ierarhice
asupra tuturor funcționarilor din minister pe care îi numește și eliberează din func ție. Aceasta
implică1:
–puterea de instrucție – de a da instrucțiuni obligatorii, de a suspenda sau anula actele
subordonaților;
–puterea de control asupra funcționarilor din aparat, asupra activității lor, inclusiv
săvârșirea acțiunii disciplinare.
Ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale au personalitate
juridică , fiind subiecte independente de drept și au o competență materială specializată , însă
iși exercită această competentă pe întreg teritoriul țării.
Rolul, f uncțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi
ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexitatea și
specificul activității desfășurate și se aprobă prin hotărâre a guvernului.
În funcție de natura atribuț iilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate
compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a guvernului, de exemplu Ministerul de
Externe are în subordinea sa ambasadele și oficiile consulare ale României în străinătate.
Ministe rele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de
Conturi. Ministerele pot avea în subordinea lor servici i publice care funcționează în unitățile
administrativ -teritoriale, înființarea sau desființarea, organizarea și funcțion area acestor
servicii se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de
specialitate în subordinea căruia aceste servicii iși desfășoară activitatea. Conducătorii
serviciilor publice descentralizate se numesc și eliberează din f uncție de către ministru, cu
avizul consultativ al prefectului.
Conducerea ministerelor se exercită de miniștri. Ministrul reprezintă ministerul în
raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din
străinătate , precum și în justiție. Potrivit art. 53 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și
funcționarea Guvernului României și a ministerelor miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de
activitate următoarele atribuții generale:

1 D. V. Dincă, op. cit ., p.95.

41
a)organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor
guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a operatorilor economici;
b)inițiază și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale guvernului, în condițiile
stabilite prin metodologia aprobată de guvern;
c)acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de
dezvoltare economico -socială a guvernu lui;
d)fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează
guvernului;
e)urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza
bugetului aprobat;
f)reprezintă interesele statului în diferite orga ne și organisme internaționale, în
conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu alte înțelegeri
stabilite în acest scop, și dezvoltă relațiile de colaborare cu organeși organizații similare din
alte state și cu organizații int ernaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
g)inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a guvernului, în
condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale sau propun
întocmirea forme lor de aderare la cele existente;
h)urmăresc și controlează aplicarea convențiilor și acordurilor internaționale la care
România este parte și iau măsuri pentru realizarea condițiilor în vederea integrării în
structurile europene sau în alte organisme inte rnaționale;
i)coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în
domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a guvernului;
j)avizează, în condițiile legii, înființarea organismelor neguvernamentale și cooperează
cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
k)colaborează cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii
profesionale a personalului din sistemul lor;
l)aprobă, după caz, editarea publicațiilor de specialitate și informare1.
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate și alte atribuții specific stabilite
prin acte normative.Guvernul poate dispune prin hotărâre modificări în organizarea și
funcționarea ministerelor, precum și transferul un or activități de la un minister la altul ori la
organe de specialitate din subordinea guvernului.

1Art. 53 din Legea nr. 90/ 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor .

42
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, ministrul emite ordine și instrucțiuni, în
condițiile legii. În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai
mulți secretari de stat, potrivit hotărârii guvernului de organizare și funcționare a ministerului.
Secretarii de stat exercită atribuțiile delegate de ministru. Secretarul general al ministerului
este funcționar public de carie ră (înalt funcționar public), numit prin concurs, pe criterii de
profesionalism. Acesta asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii
și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului.
Potrivit art. 49 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului
României și a ministerelor, secretarul general al ministerului are următoarele atribuții
principale:
a)coordonează buna funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter
funcțional d in cadrul ministerului și asigură legătura operative dintre ministru și conducătorii
tuturor compartimentelor din minister și unitățile subordonate;
b)colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al
Guvernului, cu secre tarii generali din celelalte ministere, precum și cu secretarii județelor și
cu prefecții, în probleme de interes comun;
c)primește și transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative inițiate
de minister și asigură avizarea actelor normati ve primite de la alți inițiatori;
d)transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte normative inițiate
de minister, pentru a fi discutate în ședința guvernului;
e)urmărește și asigură finalizarea actelor normative aprobate de guvern, care au fost
inițiate de minister;
f)monitorizează și controlează elaborarea raportărilor periodice, prevăzute de
reglementă rile în vigoare;
g)coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de elaborare a
politicilor de personal și principiile directoare pentru managementul de personal din
cadrul compartimentelor1.
Secretarul general al ministerului poate îndeplini și alte însărcinări prevăzute de
regulamentul de organizare și funcționare a ministerului ori încredințate de ministru. În
realiza rea atribuțiilor ce îi revin, acesta poate fi ajutat de unul sau doi adjuncți. Secretarii
generali adjuncți sunt funcționari publici de carieră(înalți funcționari publici), numiți prin

1 Art. 49 din Legea nr. 90/ 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor .

43
concurs. În cazul în care ministrul, din diferite motive, nu își poat e exercita atribuțiile
curente, va desemna secretarul de stat să exercite aceste atribuții, înștiințând prim -ministrul
despre aceasta.
Pe lângă ministru funcționează, ca organ consultativ, colegiul ministerului.
Componența și regulamentul de funcționare a colegiului ministerului se aprobă prin ordin al
ministrului, care este președintele acestuia. Colegiul ministerului se întrun ește, la cererea și
sub președinția ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.
După cădere a comunismului, noul Executiv condus de Petre Roman avea 28 de
miniștri, dar și patru viceprim -miniștri. Miniștrii care conduceau ministerele importante aveau
un rang special, mai mare decât al celorlalți. Așa erau ministrul justiției, al sănătății, cel al
apărării naționale, al industriei și al învățământului.Formula a fost eficientizată din 1992, iar
guvernul Nicolae Văcăroiu a redus numărul de miniștri la doar 21.
Din 1996 România a avut primul guvern de coaliție. Convenția Democratică câștigase
alegeri le, din aceasta făceau parte mai multe partide, dar majoritatea nu putea fi asigurată fără
PD. Așa că, în guvernul Ciorbea care a condus România între anii 1996 și 1998, numărul
miniștrilor a urcat de la 21 la 24. Au apărut funcțiile de ministru al reforme i, ministru al
privatizării sau ministru delegat pe lângă primul ministru pentru minorități naționale.
Între 2000 și 2004 guvernul a cunoscut o adevărată explozie a numărului de
ministere. Adrian Năstrase a avut nevoie în cabinetul său de 30 de miniștri , dar nu toți aveau
și un minister în spate. Au apărut funcțiile de ministru delegat pentru comerț, dar și postul de
ministru pentru întreprinderile mici și mijlocii și cooperație.
Din 2005 Călin Popescu Tăriceanu a redus numărul miniștrilor la 24, asta deși
cabinetul său era de asemenea susținut de o coaliție. Tăriceanu a încercat să împingă la
maximum această eficiență, iar trei ani mai târziu, adică în 2007, după ieșirea PDL de la
guvernare, a redus numărul miniștrilor la 16.
În decembrie 2008, guv ernul Boc 1 a ridicat din nou numărul ministerelor la 18, plus
miniștri delegați pentru relația cu parlamentul, dar și un viceprim -ministru, deci în total
20.Dar un an mai târziu, s -a schimbat din nou guvernul, Cabinetul Boc 2 s -a întors la formula
lui Tăr iceanu cu 16 ministere plus un viceprim -ministru.Tot atunci a apărut un minister nou:
Ministerul Afacerilor Europene.
Guvernul Ungureanu a avut însă aceeași componență, iar Victor Ponta a venit la
putere în mai 2012 cu 20 de miniștri.
În urma demisiei lui Victor Ponta , care a deținut funcția de prim -ministru al
României din 7 mai 2012 până la demisia sa în 4 noiembrie 2015, a fost desemnat premier

44
interimar , în per ioada 5 noiembrie 2015 – 10 noiembrie 2015. În ziua de 10 noiembrie 2015 a
fost desemnat drept prim -ministru al României de către președintele Klaus Iohannis , la șase
zile după demisia premierului Victor Ponta . Anunțarea cabinetului Cioloș a avut loc în data de
15 noiembrie 2015 . Votul în Parlament, pentru înve stitură, a fost primit la 17 noiembrie
2015.În seara aceleiași zile, 17 noiembrie 2015, guvernul Cioloș a depus jurământul î n fața
președintelui.
În acest moment în România există 19 ministere, a se vedea anexa 2 .

3.2. Autoritățile centrale de specialitate, altele decât ministerele

În subordinea Guvernului nu funcționează numai ministerele, ca organe de
specialitate ale administrației publice centrale, ci potrivit art.117 alin.(2), Guvernul și
ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate , numai dacă legea
le recunoaște această competență.În literatura de specialitate s -a considerat că avizul Curții de
Conturi este un aviz ‖conform‖, atât sub aspectul solicitării, cât și al conținutului.
Dintre organele de specialitate ale administrației publice centrale în subordinea
Guvernului amintim:
-Agenția Națională pentru Resurse Minerale;
-Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor;
-Oficiul Român pentru Adopții;
-Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;
-Institutul Național de Statistică;
-Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatoril or.
Deoarece sunt organizate în subordinea Guvernului, aceste organe de specialitate se
află fie în coordonarea primului -ministru printr -un consilier de stat, fie a Secretariatului
General al Guvernului sau a unui membru al Guvernului.
Astfel, Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Oficiul Național de Prevenire și
Combatere a Spălării Banilor, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța
Alimentelor se află în coordonare directă a primului -ministru, în timp ce Institutul Național de
Statistică, Oficiul Român pentru Adopții, se află în coordonarea Secretariatului General al
Guvernului, iar Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în coordonarea
ministrului economiei, comerțului și relațiilor cu mediul de afaceri.
Înființ area acestor autorități este determinată în principal de sfera largă de cuprindere
și de complexitatea activității administrației publice la nivel central, în domenii de competență

45
ale Guvernului, care au impus, pentru buna organizare și desfășurare a acti vității de
organizare și executare a legii, și alte forme organizatorice decât ministerele.
Referitor la competența teritorială a acestor organe, altele decât ministerele, este de
precizat faptul că ele își desfășoară activitatea pe întreg teritoriul țări i, fiind prin aceasta
organe cu competență generală.
În ceea ce privește competența materială, ele îndeplinesc, fiecare în sectorul lor de
activitate, un serviciu public, fiind prin aceasta organe de specialitate ale administrației
publice, astfel cum le defineste și Constituția.
Cu privire la denumirea lor, dincolo de denumirea denumirea generică – alte organe
de specialitate ale administrației publice centrale – comună tuturor, care le definește și natura
juridică, ele au și o calificare propie după caz: administrație națională, autoritate națională,
agenție națională, comisie națională, oficiu, institut, prevăzută expres în actul de înființare,
organizare și funcționare.
Referitor la funcția pe care o ocupă conducătorii acestor organe de specialitat e, deși
toți au rang de „secretar de stat‖, denumirea funcției este diferită: președinte, director general,
inspector general. Indiferent de denumirea funcției pe care o ocupă, în exercitarea atribuțiilor
care le revin, au competența de a emite ordine și i nstrucțiuni, acte care au același regim juridic
cu cel al actelor emise de miniștri.
În ceea ce privește statutul juridic al conducătorilor organelor de specialitate ale
administrației publice centrale, aceștia nefiind miniștri, nu sunt nici membri ai Guv ernului. Ei
sunt numiți și eliberați din funcție prin decizia primului -ministru, deci nu după procedura
prevăzută de Constituție pentru membrii Guvernului.
Deoarece nu au calitatea de membri ai Guvernului, ei nu răspund juridic și politic
după regulile pr evăzute pentru membrii Guvernului, dar sunt supuși fluctuațiilor și
schimbărilor politice determinate de remanierile guvernamentale.
Atribuțiile, organizarea și funcționarea organelor de specialitate ale administrației
publice centrale din subordinea Guve rnului sunt stabilite prin hotărâri ale Guvernului.
Activitatea deosebit de complexă pe care o desfășoară Guvernul și rolul său în
conducerea generală a administrației publice a statului face necesar ca unele instituții publice
ori instituții de interes p ublic să funcționeze în subordinea, în coordonarea ori sub autoritatea
Guvernului. Astfel, în subordinea Guvernului nu funcționează numai ministere sau alte organe
de specialitate ale administrației publice centrale, dar și unele instituții publice . De ex emplu,
Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat, Agenția Națională Anti –
Doping , Inspectoratul de Stat în Construcții, Comisia Națională pentru Controlul

46
Activităților Nucleare sunt organizate ca instituții publice cu personalite juridică în
subordinea Guvernului.
Sunt și situații în care instituțiile publice autonome, cu personalitate juridică, finanțate
integral din venituri proprii care, deși nu se află în subordinea Guvernului, sunt date în
coordonarea primului -ministru. De ex emplu, Autoritatea Națională de Reglementare în
Domeniul Gazelor Naturale și Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei.
Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat‖, regie autonomă de
interes național, se află sub auto ritatea Secretariatului General al Guvernului, care
Îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege pentru ministerul de resort față de acestă regie
autonomă.
Organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea
ministerelor , se înfiin țează conform dispozițiilor art.42 din Legea nr.90/2001, potrivit
cărora, ministerele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate. Această dispoziție
reprezintă norma cadru în materie, o materializare a cerinței constituționale conform
căreia ministerele pot înființa astfel de organe dacă legea le recunoaște o asemenea
competență1. Altă dispoziție din cuprinsul Legii nr.90/2001 care are în vedere organele de
specialitate din subordinea ministerelor se regăsește în art. 44 alin.(4). Potri vit acestui text,
numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor acestor organe este de competența
ministrului. Acestă norma trebuie însă corelată cu dispozițiile art. 16 lit. d) din aceași lege,
care precizează că numirea și eliberarea din funcție a secretarilor de stat este de competența
primului -ministru. Prin urmare , în situația în care conducătorii unor organe de specialitate
din subordinea ministerelor dețin funcția de secretar de stat, ei vor fi numiți și eliberați
din funcție de primul -ministru, nu de ministru.
Înființarea acestor organe este determinată de sfera largă de cuprindere și de
complexitatea problemelor din domeniul de activitate rezervat unui minister, a căror
rezervare face necesară organizarea și a altor structuri cu personalitate juridică, subordonate
ministerului, care să aibă un obiect de activitate ce se circumstanțiază competenței mai largi
rezervate ministerului. Prin intermediul acestor organe de specialitate, fiecare minister
exercită cel puțin una sau une le din funcțiile și atribuțiile sale. Indiferent de denumirea unui
minister, în raport de competența materială generală în domeniul respectiv de activitate, în

1 B. Vasilescu, op. cit., p.185.

47
subordinea lui funcționează unele organe de specialitate, a căror denumire poate fi și ea
modifi cată.
De exemplu, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice se organizează și funcționează :
-Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități ;
-Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție;
-Agenția Națională pentru Egalitatea d e Șanse între Femei și Bărbați;
-Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială;
-Agenția Natională pentru Ocuparea Forței de Muncă;
-Casa Națională de Pensii Publice;
-Inspecția muncii1.
În subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale Și Administrației Publice se
organizează și funcționează:
-Agentia Nationala a Functionarilor Publici ;
-Autoritatea Nationala de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilitati
Publice ;
-Inspectoratul de Stat in Constructii ;
-Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară2.
Denumirea acestor organe de specialitate este la fel de diversă ca și în cazul organelor
de specialitate din subordinea Guvernului: agenție națională, oficiu, inspectorat, inspecție de
stat, ș.a.
Funcția pe care o ocupă conducătorii organelor de specialitate din subordinea
ministerelor, aceasta este în unele cazuri, de director general, în alte situații de președinte sau
de șef oficiu, după cum prevede actul normativ de înființare, organizare și funcționare a
organului în cauză.
Numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor acestor organe este de competența
ministrului, în afară de cazul în care prin actul normativ de înființare se prevede că acestea se
fac de primul -ministru – situație în care funcția conducătorilor este asimilată cu funcția de
secretar de stat sau subsecretar de stat.
În cea ce privește sancționarea disciplinară a conducătorilor organelor de specialitate
din subordinea ministerelor, ministrul poate să facă acest lucru numai pentru cei pe care i -a
numit în funcție, dacă numirea a fost facută de primul -ministru, sancțio narea se face tot de
acesta, ministrul în cauză putând să propună sancționarea.

1 http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/ ;
2 http://www.mdrap.ro/ministerul/unitati -in-subordine -sub-autoritatea -in-coordonare -in-colaborare .

48
Deoarece aceste organe au personalitate juridică, conducătorii lor au competența de a
emite acte juridice cu caracter normativ – oridine și instrucțiuni – în îndeplinirea atr ibuțiilor
care le revin. Aceste acte trebuie să fie în concordanță cu ordinele și instrucțiunile emise de
conducătorul ministerului în a cărei subordine se află organul de specialitate respectiv. Unele
acte referitoare la organizarea și funcționarea acesto r organe prevăd în mod expres și cerința
avizării de către ministru a actelor emise de conducătorii acestor organe ori acordul prealabil
al acestuia. Ministrul are competența de a anula actele ilegale emise de conducătorii acestor
organe de specialitate, d eoarece raporturile dintre acestia sunt de subordonare ierarhică,
ministrul având răspunderea politică în fața Guvernului pentru buna funcționare a activității
întregului minister, inclusiv a organului de specialitate din subordinea acestuia.
Structura or ganizatorică, numărul de posturi, atribuțiile și regulamentul de organizare
și funcționare al acestor organe se aprobă prin ordin al ministrului.
Ministerele ca organe ale administrației publice centrale cu competență materială
generală specială, pot avea în subordinea, în colaborarea sau sub autoritatea lor, după caz,
instituții publice , institute de cercetare, regii autonome sau societăți comerciale. Astfel:
În subordinea Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri
se organizea ză și funcționează:
-Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și
Instalațiilor de Ridicat – ISCIR ;
-Oficiul Participațiilor Statului și Priva tizării în Industrie ;
-Oficiul de Compensare pentru Achiziții de Tehnică Specială ;
-Centrul de Pregătire pentru Personalul din Industrie, Bușteni ;
-Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci ;
-Biroul Român de Metrologie Legală – BRML, București ;
-Agenția Nucleară și pentru Deșeuri Radioactive1 .
În coor donarea Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri
se organizează și funcționează:
-Asociația de Standardizare din România – ASRO ;
-Asociația de Acred itare din România – RENAR ;
-Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor ;
-Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului ;
-Autoritatea Națională pentru Turism2 .

1 http://www.minind.ro/;
2 Idem.

49
Sub autoritatea acestuia funcționează regii autonome, companii și societăți naționale,
precum și alte societăți comerciale și institute de cercetare -dezvoltare care, prin obiect ul lor
de cercetare țin sfera ministerului. De exemplu:
-Societatea Comercială de Conservare și Închidere a Minelor „Conversmin‖ — S.A.
București ;
-Societatea Națională a Ap elor Minerale — S.A. București ;
-Societatea Națională a Sării — S.A. București ;
-Compania Națională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica‖ — S.A.
București ;
-Compania Națională „Romarm‖ — S.A. București cu filialele societăți comerciale ;
-Institutul de Cercetari Metalurgice ;
-Societatea Comerciala Institut Cercetare Dezvoltare Inginerie Tehnologica
IPROCHIM – SA.
În subordinea Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, funcționează ca
instituții publice cu personalitate juridică: Agenția Națională pentru Programe Comunit are în
Domeniul Educației și Formării Profesionale, Federația Sportului Școlar și Universitar,
Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul preuniversitar, instituții de
învățământ superior de stat, biblioteci centrale universitare și pedagogice , instituții și unități
de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare.
În coordonarea Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, funcționează
Regia Autonomă „Editura Didactică și pedagogică‖, precum și institute naționale de
cercetare -dezvoltare.
În actele normative referitoare la organizarea și funcționarea ministerelor sunt
nominalizate, într -o anexă distinctă, organele de specialitate din subordinea acestora și
celelalte unități aflate, după caz în subordinea, în coordona rea sau sub autoritatea ministerului,
precizăndu -se și modalitatea de finanțare a acestora: de la bugetul de stat, din venituri proprii
sau o finanțare mixtă.

3.3.Autorități administrative autonome central e

Autoritățile administrative autonome din România au avut drept model sistemul
autorităților administrative independente din Franța. Elementele care le asigură independența
comportă un dublu aspect: independența organică ( apreciată în funcție de mai mulți factori,
precum modalitatea de compunere, regulile statuare și caracteristicile mandatului) și

50
independența funcțională (care se bazează pe două elemente: absența oricărui control ierarhic
asupra acestor autorități, precum și autonomia de organizare și funcționare)1.
Spre deosebire de modelul francez, unde s -a consacrat denumirea de autorități
administrative independente, în România s -a optat pentru termenul de autorități administrative
autonome, prin Constituția din 1991. Aceste instituții se carac terizează prin:
-au caracter autonom, în sensul că nu sunt subordonate Guvernului și nu au nici o altă
autoritate administrativă supraordonată ierarhic;
-autonomia acestor autorități sunt supuse controlului parlamentar, și au obligația de a
prezenta rapoar te de activitate anuale sau la solicitare;
-sunt autorități administrative deoarece se includ în sfera puterii executive, exercită o
activitate executivă, au ca obiect organizarea și aplicarea legilor, și asigurarea bunei
funcționări a serviciilor institu ite în cadrul lor2;
-pot emite, în limitele competenței lor, acte administrative individuale; legalitatea
acestor acte este controlată de către puterea judecătorească;
-apar ca organe de domeniu care pot fi de trei categorii: organe de sinteză ( de
exemplu , Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal),
organe de coordonare ( de exemplu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării) și organe de control
(de exemplu, Curtea de Conturi);
-mecanismul de desemnare a conducătorilor trebuie să asigure neutralitatea politică a
acestora, independența lor față de partidele politice, în general nu pot ava calitatea de membru
în partidele politice3;
-pot fi înființate prin constituție sau prin lege organică4.
Aceste entități sunt prin natura lor juridică și a activităților pe care le realizează
autorități autonome , ele nu se subordonează nici Guvernului și nici unor ministere sau altor
organe centrale de specialitate ale administrației publice, ci sunt autorități autonome.
Constituția României în art. 116 alin.3 coroborat cu art. 115 alin.2 stabilește că
prin lege organică pot fi înființate autorități administrative autonome iar în alte texte se
stabilește și denumirea acestora. Unele autorit ăți sunt prevăzute expres cu denumirea și uneori

1 I.M. Lazăr: Studiu comparativ asupra autorităților administrative independente/autonome ,
Revista de Drept Public nr.2/2010, p.54;
2 T. Draganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Lumina Lex, București 2008, p.
326;
3 V. Vedinaș, Drept administrativ, Ed. a -V-a revizuită și actualizată, Universul Juridic, București
2010, p.364;
4Idem .

51
și atribuțiile lor generale cum este cazul Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Curtea
Constituțională, Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
Alte autorități autonome care nu sunt prevăzute în Constituți e, își găsesc
reglementarea în diferite legi organice. Din această categorie enumeram Comisia Națională a
Valorilor Mobiliare, Banca Națională a României, Consiliul Național al Cinematografiei,
Fondul Proprității de Stat, Consiliul Național pentru Studiere a Arhivelor Securității ș.a.
Chiar dacă unele dintre aceste autorități publice sunt prevăzute expres de Constituție,
organizarea, funcționarea și atribuțiile lor sunt reglementate prin lege organică, în concordanță
cu prevederile art. 117 alin.(3) din Con stituție.
Vom prezenta câteva aspecte legate de organizarea și funcționarea unora dintre aceste
autorități administrative autonome.
Constituția consacră în Titlul II un capitol distinct, Capitolul IV, Avocatul
Poporului, instituție similară cu ambudsmenul din tările vest -europene. Actul normativ care
reglementează organizarea și funcționarea acestei instituții este Legea nr.35/1997 privind
organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului, republicata în 2004 .
Scopul acestei instituții este apărarea drepturilor și libertăților cetățenești în
raporturile acestora cu autoritățile publice, fiind o autoritate publică autonomă și independentă
față de orice altă autoritate sau instituție publică1, potrivit art. 1 și 2 din lege.
În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităților
publice. Acesta este numit pe o perioadă de 5 ani de Camera Deputaților și de Senat, în
ședintă comună, mandatul putând fii reînoit o singură dată.
Orice cetățean român care îndeplinește condițiile de numire prevăzute pentru
judecătorii Curții Constituționale, poate fi numit Avocat al Poporului. Propunerile de
candidați se fac de către birourile permanente ale Camerei Deputatilor și Senatului, la
recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului. Candidații
sunt audiați de comisiile juridice din cele doua camere, fiecare candidat trebuie sa depună
actele din care rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de Constituție și de lege pentru a fi
numit Avocat al Poporului. Candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi ale
deputaților și senatorilor prezenți este numit Avocat al Poporului. Mandatul se exercită de la
data depunerii jurământului, în fața președinților celo r două Camere ale Parlamentului, și
durează până la data depunerii jurământului de către noul Avocat al Poporului.
Conform art. 10 alin.(1) din Legea nr.35/1997, Avocatul Poporului este asistat de
adjuncți, specializați pe următoarele domenii de activita te:

1 Art. 1 din Legea nr.35/1997 privind organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului,
republicată .

52
a)drepturile omului, egalitate de șanse între bărbați și femei, culte religioase și
minorități naționale;
b)drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c)armată, justiție, poliție, penitenciare;
d) proprietat e, muncă, protecție socială, impozite și taxe1.
Adjuncții sunt numiți de către birourile permanente ale Camerei Deputaților
Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două
Camere ale Parlamentului. Condițiile pe ntru ocuparea acestei funcții se stabilesc prin
Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului. Adjuncții sunt
numiți pentru un mandat de 5 ani, și poate fi reînnoit o singură dată.
În perioada exercitării funcției, atat Avocat ul Poporului cât și adjuncții acestuia nu pot
fi membri ai unui partid politic și nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu
excepția activităților și funcțiilor didactice din învățământul superior.
Funcția de Avocat al Poporului este as imilată ca rang, salarizare și condiții de
pensionare cu funcția de ministru, iar funcția de adjunct al Avocatului Poporului este
asimilată ca rang, salarizare și condiții de pensionare cu funcția de secretar de stat, beneficiind
de toate drepturile acestu ia.
Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex,
apartenență politică sau convingeri religioase. Cererile adresate trebuie să fie făcute în scris și
să indice numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și libertățile cetățenești, drepturile
și libertățile încălcate, precum și autoritatea administrativă ori funcționarul public în cauză,
petiționarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administrației publice de a soluționa
legal cererea. Plângerile anonime, sau cele îndreptate împotriva unor drepturi cetățenești mai
vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat la cunoștință despre faptele care fac
parte obiectul plângerii.
Nu fac obiectul obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse
fără motivare, cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament,
actele și faptele deputaților și s enatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului,
precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorităților
judecătorești.
Dacă în urma cererilor primite, Avocatul Poporului constată că plângerea formulată
este întemeiată, el va cere în scris autorității administrației publice care a încălcat drepturile

1 Art. 10 din Legea nr.35/1997 privind organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului,
republicată .

53
acesteia să reformuleze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse,
precum și să repună persoa na lezată în situația anterioară.
În cazul în care constată lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de
nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport, conținând cele constatate, președinților celor
două Camere ale Parlamentului sau pri mului -ministru.
În exercitarea atribuțiilor sale Avocatul Poporului emite recomandări care nu pot fi
supuse controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc. Prin intermediul acestor
recomandări sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor
administrative.
O altă atribuție a Avocatului Poporului se referă la faptul că aceasta poate ridica
excepția de neconstituționalitate direct în fața Curții Constituționale, fără a fi necesar un
proces în fața instanței de judecată. În acest caz, excepția se va întemeia pe practica
Avocatului Poporului în soluționarea plângerilor adresate de cetățeni referitoare la încălcarea
drepturilor lor constituționale sau legale.
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 poate sesiza instanța de
contencios administrativ, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității
administrative de a -și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție.
Potrivit legii sale de organizare și funcționa re, Avocatul Poporului organizează
birouri teritoriale, în vederea realizării atribuțiilor instituției, în 15 municipii reședință de
județ, prin lege fiind stabilite și județele aflate în competența teritorială a acestora.
Altă autoritate autonomă mențio nată expres de Constituție este Curtea
Constituțională. Potrivit art. 142 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituțională este
consacrată ca fiind garantul supremației Constituției1. Aceasta asigură controlul
constituționalităților legilor, a tratatelor i nternaționale, a regulamentelor Parlamentului și a
ordonanțelor Guvernului. Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității
actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului.
Curtea Constituțională este compusă din nouă judecători, numiți pe o perioadă de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Cei nouă judecători sunt numiți astfel: trei judecători
de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. Componența Curții se
înnoiește cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani, fiecare din autoritățile
competente să efectueze numirile desemnând câte un judecător. Aplicarea acestui sistem de
înnoire periodică a fost asigurată, la înființarea Curți i, prin numirea primilor judecători pe

1 Art. 142 din Constituția României republicată.

54
durate de 3, 6 și 9 ani, pentru fiecare din aceste durate fiind desemnat, în mod corespunzător,
câte un judecător din fiecare grupă1.
Judecătorii Curții trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenț ă
profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic
superior. Aceste exigențe i -au conferit Curții Constituționale privilegiul de a se fi impus, încă
de la constituire, prin prestigiul de care s -au bucurat ju decătorii săi. Judecătorii sunt
independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia. După numire, ei
depun individual, în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale
Parlamentului, jurământul de credință, m oment de la care începe exercițiul mandatului lor.
În realizarea funcției sale de "garant al supremației Constituției", Curtea îndeplinește
atribuțiile înscrise la art.146 din Legea fundamentală, și anume:
a) se pronunță asupra constituționalității legilo r, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului,
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de
deputați sau de cel puțin 2 5 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire
a Constituției;
b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la
sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel pu țin 50 de deputați
sau de cel puțin 25 de senatori;
c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puțin 50 de deputați sau d e cel puțin 25 de senatori;
d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele,
ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de
neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avoca tul Poporului;
e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice,
la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului –
ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magi straturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de
Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

1 Art. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale .

55
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea
referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către
cetățeni;
k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid
politic;
l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții1.
Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru
viitor. Curtea a statuat că „prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată
nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, încetându -și de drept efectele pentru
viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al
României‖.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prin care
se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii
juridice în cazul nerespectării acestor d ecizii.
De la înființare până la 30 aprilie 2016, Curtea a avut de soluționat 34.870 de
sesizări, în soluționarea sesizărilor, a emis 17.063 decizii, hotărâri, avize2.
Curtea de Conturi este o altă autoritate autonomă prevăzută de Constituție, potri vit
art. 140, Curte de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de
întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Litigiile rezultate din
activitatea Curții de Conturi se soluționează de instan țele judecătorești specializate.
Potrivit dispozițiilor constituționale revizuite, Curtea de Conturi este o autoritate
exclusiv de control care, la fel ca și Curtea Constituțională și Avocatul Poporului, nu face
parte din rândul nici uneia din cle trei p uteri ale statului, însă contribuie la funcționarea și
echilibrul puterilor în stat3.
Curtea își desfășoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispozițiile
prevăzute în Constituție și în legea sa organică, și reprezintă România în calitatea s a de
instituție supremă de audit în organizațiile internaționale ale acestor instituții.

1 Art. 146 din Constituția României , republicată;
2 https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2016/Activitate_apr_2016ro.pdf ;
3B. Vasilescu, op. cit. , p.198.

56
Curtea de Conturi este alcătuită din consilieri de conturi, numiți de Parlament, la
propunerea comisiilor permanente pentru buget, finanțe și bănci ale celor două Ca mere,
pentru un mandat de 9 ani, care nupoate fi prelungit sau înnoit. Dintre consilierii de conturi,
Parlamentul numește președinții și vicepreședinții Curții de Conturi și ai Autorității de Audit.
Conducerea se exercită de plenul Curții de Conturi care se compunde din 18 membri,
iar conducerea executivă se exercită de către președinte, ajutat de doi vicepreședinți. Pentru a
fi numiți consilieri de conturi, se cere îndeplinirea unor condiții, și anume: studii superioare
economice sau juridice, vechime de minimum 10 ani în specialitatea studiilor absolvite și în
pregătire profesională temeinică. Membrii sunt independenți în exercitarea atribuțiilor și în
luarea deciziilor, respectă principiile conducerii colective, publicității și transparenței. Pe
toată durata mandatului sunt inamovibili și supuși incompatibilităților prevăzute de lege
pentru judecători. Legea interzice ca aceștia să facă parte din partide politice sau să desfășoare
activități publice cu caracter politic.
Conform art.21 alin.(1) din Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea
Curții de Conturi republicată în 2014 , Curtea de Conturi exercită funcț ia de control asupra
modul ui de formare, de administrare și de întrebuinț are a resurselor financiare ale statului si
ale sectorului public, furnizand Parlamentului și, respectiv, unităț ilor administrativ -teritoria le
rapoarte privind utilizarea ș i administrarea acestora, în conf ormitate cu principiile legalității,
regularității, economicității, eficienței si eficacităț ii1.
În cadrul a cestor competențe Curtea de Conturi isi desfasoara atributiile specifice
asupra urmatoarelor domenii:
a) formar ea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurarilor sociale
de stat si ale bugetelor unităț ilor adm inistrativ -teritoriale, precum și mișcarea fondurilor î ntre
aceste bugete;
b) constituirea ș i utilizarea celorlalte fonduri publice componente ale bugetului general
consolidat;
c) formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanț iilor guverna mentale pentru
credite inter ne și externe;
d) utilizarea alocaț iilor bugetare pent ru investiții, a subvențiilor ș i transferurilor si a
altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unitaț ilor administrativ -teritoriale;
e) constituirea, administrarea ș i utilizarea fonduri lor publice de catre autoritatile
administrative auton ome ș i de catre institutiile publice înfiintate prin lege, precum ș i de
organismele autonome de asigurari sociale ale statului;

1Art. 21 din Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată .

57
f) situația, evoluția ș i modul de admin istrare a patrimoniului public ț i privat al statului
si al unitaț ilor administrativ -teritoriale de catre instituț iile publice , regiile autonome,
companiile și societățile naționale, precum ș i concesionarea sau inchirierea de bunuri care fa c
parte din proprietatea publică ;
g) constituirea, u tilizarea ș i gestionarea resurselor financiare privind protecția
mediului, îmbunatățirea calității condițiilor de viața ș i de munca;
h) alte domenii î n care, p rin lege, s -a stabilit competența Curț ii1.
Entitățile publice asupra cărora Curtea de Conturi își desfășoară activitățile specifice
sunt :
a) statul și unitat ile administrativ -teritoriale, î n calitate de persoane juridice de drept
public, cu serviciile și instituț iile lor publice, autonome sau neautonome;
b) Banca Naționala a Româ niei;
c) regiile autonome;
d) societăț ile reglementate de Legea nr. 31/19 90, republicată, cu modificările si
completă rile u lterioare, la care statul, unităț ile adm inistrativ -teritoriale, instituț iile publice sau
regiile autonome deț in, singure sau impreuna, integral sau mai mult de jumatate din capitalul
social;
e) organismele autonome de asigurari sociale sau de altă natură, care gestionează
bunuri, valori sau fonduri, î ntr-un regim legal obligatoriu, in conditiile in care prin lege sau
prin statutele lor se prevede aces t lucru2.
În conformitate cu dispozițiile legislative Curtea de Conturi efectuează controlul de
audit asupra următoarelor conturi de execuție:
a) contul general anual de execuț ie a bugetului de stat;
b) contul anual de execuț ie a bugetului asigurarilor sociale de stat;
c) conturile anuale de execuț ie a fondurilor speciale;
d) conturile anuale de execuț ie a bugetelor locale, ale municipiului București, ale
județ elor, ale sectoarelor municipiului București, ale municipiilor, ale orașelor ș i comunelor;
e) contul anual de execuț ie a bugetului Trezoreriei Statului;
f) conturile anuale de execuție a bugetelor instituț iilor publice autonome;
g) conturile anuale de execuție a bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau
parțial de la bugetul de stat, de la bugetul asigurarilor sociale de stat, de la bugetele l ocale ș i
de la bugetele fondurilor speciale, dupa caz;

1 Art. 21 din Legea 94/1992 privind organizarea si functionarea Curt ii de Conturi republicata 2014;
2 Idem , art. 23.

58
h) conturile anuale de executie a bugetelor instituțiilor publice finanț ate integral din
venituri proprii;
i) contul general anual al datoriei publice a statului;
j) conturile anuale de execuț ie a bugetului fondurilor externe nerambursabile;
k) alte conturi de execuț ie a unor bugete prevazute de lege1.
Prin aceste verificări Curtea de Conturi urmărește în principal:
a) exactitatea si realitatea situațiilor financiare, așa cum sunt stabilite î n regleme ntările
contabile î n vigoare;
b) eval uarea sistemelor de management și control la autoritățile cu sarcini privind
urmărirea obligațiilor financiare către bugete sau că tre alte fonduri publice stabilite prin lege,
ale persoanelor juridice sau fizice;
c) utilizarea fondurilor alocate de la buget sau din alte fo nduri speciale, conform
destinaț iei stabilite;
d) calitatea gestiunii economico -financiare;
e) economicitatea, eficacitatea și eficiență utiliză rii fondurilor publice2.
În vederea îndeplinirii unor obligații în domeniul auditului extern, ce îi revin
României în calitate de stat membru al Uniunii Europene, este organizată și funcționează
Autoritatea de Audit pentru fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de
Uniunea Europeană, pentru fondurile structurale și de coeziune, pentru Fondul European de
Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală,
pentru Fondul European pentru Pescuit, pr ecum și pentru fondurile ce vor fi acordate în
perioada post aderare.
În conformitate cu conformitate cu legislația comunitară și națională, cu standardele
de audit acceptate pe plan internațional, Autoritatea de Audit efectuează audit de sistem și
audit al operațiunilor.
Autoritatea de Audit este condusă de un președinte și doi vicepreședinți numiți de
Parlament dintre consilierii de conturi, pentru perioada mandatului de consilier de conturi
pentru care aceștia au fost numiți. Mandatul nu poate fi reîn noit.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării se organizează și funcționează conform Legii
nr.415/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie
2002.Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activ itățile care
privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității

1 Art. 26 din Legea 94/1992 privind organizarea si functionarea Curt ii de Conturi republicata 2014;
2 Idem , art. 29.

59
internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de
menținere sau de restabilire a păcii.
Președintele Româ niei îndeplinește funcția de președinte al Consiliul Suprem de
Apărare a Țării, iar aceea de vicepreședinte este îndeplinită de primul -ministru.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării sunt: ministrul apărării naționale,
ministrul administrației și internelor, ministrul afacerilor externe, ministrul justiției, ministrul
economiei, comerțului și mediului de afaceri, ministrul finanțelor publ ice, directorul
Serviciului Român de Informații, directorul Serviciului de Informații Externe, șeful Statului
Major General și consilierul prezidențial pentru securitate națională.
Activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Țării este supusă examinării și
verificării parlamentare. Anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum și
la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se
consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Țării prezintă, î n ședință comună a Camerei
Deputaților și Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate1.
Printre atribuțiile Consiliului Suprem de Apărare a Țării se regăsește și activitatea
de avizare a proiectelor de acte normative inițiate sau emise de Guvern privind:
1. securitatea națională;
2. organizarea generală a forțelor armate și a celorlalte instituții cu atribuții în
domeniul securității naționale;
3. organizarea și funcționarea Consiliul Suprem de Apărare a Țării;
4. pregătirea populației, a e conomiei și a teritoriului pentru apărare;
5. propunerile de buget ale instituțiilor cu atribuții în domeniul securității naționale;
6. alocațiile bugetare destinate ministerelor și serviciilor cu atribuții în domeniul
apărării, ordinii publice și siguranț ei naționale;
7. condițiile de intrare, trecere sau staționare pe teritoriul României a trupelor străine;
8. numirea în funcțiile prevăzute în statele de organizare cu grad de general –
locotenent, viceamiral,similare și superioare acestuia2.
În exercitare a atribuțiilor ce îi revin Consiliul Suprem de Apărare a Țării emite
hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autoritățile administrației publice și
instituțiile publice la care se referă. Acestea răspund, în condițiile legii, de măsurile lua te
pentru punerea lor în aplicare3.

1 Art. 2 din Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consil iului Suprem de Apărare a Țării;
2 Idem , art. 4 ;
3 Idem , art. 3.

60
Consiliul Economic și Social este consacrat de art. 141 din Constituție ca organ
consultativ al Parlamentului și Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa
organică. Consiliul Economic și Social se organizează și funcționează potrivit Legii Legea nr.
248/2013.
Consiliul Economic și Social este constituit în scopul realizării dialogului social la
nivel național dintre patronat, sindicate și Guvern și a climatului de stabilitate socială. Are rol
consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale, aplanarea stărilor de
conflict la nivel de ramură sau la nivel național apărute între partenerii sociali, precum și în
realizarea, promovarea și dezvoltarea dialogului social și a sol idarității sociale1.
Consiliul Economic și Social analizează situția economică și socială a țării și face
propuneri Guvernului și Parlamentului privind:
a. restructurarea și dezvoltarea economiei naționale;
b. privatizarea, funcționarea și creșterea competitiv ității operatorilor economici;
c. relațiile de muncă și politică salarială;
d. protecția socială și ocrotirea sănătății;
e. învățământul, cercetarea și cultura;
f. politicile monetare, financiare, fiscale și de venituri2.
Consiliul Economic și Social este consult at obligatoriu de către inițiatorii
proiectelor de acte normative și ai proiectelor de programe și strategii nematerializate în
proiecte de acte normative , din domeniul său de competență. Rezultatul acestei consultări se
concretizează în avize la proiecte le de acte normative și la proiectele de programe strategii.
Consiliul Economic și Social este compus din 45 de membrii care constituie plenul
acestei autorități, numiți de partenerii sociali după cum urmează:
a) 15 membri numiți de confederațiile pat ronale reprezentative la nivel național,
constituind partea patronală;
b) 15 membri numiți de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național,
constituind partea sindicală;
c) 15 membri, reprezentând structuri asociative ale societății civile, numiți prin decizie
a prim -ministrului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice. Reprezentanții societății civile vor fi propuși, confor m modelului
Comitetului Economic și Social European, din următoarele structuri ale societății civile:
organizații ale drepturilor omului, inclusiv ale drepturilor femeilor, tineretului și copiilor;

1 B. Vasilescu, op. cit., p.203;
2 Idem.

61
organizații centre de resurse; organizații din domeniul să nătății și ale persoanelor cu
dizabilități; organizații pentru servicii sociale și eradicarea sărăciei; organizații de mediu și
probleme legate de mediul rural; asociații academice, profesionale, pentru protecția
consumatorului; organizații ale economiei s ociale; organizații cooperatiste ale profesiunilor
liberale; organizații ale agricultorilor; organizații ale pensionarilor; organizațiile comunităților
locale și alte organizații neguvernamentale cu activități în domeniile de competență ale
Consiliului Eco nomic și Social1.
Președintele Consiliului Economic și Social este validat de Parlament, pe o durată de
4 ani, la propunerea plenului Consiliului Economic și Social,adoptată cu o majoritate de trei
pătrimi din numărul total al membrilor. Funcția de preș edinte și cea de vicepreședinte sunt
asigurate prin rotație de fiecare consilier social. Dezbaterile în plen se desfășoară în prezența
a minim 24 de membri.
Consiliul Legislativ , prevăzut în mod expres de art.79 din Constituție, este organ
consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în
vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a
legislației României2.
Consiliul Legislativ stabilește forma republicată a Constituției, modificată și
completată, după aprobarea prin referendum a legii de revizuire a acesteia. De asemena,
examinează și avizează, în condițiile legii, forma republicată a legilor, ordinanțelor și
hotărârilor Guvernului, care au suferit intervenții legislative și pentru care s -a dispus
republicarea3.
Consiliul Legislativ este condus de un președinte, iar fiecare secție este condusă de
un președinte de secție, numiți prin votul majorității dep utaților și senatorilor, reuniți în
ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza a câte trei propuneri ale
birourilor permanente pentru fiecare funcție, cu avizul comisiilor juridice reunite.
Personalului Consiliului Legislativ le este i nterzis prin lege să facă parte din partide
politice.
În afară de autoritățile administrative autonome amintite mai sus, care se regăsesc la
nivel constituțional, amintim și altele, a căror consacrare se realizează prin lege organică:
Autoritatea Electo rală Permanentă, Agenția Națională de Integritate, Consiliul Concurenței,

1 Art. 11 din Legea nr. 248/2013 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și
Social , republicată ;
2 Art. 79 din Constituția României actualizată și republicată ;
3 B. Vasilescu, op. cit. , p.205.

62
Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Consiliul Național pentru
Studierea Arhivelor Securității, Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților,
Consiliul Național al Audiovizualului, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Comisia
Națională a Valorilor Mobiliare.

63
Concluzii

Prin întreaga prezentare de mai sus, am urmărit să reliefez importanța sistemul
organizării administrației publice românești , studierea faptelor administrative a fost și este
obiectul științelor juridice,
În ultimul timp instituț iile statului au înregistrat progrese semnificative în
modernizarea fundamentelor legislative ș i administrative ale functionării sectorului publ ic.
Chiar dacă s -au înregistrat evoluții pozitive , aceasta prezintă în continuare o serie de
deficiențe, în principal în termeni de eficiență, eficacitate și imagine, care se reflectă în
principal într -o cultură organizațională conservatoare, concentrată mai mult pe latura formală
a activității administrației.
În pofida sprijinului financiar din partea Uniunii Europene pentru a crește capacitatea
administrativă, concretizat în fondurile de preaderare și ul terior în finanțarea Programului
Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative, reducerea birocrației, creșterea gradului
de transparență și profesionalizare a administrației, precum și eficientizarea cheltuirii
fondurilor publice continuă să fie o biective majore pentru administrația publică din România ,
existând o preocupare tot mai mare, atât la nivelul Guvernului României, cât și la nivelul
Comisiei Europene, cu privire la modernizarea administrației publice și la crearea capacității
necesare ca aceasta să -și îndeplinească în mod eficient rolul de facilitator al dezvoltării socio –
economice a României.
Strategia Programului Operațional Capacitate Administrativă abordează deficiențele
principale identificate în administrația publică și vine în î ntâmpinarea nevoilor și cerințelor ce
derivă atât din legislația europeană relevantă, cât și din legislația națională incidentă.
Din analiza procesului de implementare a ultimei strategii privind mai buna
reglementare 2008 -2013, dar și a situației actuale a procesului de reglementare de la nivel
central, Strategia privind mai buna reglementare 2014 -2020 își propune ca obiectiv principal
îmbunătățirea principalului instrument de implementare a politicilor publice în România:
actele normative, respectiv creșt erea capacității în vederea asigurării un ei calități ridicate a
acestora. Printre obiective se află: s implificarea fondului activ al legislației , creșterea calității
fluxului reglementărilor , dezvoltarea capacității administrative pentru implementarea
politicilor privind mai buna reglementare
Principala problemă cu care se confruntă aplicarea unor politici privind mai buna
reglementare la nivelul administrației publice centrale românești constă în dificultatea de a
valorifica orientarea către rezultate în activitățile de concepere, implementare și evaluare a

64
politicilor publice, respectiv a reglementărilor. Această dificultate este determinată de
persistența unei tradiții procedurale în alegerea instrumentelor pentru îndeplinirea acestor
activități .
Problema reformei administrației publice s -a regăsit constant, începând cu anul 2000,
pe agenda tuturor guvernelor, fiind preluate în programul de politici publice toate
recomandările formulate pe parcurs de instituțiile financiare internaționale

65
Anexe
Anexa 1

Modelul standard european de organizare a administrației – „model Weberian de
administrație” .
Particularități:
 Organizare ierarhică integrată, existentă în organizarea unui minister sau departament.
 Nivelurile ierarhice încep cu un politician în vârful piramidei și coboară către nivelurile
inferioare până la cel mai de jos funcționar al ierarhiei.
 Separare verticală în funcție de zonele politicii publice respective – între ministere și în cadrul
aceluiași minister.
 Departajare clară a liniilor ierarhice de autoritate:
– în privința nivelului la care se ia decizia
– în privința modului de raportare a deciziilor,
– existența unui sistem de puteri de sancționare disciplinară,
– un control parlamentar privin d acțiunile politicienilor ce ocupă pozițiile de vârf ale
piramidelor.
Guvernul și ministerele răspund în fața Parlamentului,
Se asigură anonimatul funcționarilor care lucrează la baza piramidei,
Sistem de informare foarte coerent și strâns care reține informațiile în interiorul ministerelor
respective, iar răspunderea decizională pentru acțiunile întreprinse de subordonații săi
rămâne în mâna ministrului respectiv.

Modelul suedez de guvernare
Se bazează pe o separare orizontală între două lumi:
1. Mini sterele și guvernul:
– definesc orientările de politică publică în sectoarele respective,
– decid alocarea resurselor bugetare respective,
– monitorizează implementarea politicii din domeniul respectiv,
– rezolvă nemulțumirile cetățenilor privind deciziile administrative.

2. Birourile sau agențiile administrative autonome:
– au ca misiune implementarea legislației,
– veghează la aplicarea de zi cu zi a politicii guvernării respective,

66
– sunt protejate prin Con stituția Suediei de interpuneri ale altor oficiali publici în procesul de
luare a deciziei
– Răspunderea acestor agenții este asigurată nu prin mijloacele unor puteri pe cale ierarhică și
disciplinară, ci prin raportările directe pe care conducătorii agențiilor le fac către Parlament și
către public.
– Acest sistem de organizare se sprijină pe o tr ansparență la accesibilitatea documentelor și pe
libertatea presei de a avea acces la documentele respectivelor instituții;
– există garanția instituțională dată de Avocatul Poporului , ca instituție independentă delegată
de Parlament, care poate iniția proc eduri legale – sau pe calea dreptului civil, sau pe calea
dreptului penal – împotriva oficialilor cu funcții publice.

67
Anexa 2

Minister Nume ministru
Prim -ministru Dacian Cioloș
Viceprim -ministru, Ministrul
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice Vasile Dîncu
Viceprim -ministru, Ministrul
Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul
de Afaceri Costin Borc
Ministrul Afacerilor Externe Lazăr Comănescu
Ministrul Afacerilor Interne Petre Tobă
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării
Rurale Achim Irimescu
Ministrul Apărării Naționale Mihnea Ioan Motoc
Ministrul Culturii Corina Șuteu
Ministrul Educației Naționale și
Cercetării Științifice Adrian Curaj
Ministrul Energiei Victor Vlad Grigorescu
Ministrul Finanțelor Publice Anca Dana Dragu
Ministrul Fondurilor Europene Cristian Ghinea
Ministrul Justiției Raluca Alexandra Prună
Ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor Cristiana Pașca Palmer
Ministrul Muncii, Familiei, Protecției
Sociale și Persoanelor Vârstnice Dragoș Nicolae Pîslaru
Ministrul Comunicațiilor și pentru
Societatea Informațională Marius -Raul Bostan
Ministrul Săn ătății Vlad Voiculescu
Ministrul Tineretului și Sportului Elisabeta Lipă
Ministrul Transporturilor Dan Marian Costescu
Ministrul pentru Consultare Publică si
Dialog Civic Victoria -Violeta Alexandru
Ministrul delegat, Departamentul
pentru Relația cu Parlamentul Ciprian Bucur

68
Ministrul delegat pentru Relațiile cu
Românii de Pretutindeni Dan Stoenescu

Șeful Cancelariei Primului -ministru Ioan Dragoș Tudorache

69
Anexa 3
Echipa prim -ministrului
Nume și prenume Funcție / Departament
Dan Suciu Secretar de stat
Cristian Bădescu Secretar de stat
Radu Puchiu Secretar de stat
Florin Tacu Secretar de stat
Sorin Chelmu Secretar general al Guvernului
Ioan Dragoș Tudorache Șeful Cancelariei Primului –
ministru
Paul Gheorghiu Director cabinet PM
Alin Mituța Director cabinet Cancelaria
PM

70
Bibliografie

A. Lucrări cu caracter general, tratate , cursuri, monografii
1.D. APOSTOL TOFAN, Instituții administrative europene,Editura C.H.
Beck,București,2006
2. E. BĂLAN, Elemente de drept administrativ , Ed. Trei, 1999;
3. E. BĂLAN , Drept administrativ și procedură administrativă , București, Edit.
Universitară,
2002;
5. M. COSTEA, Introducere în Administrația Publică , Editura Economică, București,
2000;
6. D.V. DINCĂ, Sistemul administrativ românesc -inspirație franceză și adaptare
autohtonă ,Editura Economică,București;
7. T. DRĂGANU , Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Lumina
Lex, București 2008, p. 326;
8. A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ , vol. I, ed. 4, Editura All Beck,
București, 2000;
9. Al. NEGOIȚĂ, Drept administrativ , Editura Sylvi, București, 1996;
10. V. NEGRUȚ , Drept administrativ ,Editura Fundației Academice ‖Danubius‖
Galați,2006;
11. M. T. OROVEANU, Tratat de Drept administrativ , Editura Universității Creștine
„Dimitrie Cantemir" ,București, 1994;
12. A. PROFIROIU, I. POPESCU, Bazele administrației publice ,Ed. A 3 -a, rev. -,
București, Editura Economică 2005;
13. A. PIȚURCĂ, Introducere în știința politică , București Editura Universitaria, anul
2002;
14. I. STĂNESCU, Puterea politică în România : de la comunism la noul capitalism :
(1989 -2014 ), București : Pro Universitaria, 2014;
15. A. TRĂILESCU, Tratat elementar de drept administrativ , Ed. ALL BECK, 2002;
16. A. TRĂILESCU , Drept Administr ativ, Ed. a 4 -a, rev. -, Editura C.H.Beck, 2010;
17. B. VASILESCU, Drept administrativ , Ed. a -2-a,rev.,Bu curești,Universul Juridic,
2011;
18. V. VEDINAȘ , Drept administrativ, Ed. a -V-a revizuită și actualizată, Universul
Juridic, București 2010, p.364 .

71

B. Articole și studii de specialitate
1. D. APOSTOL TOFAN, Organizarea administrației publice românești ; Revista de
Studii de Drept Românesc , nr. 1-2/2008 ;
2. Distributed Public Governance, publicație a Organizației pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică;
3. I.M. LAZĂR, Studiu comparativ asupra autorităților administrative
independente/autonome , Revista de Drept Public nr.2/2010;
5. Organising Ministries and Agencies – Recent Trends in OECD , publicație a
Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică;
6. Organizarea administrației centrale de stat: politici și instrumente , publicație
Sigma , nr. 43 .

C. Legislație
1. Constituția României din 1923 , publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 282/29
din martie 1923 ;
2. Constituția Republicii Populare Române din 1948, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 87 bis/13 din aprilie 1948;
3. Constituția Republicii Socialiste România din 1965, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 65/29 din octombrie 1986;
4. Leg ea 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată în
2014 , în Monitorul Oficial, Partea I nr. 238 din 3 aprilie 2014 ;
5. Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale ,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010 ;
6. Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului
Legislativ , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 5 n oiembrie 1993;
7.Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative , republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 260 din 21 aprilie 2010 ;
8. Legea nr. 90/ 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor , publicată î n Monitorul Oficial, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001 ;
9. Legea administrației publice loca le nr. 215/2001, publicată î n Monitorul Oficial,
Partea I nr. 204 din 23 aprilie 2001 ;
10. Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consili ului Suprem de
Apărare a Țării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 10 iulie 2002;

72
11. Constituția României actualizată și r epublicată î n Monitorul Oficial, Partea I nr.
767 din 31 octombrie 2003;
12. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 1154 din 07/12/2004 ;
13.Legea nr. 195/2006 Legea cadru a descentralizarii. publicată în In M onitorul
Oficial, Partea I nr. 453 din 25 mai 2006 .

D. Surse internet
1. https://www.ccr.ro/uploads/Statistica/2016/Activitate_apr_2016ro.pdf ;
2. http://gov.ro/ro/guvernul/organizare/aparatul -de-lucru -al-guvernului ;
3. http://www.minind.ro/ ;
4. http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/ ;
5.http://www.mdrap.ro/ministerul/unitati -in-subordine -sub-autoritatea -in-
coordonare -in-colaborare .